PELERINAJUL MEDIEVAL ÎN

CATEDRALĂ – RITUAL ŞI SIMBOL

Iliescu Constantin-Radu

INTRODUCERE

Studiul nostru porneşte de la o observaţie despre pelerinaje făcută într-o notă de subsol a
volumului Le Roi du monde de către René Guénon, figură intelectuală unică în domeniul metafizicii
şi a studiului religiilor comparate. Stranietatea afirmaţiei respective, ne-a făcut să căutăm sursele ei,
apoi sursele surselor, pentru a adânci semnificaţiile şi a obţine confirmări (sau dimpotrivă, infirmări).
În cele din urmă cercetarea ne-a dus acolo unde ne aşteptam mai puţin: la sensurile profunde ale
ritualului pelerinajului: dimensiunea sa ritualică şi simbolică.
Vom studia aşadar legătura dintre catedrala-lume şi pelerinajul-realizare spirituală, precum şi
cea dintre labirint şi pelerinaj. Pentru aceasta ne vom întoarce la singura teorie completă a
simbolisticii tradiţionale de care dispunem, cea furnizată de René Guénon în Symboles de la science
sacrée. Vom arunca o privire spre hinduism, străvechea religie care conţine fără greş toate doctrinele
şi toate categoriile sacrului, pentru a vedea ce ne spune Aitarêya Brâhmana, în hermeneutica lui
Ananda Coomaraswamy. Ne vom preocupa aşadar pe de o parte de latura efectivă (ritualică), pe de
alta de latura intelectuală (simbolică) a pelerinajului.
Studiul se prezintă mai degrabă ca o lucrare de verificare a surselor unei afirmaţii făcute,
după cum spune însuşi autorul, „în trecere”.
 RITUALUL

René Guénon, în lucrarea Le Roi du monde (Regele lumii), în a doua parte a notei 7 de la
pagina 48, ne furnizează următoarea observaţie: “A propos de la Crète, signalons en passant
l’usage du Labyrinthe, comme symbole caractéristique, par les constructeurs du moyen âge; le
plus curieux est que le parcours du Labyrinthe tracé sur le dallage de certaines églises était
considéré comme remplaçant le pèlerinage en Terre Sainte pour ceux qui ne pouvaient
l’accomplir.”1 Nu este nici prima, nici ultima observaţie strecurată în volumele sale care să poată fi
dezvoltată separat, dovedindu-se o deschidere ce aşteaptă să fie abordată cu seriozitate.
Douăzeci de ani mai târziu, René Guénon va relua subiectul într-un studiu numit
„Encadrements et labyrinthes” (Încadrări şi labirinturi), publicat în revista Études traditionnelles,
numărul din octombrie-noiembrie 1947. Preocupat mai ales de sensul simbolului labirintului şi
îngemănarea acestuia cu pelerinajul, asupra căruia vom reveni în a doua parte a textului nostru, face
o observaţie foarte interesantă pe care o vom reproduce întocmai: „les labyrinthes des églises
pouvaient être parcourus d’un bout à l’autre sans qu’on y rencontre nulle part aucun point
d’interruption obligeant à s’arrêter ou à revenir sur ses pas, de telle sorte qu’ils constituaient
simplement en réalité un chemin très long qu’il fallait accomplir entièrement avant de parvenir au
centre”2. Găsim, cu această ocazie, sursa acestor observaţii: arhitectul şi istoricul arhitecturii William
Richard Lethaby, profesor la Royal College of Art, autorul lucrării Architecture, Mysticism and
Myth, care reuneşte, după cum spune Guénon în nota 3 a studiului menţionat, un mare număr de
informaţii interesante privitoare la simbolismul arhitectural.
Prima parte a capitolului VII al lucrării profesorului britanic evocă existenţa, pe pardoseala
Catedralei din Amiens, a unui labirint de formă octogonală, datat cu anul 1288. Labirinturi similare
s-au găsit în St Quentin, în Rheims (construit în 1240 şi distrus în 1779), în Catedrala din Arras, în
St. Omer. În Abaţia din St. Bertin, labirintul înfăţişa munţi şi animale, iar în centrul său Templul din
Ierusalim. Alte asemenea construcţii au existat în Bayeux şi Sens, şi încă ar mai exista în Caen,
Abaţia St. Etienne. În faimoasele caiete ale arhitectului Viliars de Honecourt se află o schiţă care
reproduce întocmai labirintul circular de pe pardoseala catedralei din Chartres, locul unde erau unşi
regii Franţei. În epocă, labirinturile acestea erau numite „Chemin de Jérusalem”: „they were placed
at the west of the nave, and people made a pilgrimage on their knees, following the windings of the
pathway to the center, which is said to have been called Sancta Ecclesia or Ciel.”3
Despre Anglia, William Richard Lethaby ne spune că un astfel de labirint a existat în
1
René GUÉNON, Le Roi, 48: “Venind vorba despre Creta, semnalăm în trecere utilizarea Labirintului, ca simbol
caracteristic, de către constructorii evului mediu; cel mai curios este că parcursul Labirintului trasat pe pardoseala
anumitor biserici era considerat ca fiind capabil să înlocuiască pelerinajul în Ţara Sfântă pentru cei care nu puteau
să-l împlinească.” (traducerea noastră)
2
René GUÉNON, “Encadrements”, “labirintul bisericilor putea fi parcurs dintr-o parte într-alta fără să se găsească
nicăieri un punct de întrerupere care să oblige la oprire sau la mersul înapoi pe urmele propriilor paşi, astfel încât
constituia în realitate o cărare foarte lungă care trebuia împlinită în întregime înainte de a ajunge în centru”
(traducerea noastră)
3
W.R. LETHABY, Architecture, 150: „Erau amplasate în partea de vest a navelor, şi oamenii făceau pelerinajul în
genunchi, urmând cotiturile cărării până în centru, despre care se spune că era numit Sfânta Biserică sau Cerul.”
(traducerea noastră)
Canterbury, dar a fost distrus şi el. Au mai rămas, destul de multe, green mazes, labirinturile
vegetale, departe de incintele sacre şi denudate de rosturile pe care le aveau în civilizaţia impregnată
de religie. Ce este însă interesant e faptul că labirinturile medievale erau structurate identic: fără
drumuri false şi închideri, pelerinul din Catedrală urma drumul şi ajungea în mod necesar în Centru.
Începând din Renaştere, „when the root of tradition was broken away”4 şi continuând în secolele
următoare, labirinturile au fost sistematic distruse, prin îndepărtarea pardoselii şi înlocuirea cu una
lipsită de semnificaţii, fie s-au complicat, devenind distracţii profane, ceea ce revine la a afirma că
au fost deturnate de la scopul lor sacru.

Figura 1. Reproducere după imaginea de la pagina 151 a lucrării Architecture, Mysticism and Myth, de W.R.
Lethaby, înfăţişând labirintul de pe pardoseala Catedralei din Chartres

4
W.R. LETHABY, Architecture, 152: „când rădăcina tradiţiei a fost frântă”
 SIMBOLUL

În eseul „La réforme de la mentalité moderne” (Reforma mentalităţii moderne), apărut în

Regnabit, numărul din iunie 1926, reluat în volumul postum Symboles de la Science sacrée
(Simboluri ale Ştiinţei sacre, Gallimard, 1962), René Guénon afirmă că principala trăsătură a
civilizaţiei moderne, singura dezvoltată în sens pur material, este regresul intelectual imposibil de
compensat. Punctul de inflexiune cel mai important dintr-o eroziune care a ocupat un segment
temporal de mare întindere este, în opinia sa, René Descartes, filosof cu o solidă educaţie teologică,
dar care a decis să ignore orice cunoaştere de ordin intelectual, limitându-se la raţionalism şi
sentimentalism. Această neglijare voită a unor etaje relevante ale cunoaşterii a fost premergătoare
erorilor care nu au întârziat să apară. Printre marile pierderi doctrinare este gândirea simbolică, faţă
de care ostilitatea şi dispreţul nici măcar nu se mai ascund: „Assurément, parce qu’il y a là un mode
d’expression qui est devenu entièrement étranger à la mentalité moderne, et parce que l’homme est
naturellement porté à se méfier de ce qu’il ne comprend pas. Le symbolisme est le moyen le mieux
adapté à l’enseignement des vérités d’ordre supérieur, religieuses et métaphysiques, c’est-à-dire de
tout ce qui repousse ou néglige l’esprit moderne; il est tout le contraire de ce qui convient au
rationalisme, et tous ses adversaires se comportent, certains sans le savoir, en véritables
rationalistes.”5
Desigur nu avem pretenţia de a face o expunere detaliată a teoriei simboliste a lui René
Guénon, care nu-i aparţine decât ca formulare, fiind vorba despre adevăruri universale şi eterne care
pot fi găsite în toate tradiţiile autentice ale umanităţii, nicidecum de o creaţie originală a unui
intelectual francez din prima jumătate a secolului XX, vom puncta doar un minim de aspecte utile
obiectului studiului nostru: pelerinajul în catedrală. Iar dacă în prima lui parte am încercat să
surprindem dimensiunea lui ritualică (deci efectivă), acum vrem să vedem dacă există şi un aspect
simbolic (deci intelectual). Desigur, strădania noastră ar fi inutilă într-o civilizaţie care n-a uitat că
ritualul este simbol, iar simbolul este ritual, ambele fiind în mod riguros de nedespărţit. Dar acest
lucru îl vom relua, spre mai multă claritate, la sfârşitul studiului nostru.
În eseul „Le Verbe et le Symbole” (Verbul şi Simbolul), apărut în Regnabit, numărul din
ianuarie 1926, republicat în volumul postum Symboles de la Science sacrée (Gallimard, 1962), René
Guénon face o comparaţie între limbaj, care este simbolul gândirii pe care o traduce la nivel exterior,
şi simbolul figurativ: dacă limbajul este analitic, discursiv, simbolul este prin natura lui sintetic,
intuitiv, servind drept punct de înălţare pentru intuiţia intelectuală, facultate supraraţională. Ca şi
limbajul, simbolismul îşi găseşte fundamentul în „natura însăşi a fiinţelor şi a lucrurilor” (19). În
ciuda a ceea ce cred lingviştii, limbajul nu are în el nimic arbitrar (Adam a dat numele tuturor
fiinţelor vii după ce a primit de la Dumnezeu cunoaşterea naturii lor, adică a armoniei dintre
semnificant şi semnificat). În răspăr cu ceea ce cred poeţii ce-şi spun „simbolişti” şi toată critica
5
René Guénon, “La réforme”, Regnabit, iunie 1926, 16: “Cu certitudine, pentru că există acolo o modalitate de
exprimare care a devenit complet străină mentalităţii moderne, şi pentru că omul este în mod firesc înclinat să se
ferească de tot ceea ce nu înţelege. Simbolismul este mijlocul cel mai adaptat pentru transmiterea adevărurilor de
nivel superior, religioase şi metafizice, adică tot ceea ce respinge sau neglijează spiritul modern; este cu desăvârşire
contrariul a ceea ce convine raţionalismului, şi toţi adversarii săi se comportă, unii fără să ştie, ca nişte adevăraţi
raţionalişti.” (traducerea noastră)
literară împreună cu ei, simbolurile tradiţionale nu conţin nici ele nimic arbitrar. În acelaşi eseu este
enunţată legea corespondenţei după care funcţionează simbolul: „Tout ce qui est, sous quelque mode
que ce soit, ayant son principe dans l’Intellect divin, traduit ou représente ce principe à sa manière et
selon son ordre d’existence; [...]. Cette correspondance est le véritable fondement du symbolisme et
c’est pourquoi les lois d’un domaine inférieur peuvent toujours être prises pour symboliser les
réalités d’un ordre supérieur, où elles ont leur raison profonde, qui est à la fois leur principe et leur
fin. [...] L’inférieur peut symboliser le supérieur, mais l’inverse est impossible; d’ailleurs, si le
symbole n’était plus rapproché de l’ordre sensible que ce qu’il représente, comment pourrait-il
remplir la fonction à laquelle il est destiné?”6
Ajunşi aici, trebuie să ne întrebăm: ce anume simbolizează pelerinajul? În realitatea
sensibilă, pelerinajul este un drum către Centrul Lumii, Omphalosul grecilor, buricul pământului din
creaţia populară românească. Spaţial, este locul privilegiat în care Cerul încă nu s-a desprins de
Pământ, temporal este momentul dinaintea începerii curgerii Timpului. Ne pornim în pelerinaj
pentru a ne întoarce în lumea de-abia ieşită din mâna lui Dumnezeu, spaţiul cel mai pur, timpul care
încă nu şi-a făcut simţită entropia. Singurul loc care corespunde acestor exigenţe este, după cum ştim
prea bine, Paradisul. Doar că acesta este inaccesibil, heruvimi cu sabie învăpăiată împiedică
muritorii să se întoarcă în locul şi timpul de unde au fost izgoniţi (Facerea 3:24). Trebuie să ne
mulţumim cu un Centru Secundar, înlocuitorul analogic a ceea ce am pierdut.
Interpretarea anagogică a pelerinajului ne este oferită de Ananada K. Coomaraswamy în
studiul „The Pilgrim’s Way” (Calea pelerinului), al doisprezecelea din volumul What is Civilization.
Născut într-o familie mixtă (tatăl brahman hindus, mama creştină), hindus el însuşi, educat în
Europa, cu formaţie ştiinţifică în geologie, poliglot desăvârşit (avea o mobilitate exemplară în
sanscrită, ebraică, latină, greacă şi arabă, practic limbile textelor sacre ale principalelor tradiţii ale
lumii), familiarizat cu propria tradiţie, dar şi cu cea creştină, fin cunoscător al buddhismului,
universitar interesat de arta sacră, hermeneutica textelor fundamentale şi, în ultimii ani ai vieţii de
metafizica universală, Coomaraswamy este un reper solid şi un model pentru cel care vrea să
deprindă studiul religiilor comparate. Este mai cu seamă un companion de neînlocuit pentru cel care
vrea să se familiarizeze cu lectura textelor clasice ale hinduismului. Avertizaţi fiind, deschidem
împreună cu Coomaraswamy textul Aitareya Brāhmana7, care ne povesteşte că Rohita, fiul lui
Aikṣvāku, se întoarce în sat pentru a afla că tatăl său fusese lovit de hidropizie pentru că amânase
nepermis de mult îndeplinirea promisiunii de a-şi sacrifica fiul în onoarea lui Varuṇa, personificare
divină a adevărului şi a dreptăţii. Rohita porneşte la drum pentru a evita moartea căreia îi suntem cu
6
René Guénon, “Le Verbe”, Regnabit, ianuarie 1926, 19: “Tot ceea ce are, indiferent în ce modalitate, principiul
(punctul de plecare) în Intelectul divin, traduce sau reprezintă acest principiu în modul său şi la nivelul său de
existenţă [...]. Această corespondenţă este adevăratul fundament al simbolismului şi din această cauză legile unui
domeniu inferior pot întotdeauna fi considerate ca simboluri ale realităţilor unui domeniu superior, în care îşi găsesc
raţiunea profundă, care le este în acelaşi timp principiu şi scop. [...] Inferiorul poate simboliza superiorul, dar invers
este cu neputinţă; de altminterea, dacă simbolul n-ar fi mai apropiat de ordinul sensibil în raport cu ceea ce
reprezintă, cum ar putea să-şi îndeplinească funcţia căreia îi este destinat?” (traducerea noastră)
7
În hinduism, Brahmanele sunt texte hermeneutice destinate sacerdoţilor, care comentează Vedele, în raport cu care
sunt subordonate. Conţinutul lor este eclectic: comentarii legate de ritualurile vedice, expuneri ale cunoaşterii
tradiţionale. Textul Aitareya Brāhmana este un comentariu la Rig Veda atribuit înţeleptului Mahidasa Aitareya, dar
ca în cazul autorilor hinduşi din vechime, este dificil de ştiut dacă e vorba despre un om sau de o funcţie spirituală
îndeplinită de mai mulţi oameni a căror identitate a rămas discretă.
toţii meniţi de la naştere. Devine rătăcitor, însoţit de Indra, protectorul castei războinicilor
(Brāhmanele sunt texte pentru kṣatrya), activ şi veghetor, perpetuu în mişcare.
Textul spune explicit că Rohita a acceptat sfatul lui Indra de a rătăci timp de şase ani (număr
care simbolizează lumea terestră, indefinitul), devenind un parivrāijaka (ambulant). Contextul ne
arată că nu trebuie confundat cu un anahoret sedentar care ocupă o colibă undeva în pădure, fiind
vorba despre un rătăcitor care a primit ritualurile iniţiatice, dar şi ritualurile mortuare, devenind ceea
ce Rūmī numeşte în Mathnawī „un mort rătăcitor”, care „a murit înainte de a muri”, cineva care în
India este virtual sinonim cu un om care s-a eliberat încă din timpul vieţii de toate legăturile
identitare. În Rig Veda, această stare este numită „Pasărea Roşie fără cuib” (RVx.55.6). Este
imposibil să nu ne gândim, din punctul nostru de vedere, la Fiul Omului care nu are unde-şi odihni
capul (Marcu 8:20). Rohita trece prin cele patru stări ale pelerinajului: chemarea, abandonarea
tuturor bunurilor pământeşti (includiv propria identitate), ridicarea în picioare, drumul. Veritabilă
metafizică a călătoriei, „the pilgrimage is a procedure from potentiality to act, non-being to being,
darkness to light, that is the question”8, iar cu această observaţie ajungem la al doilea semnificat:
pelerinajul este reflectarea exterioară a drumului spiritual interior, dinspre periferia lumească spre
minotaurul interior, pe care-l presimţim în mijlocul labirintului, aşteptând să fie eliberat de suferinţa
aşteptării.

8
Ananda K. COOMARASWAMY, What is civilization, 113: “Pelerinajul este o procedură [de trecere] de la
potenţial la act, nefiinţă la fiinţă, întuneric spre lumină, aceasta este esenţa.” (traducerea noastră)
 CONCLUZII

Studiul întreprins în aceste pagini şi-a propus să verifice veridicitatea unei note de subsol
dintr-una din lucrările lui René Guénon, care afirmă un lucru straniu pentru capacitatea de înţelegere
a omului modern: cândva, pe dalele catedralelor medievale, ritualul pelerinajului putea fi împlinit cu
aceeaşi valabilitate spirituală, iar pelerinajul din catedrala-lume simboliza pelerinajul din lumea-
catedrală. Am aflat astfel de la W.R. Lethaby, istoric al arhitecturii, că printre actele de barbarie la
care au fost victime bisericile Apusului (dintre care pierderea culorilor este cel mai notabil) mai
există unul: îndepărtarea labirinturilor sacre şi înlocuirea lor cu pardoseli „decorative”. Peste această
practică s-a aşternut uitarea, iar noi n-am făcut decât să răscolim după amintirea ei.
Pornind de la legea fundamentală a simbolurilor enunţată de Guénon (inferiorul trimite la
superior), am înţeles natura simbolică a pelerinajului din catedrală, care condensează pelerinajul din
lumea exterioară, iar ambele nu fac decât să amorseze, în realitatea sensibilă, marele pelerinaj
interior spre duhul din noi. Dacă în lumea nevăzută nu se întâmplă aceasta din urmă, pelerinajul
vizibil nu-i decât ezoturism. Am înţeles de asemenea, natura ritualică, adică de lucru corect înfăptuit,
pe care o are drumul înapoi spre spaţiul şi timpul primordial, oglinda cărării din labirintul interior
care ne aşteaptă să-i fim eroi.

Bibliografie

 Ananda Kenneth COOMARASWAMY, What is Civilization (Great Barrington: Lindisfarne

Press, 1989)
 René GUÉNON, Le Roi du monde (Paris: Charles Bosse, 1927)
 René GUÉNON, „Encadrements et labyrinthes”, ET, octombrie-noiembrie 1947
 René GUÉNON, Symboles de la Science sacrée, (Paris: Gallimard, 1962)
 William Richard LETHABY, Architecture, Mysticism and Myth (New York: Macmillan &
Co., 1892)