MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

DEPARTAMENTUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă
“Mr. CONSTANTIN ENE” al Judeţului Bacău
Serviciul Pregătire pentru Intervenţie şi Rezilienţa Comunităţilor

1
 CUPRINS

T1. POMPIERII MILITARI ÎN ISTORIA ROMÂNIEI

ROLUL ŞI MISIUNILE INSPECTORATULUI GENERAL PENTRU SITUAŢII
T2.
DE URGENŢĂ
ORGANIZAREA SERVICIILOR PROFESIONISTE PENTRU SITUAŢII DE
T3
URGENŢĂ
MODUL DE COMPORTARE ŞI MĂSURILE CE SE POT LUA ÎN CAZ DE
T4
INUNDAŢII
T5 MODUL DE COMPORTARE A POPULAŢIEI ÎN CAZ DE CUTREMUR
NORME GENERALE DE APĂRARE ÎMPOTRIVA INCENDIILOR.
T6. RISCURI DE INCENDIU LA LOCUINŢE ŞI MODUL DE COMPORTARE ÎN
CAZ DE INCENDIU
T7. AUTOSPECIALE PENTRU INTERVENŢIE
T8. ACCESORII ŞI ECHIPAMENTE DE PROTECŢIE ŞI SALVARE

T9. ACCESORII FOLOSITE PENTRU STINGEREA INCENDIILOR

T10. ACCESORII FOLOSITE PENTRU DESCARCERARE
T11. SUBSTANŢE PENTRU STINGERE
T12. UTILAJE PENTRU INTERVENŢIE

2
 TEMA1: POMPIERII MILITARI ÎN ISTORIA ROMÂNIEI

Filozoful german Oswald Spengler spunea că omul este un animal care

construieşte oraşe.
Aglomerările urbane conţin premisele izbucnirii incendiilor, de unde şi
nevoia apărării împotriva flăcărilor distrugătoare.
În Alexandria Egiptului elenistic, unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii
greco-romane, autorităţile au înfiinţat o brigadă de pompieri, ale cărei efective
erau împărţite pe cartiere. După modelul acestei structuri, împăratul Augustus
a creat, doar la Roma, trupele de vigili, formaţiuni însărcinate cu stingerea
incendiilor şi menţinerea ordinii publice, recrutate exclusiv din rândurile
liberţilor, cum se numeau sclavii eliberaţi. Corpul vigililor, ce făcea parte din
garnizoana Romei, număra 7000 de oameni şi funcţiona pe baze militare, fiind
împărţit în şapte cohorte. Fiecare subunitate de acest fel avea ca zonă de
responsabilitate două regiuni dintre cele 14 ale marelui oraş. Cohortele, compuse din
câte şapte centurii, erau conduse de tribuni militari, iar în fruntea corpului se afla
prefectul vigililor. Cazărmile principale se numeau stationes, iar corpurile de gardă,
excubitorii. Ofiţerii vigililor aveau şi atribuţii de prevenire a incendiilor, atent
reglementate în legislaţia epocii. În provinciile imperiului, deci şi în Dacia,
stingerea incendiilor era apanajul colegiilor de meseriaşi, organizate ca nişte
corporaţii. Statul le obliga la prestaţii cu caracter public. Organizarea colegiilor o
imita pe cea militară. Alături de meseriaşi, interveneau şi paznicii de noapte, aşa
numiţii nocturnes, ce se subordonau edililor. Săpăturile arheologice au scos la iveală
la Congri, lângă Gherla, un altar din secolul al III-lea, ridicat în onoarea oamenilor
din gărzile de noapte. De-a lungul Evului Mediu, perioadă în care incendiile au
transformat în scrum oraşe întregi, lupta cu flăcările a căzut în sarcina breslelor, ai
căror membri participau şi la apărarea pe timp de asediu. Fiecare breaslă avea în grijă
un turn al zidurilor. Mărturie stau, şi în ţara noastră, bastioanele vechilor fortificaţii,
cum ar fi cele din Sighişoara, Braşov sau alte oraşe transilvane. Cu timpul,
autorităţile au luat măsuri de prevenire a incendiilor. În secolul al XVI-lea, edilii din
Grenoble şi Dijon interzic acoperişurile din paie. O ordonanţă regală franceză, de la
1781, îi obliga pe proprietarii de case să cureţe coşurile de fum de patru ori pe an.
Inovaţiile tehnologice din vremea Renaşterii deschid o nouă epocă. Odată cu a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, în oraşele europene, încep să apară structuri
profesioniste de intervenţie dotate cu pompe. În 1690, olandezul Jan van der Heyde a
anunţat un nou tip de pompă, care arunca apa printr-un furtun de piele prevăzut cu
ţeavă de refulare. Utilajul olandez a făcut furori în epocă. La Paris a fost înfiinţată
prima brigadă de pompieri în 1716. Membrii acesteia aveau uniforme şi căşti de
protecţie. În 1726, la Istanbul a apărut serviciul de tulumbagii, împărţit pe cartiere.
Semnalul de primejdie la foc se dădea din foişoare. Prin filieră fanariotă, această
formă de organizare a ajuns şi în Ţara Românească şi Moldova, cum au fost
steagurile de foc din Bucureşti. Până la fanarioţi, pârcălabii şi căpitanii cetăţilor din
cele două principate, împreună cu străjile şi paznicii, răspundeau de stingerea
incendiilor. Alături de aceştia, participau şi echipele breslelor meşteşugăreşti. În
Transilvania, sub Habsburgi, conform unui regulament din 1759, membrii breslelor
de meseriaşi erau obligaţi să lupte împotriva flăcărilor şi aveau atribuţii în funcţie de
specificul profesiei. Regulamentul a fost completat de către magistraţii fiecărui oraş,
3
în concordanţă cu realităţile locale. De exemplu, fiecare regiune urbană din Braşovul
anului 1800 trebuia să-şi formeze câte un detaşament de intervenţie, dotat cu cele
necesare. Totuşi, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în oraşele şi satele
transilvane încep să apară formaţiuni de pompieri voluntari, cu un statut bine definit
şi o structură riguroasă. Unele dintre ele, precum cea din Gherla, sunt active şi în
zilele noastre.

Odata cu revolutia industriala, orasele devin centre economice puternice, cu nevoie

de forta de munca specializata. Modernizarea urbana aduce noi domenii de activitate
si se dezvolta serviciile de lupta impotriva incendiilor. In secolul al XIX-lea, marile
orase europene dispun de de unitati de pompieri bine organizate si dotate, capabile sa
faca fata misiunilor din ce in ce mai diversificate. Asemenea organizari au aparut si in
spatiul romanesc. Acestea se aflau sub autoritatea organelor administrative ale
marilor orase din Muntenia si Moldova, în principal la Iasi si Bucuresti, dar si din
Transilvania. Însa, eficienta respectivelor servicii era mult diminuata, fie din cauza
slabei organizari si motivatii pentru pregatire si interventie, fie din cauza dotarii
precare si inexistentei unor reglementari clare în domeniul prevenirii incendiilor. Mai
ales în Muntenia si Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglementarile
impuse de Cancelaria Aulica de la Viena.
Un motiv, dintre cele mai serioase pentru organizarea temeinica a apararii
împotriva incendiilor, l-a constituit declansarea, din neglijenta sau din cauza trupelor
de ocupatie pe timpul deselor razboaie dintre imperiile vecine, a unor mari incendii
care au devastat multe din orasele tarii, sinistre în fata carora comunitatile asistau
neputincioase. Pacea de la Adrianopole, din anul 1829, încheiata în urma razboiului
ruso – turc, consfintea obtinerea unei relative autonomii a Tarilor Române fata de
Imperiul Otoman si intrarea lor sub protectorat rusesc. Consecvent politicii sale
externe, Imperiul Tarist nutrea speranta înglobarii treptate a celor doua principate
(începutul îl facuse cu Basarabia, la 1812). Totusi, masurile luate de administratia
ruseasca în Muntenia si Moldova vor pregati terenul pentru emanciparea acestora.
Printre înnoirile aduse de Regulamentele Organice, înfiintarea primelor nuclee ale
armatei nationale s-a impus ca una dintre cele mai importante. Aceasta realizare a
constituit suportul cel mai temeinic pentru aparitia armei pompierilor. Ineficienta
organizarilor anterioare ale activitatii de stingere a incendiilor – în special de la
nivelul celor doua capitale, Bucuresti si Iasi - au determinat cautari pentru gasirea
unei structuri eficace, de tip militar. În acest mod, se rezolvau problemele legate de
disciplina, pregatire, dotare, interventie rapida, precum si alte greutati. Ideea de
organizare militara a pompierilor i-a apartinut generalului rus Starov, aflat în
Muntenia. Initiat la 1833, proiectul de organizare Formiruirea comandei de foc supt
numire de roata de pompieri pentru orasul Bucuresci, va fi aplicat de catre
principele Moldovei, Mihail Grigore Sturza, la Iasi, doi ani mai tarziu. Astfel, in
1835, „roata de pojarnici” de la Iasi, cu un efectiv de aproape 100 de oameni, isi
4
intra in atributiuni. Caracterul militar al formatiunii provenea din însasi denumirea ei,
„roata” corespunzând structurii si organizarii companiei, ca subunitate tactica. De
asemenea, existenta unei cazarmi în care functionau reguli militare, personalul ce
provenea de la celelalte unitati si care îsi mentinea gradele, uniforma, obligatiile si
drepturile aferente, similare cu cele din armata, instructia cu specific militar si
profesional, precum si dotarea cu armament de infanterie sunt argumente care
confirma ideea structurii si organizarii militare a primei unitati de pompieri din Iaşi.

La Bucureşti, o asemenea structura apare 10 ani mai târziu, în 1845, efectivele

sale fiind sensibil mai mari decât ale companiei din Iaşi, dupa cum şi capitala Ţării
Româneşti era mai întinsă şi mai populată decât cea a Moldovei. Cei aproape 300 de
pompieri militari bucureşteni aveau să înfrunte flăcările distrugatorului incendiu
izbucnit la 23 martie 1847 (supranumit Focul cel mare) sinistru care, prin dimensiuni,
este unic în analele Bucureştilor. Prezenţi la datorie, pompierii militari „luptând cu
bărbăţie şi râvnă, ... ajutaţi de infanteriştii Regimentului 2, de ostaşi din cavalerie, au
fost nevoiţi doar să se mărginească la protejarea cartierelor oraşului situate în afara
cercului de foc". Printre victimele prapadului s-a aflat şi un ostaş pompier, al cărui
trup carbonizat s-a găsit lângă resturile bisericii Lucaci. A fost primul, dintr-un lung
şir de eroi pompieri, care şi-a dat viaţa pentru a o salva pe cea a semenilor săi.

Anul revoluţionar 1848 va consacra pentru totdeauna virtuţile patriotice,

inclusiv sacrificiul suprem, pentru idealurile democraţiei şi independenţei - ale
pompierilor militari. La 13 Septembrie 1848, sângele ostaşilor pompieri din
Bucureşti şi al infanteriştilor a înroşit cazarma din Dealu Spirii şi împrejurimile sale.
Toate sursele istorice apreciază în unanimitate ca majoritatea jertfelor, din cei peste
100 de morţi şi tot atâţia răniţi, au fost date de pompieri. Un şir de evenimente
istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor. Veteranilor de la 1848 li s-a
acordat prima decoraţie militară româneasca - Pro Virtute Militari, înfiinţată de
marele domn al Unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoaştere a
eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea
noilor drapele de luptă catre oştire. Batalionul de Pompieri Bucureşti, înfiinţat încă
din 1861, a primit primul drapel de luptă chiar din mâna domnitorului.

Recunoaşterea faptului că momentul 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele

mai semnificative din tradiţiile de luptă ale armei pompierilor a fost unanimă,
indiferent de epocile istorice prin care a trecut ţara. Drept urmare, ziua de 13
5
Septembrie a fost sarbatorită dintotdeauna ca fiind ZIUA POMPIERILOR DIN
ROMÂNIA. A fost oficializată prin Legea 121/1996 privind organizarea şi
funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, dar şi prin Hotarârea Guvernului
1490/2004 pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a
Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă. Niciodată capitolul din istoria
naţională dedicat anului revoluţionar 1848, n-a facut abstracţie indiferent de vremuri,
de sângeroasa şi inegala confruntare dintre ostaşii companiei de pompieri din
Bucureşti şi o coloană a armatei otomane invadatoare. Au căzut la datorie aproape
jumătate din efectivele pompierilor, Dealu Spirii devenind prin aceasta eroică faptă
de arme, un simbol al jertfei şi iubirii de ţară.

Pe timpul domniei lui Cuza, pompierii au beneficiat de atenţia sa deosebită. La

fiecare inspecţie, principele se declara mulţumit de modul cum se prezentau
cazărmile şi oamenii. Documentele consemnează, în acei ani, trimiterea la Paris,
pentru perfecţionarea pregătirii, a primului ofiţer de pompieri. Caracterul militar avea
să fie întarit prin Înaltul Decret Regal 702, din anul 1874, act normativ care modifica
Legea pentru organizarea armatei. Pompierii vor intra în subordinea Ministerului de
Razboi, constituindu-se ca unităţi şi subunităţi în compunerea artileriei teritoriale.
Batalionul de Pompieri Bucureşti devine divizion, iar companiile din Galati, Iaşi şi
Craiova, baterii de artilerie. Totodata, celelalte unităţi de pompieri încadrează
semibaterii şi secţii. Jumătate din tunurile pompierilor-artilerişti erau de asalt, calibru
152,4 mm, iar instrucţia se împărţea în două: artileristică şi de specialitate.

Acest tip de organizare şi pregătire işi va dovedi viabilitatea pe timpul

Razboiului de Independenţă dintre anii 1877 - 1878. Militarii pompieri, în
compunerea bateriilor de coastă, a bateriilor active sau a coloanelor de transport
muniţii, şi-au adus contribuţia la asediul Vidinului, Rahovei şi Plevnei. Jurnalele de
operaţii îi mentionează ca ostaşi destoinici, plini de curaj şi profesionalism. Eroismul
unora dintre pompieri, precum căpitanul Gheorghe Lupaşcu, a fost răsplatit cu cele
mai înalte decoraţii de război, româneşti şi ruseşti - Steaua României şi Crucea
Sfântul Gheorghe.

6
 În anul 1883, bateriile de pompieri-artilerişti au trecut în subordinea
regimentelor de artilerie, situaţie care a durat pâna în anul 1912 când, prin Înaltul
Decret Regal 2222, s-a înfiinţat Inspectoratul Pompierilor Militari, cu maiorul
Constantin Urlăţeanu la comandă. Procesul de reformă a instituţiei stagnează pe
timpul Primului Război Mondial, dar va fi reluat odată cu numirea colonelului
Gheorghe Pohrib în funcţia de inspector general al pompierilor. De numele acestui
remarcabil ofiţer (artilerist de carieră, dar mutat la pompieri din 1907) sunt legate
cele mai însemnate realizări din istoria armei, printre care şi prima lege de organizare
şi functionare a instituţiei, apărută în 1936. Prin pasiune şi competenţă a reuşit ca, în
scurt timp să îmbunataţească dotarea pompierilor militari din oraşele mari ale ţării cu
cele mai performante maşini de stins incendii (de regula, germane). Datorită lui
Pohrib, au luat fiinţă peste 50 de noi subunităţi de pompieri. Printr-o amplă
documentare inclusiv în străinatate, colonelul Gheorghe Pohrib şi-a adus contribuţia
la fundamentarea şi legiferarea concepţiei privind apărarea pasivă (actuala Protecţie
Civilă) a teritoriului. Legea 1245/1933 şi Regulamentul nr. 10 de aplicare a acesteia,
stabileau pompierilor atribuţiile de bază în organizarea, conducerea şi desfăşurarea
apărării pasive a teritoriului. Începând cu anul 1933, în dotarea pompierilor militari se
regăsesc autospeciale, materiale şi accesorii necesare salvării persoanelor de sub
darâmaturi, degazării, ridicarii şi distrugerii bombelor neexplodate, înştiinţării
populaţiei, primului ajutor medical etc. Pregătirea efectivelor proprii şi a populaţiei ia
amploare, iar la exerciţiile de apărare pasivă participă şi cele mai înalte autorităţi ale
statului, inclusiv regele Carol al II-lea. Pe 28 februarie 1933, suveranul semnează un
decret ce punea în aplicare Regulamentul Apărării Pasive, document considerat actul
de naştere al Protecţiei Civile. Astăzi, data respectivă reprezintă Ziua Protecţiei Civile
din România. Colonelului Gheorghe Pohrib, inspector general din 1920 până în 1937,
i se datorează şi apariţia primei reviste de specialitate a pompierilor, Buletinul
Pompierilor Români. De asemenea, la 2 august 1929, Inspectoratul Pompierilor
Militari se transformă în comandament de armă. Fostul artilerist a slujit arma
pompierilor ca nimeni altul pâna la el. Temeinicia şi eficienţa realizărilor colonelului
Pohrib şi-au dovedit în scurt timp, viabilitatea. Pe durata celui de-Al Doilea Război
Mondial, pompierii militari şi-au îndeplinit în cele mai bune condiţii misiunile.
Bombardamentele i-au pus la grea încercare pe luptătorii cu focul. Memorabile rămîn
intervenţiile acestora din anii 1943 şi 1944, sub covoarele ucigătoare de bombe care
au afectat marile oraşe ale ţării, fiind salvate nenumarate vieţi şi bunuri materiale.
Unităţile de pompieri în cooperare cu trupele germane, au protejat principalele
rafinării ale Romaniei atacate de aviaţia anglo-americană. Totodată, in Bucureşti, au
fost salvate de la distrugere clădiri-emblemă ale oraşului: Universitatea, Preşedenţia
Consiliului de Ministri, Ateneul Român, Palatul Regal, Palatul Telefoanelor şi Palatul
C.E.C.

7
 Pe timpul atacului aviaţiei germane din 24 august 1944 au căzut la datorie cinci
ostaşi pompieri. Sacrificiile şi lipsurile îndurate de populaţie în timpul războiului au
fost resimţite, în egală măsură şi de pompierii militari. Un ordin circular al vremii
stipula că, la masa trupei, se va da de trei ori pe saptamâna mămăliga în loc de pâine,
se va renunţa la felul doi pentru masa de prânz, iar în zilele de luni, miercuri şi vineri,
seara se va posti. Dupa anul 1940, în dotarea pompierilor nu s-a mai introdus nici o
maşină de stins incendii, toate eforturile fiind îndreptate către dotarea armatei.

Sfârsitul războiului găseşte unităţile de pompieri din Basarabia şi Bucovina

evacuate, în curs de evacuare, distruse sau desfiinţate, cum s-a întâmplat cu
batalioanele din Odesa, Chişinău şi Cernăuţi. În rest, situaţia era la limita
supravieţuirii. Chiar şi aşa, puţinele mijloace care le mai rămăseseră pompierilor
militari, în special maşinile de transport şi caii, au fost rechiziţionate de armata
sovietică. În perioada care a urmat pâna la sfârşitul anului 1948, situaţia a devenit
disperată, mai ales în cazul unora dintre subunităţile de pompieri din Moldova.
Amintim aici cazul secţiei din Huşi, care nu mai dispunea de nici un fel de utilaj de
stingere, pompierii acesteia fiind nevoiţi ca la un incendiu din 10 martie 1945, să
organizeze un „releu de găleţi" pentru stingerea focului, operaţiune care a durat şase
ore şi jumătate.

In domeniul organizatoric, perioada de după război debutează cu modificări

importante. Astfel, în Ordinul Marelui Stat Major nr. 51.666 din 5 mai 1945, se
stipula următoarele „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul
Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea şi situaţiile armatei - Ministerul de
Interne va prelua asupra sa dotarea, întrebuinţarea şi inducţia acestui personal". Drept
urmare, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevine Inspectoratul
General al Pompierilor, iar gruparea din Bucureşti se transformă în grup. Decretul-
lege 2530 din august 1945, care stabilea cadrul de trecere a armatei române la condiţii
de pace, arăta că „Pompierii militari … nu mai fac parte din cadrele armatei, urmând
a fi organizaţi ca instituţie civilă de către Ministerul Afacerilor Interne”. În toamna
8
aceluiaşi an, începe încadrarea cu efective a subunităţilor din Ardealul de Nord,
revenit în graniţele ţării în martie 1945. La prevederile Decretului 2530 se revine
după un an, prin Decretul-lege 1909 care stabilea că „pompierii militari nu fac parte
din cadrele armatei, însă ei se vor încadra cu personal de către Ministerul de Razboi
şi Marele Stat Major”, fapt ce lăsa deschisă încadrarea cu personal militar şi nu se
mai punea problema ca instituţia să devină civilă. Astfel, tinerii încep să fie
încorporaţi direct la pompieri şi nu mai provin de la Ministerul de Război, dupa ce
erau instruiţi în prealabil, timp de un an, în unitati aparţinătoare acestuia. Aşa se face
că din seria a treia a contingentului 1946, pompierii primeau spre completare 3.500
de recruţi. Faptul că instituţia pompierilor se afla în completa subordonare a
Ministerului de Interne este demonstrat şi de primele decizii comune ale acestui
minister, cu cele din industrie, agricultură, finanţe, mine, comerţ sau petrol care
reglementau organizarea prevenirii şi stingerii incendiilor în cadrul respectivelor
domenii. Dupa semnarea Păcii de la Paris, în cadrul măsurilor pentru stabilirea
forţelor armate, instituţia se reorganizează pe 12 grupuri de pompieri, 29 de companii
şi 80 de secţii. Inspectoratul General al Pompierilor, împreună cu Inspectoratul
Jandarmeriei şi Comandamentul Trupelor de Grăniceri, se va regăsi în cadrul unui
„secretariat general pentru trupe” din Ministerul Afacerilor Interne (cu stat major,
logistică, direcţie superioară pentru trupe etc.). Cu anul 1948, se deschide o nouă
etapă din evoluţia instituţiei pompierilor militari. Se pune problema existenţei unei
companii de pompieri în fiecare reşedinţă de judeţ (lucru ce nu s-a realizat decât peste
20 de ani, în 1968), dar vor fi organizate două centre de instrucţie, la Bucureşti şi
Târgu Mureş iar cu prilejul centenarului Revoluţiei de la 1848 s-a discutat pentru
prima oară, despre necesitatea înfiinţării unui muzeu permanent al pompierilor, idee
ce s-a materializat în 1963. Tot în anul 1948 reapare Buletinul Pompierilor Români -
care îşi încetase apariţia în ianuarie 1944 - sub denumirea de „Paza contra
incendiilor” (astazi revista „Pompierii Români”). Anul 1949 este important pentru
revenirea la denumirea de Comandament al Pompierilor, efectivele grupurilor de pază
contra incendiilor fiind de 225 de ofiţeri, 349 de subofiţeri, 22 de maiştri militari şi
5347 de militari în termen. Dupa apariţia Legii 5/1950, privind organizarea
administrativ-teritorială a ţării, grupurile de pompieri capătă denumirea de „servicii
regionale de pază contra incendiilor”, structuri care vor deveni grupuri regionale în
1952, efectivele pompierilor militari de la nivelul acelui an fiind considerabil mai
mari decât în 1949 (1312 ofiteri, 3055 de subofiţeri şi maiştri militari, 360 de angajaţi
civili şi 10508 militari în termen). De asemenea, eşalonul de coordonare şi control se
transformă în Direcţia Pompierilor din Ministerul Afacerilor Interne. În septembrie
1953 se înfiinţează inspecţiile regionale de prevenirea incendiilor, iar pentru
Regiunea Autonoma Maghiară Mureş se constituie Serviciul Regional de Pompieri
Târgu-Mures, al cărui nivel de autonomie însă, nu era similar cu cel al unităţii
teritorial-administrative deservite. Anul 1955, definitoriu pentru reducerile de
efective din Ministeru de Interne, afectează şi trupele de pompieri. Sunt desfiinţate 17
secţii de pompieri, iar companiile Bârlad şi Stei devin grupuri regionale, în semn de
preţuire pentru locurile de baştină ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza.
Totuşi, cele doua grupuri n-au funcţionat decât doi ani. Numărul efectivelor se reduce
drastic: de la 3046 de subofiţeri, la 1797, iar al trupei de la 11251, la 5405. Diminuări
de personal se operează şi în rândurile ofiţerilor, de la 1262 la 1098. Perioada 1957-

9
1967 este caracterizată prin stabilitate organizatorică. Functionează 17 grupuri
regionale, cu 108 companii de foc, doua companii şcoală şi una de gospodărie.

Legea 57 din 1968, pentru organizarea administrativ-teritorială a ţării, conform

careia se înfiinţau 39 de judeţe, marchează apariţia grupurilor judeţene de pompieri şi
a Grupului de Pompieri al Municipiului Bucureşti. După acest an, nu au mai avut loc
modificări de substanţă în organizarea pompierilor militari. Totuşi, au apărut
subunităţi pe unele platforme industriale (în urma sinistrului de la Piteşti din 1974),
Poligonul de încercari şi experimentări de la Boldeşti (tot în 1974), Şcoala de ofiţeri
pompieri din Bucureşti (1976), devenită Facultatea de Pompieri, precum şi Şcoala de
subofiţeri pompieri de la Boldeşti (1986). Este de mentionat că ofiţerii pompieri s-au
pregătit, din 1948, succesiv la Bucureşti, Oradea şi Sibiu, iar subofiţerii la Bucureşti
(înca din 1931) şi Câmpina. Momentul decembrie 1989 a deschis noi orizonturi şi
pentru pompierii militari. Apar noi acte normative. Cele mai importante au fost Legea
121/1996, privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompieirlor Militari şi
Ordonanţa Guvernului 60/1997, aprobată prin Legea 212 din acelaşi an. Au fost
înfiinţate peste 100 de subunităţi de pompieri, iar ca urmare a diversificării
misiunilor, au apărut statii de intervenţie pentru pentru asistenţa medicală şi
descarcerare. Prima de acest fel s-a constituit la Tg. Mureş, rod al eforturilor
doctorului Raed Arafat. În prezent, există echipaje de descarcerare în toate judeţele
ţării. De menţionat că noile subunităţi au fost înfiinţate pentru micşorarea timpului de
răspuns la incendii şi în alte tipuri de urgenţe, iar dotarea şi efectivele acestora au fost
asigurate, de regulă, prin redistribuire. Un capitol important din evoluţia armei
pompierilor îl constituie asigurarea dotării subunităţilor cu tehnica şi utilaje de
intervenţie. Pâna in 1945, pompele de stins incendii proveneau din afara ţării. Muzeul
Naţional al Pompierilor deţine o bogată şi interesantă colecţie tehnică, ce reflectă
evoluţa asigurării stingerii incendiilor în raport cu progresul tehnologic de-a lungul
timpului. În perioada interbelică, industria românească producea o gamă largă de
accesorii pentru pompieri şi, la sfârşitul deceniului patru, I.M.A.S.A - Arad a
construit prima autopompş cisterna cu rezervor de 1000 litri de apă. În ţară se mai
fabricau stingatoare manuale „Pompier”, cu praf şi spumă, având capacităţi cuprinse
între 50 şi 200 de litri, precum şi o pompă manuală cu un debit de 150 litri/minut şi
distanţa de refulare de 27 de metri. Războiul a încetinit, apoi a întrerupt producţia
autohtonp pentru o perioadă de zece ani, situaţie deloc benefică pompierilor.

10
 La sfârşitul războiului, în dotarea pompierilor militari se mai aflau doar 149 de
autospeciale şi motopompe, vechi şi cu multiple defecţiuni, majoritatea
descompletate, cu improvizaţii şi defecţiuni la principalele sisteme şi instalaţii.
Posibilităţile de reparare erau extrem de reduse, lipseau piesele de schimb, dificultate
accentuată şi de existenţa a peste 18 tipuri de maşini. Subunităţile din Bucureşti
deţineau 33 din totalul maşinilor la Iaşi, Timişoara, Craiova, Alba Iulia şi Tecuci se
aflau câte patru, iar în celelalte subunităţi maxim una sau două autospeciale (cazul
secţiei din Huşi amintit deja, era singular). Din cele 33 de maşini şi utilaje de stingere
aflate în dotarea Batalionului Bucureşti, 18 erau autopompe cisternă (Mercedes-Benz
şi Magirus), şase erau autoscări mecanice (trei Magirus, din care doua de 45 de
metri). Capitala mai deţinea şase motopompe şi trei autopompe. Pâna la 1948, această
dotare precară nu a suferit nici o modificare. Marele deficit a fost acoperit, în bună
măsură, la finele anului următor, cu 100 de autopompe cisterna PRAGA fabricate la
Arad dupa licenţa cehoslovacă. Acest model de autospecială, cu cazanul de 2100 de
litri, viteza maxima de 60 km/ oră, deservită de opt servanţi şi doi subofiţeri, s-a aflat
în serviciu timp de 15 ani. În anii 1949-1950, la Uzinele Vulcan din Bucureşti au fost
asimilate şi s-au fabricat 50 de autopompe cisterna SKODA 706, cu motor Diesel.
Anul 1950 este marcat de începutul specializării Întreprinderii Metalurgice
„Bănăţeana” din Timişoara în producerea de maşini, utilaje şi accesorii pentru
stingerea incendiilor. Pâna în 1954, de pe banda de montaj a acestei uzine au ieşit 400
de autopompe cisternă PRAGA R.N. Timp de şapte ani, aici s-au fabricat peste 2.000
de motopompe IMB-53. Din 1956, începe producţia unor autospeciale de concepţie
româneasca, tip S.R. (101, 104, 132, 114), construindu-se mai mult de 1.000 de
autopompe cisterna şi mai bine de 700 de alte tipuri: autotunuri pentru lucrul cu
spumă, pentru praf şi pulberi stingătoare, pentru evacuarea fumului şi gazelor etc.
Premiera absolută pe plan naţional (în lume mai existau doar şase state care mai
aveau în dotare asemenea autospeciala) a constituit-o fabricarea pe sasiu S.R. 114 în
1971, a autospecialei cu jet de gaze produs de un motor de avion cu reacţie, destinată
stingerii incendiilor de sonde. Ulterior, s-au mai construit şi alte exemplare pe şasiu
Roman, iar comportarea lor a fost recunoscută şi elogiată si în exteriorul ţării. A doua
etapă de dotare a pompierilor români începe dupa incendiul de pe platforma
petrochimică de la Pitesti din 1974, care a produs imense pagube materiale şi pierderi
de vieţi omeneşti. Perioada este importantă prin faptul că s-a renunţat, aproape în
totalitate, la folosirea maşinilor cu motoare pe benzină. A fost redus la maximum
importul şi s-au produs autospeciale de capacităţi mari şi cu posibilităţi de lucru
multiple, cum ar fi cele cu patru substanţe de stingere. Pâna în anii ’90, industria
româneasca a produs, pentru nevoi interne dar şi pentru export, aproximativ 3.000 de
autospeciale. Tot in aceasta perioadă, au fost fabricate 12 nave maritime şi fluviale de
stins incendii, precum şi 20 de trenuri de prevenireşi stingere a incendiilor (PSI), cu
dotare complexă şi performanţe de lucru dintre cele mai înalte. La nivelul anilor '80,
tehnica de luptă a pompierilor militari era complet înnoită. Am amintit deja câteva
repere ale evoluţiei instituţiei pompierilor în plan legislativ. Abordarea problemei din
acest punct de vedere trebuie sa facă trimitere în mod necesar, la două importante
momente: 3 aprilie 1936 când, prin Inaltul Decret Regal 815 a fost promulgată Legea
privind organizarea pompierilor şi 16 octombrie 1996, data apariţiei Legii 121 de
organizare şi funcţionare a Corpului Pompierilor Militari. În cei 60 de ani, care
despart cele două acte normative, sunt de menţionat o serie de reglementări. Cele mai
11
 semnificative au fost Decretele 167/1974, 232/1974, republicate în 1978, 277/1979,
precum şi o serie de Hotarâri ale Consiliului de Miniştri (190/1951, 169/1963.
1653/1974 etc). Importante au fost şi unele decizii prin care s-a sporit numărul
efectivelor şi s-au înfiinţat noi subunităţi de pompieri.

La data de 15 decembrie 2004, Inspectoratul General al Corpului Pompierilor

Militari, împreună cu unităţile sale, fuzionează cu structurile din compunerea
Comandamentului Protecţiei Civile, rezultând Inspectoratul General pentru Situaţii de
Urgenţă, inspectorate judeţene şi cel al municipiului Bucureşti. Cele două instituţii
comasate au mai funcţionat împreună între anii 1933 şi 1945. Fuziunea a fost
prevazută prin Ordonanţa de Guvern 291/2000, care nu a putut fi aplicată din cauza
anumitor imperfecţiuni, apoi de catre Ordonanţa de Guvern 88/2001, act normativ
completat şi modificat în mai multe rânduri, ultima adăugire importantă fiind facută
prin Ordonanţa de Urgenţă 25/2004, aprobată şi modificată prin Legea 329/2004.
Aceasta a suferit, la rândul ei, modificări prin Ordonanţa de Guvern 191/2005.
Aplicarea Ordonanţei de Guvern 88/2001 cu o suită de modificări şi completări, n-ar
fi fost posibilă fără stabilirea concepţiei şi a cadrului general dar specific, de
organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de
Urgenţă. Acest fapt s-a realizat prin Ordonanţa de Guvern 21/2004, modificată şi
aprobată de Legea 15/2005, precum şi de o serie de hotarâri ale Guvernului României
din 2004, cele mai importante fiind nominalizate la capitolul destinat principalelor
reglementări de organizare şi funcţionare a Inspectoratului General pentru Situaţii de
Urgenţă şi a serviciilor de urgenţă profesioniste şi voluntare, precum şi de atribuţiile
legale care revin acestora si altor autoritati centrale si locale în managemntul
situaţiilor de urgenţă. Toate acestea, precum şi asimilarea standardelor europene în
domeniile apărării împotriva incendiilor şi protecţiei civile, fac din instituţia
serviciilor profesioniste de urgenţă din Romania una compatibilă cerinţelor Uniunii
Europene.

Cele mai mari incendii din istorie

 În anul 1241, hoardele mongole invadatoare în trecerea lor sângeroasă prin

Transilvania, incendiază Alba-Iulia, Clujul, Oradea, Rodna şi Sibiul. Prăpădul din
Oradea este descris de către călugărul italian Rogerius în "Carmen miserabile".
 În martie 1554, un detaşament otoman trimis să-l mazilească pe Mircea Vodă
Ciobanul, jefuieşte Bucureştiul şi îi dă foc.
 În toamna lui 1596, tătarii ard Bucureştii. Cronicarul Balthasar Walther descrie
nenorocirea: „astăzi de-abia se mai înfăţişează călătorului ici şi colo câte o casă,
biserici stricate, ziduri în ruină...”
 În data de 30 aprilie 1676, Sighişoara cade pradă unui incendiu devastator. Andreas
Gobbel, jude regal, scrie: „...bătea atunci un vânt straşnic care a dat focului o forţă
12
 extraordinară. În acest incendiu au pierit vreo 20 de oameni, astfel încât nu li s-au mai
găsit nici oasele”. În decurs de şase ore, au ars 624 de case, 120 de ferme, şapte
turnuri de apărare printre care şi cel cu ceas şi două biserici.
 În după-amiaza zilei de 21 aprilie 1689, aproape întreg Braşovul a fost cuprins de
flăcări. Au murit 300 de oameni, arşi, sub zidurile ce se prăbuşeau sau asfixiaţi în
pivniţele unde căutaseră adăpost. Printre altele, au fost distruse catedrala cunoscută
astăzi sub numele de Biserica Neagră şi valoroasa bibliotecă a colegiului fondat de
umanistul Johannes Honterus.
 Pe 22 februarie 1739 au luat foc casele Mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti.
Constatin Daponte relatează în ale sale „Ephemerides daces”: „...au ars atunci 16 case
boiereşti, 49 de case de negustori, 77 de case mai mici, 5 chilii mănăstireşti, 40 de
măcelării şi 9 prăvălii”.
 Cel mai mare incendiu al epocii fanariote a izbucnit la o farmacie din zona centrală a
Bucureştiului, în ziua de 28 august 1804. Au fost distruse 600 de case şi 2000 de
prăvălii.
 În vremea lui Ioan Vodă Caragea, în anul 1813, a ars Curtea Domnească din Dealu
Spirii zidită de către Alexandru Ipsilanti. Contele Auguste de Lagarde, în trecere prin
Bucureşti, scrie: „...alergai la fereastră şi văzui chiar în faţa mea palatul principelui
Valahiei cu totul în foc...Pompierii acoperiţi cu un fel de coif şi cu o îmbrăcăminte
romană se urcară pe acoperişurile aprinse...”.
 Cel mai mare incendiu din istoria Iaşiului a avut loc pe data de 19 iulie 1827. Prinţul
Nicolae Şuţu povesteşte în memoriile sale: „Stând dinaintea unei fereşti, zării o lungă
şi groasă coloană de fum ce se ridica după un deal...Ardea în Iaşi...Toată Uliţa Mare,
începând de la clădirile unde se află acum Academia şi până la Curtea Domnească,
era cuprinsă într-o flacără întreagă”. La rândul său, consulul Franţei nota: „Nu se văd
decât oameni disperaţi ce plâng pe locul unde şi-au pierdut averea sau părinţii şi
prietenii”.
 În data de 29 iulie 1834, oraşul Târgu Secuiesc se transformă în scrum. Incendiul a
mistuit 420 de gospodării din cele 558, iar paguba a fost estimată la peste 1.200.000
de florini, o sumă considerabilă pentru acea vreme. Focul a izbucnit în jurul
prânzului, dintr-o locuinţă aflată lângă şcoala militară de subofiţeri.
 Aradul este cuprins de flăcări în ziua de 27 august 1834. După această dată, edilii
oraşului organizează o formaţie voluntară de pompieri.
 Cel mai devastator incendiu din istoria Bucureştiului, cunoscut sub numele de „Focul
cel Mare” a izbucnit pe 23 martie 1847, în ziua de Paşte. Focul a fost provocat de
joaca băieţelului cluceresei Zinca Drăgănescu. Copilul a descărcat un pistol spre
podul plin cu fân al şopronului din spatele casei. Ajutate de un vânt puternic, flăcările
s-au întins cu repeziciune, cuprinzând o treime din oraşul de atunci. Datorită
eforturilor supraomeneşti ale pompierilor militari, ajutaţi şi de alte unităţi din
garnizoană, extinderea sinistrului a fost împiedicată. Anton Pann ne descrie grozăvia:
„...sub ochii îngroziţi ai localnicilor refugiaţi pe Dealul Mitropoliei, se desfăşura
spectacolul înspăimântător al Bucureştilor în flăcări. Case, prăvălii, hanuri şi biserici
ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau
comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor”. Atunci au căzut pradă limbilor de foc
peste 2000 de clădiri şi au murit 15 persoane, printre care şi un pompier militar. La o
săptămână de la dezastru, pământul nu se răcise încă.

13
 În data de 4 ianuarie 1882, celebrul circ Krembser din Bucureşti a fost mistuit de
flăcări, dezastru în care au pierit şi 33 dintre cei mai frumoşi cai ai circului. Însuşi
regele Carol I s-a dus la locul tragediei.
 În martie 1884 a luat foc aripa dreaptă a palatului universităţii bucureştene. Flăcările
au transformat în amintire celebra colecţie botanică a doctorului Dimitrie Brânză şi o
parte din exponatele Muzeului de Antichităţi şi ale Şcolii de Belle-Arte. Pompierii au
reuşit să salveze Cloşca cu puii de aur, vestita orfevrărie gotică, învelind fiecare piesă
cu propriile vestoane şi aruncându-le, pe ferestre, în braţele camarazilor ce acţionau
în exteriorul clădirii.
 În seara zilei de 8 decembrie 1926 a izbucnit un incendiu la acoperişul clădirii
Palatului Regal. Grinzile de brad din structura de rezistenţă au favorizat extindererea
cu repeziciune a flăcărilor. Acoperişul s-a prăbuşit, astfel că focul s-a întins la sala
tronului, sala de ceremonie şi sufragerie. Au intervenit echipaje de pompieri militari
de la posturile Central, Cometa, Foişor şi Radu Vodă. După 12 ore, incedniul a fost
lichidat. Comisia pentru cercetarea cauzei de incendiu condusă de procurorul general,
a emis supoziţia producerii unui scurt-circuit electric.
 În noaptea de 7 spre 8 februarie 1930, un puternic incendiu a cuprins podul
Liceului Carol I din Craiova. Din cauza vântului, flăcările s-au propagat spre cupola
centrală a clădirii. După o intervenţie de aproape 14 ore, echipajele Secţiei de
Pompieri Craiova au reuşit să stingă focul.
 Cea mai tristă pagină din istoria luptei cu flăcările a fost scrisă pe data de 18 aprilie
1930, în localitatea Costeşti din judeţul Argeş. Atunci au murit 108 persoane, în
majoritate copii. Incendiul a izbucnit în interiorul bisericii, din cauza unei lumânări,
şi a cuprins podul. Focul s-a extins la acoperiş şi la pereţii din lemn. Cele 130 de
persoane aflate în lăcaş nu s-au putut evacua prin ferestrele prevăzute cu gratii, dar
nici prin uşa foarte îngustă. O parte dintre adulţi s-au putut salva. Copiii, cuprinşi de
panică şi orbiţi de fumul înecăcios, s-au îngrămădit spre ieşire, dar au blocat-o.
Acoperişul şi pereţii s-au prăbuşit, arzând cu o vâlvătaie puternică. Din cauza
terenului accidentat, autospeciala Secţiei de Pompieri Piteşti a reuşit să se apropie
doar la 200 de metri de biserica în flăcări. Cu ajutorul mai multor linii de furtun,
incendiul a fost stins aproape de miezul nopţii. Până spre dimineaţă, pompierii
militari au scos trupurile carbonizate ale victimelor.
 În data de 8 mai 1934 în jurul prânzului, s-a declanşat un mare incendiu la
Seminarul „Patriarhul Miron” din Câmpulung Muscel. De la o grindă de lemn lipită
de coşul bucătăriei, focul a cuprins podul clădirii unde se aflau dormitoarele
seminariştilor. Flăcările s-au extins la clopotniţă şi din cauza şiţelor aprinse purtate de
vânt, au ajuns şi la câteva locuinţe din cartierul Negru Vodă. Militarii secţiei de
pompieri din localitate împreună cu cei din Regimentul 30, au evacuat populaţia în
paralel cu operaţiunile de stingere. Datorită ajutoarelor sosite de la Piteşti şi
Bucureşti, incendiul a fost lichidat în 24 de ore.
 În data de 22 decembrie 1937, a luat foc Teatrul Cărăbuş din Bucureşti. În sală se
aflau 1500 de spectatori, veniţi să-l aplaude pe marele actor Constantin Tănase.
Incendiul a izbucnit sub scenă şi din cauza decorurilor, s-a transformat într-un
adevărat rug, fapt ce a dus la prăbuşirea tavanului. Flăcările s-au extins la Teatrul
Vesel, unde au murit două garderobiere şi la un cinematograf din apropiere.
Pompierii de serviciu i-au evacuat pe spectatori, iar spre mijlocul zilei următoare,

14
militarii au reuşit să stingă complet incendiul. Dispunerea construcţiei arse într-un şir
compact de clădiri, putea reedita un alt 23 martie 1847.

O filă din istoria Pompierilor Băcăuani

Merituoşi prin faptele de armă, recunoscuţi ca apărători ai semenilor lor

împotriva focului, dezastrelor şi calamităţilor naturale, „tulumbagiii” din trecut,
pompierii de astăzi, au luptat necontenit, cu „instrumente” primitive, iar mai târziu
cu utilaje şi accesorii performante pentru salvarea vieţii oamenilor, bunurilor
agonisite de aceştia şi importantelor valori materiale şi spirituale ale poporului
român. În această tagmă îi includem şi pe pompierii băcăuani.

De la primele înjghebări mărunte, limitate la mici intervenţii locale, de la Secţie

până la Companie, au trecut zeci de ani. De la topor, cange, furcă, găleată de pânză,
sacale ce se alimentau din fântâni şi râuri până la maşinile şi scările mecanice de după
primul război mondial, produsele chimice pentru stingerea incendiilor şi aparatura
computerizată ce a evoluat după 1990, drumul a fost foarte lung, destul de greu şi
anevoios, necesitând intervenţia omului, dar şi fonduri băneşti din ce în ce mai mari
pentru cumpărarea lor, pe care nu puteau să le asigure decât o economie dezvoltată şi
oameni de decizie care înţelegeau însemnătatea lor.

Preocupările pentru prevenirea şi stingerea incendiilor îşi au începuturile încă de

la apariţia primelor aglomerări urbane, atunci când focul a devenit un potenţial
pericol pentru viaţa oamenilor şi pentru produsul muncii lor, însă aceste preocupări
au fost sporadice fără un caracter bine organizat.
Primele reglementări atestate în Moldova apar la începutul secolului al XIX-lea,
după înfiinţarea Eforiilor (viitoarele primării), în anul1831. Pentru a se preveni
izbucnirea incendiilor, Eforia Bacăului interzicea depozitarea lemnului, a păcurii,
fânului, stufului şi a altor asemenea materiale în podul caselor, sau în cantităţi mari
pe lângă case.

15
 Locuitorii erau obligaţi să-şi cureţe periodic şi foarte bine hornurile, iar casele
trebuiau să fie construite „după rânduiala meşteşugului arhitecturicesc”. În
documente sunt menţionate şi obligaţiile hornarilor şi sacagiilor în activitatea
obştească de prevenire a incendiilor.
Desigur că aceste măsuri au fost bune dar insuficiente, iar dotarea pompierilor
băcăuani nu le permitea să facă faţă unor incendii de mari proporţii.
Actul de naştere al serviciilor băcăuane de pompieri este legea dată de
domnitorul Mihail Grigore Sturza, în ianuarie 1835, sub denumirea de
„Aşezământul pentru organizarea comandei de pompieri”, act legislativ prin
care se puneau în aplicare prevederile „Regulamentului organic”.
La Bacău, una din primele prevederi ale Eforiei târgului a fost „organizarea
serviciului de pompieri şi întreţinerea acestuia”, serviciu care s-a înfiinţat în condiţii
moderne pentru acele timpuri, fapt demonstrat şi de primul sigiliu cunoscut al
primăriei care datează din anul 1835 şi care conţine numai însemne din dotarea
pompierilor: pompă pentru apă, căngi, topoare şi scări.
În Bacăul de la jumătatea secolului al XIX-lea, cu uliţe şi mahalale, cu dughene
înghesuite unele în altele, cu „ursoaice” în pod, în loc de hornuri scoase în afara
acoperişurilor, lipsit de apă şi „bântuit” în permanenţă de vânturi puternice, incendiile
se ţineau lanţ, mai ales în lunile de primăvară. Era suficientă o lumânare uitată
aprinsă, o ţigară aruncată neglijent pe uliţă sau un cuptor prea încins şi tragedia se
producea imediat. Având în vedere aşezarea Bacăului într-o zonă cu mult vânt, mai
ales primăvara şi catastrofa care a lovit oraşul Bârlad la începutul anului 1851,
isprăvnicia cerea locuitorilor din Bacău să se refacă coşurile şi să se desfiinţeze
„ursoaicele”.

La început, Serviciul de Pompieri

se rezuma la câteva butoaie de lemn,
trase de boi, şi din care pojarnicii
(pompierii de azi) scoteau apa cu
căldările. În timpul iernii, pompierii
întrebuinţau pentru serviciul de
incendiu apă adusă din puţurile de sare
de la Sărata, care îngheţa numai la
temperaturi foarte scăzute. Apa se
păstra în anumite rezervoare,
înconjurate cu gunoi.

Sigiliul Eforiei oraşului Bacău din anul 1838

Incendiul din 3 februarie 1853 care a distrus o mare parte din oraş, a determinat
luarea unor măsuri concrete pentru îmbunătăţirea activităţii pompierilor. Sfatul
Orăşenesc, adunat în ziua de 5 februarie 1853, constata că numărul pompierilor era
prea mic, erau fără experienţă, fiind înrolaţi de două sau trei luni, nu aveau uniformă,
aşa cum prevedea Aşezământul din 1835 şi nici instrumentele specifice activităţii lor.
Două zile mai târziu, un mare număr de negustori, boieri şi alte categorii de orăşeni s-
au adunat la eforie şi isprăvnicie, propunând o contribuţie în bani pentru redresarea
Comenzii Pompierilor şi pentru organizarea ei conform cerinţelor legale în vigoare.
16
 Ei propuneau, de asemenea, dărâmarea tuturor barăcilor aflate în spatele
dughenelor pentru lărgirea curţilor, interzicerea depozitării fânului şi cherestelei în
stradă, obligativitatea ca fiecare cetăţean să aibă căzi cu apă în faţa caselor, scări,
frânghii şi căngi.
Abia pe la sfârşitul lunii octombrie 1853, Isprăvnicia ţinutului Bacău comunica
Sfatului orăşenesc că de la 1 iulie 1854, numărul de pompieri urma să crească de la
24 la 36 şi cerea luarea de măsuri pentru cuprinderea în buget a cheltuielilor necesare
întreţinerii lor.

Lista pompierilor din anul 1854

Cerinţele fiind în continuu mari, eforia nu le mai putea face faţă, situaţia fiind şi
mai mult îngreuiată de ocupaţia rusă urmată, în aprilie 1854, de cea austriacă. Situaţia
pompierilor din Bacău a devenit atât de grea, încât în martie 1856, comandantul
Petrovici Cornel a cerut Departamentului din Lăuntru să fie mutat în altă parte,
deoarece nu poate respecta „aşezământul pojărnicesc” şi nici regulile ostăşeşti.
Hrăniţi şi echipaţi necorespunzător (fără cizme şi cămăşi pe timp de iarnă), nescutiţi
de dări aşa cum prevedea aşezământul, pompierii începeau să dezerteze în masă.
În 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat o lege prin care se organiza
armata, încercându-se integrarea pompierilor în structura trupelor permanente.
Unităţile de pompieri erau subordonate direct Ministerului de Război, în privinţa
instrucţiei şi disciplinei militare şi Ministerului de Interne, pentru întreţinerea lor, a
localurilor şi a instrumentelor. Această dublă subordonare va fi menţinută şi prin
Regulamentul asupra comenzilor de pompieri urbani publicat în octombrie 1871.
Primăria Bacău continua să fie nemulţumită de faptul că pompierii aveau şi rol
de artilerişti, ceea ce diminua mult timpul avut la dispoziţia acestora pentru
întreţinerea instrumentelor, instruirea lor specifică şi acţionarea la incendii, dar şi de
faptul că nu mai putea utiliza pompierii cu caii şi căruţele pentru alte activităţi, aşa
cum proceda atunci când aceştia erau ai comunei.
.

17
 Cu începere de la 1 august 1891, s-a hotărât ca bateriile de pompieri să se
reîntoarcă la regimentele lor, pe loc s-au creat secţii de pompieri alipite pe lângă
regimentele de artilerie. Printr-o decizie ministerială din 1895, secţia din Bacău a
trecut la Regimentul 12 Artilerie. Nici această formă de organizare nu a fost pe placul
primăriilor orăşeneşti, dar ea s-a menţinut până în primele decenii ale secolului XX.

Inspectoratul Pompierilor Militari s-a transformat în Comandamentul

Pompierilor Militari în 1929, prin noua lege de organizare a Ministerului de Război.
Acest moment a fost foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a activităţii
pompierilor. S-au luat măsuri imediate care au avut ca scop grija faţă de pompierii
secţiilor din ţară, de animalele şi instrumentele din dotare.
Începând cu 1929, a apărut şi prima revistă de specialitate intitulată „Pompierii
Români”, care se adresa atât pompierilor cât şi instituţiilor şi întreprinderilor din ţară.
În revistă erau publicate articole referitoare la măsuri necesare prevenirii incendiilor,
la cunoaşterea procedeelor de stingere, a uneltelor şi materialelor specifice serviciilor
de pompieri.
Din punct de vedere organizatoric, este important de reţinut momentul apariţiei,
în 1933, a Regulamentului de Apărare Pasivă contra Atacurilor Aeriene, care
cuprindea o serie de atribuţii ce reveneau pompierilor în caz de război.
Încadrată în marea activitate care s-a chemat Apărarea pasivă, Secţia de
pompieri Bacău a trebuit să se ocupe nu numai de stingerea incendiilor, dar şi de alte
activităţi: identificarea şi dezinfectarea zonelor şi localurilor contaminate cu gaze,
identificarea, ridicarea şi detonarea bombelor ce rămâneau neexplodate, precum şi
curăţirea dărâmăturilor produse de bombardamente, degajarea locurilor şi a căilor de
acces, găsirea şi salvarea persoanelor de sub dărâmături. Un capitol important din
evoluţia armei pompierilor l-a constituit şi îl constituie asigurarea dotării subunităţilor
cu tehnică şi utilaje de intervenţie. Până la sfârşitul primului război, dar şi pe toată
perioada interbelică, pompele şi utilajele de stins incendii proveneau din afară (spre
exemplificare, în anul 1933 Serviciul de Pompieri al municipiului Bacău era înzestrat
cu următoarele maşini: o motopompă Magirus care funcţiona din 1927; o autopompă
cisternă Magirus cu motor de 70 C.P., debit 1000 l/minut, capacitatea rezervorului
18
fiind de 3500 litri, pusă în funcţiune din 1928; o autocisternă Latil de 55 C.P.,
rezervorul având o capacitate de 3000 litri, pusă în funcţiune din 1928; o scară
mecanică capabilă să atingă cele mai înalte clădiri din Bacăul acelor vremuri).
Deoarece apa era elementul cel mai necesar în caz de incendiu, iar conductele de
apă se puteau sparge în timpul bombardamentelor, primăriile erau avertizate să se
îngrijească de acest aspect şi se cerea construirea unui rezervor de apă în afara
oraşului. Referindu-se la rezervoarele de apă din oraşul Bacău, în octombrie 1943
Întreprinderile Comunale comunicau primăriei că, la cei aproximativ 40.000 de
locuitori ai urbei, instalaţiile I.C.B. cu cei 5.000 m.c./zi erau suficiente, mai ales
avându-se în vedere faptul că necesarul de apă era asigurat şi de numeroasele fântâni
cu cumpănă şi pompe de mână aflate în tot oraşul.

Venind în sprijinul pompierilor, prin Ordonanţa nr. 7277 din 12 mai 1943,
Primăria Bacău stabileşte măsurile necesare prevenirii şi localizării începuturilor de
incendii.
Proprietarii, chiriaşii, întreprinderile şi instituţiile de orice fel, erau obligaţi:
- să golească podurile de materialele uşor inflamabile;
- să aştearnă pe toată suprafaţa podului un strat cu nisip gros de 2-3 cm;
- să aşeze la îndemână saci cu nisip, găleţi cu apă etc.;
- să formeze echipe de cel puţin 3 oameni, de preferinţă tineri, din rândul
locatarilor sau lucrătorilor, pentru a interveni imediat în cazul incendiilor produse de
bombardamente.
Prin Decizia Ministerială nr. 6410 din 06.08.1947, devine obligatorie pentru
orice comună rurală, urbană şi suburbană organizarea pompierilor săteşti, precum şi
dotarea acestor organizaţiuni cu materialul strict necesar pentru a putea face faţă unor
eventuale incendii.
Realizarea acestor organizaţiuni cade în sarcina primăriilor comunelor rurale, iar
controlul existenţei acestora cade în sarcina comandantului Companiei de Pompieri
Bacău.
Numărul grupelor formate din echipele pompierilor rurali se va determina în
raport cu populaţia satului, deoarece toţi oamenii de la 18 la 50 ani trebuiau
organizaţi, urmărind a face de serviciu prin rotaţie.

19
 La 1 ianuarie 1956, unitatea de pompieri îşi schimbă denumirea în cea de Grup
Regional de Pază Contra Incendiilor Bacău. Efectivele grupului însumau: 47 ofiţeri,
86 sergenţi reangajaţi, 320 militari în termen şi 7 angajaţi civili.
Reorganizarea administrativă din 1968 a produs din nou modificări în structura
organizatorică a unităţilor de pompieri. Astfel, în conformitate cu ordinul Ministrului
Afacerilor Interne, la data 1 octombrie 1968, ia fiinţă Grupul de pompieri Bacău, care
cuprindea judeţele Bacău şi Neamţ.
Tot începând cu aceeaşi dată, se înfiinţează unităţile:
- Grupul de p.c.i Bacău: comandant – lt. colonel Anghel Ioan;
- Compania p.c.i. Bacău: comandant – maior Dragomir Ioan;
- Compania p.c.i. Gh. Gheorghiu Dej: comandant – maior Gafiţeanu Mihai;
- Compania de pompieri Moineşti: comandant – Schonwetter Arnee;
- Grupul de pompieri Neamţ, cu două companii p.c.i. la Roman şi P. Neamţ.

Detaşamentul de Pompieri Bacău

Ca subunitate de intervenţie, a fost înfiinţată în 1835 iar în anul 1844 o regăsim
în arhive sub titulatura de Comanda Pojarnicească din Bacău. În 1926, după o serie
de transformări tehnice şi organizatorice, intră în subordinea Inspectoratului
Pompierilor Militari, iar de la data de 1 ianuarie 1956, ca subunitate a Grupului
Regional de pază contra incendiilor Bacău. Odată cu schimbarea titulaturii unităţii la
data de 1 octombrie 1968, subunitatea intră în componenţa acesteia, cu denumirea de
Compania de pompieri Bacău. De la data de 1 mai 1998, se transformă în
Detaşamentul de pompieri Bacău, cu sediul în strada Milcov, nr. 49, Bacău.

Detaşamentul de Pompieri Oneşti

Subunitatea a luat fiinţă în anul 1951, sub denumirea de Secţie de pază contra
incendiilor în oraşul Târgu Ocna, sub comanda locotenentului Stan Emanoil. În anul
1955, este mutată în oraşul Oneşti, primind denumirea de Compania de pompieri
Oneşti, cu sediul în Calea Mărăşeşti, nr. 2, Oneşti.
În conformitate cu noua schemă de organizare, în luna mai 1998 subunitatea
primeşte titulatura „Detaşamentul de pompieri Oneşti”, primind în subordine Garda
de intervenţie Podu Turcului, care din 1995 şi până în luna mai 1998 a fost constituită
în Pichetul de pompieri Podu Turcului, în subordinea Companiei de pompieri Bacău.

Detaşamentul de Pompieri Moineşti

Ca subunitate de intervenţie, Secţia de pompieri Moineşti se înfiinţează începând
cu data de 30.06.1956, în baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 0256363,
fiind comandată de lt. major Sava Constantin.
Din anul 1970, subunitatea ia titulatura de Compania de pompieri Moineşti, iar
la 1 mai 1998 – Secţia de pompieri Moineşti, cu sediul în municipiul Moineşti, strada
Pavel Zăgănescu, nr. 1.
În anul 2007, Secţia de Pompieri Moineşti devine Detaşamentul de Pompieri
Moineşti. În anul 2008, luna mai, ziua 09, s-a înfiinţat Garda de Intervenţie nr. 2
Comăneşti, din cadrul Detaşamentului de Pompieri Moineşti.

20
 Galeria comandanţilor

Complexul activităţilor pompierilor militari s-a îmbogăţit mereu, aceştia primind

noi atribuţii. În condiţiile existenţei pericolului foarte mare reprezentat de armele
moderne, distrugătoare, experimentate în primul război mondial – arma chimică,
bacteriologică – a aviaţiei aruncătoare de bombe explozive, incendiare etc.,
distrugătoare de bunuri materiale şi de vieţi omeneşti, pompierii militari au primit noi
misiuni de luptă.
Din documentele de arhivă, reiese că la comanda Secţiei de pompieri Bacău,
Grupului Regional p.c.i. Bacău, ulterior – Grupului judeţean de pompieri Bacău,
Grupului de pompieri „Maior Constantin Ene” al judeţului Bacău şi, respectiv,
Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Mr. CONSTANTIN ENE” al Judeţului
Bacău au trecut pe rând mai mulţi ofiţeri. Ei au răspuns, împreună cu efectivele din
subordine, la multiplele şi grelele încercări ale vremii, luptând pentru drepturile şi
condiţiile cât mai bune de existenţă ale pompierilor. Aceştia sunt:
- cpt. Staicu Constantin – în perioada 1944-1948;
- lt. col. Hadji-Coli Mihail – în perioada 1948-1952;
- mr. Limpede Liviu – în perioada 1952-1956;
- lt. col. Demetriade Gheorghe – în perioada 1956-1958;
- cpt. Stan Nicolae – în perioada 1958-1960;
- mr. Săcăleanu Gheorghe – în perioada 1960-1962;
- col. Anghel Ioan – în perioada 1962-1976;
- lt. col. Iacomi Mircea – în perioada 1976-1980;
- col. Tomoşoiu Virgil – în perioada 1980-1984;
- col. Fotache Constantin – în perioada 1984-1991;
- col. Feraru Ştefan – în perioada 1991-2000;
- lt. col. Curcudel Constantin – în perioada 2000-2001;
- general de brigadă Simionescu Mihai – în perioada 2001-2013;
- colonel Mihalache Ioan – în perioada 2013 – 2019;
- colonel Cărăşel Ovidiu Vasile – începând cu anul 2019.
Ca o mărturie certă a continuităţii comenzii pompierilor băcăuani, la sediul
Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Mr. CONSTANTIN ENE” al Judeţului
Bacău, se află placa de onoare unde sunt inscripţionaţi comandanţii unităţii mai sus
amintiţi.
Ca o încununare a întregii activităţi desfăşurate de la înfiinţare, la 26 octombrie
1998, prin Decret Prezidenţial, Grupului de pompieri al judeţului Bacău i-a fost
acordat Drapelul de luptă al unităţii, cel mai înalt simbol al onoarei şi gloriei militare.

*
Dumnezeu a ajutat şi ocrotit pe pompierii judeţului Bacău, în toată activitatea
desfăşurată de la începuturi şi până în prezent, iar sacrificiile făcute de înaintaşii lor
sunt un imbold pentru viitor, de a face tot ce le stă în putinţă pentru continuarea
misiunii nobile şi tradiţiilor sale de luptă.
*

21
 TEMA 2: Rolul şi misiunile Inspectoratului General pentru
organizarea serviciilor profesioniste pentru Situaţii de Urgenţă

Obiectivul fundamental al activității desfășurate de I.G.S.U. vizează

eficientizarea acțiunilor de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență, în
vederea menținerii sub control a riscurilor și asigurării stării de normalitate a vieții
comunităților umane și este atins prin multitudinea de activități de prevenire și
intervenție pentru stingerea incendiilor, descarcerare și prim-ajutor SMURD, salvarea
persoanelor și limitarea pagubelor produse de inundații, alunecări de teren, mișcări
seismice, epidemii, epizootii, înzăpeziri, secetă, asistența persoanelor aflate în situații
critice, intervenția la accidente tehnologice, radiologice, nucleare, biologice sau alte
tipuri de calamități naturale sau antropice.
Inspectoratul general și structurile județene au în componență 43 de centre
operaționale și 280 subunități operative, cu peste 3.500 mijloace tehnice de
intervenție. Cele aproape 30.000 de cadre încadrează în proporție de 97% unitățile
operative și 3% structurile administrative: instituții de învățământ, studii și cercetare,
baze, ateliere și depozite de asigurare tehnică, logistică și de reparații.
Necesarul de personal se asigură prin instituțiile de formare dedicate:
Academia de poliție "Alexandru Ioan Cuza" București - Facultatea de Pompieri și
Școala de Subofițeri Pompieri și Protecție Civilă "Pavel Zăgănescu" Boldești.
În calitate de integrator al Sistemului Național de Management al Situațiilor de
Urgență creat în 2004, I.G.S.U. coordonează acțiunile instituțiilor implicate în
managementul situațiilor de urgență, asigurând și funcția de punct național de contact
în relația cu organizațiile internaționale guvernamentale și neguvernamentale cu
responsabilități în domeniu.
Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență a fost creat
premergător aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă o rețea de
comunicare permanentă între autoritățile administrației publice și structurile abilitate
în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri și domenii de
competență, și care dispun de infrastructura și resursele necesare pentru reducerea
pierderilor de vieți omenești și intervenția la diferitele tipuri de situații de urgență.

Sistemul Naţional are în compunere (OUG nr. 21/2004 cu modificările și

completările ulterioare):
 Comitete pentru situații de urgență (la nivel național, ministerial, al
municipiului București, județean și local);
 Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (rol integrator - asigură
transmiterea deciziilor luate de Guvern sau de către Comitetul Național către
autoritățile administrației publice centrale și locale);
 Servicii publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență
(inspectorate județene pentru situații de urgență);
 Centre operative pentru situații de urgență (permanente sau temporare - se
constituie în cadrul ministerelor și celorlalte instituții din cadrul sistemului,
pentru a asigura fluxul de informații anterior sau în momentul producerii unei
situații de urgență);

22
  Comandantul acțiunii (asigură coordonarea unitară la locul producerii
evenimentului excepțional).
Pentru gestionarea situațiilor de urgență, I.G.S.U. și structurile județene îndeplinesc
misiuni de:
 monitorizare, evaluare, cercetare a cauzelor producerii situațiilor de urgență;
 informare și educare preventivă a populației și avertizare a acesteia, înștiințare
a autorităților administrației publice, despre posibilitatea/iminența producerii
situațiilor de urgență;
 căutare, descarcerare și salvare a persoanelor;
 evacuare a persoanelor, populației sau bunurilor periclitate, prin asigurarea
măsurilor de evacuare, instalarea taberelor de sinistrați, participarea la
transportul populației și al unor categorii de bunuri;
 distrugere a zăpoarelor de gheață sau degajare a cursurilor de apă;
 acordare a asistenței medicale de urgență prin module SMURD din cadrul
serviciilor de urgență profesioniste;
 asigurare logistică a intervenției structurilor proprii și punere la dispoziția altor
structuri, a unor categorii de tehnică, materiale și echipamente;
 stingere a incendiilor;
 decontaminare a populației, cu mijloace specializate și/sau a punctelor de
decontaminare personal, tehnică și echipament recunoscute din timp în profil
teritorial;
 neutralizare a efectelor materialelor periculoase prin acțiuni de asanare a
muniției neexplodate din timpul conflictelor militare.
În cadrul inspectoratelor județene pentru situații de urgență funcționează
Serviciul Medical de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD), având ca
operator aerian structurile de aviație ale Ministerului Afacerilor Interne, în colaborare
cu spitalele județene, regionale și cu autoritățile publice locale.
În structura SMURD funcționează echipe integrate de descarcerare, reanimare,
specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență, precum și echipe
cu personal paramedical, specializat în acordarea primului ajutor calificat.

Misiunile SMURD:
 intervenția la cazurile în care una sau mai multe persoane se află într-o situație
cu risc vital din cauza unei îmbolnăviri acute sau accidentări;
 intervenția la cazurile care necesită acordarea primului-ajutor într-un interval
scurt de timp;
 intervenția la cazurile care necesită descarcerarea sau alte operațiuni de
salvare;
 asigurarea protecției medicale pentru personalul echipelor de intervenție ale
IGSU la misiunile specifice cu risc de accidentare;
 intervenția la accidente colective și calamități.

23
 TEMA 3: Organizarea serviciilor profesioniste
pentru Situaţii de Urgenţă

Serviciile de urgenţă profesioniste, constituite ca servicii publice deconcentrate

în subordinea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, se înfiinţează, în
fiecare judeţ şi la nivelul municipiului Bucureşti, în scopul managementului
situaţiilor de urgenţă pe tipurile de risc din competenţă (HGR nr. 1490/2004 și HGR
nr. 1492/2004, cu modificările și completările ulterioare).
Serviciile de urgenţă profesioniste funcţionează ca inspectorate, cu
personalitate juridică, în subordinea Inspectoratului General pentru Situaţii de
Urgenţă, denumit în continuare Inspectoratul General.
Inspectoratele sunt structuri specializate, destinate să execute misiuni de
prevenire, monitorizare şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. Inspectoratele fac parte
din forţele de protecţie ale Sistemului de securitate şi apărare naţională şi din
subsistemul local de management al situaţiilor de urgenţă.
Activitatea inspectoratelor, ca servicii publice deconcentrate ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor în teritoriu, este coordonată de prefect.
(1) Organizarea şi funcţionarea inspectoratelor se bazează pe principiile legalităţii,
autonomiei, împărţirii administrativ-teritoriale, deconcentrării şi descentralizării
responsabilităţii, corelării cerinţelor şi resurselor, cooperării şi solidarităţii, în
vederea:
a) pregătirii preventive şi protecţiei prioritare a populaţiei;
b) realizării condiţiilor necesare supravieţuirii în situaţii de urgenţă;
c) participării la protecţia valorilor culturale, arhivistice, de patrimoniu şi a bunurilor
materiale, precum şi a mediului;
d) desfăşurării pregătirii profesionale a personalului organismelor specializate şi
serviciilor de urgenţă;
e) organizării şi executării intervenţiei operative pentru limitarea şi înlăturarea
efectelor situaţiilor de urgenţă;
f) constituirii rezervelor de resurse financiare şi tehnico-materiale specifice.
(2) Aplicarea principiilor prevăzute la alin. (1) vizează următoarele obiective:
a) timpul de răspuns şi operativitatea permanentă;
b) supleţea organizatorică;
c) capacitatea de răspuns credibilă;
d) restructurarea şi modernizarea serviciilor de urgenţă profesioniste;
e) parteneriatul operaţional intensificat;
f) intervenţia graduală;
g) interoperabilitatea la nivel local, zonal, regional şi internaţional;
h) managementul integrat al serviciilor de urgenţă profesioniste;
i) participarea cu resurse a comunităţilor locale.
În cadrul inspectoratelor se constituie şi funcţionează ca structuri specializate:
a) centrul operaţional judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, care îndeplineşte
permanent funcţiile de monitorizare, evaluare, înştiinţare, avertizare, prealarmare,
alertare şi coordonare tehnică operaţională a intervenţiilor pentru gestionarea
situaţiilor de urgenţă;
b) inspecţia de prevenire, care îndeplineşte, la nivelul judeţului, respectiv al
municipiului Bucureşti, funcţiile de reglementare, avizare/autorizare, informare
24
publică, îndrumare şi control privind prevenirea situaţiilor de urgenţă, precum şi
pregătirea populaţiei privind comportarea în situaţii de urgenţă;
c) grupuri de prevenire şi intervenţie, detaşamente, detaşamente speciale, secţii, staţii,
pichete, echipe şi echipaje, ca structuri de intervenţie de pompieri, de protecţie civilă
şi securitate civilă şi mixte; în cadrul structurilor de intervenţie se constituie un număr
variabil de echipe şi echipaje specializate pe tipuri de intervenţii;
d) structuri de suport logistic;
e) alte structuri funcţionale;
f) garda de intervenţie a subunităţii specializate, constituită din echipajele şi
personalul operativ care execută serviciul permanent în aceeaşi tură.
La dimensionarea structurilor specializate şi compartimentelor funcţionale ale
inspectoratelor se au în vedere, cumulativ, următoarele elemente:
- tipurile de risc gestionate şi frecvenţa lor de manifestare;
- suprafaţa unităţii/unităţilor administrativ-teritoriale din sfera de competenţă
şi potenţialul economic al acesteia/acestora;
- densitatea populaţiei;
- volumul şi complexitatea atribuţiilor stabilite în competenţă;
- necesarul de înzestrare cu mijloace tehnice şi performanţele acestora, în
raport cu timpii de răspuns;
- caracterul operativ, tehnic sau administrativ al atribuţiilor şi activităţilor;
- nivelul de pregătire necesar şi nevoile de specializare ale personalului;
- necesitatea asigurării operativităţii permanente.
Inspectoratul îşi îndeplineşte misiunile specifice într-o porţiune din teritoriul
naţional, denumită zonă de competenţă, care coincide, de regulă, cu teritoriul
judeţului.
Pentru situaţiile de urgenţă care impun concentrări masive de forţe şi mijloace
de intervenţie, inspectoratele stabilesc din timp nevoile estimate şi solicită în sprijin
grupări operative ori subunităţi specializate, care vor acţiona temporar în afara
zonelor de competenţă.
În situaţii de urgenţă inspectoratul poate acţiona temporar şi în afara zonelor
de competenţă. Compunerea şi valoarea grupărilor operative şi aliniamentele până la
care acestea pot acţiona în afara zonelor de competenţă se stabilesc prin documente
operative aprobate de inspectorul general al Inspectoratului General, denumit în
continuare inspector general.
Pentru grupurile de intervenţie se stabilesc zone de responsabilitate aprobate
de şeful inspectoratului.
Inspectoratul este condus de şeful inspectoratului, numit în condiţiile legii, la
propunerea prefectului.
În exercitarea atribuţiilor sale şeful inspectoratului emite ordine.
Şeful inspectoratului răspunde de aplicarea legii în domeniul de competenţă şi
asigură executarea dispoziţiilor organelor ierarhice, precum şi a celor date de prefect
în baza prevederilor art. 24 din Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului.
Şeful inspectoratului este ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct, numiţi prin ordin al
inspectorului general. Prim-adjunctul şefului inspectoratului coordonează nemijlocit
centrul operaţional.
În raport cu natura riscurilor şi frecvenţa lor de manifestare se constituie
subunităţi specializate de pompieri, de protecţie civilă şi mixte.
25
Pentru fiecare subunitate se stabileşte un raion de intervenţie pe principiul timpului
de răspuns. Raioanele de intervenţie pot depăşi limitele zonei de competenţă numai
pentru nevoi operative. Conducerea subunităţii specializate se asigură de către
comandantul acesteia, ajutat de un adjunct, după caz. Echipajele, echipele şi
personalul operativ care execută serviciul permanent în aceeaşi tură constituie garda
de intervenţie.Garda de intervenţie este condusă nemijlocit de şeful acesteia.
Organigrama şi statul de organizare ale inspectoratelor judeţene se elaborează
de Inspectoratul General şi se aprobă prin ordin al ministrului administraţiei şi
internelor, contrasemnat de ministrul delegat pentru administraţia publică.
Regulamentul de organizare şi funcţionare al inspectoratului se aprobă de către
inspectorul general.
Inspectoratul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
 planifică şi desfăşoară inspecţii, controale, verificări şi alte acţiuni de prevenire
privind modul de aplicare a prevederilor legale şi stabileşte măsurile necesare
pentru creşterea nivelului de securitate al cetăţenilor şi bunurilor;
 elaborează studii, prognoze şi analize statistice privind natura şi frecvenţa
situaţiilor de urgenţă produse şi propune măsuri în baza concluziilor rezultate
din acestea;
 desfăşoară activităţi de informare publică pentru cunoaşterea de către cetăţeni a
tipurilor de risc specifice zonei de competenţă, măsurilor de prevenire, precum
şi a conduitei de urmat pe timpul situaţiilor de urgenţă;
 participă la elaborarea reglementărilor specifice zonei de competenţă şi
avizează dispoziţiile în domeniul prevenirii şi intervenţiei în situaţii de urgenţă,
emise de autorităţile publice locale şi cele deconcentrate/descentralizate;
 emite avize şi autorizaţii, în condiţiile legii;
 monitorizează şi evaluează tipurile de risc;
 participă la elaborarea şi derularea programelor pentru pregătirea autorităţilor,
serviciilor de urgenţă voluntare şi private, precum şi a populaţiei;
 organizează pregătirea personalului propriu;
 execută, cu forţe proprii sau în cooperare, operaţiuni şi activităţi de înştiinţare,
avertizare, alarmare, alertare, recunoaştere, cercetare, evacuare, adăpostire,
căutare, salvare, descarcerare, deblocare, prim ajutor sau asistenţă medicală de
urgenţă, stingere a incendiilor, depoluare, protecţie N.B.C. şi decontaminare,
filtrare şi transport de apă, iluminat, asanare de muniţie neexplodată, protecţie
a bunurilor materiale şi valorilor din patrimoniul cultural, acordare de sprijin
pentru supravieţuirea populaţiei afectate şi alte măsuri de protecţie a cetăţenilor
în caz de situaţii de urgenţă;
 controlează şi îndrumă structurile subordonate, serviciile publice şi private de
urgenţă;
participă la identificarea resurselor umane şi materialelor disponibile pentru
răspuns în situaţii de urgenţă şi ţine evidenţa acestora;
 stabileşte concepţia de intervenţie şi elaborează/ coordonează elaborarea
documentelor operative de răspuns;
 avizează planurile de răspuns ale serviciilor de urgenţă voluntare şi private;
 planifică şi desfăşoară exerciţii, aplicaţii şi alte activităţi de pregătire, pentru
verificarea viabilităţii documentelor operative;
26
  organizează banca de date privind intervenţiile, analizează periodic situaţia
operativă şi valorifică rezultatele;
 participă cu grupări operative/solicită sprijinul grupărilor operative stabilite şi
aprobate pentru/la intervenţii în zona/în afara zonei de competenţă;
 participă la acţiuni de pregătire şi intervenţie în afara teritoriului naţional, în
baza acordurilor la care statul român este parte;
 participă la cercetarea cauzelor de incendiu, a condiţiilor şi împrejurărilor care
au determinat ori au favorizat producerea accidentelor şi dezastrelor;
 stabileşte, împreună cu organele abilitate de lege, cauzele probabile ale
incendiului;
 controlează respectarea criteriilor de performanţă, stabilite în condiţiile legii, în
organizarea şi dotarea serviciilor voluntare şi private, precum şi activitatea
acestora;
 constată şi sancţionează, prin personalul desemnat, încălcarea dispoziţiilor
legale din domeniul de competenţă;
 desfăşoară activităţi privind soluţionarea petiţiilor în domeniul specific;
 organizează concursuri profesionale cu serviciile voluntare şi private, precum
şi acţiuni educative cu cercurile tehnico-aplicative din şcoli;
 asigură informarea organelor competente şi raportarea acţiunilor defăşurate,
conform reglementărilor specifice;
 încheie, după terminarea operaţiunilor de intervenţie, documentele stabilite
potrivit regulamentului prevăzut la art. 13;
 îndeplineşte alte sarcini stabilite prin lege.
Inspectoratul asigură planificarea şi mobilizarea resurselor proprii la instituirea
măsurilor excepţionale prevăzute de lege, precum şi la declararea stărilor de
mobilizare şi război.
Planificarea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor de prevenire şi intervenţie se
realizează potrivit regulamentelor elaborate de Inspectoratul General, aprobate de
ministrul administraţiei şi internelor şi contrasemnate de ministrul delegat pentru
administraţia publică.
Pentru identificarea şi evaluarea tipurilor de risc specifice zonei de competenţă,
precum şi pentru stabilirea măsurilor din domeniul prevenirii şi intervenţiei,
inspectoratul elaborează "Schema cu riscurile teritoriale din zona de competenţă", în
baza structurii de principiu stabilite de Inspectoratul General.
Pe baza schemei cu riscurile teritoriale, prevăzută la alin. (1), consiliile locale
întocmesc şi aprobă "Planul de analiză şi acoperire a riscurilor" în unităţile
administrativ-teritoriale.
Pentru conducerea acţiunilor de intervenţie se elaborează planuri specifice,
conform reglementărilor interne emise de Inspectoratul General.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, inspectoratul colaborează cu autorităţile
administraţiei publice locale, cu celelalte structuri deconcentrate ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor, unităţi ale armatei, serviciile voluntare şi private,
serviciile descentralizate, filialele locale ale Societăţii Naţionale de Cruce Roşie,
mass-media, precum şi cu alte asociaţii, fundaţii şi organizaţii neguvernamentale care
activează în domeniul specific.

27
 Inspectoratele colaborează cu servicii şi organizaţii locale de profil din alte state,
pe baza acordurilor, înţelegerilor şi programelor, stabilite potrivit dispoziţiilor
legale. Centrul operaţional organizează şi asigură secretariatul tehnic permanent al
comitetului pentru situaţii de urgenţă. Centrul operaţional se încadrează cu personal
specializat pe tipuri de riscuri, precum şi cu specialişti în comunicaţii, informatică şi
în alte domenii de activitate, conform cerinţelor operative.Activitatea centrului
operaţional se desfăşoară permanent. Personalul execută serviciul în ture, pe
schimburi sau cu program normal, potrivit legii. În raport cu natura riscurilor şi cu
frecvenţa lor de manifestare, precum şi cu datele geografice şi demografice, centrul
operaţional se încadrează cu un număr de personal cuprins între 25 şi 60 de specialişti
în domeniu.
Centrul operaţional are următoarele atribuţii principale:
 efectuează activităţi de analiză, evaluare şi sinteză referitoare la situaţiile de
urgenţă din competenţă;
 monitorizează evoluţia situaţiilor de urgenţă şi informează operativ, când este
cazul, preşedintele comitetului pentru situaţii de urgenţă şi celelalte organisme
abilitate să întreprindă măsuri cu caracter preventiv ori de intervenţie,
propunând, în condiţiile legii, instituirea stării de alertă;
 elaborează concepţia specifică privind planificarea, pregătirea, organizarea şi
desfăşurarea acţiunilor de răspuns, precum şi concepţia de acţiune în situaţii de
urgenţă, conform reglementărilor interne, emise în baza răspunderilor privind
tipurile de risc gestionate şi funcţiile de sprijin îndeplinite;
 face propuneri comitetului pentru situaţii de urgenţă, respectiv Comitetului
Naţional, prin Inspectoratul General, privind activitatea preventivă şi de
intervenţie în situaţii de urgenţă;
 urmăreşte aplicarea prevederilor regulamentului privind gestionarea situaţiilor
de urgenţă şi a planurilor de intervenţie/cooperare specifice tipurilor de riscuri;
 asigură transmiterea operativă a deciziilor, dispoziţiilor şi ordinelor şi
urmăreşte menţinerea legăturilor de comunicaţii cu Centrul Operaţional
Naţional, centrele operative cu funcţionare permanentă, cu alte organisme
implicate în gestionarea situaţiilor de urgenţă, precum şi cu forţele proprii
aflate în îndeplinirea misiunilor;
 centralizează solicitările privind necesarul de resurse pentru îndeplinirea
funcţiilor de sprijin, premergător şi în timpul situaţiilor de urgenţă, şi le
înaintează organismelor abilitate să le soluţioneze;
 asigură transmiterea mesajelor de înştiinţare primite către structurile din
subordine, cele cu care colaborează şi către autorităţile locale;
 evaluează consecinţele probabile ale surselor de risc;
 gestionează baza de date referitoare la situaţiile de urgenţă date în competenţă;
 desfăşoară activităţi în domeniul primirii şi acordării asistenţei internaţionale,
al medicinii de urgenţă a dezastrelor, al asistenţei psihologice şi religioase;\
 îndeplineşte alte atribuţii, conform reglementărilor interne, emise în baza
prevederilor legale.

28
 Personalul inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă şi atribuţiile acestuia

Personalul inspectoratului cu atribuţii de îndrumare şi control, precum şi cel de

intervenţie sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice.
În raport cu atribuţiile specifice, personalul prevăzut la alin. (1) are următoarele
drepturi şi obligaţii:
a) să efectueze inspecţii şi controale privind modul de respectare şi aplicare a
normelor legale în materie;
b) să elibereze/anuleze avize şi autorizaţii sau să propună, motivat, eliberarea şi
anularea avizelor şi autorizaţiilor, potrivit legii;
c) să îndrume şi să controleze modul de pregătire a populaţiei şi salariaţilor pentru
gestionarea situaţiilor de urgenţă;
d) să organizeze şi să conducă exerciţii, aplicaţii şi alte activităţi de pregătire la
instituţii publice şi agenţi economici;
e) să solicite de la persoanele fizice şi juridice datele, informaţiile şi documentele
necesare îndeplinirii atribuţiilor legale;
f) să stabilească restricţii sau să interzică orice operaţiuni sau lucrări, în scopul
prevenirii unor situaţii de urgenţă;
g) să sesizeze, în condiţiile prevăzute de lege, organele competente despre
infracţiunile constatate în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
h) să constate şi să sancţioneze contravenţiile, potrivit competenţei prevăzute de
lege;
i) să dispună, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, potrivit legii, sistarea unor
activităţi, a lucrărilor de construcţii sau oprirea funcţionării ori utilizării construcţiilor
sau amenajărilor;
j) să participe la coordonarea şi conducerea intervenţiilor în situaţii de urgenţă;
k) să dispună restrângerea utilizării clădirilor incendiate, avariate ori ameninţate,
inclusiv evacuarea persoanelor şi animalelor din acestea, precum şi a folosirii
terenurilor din vecinătatea imobilelor respective;
l) să dispună, în condiţiile legii, încetarea activităţii obiectivelor din subordinea
instituţiilor publice ori a altor organizaţii şi/sau a agenţilor economici, demolarea
totală sau parţială a construcţiilor afectate grav, precum şi a celor vecine, dacă există
pericol de agravare a consecinţelor unor situaţii de urgenţă;
m) să utilizeze, potrivit legii, gratuit apa, indiferent de sursa din care provine;
n) să se deplaseze cu autospecialele şi mijloacele tehnice din dotare la locul
intervenţiei, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice ori pe terenuri,
indiferent de forma de proprietate, dacă cerinţele de operativitate şi de lucru impun
aceasta;
o) să solicite organelor abilitate oprirea ori limitarea traficului public în zona
desfăşurării operaţiunilor de intervenţie;
p) să între, pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, în orice incintă a
organismelor şi organizaţiilor, instituţiilor şi agenţilor economici;
q) să între, în condiţiile prevăzute de lege, pentru îndeplinirea atribuţiilor
specifice, în locuinţele persoanelor fizice, la solicitarea sau cu consimţământul
acestora, în condiţiile prevăzute de lege. În cazul în care se impune înlăturarea unor
factori de risc, care prin iminenţa ameninţării lor pot declanşa o situaţie de urgenţă,
consimţământul nu este necesar;
29
 r) să solicite sprijinul autorităţilor publice, mijloacelor de informare în masă şi
cetăţenilor pentru luarea măsurilor urgente în vederea prevenirii, limitării sau
înlăturării unor pericole iminente ce pot provoca situaţii de urgenţă;
s) să stabilească, împreună cu organele abilitate de lege, cauzele probabile ale
producerii situaţiilor de urgenţă şi să participe, la cererea acestora, la identificarea şi
stabilirea factorilor de risc şi împrejurărilor care au generat unele situaţii de urgenţă.
În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, personalul desemnat
îşi face cunoscută calitatea prin prezentarea legitimaţiei de serviciu sau de control şi a
ordinului de serviciu/misiune.

TEMA 4: MODUL DE COMPORTARE A POPULAȚIEI ÎN CAZ DE

INUNDAȚII

Ce sunt inundaţiile?
Inundaţiile sunt volume de apa ce trec peste albiile râurilor, lacurilor sau
coastelor oceanelor, scufundând regiuni întregi de pământ. Ele sunt evenimente
naturale în evoluţia fiecărui lac, râu sau ocean. O inundaţie poate fi cauzată de
precipitaţii intense şi prelungite, de prăbuşirea barajelor, de valuri cauzate de furtună,
etc.
Din moment ce majoritatea populaţiei trăieşte în apropierea malurilor unui râu,
lac sau ocean, inundaţiile sunt o ameninţare majoră pentru sute de milioane de
oameni, cauzând pierderi de vieţi omeneşti, bunuri şi contaminarea apei potabile.
Cum se produce inundaţia?
Inundaţia apare atunci când albia unui râu nu poate prelua toata apa provenită
din precipitaţii. Apele râurilor mari cresc şi scad mai încet decât cele ale râurilor
mici.
Astfel, într-un bazin hidrografic mic este posibil ca apele unui râu să crească
sau să scadă într-un interval de la câteva minute la câteva ore. În cazul râurilor mari,
creşterea şi descreşterea apelor poate dura mai mult. În consecinţă, inundaţiile pot
dura mai mult, deoarece e nevoie de timp pentru scurgerea apei ce cade în amonte.
Cum se previn bolile în zonele inundate?
Prin vaccinare împotriva febrei tifoide şi a hepatitei A, dezinfectarea cu var
cloros a fântânilor, caselor şi a beciurilor în care a băltit apa. Apa se va consuma
numai după cel puţin 15 minute de fierbere. De asemenea, simptomele de febră,
dureri stomacale, stările de rău şi vomă trebuie anunţate prompt autorităţilor locale.
Care este cea mai grava boala post-inundaţii?
Leptospiroza este o boală infecţioasă acută, care se manifestă prin febră,
intoxicaţie, cefalee, dureri musculare, mai ales la gambe, afectarea rinichilor, a
ficatului, sistemului nervos şi a celui cardio-muscular.
Reguli de comportare si acţiune la inundaţii!
REŢINEŢI !
Acest tip de calamitate este precedat de intervale mari de prevenire.
Ascultaţi cu luare-aminte avertizările autorităţilor! Încuiaţi uşile, închideţi
ferestrele, opriţi gazele, curentul electric, deconectaţi aparatele şi împreună cu
întreaga familie părăsiţi locuinţa, deplasându-vă spre locul de refugiu indicat de
autorităţi sau stabilit dinainte (etaje superioare, acoperişuri, înălţimi), unde
cotele maxime ale apelor nu pot ajunge.
30
În cazul în care inundaţia va surprinde acasă:
o Daca aveţi timp, luaţi câteva masuri de asigurare a bunurilor;
o Blocaţi ferestrele astfel încât ele sa nu fie sparte de vânturi puternice, de apa
sau de obiectele ce plutesc;
o Eliberaţi animalele din curte şi încuiaţi uşile casei;
o Opriţi gazele şi instalaţiile electrice.
În cazul în care sunteţi surprins în afara locuinţei (pe străzi, în scoli, în parcuri,
săli de spectacol, în gări, autogări, magazine, etc.):
o Este foarte important să respectaţi cu stricteţe comunicările primite şi să vă
îndreptaţi spre locurile de refugiu cele mai apropiate;
o După sosirea la locul de refugiu, comportaţi-va calm, ocupaţi locurile
indicate, respectaţi masurile stabilite, protejaţi-va si supravegheaţi-va fraţii
mai mici sau încercaţi sa ajutaţi alţi copii.
La întoarcerea acasă:
o Nu intraţi în casă daca aceasta a fost avariată sau a devenit insalubră;
o Nu atingeţi cablurile electrice rupte sau căzute;
o Nu consumaţi apa de la sursă decât daca a fost fiartă cel puţin 15 minute;
o Nu folosiţi instalaţiile de alimentare cu apa, gaze, electricitate, decât după
aprobarea organelor de specialitate

TEMA 5: MODUL DE COMPORTARE A POPULAŢIEI ÎN CAZ DE

CUTREMUR

Calamităţile naturale afectează, de multe ori, imprevizibil, diferite regiuni ale

planetei pe care locuim ţi acestea impresionează adesea prin intensitate, extindere,
pierderi umane ţi materiale. Un rol important, mai ales în reducerea pierderilor umane
în cazul unei catastrofe naturale, îl are educaţia privind comportamentul în asemenea
situaţii.

CAPITOLUL I - NOŢIUNI GENERALE

Cutremurele de pământ sau seismele sunt legate de procesele care se produc în

interiorul Pământului şi constau în mişcări bruşte, uneori violente, ce au loc în scoarţa
terestră a suprafeţei Pământului, datorate eliberărilor de energie ce au loc în scoarţa
terestră. Cutremurele fac parte din tipurile de risc natural, producerea lor neputând fi
preîntâmpinată.
Pentru identificarea cutremurelor se utilizează următoarele noţiuni specifice:
 Focarul cutremurului - locul unde are loc eliberarea energiei tectonice sub
formă de căldură şi unde seismice, datorită ruperii litosferei;
 Hipocentrul cutremurului - punctul din care porneşte ruperea din interiorul
litosferei;
 Epicentrul cutremurului - punctul de pe suprafaţa Pământului situat deasupra
epicentrului;
 Adâncimea focală a cutremurului - care este distanţa dintre epicentru şi
hipocentru.

31
 Localizarea unui cutremur este redată, de regulă, prin poziţia geografică a
epicentrului, concretizată în latitudine şi longitudine şi prin evaluarea adâncimii
focarului.
Litosfera este stratul rigid de la suprafaţa Pământului, cu o grosime medie, de
aproximativ 50 km sub oceane şi 100 de km sub continente, fiind alcătuită din crusta
şi din rocile solide ale mantalei superioare, constând din mai multe plăci de forme
neregulate, care alunecă pe suprafaţa stratului următor denumit astenosferă, al
mantalei superioare.
Majoritatea cutremurelor se produc în crustă şi în mantaua superioară.
Înregistrarea şi măsurarea cutremurelor se face cu seismografe. Seismografele
reflectă schimbările în intensitate a vibraţiei solului de sub seismograf. Din studiul
seismogramelor se determină momentul producerii cutremurului, durata acestuia,
epicentrul, adâncimea focală şi tipul de faliere. De asemenea, se poate estima
cantitatea de energie eliberată.
Cutremurele produc două tipuri de vibraţii:
 Undele de volum, care se propagă prin interiorul Pământului şi sunt de două
feluri: longitudinale (de compresiune) denumite şi unde „primare” sau unde
„p”; transversale (de forfecare) denumite şi unde „secundare” sau unde „s”;
viteza undelor „p” este mai mare ca a undelor „s”, ajungând primele la
suprafaţa Pământului;
 Unde de suprafaţă, care ajung ultimele într-un punct oarecare de pe suprafaţa
Pământului şi sunt de două tipuri: Rayleich şi Love.
Vibraţiile seismice se măsoară prin amplitudinea acceleraţiei mişcării solului.
Acceleraţia mişcării solului „a”, este raportată la acceleraţia gravitaţională „g”.
Astfel, a=kg [cm/s2], unde “k”, în funcţie de magnitudinea cutremurului şi de
tipul de unde, poate avea valori între 0.001 şi 1.5. Acceleraţia mişcării solului se
k
exprimă frecvent în procente ale acceleraţiei gravitaţionale a = % g = 0.01 k % g
100
(g = 980 cm/ s2).
Acţiunile însumate a tuturor acestor unde produc vibraţia scoarţei terestre şi
implicit vibraţia a ceea ce se află pe aceasta.
Parametrii de gravitate specifici cutremurelor sunt:
 Magnitudinea - o măsură a tăriei cutremurului sau a energiei eliberate din focar
sub formă de unde seismice. În seismograme se trasează amplitudinea maximă
şi frecvenţa oscilaţiilor. Magnitudinea se exprimă de obicei pe scara Richter,
care este o scară logaritmică, ce porneşte de la gradul 1 şi continuă spre gradul
9. Aşa, de exemplu, o înregistrare de gradul 7 indică o mişcare a solului de 10
ori mai mare decât cea corespunzătoare gradului 6, respectiv o energie de circa
30 ori mai mare. Magnitudinea cea mai mare înregistrată la un cutremur
continental a fost de 8,8 grade, iar la un cutremur submarin de 9,3 grade;
 Intensitatea seismică - o măsură subiectivă care descrie cât de puternic a fost
simţit şocul cutremurului într-un anumit loc şi ce efecte a produs. Evaluarea
intensităţii se face pe baza rapoartelor martorilor oculari şi după studierea şi
interpretarea rezultatelor cercetărilor în teren. Consemnarea şi descrierea
efectelor se face în chestionare specifice. Pentru măsurarea intensităţii se
utilizează scara Mercalli modificată (îndeosebi în SUA), respectiv scara

32
 europeană a intensităţilor macroseismice (în Europa), care este scara Mercalli
adaptată tipurilor de clădiri specifice din Europa. Sunt stabilite 12 niveluri ale
scării intensităţii Mercalli modificată (de la I la XII).
Pentru măsurarea puterii relative a unui cutremur se mai poate folosi şi
mărimea zonei unde şocul a fost simţit. Rezultatele cercetărilor macroseismice
se oglindesc pe harta de hazard seismic pe care sunt trasate curbele izoseiste,
de egală intensitate macroseismică.
Efectele cutremurelor sunt mai mari în zone populate şi în zone aflate în
apropierea segmentelor de falii instabile, în locuri unde solul este moale,
nisipos ori îmbibat cu apă, precum şi în locuri unde se pot produce alunecări de
teren.
Mişcările seismice crustale şi intermediare se percep de om în trei faze:
- faza iniţială, în care undele longitudinale „p” au acceleraţii de amplitudine
mai mică a = 0.001 g – 0.2 g şi o durată de 5-18 secunde. În această fază,
mişcarea se simte puternic la început apoi scade în intensitate;
- faza principală, în care undele transversale „s” au cele mai mari acceleraţii
de amplitudine cuprinse între 0.05 g şi 1-1.5 g, iar durata de 10-60 secunde.
În cazul cutremurelor puternice din Vrancea, această fază se percepe după
10-21 secunde, iar acceleraţia este sub 0.6 – 0.8 g;
- faza finală de amortizare treptată a oscilaţiilor până când oscilaţiile nu se
mai percep, durata ei putând ajunge la 15-30 minute.
Comportamentul omului la vibraţiile din intervalul de frecvenţe cuprins între
0.001 şi 10 Hz este diferit în raport cu acceleraţia mişcării solului, astfel:
 a = 0.001 – 0.01 g, percepe vibraţiile;
 a = 0.015 – 0.02 g, are senzaţie de deranj;
 a = 0.1 – 0.25 g, este limita de tolerare.
Primele două niveluri corespund fazei iniţiale şi de regulă, nu determină luarea
unei decizii. În faza principală, omul este convins că trebuie să ia o decizie, însă
siguranţa şi viteza mişcărilor pe care doreşte să le facă, precum şi durata de timp ce
poate fi utilizată, scad foarte rapid.
În ceea ce priveşte schimbarea comportamentului unor animale înaintea
cutremurului (câini, pisici, şerpi, cai, vite, peşti etc.), acesta se poate datora atât
sensibilităţii ridicate a acestora la vibraţiile de mică amplitudine cât şi altor factori.
Fenomenul de rezonanţă, dat de suprapunerea oscilaţiilor seismice cu frecvenţă
dominantă peste oscilaţiile proprii cu aceeaşi frecvenţă ale clădirilor, poate mări
amplitudinea undelor de 2-3 ori. De asemenea, suprapunerea oscilaţiilor clădirii cu
frecvenţe apropiate de cele caracteristice corpului uman sau a unor organe ale
acestuia, influenţează organismul din punct de vedere fiziologic sau psihologic.
Replicile unui cutremur sunt post-şocuri care apar lângă epicentrul şocului
principal. Acestea au magnitudini mai mici, cu cel puţin un grad, iar numărul lor
descreşte aproximativ invers proporţional cu timpul. În zona Vrancea, activitatea
replicilor este relativ slabă, iar diferenţa de magnitudine este de aproximativ două
grade.

33
 Clasificarea cutremurelor şi pragurile de gravitate ale dezastrelor

În raport cu locul şi mecanismul producerii, cutremurele se clasifică, având în

vedere următoarele criterii:
 poziţia geografică a epicentrului:
o continentale;
o submarine.
 distanţa epicentrală (d):
o locale (d foarte mică);
o apropiate (d ≤ 100 km);
o depărtate (100 < d ≤ 10.000 km);
o teleseisme (d > 10.000 km), care depăşesc raza Pământului (6.370 km).
 adâncimea focarului (h):
o superficiale sau crustale sau normale (h ≤ 60 km) reprezentând 80% din
totalul cutremurelor;
o intermediare (60 < h < 300 km);
o adânci (300 < h < 700 km)
 natura sursei:
o tectonice (90%), determinate de migraţia continentelor şi de tensiunile
create între şi în plăcile tectonice;
o vulcanice (7%), legate de fluxurile de magnă şi de gaze, de obstacolele
întâlnite şi de spaţiile golite;
o de prăbuşire sau surpare (< 3%), în terenuri gipsifere sau salifere;
 modul de rupere din sursă şi durata ruperii:
o mici (durata de la câteva fracţiuni de secundă la câteva secunde);
o mari (durata între un minut şi câteva minute);
o multişoc (mai multe şocuri într-unul);
o dubleţi (ex: cutremurele vrâncene din 30 şi 31 mai 1990);
o multipleţi (31 mai 1990).
 poziţia faţă de limita plăcilor:
o interplăci (95%);
o interplăci, legate cauzal de limitele plăcilor;
o interplăci, în mijlocul plăcilor (sub 10%).
În raport cu nivelele şi parametrii de gravitate, cutremurele se clasifică astfel:
 în funcţie de tăria şi gradul de intensitate:
o slabe;
o moderate;
o puternice;
o majore.
 în funcţie de magnitudine (M) – scara Richter:
o M < 2, microcutremur;
o 2 < M ≤ 4.5 – cutremur slab spre moderat;
o 4.5 < M ≤ 6 – cutremur moderat spre puternic;
o 6 < M ≤ 8 – cutremur mare (foarte puternic);
o M > 8 – cutremur major.
 în funcţie de intensitate (I) – scara Europeană a intensităţilor macroseismice, pe
12 niveluri redate sintetic, după cum urmează:
34
 - Nivelul I. Nu a fost simţit. Excepţii foarte rare în condiţii extrem de
favorabile;
- Nivelul II. Simţit doar de puţine persoane aflate în stare de repaus la etaje
superioare. Obiectele foarte uşoare, suspendate, se pot balansa.
- Nivelul III. Simţit de majoritatea persoanelor aflate în clădiri, în special de
cele aflate la etaje superioare. Mulţi nu realizează că a fost cutremur,
confundând vibraţiile cu cele produse la trecerea unui camion;
- Nivelul IV. Simţit de majoritatea persoanelor aflate în interiorul clădirilor,
dar de puţini din cei din afară. Puţini oameni se trezesc din somn. Farfurii,
geamuri, uşi - vibrează. Pereţii fac zgomote ca de rupere. Maşinile care stau
se mişcă notabil;
- Nivelul V. Simţit de aproape toată lumea; mulţi se trezesc din somn. Se
sparg geamuri şi farfurii. Obiectele instabile se deplasează. Se pot opri
pendulele ceasurilor;
- Nivelul VI. Simţit de toţi. Mulţi se sperie. Se mişcă unele obiecte de mobilă
grea. Se pot produce mici pagube;
- Nivelul VII. Pagube neglijabile în clădirile proiectate antiseismic; pagube
de la slabe la moderate în clădirile bine construite dar având structuri
ordinare; pagube considerabile în clădirile slab construite sau prost
proiectate;
- Nivelul VIII. Pagube slabe în clădirile proiectate antiseismic; pagube
considerabile până la distrugeri parţiale în structurile ordinare; pagube mari
în rest. Cad coşuri de fabrici, coloane, monumente, pereţi. Se răstoarnă
mobila grea;
- Nivelul IX. Distrugeri considerabile în structurile special proiectate. Căderi
parţiale ale celorlalte clădiri. Există cazuri de clădiri deplasate din fundaţie;
- Nivelul X. Structurile de lemn sau de cărămidă sunt distruse complet, cu tot
cu fundaţie;
- Nivelul XI. Puţine structuri rămân în picioare. Poduri, şosele, distruse;
- Nivelul XII. Distrugere totală. Distorsionarea liniilor de cale ferată.
Obiectele sunt aruncate în aer;
 între intensitatea măsurată pe scara Mercalli şi magnitudinea măsurată pe scara
Richter există o oarecare corespondenţă, astfel:
o Nivelele I şi II cu gradul 2;
o Nivelul III cu gradul 3;
o Nivelele IV şi V cu gradul 4;
o Nivelul VI cu gradul 5;
o Nivelul VII cu gradele 5-6;
o Nivelul VIII cu gradul 6;
o Nivelul IX cu gradul 7;
o Nivelul X cu gradele 7-8;
o Nivelele XI şi XII cu gradul 8+;
Institutele naţionale de cercetări în domeniul construcţiilor, au elaborat Ghidul
pentru adoptarea scării de intensitate seismice europene EMS-98 la condiţiile
seismice ale României şi la necesităţi inginereşti, indicativ GT-053-04, aprobat prin
ordin al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr.803 din 28 aprilie
2004, publicat în Monitorul Oficial (nr.882/27.11.2004).
35
 Prin prisma conţinutului şi trăsăturilor expresiei „situaţie de urgenţă”, consider
că astfel de situaţii se pot întruni în cazul unor cutremure moderate, însă se întâlnesc
cu certitudine la toate cutremurele puternice şi majore, care afectează zone populate.
Orientativ este numărul mediu anual al cutremurelor produse pe glob având o
magnitudine (M) mai mare de 4 grade pe scara Richter:
- 6.200 cutremure (4 ≤ M ≤ 4.9);
- 800 cutremure (5 ≤ M ≤ 5.9);
- 120 cutremure (6 ≤ M ≤ 6.9);
- 18 cutremure (7 ≤ M ≤ 7.9);
- 1 cutremur (M > 8).
Sunt considerate semnificative, în medie, în jur de 60 de cutremure pe an (cu
M > 6.5), din care 19 cu M > 8.0. Unul dintre cele mai devastatoare cutremure din
Europa a avut loc în urmă cu 250 de ani, la 1 noiembrie 1755 orele 9.30 (8.30 GMT),
având o durată foarte mare (3-6 minute) şi o magnitudine estimată astăzi de geologi
de 8.6 grade pe scara Richter. Seismul a fost urmat la câteva zeci de minute de un
tsunami şi de un incendiu care a fost stins după cinci zile, oraşul Lisabona fiind
distrus aproape complet. Din cei 275.000 de locuitori ai Lisabonei, aproximativ
90.000 au murit. Alţi 10.000 de oameni au fost ucişi în Maroc. Valuri de 30 de metri
au lovit oraşul Helsinki şi de 20 de metri insulele Martinica şi Barbados. Cutremurul
respectiv a dus la naşterea seismologiei moderne (vezi anexa nr.18). Un cutremur
foarte puternic s-a produs în Chile, la 22 mai 1960, orele 19 şi 11 minute, la o
adâncime de 60 km, având M = 8.5 şi I = 11, înregistrându-se 2.231 persoane
decedate. Cutremurul ce a avut loc în 2005 în Pakistan a provocat peste 73.000 de
victime, iar peste 3 milioane de persoane au rămas fără locuinţe. Tsunami generat în
Oceanul Indian de cutremurul de 9,3 grade Richter produs în apropiere de insula
Sumatra la 26 decembrie 2004 a dus la dispariţia a peste 240.000 de persoane.
În România, în ultimele două sute de ani, cele mai severe cutremure tectonice
s-au produs la 26 octombrie 1802 (M = 7.6 – 7.7), la 10 noiembrie 1940 (M = 7.4;
Imax = IX) şi la 4 martie 1977 (M = 7.2; Imax = IX). România se află pe locul trei în
topul ţărilor cu risc seismic din Europa, după Turcia şi Grecia.
Regiunile seismice din România sunt:
- regiunea Vrancea (Mmax ≥ 7.7( având cea mai mare frecvenţă de cutremure
importante (4-5 într-un secol) şi o zonă întinsă în care se simte şocul acestora;
- regiunea Câmpulung-Făgăraş (Mmax = 6.3 – 6.5; Imax = 8);
- regiunea Banat (Moldova Nouă, Oraviţa, Sânicolaul Mare, Vinga, Arad) în
care Mmax ≤ 5.7 – 6.0; Imax ≤ 8;
- regiunea Crişana (Sanislău) în care Mmax = 5.3 – 5.5 şi Imax = 8;
- regiunea Maramureş (Halmeu, Sighet) în care Mmax = 4.7 – 5 şi Imax = 7;
- regiunea Transilvania, cu zona Cluj (Mmax = 4.1; Imax = 6) şi zonele Mediaş şi
Sibiu (Mmax = 5.3; Imax = 7).
Cutremurele din regiunea Vrancea au un caracter concentrat, frecvent şi haotic.
Ele se produc până la adâncimea de 160 km.
Parametrii şi nivelele critice de gravitate pentru ca situaţiile de urgenţă
generate de cutremure să fie considerate dezastre sunt:

36
 Nivele de gravitate
Parametri
Dezastru limitat Dezastru major
Număr de vieţi omeneşti pierdute,
≤ 50 > 50
persoane dispărute
Număr de răniţi ≤ 150 > 150
Număr de persoane fără locuinţă ≤ 200 > 200
Număr de locuinţe grav afectate ≤ 1.000 > 1.000

Tipuri de riscuri asociate cutremurelor

Atunci când energiile şi tensiunile acumulate în litosferă au o valoare suficient

de apropiată de nivelul instabil în care producerea unui cutremur devine potenţială, în
unele zone pot fi prezenţi factori declanşatori sau favorizanţi care pot duce la
producerea cutremurului. Printre aceşti factori, unii sunt artificiali, cum sunt
exploziile controlate; cutremurele induse de baraje şi lacuri de acumulare, de injecţia
de fluide sau de lucrări în exploatări miniere subterane, ori factori naturali
electromagnetici sau gravitaţionali (maree terestre).
Hazardele cele mai des întâlnite şi care pot fi asociate cu producerea unui
cutremur sunt: micşorarea puternică a solului, falierea de suprafaţă, lichefierea
solului, alunecări şi curgeri ale solului.
Pe timpul cutremurelor şi în faza imediată post dezastrului, se pot produce
multiple alte tipuri de riscuri, cum sunt:
- incendii simultane sau incendii în masă urmate sau nu de explozii;
- alunecări şi prăbuşiri de teren;
- prăbuşiri de construcţii, instalaţii sau alte amenajări;
- fisurări sau ruperi de baraje sau diguri hidrotehnice;
- scufundarea în pământ a unor construcţii realizate pe terenuri moi, ca
urmare a lichefierii acestor terenuri datorită vibraţiilor produse de undele
seismice;
- explozii urmate sau nu de incendii ori de distrugerea unor construcţii ori
instalaţii;
- tsunami;
- eşecul unor utilităţi publice (reţele electrice, de gaze, de apă, de
telecomunicaţii, informatice etc.)
Energia eliberată de cutremure este foarte mare. Aşa, de exemplu, s-a estimat
că cutremurul din Sudul Asiei, din 26.12.2004, a eliberat o energie de 2 exajouli
(2x1018jouli) suficientă cât să fierbi 150 litri de apă pentru fiecare om de pe planetă.
Această energie degajată este echivalentă cu explozia a 5 megatone de dinamită (20
petajouli), adică dublul energiei explozive folosite în cel de al doilea război mondial
(incluzând şi cele două bombe atomice).
Datorită acestei energii telurice extraordinare, multitudinea, diversitatea,
amploarea şi intensitatea tipurilor de risc conexe cutremurelor sunt inimaginabile,
imprevizibile şi aproape imposibil sau foarte greu de limitat.

37
CAPITOLUL II – REDUCEREA POTENŢIALELOR DE DEZASTRU ÎN CAZ
DE CUTREMUR ÎN ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL CERINŢELOR UNIUNII
EUROPENE ŞI PLATFORMEI ONU- ISDR

În anul 2004 sistemul de apărare şi intervenţie la dezastre a fost complet

restructurat, introducându-se prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 21/2004 un
sistem coerent de management al situaţiilor de urgenţă sub coordonarea Ministerului
Administraţiei şi Internelor – Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă – care
acţionează în numele guvernului.
Sistemul românesc de protecţie şi intervenţie la dezastre se caracterizează prin
aceea că:
- noua legislaţie introdusă de I.G.S.U a pornit cel puţin conform notei de
fundamentare din parlament, de la riscurile generate de terorism şi alte
aspecte militare, totuşi, ca tipuri de risc în O.U.G. 21/2004 introduce la
litera j)- incendii, cutremure, inundaţii, accidente, explozii, avarii, alunecări
sau prăbuşiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbuşiri ale unor construcţii,
instalaţii ori amenajări, eşuarea sau scufundarea unor nave, căderi de
obiecte din atmosferă ori din cosmos, tornade, avalanşe, sinistre grave sau
evenimente publice de amploare determinate ori favorizate de factorii de
risc specifici;
- în trei ani s-a realizat o puternică restructurare a sistemului existent, cu
solicitarea şi parţial alocarea de resurse şi formarea de noi echipe,
profesioniste, iar dotarea nu este finalizată în raport cu riscurile evaluate;
- deşi I.G.S.U are servicii profesioniste, eficienţa lor depinde încă de deciziile
şi resursele atribuite de autorităţile locale, care în privinţa reprezentanţilor
aleşi (primari, consilieri) şi în privinţa celor numiţi (prefecţi) nu au resurse
şi nici experienţă proprie.
Ca şi măsură de diminuare a efectelor, în anul 1990 s-a introdus ,,Programul
naţional de educare antiseismică a populaţiei,, urmărindu-se prevenirea, evitarea şi
reducerea efectelor cu caracter de dezastru în rândul populaţiei şi în sistemul social –
economic, prin:
- programe de educare generală;
- programe de educare specifică a unor categorii socio-profesionale şi de
vârstă ale populaţiei.
În 2005-2006, prin parteneriatul MTCT-MEdC-MAI, au fost elaborate
materiale de tip ilustrat, asociate de postere ce au transmis în teritoriu respectarea
terminologiei de specialitate în domeniul ingineriei seismice, corelată cu terminologia
specifică din ştiinţele pedagogice şi cu elemente care fac legătura cu cunoştinţele
predate la alte obiecte de studiu.
La nivel mondial comunitatea internaţională a adoptat o serie de strategii
coordonate de ONU astfel, în perioada 1990-1999 în baza documentelor şi
preocupărilor instituţionalizate s-a trecut la adoptarea Strategiei Internaţionale de
Reducere a Dezastrelor (ISDR), cu scopul general de a permite tuturor societăţilor să
devină rezistente la efectele hazardurilor naturale şi a dezastrelor tehnologice şi de
mediu, pentru a reduce pierderile de vieţi, economice şi sociale.
Între 2007 – 2009 s-au organizat sesiuni ale Platformei Globale pentru
Reducerea Riscului Dezastrelor (IPRED) în care s-a decis:
38
 - constituirea unei baze de date internaţionale referitoare la sistemele de
control ale clădirilor, coduri de proiectare seismică, situaţii ale clădirilor
existente;
- instituirea unui sistem pentru investigaţii pe teren în urma unui seism;
- instituirea bazei de date despre materialele educaţionale pentru dobândirea
cunoştinţelor prin intermediul Internetului cu privire la reducerea
dezastrelor produse de seisme asupra clădirilor şi locuinţelor;
- promovarea cercetării în comun;
- participări sau contribuţii la evenimentele internaţionale /regionale
referitoare la seismologie sau la inginerie seismică.
Uniunea Europeană /Comisia Europeană, ca partener ONU, aplică principiile
ISDR. Chiar înainte de intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO, România a
participat la multe acţiuni comune ale ONU, cu ţările europene membre şi
nemembre UE, ca şi cu ţări membre NATO. Trebuie remarcat că, deşi fiecare
ţară membră a UE are un program pentru protecţia la dezastre, încă din 1996
Comisia a adoptat un veritabil ,,plan de bătaie,, pentru a garanta o protecţie mai
mare cetăţenilor Uniunii.

CAPITOLUL III - MĂSURI DE DIMINUAREA A EFECTELOR ACESTORA.

REGULI DE COMPORTARE

Pentru a preveni urmările dezastruoase ale cutremurelor, un rol important

revine instruirii tuturor oamenilor cu reguli de comportare pe timpul cutremurelor şi
cu perioadele următoare ale acestuia.
Întrucât mişcarea seismică este un eveniment imprevizibil, apărut de regulă
prin surprindere, este necesar să cunoaştem bine modul şi locurile care pot asigura
protecţie în toate împrejurările : casă la serviciu, în locurile publice, cu mijloacele de
transport etc. Acestea, cu atât mai mult cu cât timpul la dispoziţie pentru realizarea
unei oarecare protecţii este foarte scăzut.
Regulile de comportare şi măsurile de protecţie în caz de cutremur, trebuie să
le realizăm înainte de producere , pe timpul producerii cutremurului şi după ce
mişcarea seismică a trecut.
Pentru protecţie înainte de cutremur este necesar să se realizeze măsuri de
protecţie a locuinţei şi în afara acesteia.

ÎN MĂSURILE DE PROTECŢIE A LOCUINŢEI ESTE NECESAR :

- Recunoaşterea locurilor în care ne putem proteja : grinda, tocul uşii, birou sau
sub masa rezistentă etc.
- Identificarea şi consolidarea unor obiecte care pot cădea sau deplasa în timpul
seismului.
- Asigurarea măsurilor de înlăturare a pericolelor de incendiu : protecţia şi
evitarea distrugerilor la instalaţiile de alimentare cu electricitate, apă şi gaze.
- Cunoaşterea locurilor de întrerupere a alimentării cu aceste surse.
- Asigurarea stării de rezistenţă a locuinţei. La nevoie se consultă organele de
protecţie civilă locale sau alţi specialişti.

39
- Asigurarea, în locuri cunoscute şi uşor accesibile , a îmbrăcămintei pentru timp
rece, a unei rezerve de elemente uscate şi conserve, a unor materiale şi obiecte
necesare realizării unei truse de prim ajutor familial.
- Asigurarea unei lanterne, a unui aparat de radio cu transistoare şi a bateriilor
necesare.

ÎN MĂSURILE DE PROTECŢIE ÎN AFARA LOCUINŢEI ESTE NECESAR :

- Cunoaşterea locurilor celor mai apropiate unităţi medicale , sediile
inspectoratelor de protecţie civilă, de pompieri, de poliţie, de cruce roşie, precum şi
alte adrese utile.
- Cunoaşterea bine a drumului pe care vă deplasaţi zilnic la şcoală, cumpărături,
având în vedere pericolele care pot apărea spargeri de geamuri, căderea unor obiecte
de pe balcoane, conducte de gaze, abur, apă etc.

MĂSURILE CE TREBUIE LUATE ÎN TIMPUL PRODUCERII UNUI

CUTREMUR PUTERNIC, SUNT URMĂTOARELE :
- Păstrarea calmului, să nu se intre în panică şi să liniştiţi pe ceilalţi membri a
familiei : copii, bătrâni, femei.
- Prevenirea tendinţelor de a părăsi locuinţa : putem fi surprinşi de faza puternică
a mişcării seismice în holuri, scări, etc. Nu se foloseşte în nici un caz ascensorul.
- Dacă suntem în interiorul unei locuinţe – rămânem acolo, departe de ferestre
care se pot sparge, să se stea înspre centrul locuinţei (clădirii), lângă un perete.
Protejarea se face sub o grindă, toc de uşă solidă, birou, masă sau bancă din clasă
suficient de rezistente spre a ne feri de căderea unor lămpi, obiecte mobile suprapuse,
tencuieli ornamentale etc.
- Dacă suntem surprinşi în afara unei locuinţe (clădiri), rămânem departe de
aceasta, ne ferim de tencuieli, cărămizi, coşuri, parapete, cornişe, geamuri şi care de
obicei se pot prăbuşi pe stradă.
- Dacă suntem la şcoală (serviciu), nu fugim pe uşi, nu sărim pe fereastră, nu se
aleargă pe scări, nu se utilizează liftul, nu alergaţi pe stradă. Deplasarea se face cu
calm spre un loc deschis şi sigur.
- Dacă a trecut şocul puternic al seismului, se închid imediat sursele de foc cât se
poate de repede , iar dacă a luat foc ceva se intervine imediat.
- Dacă seismul ne surprinde în autoturism, ne oprim cât se poate de repede întru-
un loc deschis, se evită clădirile prea aproape de stradă, dincolo de poduri, pasaje,
linii electrice aeriene şi ne ferim de firele de curent electric căzute.
- Dacă suntem într-un mijloc de transport în comun sau în teren, staţi pe locul
dvs. până ce se termină mişcarea seismică. Conducătorul trebuie să oprească şi să
deschidă uşile, dar nu este indicat să vă îmbulziţi la coborâre sau să spargeţi ferestre.
In metrou păstraţi-vă calmul şi ascultaţi recomandările personalului trenului, dacă
acesta s-a oprit între staţii în tunel, fără a părăsi vagoanele.
- Dacă vă aflaţi într-un loc public cu aglomerări de persoane (teatre,
cinematografe, stadion, săli de şedinţe etc.) nu alergaţi către ieşire, îmbulzeala
produce mai multe victime decât cutremure. Staţi calm şi liniştiţi-vă vecinii pe rând.

40
 DUPĂ PRODUCEREA UNUI CUTREMUR PUTERNIC ESTE NECESAR SĂ
LUĂM URMĂTOARELE MĂSURI:
-Nu plecaţi imediat din locuinţă. Acordaţi mai întâi primul ajutor celor afectaţi de
seism. Calmaţi persoanele speriate şi copii.
-Ajuta-ţii pe cei răniţi sau prinşi sub mobilier, obiecte sau elemente uşoare de
construcţii căzute, să se degajeze.
Atenţie! Nu mişcaţi răniţii grav (dacă sunt în pericol imediat de a fi răniţi
suplimentar din alte cauze) până la acordarea unui ajutor sanitar – medical calificat.
Ajuta-ţii pe loc. Curăţa-ţi traseele de circulaţie de cioburi sau substanţe toxice,
chimicale vărsate, alimente etc.
-Îngrijiţi-vă de siguranţa copiilor, bolnavilor, bătrânilor, linişti-ţii asigurându-le
îmbrăcăminte şi încălţăminte corespunzătoare sezonului care se află.
-Ascultaţi numai anunţurile posturilor de radio-televiziune şi recomandările acestora.
-Verificaţi preliminar starea instalaţiilor de electricitate, gaz, apă, canal din locuinţă.
-Părăseşte calm locuinţa după seism, fără a lua cu dumneavoastră lucruri inutile.
- Verificaţi mai în scara şi drumul spre ieşire.
-Dacă la ieşire întâlniţi uşi blocate, acţionaţi fără panică pentru deblocare. Dacă nu
reuşiţi, procedaţi cu calm la spargerea geamurilor şi curăţaţi bine măna şi zona de
cioburi, utilizând un scaun o vază metalică (lemn) etc. Deplasaţi-vă într-un loc
deschis şi sigur (parc, stadion etc.).
-Fiţi pregătiţi psihic şi fizic pentru eventualitatea unor şocuri (replici) ulterioare
primei mişcări seismice, care de regulă este mai redus decât cel iniţial. Nu daţi
crezare zvonurilor privind eventualele replici seismice şi urmările lor, utilizaţi numai
informaţiile şi recomandările transmise oficial, recepţionate direct de dvs. şi nu din
auzite.
-Nu ascultaţi sfaturile unor aşa-zişi specialişti necunoscuţi de dvs. care în asemenea
situaţii apar ad-hoc.

TEMA 6: NORME GENERALE DE APĂRARE ÎMPOTRIVA INCENDIILOR.

RISCURI DE INCENDIU LA LOCUINȚE ȘI
MODUL DE COMPORTARE ÎN CAZ DE INCENDIU
Normele generale de apărare împotriva incendiilor, denumite în continuare
norme generale, stabilesc principiile, criteriile de performanţă şi condiţiile tehnice
generale privind asigurarea cerinţei esenţiale "securitate la incendiu" pentru
construcţii, instalaţii şi amenajări, precum şi regulile şi măsurile generale de
prevenire şi stingere a incendiilor (Legea nr. 307/2006 și OMAI nr. 163/2007, cu
modificările și completările ulterioare).
Scopul prezentelor norme generale este prevenirea si reducerea riscurilor de
incendii si asigurarea conditiilor pentru limitarea propagarii si dezvoltarii incendiilor,
prin masuri tehnice si organizatorice, pentru protectia utilizatorilor, a fortelor care
actioneaza la interventie, a bunurilor si mediului impotriva efectelor situatiilor de
urgenta determinate de incendii.
Prezentele norme generale se aplică la proiectarea, executarea şi exploatarea
construcţiilor, instalaţiilor şi a amenajărilor, la lucrările de modernizare, extindere,
schimbare a destinaţiei celor existente, precum şi la organizarea şi desfăşurarea

41
activităţilor de apărare împotriva incendiilor şi la echiparea cu mijloace tehnice de
apărare împotriva incendiilor.
Prezentele norme generale sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale, pentru toate celelalte persoane juridice, precum şi pentru
persoanele fizice aflate pe teritoriul României.
Organizarea apărării împotriva incendiilor presupune:
a) stabilirea structurilor cu atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor;
b) elaborarea, aprobarea şi difuzarea actelor de autoritate: decizii, dispoziţii, hotărâri
şi altele asemenea, prin care se stabilesc răspunderi pe linia apărării împotriva
incendiilor;
c) elaborarea, aprobarea şi difuzarea documentelor şi evidenţelor specifice privind
apărarea împotriva incendiilor;
d) organizarea apărării împotriva incendiilor la locurile de muncă;
e) planificarea şi executarea de controale proprii periodice, în scopul depistării,
cunoaşterii şi înlăturării oricăror stări de pericol care pot favoriza iniţierea sau
dezvoltarea incendiilor;
f) analiza periodică a capacităţii de apărare împotriva incendiilor;
g) elaborarea de programe de optimizare a activităţii de apărare împotriva incendiilor;
h) îndeplinirea criteriilor şi a cerinţelor de instruire, avizare, autorizare, atestare,
certificare, agrementare, prevăzute de actele normative în vigoare;
i) realizarea unui sistem operativ de observare şi anunţare a incendiului, precum şi de
alertare în cazul producerii unui astfel de eveniment;
j) asigurarea funcţionării la parametrii proiectaţi a mijloacelor tehnice de apărare
împotriva incendiilor;
k) planificarea intervenţiei salariaţilor, a populaţiei şi a forţelor specializate, în caz de
incendiu;
l) analizarea incendiilor produse, desprinderea concluziilor şi stabilirea împrejurărilor
şi a factorilor determinanţi, precum şi a unor măsuri conforme cu realitatea;
m) reglementarea raporturilor privind apărarea împotriva incendiilor în relaţiile
generate de contracte/convenţii;
n) asigurarea formularelor tipizate, cum sunt permisele de lucru cu focul, fişele de
instruire.
În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi al celorlalte organe
centrale de specialitate, al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, al
consiliilor judeţene, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, orăşeneşti
şi comunale, al instituţiilor publice şi al operatorilor economici, în funcţie de nivelul
riscului de incendiu şi de specificul activităţii, se constituie, după caz, următoarele
structuri cu atribuţii de apărare împotriva incendiilor:
a) compartiment de apărare împotriva incendiilor, compus din două sau mai multe
cadre tehnice sau personal de specialitate cu atribuţii în domeniul apărării împotriva
incendiilor;
b) cadru tehnic sau personal de specialitate cu atribuţii în domeniul apărării împotriva
incendiilor numit exclusiv pentru această activitate, conform legii;
c) serviciu public voluntar sau privat pentru situaţii de urgenţă.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor pe linia apărării împotriva incendiilor,
consiliile locale şi operatorii economici care nu au obligaţia, prin lege, să angajeze cel
puţin un cadru tehnic cu atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor sau
42
personal de specialitate, prevăzut la alin. (1) lit. b), pot desemna din rândul
personalului propriu un salariat care să îndeplinească şi atribuţii specifice în domeniul
apărării împotriva incendiilor sau pot încheia un contract cu o persoană fizică sau
juridică atestată, în condiţiile legii.
La nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cadrul tehnic cu atribuţii în
domeniul apărării împotriva incendiilor prevăzut la art. 6 alin. (1) lit. b) se
desemnează de consiliul local.
Activităţile de prevenire a incendiilor se desfăşoară de către personalul din
compartimentul de prevenire din cadrul serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă,
pe baza regulamentului elaborat de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi
aprobat prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
Actele de autoritate privind apărarea împotriva incendiilor emise de consiliul
local sunt:
a) decizia de aprobare a planului de analiză şi acoperire a riscurilor aferent unităţii
administrativ-teritoriale pe care o reprezintă;
b) hotărâri privind modul de organizare a apărării împotriva incendiilor în unitatea
administrativ-teritorială;
c) reguli şi măsuri specifice de apărare împotriva incendiilor, corelate cu nivelul şi
natura riscurilor locale;
d) dispoziţie privind reglementarea lucrului cu foc deschis şi a fumatului;
e) raportul semestrial de evaluare a capacităţii de apărare împotriva incendiilor;
f) măsuri de optimizare a capacităţii de apărare împotriva incendiilor;
g) documente privind serviciul public voluntar pentru situaţii de urgenţă: hotărâre de
înfiinţare, regulament de organizare şi funcţionare, dispoziţie de numire a şefului
serviciului;
h) dispoziţia de numire a cadrului tehnic sau a personalului de specialitate cu atribuţii
în domeniul apărării împotriva incendiilor, conform legii.
Documentele specifice privind apărarea împotriva incendiilor emise de primar
sunt:
a) planul de analiză şi acoperire a riscurilor;
b) fişa localităţii/sectorului, la solicitarea inspectoratului judeţean/al municipiului
Bucureşti pentru situaţii de urgenţă,;
c) raport de analiză a dotării cu mijloace de apărare împotriva incendiilor, întocmit
anual, la o dată anterioară definitivării bugetului local.
Documentele şi evidenţele specifice apărării împotriva incendiilor la unităţile
administrativ-teritoriale trebuie să cuprindă cel puţin:
a) planul de analiză şi acoperire a riscurilor;
b) fişa localităţii, la solicitarea inspectoratului judeţean/al municipiului Bucureşti
pentru situaţii de urgenţă;
c) avizele şi autorizaţiile de securitate la incendiu, obţinute pentru construcţiile,
instalaţiile tehnologice şi pentru alte amenajări din patrimoniul propriu, însoţite de
documentele vizate spre neschimbare care au stat la baza emiterii lor;
d) date ale personalului din cadrul serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă,
conform criteriilor de performanţă;
e) lista operatorilor economici/instituţiilor cu care s-au încheiat contracte de
închiriere/convenţii, cu specificarea obiectului de activitate al acestora şi a numărului

43
şi termenului de valabilitate ale contractului/convenţiei; registrele pentru evidenţa
permiselor de lucru cu focul, inclusiv pentru arderea miriştilor;
f) rapoarte de intervenţie ale serviciului public voluntar pentru situaţii de urgenţă;
g) fişele de instruire, conform reglementărilor specifice;
h) evidenţa exerciţiilor de intervenţie efectuate cu serviciul public voluntar pentru
situaţii de urgenţă, având anexate concluziile rezultate din efectuarea acestora;
i) rapoartele întocmite în urma controalelor preventive proprii sau ale autorităţii de
stat competente;
j) programe/planuri cuprinzând măsuri şi acţiuni proprii sau rezultate în urma
constatărilor autorităţilor de control pentru respectarea reglementărilor în domeniu.
Documentele şi evidenţele specifice apărării împotriva incendiilor ale
operatorilor economici/instituţiilor trebuie să cuprindă cel puţin:
a) planul de analiză şi acoperire a riscurilor al unităţii administrativ-teritoriale, în
partea ce revine operatorului economic/instituţiei;
b) fişa obiectivului,
c) raportul anual de evaluare a nivelului de apărare împotriva incendiilor;
d) documentaţia tehnică specifică, conform legii: scenarii de securitate la incendiu,
identificarea şi analiza riscurilor de incendiu etc.;
e) avizele/autorizaţiile de securitate la incendiu, însoţite de documentele vizate spre
neschimbare care au stat la baza emiterii lor;
f) certificate EC, certificate de conformitate, agremente tehnice pentru mijloacele
tehnice de apărare împotriva incendiilor şi echipamentele specifice de protecţie
utilizate;
g) registrele instalaţiilor de detectare/semnalizare/stingere a incendiilor, copii după
atestatele firmelor care au efectuat/efectuează proiectarea, montarea, verificarea,
repararea acestora sau care efectuează servicii în domeniu;
h) registrul pentru evidenţa permiselor de lucru cu focul;
i) date ale personalului din cadrul serviciului privat pentru situaţii de urgenţă,
conform criteriilor de performanţă;
j) lista operatorilor economici/instituţiilor cu care a încheiat contracte de
închiriere/convenţii, cu specificarea domeniului de activitate al acestora şi a
numărului şi termenului de valabilitate ale contractului;
k) planurile de protecţie împotriva incendiilor;
l) evidenţa exerciţiilor de evacuare a personalului propriu/utilizatorilor construcţiei;
m) evidenţa exerciţiilor de intervenţie efectuate, având anexate concluziile rezultate
din efectuarea acestora;
n) rapoartele de intervenţie ale serviciului privat pentru situaţii de urgenţă;
o) fişele de instruire, conform reglementărilor specifice;
p) lista cu substanţele periculoase, clasificate potrivit legii;
q) grafice de întreţinere şi verificare, conform instrucţiunilor producătorului/
furnizorului, pentru diferite categorii de utilaje, instalaţii şi sisteme care pot genera
incendii sau care se utilizează în caz de incendiu;
r) rapoartele întocmite în urma controalelor preventive proprii sau ale autorităţii de
stat competente;
s) programe/planuri cuprinzând măsuri şi acţiuni proprii sau rezultate în urma
constatărilor autorităţilor de control pentru respectarea reglementărilor în domeniu.

44
 Limitarea izbucnirii, propagării şi dezvoltării incendiului şi a efluenţilor
incendiului în interiorul şi în afara incintei focarului poate fi obţinută, în principal,
prin una din următoarele măsuri:
a) asigurarea nivelurilor corespunzătoare ale performanţelor de reacţie la foc şi de
rezistenţă la foc prevăzute de reglementările tehnice specifice pentru produsele pentru
construcţii;
b) prevederea elementelor de separare a incendiului (pereţi, planşee etc.), adaptate la
utilizarea construcţiei, adică la acţiunea termică estimată în construcţie;
c) protejarea corespunzătoare a golurilor din elementele de separare a focului;
d) proiectarea corespunzătoare a faţadelor pentru împiedicarea propagării focului
către părţile adiacente ale aceleiaşi clădiri;
e) instalarea de bariere contra fumului, cum sunt uşile etanşe la fum.
f) prevederea sistemelor şi a instalaţiilor de detectare, semnalizare, stingere a
incendiului;
g) evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi prin sisteme adecvate;
h) crearea de diferenţe de presiune între zonele de construcţie;
i) prevederea măsurilor de protecţie la foc pentru instalaţiile de ventilare- climatizare,
cum sunt canalele de ventilare rezistente la foc, clapetele antifoc şi altele asemenea;
j) prevederea măsurilor de protecţie la foc pentru canalele şi ghenele instalaţiilor
aferente construcţiilor, cum sunt: sanitare, încălzire, electrice şi altele asemenea.
Instalaţiile de protecţie împotriva incendiilor fac parte din măsurile de
protecţie activă la foc cu rol important în asigurarea cerinţei esenţiale "securitatea la
incendiu" a construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi a amenajărilor, precum şi pentru
securitatea utilizatorilor.
Instalaţiile de protecţie împotriva incendiilor pot fi:
a) instalaţii de detectare a gazelor inflamabile;
b) instalaţii de inhibare a exploziei;
c) instalaţii de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu;
d) instalaţii de evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi;
e) instalaţii de hidranţi interiori, coloane uscate, hidranţi exteriori;
f) instalaţii speciale de stingere cu apă;
g) instalaţii de stingere a incendiilor cu gaze;
h) instalaţii de stingere a incendiilor cu spumă;
i) instalaţii de stingere a incendiilor cu pulberi;
j) instalaţii de stingere a incendiilor cu aerosoli.
Instalaţiile de detectare a gazelor inflamabile trebuie să asigure îndeplinirea
următoarelor criterii:
a) să dispună, în întreaga zonă protejată, de detectoare adecvate, pentru a permite
ca prezenţa gazului inflamabil să fie detectată într-o fază incipientă;
b) să fie prevăzute cu mijloace de comunicare sigure între detectoare şi o centrală de
colectare a informaţiilor/echipament de control şi semnalizare;
c) să fie capabile să reziste condiţiilor de mediu în care sunt montate, astfel încât să-şi
poată îndeplini funcţiile pe parcursul duratei de viaţă normate.
Instalaţiile de inhibare a exploziei trebuie proiectate astfel încât să reziste la
presiunea maximă de explozie, să asigure detectarea imediată a creşterii presiunii,
precum şi eliberarea în cel mai scurt timp posibil a unui mediu de stingere uniform

45
dispersat şi menţinerea produsului de stingere la o concentraţie de calcul într-un timp
specificat în incinta protejată.
Instalaţiile de detectare, semnalizare şi alarmare la incendiu trebuie să
detecteze incendiul la momentul iniţierii, prin detectarea parametrilor fizici şi/sau
chimici asociaţi incendiului - fum, flăcări şi/sau căldură -, şi să transfere un semnal
sonor şi/sau vizual la un/o echipament de control şi semnalizare/centrală de detectare-
semnalizare, astfel încât să dea un semnal de alarmă şi, după caz, să acţioneze
dispozitivele pentru evacuarea persoanelor, alertarea forţelor de intervenţie,
deversarea automată a substanţei de stingere etc.
Echipamentul de control şi semnalizare trebuie să asigure interpretarea
semnalelor primite de la detectoare, pentru identificarea zonei de unde s-a transmis
orice fel de semnal sau a avertizărilor greşite şi pentru iniţierea acţiunilor necesare;
Instalaţiile cu acţionare manuală de alarmare la incendiu trebuie să dea
posibilitatea ca un utilizator să iniţieze şi să transfere un semnal de alarmă la incendiu
la un echipament de control şi semnalizare, astfel încât să fie posibilă iniţierea
diferitelor acţiuni planificate.
Instalaţiile de evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi şi instalaţiile de
presurizare pentru controlul fumului trebuie să asigure în caz de incendiu:
a) menţinerea căilor de evacuare şi de acces libere de fum pe înălţimea de circulaţie;
b) facilitarea operaţiilor forţelor de intervenţie, prin crearea unor zone fără fum;
c) întârzierea sau împiedicarea generalizării incendiului prin apariţia fenomenului de
flash-over, prevenind astfel dezvoltarea rapidă a incendiului;
d) reducerea consecinţelor şi avariilor provocate de fum şi gaze fierbinţi;
e) reducerea eforturilor care apar în elementele structurale ale construcţiilor şi
instalaţiilor în caz de incendiu.
Instalaţiile de evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi trebuie să îndeplinească
criteriile referitoare la capacitatea de a activa şi de a stabili presiunea proiectată într-o
incintă specificată sau o viteză convenabilă a debitului de aer prin deschideri în
pereţii incintei specificate, asigurându-se alimentarea electrică din două surse,
principală şi de rezervă.
Pe timpul intervenţiilor, dacă situaţia impune evacuarea cantităţilor de fum
acumulate, se pot practica deschideri în unele elemente de construcţie care
delimitează spaţiile respective şi care nu au rol de rezistenţă.
Instalaţiile de hidranţi interiori trebuie să asigure posibilitatea utilizatorilor de
a realiza intervenţia, în faza iniţială a incendiului, cu debitele, presiunile, durata
teoretică de funcţionare, lungimea jetului şi a furtunului normate potrivit prevederilor
reglementărilor tehnice specifice.
Instalaţiile de hidranţi exteriori trebuie să asigure o legătură la conducta
principală de apă pentru echipamentele şi utilajele de stingere a incendiilor, conform
prevederilor reglementărilor tehnice specifice, standardelor europene de referinţă,
precum şi standardelor naţionale referitoare la cerinţele de racordare şi adâncimea de
îngropare.
Instalaţiile speciale de stingere cu apă, cum sunt cele de sprinklere, instalaţii cu
ceaţă de apă şi altele asemenea, trebuie astfel proiectate încât:
a) să asigure un răspuns imediat în caz de incendiu, prin deversarea apei, într-o
schemă şi o cantitate prestabilită, cu debitele, intensităţile de stropire şi stingere
normate, pe durata proiectată de funcţionare, peste o suprafaţă dată, în scopul
46
controlului sau stingerii incendiului, potrivit prevederilor reglementărilor tehnice
specifice;
b) să asigure, după caz, răcirea elementelor de construcţii şi instalaţii;
c) să creeze o barieră care împiedică propagarea incendiului.
Instalaţiile de stingere cu gaze: dioxid de carbon, argon, azot, înlocuitori de
haloni şi altele asemenea, precum şi instalaţiile de stingere cu aerosoli pot fi cu
inundare totală sau locală.
Instalaţiile de stingere cu gaze trebuie să îndeplinească criteriile de performanţă
privind capacitatea de a fi activate manual sau automat, deversarea uniformă a
produsului de stingere în incintă sau peste suprafaţa specificată, într-o cantitate
determinată, pentru a stabili şi menţine concentraţia proiectată pe durata de timp
normată, potrivit prevederilor reglementărilor tehnice specifice.
Pentru instalaţiile de stingere cu gaze cu inundare totală este necesar să se
asigure evacuarea tuturor persoanelor din compartimentul în care va fi utilizat gazul,
înainte ca această acţiune să înceapă.
Instalaţiile automate pentru stingerea incendiilor cu gaze trebuie prevăzute cu
dispozitive de avertizare a utilizatorilor din spaţiul protejat, optice şi acustice, pentru
semnalizarea intrării acestora în funcţiune
În cazul în care gazul deversat automat în caz de incendiu poate pune în pericol
viaţa utilizatorilor din zonele protejate, instalaţiile de stingere se prevăd cu
dispozitive de temporizare care să întârzie intrarea acestora în funcţiune cu o perioadă
prestabilită.
Perioada dintre declanşarea semnalului de avertizare şi intrarea în funcţiune a
instalaţiei de stingere se calculează astfel încât să se asigure evacuarea utilizatorilor
din orice punct al zonei protejate.
Uşile de acces în zone, spaţii sau încăperi în care sunt posibile deversări de
gaze ce pot pune în pericol viaţa utilizatorilor, precum şi căile de evacuare din aceste
locuri se marchează cu inscripţii de avertizare asupra pericolului, amplasate în locuri
vizibile pentru personalul de la locurile de muncă şi forţele de intervenţie.
Semnalele optice şi acustice produse de dispozitivele de avertizare trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie inactive în starea de aşteptare;
b) să indice toate căile de evacuare din zonele de stingere;
c) să poată fi clar identificate şi percepute cu tonalităţi diferite, la începutul şi la
sfârşitul perioadei de temporizare;
d) să nu poată fi oprite înainte de expirarea timpului de funcţionare a instalaţiei de
stingere;
e) să fie în concordanţă cu capacităţile psihomotorii şi senzoriale ale utilizatorilor.
Pentru sistemele cu stingere locală nu este necesară evacuarea tuturor
persoanelor din compartiment, dar sunt obligatorii măsuri speciale privind instruirea
personalului.
Instalaţiile de stingere a incendiilor cu spumă trebuie să îndeplinească criteriile
de performanţă referitoare la posibilitatea de a fi activate manual sau automat şi de a
genera şi dispersa o cantitate calculată de spumă, cu coeficientul de înfoiere stabilit,
peste o suprafaţă dată, cu debitele de stingere necesare, într-un timp specificat,
potrivit prevederilor reglementărilor tehnice specifice.
Limitarea propagării incendiului la construcţiile învecinate poate fi realizată
47
prin:
a) limitarea efectului radiaţiei flăcărilor;
b) controlul iniţierii şi propagării focului pe suprafaţa exterioară a acoperişului,
inclusiv a luminatoarelor;
c) controlul pătrunderii focului de la acoperiş în interiorul clădirii;
d) controlul aprinderii acoperişului de la un incendiu de dedesubt.
Limitarea efectelor radiaţiei se asigură prin controlul următorilor parametri:
a) distanţe de siguranţă normate între construcţii;
b) mărimea zonelor vitrate neprotejate;
c) performanţa de reacţie la foc şi de rezistenţă la foc din interior şi exterior a
produselor pentru faţade;
d) comportarea la foc a părţilor vitrate sau opace ale faţadelor;
e) măsuri de protecţie activă.
Condiţiile tehnice, măsurile, performanţele şi nivelurile de performanţă privind
limitarea propagării incendiului la construcţiile învecinate se precizează în
reglementările tehnice specifice.
Pentru evacuarea în condiţii de siguranţă a utilizatorilor în caz de incendiu,
căile de evacuare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) conformare la foc şi amplasare corespunzătoare;
b) separare de alte funcţiuni prin elemente de separare la foc şi fum;
c) asigurarea controlului fumului;
d) limitarea producerii incendiului şi fumului.
În funcţie de categoria construcţiei, instalaţiei sau a amenajării şi de destinaţia
acesteia, se au în vedere şi alte măsuri specifice, cum sunt:
a) dimensionarea, realizarea, dispunerea şi marcarea căilor de evacuare şi a
ieşirilor de evacuare corespunzător numărului de utilizatori şi stării sănătăţii acestora,
conform prevederilor reglementărilor tehnice;
b) prevederea instalaţiilor de detectare şi semnalizare a incendiului, precum şi de
comunicare-avertizare;
c) prevederea instalaţiilor de iluminat de siguranţă, alimentate din surse
corespunzătoare; prevederea instalaţiilor de semnalizare a ieşirilor de urgenţă;
d) prevederea de dispozitive de siguranţă la uşi, cum sunt blocări în poziţie deschisă,
dispozitive antipanică şi altele asemenea;
e) prevederea de sisteme de orientare în caz de incendiu, cum sunt indicatoare de
securitate, marcaje fotoluminiscente şi altele asemenea;
f) prevederea de instalaţii de presurizare şi alte sisteme de control al fumului;
g) prevederea de locuri sigure de salvare în interiorul şi/sau în afara construcţiei;
h) prevederea unor mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor pentru a fi
folosite de utilizatori sau de pompieri, cum sunt instalaţiile de hidranţi, coloanele
uscate şi altele asemenea.
Instalaţiile de semnalizare a ieşirilor de urgenţă trebuie să indice utilizatorilor
traseul de evacuare, uşile de evacuare, marcarea scărilor de evacuare din clădire şi
marcarea uşilor şi traseelor care nu servesc la evacuare.
Construcţiile, compartimentele de incendiu, stadioanele sau arenele sportive
ori incintele amenajate trebuie prevăzute cu căi de evacuare a persoanelor, în număr
suficient, corespunzător dimensionate şi realizate, astfel încât persoanele să ajungă în

48
timpul cel mai scurt şi în deplină siguranţă în exterior, la nivelul terenului ori al căilor
de acces carosabile, în refugii sau în alte locuri special amenajate.
Măsurile generale de prevenire a incendiilor la exploatarea construcţiilor,
instalaţiilor şi amenajărilor privesc:
a) controlul/supravegherea din punct de vedere al prevenirii incendiilor a activităţilor,
pe timpul desfăşurării şi după încheierea acestora;
b) stabilirea măsurilor tehnico-organizatorice în vederea reducerii riscului de incendiu
ori a consecinţelor incendiilor;
c) menţinerea condiţiilor realizate pentru evacuarea utilizatorilor în siguranţă şi
pentru securitatea echipelor de intervenţie în cazul izbucnirii unui incendiu;
d) întreţinerea în stare operativă a mijloacelor tehnice de apărare împotriva
incendiilor.
Exploatarea sistemelor, instalaţiilor, dispozitivelor, echipamentelor, aparatelor,
maşinilor şi utilajelor de orice categorie se face conform reglementărilor tehnice
specifice.
Exploatarea mijloacelor tehnice prevăzute la alin. (1) cu defecţiuni,
improvizaţii sau fără protecţia corespunzătoare faţă de materialele sau substanţele
combustibile din spaţiul în care sunt utilizate este interzisă.
La utilizarea mijloacelor tehnice prevăzute la alin. (1) este obligatorie
respectarea instrucţiunilor de funcţionare, verificare şi întreţinere, precum şi a
măsurilor specifice de apărare împotriva incendiilor, emise şi aprobate potrivit legii.
Pe timpul exploatării instalaţiilor aferente construcţiilor şi instalaţiilor
tehnologice prevăzute se interzic:
a) neasigurarea supravegherii conform instrucţiunilor de funcţionare;
b) funcţionarea fără sistemele, aparatele şi echipamentele necesare conform
instrucţiunilor de funcţionare pentru controlul şi menţinerea parametrilor privind
siguranţa în funcţionare sau înlocuirea acestora cu altele supradimensionate;
c) întreţinerea necorespunzătoare a elementelor prevăzute pentru izolare termică sau
electrică ori pentru separare;
d) depăşirea termenelor stabilite pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii
sau executarea necorespunzătoare a acestora;
e) executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii sau a unor modificări de către
personal neautorizat.
Efectuarea lucrărilor de sudare, tăiere, lipire sau a altor asemenea operaţiuni
care prezintă pericol de incendiu, în construcţii civile (publice), pe timpul
programului cu publicul, în instalaţii tehnologice cu risc de incendiu sau explozie, în
depozite ori în alte spaţii cu pericol de aprindere a materialelor, produselor sau
substanţelor combustibile este interzisă.
Lucrările prevăzute la alin. (1) se pot executa în spaţiile respective numai după
ce s-au luat măsuri pentru: evacuarea persoanelor, îndepărtarea sau protejarea
materialelor combustibile, golirea, spălarea, blindarea traseelor de conducte ori a
utilajelor, aerisirea sau ventilarea spaţiilor, dotarea locurilor de muncă cu mijloace de
limitare şi stingere a incendiilor.
Lucrările se execută numai pe baza permisului de lucru cu foc.
Permisul de lucru cu foc, se întocmeşte în două exemplare, dintre care unul se
înmânează şefului formaţiei de lucru sau persoanei care execută operaţiunile cu foc
deschis, iar celălalt rămâne la emitent. Permisul de lucru cu foc este valabil o singură
49
zi. La terminarea lucrului, permisul de lucru cu foc se predă de către executant
emitentului.
Şeful sectorului de activitate, atelier, secţie, depozit, instalaţie etc. în care se
execută operaţiuni cu foc deschis are obligaţia să asigure măsuri pentru:
a) pregătirea locului;
b) instruirea personalului;
c) controlul după terminarea lucrării
Executantul lucrării are obligaţia de a utiliza pentru executarea lucrărilor cu
foc deschis numai echipamente şi aparate în bună stare de funcţionare.
Toate echipamentele şi aparatele pentru executarea lucrărilor cu foc deschis se
întreţin şi se verifică în conformitate cu instrucţiunile furnizorului.
În timpul executării lucrării trebuie să se asigure:
a) supravegherea permanentă a flăcării, a răspândirii şi a traiectoriilor scânteilor sau
particulelor de materiale incandescente şi a intensităţii fluxului de căldură;
b) strângerea şi depozitarea resturilor de electrozi în vase speciale cu nisip sau cu apă;
c) închiderea robinetelor buteliei de oxigen şi a generatorului de acetilenă, dacă
durata întreruperii executării lucrării depăşeşte 10 minute;
d) interzicerea agăţării arzătoarelor, chiar stinse, de buteliile de oxigen sau de
generatoarele de acetilenă;
e) neefectuarea de deplasări cu arzătoarele aprinse în afara zonei de lucru sau de
urcări pe scări, schele etc.;
f) evacuarea carbidului din generator, în cazul întreruperii lucrului pe o perioadă
mai îndelungată.
După terminarea lucrării, şeful sectorului de activitate, prevăzut la art. 101,
trebuie să asigure următoarele măsuri:
a) verificarea locului în care s-a executat lucrarea, precum şi a spaţiilor adiacente şi a
celor situate la cotele inferioare sau superioare, pentru a constata dacă nu s-au creat
focare de incendiu: zone incandescente, miros de ars sau degajări de fum etc.;
b) descoperirea tuturor zonelor protejate, verificându-se dacă starea lor este intactă, şi
luarea de măsuri în consecinţă;
c) verificarea, la anumite intervale, pe parcursul mai multor ore şi în timpul nopţii, a
situaţiei existente la locul în care s-a efectuat lucrarea şi în imediata apropiere a
acestuia;
d) depozitarea în condiţii de siguranţă a echipamentelor folosite la lucrare;
e) reamplasarea pe poziţiile iniţiale a elementelor şi materialelor combustibile la cel
puţin 6 ore de la terminarea lucrării;
f) colectarea şlamului de carbid în containere destinate acestui scop şi depozitarea
acestora într-un loc special amenajat.
Reglementarea fumatului din punct de vedere al prevenirii incendiilor este
obligatorie în cadrul fiecărui operator economic sau al fiecărei instituţii publice şi se
face prin dispoziţie scrisă, dată de persoana cu atribuţii de conducere.Pentru situaţiile
în care o construcţie sau o amenajare este folosită de mai mulţi utilizatori,
reglementarea fumatului se face prin dispoziţie emisă de proprietarul construcţiei sau
al amenajării respective, însuşită de utilizatorii în cauză.
În dispoziţia pentru reglementarea fumatului se menţionează:
a) locurile cu pericol de incendiu sau de explozie, pe lângă spaţiile publice închise,
conform legii, în care este interzis fumatul sau, după caz, accesul cu ţigări, chibrituri
50
sau brichete; se prevăd obligatoriu locurile cu schele, cofraje şi eşafodaje, realizate
din materiale combustibile, precum şi lanurile de cereale în faza de coacere şi zonele
împădurite;
b) locurile amenajate pentru fumat;
c) persoanele desemnate să răspundă de supravegherea respectării reglementării, pe
locuri şi sectoare de activitate;
d) alte date şi informaţii necesare să fie precizate pentru a diminua pericolul de
incendiu.
Locurile în care este interzis fumatul se marchează conform legii.Locurile în
care este permis fumatul se marchează cu indicatorul "LOC PENTRU FUMAT".
Locurile pentru fumat stabilite în exteriorul clădirilor sunt amplasate la o distanţă mai
mare de 40 m faţă de locurile în care există pericol de explozie: gaze şi lichide
combustibile, explozivi, vapori inflamabili etc., 10 m faţă de locurile în care există
materiale solide combustibile: lemn, textile, hârtie, carton asfaltat, bitum, şi 50 m faţă
de culturile de cereale păioase în perioada coacerii şi recoltării sau de zonele
împădurite.

Locurile stabilite pentru fumat se prevăd cu:

a) scrumiere sau vase cu apă, nisip sau pământ;
b) instrucţiuni afişate, cuprinzând măsuri de prevenire a incendiilor şi reguli de
comportare în caz de incendiu;
c) mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor.
Scrumierele din interiorul clădirilor se amplasează astfel încât să nu fie posibilă
aprinderea materialelor combustibile din apropiere, cum ar fi draperii, perdele,
jaluzele.

CAUZE DE INCENDIU

1.1.PREZENTAREA FENOMENULUI DE INCENDIU

In fiecare an, pe plan mondial, incendiile provoacă zeci de mii de pierderi de

vieţi omeneşti, sute de mii de răniţi şi uriaşe pierderi materiale. La fiecare 7 minute,
undeva în lume, izbucneşte un incendiu, anual înregistrându-se peste 75000 de
incendii. Acest flagel determină mai multe pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri
materiale decât toate calamităţile naturale. Ca urmare, protecţia şi lupta împotriva
incendiilor au căpătat o importanţă deosebită. Pentru a putea evidenţia cele mai
eficiente metode de acţiune au fost analizate diferite criterii de comparaţie între
serviciile de pompieri din diferite ţări,precum şi între datele comunicate îndeosebi la
Centrul de Statistica Incendiilor, din cadrul CTIF (Comite Technique International de
Prevention et dExtinction du Feu)- Comitetul Tehnic Internaţional pentru Prevenirea
şi Stingerea Incendiilor, organism care reuneşte ca membri 43 de ţări din Europa,
Asia, America şi Africa.
Acest comitet sintetizează datele primite în rapoarte care permit o imagine de
ansamblu asupra activităţii serviciilor de pompieri din ţările membre. In analiza
comparativă a datelor se ţine seama de diferenţele existente între atribuţiile serviciilor
de pompieri, între tipurile de solicitări şi între metodele de înregistrare a datelor.

51
 Numărul total de solicitări de intervenţie nu poate fi considerat drept criteriu de
comparaţie absolut, deoarece în unele ţări în numărul total al intervenţiilor sunt
incluse şi intervenţiile medicale, intervenţiile la accidente tehnice, la descarcerări,
accidente în care au fost implicate materiale periculoase sau intervenţii la solicitările
cetăţeneşti (de exemplu, animale blocate în copaci). In unele ţări, numărul total al
intervenţiilor include şi alarmele false. Astfel în numărul total al solicitărilor,
intervenţiile la incendii reprezintă doar 10% în Austria şi Franţa, 7% în Germania ,
50% în Marea Britanie.
In ceea ce priveşte metodele de înregistrare a incendiilor, în Rusia incendiile de
păşune, lizieră şi deşeuri, pe suprafeţe deschise nu sunt considerate incendii, dar în
Irlanda şi SUA reprezintă 40% din totalul incendiilor. In Germania, Polonia, Ungaria
nu se înregistrează incendiile datorate coşurilor de fum, care au pondere importantă în
numărul total al incendiilor în Danemarca sau Norvegia. In urma diferitelor analize
efectuate a fost appreciat ca cel mai corect criteriu de analiză statistică: numărul
incendiilor de structură la 1000 de locuitori (incendiile de structură nu includ
incendiile datorate coşurilor de fum).
Valorile medii ale numărului de incendii la 1000 de locuitori pentru 34 de ţări
membre CTIF pentru perioada 1993-1995 au fost incluse într-o statistică întocmită în
1997 de un colectiv CTIF condus de Prof.dr.N.N. Brushlinsky (Rusia) situaţia fiind
următoarea: Elveţia14,0 incendii la mia de locuitori; Marea Britanie 9,3;
Irlanda8,9; S.U.A.  7,6; Israel 5,1 Franţa 4,8; Australia4,4; Suedia4,2;
Estonia4,1; Danemarca3,5; Luxemburg3,0; Germania2,6; Norvegia2,6;
Polonia2,6; Grecia2,5; Olanda2,5; Bulgaria2,4; Canada2,4; Austria2,3;
Lituania2,3; Ungaria2,2; Cehia2,0; Rusia1,8; România0,3 fiind pe locul 33.

Ultimul loc ocupat de ţara noastră este, în acest caz, onorant pentru pompierii
români. Rata incendiilor la 1000 de locuitori a fost în România la un nivel scăzut
exemplu: 0,39 în anul 1997 şi 0,51 în anul 1998 , calculată la o populaţie de
22680951 de locuitori.
Media mondială nu este edificatoare, neexistând informaţii despre incendii din
ţări mari ca India, Brazilia, Pakistan, Nigeria, Mexic ş.a.
Analiza cauzelor deceselor înregistrate la un mare număr de incendii au
evidenţiat că la originea acesrora ponderea cea mai importantă revine fumului şi
gazelor toxice de ardere, precum şi, în proporţie mai mică, arsurilor. Astfel, în tabelul
nr.1.1. sunt prezentate datele statistice publicate de EURALARM.
Tabel 1.1.. Cauza deceselor la incendii
Cauza deceselor la incendii %
Fum şi gaze de ardere 62,4
Arsuri 26,0
Răniri 10,2
Crize cardiace 0,6
Alte cauze 0,8

Gazele de ardere rezultate în urma procesului de ardere a materialelor şi

substanţelor combustibile, implicate în incendii, prezintă un real şi major pericol

52
pentru ocupanţi, prin gradul de toxicitate mare (oxidul de carbon, oxizi ai azotului,
acid cianhidric, fosgen ş.a.).
Efectele negative ale agenţilor termici, chimici, electromagnetici ori biologici,
care pot interveni în caz de incendiu, asupra construcţiilor, instalaţiilor şi utilizatorilor
sunt numeroase, fiind prezentate în Anexa 2 din Normele generale de prevenire şi
stingere a incendiilor.

1.2. CLASIFICAREA CAUZELOR DE INCENDII

O corectă identificare a surselor de aprindere şi deci a stabilirii cauzelor de
incendiu permite statistici reale cu consecinţe importante la nivel macro şi
microsocial. Astfel, evidenţierea corectă a celor mai frecvente cauze de incendiu,
dinamica acestora, repartizarea pe ramuri de activitate (industrii, comerţ ş.a.),
influenţa factorilor sezonieri geografici sau de timp (ora din zi, zi de odihnă sau
muncă), pagubele pricinuite ş.a. asigură:
– compararea incendiilor cu alte evenimente negative (catastrofe, cutremure,
accidente industriale) din punct de vedere al planificării resurselor alocate pentru
prevenirea acestora şi a găsirii modalităţilor pentru cel mai eficient impact al utilizării
acestora, pe plan naţional sau local;
 perfecţionarea permanentă a legislaţiei p.s.i., elaborarea unor norme şi
regulamente eficiente şi echilibrate prin măsuri specifice, inclusiv la nivelul fiecărui
agent economic;
 dezvoltarea unor programe educaţionale adecvate, mai ales pentru situaţii
social-economice momentane cu implicaţii negative (de exemplu: iarna  creşte
numărul incendiilor de sobe; lipsa în unele perioade a buteliilor de pe piaţă
favorizează incendii datorate improvizaţiilor), inclusiv prevenirea unor acte
antisociale de tip arson;
 identificarea produselor şi echipamentelor p.s.i. (detectoare, stingătoare,
centrale de semnalizare, instalaţii stingere ş.a.) cu funcţionare necorespunzătoare şi
luarea măsurilor adecvate faţă de producători;
 elaborarea unor măsuri speciale pentru imobile sau incinte cu aglomerări de
persoane sau bunuri de mare valoare;
 fundamentarea studiilor de risc de incendiu;
 identificarea obiectivelor pentru perfecţionarea concepţiei şi tacticii
(prevenire, intervenţie, antrenament ş.a.) pompierilor.
Pe plan mondial nu există încă un punct de vedere unitar asupra clasificării
cauzelor de incendii. De exemplu, L. Amy 2 propune incendii de natură electrică,
flacără deschisă, efect termic, aprindere spontană, incendii datorate exploziilor,
incendii de natură mecanică.
Borowski şi Pawlowski propun 19 categorii (din imprudenţa persoanelor de
peste 15 ani cu: ţigări, cu receptoare de energie electrică, cu iluminatul electric, cu
lichide inflamabile, în timpul lucrărilor de sudură, din imprudenţa persoanelor sub 15
ani, instalaţii electrice, instalaţii mecanice, instalaţii termice, scântei  din coşuri,
locomotive, alte vehicule  descărcări atmosferice, autoaprinderi, incendieri ş.a.).
Bălulescu propune: foc deschis, corpuri supraîncălzite, scântei sudură, scântei
şi arce electrice, scurtcircuit, trăsnet, scântei mecanice, explozii, autoaprindere,
reacţii chimice.
53
 OConnor propune 4 categorii:incendii providenţiale - acţiuni ale lui
Dumnezeu (trăsnetul); incendii accidentale - neintenţionate şi explicabile tehnic şi
anume: defecte ale instalaţiilor electrice, a celor de gaze, flacăra deschisă şi scântei,
defecte ale aparatelor de încălzire casnice, centrale termice (de bloc), defecte la
aparatele de bucătărie, copii şi animale de casă, depozitare incorectă a materialelor
(adică aprindere spontană) fumat, laboratoare clandestine (cu referiri la cele care
produc droguri şi care folosesc produse inflamabile: acetonă, benzen, cloroform ş.a.),
operaţii în construcţii (sudură, tăiere ş.a.), radiaţia solară; incendii nedeterminate -
cauze necunoscute sau imposibil de determinat; incendii intenţionate, tip arson.
Există diferenţe de la ţară la ţară şi în clasificările codificate în fişele de
incendiu utilizate pentru completarea statisticilor curente. In normele americane
NFPA901  Uniform Coding for Fire Protection  ed. 1993 se prevăd trei secţiuni
pentru caracteristicile aprinderii: „forma căldurii de aprindere“, „primul material care
a ars“, „factorul de aprindere“. La secţiunea „forma căldurii de aprindere“ (sursa)
sunt specificate 10 categorii: focuri deschise exterioare, aparate cu combustibil lichid
sau gaz, aparate cu combustibil solid, arc electric şi scurtcircuit, obiecte
supraîncălzite, explozivi-materiale incendiare, căldură de la materiale generatoare
de fum (ţigări ş.a.), surse naturale, căldură propagată, alte forme (forme multiple de
iniţiere).
Surse de aprindere:
1. arc sau scânteie electrică;
2. efectul termic al curentului electric;
3. scurtcircuit electric;
4. electricitate statică;
5. flacără deschisă;
6. flacără închisă;
7. efect termic (căldură prin contact sau radiaţie;
8. frecare;
9. scântei mecanice;
10. jar sau scântei (inclusiv ţigara);
11. autoaprindere;
12. reacţie chimică;
13. explozie,substanţe incendiare;
14. trăsnet;
15. alte surse (radiaţie solară, energie nucleară, căderea unor corpuri din
atmosferă etc).
Mijloacele care produc surse de aprindere pot fi:
 electrice: aparate electrocasnice, mijloace de iluminat electric, aparate de
întrerupere şi control, conductori şi alte echipamente;
 sisteme care produc electricitate statică: depozitare, vehiculare şi transport
lichide sau pulberi combustibile; curele de transmitere a mişcării; spălarea în lichide
combustibile; echipamente, unelte şi scule care se încarcă electrostatic;
 mijloace cu flacără deschisă: brichete; chibrituri; lămpi; spirtiere; lumânări;
torţe; făclii;
 foc în aer liber;
 ţigară;
54
  aparate de încălzit; cazane; cuptoare; aparate de gătit; sobe; uscătoare;
dispozitive pentru sudură, tăiere sau lipire cu gaze ori lichide combustibile;
 utilaje şi sisteme de acţionare : motoare; locomotive; maşini;
 metale (materiale) care ard sau care produc scurgeri topite;
 conducte (canale) pentru agenţi termici, ventilare sau produse de ardere:
burlane şi coşuri de fum; conducte de încălzire sau tehnologice cu abur sau alte fluide
calde;
 produse ce se pot aprinde spontan;
 produse şi substanţe care pot produce explozii;
 trăsnet;
 corpuri supraîncălzite de soare;
 reactoare sau arme nucleare.
Gama materialelor şi substanţelor care se aprind primele sub acţiunea
surselor de aprindere este foarte largă; pot fi sub formă de gaze (vapori), lichide sau
solide (inclusiv sub formă de pulberi).
Imprejurările determinante intervin ca parametru şi în evaluarea riscului de
incendiu şi se pot grupa astfel:
 instalaţii electrice defecte;
 echipamente electrice improvizate;
 aparate electrice sub tensiune;
 sisteme de încălzire defecte;
 mijloace de încălzire improvizate;
 mijloace de încălzire nesupravegheate;
 coşuri, burlane de fum defecte sau necurăţate;
 cenuşă, jar sau scântei de la sisteme de încălzire;
 jocul copiilor cu focul;
 fumatul;
 focul deschis;
 sudura;
 aprinderea spontană (autoaprinderea) sau reacţii chimice;
 scântei mecanice, electrostatice sau de frecare;
 scurgeri (scăpări) de produse inflamabile;
 defecţiuni tehnice construcţii montaj;
 nereguli organizatorice;
 defecţiuni tehnice de exploatare;
 explozie urmată de incendiu;
 accident tehnic;
 trăsnet şi alte fenomene naturale;
 acţiune intenţionată(arson);
 alte împrejurări;
 nedeterminate.
Trebuie remarcat faptul că anumite circumstanţe (înlăturarea urmelor pentru
reluarea rapidă a activităţii, număr redus de indicii datorat distrugerilor masive,
producere în zone izolate, fără personal calificat ş.a.) nu permit identificarea cu

55
certitudine şi univoc a fiecărei din cele patru componente ale cauzei incendiului
(sursă, mijloc, primul material aprins, împrejurare) şi ca urmare concluzia formulată
poate avea două sau mai multe variante probabile. Pe cale de consecinţă sunt şi
situaţii când cauza incendiului rămâne nedeterminată (în curs de stabilire) o perioadă
mai mică sau mai mare de timp. De aceea în orice statistică naţională un procent
variabil (5 - 30%) revine incendiilor cu cauză nedeterminată.

TEMA 7: AUTOSPECIALELE PENTRU INTERVENȚIE

Clasificarea autospecialelor de intervenție

Autospecielele de intervenție sunt vehicule rutiere autopropulsate, de
construcție specială, care dispun de instalații, echipamente, accesorii și materiale
p.s.i. În cazul intervențiilor la incendii, accidente, catastrofe și calamități naturale
acestea pot fi folosite direct (lucrând cu agregatele speciale din dotare) sau indirect
(când asigură îndeplinirea unor acțiuni și operații ajutătoare).
Principalele criterii care se iau în considerare la clasificarea autospecialelor de
intervenție sunt:
 După capacitatea de încărcare, autospecialele de stins incendii se împart în trei
clase:
o De capacitate mică, care au o greutate totală maximum 7 tone;
o De capacitate medie, care au o capacitate totală de 7 – 13 tone;
o De capacitate mare, care au o greutate totală de peste 13 tone.
 După substanța de stingere folosită, autospecialele sunt de patru feluri:
o De lucru cu apă și spumă;
o De lucru cu pulberi stingătoare;
o De lucru cu jet de gaze;
o De lucru cu mai multe substanțe de stingere.
 După felul șasiului de bază pe care sunt construite, autospecialele se împart în
cinci categorii:
o Șasiu de turism ușor = DACIA RENAULT
greu = MERCEDES – BENZ,
o Șasiu de camion ușor = MERCEDES - BENZ
mijlociu = R 8135, MAN 12.220,
greu = R 12215, R 19256, MAGIRUS, R 22430
Principalele tipuri de autospeciale din cadrul inspectoratului sunt:
 Autospecială de primă intervenție și comandă;
 Autopompă cisternă de alimentare cu apă
 Autospecială pentru evacuarea fumului, gazelor și de iluminat;
 Autospecială de salvare și intervenție la înălțimi;
 Autospecială de intervenție la accidente;
 Autospecială medicală;
 Autocamion de intervenție și transport;
 Autospecială pentru grupa operative;
 Autospecială pentru control tehnic de prevenire a incendiilor;
 Autospecială suport pt. monitorizare şi conducerea echipelor de interv. în
cadrul acţiunilor de stingere a incendiilor;
56
  Autospecială complexă de primă intervenție la incendii, salvare și prim autor;
 Autospecială cu echipament specific şi pentru transport scafandri la
intervenţie;
 Autospecială pirotehnică;
 Autospecială pentru transport personal şi victime multiple.

DESTINAŢIE
Autospeciala este destinată intervenţiei pentru stingerea incendiilor în zone greu
accesibile, teren accidentat şi zona de munte, punându-se accentul pe deplasarea
rapidă, realizarea în timp scurt a dispozitivului de intervenţie şi utilizarea apei cu
randament de stingere ridicat. Autospeciala va fi special proiectată si construită
pentru utilizare off road.
Autospeciala poate lucra independent (folosind apa din rezervorul propriu sau
din alte surse) sau în cooperare cu alte autospeciale similare sau diferite, dar
concepute pentru lucru cu apă.
CARACTERISTICI TEHNICE
Dimensiuni (mm):
- Ampatament între axa 1 si 2 3.840
- Ampatament între axa 2 si 3 1.370
- Consolă faţă 1.500
- Consolă spate autospecială 2230
- Lungime totală autospecială 8940
- Lăţime totală 2500
- Înălţime totală, încărcat 3470
Masele autovehiculului (kg):
Sarcina maxima punte faţă 1.850
Sarcina maxima punti spate 3.500
Masa totală max. admisă 5.000
DESCRIERE
Autosasiu : ROMAN AB 22.430 DF (6X6):
- Formula de tracţiune: 6x6;
Motor:
- Tip: - Renault DXi 11, Diesel, 6 cilindri în linie;
- Putere nominală: - 316 kW (430 CP) / 1.900 rpm;
- Moment maxim: - 2.040 Nm de la 950 la 1.400 rpm;
- injecţie directă înaltă presiune COMMON RAIL;
- turbosupraalimentat, intercooler;
- nivel de poluare CEE: EURO 5.
Cabina:
- tip FGDL, metalică, cu elemente PAFS cu 4 uşi şi 1+5 locuri;
- suspensie mixtă (hidraulică şi mecanică);
- rabatere hidraulică;
57
 Rezervor de combustibil:
- capacitate: 315 litri
- buşon cu sistem antifurt;
Caroseria
Suprastructura este confecţionată din aliaje de aluminiu; scheletul din aliaj de
aluminiu cu elemente de asamblare demontabile, din acelaşi material, acoperit cu
tablă din aliaj de aluminiu aplicată prin lipire.
Compartimentele caroseriei sunt echipate cu rafturi din profile din aliaj de
aluminiu, acoperite cu tablă striată din aliaj de aluminiu, care permit depozitarea
uşoară şi în siguranţă a accesoriilor.
Pe rafturile din caroserie sunt prevăzuţi suporţi de fixare în timpul deplasării a
echipamentelor din dotarea autospeciale.
La partea inferiară a caroseriei sunt prevăzute nişe cu capace care prin rabatere
devin trepte pentru accesul facil la accesoriile amplasate la partea superiară a
compartimentelor.
Instalaţia de lucru cu apă şi spumă
Instalaţia de lucru cu apă şi spumă cuprinde:
 agregatul de pompare VOLKAN VFPN 10-3000 + FPH 40-250 cu sistem de
amorsare automat, încorporat, sistem manual de amestec şi dozare spumant şi
tablou de comandă şi control a căror descriere este cuprinsă în cartea tehnică a
agregatului care constituie anexă la prezenta carte tehnică;
 tunul manual de apă şi spumă, WG 2400, amplasat pe acoperişul caroseriei în
zona instalaţiei;
 doi tamburi cu furtunuri de refulare de înaltã presiune (pe fiecare tambur sunt
înfãşurate câte un segment de furtun de înaltã presiune, cu lungimea de 30 m si
unul de 15 m; legãtura dintre tronsoanele de furtun se face prin cuple rapide).
Rularea şi derularea furtunurilor de pe tamburi se face cu acţionare manualã sau
electrica;
 douã dispozitive de refulare apã la presiuni înalte, montate câte unul pe fiecare
tambur.
 conducte, robineţi, armături, racorduri de absorbţie şi refulare
Rezervorul de apă
Rezervorul de apă de 5000 litri este o construcţie de formă paralelipipedică din
otel inoxidabil, prevăzut cu :
- spărgătoare de val;
- ţeavă de preaplin;
- gură de vizitare cu capac rabatabil;
- dop de golire;
- conductă de absorbţie;
- conductă de 2 1/2“ de umplere de la hidrant, prevăzută cu robinet de izolare şi
racord de alimentare tip B.
Scări şi balustrade
Pentru acces pe acoperiş este prevăzută scară pe peretele spate al caroseriei iar pentru
siguranţa circulaţiei pe acoperiş sunt amplasate balustrade.

58
Echipamentele din dotarea autospecialei
Echipamentele din dotarea autospecialei sunt fixate prin intermediul suporţilor
de prindere atât în compartimentele caroseriei cât şi în cabina autoşasiului şi se
compun din:
- Set de descarcerare;
- Echipament medical;
- Echipamente de protectie personală;
- Aparate de protectie a respiratiei cu aer comprimat ;
- Terminale TETRA .

DESTINAŢIE
Autospeciala este destinată intervenţiei pentru stingerea incendiilor în zone greu
accesibile, teren accidentat şi zona de munte, punându-se accentul pe deplasarea
rapidă, realizarea în timp scurt a dispozitivului de intervenţie şi utilizarea apei cu
randament de stingere ridicat. Autospeciala va fi special proiectată si construită
pentru utilizare off road.
Autospeciala poate lucra independent (folosind apa din rezervorul propriu sau
din alte surse) sau în cooperare cu alte autospeciale similare sau diferite, dar
concepute pentru lucru cu apă.

CARACTERISTICI TEHNICE
Dimensiuni (mm):
Cod VIN WMAN 05ZZ2EY308335
Serie motor 05936725783677
Tip motor D0834 LFL 65
An fabricatie 2014
Cartea de identitate a autovehiculului J 745940 / 20.11.2013
Masa maximă punte faţă 4400
Masa maximă pe punte spate 8400
Masa totală admisă 11990
DESCRIERE
Autoşasiu : MAN TGL 12.220 4X2 BB:
- Formula de tracţiune: 4x2;
- Viteza maximă limitată electronic: 100 km/h;
Motor:
- Tip: - Motor D0834LFL65;
- Putere nominală: - 162 kW (220 CP) / 1.900 rpm;
- Moment maxim: - 850 Nm;
- injecţie directă înaltă presiune COMMON RAIL;
- turbosupraalimentat, intercooler;
- nivel de poluare CEE: EURO 5.

59
Cabina:
- cabină dublă cu 4 uşi, 5+1 pasageri;
- suspensie mixtă (hidraulică şi mecanică);
- rabatere hidraulică;
Rezervor de combustibil:
- capacitate: 100 litri
- buşon cu sistem antifurt;
Caroseria
Suprastructura este confecţionată din aliaje de aluminiu; scheletul din aliaj de
aluminiu cu elemente de asamblare demontabile, din acelaşi material, acoperit cu
tablă din aliaj de aluminiu aplicată prin lipire.
Instalaţia de lucru cu apă şi spumă
Instalaţia de lucru cu apă şi spumă cuprinde:
 agregatul de pompare Volkan FPN 10-2000/FPH 40-250 cu sistem de amorsare
automat, încorporat, sistem manual de amestec şi dozare spumant şi tablou de
comandă şi control a căror descriere este cuprinsă în cartea tehnică a agregatului
care constituie anexă la prezenta carte tehnică;
 doi tamburi cu furtune de refulare de înaltã presiune (pe fiecare tambur sunt
înfãşurate câte un segment de furtun de înaltã presiune Dn 19 Pn 60 cu lungimea de
30 m şi două segmente de furtun de înaltã presiune Dn 19 Pn 60 cu lungimea de 15
m fiecare; legãtura dintre tronsoanele de furtun se face prin cuple rapide). Rularea şi
derularea furtunelor de pe tamburi se face cu acţionare manualã; douã dispozitive de
refulare apã la presiuni înalte, montate câte unul pe fiecare tambur.
 conducte, robineţi, armături, racorduri de absorbţie şi refulare, prin intermediul
cărora se asigură:
- aspiraţia apei din surse exterioare prin intermediul guri de aspiraţie de 4“, tip A ;
- refularea apei sau amestecului spumant prin două guri de refulare tip B, prevăzute
cu robineţi de izolare Dn 65 - 2 1/2 “;
- umplerea cazanului de apă cu pompa;
- umplerea de la hidrant,
- refularea apei pe treapta de înaltă presiune prin intermediul furtunurilor Dn 19 de
pe cei doi tamburi stânga-dreapta.
Rezervorul de apă
Rezervorul de apă de 2000 litri este o construcţie sudată de formă paralelipipedică
din tablă de oţel inox, prevăzut cu :
- spărgătoare de val;
- ţeavă de preaplin;
- gură de vizitare cu capac rabatabil;
- dop de golire;
- conductă de absorbţie;
Antrenarea grupului de pompare
Antrenarea pompei de apă se realizează de la priza de putere a autoşasiului prin
intermediul unei transmisii cardanice cu lagăre intermediare.
Scări şi balustrade
Pentru acces pe acoperiş sunt prevăzute scări pe peretele spate al caroseriei iar
pentru siguranţa circulaţiei pe acoperiş sunt amplasate balustrade.

60
Amplasare accesorii
Accesoriile PSI din dotarea autospecialei sunt fixate prin intermediul suporţilor de
prindere atât în compartimentul faţă al caroseriei, în compartimentul instalaţiei de
lucru cu apă şi spumă,cât şi pe acoperişul autospecialei. Lista accesoriilor din dotare
este anexată prezentei cărţi tehnice.

DESTINAŢIE
Autospeciala este destinată intervenţiei pentru descarcerare şi salvare în cazul
producerii diferitelor tipuri de accidente - de circulaţie (auto şi tren), tehnologice sau
catastrofe, în scopul eliberării persoanelor surprinse şi acordării primului ajutor
calificat la locul producerii evenimentelor.
Autospeciala este construită pe un autoşasiu echipat cu un motor cu nivel redus
de poluare, pe care este montat un compartiment în care se pot transporta utilajele,
aparatele, sculele, accesoriile specializate şi alte echipamente necesare acestor tipuri
de intervenţii.
1.CARACTERISTICI TEHNICE
2.1. Dimensiuni (mm):
Ampatament 4.325
Consolă faţă 1.021
Consolă spate autospecială 1.575
Lungime totală autospecială 6.941
Lăţime totală 2.426
Înălţime totală 2.551
2.2. Masele autovehiculului (kg):
Sarcina maxima punte faţă 1.850
Sarcina maxima punti spate 3.500
Masa totală max. admisă 5.000
DESCRIERE
Autosasiu : MERCEDES-BENZ Sprinter 513 CDI DOKA
- Formula de tracţiune: 4x4;
Motor:
- Tip: - 651955 - Diesel ;
- Putere nominală: - 95 kW (129 CP) 3800 rpm;
- nivel de poluare - CEE: EURO 6.
Cabina:
- dublă, 4 uşi, 1+ 5 locuri;
- geamuri electrice;
- oglinzi retrovizoare reglabile si degivrabile electric;
- centuri de siguranta;
Caroseria
Suprastructura este confecţionată din aliaje de aluminiu; scheletul din aliaj de
aluminiu cu elemente de asamblare demontabile, din acelaşi material, acoperit cu
tablă din aliaj de aluminiu aplicată prin lipire.
61
 Pentru asigurarea facilităţilor tipice autospecialelor de descarcerare şi salvare
caroseria este amenajată astfel încât să fie create spaţii de amplasare, cu acces pe
fiecare parte laterală a autospecialei prin intermediul a câte două perdele de jaluzele
faţă – spate şi câte o treaptă rabatabilă pentru acces.
Pentru a permite accesul rapid şi facil la accesoriile din dotare, pe ambele parti
ale caroseriei sunt amplasate platforme culisante, polite si cutii.
Compartimentele caroseriei sunt echipate cu rafturi reglabile pe verticală,
prevăzute cu compartimentări care să permită depozitarea uşoară şi în siguranţă a
accesoriilor.
Pe fiecare platformă mobilă, sunt prevăzuţi suporţi de fixare a echipamentelor
din dotarea autospecialei pe timpul deplasării.
Treptele rabatabile cu care sunt prevăzute caroseria, sunt destinate pentru
accesul facil la accesoriile amplasate la partea superiară a compartimentelor.
Scări şi balustrade
Pentru accesul pe acoperiş este prevăzută o scară pe peretele spate al caroseriei.
Echipamentele din dotarea autospecialei
Echipamentele din dotarea autospecialei sunt fixate prin intermediul suporţilor
de prindere atât în compartimentele caroseriei cât şi în cabina autoşasiului şi se
compun din:
- Set de descarcerare;
- Echipamente pneumatice;
- Echipamente electrice;
- Mijloace de stabilizare şi fixare pasive;
- Unelte şi mijloace de protecţie;
- Echipament medical;
- Echipamente de protectie personală;
- Aparate de protectie a respiratiei cu aer comprimat ;
- Terminale TETRA .

DESTINAŢIE: Ambulanţa tip C1 este destinată intervenţiilor medicale care

implică operaţiuni de reanimare şi terapie intensivă.
CARACTERISTICI TEHNICE CONSTRUCTIVE :
 Şasiul – marca CITROEN tip JUMPER
 Puterea motorului - 176 C.P.
 Normă poluare - Euro 5
 Tracţiune 4x2
Dimensiuni :
Lungime totală autospecială 5998 mm
Lăţime totală 2050 mm
Înălţime totală, încărcat 3500 mm
ECHIPAJ :
Un medic specialist în medicina de urgenţă, un asistent medical cu pregătire în
acordarea asistenţei medicale de urgenţă, un paramedic şi un conducător auto
pompier amsolvent al cursului de prim ajutor calificat.
62
DOTĂRI :
- Echipament pentru manipulare, imobilizare, şi transport pacienţi ;
- Echipament şi aparatură pentru resuscitare cardio-pulmonară ;
- Echipament şi aparatură pentru monitorizarea funcţiilor vitale, defibrilare
semiautomată, administrare oxigen, administrare medicamente/soluţii ;
- Materiale sanitare şi truse medicale dotate specific acordării primului ajutor
calificat;
- Echipament de protecţie(căşti, mănuşi, ochelari);
- Echipament de comunicaţii.

DESTINAŢIE:
Autospeciala este destinată misiunilor de salvare ce au loc pe apă, sub apă sau
în care este necesară intervenţia scafandrilor pt. salvarea persoanelor în mediul rural
şi urban, punându-se accent pe deplasarea rapidă în diferite medii de teren.
Autospeciala asigură realizarea în timp scurt a dispozitivului de intervenţie şi
protecţia pe timpul transportului echipajului şi echipamentelor.
Autospeciala este organizată pe următoarele compartimente:
 Compartimentul pentru șofer;
 Compartiment pentru transortul scafandrilor, costumelor și echipamentelor de
salvare;
 Compartiment pentr depozitarea echipamentelor pe timpul transportului;
 Remorca peridoc RELIAN RREE 21 pentru transportul și depozitarea

CARACTERISTICI TEHNICE CONSTRUCTIVE :

 Şasiul – Mercedes-Benz tip 906BB50/4X4/TPT M25/SPRINTER 516 KA;
 Tracţiune integrală.
 Motorul – Diesel 163 C.P.
 Normă poluare Euro 6;
o Dimensiuni :
 Lungime = 7361 mm ;
 Latime = 1993 mm ;
 Inaltime = 2990 mm ;
o Mase :
 Masa totală = 5000 kg ;
 Masa pe axa față = 2000 kg ;
 Masa pe punţile spate = 3500 kg ;
DOTĂRI:
 Complet de scufundare cu circuit deschis:
 Vestă de salvare tip Besto 100 N;

63
  Colac de salvare tip Besto Solas;
 Trusă de prim ajutor specializat;
 Balon ventilaţie artificială pentru adulţi și copii;
 Set Pipe Guedell tip Besmed;
 Reductor oxigen;
 Aspirator de secreţii electric; Motogenerator electric;
 Motocompresor pentru umplerea buteliilor cu aer comprimat;
 Ham de lucru complet;
 Dispozitiv de coborâre cu sistem antipanica.

DESTINAŢIE:
 salvarea persoanelor de la inaltime;
 asigurarea pătrunderii rapide pe la partile superioare ale clădirilor;
 refularea de la inaltime a substanţelor de stingere;
 ridicarea unor proiectoare pentru iluminarea anumitor zone;
 salvarea unor bunuri materiale;
 ridicarea anumitor greutati.
CARACTERISTICI TEHNICE CONSTRUCTIVE :
 Şasiul – tip Roman 8135;
 Motorul – Diesel tip 797 – 05 8, având capacitatea cilindrica 5448 cm3;
Dimensiuni :
 lungime = 8000 mm;
 latime = 2000 mm;
 garda la sol = 300 mm;
 unghi de atac = 300;

CARACTERISTICI SCARA:
Inaltime maxima de ridicare:
 33 m – ROMAN ;
Unghiul de basculare:
 orizontal = 00 – 800;
 maxim de rotire = 3600.
 sarcina maxima pe scara rezemata = 600 daN.

DESTINAŢIE:
Face parte din grupa maşinilor de stins incendii de mare capacitate.
CARACTERISTICI TEHNICE CONSTRUCTIVE :
Şasiul – tip Roman 19256 DF;
Motorul – Diesel tip D 2156 HMN 8 în 4 timpi, cu 6 cilindri in linie, supraalimentat,
având cilindreea 10,34 litri ;
64
 o Dimensiuni :
 Lungime = 9080 mm ;
 Latime = 2500 mm ;
 Inaltime = 3250 mm ;
 Garda la sol = 350 mm ;
 Ampatament = 4500 / 1350 mm ;
o Mase :
 Masa totala = 20580 kg ;
 Masa pe axa fata = 6130 kg ;
 Masa pe punţile spate = 20720 kg ;
 Masa proprie = 13850 kg ;
 Cantitatea de apa = 10000 kg ;
 Spumant lichid = 2300 kg ;
 Accesorii specifice = 470 kg ;
CARACTERISTICI FUNCTIONALE ALE INSTALATIEI SPECIALE:
o Debitul de apa al pompei centrifuge la presiunea de 5 bari = 5000 litri /
minut ;
o Presiunea maxima realizata de pompa centrifuga = 23 bari ;
o Turaţia maxima a pompei centrifuge = 3000 tot / min ;
o Turaţia optima a pompei centrifuge = 2600 tot / min ;
o Adâncimea maxima de amorsare = 7,5 m ;
o Bătaia maxima a tunului de apa :
 Pe orizontala = 80 m ;
 Pe verticala = 60 m.
o Bătaia maxima a tunului cu spuma :
 Pe orizontala = 60 m ;
 Pe verticala = 40 m.
 Rotirea tunului = 3600 ;
 Bascularea tunului = -100 la + 800.

DESTINAŢIE:
Face parte din grupa maşinilor de stins incendii de mare capacitate
CARACTERISTICI TEHNICE CONSTRUCTIVE :
Şasiul – tip Roman 12215 DFA cu suspensia spate întărita ;
Motorul – Diesel tip D 2156 HMN 8 în 4 timpi, cu 6 cilindri in linie, supraalimentat,
având cilindreea 10,34 litri;
o Capacitaţi :
 Rezervor de apa = 9000 litri ;
 Rezervor spumogen lichid = 800 litri ;
 Rezervor detergent = 100 litri.
o Dimensiuni :
 Lungime totala = 8700 mm ;
 Latime = 2500 ;
 Inaltimea = 3100 mm ;
65
  Garda la sol = 300 mm ;
 Ampatament = 3665 / 1270 ;
 Ecartament fata / spate = 1912 / 1664 ;
 Raza minima de viraj = 9250 mm ;
o Mase :
 Masa autopompei cisterna = 21500 kg ;
 Masa puntea fata = 5500 kg ;
 Masa punte spate = 2 x 800 kg.
INSTALATIA PENTRU PRODUS SPUMA MECANICA :
 Debitul de apa refulata prin generator = 1000 litri / minut ;
 Consumul nominal de spumogen lichid = 240 litri /minut ;
 Debitul nominal de spuma utilizând 6 ţevi generatoare tip B
= 30 m3 / minut.
INSTALATIA DE AMORSARE – REFULARE :
Se compune din :
 Pompa centrifugala de tipul P.S.I. 50 / 8 ;
 Sistemul de amorsare constituit din pompa de vid cu palete si
ejectorul de gaze ;
CARACTERISTICI :
Timpul de obţinere a vidului uscat = 40 secunde la presiunea de 0,9 daN ;
Timpul maxim de amorsare a pompei la inaltimea de aspiraţie de 7,5 m = 90 secunde;

GENERALITATI
Autospeciala pentru transportul persoanelor şi victimelor multiple este destinată
transportului personalului de intervenţie in cazul accidentelor colective şi a
calamităţilor. Prin modificarea rapida a configuraţiei interioare se pot transporta
patru pacienţi pe targă asistaţi de două cadre sanitare.
Autospeciala 4x4 are caracteristicile unui vehicul de teren, de tip off-road şi este
capabilă să se deplaseze în condiţii de siguranţă, pe drumuri normale sau pe drumuri
dificile sau în afara acestora, inclusiv prin vaduri cu adâncimea de 0,5 m.
Autospeciala are două compartimente distincte, cabina şoferului şi
compartimentul pacient.

CARACTERISTICI TEHNICE CONSTRUCTIVE :

 Şasiu de bază - Autospeciala are la baza un şasiu Mercedes Benz Sprinter cu
ampatament de 3665 mm. Motorizarea este diesel cu o putere de 140 kW (190
CP). Tracţiunea este permanent integrală cu distribuţie a puterii variabilă între
punţi şi cu diferenţial blocabil. Capacitatea rezervorului este de 100 de litri. Date
suplimentare se găsesc în manualul care descrie utilizarea maşinii de bază.
 Compartimentul pacient - este construit în scopul efectuarii asistenţei
medicale de urgenţă şi trasportului pentru 1-4 pacienţi.
Materialele folosite la compartimentul pacienţi sunt rezistente la foc cu o rată de
ardere de maxim 100 mm/minut.
 Capitonajul pereţilor interiori şi al tavanului compartimentului pacient este
confecţionat din plastic tip ABS. Acesta prezintă avantajul de a fi mai moale
66
 decât fibra de sticlă iar in cazul unui accident nu se rupe cu muchii ascuţite.
Curatarea capitonajului se face numai cu o cârpă neabrazivă înmuiată în soluţia
de curăţare.
 Podeaua este antistatică şi antiderapantă, de culoare gri, cu etanşare la colţuri
şi marginile ridicate.
 Compartimentul este dotat cu doua ieşiri: una în spate şi una în lateral
dreapta. În fiecare din acestea există câte o fereastră protejata cu folie pentru
asigurarea intimităţii. Intrarea în compartimentul pacientului prin uşile din spate
şi laterală se face pe rampa metalică pentru acces din spate sau pe scara
metalică rabatabilă pentru accesul prin partea laterală. În timpul mersului, scara
trebuie rabatată, asigurată şi impinsă sub podeaua maşinii. Rampa va trebui
rabatată în interiorul compartimentului.
 Scara laterala va fi blocată în timpul mersului în poziţia de drum cu ajutorul
unei siguranţe prevăzute cu bolţ. Pentru deschiderea scării se trage siguranţa
spre exterior şi se lasă treapta. Pentru strângere este necesară din nou deblocarea
siguranţei prin tragere spre exterior. Scara este prevazută cu un sistem de
avertizare care avertizează asupra faptului că treapta este deschisă.
 Rampa metalica înclinată - pentru a permite accesul în compartimentul de
transport pacienţi, în partea din spate a acestuia a fost montată o rampă metalică
înclinată. Aceasta este prevazută cu o serie de orificii cu marginile zimţate care
au rolul de a preveni alunecarea. Pentru rabatarea rampei de urcare din spate,
aceasta este prevazută cu două mânere situate pe partea lateral stânga (in sensul
de mers); pentru rabatare se ridică rampa de la sol; în acest moment, datorită
unor telescoape hidraulice cu care este prevazută, rampa se rabatează în mod
automat de la mijloc ţi va ajunge in poziţie verticală; se împinge rampa până se
aude un clic de blocare; rampa este prevazută cu două dispozitive de blocare în
poziţie verticală situate în partea de jos a rampei; trebuie verificată blocarea
acesteia atât în dispozitivul din stânga cât şi în cel din dreapta. În locul de fixare
în podeaua autospecialei, rampa este prevazută în partea stânga jos cu un mâner
tip levier; în momentul în care este împins în sus, acesta va elibera rampa din
dispozitivul de fixare, astfel încât aceasta să aiba posibilitatea de a se roti şi a
elibera accesul spre culoarul dintre cei doi suporţi pentru transportul pacienţilor
(cel din stânga şi cel din dreapta).
Atenţionare: pe timpul transportului este obligatoriu ca rampa să stea în poziţie
verticală fixă şi să fie asigurată prin lăsarea manetei (levierului) şi fixare în podea.
Pentru a aduce rampa din poziţia verticală (de transport) în poziţie de utilizare
este necesară apăsarea butoanelor de blocare (tip centură de siguranţă) din partea
stângă şi dreaptă şi tragerea rampei spre exterior. Aceasta va cobori lin fiind susţinută
de cele doua telescoape hidraulice. Pentru manevrarea rampei este necesară prezenţa
unei singure persoane. Aceasta va acţiona asupra rampei din partea stângă a acesteia.
În partea laterală stângă şi dreaptă a rampei este montată o plasă ca masură de
siguranţă pentru a evita alunecarea din autospecială. Plasa poate fi demontată şi
stransă dacă se consideră că nu este necesară utilizarea ei.
Compartimentul este prevăzut şi cu o ieşire de urgenţă situată în tavanul
compartimentului pe linia mediană in faţă; autospeciala este dotată cu un ciocan de
spart geamul care se poate folosi în caz de necesitate. Pentru deschidere se apasă
energic în sus manerele gri de la capete. Pentru a scoate ciocanul din suport, scoateţi
67
capacul din plastic roşu şi trageţi ciocanul afară. În cazul în care uşile de acces sunt
blocate, trapa poate fi folosită pentru a asigura evacuarea de urgenţă. Pentru aceasta
spargeţi geamul şi împingeţi afară capacul din plastic ce acoperă trapa.

TEMA 8: ECHIPAMENTE ŞI ACCESORII DE PROTECŢIE ŞI SALVARE

UTILIZATE DE SERVICIILE PROFESIONISTE
PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

În drumul ce trebuie parcurs de serviciile profesioniste pentru situaţii de

urgenţă pentru a ajunge cu adevărat la un nivel de profesionalism comparabil cu
serviciile de urgenţă din UE, se înscrie şi dotarea serviciilor profesioniste pentru
situaţii de urgenţă cu echipamente de protecţie moderne.
Începutul a fost făcut acum câţiva ani, prin introducerea noului costum de
protecţie NOMEX, a căştilor de protecţie cu vizor, a bocancilor şi mănuşilor de
protecţie şi a aparatelor de respirat cu aer comprimat ARIAC + şi Drager.
Pe lângă îmbunătăţirea aspectului estetic, echipamentele de protecţie asigură
securitatea intervenţiei serviciilor de urgenţă profesioniste într-o gamă mai largă de
situaţii de urgenţă, în special, incendii şi implicit creşterea numărului de persoane
salvate şi reducerea pagubelor materiale.
Utilizarea, întreţinerea şi depozitarea echipamentului de protecţie
Echipamentul de protecţie se va folosi atât pe timpul intervenţiei cât şi în
procesul de pregătire şi de formare profesională. Utilizarea echipamentului de
protecţie ca şi echipament de lucru este strict interzisă.
Costumele de protecţie, căştile de protecţie cu vizor, centurile de siguranţă,
mănuşile de protecţie şi celelalte articole de echipament special şi de protecţie se
păstrează în dulapuri şi/sau pe rafturi curate, într-un rastel special amenajat, departe
de surse de căldură şi ferite de radiaţia solară sau umezeală.
Verificarea materialelor şi accesoriilor constituie atribuţie de serviciu şi se
execută zilnic, individual, cu ocazia predării primirii serviciului de permanenţă,
eventualele nereguli constatate fiind raportate pe cale erarhică.
Costumul de protecţie aflat în dotarea serviciilor profesioniste pentru situaţii
de urgenţă asigură protecţia împotriva:
►temperaturilor ridicate;
►vătămărilor fizice;
►şocurilor electrice.
Este confecţionat din material textil rezistent la flacără, temperatură, umezeală
şi rupere. Este prevăzut cu benzi reflectorizante pentru o mai bună observare a
personalului în condiţii de vizibilitate redusă, echiparea se execută rapid datorită
sistemului de pindere cu fermuoar metalic şi benzi tip „arici”.
Pantalonul dispune de bretele de fixare ajustabile şi bandă de fixare tip „arici”.
Lenjeria termică şi cagula termoizolantă protejează suplimentar pielea împotriva
căldurii, flăcărilor şi a aburilor fierbinţi (opăririi) ce se formează în timpul stingerii
incendiului cu apă.
De asemenea, acestea absorb şi elimină umezeala şi transpiraţia.
Un costum de protecţie tip NOMEX complet asigură rezistenţa la temperaturi
de 150-2000C, timp de 20-30 de minute sau la temperaturi de 200-2500C, până la 5
minute.
68
 Căştile de protecţie sunt de o varietate foarte mare, de la căştile cu boruri ale
americanilor, la căştile care au montate direct masca de protecţie, folosite în UE.
Casca de protecţie protejează capul împotriva:
 vătămărilor fizice;
 condiţiilor meteo nefavorabile;
 temperaturilor ridicate;
 şocuri electrice şi energie statică.
Casca de protecţie cu vizor şi apărătoare împreună cu cagula NOMEX şi aparatul de
respirat cu aer comprimat asigură o protecţie adecvată binomului de stingere care
acţionează pentru stingerea incendiilor ”indoor” atât pe timpul apropierii de incendiu,
cât şi în timpul stingerii acestuia.
Bocancii de protecţie profesionişti sunt impermeabili dar asigură aerisirea piciorului,
sunt bine căptuşiţi, au talpă termoizolantă şi benzi reflectorizante ignifuge. Au
inserţie de metal în talpă, bombeu metalic pentru protecţie împotriva obiectelor în
cădere; sunt rezistenţi la îngheţ, călduri ridicate şi asigură protecţie împotriva
substanţelor chimice. Talpa este sculptată cu călcâi şi este prevăzută cu şanţuri pentru
aderenţă.
Mănuşile termoizolante asigură protecţie împotriva:
 vătămărilor fizice;
 temperaturilor ridicate;
 şocuri electrice;
 impermeabile şi permit aerisirea. Se poziţionează deasupra sau sub
mânecă (împiedică pătrunderea flăcărilor pe sub mânecă).
Aparatul de respirat cu aer comprimat asigură protecţie împotriva:
 • temperaturilor ridicate;
 • fumului şi particolelor de praf în suspensie;
 • gazelor toxice.
Aparatele de respirat cu aer comprimat (ARIAC+ şi Drager) asigură o presiune
pozitivă în interiorul măştii de protecţie ce nu permite intrarea fumului şi gazelor
toxice în interior, chiar dacă masca nu este fixată etanş pe faţă.
Normele UE prevăd ca presiunea minimă din buteliile cu aer comprimat la
locul intervenţiei să fie de 90% din capacitatea buteliei, adică 270 bari pentru o
butelie de 300 de bari.
Un aspect foarte important pentru eficienţa unei intervenţii în situaţii de
urgenţă îl constituie comunicarea atât între membrii echipajului de intervenţie, cât şi
între comandantul intervenţiei şi comandantului de echipaj sau şefii sectoarelor de
intervenţie. Din această cauză, începând cu anul 2016 personalul operativ a fost
echipat cu aparatură individuală de comunicaţii (radiotelefon portabil tip TETRA
marca Sepura) în două variante, prevăzute cu difuzoare şi microfoane pentru
comunicare între personalul ce asigură intervenţia.
De asemenea, este foarte important dispozitivul de monitorizare a buteliilor cu
aer comprimat ce înregistrează timpul şi presiunea când se intră în zona de intervenţie
şi la ieşirea din aceasta.
Acest dispozitiv asigură un control intermediar, înregistrează activităţile
importante şi constatările ce pot fi folosite pentru analiza intervenţiei.

69
 Echipamente adiacente echipamentului de protecţie

Centura de siguranţă cu cârlig, protejează personalul operativ (servantul)

împotriva căderilor de la înălţime. Este folosită pe timpul lucrului la înălţimi
împreună cu coarda de salvare şi cârligul de siguranţă. În cazuri excepţionale se
utilizează pentru propria salvare(ex. în caz de prăbuşire a scărilor).
Centurile moderne (după anul 2014) sunt echipate cu buclă de ancorare de 0,8
m, prevăzută cu carabinieră din aluminiu. Acestea oferă o mai bună pozitie de lucru
şi siguranţă a personalului pe timpul lucrului la înălţime.
Coarda de salvare este folosită pentru:
 asigurarea căii de retragere;
 salvarea şi autosalvarea de la înălţime;
 ridicarea echipamentului la etaje superioare;
 asigurarea securităţii lucrului la înălţime;
 comunicarea între membrii echipajului.
Forţa de rupere a corzii de salvare este de 25.000 N (aproximativ 2550 kg).
Toporul târnăcop este compus din mâner de lemn şi cap metalic.
Sarcini principale:
 pătrunderea forţată;
 decopertare;
 testarea terenului.
Mod de folosire:
 se ţine de mâner când se pătrunde sau se decopertează;
 se ţine de partea metalică când se testează terenul.
Toporul târnăcop se transportă în husa specială din piele care este prevăzută cu curea
pentru purtare la spate de către servant.
Lanterna cu baterii trebuie să fie rezistentă la deteriorări fizice, la temperaturi
ridicate şi la apă. Se foloseşte pentru iluminarea traseului şi asigură lumina
concentrată sau disipată. De regulă, se montează pe cască.
Senzori de mişcare: indică poziţia servantului în caz de pericol. Aparatul este pornit
atunci când servantul cere asistenţă (întăriri, sprijin, ajutor) şi se montează pe hamul
de de fixare a aparatului de respirat.
Alarma este activată în cazul unei durate mai lungi de 25 de secunde de
nemişcare a utilizatorului.
Presemnalul se activează după cca. 25 de secunde de nemişcare dacă
presemnalul nu a fost interupt.
Oprirea alarmei este posibilă doar prin inserarea cheii de identificare. Există
posibilitatea activării manuale a alarmei în caz de pericol sau accidentare.
Senzorii de mişcare moderni au şi funcţia de lanternă şi semnalizare.
Detector multigaz :
Se află în dotarea şefului gărzii de intervenţie, rolul acestuia este de a detecta şi
semnala prezenţa şi concentraţia următoarelor gaze din aer: oxigenul, monoxidul de
carbon şi metanul.
Aparatul este setat să emită alarmă acustică şi vizuală la depăşirea limitelor de
concentraţie a gazelor în volumul de aer atât la nivel superior (exemplu : concentraţia
O2 -24% din volumul de aer) cât şi la nivel inferior (exemplu : concentraţia O2 -19%
70
din volumul de aer) cunoscut fiind faptul că oxigenul are o concentraţie de 20.9 %
din volumul de aer. Valorile măsurate sunt exprimate în procente % sau ppm (părţi
per milion) în cazul CO2.
În acest material am prezentat echipamentul de protecţie şi echipamentul
complementar ce este utilizat la ora actuală de serviciile de pompieri din întreaga
lume. Cu o parte din aceste echipamente sunt dotate şi serviciile profesioniste pentru
situaţii de urgenţă din România. Există două standarde de calitate a echipamentului
de protecţie, unul European EN 469/2005 şi unul American, folosit şi de statele din
Golf şi în America de Sud, NFPA 1971/2007. Datorită evoluţiei în domeniul
textilelor şi al tehnologiei, aceste standarde sunt îmbunătăţite periodic, tendinţa fiind
creşterea siguranţei concomitent cu reducerea greutăţii echipamentului de protecie a
pompierilor.

TEMA 9: ACCESORII FOLOSITE PENTRU STINGEREA INCENDIILOR

I. Accesorii pentru lucrul cu apă

Accesoriile pentru lucrul cu apa sunt mijloace destinate vehiculării apei direct
de la sursele sub presiune la locul incendiului sau prin intermediul autospecialelor şi
utilajelor de stingere.
Din grupa accesoriilor pentru lucrul cu apa fac parte: furtunul de refulare, tubul
de cauciuc pentru aspiraţie, ţeava de refulare, hidrantul portativ, distribuitorul,
colectorul, sorbul pentru tuburile de aspiraţie, ejectorul pentru ape mici, racordul,
reducţia şi ajutajul pulverizator.
De la inceputul capitolului, pentru a nu crea confuzii, subliniem că denumirea
de “accesorii pentru lucrul cu apa” este generica, pornind de la domeniul cu cea mai
mare utilizare a acestora, parte din ele putând fi folosite pentru transportul emulsiilor
de apa şi spumanţi sau al pulberilor vehiculate sub presiune.
1.Furtulul de refulare
În raport de tipul lor (A, B, C sau D), furtunurile de refulare prezintă
urmatoarele caracteristici tehnice:

A B C D
Diamentrul (interior) 111 76 53 26
Presiunea de incercare (bari) 20 25 20 20
Lungimea (m) 20 ± 0,2 20 ± 0,2 20 ± 0,2 20 ± 0,2
Grosimea stratului de cauciuc 1,0 ± 0,2 1,0 ± 0,2 1,0 ± 1,0 ± 0,2
(mm) 0,2
Masa pe ml (g) 920 700 450 200

Descriere.
Furtunul de refulare este fabricat din fibre textile poliesterice cu ţesatură
circulară (fara cusătură) cauciucată, pentru a-i asigura etanşietatea şi reducerea
pierderilor de presiune prin frecare pe timpul trecerii apei. La ambele capete, în raport
cu tipul sau diametrul, furtunul este prevăzut cu racorduri de refulare.

71
 Furtunul se întrebuinţează în bucăţi lungi de 20±0,5 m şi se foloseşte sub formă
de role simple sau duble, panglici sau înfăşurat pe vârtelniţele căruciarelor port-
furtun.
Întreţinere.
După folosire, furtunul trebuie bine curăţat prin spălare cu apă, operaţie
executată manual cu aparatul pentru spălat furtunuri. Dupa spălare, furtunul trebuie
uscat în locuri special amenajate sau pe stelaje înclinate, la locuri ferite de radiaţii
solare ori termice.
După uscare, se verifică starea racordurilor şi garniturilor; se repară când este
cazul, iar pentru prelungirea duratei de intrebuinţare se schimbă dunga la intervale de
6 luni.

2.Tubul de cauciuc pentru aspiratie

În raport cu tipul lor (A,B sau D), tuburile de cauciuc pentru aspiraţie prezintă
următoarele caracteristici tehnice:
A B D
Diamentrul (interior) 110 mm 75 mm 25 mm
Lungimea (m) 2,25; 2 si 2 si 3 si 4
1,5 1,5
Masa tubului fara 8,5 5,5 1,25
racorduri (kg/m)
Descriere.
Tubul de cauciuc pentru aspiraţie este confecţionat din straturi suprapuse de
cauciuc şi panză, întărite cu sârmă sub forma de spirală.
La ambele capete, tubul de aspiraţie este prevăzut cu câte o porţiune (11-15
cm) fără sârmă care permite fixarea racordurilor A, B sau D.
Aderenţa între straturile de pânză şi cele de cauciuc se realizează cu ajutorul
solutţei de cauciuc, în urma vulcanizării.
Întreţinere.
Dupa folosire, tubul trebuie să fie spălat cu apă apoi uscat, verificat şi repus în
stare de întrebuinţare.
În afara verificărilor curente care se fac după fiecare folosire (racorduri,
garnituri etc), anual sau când se constată anumite deficienţe, tubul se supune
urmatoarele probe:
a) proba de aspiraţie uscată
Fiecare tub se închide la un capăt cu racordul înfundat, iar la celalat capăt se
racordează intrearea în pompe. Se crează o presiune de 640 mm coloană de mercur.
Dupa 5 minute, se admite o scădere a presiunii cu 3% cu condiţia ca etanşeitatea
pompelor să fi fost verificată în prealabil iar tubul să nu se deformeze. După
verificarea fiecărui tub în parte, proba se repetă cu toate tuburile din dotarea
autospecialei racordate împreună.
b) proba la presiune hidraulică
În fiecare tub se realizează o presiune hidraulică de 6 bari timp de 5 minute.
Tubul trebuie să nu se spargă, să nu prezinte infiltrări de apă sau deformări.
3. Ţevile de refulare
Ţevile de refulare se clasifică în:
72
 - ţevi de refulare simple;
- ţevi de refulare cu robinet:
- fără perdea de protecţie
- cu perdea de protecţie
- ţevi pentru dispersia apei;
a) ţeava de refulare simplă
Aceasta asigura refularea jeturilor de apă şi dirijarea lui asupra focarului,
racordându-se la furtunurile de refulare sau altă sursa de apă.
In raport de tipul lor (B, C sau D), prezintă urmatoarele caracteristici tehnice:
B C D
Lungimea totală (mm) 430 445 200
Diametrul ajutajului de baza (mm) 20 20 12
Diametrul ajutajelor finale (mm) 12,14,16 si 18 8,10,12,14,16 4
si 18
Masa (g) 1,750 960 170
Descriere:
Este confecţionat din aliaj de aluminiu rezistent la coroziune sau, cu excepţia
racordului, din material plastic. Se compune din următoarele părţi:
- racordul fix;
- tubul de racordare;
- tubul mâner care în unele cazuri este izolat termic pentru a proteja mâna
servantului pe timpul temperaturilor scăzute;
- ajutajul de bază;
- ajutaje demontabile.
La ţevile tip D şi la unele variante tip B sau C, tubul de racordare, tubul mâner
şi ajutajul de bază formează o piesa comună cu denumirea ajutaj de baza minor.
Întreţinere.
După întrebuinţare se spală cu apă curată atât în interior cât şi în exterior, după
care se şterg cu cârpe moi, se usucă în aer liber apoi se verifică starea racordurilor, a
garniturilor, precum şi înşurubarea normală pe filet a ajutajelor demontabile.
b) ţevile de refulare cu robinet.
Ţevile de refulare cu robinet se prezintă în două variante constructive şi anume
cu şi fără perdea de protecţie. Indiferent de forma de construcţie acestea servesc la
formarea, dirijarea jetului de apă asupra focarului şi oprirea lui prin acţionarea
robinetului. Prin montarea la ajutajul de bază al dispozitivului de pulverizare se
asigura formarea unei perdele de apă necesară în unele situaţii pentru protecţia
servanţilor.
Ţevile de refulare cu robinet fără perdea de protecţie sunt de două
tipodimensiuni şi anume 8 şi 14 mm.
În raport de varianta şi tipodimensiune, prezintă urmatoarele caracteristici
tehnice:
Fara perdea de protectie Cu perdea de
8 14 protectie
Lungimea totală (mm) 485 490 500
Ajutajul de bază (mm) 12 18 20
Ajutajul intermediar (mm) 10 16 12
73
 Ajutajul final (mm) 8 14 12
Mărimea racordului Tip C Tip C
Masa (kg) 1,2 1
Descriere:
Sunt confecţionate din aliaj de aluminiu rezistent la coroziune şi se compun din
următoarele părţi:
- racordul fix;
- robinetul, la care se disting: corpul robinetului, cepul şi mânerul;
- manşonul de izolare termică confecţionat din material plastic sau cauciuc
vulcanizat;
- ajutajul de bază;
- ajutajul demontabil la ţeava de refulare cu robinet;
- dispozitivul de pulverizare la ţeava cu robinet şi perdea de protecţie.
Funcţionare.
Pentru folosire se racordează ţeva la linia de furtun, se acţionează asupra
mânerului închizând sau deschizând cepul robinetului în cazul ţevilor fără perdea de
protecţie. Când se lucrează cu ţevile de refulare cu perde de protecţie, după mânuirea
mânerului robinetului se acţionează şi asupra dispozitivului de pulverizare prin rotire
spre dreapta, deschizându-se orificiile de dispersie a apei. Prin mânuirea spre stânga
se realizează suprimarea progresivă a perdelei de protecţie.
Întreţinere.
Pentru întreţinere se procedează la fel ca la ţevile simple, în plus se verifică
funcţionarea normală a robinetului, respectiv starea de curăţenie a orificiilor şi rotirea
normală a dspozitivului de pulverizare, în cazul ţevilor de refulare cu robinet şi
perdea de protecţie.
c) ţevile pentru dispersia apei
Ţevile pentru dispersia apei asigură refularea sub formă de perdea necesară
protejării stivelor de material combustibil din depozite, a clădirilor, în cazul
incendiilor izbucnite în zone imediat învecinate cu acestea.
În funcţie de tip, B sau C, ţevile pentru dispersia apei prezintă următoarele
caracteristici tehnice:
B C
Debitul de apă (l/min) 1200 600
Mărimea fantei (mm) 5 3
Lungimea sectorului circular de protecţie a apei (m) 32 20
Inălţimea sectorului circular al apei (m) 10 6
Masa 3 2
Descriere.
Ţevile pentru dispersia apei sunt confecţionate din oţel inoxidabil cu racord din
aluminiu, rezistent la coroziune şi se compun din următoarele părţi:
- racordul fix;
- corpul ţevii;
- dispersor.
Întreţinere.
Pentru întreţinere se execută aceleaşi operaţii ca în cazul ţevilor de refulare de
mână simple.
74
4. Hidranţi portativi
Hidranţii portativi se clasifică în:
- hidranţi portativi cu cot simplu;
- hidranţi portativi cu cot dublu;
- hidranţi portativi cu robinete.
a) hidranţi portativi cu cot simplu
Aceştia sunt fabricaţi în trei tipodimensiuni: A, B şi C în funcţie de care
prezintă următoarele caracteristici tehnice:
A B C
Inaltime 875 805 789
Masa (kg) 143 85 81
Presiunea de lucru Max. 10 bari Max. 10 bari Max. 10 bari
b) hidranţi portativi cu cot dublu
Sunt de asemenea, fabricaţi în trei tipodimensiuni: A, B şi C în funcţie de care
prezintp următoarele caracteristici:
A B C
Inaltime 871 803 789
Masa (kg) 16,2 11 10
Presiunea de lucru Max. 10 bari Max. 10 bari Max. 10 bari

c) hidranţi portativi cu robinete

Acest tip de hidrant prezintă urmatoarele caracteristici tehnice:
Inaltime 1050
Masa (kg) 10
Presiunea de lucru Max. 10 bari
Descriere.
Hidranţii portativi, indiferent de tip, sunt confecţionaţi, de regulă din aliaj de
aluminiu rezistent la coroziune. În unele variante, părţile de bază ale acestora – corpul
bifurcat şi corpul tubular – sunt confecţionate din fontă.
Indiferent de felul lor, tipodimensiunea în care au fost confecţionaţi sau
materialul de construcţie, hidranţii au ca parte comună corpul tubular de formă
cilindrică la care se disting:
- inelul opritor cu garnitură de etanşare;
- piuliţa de racordare cu urechi;
- flanşa cu mânere.
Diferenţierea se realizează la partea superioară a hidranţilor, în raport de tip
distingându-se:
- corpul cotit – în cazul hidranţilor cu cot simplu;
- corpul bifurcat – în cazul hidranţilor cu cot dublu sau al celor cu robinete.
Atât la corpul cotit cât şi la cel bifurcat se întâlnesc:
- flanşa de etanşare;
- racordurile fixe;
- mânerul.
In plus, la corpul bifurcat al hidrantului portativ cu robinete se deosebesc:
- capacul robinetului;
- roata de manevrare;
75
 - tija robinetului;
- discul robinetului;
Pentru racordarea la reţea, hidranţii portativi au ca anexe cheia hidrant subteran şi
mufele cheii hidrant.
Cheia este o piesa metalică formată dintr-o tijă care la partea superioară are un
mâner în forma de “T” cu un capăt ascuţit şi curbat, iar la partea inferioară o
terminaţie de forma unei chei tubulare triunghiulară.
Mufele sunt piese metalice care la partea superioară au o formă triunghiulară
pentru împerechere cu cheia hidrant, iar la partea inferioară au o forma diferită
(pătrată, dreptunghiulară, etc), adecvată formei capului tijei ventilului hidrantului
subteran.
Funcţionare.
Cu ajutorul mânerului cheii hidrantului se îndepartează capacul hidrant
subteran. Se răsuceşte pe filet piuliţa de racordare cu urechi de pe corpul tubular al
hidrantului până ce aceasta coboară la nivelul inelului opritor.
Se aşează hidrantul portativ pe orificiul hidrantului subteran, astfel ca urechile
piuliţei să intre sub racordul cu gheare al acestuia.
Se răsuceşte spre dreapta corpul hidrantului acţionându-se cele 2 manere de
manevrare ale flanşei. Prin rotire hidrantul se înşurubează în filetul piuliţei, fiind
obligat să coboare şi să se preseze pe orificiul hidrantului subteran la care se
etanşează prin intermediul garniturii de etanşare.
Pentru deschidrea hidrantului subteran se folosesc cheia hidrant şi mufa
adecvata. La una sau la ambele ieşiri ale hidrantului se racordează furtunurile de
refulare A, B sau C. Pentru deschiderea apei (la hidrantul cu robinete) se acţionează
asupra roţilor robinetelor.
La încetarea lucrului se închide hidrantul subteran (cu ajutorul cheii hidrant),
se desracordează furtunurile de refulare de la hidrant, apoi se demonteaza hidrantul
portativ rotindu-se capul hidrantului spre stânga. Hidrantul subteran se curăţă şi se
acoperă cu cpacul său.
Întreţinere.
Dupa întrebuinţare hidrantul se spală, se verifică funcţionarea corectă şi
etanşeitatea robinetelor şi a corpurilor hidrantului, starea racordurilor, rotirea uşoara a
piuliţei de racordare şi starea garniturii de etanşare. El trebuie ferit de lovituri pentru
a nu suferi degrădari.

5. Distribuitoarele
Distribuitoarele se clasifică în: distribuitorul B-2C și distribuitorul B-CBC.
Distribuitoarele tip B-2C sau B-CBC prezintă următoarele caracteristici tehnice:
B-2C B-CBC
Racord de intrare B B
Racord de iesire 2 tip C 2 tip C, 1 tip B
Felul obturarii Ropinete tip canea Robinete cu
disc
Presiunea 15 bari 16 bari
maxima
Masa (kg) 4,1 7,5

76
Descriere:
Sunt confecţionate din aliaj de aluminiu anticoroziv.
Se compun din următoarele părţi:
- corpul distribuitorului, prevazut pe partea superioara cu un maner pentru
transport, iar pe partea inferioara 3 picioruse de sprijin;
- un racord fix tip B pentru intrarea apei;
- 3 racorduri fixe din care 1 B si 2 C la tipul B-CBC sau 2 C la cel B-2C pentru
iesirea apei;
- 3 robinete (doua la tipul B-2C) la care se disting:
- capacul robinetului în cazul distribuitorului B-CBC;
- roata (tija) de manevrare;
- tija robinetului;
- discul la distribuitorul B-CBC, sau cepul robinetului la distribuitorul B-2C.
Funcţionare
După amplasarea distribuitorului pe locul indicat în dispozitivul de stingere se
racordează la intrarea B linia de furtun prin care el este alimentat cu apă şi apoi la
ieşirile respective, linile de furtun B şi C sau numai C, toate robinetele fiind inchise.
La cererea servanţilor 1 sau a personalului ce indeplineşte atribuţiile acestora pe
liniile de furtun ce asigură distribuirea apei, se deschid progresiv robinetele
respective. La incetarea lucrului se inchid robinetele, după care se desracordează
liniile de furtun echipate.
Intreţinere
După întreţinere distribuitorul se spală, se verifică funcţionarea şi etnaşeitatea
sa, starea racordurilor şi a garniturilor. El trebuie ferit de lovituri pentru a nu suferi
degradări.

6. Colectorul
Colectorul prezintă urmatoarele caracteristici tehnice:
Presiune de lucru Max 10 bari
Racordul de iesire Tip A
Racordul de intrare Doua tin B
Masa (kg) 6,1
Descriere.
Este confecţionat din aliaj de aluminiu şi se compune din următoarele părţi:
- corpul colectorului;
- două racorduri fixe tip B pentru intrarea apei;
- un racord fix tip A pentru ieşirea apei;
- o clapă de închidere cu bolţ
Funcţionare.
Colectorul se racordează la conducta cu cot prevazută cu racord tip A a
cazanului pentru apă de la autospeciale, iar la racordurile B se cuplează furtunurile ce
fac legătura cu cele doua surse de alimentare. În cazul în care conducta cu cot a
cazanului pentru apa este prevazută cu racord tip B, între ea şi colector se montează o
reducţie A-B. Apa ce vine prin cele două intrari este dirijată apoi spre ieşirea A (B) în
conducta cu cot pentru umplerea cazanului. Pe timpul funcţionării – daca apa ce vine
din cele două surse are presiuni egale, clapa va sta orientată pe drecţia axului
77
deschiderii A. În caz contrar, clapa va închide orificiul intrării prin care apa vine cu
presiune mai mică.
Întreţinere.
După intrebuinţare se spală şi se verifică funcţionarea clapei şi starea
racordurilor. Se remediază defecţiunile constatate.

7. Sorbul pentru tuburile de aspiraţie

Sorbul se fabrică în două tipodimensiuni A şi B, in raport de care prezintă urmatoarele
caracteristici tehnice:
A B
Dimensiunile (mm) 206x223 153x126
Masa (kg) 15 12
Descriere.
Este confecţionat din aliaj de aluminiu anticoroziv şi se compune din
următoarele părţi:
- sita sorbului cu fundul sitei şi corpul sitei;
- corpul sorbului cu racord fix A sau B în raport de tipul sorbului;
- supapa sorbului cu corpul supapei, capacul supapaei, pârghia de manevrare a
supapei şi inelul pentru legarea cordiţei de susţinere a sorbului.
Funcţionare.
Se racordează sorbul la capătul inferior al coloanei de tuburi de aspiraţie. În
vederea acţionării pârghiei de manevrare a supapei, se leagă la inelui acesteia o
cordiţă pentru susţinerea sorbului, iar capătul liber se fixează pe un punct de sprijin.
Pe timpul formării vidului în sistemul de alimentare (sorb, tuburi de aspiraţie,
pompe), supapa sorbului este deschisă de curentul de apă ce intră din sursă în tuburile
de aspiraţie. În momentul întreruperii alimentării, apa din tuburile de aspiraţie apasă
asupra supapei care este aşezată pe scaunul aflat în corpul sitei, realizându-se astfel
menţinerea coloanei.
După terminarea lucrului, pentru golirea de apă a tuburilor de aspiraţie, se trage
în sus de cordiţa care, prin intermediul pârghiei de manevrare, deschide supapa şi lasă
apa să curgă.
În cazul când apa conţine impurităţi de dimensiuni reduse pe care sita nu le
reţine, sorbul va fi introdus în coşul metalic.
Intreţinere.
După folosire sorbul se spală şi se verifică starea racordului, buna funcţionare a
supapei şi a pârghiei de manevrare.
În afara verifiăarilor curente executate dupa fiecare folosire, periodic sorbul
este supus unei probe de încercare a etanşeităţii supapei. Se umple sorbul cu apă şi în
intervalul de 5 minute nu se admit scăpări decât sub forma de picături.

8. Ejectorul pentru ape mici.

Ejectorul pentru ape mici are următoarele caracteristici tehnice:
Debitul aspirat (l/min) 130
Presiunea apei la intrare (bari) 7-11
Presiunea apei la iesire (bari) 1,5-2
Masa (kg) 6,735

78
Descriere.
Este confecţionat din aliaj de aluminiu rezistent la coroziune şi se compune din
următoarele părţi:
a) corpul ejectorului la care se disting:
- conducta cotită;
- racordul fix tip C pentru intrarea apei;
- ajutajul convergent de ejecţie;
- corpul de absorbţie cu rol de sorb şi de picior de sprijin;
- sita pentru retinerea impuritatilor.
b) coloane de ejecţie la care se disting:
- ajutajul convergent-divergent;
- racordul fix B pentru ieşirea apei;
- piciorul de sprijin pe sol;
- nervuri pentru întarire, în număr de patru.
Funcţionare.
Pentru punerea în funcţie a ejectorului, la racordul tip C pentru intrarea apei se
cuplează linia de furtun ce vine de la ieşirea din pompele unei autospeciale sau ale
unui utilaj, iar la cel de tip B furtunul pentru dirijarea apei la locul dorit.
Apa refulată cu presiune de pompe este condusă spre ajutajul convergent de
ejecţie de unde patrunde sub formă de jet in ajutajul convergent-divergent şi
antrenează apa din sursă prin sorb, pe baza principiului ejecţiei. Apa trimisă de
pompe împreună cu cea antrenată iese din ejector pe la racordul B.
Procesul de antrenare a apei (sau a unui alt fluid) prin principiul ejecţiei, are
loc ca urmare a unei succesiuni de fenomene. Apa intrată în ajutajul de ejecţie şi care
este fluidul motor îşi măreşte presiunea şi îşi micşorează viteza ca urmare a
micşorării treptate a secţiunii.
După ieşirea din ajutajul de ejecţie, apa trece printr-o secţiune marită şi
presiunea scade brusc în timp ce viteza se măreţte la câteva sute de metri pe secundă.
Scurgerea fluidului motor cu viteza marită spre ajutajul convergent-divergent
crează o depresiune; în urma acesteia, datorită presiunii atmosferice, fluidul aflat în
sorb (aerul şi apoi apa) este obligat să patrundă în zona de acţiune a fluidului motor,
cu care se amestecă şi pătrunde în partea convergentă a coloanei de ejecţie. Secţiunea
micşorîndu-se din nou, viteaza de scurgere se micşorează şi se măreşte presiunea iar
după trecerea pragului de strangulare în partea divergentă a coloanei de ejecţie,
descreşte presiunea şi se măreşte viteza.
Intreţinere.
După folosire, ejectorul se spală şi se verifică starea racordurilor şi a
garniturilor. Anual sau când este cazul, se demontează şi se verifică ajutajele.

9.Racorduri.
Dupa domeniul de utilizare, racordurile se clasifică în:
- racorduri de refulare sau aspiraţie;
- racorduri fixe;
- racorduri înfundate.
a) racorduri de refulare sau aspiraţie
În raport de tipul lor (A, B, C si D) racordurile de refulare sau aspiraţie
prezintă următoarele caracteristici tehnice:
79
 A B C D
Diametrul de trecere (mm) 96 62 43 18
Masa (kg) 2,1 1,67 0,86 0,24
Descriere.
Racordurile de refulare sau aspiraţie se compun din următoarele părţi:
- corpul racordului prevăzut cu doua gheare de racordare, două şanţuri
semicirculare de strângere, locaşul garniturii de etanşare, garnitura de etanşare şi
nervurile exterioare radiale pentru stingere;
- ţeava racordului prevazută cu trei cercuri reliefate necesare prinderii de
furtunul sau de tubul de aspiraţie cu ajutorul legăturii de sârmă;
- inelul de siguranţă pentru reţinerea ţevii racordului.
b) racorduri fixe
În raport cu tipul lor: A, B, C sau D, racordurile fixe prezintă următoarele
caracteristici tehnice:
A B C D
Dimensiunea de trecere (mm) 100 65 45 18
Filet de racordare G4 G2 ½ G2 G1
Masa (kg) 1,5 0,5 0,4 0,1
Descriere.
La fel ca şi cele de refulare şi aspiraţie, racordurile fixe sunt confecţionate din aliaj de
aluminiu anticoroziv. Se compun din următoarele părţi:
- corpul racordului, identic cu cel descris anterior;
- portgarnitură;
- garnitură anterioară de etnaşare din cauciuc;
- garnitură posterioară de etanşare din piele.
c) racordurile înfundate
In raport de tip: A, B, C sau D, racordurile înfundate prezintă următoarele
caracteristici tehnice:
A B C D
Dimensiunea de trecere (mm) 100 65 45 18
Masa (kg) 1,7 0,6 0,4 0,1
Descriere.
Sunt confecţionate tot din aliaj de aluminiu anticoroziv şi se compun din următoarele
părţi:
- corpul racordului, identic cu cel descris la pct. a.
- capacul;
- inelul de siguranţă pentru reţinerea capacului;
- garnitura de etanşare din cauciuc.
Întreţinere.
Dupa folosire, racordurile se curaţă şi se verifică starea garniturilor, a ghearelor, a
şanţurilor de strângere precum şi fixarea ţevii racordului sau a capacului în cazul
celor înfundate prin inelul de siguranţă.

80
10. Reducţiile de racorduri
Reducţiile sunt de doua tipuri: A-B şi B-C, în raport de care prezintă următoarele
caracteristici tehnice:
A B
Diametrul mic de trecere (mm) 62 45
Diametrul mare de trecere 96 62
(mm)
Presiunea de lucru 10 bari 10 bari
Masa (kg) 2 0,8
Descriere.
Reducţiile sunt confecţionate din aliaj de aluminiu rezistent la coroziune, în esenţă
constituind o îmbinare a două corpuri de racorduri de mărimi diferite. Se compun din
următoarele părţi:
- corpul propriu-zis al reducţiei cu locaşurile pentru cele două garnituri de
etanşare;
- corpul racordului de mărime superioară cu două gheare de racordare, două
şanţuri semicirculare de strângere, o porţiune filetată interioară şi două şuruburi;
- corpul racordului de mărime inferioară cu doua gheare de racordare, două
şanţuri semicirculare de strângere, nervuri exterioare radiale pentru strângere şi o
porâiune filetată exterioară. Este fixată prin înfiletare la corpul racordului de mărime
superioară şi imobilizat cu cele două şuruburi.
Întreţinere.
Operatiile de întreţinere se executp la fel ca în cazul racordurilor.

11. Ajutajul pulverizator

Descriere: Este confecţionat din aliaj de aluminiu rezistent la coroziune şi este
prevăzut cu bucşa racord, cu filet pentru racordarea la ţeava tip C şi cu canale de
diametre mici care obligă apa refulată de pompă să părăsească ţeava sub formă de
picături fine.
Ajutajul pulverizator prezintă următoarele caracteristici tehnice:
Diametrul ajutajului pulverizator 14
(mm)
Presiunea de lucru optima (bari) Max 2,5
Bataia jetului (m) 6
Dispersarea jetului (m) 8
Suprafata jetului (mp) 35
Masa (kg) 0,200
Întreţinere.
După întrebuinţare se şterge şi se desfundă canalele dacă este cazul.

II. Accesorii pentru producerea spumei

Accesoriile pentru producerea spumei sunt mijloace care concură la realizarea
spumei mecanice sau chimice, fie ca accesorii distincte fie facând parte din
instalaţiile autospecialelor din utilajelor sau din instalaţaile fixe de stins incendii de la
rezervoare de produse petroliere şi lichide inflamabile.
81
 Din grupa acestor accesorii fac parte: amestecătorul de linie, ţevile generatoare
de spumă mecanică, generatorul de spumă chimică, dozatorul de spuma mecanică,
capul deversor, prelungitorul ţevii generatoare de spumă, bidonul pentru lichid
spumant şi dispozitivul de transvazare spumant.

1. Amestecătorul de linie
Amestecătorul de linie este realizat în două tipodimensiuni: B şi C ăn funcţie de care
prezintă următoarele caracteristici tehnice:

B C
Debitul de spumă (l/min) 5000 2500
Presiunea de lucru (bari) 7-9 5-7
Debitul de apă (l/min) 475 237
Masa (kg) 3,8 3,8
Descriere.
Amestecatorul de linie este confecţionat din aliaj de aluminiu anticoroziv şi se
compune din următoarele părţi:
- coloane de ejecţie sau ramura inferioară la care se distinge:
- un racord fix pentru intrarea apei prevazut cu o sită metalică pentru
reţinerea impurităţilor mecanice;
- ajutajul convergent de ejecţie;
- ajutajul convergent-divergent;
- un racord fix pentru ieşirea amestecului (emulsie);
- corpul supapei de reţinere în care se găseşte supapa de reţinere din
sticlă sau cauciuc;
- un racord fix tip D pentru racordarea tubului de aspiratoe a lichidului
spumant;
- patru nervuri pentru întărire;
- patru picioare de sprijin pe sol;
- conducta cotită sau ramură superioară la care se disting:
- un robinet cu cep, cu cursă limitată, pe care se găseşte un indice;
- un sector gradat având marcate semnele plus şi minus;
- o sageată indicatoare a sensului de circulaţie a apei aflată pe partea
superioară a conductei cotite.
Funcţionare
Pentru punere în funcţie, amestecătorul se racordează la dispozitivul de
intervenţie sau la ieşirea din pompe, cu săgeata indicatoare a sensului pe direcţia de
curgere a apei. La racordul D se ataşează tubul de aspiraţie care se introduce cu
calălat capăt in bidonul (rezervorul) cu lichid spumant.
Apa intrată în amestecător antrenează lichidul spumant din bidon (rezervor) –
pe principiul ejecţiei – şi formează împreună cu acesta un amestec (emulsie).
Amestecul (emulsia) este completat şi cu apa ce vine din ramura superioară, după
care îşi continuă drumul pe ţevile generatoare de spumă mecanică.
Pentru obţinerea unui amestec mai bogat în lichid spumant şi formarea unei
spume mai dense, se pune robinetul cu indicele fix la semnul plus, iar pentru
obţinerea unui amestec mai sărac şi spumă mai putin depusă la semnul minus.

82
 Punând robinetul cu indicele fix la semnul plus, se închide orificiul de intarea a
apei in ramura superioară, apa fiind astfel obligată să curgă prin coloana de ejecţie. În
felul acesta, se măreţte presiunea în ajutajul convergent şi viteza de circulaţie a apei,
creându-se astfel o depresiune mai mare ce duce la antrenarea unei cantităţi sporite de
lichid spumant. Rotind robinetul cu indicele fix către semnul minus, o parte din apa
refulată circulă prin ramura superioară, micşorându-se astfel debitul ţi presiunea apei
ce trece prin ajutajul convergent, ceea ce duce la realizarea unei presiuni mai mici şi
ca urmare, la antrenarea unei cantităţi mai reduse de lichid spumant.

Întreţinere
Dupa folosire, amestecătorul se spală până la înlăturarea completă a urmelor de lichid
spumant şi se verifică starea racordurilor, etanşeitatea şi funcţionarea normală a
robinetului, a supapei de reţinere şi starea de curăţenie a sitei.

2. Ţevile generatoare de spumă mecanică

În raport de tipul lor, 2.500, 5.000 şi 10.000 l/min., ţevile generatoare de spumă
mecanică prezintă urmatorele caracteristici tehnice :

debitul de spumă (l/min.) 2.500 5.000 10.000

consum de apa (l/min.) 390 790 1.600
presiunea nominală (bari) 6 8 10
lungimea (mm 681 942 910
masa (kg) 2,0 3,0 6,0

Descriere
Ţevile generatoare sunt confecţionate din aliaj de aluminiu rezistent la coroziune şi se
compune din urmatoarele părţi :
-partea cilindrică pe care sunt sudate două inele mecanice pentru întărire şi
pentru fixarea tubului prelungitor ;
-partea tronconică sudată la partea cilindrică şi la corpul de racordare ;
-corpul de racordare ;
În partea exterioară a corpului de racordare, sunt practicate orificiile de intrare
a aerului, iar la partea interioară ajutajele pentru trecerea amestecului (emulsiei) de
apa şi spumant, din care unul central şi trei dispuse periferic, circular (la 120).
Ajutajele sunt înclinate pentru ca jeturile lor să se întilnească într-un punct pe axul
jetului central, la terminarea partii tronconice a tevii ;
-racordul fix.
Funcţionare
Ţeava generatoare de spuma se foloseşte numai în combinaţie cu un dispozitiv
preamestecător de spumă, fie inclus în instalaţiile autospecialei, fie intercalat în
dispozitivul de intervenţie sau la ieşirile din pompă (amestecator de linie sau
generator de spumă mecanică).
Procesul de formare a spumei are loc în doua faze. În prima fază cu ajutorul
dispozitvului de dozare (amestec) se formează emulsia de apă şi spumogen. În cea
de-a doua fază, care are loc în înteriorul ţevii generatoare, se formeză spuma prin
absorbţia aerului şi înglobarea acestuia în emulsia de apă şi lichid spumant. Astfel,

83
amestecul de apă şi lichid spumant pătrunde în ţeava pe la racordul fix, trece prin cele
4 ajutaje practicate în interiorul corpului de racordare şi la ieşire antrenează, pe
principiul ejecţiei, aerul prin orificiile exterioare ale corpului de racordare.
Întreţinere
Dupa folosire, ţeava generatoare de spumă mecanică se spală până la înlăturarea
completă a lichidului spumant şi se verifică starea de curăţenie a racordului şi a
ajutajelor.

3. Generatorul de spumă chimică

Generatorul de spumă chimică are următoarele caracteristici tehnice :
presiunea de lucru (bari) 0-8
debitul minim de spuma (l/min.) 3000
consum de apa la 8 bari (l/min.) 475
consum de praf de 8 bari (kg) 60-63
sulfat de aluminiu Al (SO4)
tipul spumantului
bicarbonat de sodiu Hna CO3
Masa (kg) 40

De regulă, generatorul de spumă se întrebuinţează în cadrul instalaţiilor semifixe

existente în obiective chimie, petrochimice sau al celor din depozitele de produse
petroliere.
Descriere.
Se compune din următoarele părţi:
- carcasa de tablă cu capac de închidere, mânere pentru transport şi suport de
sprijin aflat la partea inferioară;
- pâlnia pentru praf cu sită metalică;
- coloane de ejecţie la care se deosebesc:
- un racord fix tip C pentru intrarea apei,
- robinet pentru deschiderea apei;
- ajutajul convergent de ejecţie;
- ajutajul convergent-divergent;
- supapa de reţinere din cauciuc ce asigură circularea amestecului de apă şi praf
într-un singur sens şi grătarul opritor al supapei;
- racordul fix tip B pentru ieşirea amestecului;
- conducte auxiliare;
- conducta pentru circuitul de antrenare a prafului ce se ramifică din coloana de
ejecţie dupa robinetul de deschidere a apei şi care este prevăzut cu robinet de
închidere;
- conducta pentru circuitul de spălare a prafului, care se ramifică din coloana
de ejecţie înaintea robinetului de deschidere a apei şi este prevazută cu robinet de
închidere şi furtun prelungitor din cauciuc;
- conducta de manometru ramificată din conducta circuitului de spălare;
- conducta pentru golire, cu robinetul de închidere.
Funcţionare.
Se toarnă praful în pîlnie ; apa ce intră în coloana de ejecţie pe la racordul C
antrenează pe principiul ejecţiei, praful din pîlnie şi are loc o reacţie chimică după

84
formula : 6HNaCO 3+Al 2(SO 4)=6CO 2+2Al(OH) 3+NaSO 4 în urma căreia rezultă
spuma chimică ce este refulată pe ţeavă. Lungimea liniei de refulare de la racordul B
al generatorului şi până la ţeavă nu trebuie să fie mai mică de 40 m sau mai mare de
100 m.
Întreţinere
După întrebuinţare se spală cu apă până la înlăturarea resturilor de praf şi spumă, se
verifică starea racordurilor, etanşeitatea robinetelor, conductelor şi a supapei de
reţinere.
Spălarea generatorului după folosire se face utilizându-se circuitul de spălare
după deschiderea prealabilă a robinetului conductei de golire

4. Dozatorul pentru spumă mecanică

Dozatorul pentru spumă mecanică prezintă următoarele caracteristici tehnice :
presiunea de lucru (bari) 6-8
debitul minim de spuma (l/min.) 5000
consum de apa mediu (l/min.) 1000
consum mediu de spumant (kg/min). 5-8
masa (kg) 35

Descriere
Se compune din următoarele părţi :
a) corpul generatorului la care se deosebesc :
-pâlnia cu sită metalică pentru praf
-dispozitivul de reglaj format dintr-un dop metalic, un şurub cu roată de
manevrare şi un suport filetat pentru şurub :
-coloana de ejecţie la care se disting :
-un racord fix C pentru intrare a apei ;
-ajutant convergent de ejecţie ;
-ajutajul convergent-divergent ;
-conducta pentru golire cu buton de închidere ;
-supapa de reţinere din cauciuc care asigură circularea emulsiei într-un singur
sens şi grătarul opritor al supapei ;
-racordul fix tip B pentru ieşirea amestecului de apă şi spumogen praf.
b) conducta pentru circuitul de antrenare a prafului ce se ramifică din coloana de
ejecţie înainte de ajutajul convergent, prevazută cu robinet de închidere pe care se
află manometrul pentru controlul presiunii apei.
c) cadrul suport prevăzut cu picioare de sprijin şi mâner pentru transport.
Funcţionare
Pentru punerea în funcţiune a dozatorului, la racordul C se cuplează furtunul ce
vine de la pompe, iar la racordul B linia de furtun pentru dirijarea amestecului de apă
şi spumogen praf spre ţeava generatoare de spumă mecanică.
Pentru a se asigura dizolvarea completă a spumogenului praf, lungimea liniei
de furtun între dozator şi ţeava generatoare de spumă trebuie să fie de cel puţin 60 m.
Se refulează apa cu presiune de 6-8 bari la intrarea în generator, presiune ce se
verifică la manometru.

85
 Se deschide robinetul circuitului de antrenare a prafului rotindu-se aproximativ
o jumatate de tură, dupa care se deschide dopul metalic al dispozitivului de reglaj
manevrând roata acestuia cu o jumătate până la o tură, până ce se observă că apa din
pâlnie este antrenată în totalitate pe o coloana de ejecţie. Se toarnă praf în pâlnie.
Apa intrată în coloana de ejecţie pe racordul C antrenază, pe principiul ejecţiei,
praful din pâlnie cu care se amestecă, formând prin dizolvarea lui emulsia de apă şi
spumogen praf, ce iese pe lângă supapa de reţinere prin racordul B. Dizolvarea
prafului şi omogenizarea amestecului se continuă de-a lungul liniei de furtun. Aerul
este înglobat în amestec la ţeava generatoare în care se obţine spuma mecanică.
Antrenarea prafului din pâlnie este ajutată de jetul de apă al circuitului de
antrenare. Buna funcţionare a dozatorului depinde de concordanţa între presiunea
apei ce intră în coloana de ejecţie, debitul circuitului de antrenare a prafului şi poziţia
dopului de reglaj. Pentru reglare, se ia o medie de consum de 6 kg praf pe minut,
respectiv 2 kg în 20 secunde. Pentru aceasta, se pune dozatorul în funcţiune (folosind
2 kg praf) şi se cronometează timpul în care a fost consumat. Dacă timpul este mai
mare de 20 secunde, se mai deschide dispozitivul de reglaj, iar dacă este mai mic se
mai închide, operaţie ce se repetă până la stabilirea scurgerii optime a prafului în
cadrul limitelor admise, dupa care se marchează poziţia optimă a dispozitivului de
reglaj.
Întreţinere.
După întrebuinţare dozatorul se spală, se înlătură resturile de praf şi emulsie,
verificându-se starea racordurilor, etanşeitatea robinetului, a conductelor dopului
metalic, funcţionarea normală a dispozitivului de reglaj şi a supapei de reţinere.

Capul deversor
Capul deversor este confecţionat din tablă de oţel având la partea inferioară
forma cilindrică, prevăzut cu un colier de strângere, iar la partea superioară un
orificiu de refulare a spumei, de forma deptunghiulară.
Pentru utilizare se cuplează capul deversor la prelungitorul ţevii generatoare,
înşurubând apoi fluturele colierului de strângere.

6. Prelungitorul ţevii generatoare de spumă

Caracteristicile tehnice ale prelungitorului ţevii generatoare de spumă sunt:
Lungimea (m) 3
Posibilităţi de racordare la ţeava 5000 l/min
genetatoare de spumă
Masa (kg) 32
Prelungitorul ţevii generatoare de spumă este confecţionată din ţeavă de
aluminiu rezistent la coroziune, cu secţiuni diferite la cele două capete.
La capătul cu secţiune mai mare este prevăzut un colier de strângere cu şurub
şi piuliţă fluture pentru prinderea la ţeava generatore sau între ele. Tubul terminal la
care se montează capul deversor nu are decât un colier de strângere la partea sa
inferioară.
La unele tipuri de prelungitoare, colierele de strângere sunt înlocuite cu
racorduri fixe sau cu o piesa filetată.
Întreţinere.

86
 După folosire, se spală ţi se verifică starea colierelor de strângere (racorduri) şi
a capetelor tubului. Şuruburile colierelor se ung după fiecare întrebuinţare.
7. Bidonul pentru lichid spumant
Bidonul pentru lichid spumant foloseşte la transportul şi păstrarea lichidelor
spumante utilizate la stingerea incendiilor.
Caracteristici tehnice:
Capacitate utilă 20
Masa 6,7

Descriere.
Este confecţionat din tablă de oţel, are o formă paralelipipedă şi se compune
din următoarele părţi:
- patru pereţi laterali întăriţi prin nervuri, pe doi din aceştia fiind plasate
mânerale laterale pentru transport;
- fundul bidonului;
- capacul bidonului la care se disting:
 un mâner pentru transport;
 o gură de umplere-scurgere cu capac.
Întreţinere.
Trimestrial se goleşte de lichidul spumant şi se spală cu jet puternic de apă în
scopul înlăturarii rezidurilor. În exterior bidonul se şterge, apoi se verifică şi se
remediază etanşeitatea capacului, starea mânerelor şi a îmbinărilor de la pereţi.

8. Dispozitiv de transvazare spumant.

Dispozitivul se compune dintr-o ţeava-sifon care se înşurubează în locul buşonului
bidonului şi care se continuă cu un furtun tip D pentru transvazare. Timpul de
transvazare a unui butoi de 200 kg este ce cca 4 min.

TEMA 10: ACCESORII FOLOSITE PENTRU DESCARCERARE

1. CILINDRU HIDRAULIC DEPĂRTATOR RO

Cilindrul hidraulic depărtator este o parte din echipamentul de salvare care
înlesneşte accesul la victime. Această unealtă este folosită în timpul operaţiunilor de
salvare pentru a depărta elemente structurale sau componente ale vehiculelor.
Holmatro produce 3 tipuri de cilindri hidraulici: cu un piston, cu două pistoane şi
telescopici. Modelul telescopic are o distanţă de depărtare mare, rămânand însă destul
de mic pentru a încăpea în spaţii înguste. Unele modele au capete interşanjabile astfel
încât pot fi folosite accesorii pentru diferite scopuri. Cilindrul hidraulic depărtător
este o unealtă de mână care poate fi manevrată de o singură persoană. Unul sau mai
multe furtunuri conectează unealta la o pompă. Într-o parte sau în ambele părţi este
un piston cu un capat în cruce. Un cilindru hidraulic determină mişcarea axială a
pistonului. Presiunea hidraulică înaltă utilizată de aceste unelte le face capabile să
aplice forţe enorme.

87
1.2 Accesorii
Holmatro produce o gama largă de accesorii pentru cilindri hidraulici. Din
fabrică, cilindrii sunt prevăzuţi cu capete în cruce. Aceste capete în cruce pot fi
demontate, in locul lor se poti monta alte accesorii.
Nota: Capetele în cruce nu pot fi demontate de pe modelul TR 4350 (C) al cilindrilor
telescopici, în timp ce pentru modelul TR 4340 (C) acestea pot fi demontate numai de
pe partea fixă.

2.DEPĂRTĂTORUL HIDRAULIC
Depărtătorul este o parte din echipament care înlesneşte accesul la victime.
Această unealtă este folosită în timpul operaţiunilor de salvare pentru depărtarea,
strângerea sau tragerea elementelor structurale. Aceasta poate strânge materialul sau
îl poate strivi, slăbind astfel stâlpii sau alte componente, făcandu-le mai uşor de tăiat.
Poate de asemenea, să depărteze anumite părţi din vehicule.
Depărtătorul este o unealtă manuală care poate fi operată de o persoană sau
două, în funcţie de greutatea sa. Unul sau mai multe furtunuri conectează unealta la
pompă. În partea din faţă a depărtătorului sunt plasate două vârfuri care generează
mişcarea de depărtare. Presiunea hidraulică înaltă utilizată de depărtătoare face ca
acestea să poată aplica forţe enorme.

2.1Accesorii
Vârf de depărtare
La livrare sunt furnizate două capete de depărtare. Se pot livra mai multe, la
comandă.
Lama de taiere
Lamele de tăiere fac posibila tăierea plăcilor din oţel (St37) nu mai groase de 4
mm. Aceste lame de tăiere sunt plasate pe braţele de depărtare, nu pe vârfuri.
Seturile de piese de conectare a lanţului şi seturile de lanţuri de tragere
Seturile de piese de conectare fac posibilă folosirea depărtătorului pentru
tragere. Piesele de conectare trebuie montate pe braţele depărtătoare, nu pe capete.
Piesele de conectare a lanţului trebuie utilizate numai împreună cu setul de lanţuri de
tragere corespunzător. Aceste lanţuri de tragere sunt compuse din două părţi, fiecare
având un carlig de care se agaţă lanţul. Lanţurile au 1.5 m, respectiv 3 m. Accesoriile
de tragere sunt destinate numai pentru mişcarea orizontală a greutăţilor.
3. FOARFECA HIDRAULICĂ
Foarfeca este o parte din echipamentul de salvare care înlesneşte accesul la
victime. Această unealtă este folosită în cadrul operaţiunilor de salvare pentru tăierea
elementelor structurale, fără a fi necesară îndepărtarea anumitor secţiuni. Poate de
asemenea, să cresteze materialele în diferite locuri pentru a slăbi construcţia.
Foarfeca este o unealtă de mână care poate fi manevrată de o persoana. Unul
sau mai multe furtunuri conectează unealta la o pompă. În partea din faţă a uneltei
sunt două lame care pot tăia materiale. Presiunea hidraulică înaltă utilizată de aceste
unelte le face capabile să aplice forţe enorme.

88
4. DOPURI GONFLABILE OLS
Echipament
Dopurile gonflabile sunt folosite pentru a obtura temporar scurgerile din ţevi
sau cisterne. Astfel se pot împiedica scurgerile de substanţe periculoase sau de vapori
nocivi.
Dopurile variază în dimensiuni de la 100 mm la 1000 mm. Dopurile rezistă la o
gamă largă de substanţe chimice datorita NBR-ului. Dopurile gonflabile funcţionează
cu o presiune maximă de operare de 3 bari.
5. DESCHIZĂTOR DE UŞI HDO 100
Acesta este o unealtă hidraulică cu acţiune simplă care poate fi alimentată
numai de o pompă hidraulică manuală Holmatro. Intregul sistem funcţionează cu ulei
mineral ţi are o presiune maximă de operare de 720 bari. Vezi “Specificatii tehnice”
pentru mai multe detalii. Deschizătorul de uşi este potrivit numai pentru a deschide
uşi din clădiri. Acest echipament este construit pentru a fi utilizat numai de către
personal calificat şi pregătit al unităţilor de salvare.
6. PERNE DE RIDICARE CU PRESIUNE ÎNALTA HLB
Pernele de ridicare cu înaltă presiune Holmatro HLB sunt construite dintr-un
cauciuc de înaltă calitate şi au circumferinţa ranforsată cu trei straturi de aramidă.
Aliajul de cauciuc este flexibil, etanş şi rezistent. Fiecare pernă este testată în fabrică
(la 20 bari) înainte de a fi livrată. Pernele pot fi utilizate în operaţiuni de salvare cât şi
pentru aplicaţii industriale.
Fiecare pernă (cu exceptia modelului HLB 1) este marcata cu o steluţă pentru
centrare în ambele părţi, o serie unică şi o dată a producţiei (lună şi an).
Pernele sunt umplute cu aer la o presiune maximă de 8 bari. Perna este umflată
prin introducerea aerului dintr-o sursă de aer comprimat (cu ajutorul unui regulator de
presiune: de la 200-300 bari la 8 bari), utilizând un dispozitiv de comandă şi un
sistem de furtunuri. Încărcătura se va mişca de îndată ce perna este umflată suficient.
7. PERNE DE RIDICARE CU PRESIUNE JOASĂ
Cele 4 tipuri de perne cu presiunea joasă pot fi utilizate pentru ridicarea
vehiculelor şi a structurilor din oţel sau beton. Aceste perne pot fi utilizate şi pentru a
ridica vehicule de mare tonaj răsturnate. Pernele Holmatro funcţionează cu aer
comprimat. Sistemul funcţionează la o presiune de 0.5 bari. Pernele Holmatro sunt
construite pentru a fi utilizate de pompieri, servicii de urgenţă şi personal industrial.
Pernele trebuie umplute cu aer la o presiune maximă de 0.5 bari. Perna este
umflată prin introducerea aerului dintr-o sursă de aer comprimat (cu ajutorul unui
regulator de presiune: de la 200-300 bari la 2.0 bari), utilizând un dispozitiv de
comandă şi un sistem de furtunuri.
8. POMPA HIDRAULICĂ
Un sistem este un ansamblu format dintr-o pompă hidraulică, furtun/uri şi
una/mai multe unelte. Pompa hidraulică este acţionată de un motor cu ardere internă,
motor electric, pneumatic sau prin putere manuală. Această pompă este capabilă să
dezvolte presiune. Furtunul este utilizat pentru a transporta uleiul hidraulic între
pompă şi echipament.
Unealta are un cilindru hidraulic care conţine un piston ce se deplasează axial.
Dacă cilindrul este umplut la maxim de dedesubt, presiunea se acumulează, pistonul
89
fiind împins către înafară. Daca cilindrul este umplut la maxim de deasupra, pistonul
este forţat înapoi în cilindru. Direcţia mişcării este determinată de supapa de control
acţionată prin manşonul de comandă.
9. TĂIETORUL DE PEDALE
Acesta este o unealtă hidraulică cu acţiune simplă care poate fi alimentată
numai de o pompă hidraulică manuală Holmatro. Întregul sistem funcţionează cu ulei
mineral şi are o presiune maximă de operare de 720 bari. Tăietorul de pedale este
potrivit numai pentru a tăia pedalele autoturismelor. Acest echipament este construit
pentru a fi utilizat numai de către personal calificat şi pregătit al unităţilor de salvare.

TEMA 11: SUBSTANȚE PENTRU STINGERE

Substanţe de stingere – produse care, introduse în zona de ardere, determină

localizarea şi stingerea incendiului.

1. Substanțe de stingere prin răcire

1.1. Apa
În lupta cu focul, omul a căutat dintotdeaunea să-şi perfecţioneze armele, astfel
încât să obţină victoria într-un timp cât mai scurt şi cu o siguranţă cât mai ridicată.
Aceasta căutare continuă a dus la obţinerea şi utilizarea unor noi tipuri de
mijloace de stingere, din ce în ce mai adaptate condiţiilor concrete existente la locul
incendiilor.
În prezent se dispune de o largă gamă de agenţi de stingere începand cu apa,
ale cărei calităţi o fac sa deţină încă locul principal, apoi spuma, pulberile stingătoare,
gazele inerte şi hidrocarburile halogenate.
În laboratoare şi centre de cercetări, acţiunea de îmbunătaţire a substanţelor de
stingere existente şi crearea altora noi, cu proprietăţi superioare, se desfaşoară fără
întrerupere.
Apa este cel mai vechi agent de stingere. Se găseşte în cantităţi considerabile,
este ieftină ţi relativ uşor de procurat, are mare putere de răcire şi este nevătămătoare.
Acţiunea de răcire se datoreşte faptului că are o mare capacitate de absorbţie a
căldurii raportată la caldura specifică şi caldura latentă de vaporizare. Aceste calităţi
o fac sa fie deosebit de utilă la stingerea incendiilor la materiale solide, în prezenţa
unor elemente metalice încălzite, substanţe solide fierbinţi care pot provoca
reaprinderea unor lichide combustibile deja stinse sau chiar la stingerea unor dintre
ele.
De asemenea, apa mai poate fi folosită la crearea unei atmosfere inerte, atunci
când poate fi pulverizată de 1700 ori volumul ei în stare lichidă, deplasând aerul şi
vaporii inflamabili dintr-un spaţiu închis sau zona învecinată unei suprafeţe de lichid
care arde. Chiar şi acolo unde apa nu poate stinge singură complet un incendiu, se
foloseşte adesea împreună cu alte substanţe stingătoare, cum ar fi de exemplu,
pulberile stingătoare sau lichide vaporizatoare, pentru realizarea unei stingeri
complete şi într-un timp scurt. În această situaţie apa pulverizată reduce arderea cu
flacără şi răceşte mediul ambiant, în timp ce cealalta substanţă stingătoare continuă să
realizeze stingerea completă.
90
 Căldura specifică a apei la presiunea atmosferică normală şi la 20ºC este egală
cu 1 kcal/kg. La 100ºC si 1 atm apa trece în stare de vapori; 1 l apa la 10ºC are
nevoie pentru a se evapora complet de 629 kcal, formându-se aproximativ 1600 –
1700 l abur.
Pentru mărimea căldurii specifice, în apă se dizolvă clorura de calciu, soda
caustică, sulfat de amoniu etc. Concentraţia de sare soluţie se aduce până la 25 – 35%
din masă.
La evaporarea apei din solutţe, pe suprafaţa incendiată ce formează o peliculă
necombustibilă şi se pot degaja gaze inerte. Asemenea soluţii se folosesc, de
exemplu, la stingerea incendiilor de pădure.
Conductivitatea termică a apei este redusă şi odată cu creşterea temperaturii, ea
se măreşte foarte puţin. La 100ºC coeficientul de conductivitate termica a apei λ =
0,587 kcal/ m ∙ h ∙ ºC. De aceea stratul de apă pe suprafaţa unei substanţe incendiate
formează o izolaţie termică sigură.
Densitatea apei la 4ºC este egalp cu 1 g/cm3, la 100ºC 0,958 g/cm3.
Din cauza acestei densităţi relativ mari, apa este inclusă uneori de la folosirea
ei pentru stingerea produselor petroliere albe, care au o densitate mai mică şi sunt
insolubile în apă.
Efectul de stingere a incendiilor cu apă se realizează prin:
● răcirea materialului care arde;
● izolarea suprafeţei incendiate de oxigenul din aer;
● acţiunea mecanică, în special când apa se foloseţte sub forma de jet
compact.
Efectul principal al apei la stingerea incendiului îl constituie răcirea
materialului care arde. Apa care vine în contact cu materialul aprins absoarbe căldura,
se transformp în vapori şi prin saturarea spaţiului înconjurător, limiteaza accesul
aerului spre focarul incendiului.
Pentru a cobora temperatura materialelor aprinse este necesar ca apa să
absoarbă căldura care contribuie la dezvoltarea incendiului şi anume cu o viteză mai
mare decât viteza cu care materialul combustibil abosoarbe căldura necesarp
dezvoltării incendiului.
1.2.Folosirea apei la stingerea incendiilor
Apa se întrebuinţează pentru stingerea incendiului sub sub formă de:
● jet compact;
● jet pulverizat (ploaie);
● abur.
1.2.1. Folosirea jetului compact
Capacitatea de pătrundere a jetului de apa în focarul incendiului depinde de
dimensiunile picăturilor, de presiunea dinamică a jetului, de presiunea flacarilor, a
curenţilor de aer şi a produselor de ardere, de viteza de mişcare a picăturilor, precum
şi de gradul de evaporare a apei în zona flăcărilor.
Prin folosirea apei sub forma de jet compact se poate conta pe creşterea
eficacităţii şi a capacităţii de şoc a apei, deoarece în aceast caz cantitatea refulată este
de mult ori considerabilă şi datorită presiunii mari, efectul de dislocare este puternic.

91
 De exemplu, prin aruncarea unui litru de apă sub forma de jet compact al
focului se produc picături mari care au în total o suprafăţă de 1 m²; la formarea unor
picături cu diametrul de 1 mm, suprafaţa lor se măreşte la 6 m², iar la un diametru al
picăturilor de 0,1 mm, suprafaţa totală a picăturilor obţinute dintr-un litru de apă
ajunge la 600 m².
1.2.2. Folosirea jetului pulverizat
Jetul de apă dispersată este alcătuit din picături de apă cu diametrul mediu de 1
mm. Cerinţa este ca la o presiune de 5 N/cm² jetul să atingă distanţa de 8 – 9 m.
Efectul principal de acţiune a apei sub formă de jet pulverizat este răcirea, aceasta
pentru faptul că pe timpul folosirii ei creşte suprafaţa de contact cu flăcările şi cu
produsele de ardere.
Dimensiunile picăturilor de apă au o mare importanţă practicp, deoarece pe
timpul stingerii incendiilor este nevoie ca o cât mai mare cantitate de apă să ajungă la
focar şi să rămână acolo până la evaporarea completă. Particulele de apă ajunse în
zona focarului trebuie sa aibă o viteză suficientă, capabilă să asigure străbaterea
stratului de fum, de gaze calde, de flăcări, pentru a se evapora cât mai aproape de
obiectul care arde. Efectul de stingere este cu atât mai puternic, cu cât se evaporă mai
multa apa.
Efectul maxim de stingere cu apă sub formă dispersată şi pulverizată, se obţine
în încăperi închise.
Pulverizarea apei până la ceaţă se poate realiza pe 3 căi:
 cu ajutorul aerului comprimat;
 prin folosirea înaltei presiuni de la 50 la 120 atm;
 prin folosirea unei presiuni reduse, de la 2 la 10 atm.
Pulverizarea apei cu aer comprimat este posibilă, însă necesită compresoare
speciale, prezintă şi un oarecare risc deoarece aerul comprimat înteţeşte şi mai mult
arderea.
Prin folosirea unor presiuni se întamplă dificultăţi în manipularea ţevilor
manuale de pulverizare. În afara de aceasta, pentru pulverizare sunt necesare ţevi cu
ajutaje speciale, furtunuri de mare rezistenţă şi pompe speciale. În schimb, efectul de
stingere nu este cu nimic superior celui obţinut cu ceaţă de joasă presiune.
La iesirea din ajutaje speciale sau duze, jetul de apă se transformă într-un flux
de picături, care transmit energia cinetică aerului din jur, pe care-l antrenează şi se
deplasează odată cu el.
Fluxul de aer format de jet prezintă o importanţă deosebită pentru determinarea
vitezei de mişcare a picăturilor de apă.
Măsuratorile efectuate asupra jeturilor de apă pulverizată de sus în jos, produse
de o serie de ajutaje sau duze, compuse din picături cu diametrul mediu de până la 1
mm, au arătat că presiunea lor transformă integral în energie cinetică la o distanţă de
1,80 m de la duză.
Presiunea jeturilor cu picături mari, având diametrul de 1,5 – 3,5 mm se
transformă însă în energie cinetică numai în proporţie de 50%.
Experimentările privind stingerea incendiilor cu apă pulverizată au demostrat
că stingerea se produce pe seama răcirii materialului combustibil şi a flăcării.

92
 Dacă se folosesc jeturi îndreptate în jos, în sensul contrar flăcărilor, atunci
pentru ca întreaga apă să poată ajunge la materialul aprins, presiunea ei nu trebuie să
fie mai mică decât presiunea flăcării ascendente.
Jeturile de apă pulverizată nu sunt întotdeauna eficiente pentru stingerea
incendiului, mai ales când aceasta nu poate fi stins prin răcirea materialului
combustibil. Totuşi uneori, stingerea se poate realiza cu jeturi refulate din ţevi
(dimensiunea medie a unei picaturi de 0,2 – 0,4 mm), în special dacă nu se produce
trecerea la o ardere stabilă.
Dacă în anumite situaţii, jeturile nu sunt capabile să stingă incendiul, totuşi se
poate reduce dimensiunea flăcărilor.
Presiunea la duză are o mare influenţă asupra eficienţei stingerii. Mărimea
presiunii exercită o influenţa mai mică asupra reducerii dimensiunilor picăturilor în
jet, atunci cand se depaşeşte 7 daN/cm².
Pe cale experimentală s-a constatat că pentru stingerea incendiilor în încăperi,
este nevoie de ≈ 5 l/m² suprafaţa a pardoselii şi de 2,5 pana la 7,3 l/m² pentru
incendiile de motorină în rezervoare. Practic însă, pentru stingerea incendiului în
încăperi s-au folosit 450 – 500 l/m².
1.2.3. Apa îmbunătăţită chimic
Studiind fenomenele intime ce au loc în contactul apei cu diferite materiale
combustibile, s-a ajuns la concluzia că deşi prezintă numeroase calităţi totuşi apa
umezeşte nesatisfacător marea majoritate a substanţelor combustibile solide,
patrunzând cu greu în structura acestora ca şi ca urmare o cantitate apreciabilă din ea
se scurge rapid pe suprafaţa lor, fapt care reduce simţitor efectul de izolare şi
determină în acelaşi timp creşterea inutilă a consumului de apă. Pentru a spori puterea
de patrundere a apei în masa materialelor, cu care vine în contact, s-a acţionat asupra
tensiunii superficiale a acesteia. Se cunoaşte că fiecare lichid este caracterizat printr-o
tensiune superficială, care reprezintă rezistenţa pe care o opune lichidul la mărimea
suprafeţei sale, acesta având capacitatea de a pătrunde printre particulele materialelor.
Practic, există posibilitatea de a reduce simţitor tensiunea superficială a apei prin
tratarea sa cu diverşi detergenţi. De exemplu, prin folosirea detergentului alchil-aril-
sulfonat de sodiu soluţie – 33%, denumit uzual în unităţile de pompieri Dero 73, în
procent de 0,2 – 0,3% s-a obţinut scăderea tensiunii superficiale a apei de la 72,8 la
39,8 dyn/cm, reducându-se timpul de pătrundere până la 3 ori şi îmbunătăţind astfel
în mod sensibil capacitatea de răcire şi de izolare a apei utilizate în stingerea
incendiilor, obţinându-se ceea ce curent se numeşte apa îmbunatăţită chimic.
Totodată, prin scăderea tensiunii superficiale se asigură pulverizarea fină a apei
refulate asupra focarului, fapt ce măreşte absorbţia căldurii produse de ardere şi
respectiv capacitatea de răcire a materialului aprins, asupra căruia s-a refulat apa.
Ca urmare, utilizarea apei îmbunătăţite chimic duce la scaderea cu 35 – 50% a
cantităţilor de apă folosite pe timpul stingerii incendiilor, fapt deosebit de important
în condiţiile lipsei de apă şi mai ales pentru protejarea obiectelor asupra cărora
acţionează în caz de incendiu.
La incendiile la care s-a utilizat apa îmbunătăţită chimic s-a constat o creştere a
eficienţei de stingere şi prin aceea că în zonele udată nu au avut loc tendinţa de
reaprindere.

93
 Desigur, detergenţii folosiţi pentru obţinerea apei îmbunătăţită chimic îşi vor
spori calitatea şi vor fi folosiţi cu mai multă încredere.
Apa îmbunătăţită chimic este recomandabil a se folosi la stingerea incendiilor
de materiale bogate în celuloză, cum sunt lemnul, textilele, bumbacul, hârtia etc.
Pentru a putea fi utilizată la stingerea incendiilor sunt necesare mijloace tehnice care
să realizeze amestecul de apă cu detergent, în proporţia stabilită (3/1000).
Apa, indiferent sub ce formă, nu poate fi întrebuinţată la toate categoriile de
substanţe şi materiale combustibile la care, în caz de incendiu, nu este indicat să se
folosească apa şi nici alte substanţe stingătoare pe bază de apă.
Principalele substanțe si materiale combustibile la care
nu se folosește apa în caz de incendiu
Denumirea substanțelor si
Pericolul în urma reacţiei cu apa
materialelor combustibile
Azotat de plumb Instabilă, explozie la creşterea umidităţii până
la 30%
Aluminiu (pulbere) Se degajă hidrogen
Hidrurile metaleloc alcaline si Reacţionează cu apa degajându-se hidrogen
alcalino-pamantoase
Hidrosulfit de sodiu Se autoaprinde în contact cu apa
Fulminat de mercur Explodează la contactul cu jetul de apa
Potasiu metalic Reacţionează cu apa degâjandu-se hidrogen
Hidruda de potasiu Reacţionează cu apa degâjandu-se hidrogen
Calciu metalic Idem
Peroxid de calciu Se descompune în apă degajându-se oxigen
Fosfura de calciu Reacţionează cu apa degajându-se hidrura de
fosfor
Carbura de aluminiu Se descompune în contact cu apa cu degajarea
acetilenei
Carbura de bariu Idem
Carbura de calciu Idem
Carburile metalelor alcaline Explodează în contact apa
Magneziu si aliajele lui Se degajă hidrogen
Hidrura de sodiu Reacţionează cu apa cu degajarea hidrogenului
Sodiu metalic Idem
Peroxid de sodiu La reacţie cu apa este posibil să se producă
explozie şi intensificarea arderii
Fosfura de sodiu La reacţie cu apa se degajă hidrura de fosfor
care se autoinflamează în aer
Var nestins La reacţie cu apa se degajă o cantitate mare de
căldură, temperatura atinge 400ºC si mai mult
Nitroglicerina Explodează la lovirea cu jetul de apă
Petrolatum Jetul de apă poate să ducă la aruncarea în
exterior şi la intensificarea arderii
Rubidiu metalic Reactionează cu apa cu degajarea hidrogenului
Salpetru Refularea jetului de apă în salpetrul topit
94
 provoacă aruncarea puternică sub forma de
explozie şi intensificarea arderii
Termit Se degaja hidrogen
Silani Reacţionează cu apa cu degajarea hidrurii de
siliciu, care se autoinflamează în aer
Titanul si aliajele lui Se degajă hidrogen
Tetraclorura de titan Reacţionează cu apa cu degajarea unei cantităţi
mari de caldură
Trisililamina Se descompune în contact cu apa cu degajarea
hidrogenului
Trietilaluminiu Reacţionează cu apa cu explozie
Acid clorsulfonic Reacţionează cu apa cu explozie
Cesiu metalic Reactionează cu apa cu degajarea hidrogenului
Praf de zinc Descompune apa cu degajarea de hidrogen
Electron Descompune apa cu degajarea de hidrogen
2. Substanţe de stingere prin izolare
2.1. Spuma chimică
Este formată dintr-o masă de bule de dimensiuni reduse, fiecare bulă fiind
învelită intr-o membrană lichidă umplută cu dioxid de carbon, care se formează pe
cale chimică în urma reacţiei dintre substanţele care generează spumă (substanţă
acidă şi substanţa bazică).
Substanţa acidă este formată de obicei din sulfatul de aluminiu sau acidul
sulfuric de o anumită concentraţie, iar cea bazică din bicarbonat de sodiu sau potasiu.
Reacţiile dintre substanţele respective au loc conform ecuaţiei:
Al2(SO4)3 + 6NaHCO3 = 6CO2 + 2 Al(OH)3 + 3Na2SO4
H2SO4 + 2NaHCO3 = Na2SO4 + 2CO2 + 2H2O
Prin reacția bicarbonatului de sodiu cu sulfatul de alumniu ia naştere hidroxidul
de aluminiu gelatinos, care reprezintă masa în care sunt înglobate bulele de dioxid de
carbon rezultat din aceasta reacţie.
Ca stabilizatori, care se adaugă soluţiilor din care se obţine spuma chimică, se
foloseşte de obicei, una din următoarele substanţe:
● glucoza;
● saponina;
● extractul de lemn dulce;
● spumanţi pe bază de albumine etc.
Pentru obţinerea spumei chimice în instalaţiile fixe de stingere a incendiilor cu
spumă şi la maşinile speciale de incendiu se foloseşte un praf chimic (la noi în ţară
denumit praf unic), apa şi generatoare special construite.
Praful chimic se obţine după o anumita reţetă, constituind un amestec format
din sulfat de aluminiu, bicarbonat de sodiu şi stabilizatori.
În ţara noastră, praful unic se produce şi se livrează pentru instalaţii mobile de
stins incendiu şi instalaţii fixe şi semifixe.
Pentru stingătoare, substanţele chimice din care se obţine spumă, sunt
cunoscute sub numele de încărcături:
● A (acid);
● B (bază).
95
 Acestea, înainte de a se introduce în stingătoare se dizolvă în apă, conform
instrucţiunilor care însotesc produsul.
În urma reacţiei dintre cele două soluţii introduse separat în stingător, se
produce spuma chimică cu un anumit coeficient de înfoiere.
Coeficientul de înfoiere reprezintă raportul dintre volumul spumei formate şi
volumul soluţiilor produselor A si B.
Astfel: Coeficientul de infoiere = __V .
Va + Vb
Spuma chimică este bună conducătoare de electricitate.
O spumă eficace trebuie să aibă urmatoarele calităţi:
● fluiditate;
● coeficient de înfoiere;
● densitate;
● persistenţă;
● aderenţă;
● timp de stingere minim etc.
Ea trebuie să curgă bine pentru a acoperi suprafaţa lichidului incendiat, greutatea
specifică este de 0,10 – 0,15 kgf ∙ cm².
Eficienţa spumei mai depinde şi de o serie de factori cum sunt:
● caracteristicile instalaţiilor existente pe maşinile speciale de incendiu;
● presiunea apei;
● proporţia de spumant şi apă;
● temperatura mediului ambiant.
Spuma chimică are o conductibilitate termică redusă şi din această cauză
împiedică reaprinderea substanţelor şi materialelor combustibile, precum şi
reîncălzirea lichidelor combustibile, sub influenţa corpurilor solide incandescente din
apropiere. Acesta este de fapt efectul de izolare pe care-l are spuma chimică.
Spuma chimică exercită asupra incendiului şi efecte de răcire şi înăbuşire.
Efectul de răcire se bazează pe preluarea unei anumite cantităţi de căldură din
focar, necesară evaporării apei ca şi separarea lichidului de spumă, în general de apă,
care se evaporă prin absorbţia de caldură. Spuma chimică realizează efectul de răcire
când temperatura focarului este mai mică de 1000ºC.
Efectul de înăbuşire se obţine prin acţiunea vaporilor de apă rezultaţi din
contactul acesteia cu combustibilul care arde, efect care se produce mai ales când
temperatura focarului este mai redusă de 1000ºC.
Spuma chimică se utilizează la stingerea incendiilor de produse petroliere şi de
materiale combustibile solide, care nu reacţionează cu soluţiile aprinse ale sărurilor.
2.2. Spuma mecanică grea
Acest gen de spumă se obtine prin amestecarea unei substanţe generatoare de
spumă cu aerul şi apa, folosind în acest scop dispozitive speciale.
Ca spumant se foloseşte spumogenul lichid sau spumogenul praf.
Unul din cel mai bun spumogen se obţine din proteine (faina de coarne şi
copite), în urma unui proces de degradare cu acizi minerali, neutralizare şi stabilizare
cu substanţe chimice. Se mai obţine şi din pene de păsări. Spumantul din proteine
este o substanţă vâscoasă, de culoare roşie brună şi cu miros caracteristic. Păstrarea şi

96
manipularea spumogenului trebuie să se facă conform instrucţiunilor deoarece în caz
contrar se alterează.
Se reaminteşte printre altele, obligaţia de a executa transvazarea periodică
pentru înlăturarea depunerilor pietrificate, precum şi atenţia care trebuie acordată
perioadei de timp cu temperaturi scăzute. Depozitarea sau păstrarea spumogenului
lichid la o temperatura mai mica de 5ºC este interzisă, deoarece se degradează.
Lipsa de proteine în unele situaţii, a determinat realizarea unui spumant
sintetic, în unele ţări.
Spuma mecanică acţionează asupra focarului prin efecte de izolare, răcire
datorită apei pe care o conţine şi înăbuşire în urma formării vaporilor de apă.
Utilizarea simultana în acelaşi loc a spumei şi apei nu este permisă deoarece
spuma se distruge foarte repede.

2.2.1. Spuma cu coeficient mediu şi mare de înfoiere (spuma uşoară)

Ideea utilizarii spumei mecanice cu coeficient mediu de infoiere (20 – 200) si
mai mare (200 – 1000) la stingerea incendiilor a fost materializată la început în
minele de cărbuni.
Primul dispozitiv de producere a acestui gen de spumă a fost simplu. Principiul
de funcţionare a fost menţinut şi ulterior la construirea generatoarelor de spumă, care
în ultima perioadă s-au diversificat foarte mult.
Pentru producerea spumei uşoare se foloseşte un spumant special. Practic şi
economic ar fi să se folosească acelaşi spumant pentru toate categoriile de spumă.
Spuma usoară exercită asupra focarului incendiului o acţionare complexă de
înabuşire, izolare şi răcire. Efectul de înăbuşire se datoreşte evaporării bruşte a apei
din spumă în apropierea focarului. Vaporii de apă care au un volum în jur de 1600 ori
mai mare decat volumul apei din care au provenit ocupă spaţiul înconjurător, formând
cu aerul existent un amestec în care conţinutul de oxigen scade sub 7,5 %, adică sub
concentraţia necesară întreţinerii arderii.
Efectul de izolare fără de radiaţia termică are o importanţă considerabilă pentru
protecţia construcţiilor.
Efectul de înabuşire al spumei uşoare poate fi mărit prin adaosul unei mici
cantităţi de CO2 în curentul de aer al generatorului de spumă. O astfel de spumă
stinge incendiile de alcool, acetonă etc. Spuma uşoară exercită un efect de răcire prin
preluarea unei cantităţi de caldură necesară pentru evaporarea apei. Cu cât mai multe
bule se descompun în apropierea focarului, cu atât efectul de răcire şi implicit cel de
stingere este mai accentuat. Apa din spumă din cauza căldurii, se transformă în aburi,
reducând concentraţia de oxigen prin diluarea aerului.
Gradul de mărire a efectelor spumei asupra incendiului este dependent de
coeficientul de înfoiere şi de durata spumei.
În aer liber de exemplu, la incendiile de suprafaţă, spuma medie s-a dovedit
foarte rezistentă. Cu toata greutatea specifică redusă, nu se produce ridicarea acesteia,
adică sa fie luată de curenţi, atunci când vine în contact cu focarul de incendiu.
Acest mod de comportare este determinat de vâscozitatea ei mare, care creşte
în raport cu temperatura.
O cerinţă importantă care trebuie satisfacută în sistemele cu preamestec este
cea a folosirii apei curate. Impurităţile de apă distrug biologic spumantul, într-un
procent care poate să ajungă la 100%.
97
 Eficienţa de stingere a spumei uşoare, ca dealtfel a oricărei spume, se
apreciează pe baza timpul de stingere şi a cantităţii de soluţie spumantă consumată pe
unitatea de suprafaţă în unitatea de timp (Isolutie /m² ∙ s).
Timpul de stingere scade odată cu mărimea debitului de spumă, la început mai
rapid, apoi mai lent.
Eficacitatea oricărei spume la stingerea incendiilor este dependentă în afară de
calităţile fizico-chimice ale spumantului, de coeficientul de înfoiere, de structura
spumei şi de unii factori caracteristici incendiului, cum ar fi de exemplu, natura
substanţei care arde, temperatura exterioară, vânt etc.
Una din condiţiile de bază pentru folosirea cu succes a spumei uşoare o
constituie folosirea ei la o anumită temperatură a mediului ambiant, având în vedere
faptul că principalul component al spumei este aerul. În cazul temperaturilor cuprinse
între 0 si 100ºC, amestecul spumant nu suferă modificări esenţiale. Sub temperatura
de 100ºC există anumite limitări. Spumantul are temperatura de îngheţ de ≈ - 15ºC.
Prin formarea soluţiei de 2% spumant cu apă, punctul de îngheţ se modifică la – 2ºC.
Spuma cu coeficient mare de înfoiere se distruge în contact cu flăcările, cu
suprafeţele uscate sau din cauza temperaturilor ridicate. Deşi se distruge la început,
spuma este completată datorită debitului mare al generatorului. Pentru reuşita acţiunii
de intervenţie este necesar să se ţină seama de pierderile provocate prin distrugere,
luându-se în calcul un coeficient de siguranţă de 1,2 – 1,4.
Înlăturarea spumei după folosirea ei la incendiu se poate realiza cu ajutorul
unui jet de apă pulverizată sau prin jeturi de pulbere refulate dintr-un stingător,
distrugerea bulelor făcându-se în acest caz printr-o acţiune mecanică. Se mai pot
folosi în acelasi scop şi substanţe chimice dizolvate în apă intr-o anumită
concentraţie, refulate asupra spumei.
Spuma uşoară se poate folosi cu rezultate bune la stingerea incendiilor în
industria chimică, aceasta pentru că într-un spaţiu redus poate fi refulat un volum
foarte mare de spumă, în magaziile navelor, în subsoluri, în canale de cabluri etc.
Prin folosirea spumei uşoare se creează posibilitatea aprinderii de focar
deoarece volumul mare de spumă împiedicp aerul fierbinte să ajungă la personalul de
intervenţie.
Spuma uâoară se obţine în generatoare de spumă care funcţionează pe
principiul ejecţiei şi prin folosirea unui ventilator.
Spuma cu coeficient mediu de înfoiere se poate obţine şi prin utilizarea unor
ţevi generatoare speciale.
Spuma uşoarp s-a afirmat ca o substanţă de stingere cu multiple calităţi, dar şi
anumite limite de utilizare.
Folosirea spumei uşoare prezintă următoarele avantaje:
● utilizarea unei cantităţi minime de apă (1 – 2 l) pentru ≈ 1000 l spumă;
● stingerea rapidă a incendiului şi împiedicarea reaprinderii;
● lipsa acţiunii corozive (spre deosebire de spuma chimică);
● pătrunderea ei în locuri greu accesibile (pivniţe, coridoare, canale etc.);
● lipsa unor efecte nocive asupra organismului uman.
Dezavantajele spumei uşoare sunt următoarele:
● greutatea redusă ţi deci instabilitate atunci când bate vântul;
● preţ de cost relativ ridicat;

98
 ● dificultăţi la îndepărtarea ei, după stingerea incendiilor (unele tipuri de
spumă înfundă canalizările);
● distanţa de acţiune a generatoarelor relativ limitată.
Acest ultim dezavantaj poate fi compensat prin utilizarea unor tuburi mari şi
lungi pentru dirijarea spumei la locul dorit.
Hotărarea de a se folosi sau nu spuma uşoară la stingerea incendiilor rămane la
latitudinea comandantului acţiunii de intervenţie, care trebuie să ţină seama
întotdeauna de condiţiile concrete existente, în aşa fel încât intervenţia cu spumă să
apară raţională din punct de vedere tehnico-economică-operativ.
2.2.2. Apa uşoară
Apa uşoară este o substanţă stingătoare de data mai recentă, care se refulează
asupra unui lichid nemişcabil cu apă, ea formează o peliculă care impiedică, chiar şi
în cazul în care este foarte fină, evaporarea lichidului combustibil.
Datorită acestei situaţii se reduce concentraţia de vapori deasupra lichidului
care arde, procesul de ardere se întrerupe şi reaprinderea nu mai este posibilă.
Din punct de vedere chimic, pelicula este formată din acizi perfluoruraţi şi
sulfonici. Fiecare moleculă se compune dintr-un lanţ lung, care la un capăt este
floururat, iar la celălalt are o grupare solubilă în apă. Aceste molecule se orientează
una lângă alta ca un şir de zăbrele, în cazul în care soluţia apoasă ia contact cu un
lichid insolubil (ulei, benzina).
Datorită orientării în acest mod a părţilor fluorurate, în statul limitrof se
formează o peliculă plutitoare care reduce apreciabil evaporarea lichidului aflat
dedesubt.
Pelicula de protecţie nu se realizează prin simpla refulare a soluţiei de
substanţă tensioactivă în apa, ci trebuie realizat mai întai un strat de spumă. În pereţii
subţiri ai bulelor de spumă are loc, probabil orientarea moleculelor filiforme.
Substanţele tensioactive pe baza de fluor din care se obţine apa uşoară s-au
dovedit a fi foarte eficiente la stingerea incendiilor atunci când sunt amestecate cu
substanţe proteinice. Se obţine o spumă fluidă şi rezistentă la foc, indicată a se folosi
în instalaţii fixe de stingere la rezervoare, recomandându-se, după unii specialişti din
străinătate, să se introduca de jos în sus, adica sub suprafaţa incendiata.
Pe plan modial au apărut diferite feluri de cantităţi de substanţe tensioactive
pentru realizarea apei uşoare. Cele mai utilizate sunt din categoria AFFF (Aqueos
Film Formin Foam, în traducere – spumă cu formare de peliculă de apă).
Apa uşoară cu coeficient redus de înfoiere se poate folosi la stingerea
incendiilor pe aeroporturi, fiind refulată de la distanţă.
Apa uşoară cu coeficient mediu de înfoiere are efect mai mare la stingerea
incendiilor de lichide combustibile declanşate pe suprafete mari. Ea prezintă o
calitate şi anume persistă foarte mult şi asigură o regenerare permanentă a peliculei
pe o durată mare de timp.
Unul din marile avantaje ale apei uşoare este compatibilitatea cu spuma
proteinică şi intr-o masură oarecare cu pulberea stingătoare. Acest mare avantaj poate
fi folosit pentru realizarea unei stingeri rapide a incendiilor, folosind procedee mixte.
În general pelicula de apa uşoară poate rezista pe suprafaţa lichidului timp de 5
– 6 min, dupa care este indicat ca lichidul să se acopere cu o spumă proteinică.
Efectul de stingere a incendiului cu apa uşoară trebuie obţinut în decurs de 4 – 5 min.
99
În acestă perioadă de timp, în apropiere nu trebuie să existe surse de aprindere, în
special flăcări, deoarece prin distrugerea peliculei, incediul poate să reapară.
2.3. Pulberi stingatoare
Acestea au devenit substanţe de stingere de largă utilitate.
Rezultatele excelente, chiar şi în cazul incendiilor de proporţii de gaze sau
lichide combustibile, posibilităţile corespunzătoare de conservare, cât şi alte însuşiri
ale lor, fac ca pulberile stingătoare să constituie substanţe de stingere destul de
eficace.
Componentul de bază al unor pulberi stingătoare este bicarbonatul de sodiu. În
afara pulberii pe bază de bicarbonat de sodiu se mai fabrică pulberi pe baza de
bicarbonat de potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, uree şi din diferiţi
compuşi ai borului.
Pe plan modial s-au stabilit 3 grupe de pulberi stingătoare în raport de natura
incendiilor, la care pot fi folosite:
1) Pulberi stingătoare B, C, E, eficace la stingerea incendiilor de lichide şi
gaze combustibile, la instalaţii şi aparate electrice.
2) Pulberi stingătoare A, B, C, E folosite la stingerea categoriilor de incendii
arătate la punctul 1), în plus sunt eficace şi la stingerea incendiilor de
materiale combustibile solide, ca lemn, carbuni, paie etc.
3) Pulberi stingătoare A, B, C, D, E, care sunt eficace la toate categoriile de
incendii specificate mai înainte, precum şi la incendiile de metale uşoare şi
aliajele acestora.
La noi în ţară până în prezent, din aceste grupe, s-a fabricat o pulbere
stingătoare de tipul B, C şi E denumita „Pulvogen”, pe baza de bicarbonat de sodiu.
Cu cât procentul de bicarbonat de sodiu este mai mare, cu atât capacitatea pulberii ca
substanţă stingătoare creşte, deoarece restul componenţilor au rolul de a ameliora
mobilitatea pulberii şi de a o feri de aglomerare la umiditate.
Pulberea pe bază de bicarbonat de sodiu folosită în multe ţări, este măcinată
atât de fin, încat 1 cm3 pulbere conţine 25 mil. particule cu efect activ la stingere.
Sporirea însa a fineţei de măcinare peste o anumită limita nu mai duce la o
intensificare a efectului de stingere. Aceasta se explică prin faptul că masa
particulelor de pulbere este prea redusă. Odată cu refularea unor asemenea particule
în flăcari, energia lor cinetică nu mai este suficientă pentru pătrunderea în focarul de
ardere. Dacă flăcarile sunt mari ele aruncă pulberea în sus.
Sub acţiunea căldurii, bicarbonatul de sodiu se descompe conform relaţiei:
2NaHCO3 ↔ Na2CO3 + CO2 + H2O
La descompunerea totala a 1 kg pulbere bicarbonat de sodiu se degaja 0,26 kg
bioxid de carbon şi se consumă o cantitate de caldură necesară pentru evaporarea a
300 cm3 apă. Acestei cantităţi îi corespunde un efect de răcire de ≈ 95 kcal.
Un mare succes la stingerea incendiilor se obţine prin folosirea bicarbonatului
de potasiu. Dacă se compară cele mai bune pulberi produse pe baza de bicarbonat de
sodiu, cu pulberea pe baza de bicarbonat de potasiu, se constată ca aceasta din urmă
este cu 30 – 50% mai eficace la stingerea incendiilor.
2.3.1. Florex
Aceasta pulbere stingătoare se fabrică la noi în ţară din bicarbonat de potasiu
pulsiv, uree tehnică şi alte substanţe chimice, care prezintă caracteristici de stingere
100
superioare pulvogenului şi pulvogenului special. Acţiunea de stingere instantanee a
flăcărilor degajate pe timpul incendiilor se datoreşte aductului potasocarbamic obţinut
prin reacţia chimică solid-solid, în faza „microcristalină” în prezenţa unui catalizator
cu conţinut de fluor, la temperatura de 60ºC.
Aductului potasocarbamic i se mai adaugă o serie de componenţi chimici, care
au rolul de a mări mobilitatea florexului în stare neetanşată, în mod deosebit în stare
fluidizată, rezistentă la acţiunea umidităţii atmosferice şi a agentului de vehiculare
asupra focarului de incendiu, cum ar fi dioxidul de carbon, azotul şi alte gaze inerte.
De asemenea, florexul este destul de labil la termodescompunere, generând la
temperatura flăcărilor de 800 - 1400ºC dioxid de carbon, azot şi vapori de apă, toate
aceste produse degajate având un efect de stingere secundar, în special de răcire a
mediului gazos în care se produce procesul de ardere.
Efectul de stingere al florexului se datoreşte producerii unor fenomene fizico-
chimice speciale ale aductului potasocarbonic, care fac să creasca viteza de
întrerupere a reacţiilor chimice de ardere, datorită şi absorbţiei pe suprafaţa
particulelor de pulbere a radicalilor liberi din flăcări şi de inhibare a produselor de
oxidare.
În afara de acestea la efectul de stingere mai contribuie natura şi fineţea
particulelor de pulbere (100 – 60 microni - µ), capacitatea de a degaja gaze inerte şi
vapori de apă, substanţe care răcesc şi diluează mediul în care există focarul de
ardere.
Pentru a se asigura un efect corespunzator de stingere este necesar ca pulberea
florex să fie depozitată în conditii optime.
În încăperile în care se depozitează florex temperatura nu trebuie să depaşească
30ºC, umiditatea să fie cât mai redusă, depozitarea să se facă în ambalaje originale –
bidoane metalice ermetic inchise. De asemenea, în aceste încăperi este interzis să se
depoziteze materiale combustibile volatile ca benzine, alcooli, uleiuri etc., precum şi
produse care favorizează umiditatea.
Pulberile stingătoare şi produsele de descompunere nu sunt periculoase pentru
sănatatea omului, ele protejează personalul care acţionează la stingerea incendiilor
împotriva radiaţiei termice emisa de focarul de ardere. De regulă, pulberile
stingătoare nu exercită un efect corosiv asupra metalelor.

2.3.2. Mecanismul stingerii incendiilor cu pulbere

Privind efectul de stingere al pulberii stingătoare au apărut mai multe teorii.
Astfel:
Prima teorie, de fapt şi cea mai veche, se referă la acţiunea componenţilor
rezultaţi prin descompunerea termică a pulberii refulată asupra flăcărilor. Efectul de
stingere se bazează pe reducerea concentraţiei de oxigen în urma apariţiei dioxidului
de carbon şi a vaporilor de apă, pe absorbţia căldurii degajate şi acoperirea focarului
cu un strat de pulbere care se topeşte. Potrivit acestei teorii, răcirea şi înabuşirea
focarului sunt esenţiale.
A doua teorie ţine seama de factorii enumeraţi mai inainte la prima teorie, însă
consider ca factor esenţial formarea stratului protector de pulbere, în care loc
echilibrarea temperaturilor şi apariţia schimbului de căldură în urma descompunerii
chimice a pulberii.

101
 A treia teorie consideră efectele de răcire şi înabuşire ca secundare şi explică
stingerea prin întreruperea reacţiilor în lanţ de ardere ca urmare a pătrunderii norului
de pulbere în flăcări. Radicalii activi rezultaţi din ardere se ciocnesc cu particulele de
pulbere, transmiţând acestora energia lor şi drept consecinţă, mecanismul arderii în
lanţ se intrerupe.
Stingerea incendiilor cu pulbere este în realitate stingerea flăcărilor. Se va
putea stinge cu pulbere numai un asemenea volum de flacari care poate fi inundat cu
pulbere deodata. Metoda de stingere a incendiului timp indelungat folosind pulbere
puţină nu dă rezultate.
Pulberile stingătoare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
● eficacitate mare la stingere, determinată de proprietăţile chimice şi
gradul de dispersie;
● fluiditate bună în conducte, în capacitatea de a forma un nor compact
în suspensie în aer, stabilitate la umezire şi la întărire în cazul unei
păstrări îndelungate;
● stabilitate termică;
● conductibilitate electrica redusă.
Cea mai mare parte a pulberilor pe baza de bicarbonat de sodiu, satisfac aceste
cerinţe. La unele experimentări efectuate în străinatate, cu 1 kg pulbere stingătoare pe
baza de bicarbonat de sodiu s-a reuşit să se stingă în timp de 1 – 2 s un incendiu de
benzină revarsată pe o suprafaţa de 1 m2.
Eficacitatea pulberii stingătoare mai depinde de suprafaţa specifică a
particulelor, cea mai convenabilă fiind de 2000 – 2500 cm²/g.
De asemnea, granulozitatea pulberii influenţează mobilitatea şi conservarea
acesteia, mărimea granulelor putând varia între 50 – 100 µ.
Mobilitatea (fluiditatea) pulberilor constă în opunerea unei rezistenţe mai mici
sau mai mari la refularea lor prin diferite ajutaje. Ea depinde de granulozitate şi nu
trebuie să se menţină ridicată, chiar şi în cele mai grele condiţii de utilizare şi
depozitare mai îndelungată.
Pulberile stingătoare prezintă şi unele neajunsuri. Astfel, pentru obţinerea
efectului maxim de stingere, dimensiunile particulelor de pulbere trebuie să fie foarte
reduse, fapt ce duce la mărirea coroziunii, la tendinţa de întărire, la depozitare, ceea
ce creează greutăţi la păstrare şi în mod deosebit la refularea lor asupra focarelor de
ardere.
Tendinţa particulelor de pulbere la întărire depinde de forma acestora, structura
cristalelor şi umiditatea mediului. Pulberile formate din cristale foarte regulate au un
efect de stingere mai mare decţt cele cu particule de formă neregulată (asimetrice).
Primele se caracterizează prin capacitatea de a se împrăştia uşor şi de a forma un nor
cu densitate uniformă. Pulberile care au cristalele sub formă neregulată sau cu reţea
cristalină au o tendinţă mai mare de întărire. În acest caz se formează aglomerări de
particule, formări de bulgări, înrăutaţindu-se astfel fluiditatea.
Progresele obtinuţe la fabricarea unor pulberi stingătoare, cu calităţi superioare
s-au datorit şi faptului că apa, spuma şi gazele inerte nu au fost întotdeauna eficace la
stingerea unor categorii de incendii, ca incendiile de metale (sodiu, potasiu, magneziu
sub formăde pulbere), lichide uşor inflamabile, instalaţii electrice etc. la care unele
din pulberile stingătoare au fost eficiente.

102
3. Substanţe folosite la reducerea conţinutului maxim de oxigen
3.1. Dioxid de carbon
Prin folosirea substanţelor care reduc conţinutul minim de oxigen, viteza de
degajare a căldurii scade temperatura de ardere. Pe timpul acţiunii de stingere a
incendiilor, folosind aceste substanşe se diluează atât aerul care participă la ardere,
cât şi substanţele combustibile care intră în zona de ardere.
Dioxidul de carbon CO2 este un gaz incolor şi inodor. Se dizolvă uşor în apă,
solubilitatea scazând odată cu creşterea temperaturii. Dioxidul de carbon nu arde şi
nici nu întreţine arderea. Un litru de dioxid de carbon în stare normală are 1,976 kg,
deci este mai greu decat aerul, proprietate care îl face să fie utilizat la stingerea
incendiilor. Greutatea specifică a CO2 este 1,53. Temperatura critică fiind de +31ºC
se poate lichefia cu uşurinţă. Temperatura de fierbere a CO2 lichid la 760 mm Hg este
– 78,5ºC. La temperatura de – 56,2ºC şi la presiunea de 5,28 kgf/cm2, CO2 poate fi
lichid, solid sau gazos.
Daca CO2 comprimat i se dă posibilitatea să se destindă până la presiunea
atmosferică, atunci el devine solid, sub forma de zapadă carbonică, fenomenul
respectiv denumindu-se detentă.
Prin introducerea acestei substanţe stingătoare în încăperea în care a izbucnit
incendiul se înlătura aerul şi ca urmare arderea încetează. CO2 mai acţionează asupra
focarului şi prin efectele de înăbuşire şi răcire. În general, se poate admite ca efectul
de răcire al unui kg de CO2, corespunde cu 15% din efectul de răcire al unui kg de
apă (≈ 629 kcal/kg), considerând că întreaga cantitate de apă se evaporă.
Dioxidul de carbon ca substanţă stingătoare are următoarele calităţi:
● pătrunde în orificiile obiectului aprins, fiind mai greu decat aerul;
● nu distruge obiectele şi materialele asupra cărora se refulează;
● este rău conducător de electricitate;
● nu se deteriorează pe timp de conservare îndelungată;
● nu este sensibil la acţiunea temperaturilor scăzute.
Dioxidul de carbon poate fi întrebuinţat la stingerea incendiilor fie sub formă
de gaz, fie de zapadă carbonică. El trebuieă să fie fără urme de umezeală, de oxigen şi
impurităţi. Cea mai eficace acţiune de stingere se obţine în spaţiu închis, deoarece
concentrarea necesară se menţine mult timp şi pierderile se pot completa cu uşurinţă.
În general se admite că procesul de ardere poate fi întrerupt dacă concentraţia
volumetrică în % a CO2 este de cel puţin 28,6%, iar concentraţia oxigenului din aer
nu depăşeşte 15% în volum.
În medie se consideră că pentru stingerea incendiilor la majoritatea substanţelor
este suficientă o concentraţie de 30 – 35% în volum de CO2 în aer. Succesul în
acţiunea de stingere depinde în mare măsură de cantitatea de dioxid de carbon
introdusă în încpperea în care a izbucnit incendiul, precum şi de modul de refulare
asupra focarului; 1 l de CO2 lichid formează 400 – 500 l gaz, în condiţii atmosferice
normale.
Dioxidul de carbon comprimat se transportă în butelii de oţel, presiunea
acestuia în butelie nu depinde numai de temperatură, ci şi de gradul de umplere a
buteliei respective. Prin grad de umplere se înţelege raportul dintre volumul
îmbuteliereii, în litri şi cantitatea de dioxid de carbon în kg introdusă în butelie, raport
care este indicat să fie 1,34 l/kg.

103
 Dioxidul de carbon se foloseşte mult ca substanţă stingătoare refulată prin
intermediul instalaţiilor fixe de stingere, ca agent de vehiculare a pulberilor
stingătoare din stingătoarele de incendiu şi masini speciale de stins incendiu.
Dioxidul de carbon are un larg domeniu de utilizare:
● depozite de materiale amenajate în încăperi cu suprafaţă mică;
● încăperi cu documente de importanţă deosebită (arhive, muzee,
biblioteci, laboratoare etc.);
● maşini şi instalaţii electrice amplasate în încăperi închise;
● transformatoare şi generatoare electrice, staţie de distribuţie, centrale
telefonice automate;
● centre de calcul, încăperi de producţie fără supraveghere continuă a
producţiei, instalţii sau utilaje de mare volum care au un rol important
economic;
● recipiente cu lichide combustibile cu o temperatură de inflamabiliate a
vaporilor scazută, avand un volum maxim de 500 m3;
● magazii din nave maritime.
Nu este recomandabil să se foloseasca la stingerea incendiilor de:
● cărbuni;
● sulf;
● metale uşoare ca magneziu;
● titan;
● plutoniu;
● uraniu;
● thoriu etc.;
● în apropierea cianurilor, deoarece reacţionează cu acestea.
3.2. Azotul
Este un gaz fără culoare şi miros, mai uşor decat aerul. Se păstrează şi se
depozitează în stare gazoasp comprimată.
Azotul se poate folosi la stingerea incendiilor izbucnite în instalaţii tehnologice
fiind refulat din instalaţii fixe de stingere sau ca agent de vehiculare a pulberilor
stingătoare din maşini speciale de stins incendiu.
Concentraţia de stingere cu azot este apreciabil mai mare decat a dioxidului de
carbon, ajungând pana la 31% în volum. Acestea se explică prin faptul că dioxidul de
carbon are căldura specifică mai mare şi conductibilitatea termică mai redusă.
3.3. Aburul
Ca substanţă stingătoare, aburul este utilizat în industria chimică, petrochimică,
de lacuri şi vopsele, în camere de uscare, în staţiile de pompe şi într-o serie de
încaperi tehnologice. Sunt cunoscute mult cazuri de stingere cu succes a incendiilor
cu ajutorul aburului.
Efectul de stingere al aburului se bazează mai ales pe diluarea concentraţiei de
oxigen. În zona de ardere până la o limită în care continuarea arderii devine
imposibilă.
Pentru ca aburul să aiba eficacitate la stingerea incendiilor este necesar să se
creeze o concentraţie de cel puţin 35% în volum.
Ca substanţă stingătoare se poate folosi atât abur saturat, cât şi cel
supraîncălzit, primul fiind cel mai eficient. Aburul ca substanţă stingatoare este
104
indicat să se folosească în instalaţii fixe, semifixe, în special acolo unde există pentru
procesul tehnologic o instalaţie de abur, permanent în funcţiune.
De ce totuşi unele incendii care nu au fost stinse cu abur, chiar în concentraţie
de 35% ? Explicaţia ar fi următoarea:
1)La începutul incendiului utilajele şi construcţiile înconjurătoare nu sunt încă
încălzite şi dacă în acest moment se introduce abur, o mare parte se condensează,
neîndeplinind rolul de mijloc de stingere. De exemplu, pe construcţiile verticale la
temperatura suprafeţei de 50ºC într-un minut se condensează 2,4 kg/m² abur la
temperatura de 125ºC, de doua ori mai puţin şi de abia la 150ºC condensarea practic
încetează.
2) Analiza majorităţii incendiilor nestinse cu abur (vapori de apa), indică faptul
că tocmai condensarea intensivă a aburului a dus la aceste insuccese.

3.4. Apa fin pulverizată (ceaţa de apă)

Apa fin pulverizată trebuie să aiba perimetrul particulelor până la 100 µ, care
se obţine prin pulverizarea apei sub înaltă presiune sau prin folosirea unor ţevi
pulverizatoare speciale.
La o pulverizare fină a apei în zona de ardere, aceasta se transformă în abur
(vapori de apă), diluând substanţele care participă la ardere.
Efectul de stingere depinde de uniformitatea repartiţiei picăturilor în flux şi de
densitatea jetului de apă [g/cm² ∙ min]. Cu cât este mai mare densitatea jetului şi
uniformitatea lui, cu atât efectul de stingere este mai corespunzator.
In general, în faza iniţială a incendiului, flăcările se manifestă cu intensitate,
apoi se micşorează treptat până la înlăturarea arderii care la lichide survine de fapt în
momentul în care apa fin pulverizată acoperă simultan întreagă suprafaţă incendiată.
4. Substanţe de stingere prin inhibiţie chimică
Dintre mijloacele de stingere prin inhibiţie chimică fac parte hidrocarburile
halogenate.
Încercările efectuate în diferite condiţii, au pus în evidenţă eficacitatea
hidrocarburilor halogenate ca inhibitori de reacţie la incendiile de produse petroliere
şi de diferite substanţe chimice.
Mecanismul de întrerupere a procesului de ardere folosind substanţe de
stingere prin inhibiţie chimică nu este încă suficient studiat. Există numai ipoteze
teoretice, bazate pe faptul că prezenţa hidrocarburilor halogenate în zona de ardere nu
reclamă o scădere apreciabilă a concentraţiei de oxigen în aer pentru întreruperea
procesului de ardere.
De exemplu, pentru încetarea arderii folosind azotul ca substanţă stingătoare,
se impune aducerea concentraţiei de oxigen în aer până la 14%, iar la folosirea
hidrocarburilor halogenate, concentraţia poate să fie la 20,6%.
Mijloacele de inhibiţie chimică au punctul de fierbere coborât, stabilitatea
termică scazută cu formarea radicalilor şi atomilor, care la încălzire trec uşor în stare
gazoasă.
Hidrocarburile halogenate au fost denumite „haloni” de la prescurtarea
denumirii în limba engleză „halogenated hydrocarbon”.
Fiecare hidrocarbură halogenată este reprezentata de un număr.

105
 De exemplu, diflourclorbrommetanul (CF2ClBr) – halonul 1211;
tetrafluordibrommetanul (CF2Br-CF2Br) – halon 2402.
Fiecare halon este reprezentat printr-un indicativ, în care cifrele reprezintă, în
ordine, numărul de atomi de carbon, fluor, clor şi brom. Atunci când unul din
elementele amintite nu este cuprins în halonul respectiv, aceasta se notează cu un
zero. Zerourile finale sunt neglijabile, iar hidrogenul nu este marcat în mod deosebit,
prezenţa sa putând fi dedusă în mod simplu.
In paralel există, în special în tehnologia frigului şi în patente denumirea de
„freon” urmată de un indicativ corespunzator fiecărei hidrocarburi halogenate. Prima
cifră reprezintă numarul atomilor de carbon, minus unu, a doua cifră numărul
atomilor de hidrogen plus unul, a treia cifră numarul atomilor de fluor. Numărul
atomilor de brom este reprezentat printr-un B urmat de cifra respectivă.
In tabelul 12 sunt reproduse denumirile hidrocarburilor halogenate utilizate pe
scară largă.
Dintre halonii prezentati în tabelul 12 merita sa fie scoasă în evidenţă acţiunea
halonilor 1301 si 1211.
Halonul 1301 păstrat sub presiune sub formă lichidă, prezintă proprietăţi
superioare faţă de dioxidul de carbon. Se poate enumera slaba lui toxicitate, motiv
pentru care se refulează concomitent cu evacuarea persoanelor în încăperea
incendiată. Eficienţa unei butelii cu halon 1301 este echivalentă cu cinci butelii de
dioxid de carbon de aceeaşi mărime.

Hidrocarburi halogenate utilizate ca substanţe stingătoare

Simbolul Simbolul
Denumirea chimica Formula chimica
halonului freonului
Tetraclorura de carbon CCl4 104 -
Clorbrommetan CH2BrCl 1011 -
Brommetan CH3Br 1001
Difluorclorbrommetan CBr Cl F2 1211 12 B1
Difluordibrommetan C Br2F2 1202 12 B2
Triflourbrommetan CBr F3 1301 13 B1
Tetrafluordibrommetan C2Br2F4 2402 114 B2

In plus, refularea în totalitate a halonului 1301 ar necesita 10 secunde în timp ce în

cazul dioxidului de carbon acest timp ar creşte de la 60 la 120 s. Halonul 1301
provoaca reacţia complexă în lanţ, producând o inhibiţie de amploare.
Halonul 1211, denumit şi BCF, este o substanţă stingătoare foarte eficace
pentru stingerea incendiilor. Este considerat unul dintre cele mai noi substanţe
stingătoare universale de stingere a incendiilor. BCF nu este bun conducător de
electricitate şi se poate folosi fără pericol la instalaţiile electrice şi electronice. Se
prezintă sub formă de lichid incolor, necoroziv, incombustibil şi fierbe la – 4ºC. La
ieşirea din duze se evapora repede, fără a lasa urme, de aceea poate fi folosit la
stingerea incendiilor declanşate la cele mai fine aparate.
Stingerea incendiilor cu hidrocarburi halogenate se poate face cu jet compact,
jet pulverizat, sub formă de aerosoli. Alegerea unui anumit procedeu pentru stingerea
incendiului se face în funcţie de particularităţile obiectivului în care a izbucnit

106
incendiul. Hidrocarburile halogenate pot fi refulate asupra incendiului cu ajutorul
stingătoarelor şi din instalaţii fixe.
Procesul de întrerupere a arderii se datoreşte vaporizării picăturilor de
substanţe stingătoare; amestecării vaporilor substanţei stingătoare cu vaporii
combustibili; interacţiuni fizico-chimice între vaporii de haloni şi vaporii de
combustibil.
Fenomenul de vaporizare a picăturilor este de cea mai mare importanţă. El este
influenţat de viteza de deplasare a picăturilor, de mărimea acestora şi de temperatură.
Efectul diferit de stingere produs de fiecare dintre hidrocarburi este determinat
de viteza diferită de descompunere şi de reacţia radicalilor, la care se adaugă
influenţa materialelor aprinse şi cea a mediului înconjurător. Cu cât concentraţia de
stingere este atinsă mai repede, cu atât stingerea se realizează într-un timp mai scurt,
iar descompunerea hidrocarburilor halogenate este mai redusă.

5. Intensitatea de refulare a substanţelor stingatoare

Prin intensitatea de refulare a substanţei stingătoare se înţelege cantitatea din
aceasta substanţă (l sau kg), refulată de timp (s sau min) pe unitatea de suprafaţă
incendiată [m²], a perimetrului [m] sau a volumului [m3], pentru stingerea
incendiului.
Se cunosc intensităţi de refulare reale şi necesare.
Intensităţile de refulare a apei la stingerea unor materiale combustibile solide
Intensitatea de refulare
Denumirea materialelor, obiectelor si
Pe suprafata [l ∙ s-1 In perimetru [l ∙ s-1
natura incendiilor
∙ m-2] ∙ m-1]
Mobila si la incendii în interiorul cladirilor 0,06 – 0,10 -
Peretii exteriori la cladiri combustibile,
soproane de lemn, depozite de materiale 0,8 – 0,10 0,40 – 0,50
solide la o intensitate medie a incendiului
Acoperisuri mari combustibile, rotund în
stive (cu spatii intermediare de 10 m): 0,13 – 0, 15 0,65 – 0,75
- peste 30% umiditate - 0,80
- sub 30% umiditate - 1,40
Scanduri în stive:
-
- peste 30% umiditate 0,21
- sub 30% umiditate 0,45 -
Stive de scanduri cu urmatoarele spatii
intermediare: - 0,20
- pana la 10 m - 0,60
- pana la 25 m
- 0,20
- pana la 40 m
Instalatii de pe cheiuri 0,08 – 0,20 0,40 – 1,00
Incendii în interiorul navelor 0,08 – 0,20 -
Incendii la suprastructura navelor 0,18 – 0,20 -
Incendii la corpul avionului 0,20 – 0,30 -
Textolit, carbolit si deseuri de mase 0,06 – 0,20 -

107
plastice
Hartie infoiata 0,07 – 0,10 -
Stive de cauciuc si produse tehnice din
0,16 – 0,18 0,80 – 0,90
cauciuc
Folii de celuloid 0,6 – 0,10 -
Incendii în pivnitele cladirilor de gradul II
0,30 – 0,10 -
de rezistenta la foc
Cladiri de productie de gradul III, IV, V de
0,06 – 0,20 -
rezistenta la foc
Inncedii în spatiul scenei teatrelor 0,20 – 0,30 -
Sali de teatru (spectacole) 0,10 – 0,15 -
Garaje 0,05 – 0,14 -
Alcool etilic (incendii la depozite de
0,20 – 0,40 -
alcooli în fabrici de alcooli)

Pentru reuşita stingerii incendiilor trebuie îndeplinită condiţia: Ir > Inec ;

Ir si Inec reprezintă intensitatea reală şi respectiv cea necesară de refulare a

substanţei de stingere.
Pentru produse petroliere şi alte lichide combustibile, intensităţile de refulare
sunt în funcţie de agregatele folosite la producerea spumei chimice şi aeromecanice.
Intensităţile variază pentru spuma chimică între 0,31 l ∙ s-1 ∙ m-2 pentru uleiuri şi
0,75 l ∙ s-1 ∙ m-2 la benzină, iar pentru spuma aeromecanică în jur de 1,25 l ∙ s-1 ∙ m-2.
Pentru lichidele combustibile care se pot stinge cu apa pulverizată, intensitatea
de refulare a acesteia variază între 0,2 – 0,4 l ∙ s-1 ∙ m-2.
La folosirea aburului pentru stingerea incendiilor în încaperi, intensitatea de
stingere este cuprinsă în raport de etanşeitatea încăperii, intre 0,0025 si 0,005 kg/s ∙
m².
Pentru încăperi cu volumul până la 56,60 m3, intensitatea iniţialăde refulare a
dioxidului de carbon trebuie să fie de cel puţin 1,60 kg/m² şi peste acest volum, de cel
puţin 1,34 kg/m3. În sistemul cu jeturi de dioxid de carbon, pentru fiecare metru
pătrat de suprafaţă de lichid combustibil se vor asigura minimum 8 kg CO2, iar pentru
fiecare metru pătrat la suprafaţă a instalaţiilor şi utilajelor 6 kg.
Pentru calcule orientative la folosirea pulberilor stingătoare Florex, intensitatea
de refulare la stingerea incendiilor de benzină CO 90, se ia în jur de 45 l ∙ s-1 ∙ m-2, iar
pentru metanol de la 70 la 100 l ∙ s-1 ∙ m-2.

TEMA12: UTILAJE PENTRU INTERVENȚIE

Motopompa remorcabilă NOVUS 2000

Destinaţie
Motopompa remorcabilă de stins incendii NOVUS 2000, este destinată intervenţiei
rapide la stingere incendiilor prin aspirarea şi apoi refularea apei din surse cu sau fără
presiune asupra focarelor de incendiu, eliminarea efectelor inundaţiilor. Motopompa
poate fi folosită şi pentru refularea apei calde de până la 800 C, pompa având
garnituri rezistente la temperatură.
108
Motopompa NOVUS 2000 este un utilaj simplu dar eficient şi nu prezintă dificultăţi
în exploatare şi întreţinere.
Caracteristici principale
1. ŞASIU
 număr axe : 1
 număr roţi : 2
 viteza maximă de tractare pe drumurile publice : 80 km/oră
2. MOTOR
 model : 11 LD 626 – 3
 răcire cu aer
 putere : 42 CP (30,8 kw)
 nr. cilindri : 3
 capacitate cilindrică : 1870 cmc
 capacitate baie de ulei : 5,5 l
 capaciatate rezervor : 15l
 consum de ulei : 0,018 kg/ora
 consum mediu de motorină : 6 l/ora
 greutate : 170 kg
3. POMPA
 tip : centrifugală, monoetajată
 turaţie de lucru : 2600 rot/min
 debit : 2200 l/min
 adâncime maximă de aspiraţie : 8 m
 diametru de aspiraţie : 4” prevăzut cu cuplă tip A
 diametrul de refulare : 3” două ieşiri cu cuple tip B şi robinet
Operaţii pregătitoare pentru pornirea motorului
1. Pregătirea motorului pentru pornire
Se asigură calarea motopompei prin reglarea lungimii în funcţie de configuraţia
solului a celor 3 picioare de sprijin. Motopompa trebuie să aibă o poziţie de lucru
orizontală. Se pun cale la cele 2 roţi ale motopompei.
Se scot din cutiile pentru accesorii furtunele de refulare şi se cuplează la cele 2 ramuri
de refulare. Se asamblează prin cuplare tronsoanele de furtun de aspiraţie şi se
cuplează la cupla tip A de la gura de refulare a pompei.
2. Instalarea furtunelor de refulare şi aspiraţie
Verificaţi dacă racordurile au garnituri şi coliere. Cuplaţi furtunul de aspiraţie la
motopompă şi amplasaţi-l la sursa de apă. Se cuplează furtunele de refulare la
instalaţie. În cazul în care se foloseţte un singur furtun de refulare, se verifică ca
robinetul de la ieşirea nefolosită să fie închis.
Pornirea motorului şi amorsarea pompei
1. Pornirea motorului
Se introduce cheia în contact şi se răsuceşte spre dreapta. La prima poziţie a cheii se
vor aprinde lămpile de avertizare. Se răsuceşte cheia în continuare şi se acţionează
electromotorul de pornire, dupa care cheia revine în poziţia de lucru. Dupa câteva
secunde de la pornirea motorului, se accelerează pentru a se cupla pompa de apă şi a
se face amorsarea acesteia.

109
2. Amorsare pompei
După pornirea motorului, se accelerează pentru ca pompa să se cupleze şi să se
amorseze. Se urmăreşte pe cadranul manovacumetrului acul indicator şi în momentul
în care acesta indică o creştere de presiune de 5-6 bari, se deschide unul din cele două
robinete de la ţevile de refulare şi simultan se închide robinetul dispozitivului de
amorsare. Amorsarea nu va dura mai mult de 60 se secunde în funcţie de adâncimea
la care se găseşte sorbul.
Se decupleaza ejectorul de la ţeava tobei de eşapament. Se deschide dacă este necesar
şi al doilea robinet de pe ţeava de refulare.
În cazul în care alimentarea se face dintr-o sursă cu apă sub presiune sau dintr-un
bazin suprateran din care apa intră în pompa prin cădere este necesar folosirea
dispozitivului de amorsare rapidă.
3. Stabilirea regimului de lucru presiune – debit
Dupa amorsarea pompei se accelerează motorul până la o turaţie de cca. 2600 rot/min
ceea ce corespunde unei presiuni de 7 -8 bari. Se urmareste cadranul vacumetrului şi
când acul indică o presiune de 7 – 8 bari se opreşte mărirea turaţiei şi se blochează
maneta de acceleraţie în această poziţie.
În cazul în care se dezamorsează pompa se reduce imediat turaţia motorului.
Prescripţii de exploatare
 Verificaţi înainte de pornire nivelul uleiului din lagărele pompei şi completaţi
dacă este cazul.
 Nu porniţi pompa fără a fi cuplată la sursa de apă şi amorsată.
 Nu treceţi cu roata vehiculului peste furtunul de refulare sau cel de absorbţie.
 Nu închideţi brusc vana de refulare pentru că „lovitura de ciocan” poate strica
pompa.
 Nu închideţi vana de refulare când motorul funcţionează.
 Nu obturaţi furtunul de aspiraţie sau de refulare.
 Motorul se va utiliza numai pentru alimentarea cu apă a instalaţiilor de stingere
a incendiilor sau pentru transvazarea de apă curată.
 Apa aspirată trebuie să fie curată, fara noroi, nisip sau obiecte care pot înfunda
sorbul. O apa murdară poate duce la blocarea pompei. Nu se va depăşi limita de 8 m
adâncimea sorbului.

Motopompa transportabilă DAISHIN SWT-80RX

1. Pregătirea motopompei
Cuplarea furtunului de aspiraţie;
 Utilizaţi furtun disponibil în comerţ, racordul de cuplare şi colierele de
strângere.
 Furtunul de aspiraţie va trebui să fie de tip armat, nepliabil prin
construcţie.
 Lungimea furtunului de aspiraţie să nu fie mai lung de cât este necesar,
întrucât performanţa de pompare cea mai bună este atunci când pompa nu
este departe de nivelul apei.
 Timpul de auto-amorsare este proporţional cu lungimea furtunului de
aspiraţie.
110
  Sorbul, care se livrează cu pompa, se va cupla de capătul furtunului de
aspiraţie fixarea acestuia făcându-se cu un colier de strângere.
Cuplarea furtunului de refulare
 Utilizarea furtunului disponibil în comerţ, racord furtun şi colier pentru
furtun.
 Furtunul scurt şi de diametru mare este cel mai eficient. Furtunul lung sau
cu diametrul mic va duce la creşterea forţei de frecare şi va reduce debitul
pompei.

111