FILE DIN ISTORIA POMPIERILOR BIHORENI

În oraşul Oradea au existat preocupări şi tradiţii vechi în ceea ce priveşte prevenirea şi

stingerea incendiilor, datorită faptului că , în trecut, populaţia a fost confruntată destul de frecvent
cu flăcările pustiitoare care, câteodată au avut proporţii uriaşe. De-a lungul timpului au căzut pradă
focului multe case şi gospodării ale locuitorilor, valori edilitare şi cultural artistice deosebite,
cauzând însemnate pagube materiale şi spirituale acestui oraş. Evenimentele marcante care au
rămas de-a lungul timpului în memoria cetăţenilor oraşului sunt marile pierderi suferite cu ocazia
invaziei tătare din 1241, când întreg oraşul a fost incendiat şi au ars toate documentele vremii, cu
excepţia unui singur privilegiu din anul 1208, devastarea şi incendierea oraşului în anul 1474 de
către turci, asediul cetăţii de către răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja în anul 1514, ocuparea
oraşului de către turci în vara anului 1660. Locuitorii oraşului au avut de luptat cu focul şi în
perioadele de linişte, deoarece marea majoritate a construcţiilor erau din lemn sau foloseau
material lemnos, alături de alte materiale de construcţie inflamabile, ceea ce favoriza izbucnirea şi
extinderea focului. Desele incendii au fost determinate şi de creşterea densităţi populaţiei. În anul
1900 în Oradea mai existau un număr de 2361 de case acoperite cu şindrilă, trestie sau paie,
numărul acestora fiind în continuă descreştere odată cu urbanizarea.
În actele vremii este consemnat un mare incendiu izbucnit în anul 1726, când numărul
familiilor sinistrate a ajuns la 30, doi ani mai târziu consemnându-se un alt incendiu de proporţii
care a cuprins în flăcări 25 de case şi gospodării anexe.
Desele incendii, care produceau distrugeri mari locuitorilor oraşului, au impus organizarea
activităţii de prevenire şi combatere a focului, stabilindu-se măsuri corespunzătoare pentru
lichidarea surselor de incendii şi limitării efectelor lor.
Primele măsuri de acest gen au fost luate de administraţia oraşului în anul 1758.
Dispoziţiile date în acest an de primarul Gheorghe Constantin au creat cadrul juridic prin care în
oraşul Oradea a fost introdus sistemul formaţiunilor de pompieri „prin obligativitate”. Printre
altele, s-a ordonat ca pe fiecare stradă să fie alese 20 de persoane care să aibă obligaţia de a se
deplasa, de îndată, la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea focului. De
asemenea, au fost numiţi şi câte doi bărbaţi pe fiecare stradă, care au avut datoria să dea alarma în
caz de incendiu.
În anul 1774, printr-un proiect elaborat de Comisia pentru prevenirea, stingerea şi
înlăturarea urmărilor incendiilor, au fost luate o serie de măsuri pe linia apărării contra focului pe
întregul cuprins al comitatului Bihor şi a fost înfiinţată Casieria incendiilor (Casa incendiaria).
Totodată, prin instrucţiunile emise la data de 17 octombrie a aceluiaşi an de către vicecomitele
comitatului Bihor, au fost date îndrumări privind folosirea şi întreţinerea pompelor de incendiu de
care dispuneau localităţile din comitat la acea dată.
În anul 1775, oraşul Oradea a fost împărţit, din punct de vedere al intervenţiei la stingerea
incendiilor, printr-o hotărâre a primăriei, în patru sectoare şi au fost numiţi în fiecare sector câte un
inspector de incendiu, mai mulţi paznici pe timp de intervenţie, mânuitori de sacale, meşteri
dulgheri cu topoare, zidari cu ciocane şi câţiva locuitori care aveau obligaţia să ia parte la stingerea
incendiilor cu scări, găleţi, căngi. Toţi aceştia constituiau un corp de intervenţie în caz de incendiu.
Hotărârea mai prevedea însă obligaţia generală a tuturor locuitorilor de a lua parte la stingerea
focului cu vase pline cu apă. La fiecare gospodărie trebuia să existe şi câte o scară lungă, care să
ajungă până la acoperişul casei. De la toţi locuitorii oraşului se percepea o taxă anuală ce se încasa
de către inspectorii de sectoare şi se depunea la „Casa incendiaria”, având ca scop administrarea
separată a unui fond creat în scopul prevenirii şi stingerii incendiilor.
A existat preocupare şi pentru dotarea corespunzătoare a oraşului cu unelte şi materiale
necesare stingerii focului. Asemenea demersuri au fost făcute atât pentru aşezările urbane, cât şi
pentru cele rurale. Din rapoartele anuale ce se întocmeau pe plăşi, rezultă felul şi calitatea uneltelor
pompiereşti care existau în fiecare unitate.
 Administraţia oraşului Oradea dispunea în anul 1776 de o saca pe roţi, 4 sacale manuale, 9
scări, 14 găleţi din piele, 6 căngi, 5 cazmale şi 16 topoare.
Iniţial, organizarea intervenţiei în caz de incendiu s-a bazat, de regulă, pe acţiunile
meseriaşilor breslaşi, fiecare având obligaţia să participe la localizarea şi stingerea focului cu
unelte specifice meseriei şi alături de ei, participarea tuturor locuitorilor.
Primele dispoziţii, acer au fost date pentru întregul teritoriu al Transilvaniei, au fost
stipulate în Regulamentul de prevenirea şi combaterea incendiilor din anul 1788, emis de împăratul
Iosif al II-lea pentru tot Imperiul Habsburgic. Aici se stabilea că orice bărbat apt este obligat să
participe la stingerea incendiilor. Printre altele, se prevedea că în satele şi pe moşiile mai mari,
locuitorii să aibă sarcini bine stabilite, în sensul că unii să se ocupe de căratul apei iar alţii cu
demolarea construcţiilor incendiate sau a celor din jur, pentru a se preveni extinderea focului.
Locuitorii trebuiau instruiţi anual pe linia de pază contra incendiilor. Se mai dădeau şi recomandări
şi sfaturi pentru modul de confecţionare a pompelor de incendii, care să fie din metal şi să fie
transportabile pe roţi, iar pentru căratul apei să se confecţioneze găleţi din piele etc.
La începutul secolului XIX, serviciul de stingere a incendiilor rămânea tot în sarcina
locuitorilor, sub supravegherea corpului de intervenţie organizat pe sectoarele oraşului. Într-un
Statut elaborat în anul 1801 de autorităţile comitatului, au fost subliniate obligaţiile ce reveneau
locuitorilor pe linia prevenirii şi combaterii incendiilor. Spre a putea fi luat la cunoştinţă de către
toţi locuitorii comitatului, s-a dispus multiplicarea acestui Statut şi afişarea lui în locuri vizibile.
Statutul interzicea să se umble cu luleaua aprinsă în curţi sau pe uliţe, fumatul fiind permis
numai în încăperi. Pentru contravenienţi s-au stabilit pedepse în bani. Fumatul în locurile interzise,
pe timp de vânt, atrăgea sancţiuni chiar de la prima abatere. A fost introdus şi controlul periodic al
atelierelor şi localurilor publice unde se folosea focul. În anul 1802, cu ocazia alegerii organelor de
conducere ale oraşului s-a instituit şi funcţia de inspector de incendiu, fiind ales pe acest post
cetăţeanul Moloţ Ştefan.
Dispoziţiile acestui Statut, deşi au fost date în termeni categorici, nu au fost aplicate cu
toată fermitatea, ceea ce a impus să fie subliniate din nou obligaţiile comunităţilor pe linia pazei
contra incendiilor. Astfel, într-un alt regulament, dat în anul 1817 a fost subliniată obligativitatea
respectării prevederilor legate de prevenirea şi combaterea incendiilor şi au fost prevăzute, din nou,
sancţiunile băneşti pentru contravenienţi. Printre altele au fost impuse restricţii în ceea ce priveşte
felul materialelor care se pot folosi la construcţii. În vederea împiedicării extinderii focului, în
regulament se prevedea obligativitatea plantării de arbori în jurul clădirilor şi pe marginea
străzilor, în faşa caselor. Tot în scop preventiv, se interzicea folosirea lumânărilor în afara
încăperilor de locuit.
Printre prevederile regulamentului se mai stipula că în privinţa dotării oraşului cu
instrumente şi materiale necesare stingerii focului, fiecare gospodărie să deţină câte o rogojină, un
ciubăr plin cu apă şi găleţi, iar la nivelul administraţiei locale să fie dotate cele patru sectoare ale
oraşului cu câte patru căruţe de transportat butoaie pline cu apă, două scări, două căngi şi şase
găleţi din piele. Trebuia să fie asigurată câte o pompă de apă pentru 300 de case. Starea acestor
instrumente se verifica din trei în trei luni şi butoaiele se completau cu apă ori de câte ori era
nevoie.
In caz de incendiu, vestitorul din punctul de observaţie, care la acea vreme era în turnul
Bisericii Sf. Nicolae, anunţa izbucnirea focului prin tragerea clopotelor. La acest semnal, toţi cei
care aveau misiuni în caz de incendiu, şi anume: paznicii oraşului, inspectorii de incendiu din
sectoare şi un reprezentant din partea primăriei trebuiau să se prezinte la faţa locului şi să
întreprindă măsurile cuvenite de coordonare a intervenţiei de localizare şi stingere a focului.
Membrii breslelor erau obligaţi să participe la stingerea incendiului cu unelte specifice fiecărei
meserii. Astfel, lăcătuşii şi fierarii participau la mânuirea sacalelor, tăbăcarii, cizmarii, pantofarii,
şelarii şi curelarii se prezentau cu găleţi din piele, dogarii şi olarii cu căzi şi găleţi din lemn,
dulgherii, rotarii şi tâmplarii veneau cu topoare, hornarii cu scări şi zidarii cu ciocane. În cadrul
fiecărei bresle, meşterii erau de serviciu prin rotaţie, câte doua săptămâni, şi în caz de incendiu se
deplasau, la semnalul dat, la locul incendiului şi luau măsurile necesare pentru anunţarea tuturor
membrilor breslaşi. Totodată, ei raportau conducerii breslei situaţia prezenţei membrilor la
stingerea incendiului, în vederea aplicării amenzilor prevăzute, acelora care au lipsit fără motive
întemeiate.
A fost stabilit şi un sistem de premiere pentru cei care deţineau animale de tracţiune şi se
prezentau la transportul sacalelor şi căzilor cu apă. Astfel, cel care a sosit primul la locul
incendiului primea o recompensă de 10 florini, al doilea 6 florini, iar al treilea 4 florini.
În vederea susţinerii fondului constituit în scopuri "pompiereşti" s-a perceput, de la fiecare
locuitor, o taxa anuala de 30 creiţari, care se achita în "Casa incendiaria", administrate de primăria
oraşului. Din documentele de arhivă sunt cunoscute o serie de alte încasări în scopul susţinerii
acestui fond. Se achitau în această casierie importante taxe pentru obţinerea titlului de cetăţean al
oraşului sau membru al vreuneia dintre bresle. Se vărsa, tot aici, o cota parte din valoarea
imobilelor vândute şi din taxele pieţii, ori din diferite amenzi contravenţionale încasate. Din
veniturile realizate, conducerea oraşului se interesa pentru procurarea sau repararea
instrumentelor pompierilor, se achita plata paznicilor, a premiilor sau multe alte cheltuieli care
puteau fi acoperite din sumele încasate. Spre exemplu suma încasată, conform registrului de casă
din anii 1797-1799, era de 236 florini renani şi 37 creiţari, dar a fost necesară luarea unui
împrumut de 100 florini renani de la breasla cizmarilor pentru a se putea acoperi toate cheltuielile
ivite în scopul prevenirii şi stingerii incendiilor. În jurnalul de încasări pe perioada 1 iunie 1848
până la 30 martie 1850, suma vărsată în "Casa incendiaria" era de 2.362 florini convenţionali.
În anul 1834 a apărut o broşură tipărită în cele trei limbi uzuale În Transilvania – română,
maghiară şi germană intitulata "De comun folositoare şi uşor deprindere învăţături despre
scutitoarele mijlociri în contra parei de foc", scrisă de cavalerul Ioan Aldini din Milano, editată
la Buda, în care, pentru prima dată, se popularizează şi se recomandă un echipament de protecţie
pentru pompieri. Pe copertă mai este menţionat că broşura conţine “unele luări de seama pentru cei
mai mari, spre stingerea focului, rânduieli şi pentru căpitanii pompierilor “. De menţionat că la
Arhivele Statului din Oradea se găseşte un exemplar din aceasta publicaţie, fiind o mărturie a
preocupărilor constante ale administraţiei oraşului pentru organizarea şi perfecţionarea activităţii
de pompieri.
În această publicaţie, echipamentul recomandat este descris cu multe amănunte. Se
confecţiona din fire de amianta (azbest), având proprietatea de a împiedica pătrunderea căldurii şi
se compunea din cămaşă, pantalon, mănuşi şi masca. Pentru o mai bună protejare a capului, se
aşeza peste mască şi un coif, care ajungea până la umăr. Mai era şi scutul, confecţionat din
împletitură de fire de amiantă, care se ţinea în mână, în faţa flăcărilor. Greutatea echipamentului nu
trebuia să depăşească 7 kg., ca să nu împiedice mişcarea pompierilor în timpul intervenţiei. Acest
echipament se mai recomanda în toate locurile de muncă unde procesul tehnologic producea
temperaturi ridicate.

- VA URMA -