ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI MEDICINA VETERINARA
DIN CLUJ-NAPOCA
Str. Manastur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, România
tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE ŞI BIOTEHNOLOGII

DISCIPLINA: Tehnologia Creşterii Cabalinelor şi Echitaţie

Prof. Dr. Ing. Gheorghe Mureşan Șef lucrări Ing. Zamfir Marchiş

ECHITAŢIE
- CURS -
 - 2008 -
CUPRINS

1. DRESAJUL ŞI ANTRENAMENTUL CALULUI DE SPORT

DE PERFORMANŢĂ ŞI DE CURSE ……………………………………………….3
1.1. Tehnica dresajului şi antrenamentului calului de sport …………………..3
1.2. Tehnica dresajului şi antrenamentul calului de galop ……………………5
1.3. Tehnica dresajului şi antrenamentului calului de trap ……………………8
1.4. Tehnica dresajului şi antrenamentului calului pentru
probele de obstacole …………………………………………………………10
1.5. Tehnica pregătirii şi a antrenamentului calului de dresaj ……………….13
2. DESCRIEREA HARNAŞAMENTELOR UTILIZATE LA CĂLĂRIE…………15
3. NOŢIUNI ŞI REGULI DE BAZĂ DESPRE ÎNTREBUINŢAREA CORECTĂ A
AJUTOARELOR ÎN CONDUCEREA CALULUI…………………………………20
3.1. Ajutoarele naturale………….…………………………………………...21
3.2.Ajutoarele artificiale…………………………….……………………….25
3.3. Pedepsele întrebuinţate în dresajul antrenamentul şi conducerea
calului………………………………………………………………………...26
4. PREGĂTIREA CAILOR PENTRU CĂLĂRIE…………………………………27
3.1.Reguli privind ajustarea harnaşamentului…..……………………………27
3.2.Reguli privind punerea harnaşamentului……..……….……………….…28
3.3.Reguli privind scoaterea harnaşamentului….…..………………………...29
5. PREGĂTIREA TEHNICĂ A CĂLĂREŢULUI………..…………………………30
4.1.Călăria la coardă……………………….…….…………………………...31
4.1.1.Exerciţii de pe loc………………………………………………32
4.1.2.Exerciţii din mers…………………………………………….…35
4.1.3. Exerciţii de gimnastică călare (înmlădieri)………………….…39
4.1.4. Exerciţii de voltije……………………………………………...40
4.2. Călăria individuală…………………………………………………….…42
4.3. Călăria în
teren…………………………………………………………...55
BIBLIOGRAFIE……………….………………………………………………….…57

2
 1. DRESAJUL ŞI ANTRENAMENTUL CALULUI DE SPORT
DE PERFORMANŢĂ ŞI DE CURSE

Sportul hipic de performanţă, cursele de cai (trap, galop), agrementul

populaţiei adulte şi al copiilor, sub toate formele de organizare, câştigă o
extraordinară amploare atât pe plan mondial cât şi în ţara noastră. Ca urmare, şi
tehnologia de creştere a cabalinelor trebuie adaptată acestei orientări în care un loc
important trebuie să se acorde dresajului şi antrenamentului specific calului pentru
sportul hipic. În tratatele elaborate de T. Suciu şi col. (1975), C. Velea şi col. (1980),
Gh. Georgescu şi col. (1982), sunt descrise metodele de bază în creşterea şi
perfecţionarea raselor pentru curse de trap, de galop, de dresaj, de obstacole şi pentru
alte probe sportive. Concursurile hipice cu caracter sportiv şi de agrement sunt foarte
numeroase, pentru care atât caii cât şi călăreţii necesită un antrenament adecvat. În
capitolele următoare ne vom referi mai pe larg la dresajul şi antrenamentul calului de
sport, a calului de galop şi a calului de trap.

1.1. Tehnica dresajului şi antrenamentului calului de sport

Principalele discipline ale sportului călare răspândite în egală măsură în

majoritatea ţărilor cu tradiţie hipică, se rezumă la dresaj, obstacole şi proba completă
de călărie, iar caii care se comportă cel mai bine în activitatea competiţională sunt
selectaţi, în general, din rasele uşoare, de talie mare de obicei, deşi nu rareori, în
concursuri pot fi remarcaţi şi cai de talie mai mică (Arabi) sau din anumite rase
intermediare ca Hanovra, Holstein, etc. Din practica călăriei de sport rezultă că cel
mai bine se pretează caii de rasă Pursânge englez, jumătăţile de sânge englez
(Hunterul, Anglo – Arab, etc., cu menţiunea că ei trebuie să fie mari, stofaţi, curajoşi
şi să aibă temperament corespunzător).
Caii se supun dresajului la vârsta de patru ani (caii care dovedesc calităţi şi
aptitudini deosebite pentru sport). Dresajul este elementul care condiţionează
siguranţa şi precizia în atingerea scopului urmărit, care dezvoltă aptitudinile calului.
Calul de sport, prin mijlocirea reflexelor condiţionate formate în timpul

3
antrenamentului, ajunge în situaţia de a “sesiza“, de a înţelege orice intenţie a
călăreţului la cea mai uşoară acţiune a “ajutoarelor“. Pregătirea cailor tineri durează în
medie 2 ani în raport cu aptitudinile individuale şi cuprinde două faze: deburajul şi
dresajul propriu-zis.
Faza de deburaj are două scopuri: asigurarea dezvoltării greutăţii corporale şi
învăţarea remontului (calului tânăr) de a merge liniştit cu călăreţul, care treptat îl va
deprinde cu primele acţiuni ale ajutoarelor (naturale şi artificiale); deci deburajul are
ca scop dezvoltarea condiţiei fizice a remontului, cea ce se realizează prin lucru zilnic,
prin asigurarea condiţiei de hrănire, cazare şi îngrijire, ca şi printr-o comportare
blândă în toate împrejurările. În perioada deburajului va fi folosit iniţial lucrul la
coardă, se trece la lucru călare, în timpul căruia calul va fi obişnuit să meargă în toate
alurile, să pornească, să se oprească şi să se întoarcă la comanda călăreţului; în această
perioadă începe şi fixarea diferitelor reflexe condiţionate prin intermediul folosirii
ajutoarelor. Calul tânăr trebuie învăţat la început să cedeze la acţiunea gambelor,
pentru aceasta călăreţul ţine gambele lângă flancuri şi apasă repetat lângă chingă,
execută porniri de pe loc la pas, trecerea de la pas la trap şi, mai târziu, se fac porniri
de pe loc în alură de trap. Se trece apoi la programul de lucru în alură de galop pe
pista de nisip, iarbă sau manej. Pornirile la galop se execută din alurile de trap, la
început în cerc, din acelaşi punct şi mai târziu se schimbă punctul de pornire.
Dresajul propriu – zis. Durează aproximativ un an şi este absolut necesar
tuturor genurilor de călărie (dresaj, obstacole sau proba completă de călărie). Dresajul
cailor se face individual. Faza de dresaj propriu-zis începe după ce remontul a fost
pregătit fizic şi tehnic în perioada debutajului; în timpul acestei faze, pe lângă lecţiile
de dresaj care vor câştiga în amploare şi greutate ce va continua pregătirea fizică a
calului. În această perioadă va fi continuat lucrul la pas, trap şi galop pentru a se
obţine: mersul în ax, contactul corect cu zăbala, cadenţarea la trap şi galop mijlociu,
obţinerea treptată a mersurilor alungite în toate alurile şi executarea unor mişcări
speciale de dresaj, precum şi pregătirea calului pentru obstacole. Învăţarea mişcărilor
de dresaj se execută în manej, ele constau în următoarea progresie: mărirea şi
reducerea alurilor în linie dreaptă, întoarceri la stânga, semivoltă, voltă (cerc),
schimbarea piciorului în mers, jumătate de oprire şi oprire, mersul înapoi, lucrul pe
două urme, etc.

4
 În ambele faze ale pregătirii remonţilor şi apoi în continuare, călăreţul va
recompensa calul ori de câte ori acesta a deprins şi executat bine o mişcare, iar în
timpul dintre antrenamente va organiza plimbarea cailor la mână.
Dacă dresajul propriu-zis a fost bine executat, constituind pregătirea de bază
necesară, se trece mai departe fie la perfecţionarea dresajului ca ramură sportivă, fie la
dezvoltarea progresivă a săriturilor peste obstacole, în raport cu aptitudinile fiecărui
cal.
Pentru calul de sport, indiferent de genurile de călărie pentru care va fi destinat
ulterior, acesta este foarte important să participe cel puţin odată la proba completă de
călărie, categorie uşoară. Pentru caii destinaţi probelor de obstacole în proba completă
de călărie, perfecţionarea dresajului va consta în executarea mersului la pas, trap şi
galop, “îngrămădit“, mijlociu şi alungit, a mişcărilor cerute în probele de dresaj
elementar, precum şi a schimbărilor la galop.
Pentru caii destinaţi dresajului sa va continua cu progresii mai complicate
având ca obiectiv final învăţarea mişcărilor de înaltă şcoală de dresaj (academic).

1.2. Tehnica dresajului şi antrenamentul calului de galop

În mod obişnuit, pentru dresajul şi antrenamentul calului de galop se foloseşte

sistemul aplicat pentru antrenarea tineretului din rasa Pursânge englez.
Antrenamentul începe de la vârsta de 18 luni, când pe baza însuşirilor de
dezvoltare a tineretului cabalin se clasează următoarele categorii: apţi pentru alergări
la 2 ani şi 2,5 ani. Cele două categorii de tineret se transferă la hipodromul naţional
sau la hipodroame centrale din Polonia, Ungaria, etc., cu care avem contracte de
colaborare.
Pregătirea calului pentru atingerea unor performanţe ridicate la galop,
presupune realizarea a două faze: deburajul şi dresajul şi a doua antrenamentul.
Deburajul şi dresajul constituie o fază obligatorie, întrucât pregătirea calului
până la sosirea pe hipodromul central este diferită, în funcţie de posibilităţile
hergheliilor, unde tineretul este întreţinut în sistem mixt. La hipodromul central,
întreţinerea cailor se efectuează numai în stabulaţie, sistem legat la iesle şi rareori în
boxe individuale. Hrănirea şi îngrijirea se face individual, antrenorii şi îngrijitorii
ocupându-se de fiecare animal în parte. În această fază de acomodare cu noile
condiţii, o importanţă deosebită o are atât antrenorul, cât şi îngrijitorul care trebuie să

5
ajute la obişnuirea animalelor cu noul mediu de viaţă. În primele zile la sosirea în
herghelii caii se ţin legaţi la adăpost, la iesle, cei prea fricoşi sau nervoşi se introduc în
boxe individuale. La grajd, trebuie să se obişnuiască cu căpăstrul, legatul, pansajul şi
îngrijirea copitei. Apoi cai se scot afară în două reprize (dimineaţa şi seara), fiind
conduşi “la mână“ timp de 1/2 oră pe zi până la o oră pe zi, în jurul adăpostului, pe
teren neted şi nealunecos.
Dresajul propriu-zis se execută zilnic şi conţine lecţii asemănătoare cu cele din
herghelii: obişnuirea calului cu şaua fără scăriţă, apoi cu scăriţă, cu strângerea chingii
şi cu călăreţul. Caii se scot apoi pe pista de antrenament, în mod obişnuit în grup,
fiind conduşi de un cal mai în vârstă, care este liniştit şi deprins cu lucrul pe pistă.
Exerciţiile de dresaj pe pistă urmăresc să asigure o stare de sănătate normală,
obişnuirea cailor cu pista şi alergarea ordonată efectuată cu plăcere.
Deburajul şi dresajul sistematic reuşesc ca în circa o lună de zile să
pregătească tineretul pentru un efort mai mare.
Antrenamentul. Această fază durează 7 – 8 luni, adică până la primăvara
anului următor când se organizează probe publice, de verificare a rezultatului
antrenamentului. Antrenamentul urmăreşte, pe de o parte, formarea condiţiei de
antrenament, a formei atletice şi, pe de altă parte dezvoltarea suflului.
Formarea condiţiei şi formei atletice. Un cal de curse trebuie să se afle într-o
anumită stare fizică şi fiziologică, numită condiţie de antrenament, care se exprimă
prin vigoare, energie şi supleţe.
În prima etapă a antrenamentului se urmăreşte dezvoltarea aparatului
locomotor, ordonarea şi ritmicitatea mişcărilor şi a mersului, eliminându-se cele
defectuoase, dezordonate, etc., forma atletică este determinată şi de dezvoltarea
celorlalte sisteme (cardio vascular, respirator, excretor şi nervos), care se realizează
simultan cu cel locomotor prin progresia de antrenament. În primele 2 – 3 luni se
execută un program de antrenament uşor, mai puţin intens şi cu progresie mai lungă,
în care exerciţiile se execută la pas şi trap, cu alternări mai rare de galop sau canter.
La început, programul de antrenament trebuie executat sub forma plimbărilor
zilnice, în grup (4 – 5), cu o durată ce circa o oră, pe o distanţă de 10 – 12 km, în alură
de pas 4 – 5 km şi cea de trap întins 6 – 7 km. Antrenamentul se poate executa în
următoarea alternanţă: pas 10’, trap 5’, pas 10’ trap 15’ şi pas 20’. Această progresie,
în care predomină pasul trei reprize (40 minute) se urmăreşte cu precădere
dezvoltarea musculaturii, întărirea tendoanelor şi a ligamentelor.

6
 În următoarea lună (decembrie) antrenamentul se intensifică treptat,
introducându-se în alternanţă exerciţiile zilnice cu canterul, folosindu-se următoarea
progresie: pas 15’, canter 3’, trap 2’, pas 35’.
Întrucât galopul determină dezvoltarea cu precădere a bipedului propulsor, se
recomandă ca mersul la galop să se execute alternativ, pe dreapta şi pe stânga. Acest
program de lucru se execută timp de 2 – 3 luni (din decembrie până în februarie). Spre
sfârşitul acestei etape se introduce şi galopul semitren pe o distanţă mai mică (până la
700 – 800 m), iar apoi să se efectueze de două ori pe săptămână, însă calul trebuie să
beneficieze de o zi de repaus. În această zi de odihnă calul se plimbă “la mână“ timp
de o oră, în două reprize, dimineaţa şi seara.
Dezvoltarea suflului. Este perioada de dezvoltare a suflului (intensificarea
circulaţiei şi respiraţiei) şi de pregătire a organismului în vederea atingerii condiţiei,
în care este capabil să realizeze cele mai bune performanţe în condiţii de hipodrom.
Programul de antrenament pentru dezvoltarea suflului corespunde de obicei cu
anotimpul de primăvară şi constă la început în lucrul la pas, alternând cu trapul şi
galopul semitren, care se prelungeşte la 1500 m şi peste. Treptat, galopul semitren se
înlocuieşte cu galopul liber şi apoi cu galopul întins sau iute. Ultima alură de galop,
solicitând mai mult organismul, se recomandă să se facă pe distanţe scurte (300 – 400
m) şi o singură dată pe săptămână; pe măsură ce caii se obişnuiesc cu efortul mai
mare, se măreşte gradat distanţa (600 – 1000 m) şi se intensifică frecvenţa (de două
ori pe săptămână). Totdeauna galopul iute trebuie să fie precedat de celelalte aluri de
galop (canter şi semitren), pentru a se realiza pregătirea pentru efort (încălzire) şi
prevenirea sufocării (Gh. Moldovan şi col., 1971; Gh. Georgescu şi col., 1982). Pe
distanţa pe care calul o parcurge în galop întins se recomandă efectuarea a 1 – 2
demaraje de circa 100 m, iar pe ultima porţiune (circa 150 m) să se practice solicitări
de terminare (finiş).
Cu 7 – 14 zile înainte de participare la cursă, se fac 1 – 2 galopuri de încercare
pe o distanţă de 700 – 800 m, în compania unui cal cunoscut, cu galop întins, uşor
solicitat la sosire, fără a se ajunge la galopul de curse, după care urmează o zi repaus,
când se fac numai plimbări uşoare 1 – 2 ore.
Cele două perioade ale antrenamentului: de pregătire a formei atletice şi de
dezvoltare a suflului, nu sunt net separate una de alta; în practică ale se întrepătrund şi
se suprapun în continuare, succesiunea lor ca şi gradarea progresivă a eforturilor
depinde de modul cum fiecare cal se comportă pe parcurs.

7
 Antrenamentul preliminar al calului de galop se încheie cu probele cu public
(“criteriul doi – anilor“), după care calul se supune unui antrenament diversificat.
Astfel, după 2 luni de la executarea probei se supune unui antrenament de întreţinere
uşor, efectuat în alură de pas şi trap, pentru a-şi păstra condiţia fizică formată prin
antrenamentul preliminar. După această perioadă de odihnă activă se reia
antrenamentul, însă într-o progresie mai dificilă, în special în lunile de iarnă şi
primăvară.
Antrenamentul se execută la început în progresie lentă (pas, trap şi canter), pe
distanţă mai mare pentru realizarea condiţiei fizice, iar la sfârşitul iernii şi începutul
primăverii se introduc, în progresie, galopurile rapide, cu scopul de a desăvârşi
condiţia atletică a suflului cailor. Ca urmare, se execută antrenamente grele pentru
dezvoltarea vitezei, a forţei şi rezistenţei, introducându-se canterul de 2000 – 3000 m
şi apoi galopul iute, care se face de două ori pe săptămână, pe distanţa de 1600 – 2000
m, cu solicitări de demaraj la finiş.
Antrenamentul cailor de galop continuă şi după trei ani, pentru a se menţine
forma fizică şi suflul, însă se face diversificat, în funcţie de performanţele
exteriorizate.

1.3. Tehnica dresajului şi antrenamentului calului de trap

Principiile de bază şi desfăşurarea progresivă a antrenamentului pentru calul

de trap sunt asemănătoare cu cea a calului de galop. În literatura de specialitate (T.
Suciu şi col., 1975; C. Velea şi col., 1976; GH. Georgescu şi col., 1982) se prezintă
diverse scheme de antrenament şi programul de lucru zilnic pentru tineretul trăpaş de
2 ani, de 3 ani şi de 4 ani. În continuare redăm în sinteză programul de dresaj şi
antrenament pentru debutul cailor trăpaşi de 2 ani, care se poate aplica şi la vârste mai
mari, cu modificări corespunzătoare.
Dresajul preliminar se face începând cu toamna anului de naştere şi atingerea
vârstei de 7 – 8 luni şi constă din învăţarea calului cu căpăstrul, cu zăbăluţa, cu hamul,
cu hăţurile şi chiar cu înhămarea şi conducerea la “sulky“. Ulterior, în lunile de iarnă,
se va instala pe “formarea gurii“ animalului şi cadenţarea mersului în alură de pas şi
trap.

8
 La vârsta de 1,5 ani tineretul normal dezvoltat, se trimite la Hipodromul
Naţional de la Ploieşti pentru dresaj, antrenament şi calificare, trecând prin aceleaşi
etape de pregătire: deburaj şi dresaj, antrenament.
Deburajul şi dresajul. Pe hipodrom, tineretul cabalin întâlneşte alte condiţii
de mediu şi chiar de viaţă faţă de cel din herghelie. Astfel, de la ţinerea în libertate de
păşune, în oadicuri, tineretul trece la ţinerea legată, în stabulaţie permanentă şi ca
urmare, trebuie să se manifeste o atenţie deosebită în obişnuirea acestuia cu noile
condiţii. La adăpost se obişnuieşte cu căpăstrul, cu căpăţelul, cu zăbăluţa şi cu chinga,
se execută “pansajul“ şi se obişnuieşte cu ridicarea piciorului.
Apoi caii se scot la plimbarea, pe lângă adăpost, fiind conduşi la mână 30
minute pe zi, după care se pune hamul simplu (specific), fără a se folosi pofilul. După
maximum două săptămâni se scot pe pista de antrenament având pus căpăstrul şi
căpăţelul şi sunt conduşi în lojă. După circa două săptămâni, când calul se obişnuieşte
cu pista, se înhamă la “sulky“. În faza de dresaj se urmăreşte ca animalul să fie supus,
să răspundă la comenzi, pregătindu-l pentru faza următoare, care este mai dificilă.
Antrenamentul la calul de trap cuprinde două faze: faza I şi faza II.
Faza I – de formare a condiţiei atletice şi a mersului echilibrat începe după
circa 2 luni de la sosirea pe hipodrom (decembrie) şi se realizează prin reprize de
lucru zilnice de 60 – 90 minute, când în progresie se introduce şi trapul liber,
alternând pasul cu trapul mic şi trapul liber, şi durează circa 2 luni. În această fază, în
afară de “formarea gurii“, care trebuie continuată, este necesar să se realizeze şi un al
doilea element esenţial, formarea şi echilibrarea mersului la trap.
În faza a II-a – odată cu dezvoltarea musculaturii şi cu evidenţierea stării
atletice, se introduce trapul întins pe distanţa de 400 – 500 m, care creşte treptat,
ajungând înaintea vârstei de 2 ani la 2000 – 3000 m, când se introduce şi trapul
“zburător“ (sau de curse) pe distanţa de 400 – 500 m, în linie dreaptă, solicitându-se
uşor calul spre finiş. În această fază se spune accent pe formarea suflului la cal.
În primăvară, înaintea deschiderii alergărilor de trap, se practică “hituri“
rapide, întoarceri cu startul impetuoase, precum şi câteva demarări, prin solicitări pe
parcurs şi pe ultima sută de metri. În săptămâna premergătoare curselor se introduce
alura cea mai rapidă pe distanţa alergări, având grijă ca animalul să fie ţinut sub
potenţialul de viteză maximă, cu 5 – 6 secunde. La vârsta de doi ani participă la
primele probe de concurs pe distanţe scurte 800 – 1600 m (de obicei pe distanţa de
1200m).

9
 1.4. Tehnica dresajului şi antrenamentului calului pentru probele de
obstacole

Lucrul pe obstacole se începe după ce remontul este pregătit din punct de

vedere fizic şi psihic, pentru a face faţă efortului cerut pentru sărirea obstacolelor.
Pregătirea remontului pentru sărirea obstacolelor constă în: pregătirea pe
obstacole la coardă, pregătirea pe obstacole în libertate la culoar şi sărirea
obstacolelor călare la câmp şi manej.
Mecanismul săriturilor peste un obstacol constă în:
- pregătirea pentru săritură;
- cabrarea şi trecerea anterioarelor;
- suspensia (zborul);
- trecerea posterioarelor;
- primirea anterioarelor;
- primirea posterioarelor şi pornirea înainte.
În timpul săriturii, călăreţul trebuie să fie în acord cu schimbările rapide de
viteză şi echilibru ce se produc; el se va menţine pe cal lăsând o mare libertate de
acţiune gâtului, care joacă un rol activ în cursul eforturilor pentru sărituri.
Lucrul pe obstacole la coardă, se poate începe după ce calul a fost obişnuit
să meargă liniştit la coardă în pas, trap şi galop, peste o bară aşezată pe pământ,
încadrată în ambele părţi.
După ce calul a fost obişnuit să treacă liniştit bara aşezată pe pământ, se poate
ridica bara pe căluşi, la început numai la un capăt, după ce calul trece corect peste
bara astfel aşezată, va fi pus să sară un mic obstacol ce nu va depăşi 60 cm înălţime.
Lucrul la galop pe obstacole la coardă se începe după ce calul tânăr a deprins
tehnica săriturii la trap, abordează liniştit obstacolele şi foloseşte corect ancolitura pe
timpul săriturii.
A renunţa de a cere calului executarea unei sărituri, în urma unui refuz,
derobări sau căzături, constituie o mare greşeală din partea antrenorului.

10
 Lucrul pe obstacole la culoar este foarte folositor pentru caii remonţi. La
culoar remontul învaţă să calculeze unde trebuie să execute bătaie pentru a sări un
obstacol în raport de înălţimea, lungimea şi forma obstacolului. Tot aici calul deprinde
folosirea gâtului (ancoliura) ca balansier în executarea săriturii.
La început calul va fi obişnuit să meargă în toate aliurile (pas, trap şi galop) în
culoar, liniştit, fără obstacole. Trecerea primelor obstacole (cavaletti, înalte de 20 – 30
cm) se poate face de către călăreţ, cu calul la mână.
La culoar, ca şi la coardă, se va da o deosebită atenţie progresivităţii lucrului,
atât în ce priveşte înălţimea obstacolelor, şi forma lor, cât şi numărul de sărituri.
Lucrul pe obstacole călare. Săriturile cu calul încălecat se efectuează, de
asemenea, începând cu bara aşezată pe sol, aşa cum s-a procedat când s-a sărit cu
calul la coardă, până la 80 – 90 cm înălţime şi 1 – 1,5 m lungime.
Calul se duce perpendicular pe mijlocul obstacolului, încadrat între dârlogii
întinşi, cu pumnii fermi, de o parte şi de alta a gâtului, împingându-se uşor cu
gambele, dacă calul se reţine, şi strângându-se uşor degetele, dacă calul se repede.
În momentul în care calul se ridică nu i se cere nimic, slăbindu-se doar
acţiunea degetelor pentru a elibera dârlogii şi implicit de a da libertate gâtului,
permiţându-se să se întindă, să basculeze şi să se echilibreze. Dârlogii se ţin întinşi
atât cât să nu se piardă contactul cu gura şi să putem oferi calului sprijin prin acţiunea
fierului în gură când calul face contactul cu solul pe partea cealaltă a obstacolului,
sprijinind care calul are mai multă nevoie când este încălecat, deoarece greutatea
călăreţului pe care o poartă în spinare îi modifică în chip simţitor echilibrul.
În cadrul pregătirii pentru sărirea obstacolelor se vor efectua atât exerciţii de
gimnastică cât şi de formare a ochiului şi atenţiei.
A forma ochiul unui cal de obstacole înseamnă a-l deprinde să aprecieze
distanţa până la obstacol, locul unde trebuie să bată pentru a sări şi efortul pe care
trebuie să-l facă pentru a trece obstacolul, fără să-l atingă.
Din când în când şi chiar cât de des va fi posibil, calul va fi pus să sară în
libertate, fără călăreţ şi fără coardă, fiind adus pentru aceasta la manej fără şa, numai
cu un frâu cu zăbăluţa, ai cărui dârlogi sunt prinşi sub bărbie.
La efectuarea săriturilor în libertate calul îşi formează ochiul şi în acelaşi timp
ne putem da seama de calităţile şi posibilităţile sale, ridicând din ce în ce mai mult
obstacolul, chiar până la 1,20 m.

11

Pregătirea tehnică a săriturilor
Principii de formare a calului de
obstacole
Coordonarea de la debut până la
subtilităţi
Condiţie fizică prealabilă
Formarea de bază a calului
Prima etapă:
Calul
1.Obţinerea şi menţinerea relaşului în
timpul lucrului zilnic
2.Ameliorarea performanţei printr-un
antrenament zilnic de rezistenţă
3. Scop: obţinerea receptivităţi şi a
ascultării
Etapa a II-a:
Calul
1. Consolidarea ascultării, supleţii şi
rezistenţei.
2. Ameliorarea tehnicilor de săritură
peste diferite obstacole şi duble.
3. Scop: obţinerea unei capacităţi de
performanţă paralel cu o tehnică şi o
putere perfecte.
Tabelul 1
Principii de formare a unui călăreţ de
obstacole
Formarea de la debut până la subtilităţi
Condiţia fizică prealabilă
Antrenamentul da bază efectuat al cavalerului
Călăreţul
1. Perfecţionarea suspensiei, adaptarea în supleţe la
derularea mişcărilor calului
2. Finisarea şi ameliorarea ajutoarelor
- a – antrenamentul
- b – sărituri
3. Câştigarea experienţei şi a reacţiilor în situaţii diferite
4. Evaluarea justă a capacităţilor calului de obstacol
Călăreţul
1. Familiarizarea cu noile sarcini, săritura peste
obstacole (înălţimea, lungimea), combinarea
obstacolelor cu dimensiuni variabile
2. Aprofundarea ajutoarelor indispensabile
3. Obţinerea unei tactici bune
4. Aprofundarea bagajului tehnic personal 9lucrări
specializate, plan de antrenament, etc.)
5. Conservarea la cal a plăcerii de a lucra

Tabelul 2
Tehnici de antrenament şi lecţii (scheme sistematizate)
Lecţii noi Repetări
- sărituri de gimnastică - exerciţii de decontracţie
- familiarizarea cu obstacole noi - schimbarea cadenţei
- combinarea exerciţiilor de dresaj şi de sărituri, - apropierea de obstacole
pasaj - opriri
metodic de duble cu ecartament normal, apoi - reculări
restrângându-l şi alungindu-l - muncă pe cavaletti
- sărituri la mână - obstacole de gimnastică
- antrenament individual - sărituri duble
- sărituri la mână - obstacole unice
- antrenament individual la concursuri speciale - munca în exterior
- muncă metodică de combinări cu variaţii de - exerciţii de decontractie
distanţe - muncă de fineţe: schimbarea de cadenţă,
- schimbări de picior la galop schimbări de alură, opriri
- parcursuri - sărituri de gimnastică
- obţinerea unei permeabilităţi perfecte - parcursuri
- diversificarea greutăţii înainte şi după viraje - exerciţii de decontracţie
- diversificarea muncii înainte şi după concurs - muncă de fineţe – schimbarea de
(repaus – păscut – întindere – exerciţii de fineţe, de alură – opriri
deplasare uşoare) - consolidarea tehnicilor de săritură a

12
 tuturor obstacolelor

1.5. Tehnica pregătirii şi a antrenamentului calului de dresaj

Calul care în timpul pregătirii iniţiale a arătat calităţi şi aptitudini deosebite

pentru dresaj va fi dirijat spre dresajul de performanţă, sau de înaltă şcoală
(academic).
Un cal de dresaj talentat trebuie să execute în condiţii optime o serie de
mişcări de înaltă şcoală.
Probele de dresaj se execută pe un teren perfect plat, cu următoarele
dimensiuni: 60 m lungime şi 20 m lăţime, în acest cadru cuplul călăreţ – cal, vor
trebui să execute anumite mişcări conform regulamentului progresiilor de dresaj.
Dintre mişcările care se execută cităm: primirile la pas, trap şi galop, piruetele la pas,
serpentina, schimbarea piciorului la un timp, pasajul şi piafeul.
Probele de dresaj, sunt apreciate de un juriu constituit de obicei dintr-un
preşedinte şi doi membri, care acordă note între 0 şi 10.
Treapta cea mai înaltă din ierarhia dresajului este reprezentată de echitaţia
academică, de înaltă şcoală.
În echitaţia academică, mai mult decât alte aplicaţii ale artei ecvestre, calul
este acela care lucrează. El nu mai este un “obiect“, ci subiectul, dar subiectul
suveran.
Deoarece, aspectele legate de tehnica dresajului şi antrenamentului calului de
echitaţie academică, constituie subiect pentru un tratat, ce ar depăşi volumul lucrării
noastre, în această carte ne-am propus doar să dăm o scurtă descriere a mişcărilor şi
săriturilor practicate în această şcoală.
Pirueta este o voltă pe două urme, cu crupa înăuntru, cu o rază egală cu
lungimea calului şi în care partea dinainte descrie un cerc cu centrul în punctul de
sprijin al membrelor posterioare. Volta reprezintă un cerc cu diametrul de 6 – 8 m.
Pirueta se execută la pas şi în galop.

13
 Pasajul este un trap scurtat, foarte îngrămădit, foarte cadenţat, în suspensie
deoarece există un moment de suspensie între momentul când diagonala se ridică, iar
celălalt ia contact cu solul.
Piafeul este un trap îngrămădit, executat pe loc sau, mai exact un pasaj
executat pe loc, în care calul nu înaintează.
Curbeta este o mişcare în care calul sprijinit pe trenul posterior se află ridicat
aproape de vertical.
Capriola este o mişcare în care calul execută deodată cu toate cele patru
membre o săritură în sus şi înainte, astfel că el se află la un moment dat complet
suspendat în aer. Mişcarea se poate executa atât la mână, cât şi călare.
Levada este o mişcare în care calul se află cu membrele anterioare mult
ridicate în sus – ca în cabrare – fiind sprijinit pe membrele posterioare, lăsat pe jareţi;
membrele anterioare sunt flexate din articulaţiile carpiene.
Balutada este o capriolă în care calul, aflat în aer, execută cu membrele
posterioare o zvârlitură, o zvâcnire spre înapoi, se execută şi la mână şi călare.
Crupada este inversul levadei; membrele anterioare se află în sprijin, iar cele
posterioare ridicate mult, ca atunci când zvârle. Mişcarea se execută şi la mână şi de
asemenea călare.

Fig.1 Săritură peste obstacol (cabrarea şi trecerea membrelor anterioare)

Întrebări și exerciții:

14
1. Cât timp dureaza pregătirea cailor tineri în raport cu aptitudinile individuale şi câte
faze cuprinde?
2. Care sunt fazele necesare pregătirii calului pentru atingerea unor performanţe
ridicate la galop?
3. Cât timp durează antrenamentul în cadrul galopului?
4. Ce se urmărește prin antrenamentul de galop?
4. Câte faze cuprinde antrenamentul la calul de trap?
5. Urmărirea și recunoașterea în teren a principalelor tipuri de antrenement!
2. DESCRIEREA HARNAŞAMENTELOR UTILIZATE LA CĂLĂRIE

Harnaşamentul de călărie se compune din: şa, frâul cu zăbăluţa şi frâul

complet.
Şaua. Constituie harnaşamentul ce se aşează pe spinarea calului în scopul
susţinerii şi asigurării confortului călăreţului în timpul călăriei (amortizează şocurile
produse în timpul mersului).
O şa se compune din: ţestul cu pernă, pulpanele şi accesoriile şeii.
Ţestul sau scheletul şeii, se compune din două tălpici împreunate prin două
arcade de fier lucrat sau de oţel. Arcada anterioară apără greabănul calului, iar arcada
posterioară apără şalele calului, dă şeii lărgimea şi adâncimea necesară şezutei
călăreţului.
Şezuta şeii (perna) se compune din partea umplută, pe care se freacă călăreţul
şi face corp comun cu ţestul, pe care-l îmbracă.
Pulpanele mari feresc coapsele călăreţului de a se freca de ţest, iar pulpanele
mici u rolul de a proteja corpul animalului de rosăturile cataramelor chingii. Perna
împreună cu pulpanele formează corpul şeii.
Accesoriile şeii sunt:
Chinga, serveşte la strângerea şi fixarea şeii, încătărămându-se în curele
prinse în şa în acest scop.
Trăgătorile sunt reprezentate de către o curea ce asigură fixarea scăriţelor de
tălpici.
Scăriţele, ajută la încălecare şi sprijină picioarele călăreţului. La scăriţe se
deosebesc: ochiul prin care trece trăgătoarea, braţele şi talpa.
Teltia, aşezată întra şa şi cal fereşte spinarea de răniri.

15
 Presenul, este compus din pieptar, care se încătămează la arcada dinainte şi
din cureaua mare care, trecând printre picioarele dinainte ale calului, se prinde de
chingă. Presenul împiedică alunecarea şeii spre crupă.
Pofilul este o curea care trece în jurul bazei cozii şi are rolul de a împiedica
alunecarea şeii spre înainte.
Frâul cu zăbăluţa se compune din: cefarul cu fălcarul şi gâtarul, fruntarul,
botarul, zăbăluţa cu bara, dârlogii.

Frâul complet (cu zăbăluţa şi zăbala) are două perechi de fălcele. La prima
pereche de fălcele se prinde zăbala, care se compune dintr-o singură piesă de fier
groasă, având o îndointură la mijloc numită “jocul limbii“ şi două bare lungi de 8 – 12
cm.
Struna este formată din inele de metal care formează o zală lată; struna se
prinde de două cârlige fixate de ochiurile de sus ale barelor zăbalei.
Harnaşamente de protecţie
Acestea sunt menite să protejeze zone sau corpul animalului în ansamblu
contra efectelor negative ale factorilor climatici sau traumatici. Aceste harnaşamente
pot fi folosite pentru protecţia capului, a trunchiului sau a membrelor.
Dintre harnaşamentele pentru protecţia capului şi gâtului amintim:
Boneta protejează ceafa şi fruntea animalului de insolaţie, este confecţionată
din pânză albă şi se fixează pe cefarul şi fruntarul căpăstrului. Pentru caii sperioşi la
zgomote, boneta poate fi prevăzută cu teci pentru urechi (ureche).
Capişonul are aceeaşi menire ca şi boneta. Acesta înveleşte capul până la
nivelul comisurii buzelor, exceptând zona urechilor şi ochilor pentru care sunt lăsate
orificii.
Perelina acoperă şi gâtul în acelaşi scop.
În cadrul harnaşamentelor de protecţie a trunchiului amintim:
Pătura aplicată sub şa pentru protejarea spinării împotriva rosăturilor sau
pentru protejarea trunchiului împotriva frigului la caii obosiţi şi transpiraţi după efort.
Cuvertura cu rol de protecţie şi mai ales de paradă.
Jacul sau japul, confecţionat din material impermeabil, de fixează sub ham,
acoperind spinarea , şalele şi jumătatea superioară a coastelor, având rolul de a
preveni apariţia afecţiunilor pulmonare şi renale.

16
 Suspensorul folosit la armăsarii de curse pentru prevenirea apariţiei orhitei, a
varicocelului şi epididimitei. Consta dintr-o plasă ce susţine testiculele, fixată prin trei
curele. Două curele sunt legate peste regiunea şalelor, iar a treia trece peste regiunea
perineală şi se leagă de profil sau crupar.
Harnaşamentele de protecţie a membrelor au în exclusivitate rol de apărare
contra loviturilor sau rosăturilor, contribuind la menţinerea integrităţii acestora şi
favorizând utilizarea cailor la întreaga lor capacitate de muncă. Obişnuit se
confecţionează din piele, cauciuc sau pâslă şi se aplică la nivelul principalelor regiuni
ale membrelor expuse la traumatisme sau jenă în mers.

Fig. 2 Şaua şi piesele ei componente

Fig. 3 Părţile
componente ale
frâului

17
18
 Fig. 49 Harnaşamente de protecţie
Harnaşamente pentru corectarea unor defecte şi ticuri
Sunt reprezentate de diferite dispozitive şi piese, folosite ca ataşate la
harnaşamentele obişnuite, în vederea combaterii unor ticuri sau năravuri. Se mai
folosesc în vederea corectării poziţiilor defectuoase ale capului şi gâtului, conducerea
a calului pe parcursul alergării.
a. Combaterea sau corectarea unor năravuri se face cu ajutorul a numeroase
dispozitive cum sunt:
● pentru ticul aerofagiei, se ataşează la căpăstru o curea ce trece şi comprimă
regiunea laringelui;
● combaterea ticului de sprijin se poate face prin aplicarea de piese metalice
adaptate la căpăstru, care înţeapă botul animalului în momentul în care se
sprijină pe acesta împiedicând astfel sprijinirea dinţilor de iesle;
● la caii ce se trag înapoi de la iesle se pot folosi căpestre speciale, prevăzute
cu curele suplimentare ce acţionează asupra mandibulei;
● la caii care muşcă se aplică botniţa legată de căpăstru sau independentă,
care se scoate numai pe timpul consumului furajelor;
● pentru caii sperioşi şi irascibili se aplică căpăstru ochelari de diferite
forme (rotunzi, pătraţi, etc.) având rolul de a reduce raza vizuală a calului;
● mufa este o perie arcuită care se aplică la botarul căpăstrului, pentru a
împiedica vederea apropiată la caii ce ezită în mers pe un teren neregulat.
b. Pentru corectarea unor defecte de conformaţie sau unele poziţii defectuoase
ale gâtului în timpul mersului, se pot folosi singure sau simultan următoarele
accesorii:
● martingala, aplicată la caii cu poziţie orizontală a capului, la cei cu gât de
cerb sau aflaţi la începutul antrenamentului, pentru formarea unei ancoliuri
corecte. Poate fi martingală cu inel, fixă sau zăbăluţă, ultima fiind cea mai
dură;
● tranzeluţa (cekul) se aplică la caii cu gât rotat şi cu portul capului vertical
sau chiar încapişonat, având rol de a menţine capul în poziţie favorabilă,
atât pentru viteză cât şi pentru stăpânire şi conducere. Se poate folosi
simultan cu martingala;
● furca, se foloseşte la caii cu portul în piept al capului. Este o piesă metalică
bifurcată, fixată anterior sub bărbie (prin zăbăluţă), iar posterior pe

19
 marginea inferioară a gâtului (printr-o curea trecută peste gât şi prinsă la
gâtar).

Întrebări și exerciții:
1. Din ce elemente se compune harnaşamentul de călărie?
2. Care sunt elementele componente ale frâului cu zăbăluţă?
3. Enumerați care sunt harnaşamentele pentru protecţia capului şi gâtului.
4.Combaterea sau corectarea unor năravuri se face cu ajutorul a numeroase
dispozitive cum sunt?
5. Enumerați care sunt elementele utilizate în cadrul harnaşamentelor de protecţie a
trunchiului.
6. Recunoașterea și identificarea principalelor elemente care alcătuiesc principalele
harnașamente utilizate la specia cabalină.

3. NOŢIUNI ŞI REGULI DE BAZĂ DESPRE ÎNTREBUINŢAREA CORECTĂ

A AJUTOARELOR ÎN CONDUCEREA CALULUI

Ajutoarele sunt mijloace de care dispune călăreţul şi pe care le întrebuinţează

pentru a conduce calul.

Dintre ajutoarele folosite în călărie amintim: diferitele trageri sau scurtături de

dârlogi; apăsarea mai tare sau mai uşoară cu gamba şi cu pulpele; diferitele poziţii ale
părţii de sus a corpului; îndemnul cu vocea; aplicarea pintenilor; ameninţarea sau
atingerea cu cravaşa (nuiaua); ridicarea, aplicarea sau atingerea uşoară cu biciul de
manej.

Toate ajutoarele trebuiesc folosite cu mult discernământ, în funcţie de

sensibilitatea calului, căci ajutoarele care abia sunt înţelese de un cal cu
temperamentul limfatic, pot deveni adevărate pedepse pentru un cal cu temperamentul
vioi. În acelaşi timp se are în vedere gradul de dresaj al calului şi de scopul imediat ce
se urmăreşte a se realiza.

Ajutoarele sunt prea tari când calul suferă sau se sperie din cauza
întrebuinţării lor în mod brusc; ele sunt prea slabe când nu au destulă putere de

20
stimulare; se numesc apoi, crescânde, când începând de la o uşoară tragere de dârlogi
sau apăsare cu pulpele, sporesc treptat fără smucire sau lovituri, până la atingerea
scopului urmărit; în fine, se numesc bine combinate, când dârlogii şi pulpele lucrează
în deplină concordanţă şi la timp cu o tărie potrivită gradului de sensibilitate a calului.

Ajutoarele sunt de două feluri:

 ajutoare naturale: pumnii cu dârlogii, gambele, trunchiul călăreţului şi şezuta

sa în şa.
 ajutoare artificiale: îndemnul cu vocea, pintenii, cravaşa (biciul de manej).

3.1. Ajutoarele naturale

Acţiunea dârlogilor. Dârlogii acţionează prin lungirea sau scurtarea

lor asupra gurii calului, prin intermediul zăbăluţei (zăbalei). Pumnii cu dârlogii pot să
acţionează, să reziste (să se opună) sau să cedeze. Se zice că pumnii acţionează când
dârlogiii se întind mai mult; rezistă când pumnii se fixează şi cedează când ei urmează
mişcarea ancoliurii.

La orice mişcare cerută calului, pumnii cu dârlogii trebuie să cedeze la

cel mai mic semn de supunere, apoi trebuie mângâiat şi lăsat liber timp suficient,
pentru a imprima în memorie exerciţiul bine executat.

Mâna activă se numeşte mâna care, fiind într-un contact uşor cu gura calului,
nu se opune nici la impulsie şi nici la schimbarea echilibrului calului.

Călăreţul poate modifica impulsia (în mersul înainte) calului prin întinderea
sau slăbirea dârlogilor.

Dârlogii reglează poziţia părţii dinainte a calului. Dârlogii acţionează prin gura
calului asupra poziţiei capului şi ancoliurii, modificând echilibrul, deplasând centrul
de greutate al calului înainte, înapoi sau lateral, determinând prin aceasta schimbările
de mersuri şi cadenţe sau întoarcerea calului.

Efectele dârlogilor. După modul cum acţionează pumnii cu dârlogi, avem

următoarele cazuri:

 când pumnii se apropie de corp prin întoarcerea lor cu unghiile spre corp şi
degetele se închid, dârlogii se întind şi efectul fierului asupra gurii se măreşte.

21
 După gradul de întindere se obţine, din mers micşorarea cadenţei sau oprirea,
iar de pe loc mersul înapoi.
 când pumnii cu dârlogii se găsesc în poziţia lor normală şi degetele se deschid
uşor, atunci dârlogii se slăbesc şi efectul fierului se micşorează.
 când pumnul cu unul din dârlogi se duce lateral, la dreapta sau la stânga, va
avea ca efect întoarcerea calului în acea parte.
Între dârlogi trebuie să fie o legătură continuă. Când un dârlog lucrează într-un
scop anumit, dârlogul din partea opusă trebuie să-i sprijine acţiunea.

După modul cum acţionează şi efectele pe care le produc, dârlogii au

următoarele denumiri:

Dârlog de deschidere – când călăreţul duce pumnul drept (stâng) cu dârlogul

în lături şi puţin înainte spre dreapta (stânga). Această acţiune a dârlogului are ca efect
întoarcerea capului la dreapta (stânga) şi prin accentuarea sa se va determina
întoarcerea calului la dreapta (stânga), executând o întoarcere largă.

Dârlog direct de opoziţie – când călăreţul duce pumnul drept (stâng) spre
dreapta (stânga) şi înapoi. Prin această acţiune dârlogul drept (stâng) trage umerii
calului la dreapta (stânga), forţând astfel şoldurile să se deplaseze în partea opusă.

Dârlogul ia denumirea de direct de opoziţie, pentru ca prin acţiunea lui,

dinainte-înapoi, opune umerii şoldurilor şi se pot executa întoarceri scurte.

Dârlog contrar – când călăreţul duce pumnul drept la stânga, spre umărul stâng
şi invers. Prin această acţiune dârlogul drept (stâng) se scurtează şi provoacă
întoarcerea calului la stânga (dreapta).

Acţiunea gambelor (pulpelor). Gambele acţionează prin apăsarea lor mai tare
sau mai uşor pe chingă sau înapoia chingii. Gambele pot să acţioneze, să reziste (să se
opună) sau să cedeze. În primele două cazuri acţiunea gambelor este activă, iar în
ultimul caz, pasivă.

Efectele acţiunii gambelor. Acţiunea gambelor are următoarele efecte:

 Gamba dinăuntru: - dă impulsia necesară mişcării;

 Gamba dinafară:
- împiedică deplasarea crupei în afară;

- serveşte ca regulator al mişcării la întoarceri şi mersul pe două urme;

22
 - ajută la primul tip de galop, la angajarea piciorului dinapoi, din afara calului.

Apăsarea ambelor gambe pe chingă în acelaşi timp şi cu aceeaşi tărie

determină mărirea cadenţei sau trecerea într-un mers superior. Dacă apăsarea
gambelor se face simultan, însă cu intensitate deosebită, calul merge în acelaşi timp
înainte şi spre lateral, către partea opusă gambei care apasă mai mult.

Apăsarea cu gambele nu trebuie să fie continuă. În cazul în care calul s-a

supus, apăsarea trebuie să se micşoreze şi va reîncepe numai dacă va fi necesar.

Trebuie să existe o legătură permanentă între acţiunea gambelor; ori de câte

ori o gambă lucrează într-un scop anume, gamba din partea opusă trebuie să-i sprijine
acţiunea.

Trunchiul călăreţului şi şezuta. Când calul poartă călăreţul, echilibrul lui

suferă o schimbare prin supraîncărcarea umerilor, fapt care în funcţie de poziţia
trunchiului călăreţului şi a şezutei lui va avea o mare înrâurire asupra reglării
echilibrului calului.

Dacă din neştiinţă, sau din neglijenţă, călăreţul ar face o împărţire neuniformă
a greutăţii sale, el ar stânjeni foarte mult mişcările calului.

Aplecând trunchiul înainte sau înapoi, la dreapta sau la stânga, călăreţul

contribuie la modificarea echilibrului calului provocat de acţiunea dârlogilor şi ajută
mişcările calului.

În mers, la opriri, întoarceri sau lucru pe două urme, călăreţul, trecând

greutatea corpului pe fese sau pe coapse, în direcţia mişcării, poate să uşureze şi să
grăbească supunerea calului.

Legăturile între acţiunile ajutătoarelor naturale. Printr-o strânsă legătură

între acţiunea gambelor, a dârlogilor şi a trunchiului, călăreţul uşurează executarea
diferitelor mişcări.

Referitor la aceste legături, trebuie avute în vedere următoarele cazuri:

• legătura dintre gambe şi dârlogi, lucrând simultan;

• legătura dintre acţiunile celor doi dârlogi;
• legătura dintre acţiunile celor două gambe;
• legătura dintre acţiunile gambelor şi fiecare din efectele dârlogilor.

23
 Legătura dintre gambe şi dârlogi când acestea lucrează simultan. Gambele
dau impulsia iar dârlogii reglează această impulsie.

Acţiunea simultană a gambelor are ca rezultat producerea, întreţinerea sau

accelerarea mişcării înainte. Acţiunea simultană a dârlogilor are efectul de a limita
mişcarea înainte; serveşte şi pentru mersul înapoi.

Din cele expuse, rezultă că aceste două acţiuni, dând loc la efecte cu totul
contrare, nu trebuie să se producă în acelaşi timp, pentru a nu se anihila.

Când gambele acţionează, pentru a produce o mărire de viteză, dârlogii trebuie

să codeze, apoi ei rezistă, dacă este nevoie, pentru a o limita. De asemenea, când
pumnii acţionează, pentru a produce o micşorare de viteză, gambele codează şi apoi
rezistă dacă este nevoie să se limiteze această mişcare.

Când acţiunea gambelor o depăşeşte pe cea a dârlogilor, se obţine mişcarea

înainte.

Când acţiunile dârlogilor depăşeşte pe cea a gambelor, se obţin jumătăţile de

oprire, oprirea întreagă şi mersul înapoi, gambele intervenind numai atât cât este
necesar pentru regularitatea mersurilor.

Legătura dintre ecţiunile celor doi dârlogi. Înainte de a face legătura între
acţiunea unui dârlog şi a celuilalt, trebuie să luăm măsuri ca efectele lor să nu fie
contrare. Dacă dârlogul drept acţionează fie ca dârlog de deschidere, fie ca dârlog
direct de opoziţie sau contrar de opoziţie, cel stâng trebuie să cedeze la început, pentru
a permite capului calului şi ancoliurii, să ia poziţia indicată şi apoi să reziste, dacă este
necesar, pentru a limita mişcarea.

Legătura dintre acţiunile celor două gambe. Dacă gamba dreaptă, spre
exemplu, acţionează singură, cea stângă trebuie mai întâi să cedeze, pentru a permite
gambei drepte să-şi producă efectul şi apoi să reziste, dacă este nevoie, pentru a regla
mişcarea, limitând astfel deplasarea crupei.

Legăturile dintre acţiunile gambelor şi fiecare din efectele dârlogilor.

Presiunea gambelor are ca rezultat împingerea calului înainte, producând mişcarea pe
care cei doi dârlogi o reglează.

Scurtarea dârlogilor imprimă o acţiune asupra şoldurilor (partea dinapoi), pe

care gambele trebuie să o regleze.

24
 Ajutoarele şi efectele laterale şi diagonale, constau din:

 Ajutoarele laterale – când ajutoarele care se întrebuinţează sunt de aceeaşi

parte a calului (gamba dreaptă, dârlogul drept);
 Ajutoarele directe – când ambii dârlogi acţionează asupra gurii calului
deopotrivă, oricare ar fi efectul gambelor;
 Ajutoarele diagonale – când acestea acţionează contrariul de ambele părţi ale
calului (gamba stângă, dârlogul drept);
 Efectele laterale – care se realizează având în vedere direcţia în care
acţionează dârlogii;
 Efectele diagonale – când acţiunea unui dârlog lucrează în acelaşi timp
dinainte, înapoi şi de la dreapta la stânga (dârlog contrar opoziţiei).

3.2. Ajutoarele artificiale

Sunt următoarele: îndemnul cu vocea, aplicarea pintenilor, întrebuinţarea

cravaşei şi întrebuinţarea biciului de manej.

Îndemnul cu vocea – are o mare însemnătate în dresajul calului. Dacă, pe

timpul cât se aplică o pedeapsă, călăreţul vorbeşte calului cu asprime, iar atunci când
îl mângâie îi vorbeşte cu blândeţe, calul ajunge foarte uşor să înţeleagă tonul vocii şi
încurajarea sau dojana încep să aibă o mare influenţă în dresarea lui, mai ales pentru
caii cu temperament vioi. În cazuri de împotriviri, asprimea vocii va determina toate
adesea calului să se supună voinţei călăreţului fără a fi nevoie să se recurgă la
aplicarea unei pedepse.

Aplicarea pintenilor. Pintenii se întrebuinţează ca ajutor, când apăsarea

gambelor nu este suficientă şi când se simte nevoia unui stimulent mai puternic,
pentru a sili calul la supunere.

Această întrebuinţare se face prin lovituri scurte şi aplicate cu o tărie potrivită

gradului de sensibilitate a calului, fără a-l brusca sau a-l neliniştii.

Întrebuinţarea cravaşei (nuielei). Considerată ca un ajutor în conducerea

calului, cravaşa se întrebuinţează pentru a pregăti calul să se supună la apăsarea
pulpelor sau pentru a-i stimula mersul. În ambele cazuri, atingerea cu cravaşa nu

25
trebuie să neliniştească deloc calul, sau să-i producă vre-o suferinţă, în acest caz ea n-
ar servi ca un ajutor ci ca o pedeapsă.

Prin atingeri uşoare, fie asupra părţii unde ar trebui să acţioneze pulpa, fie pe
umeri sau flancuri, se menţin rezultate foarte bune, dacă se întrebuinţează cravaşa cu
pricepere şi la timp.

Aplicarea corespunzătoare a cravaşei va determina ca după o anumită perioadă

numai prin schiţarea gestului să determine stimulentul necesar.

Întrebuinţarea biciului de manej, se face cu scopul de a stimula calul,

deşteptându-i atenţia şi făcându-l să fie cât mai supus voinţei antrenorului.

Pentru caii cu temperament vioi, numai ridicarea sau lăsarea biciului, în semn
de atingere, vor avea efectul dorit. În schimb pentru caii limfatici se impune ca din
când în când să-i mai atingem cu sfârcul biciului.

Folosirea fără discernământ a biciului de manej este mai dăunătoare decât

nefolosirea lui, pentru a se evita accidentele sau nărăvirea cailor.

În timpul lucrului la coardă, folosirea biciului de manej este obligatorie, având

un rol important în conducerea calului.

3.3. Pedepsele întrebuinţate în dresajul antrenamentul şi conducerea

calului

Pedepsele sunt mijloace mai severe de întrebuinţare de călăreţ în scopul

supunerii calului. Acestea constau în: trageri sacadate de dârlogi, opriri prelungite,
opriri şi porniri repetate, întrebuinţarea pintenilor, a cravaşei, a biciului de manej.
Acestea trebuiesc folosite în mod graduat în funcţie de temperamentul şi vinovăţia
calului.

Pedepsele trebuiesc aplicate la timp, strict în momentul nesupunerii şi

încetează de îndată ce calul s-a supus. Este contraindicată aplicarea pedepselor cu
mâinile şi cu nervozitate.

În mod obligatoriu călăreţul trebuie să analizeze dacă împotrivirea calului

provine din răutate sau numai din zburdăcie, sau din vreun defect fizic. Dacă acesta
provine din zburdăcie, calul va fi potolit cu vocea sau cu mijloacele obişnuite de

26
conducere fără a-l mângâia dar şi fără a-l pedepsi. La fel se procedează şi în cazul
unui defect fizic.

În cazul împotrivirii din rea voinţă calul se va pedepsi. Călăreţul trebuie să

acţioneze cu hotărâre, astfel ca în toate situaţiile să iasă el învingător.

Pedeapsa cu pintenii – constă în lovirea cu pintenii, energic, prin lovituri

scurte şi puternice înapoia locului chingii. După aplicarea loviturii, pintenii se
îndepărtează imediat. Când acest prim atac nu a învins rezistenţa calului, se aplică o
nouă lovitură, tot scurtă dar mai violentă.

Când calul se supune, se întrerupe pedeapsa şi se mîngâie imediat. Constituie

o mare greşeală continuarea lovirii după ce calul s-a supus. Această greşeală provoacă
de cele mai multe ori o nouă împotrivire.

Pedeapsa cu cravaşa – se aplică cu aceeaşi energie ca şi pedeapsa cu pintenii,

făcând calul să înţeleagă că îndărătnicia sa îi aduce o suferinţă imediată.

Aceasta se aplică puternic, fie pe umeri, fie la flancuri şi se repetă de mai

multe ori dacă este nevoie sau se combină cu lovitura pintenilor. Sunt interzise în
mod absolut loviturile la cap.

Pedeapsa cu biciul de manej – se aplică în mod cu totul excepţional şi numai

atunci când mijloacele întrebuinţate de călăreţ nu sunt suficiente. În acest caz
instructorul intervine obligând calul la supunere.

Lovirea calului se face cu sfârcul biciului, de jos în sus fără a se alerga după el
şi ferindu-se de a-l atinge peste cap. După aplicarea pedepsei trebuie anihilată frica
calului de bici. În acest sens instructorul face câţiva paşi înapoi, pocneşte din bici fără
a atinge calul, după care călăreţul să se apropie şi să oprească. După oprirea calului,
antrenorul se deplasează spre el, cu biciul la spate şi îi dă încredere vorbindu-i şi
mângâindu-l pe gât, după care se îndepărtează de cal. Frica unui cal de antrenor şi
ferirea lui de biciul de manej, dovedesc o rea întrebuinţare a acestuia.

Întrebări și exerciții:
1. De câte feluri sunt ajutoarele utilizate?
2. Care sunt pedepsele întrebuinţate în dresajul antrenamentul şi conducerea calului?
3. Observarea și învățarea cu modul de utilizare al ajutoarelor.

27
 4. PREGĂTIREA CAILOR PENTRU CĂLĂRIE

4.1. Reguli privind ajustarea harnaşamentului

Potrivirea şeii. Pentru a vedea dacă forma şeii se potriveşte cu spinarea
calului, se aşează şaua deadreptul pe părul spinării, observându-se următoarele:
arcadele trebuie să lase o mare libertate greabănului şi şalelor; perniţele şeii să fie
aşezate pe lat, cel puţin la două lărgimi de deget de la şira spinării; marginile
dinăuntru ale perniţelor fiind teşite, trebuie să încapă un deget între ele şi corpul
calului.
Presenul este bine potrivit când nu strânge calul şi când inelul vine drept în
mijlocul pieptului. Între presen şi pieptul calului trebuie să încapă un pumn.
Potrivirea frâului cu zăbăluţa. Fruntarul trebuie ridicat să nu alunece de pe
urechi. El nu va fi prea larg, pentru ca partea de sus a frâului să nu alunece de pe
creştetul capului înapoi pe gât, ceea ce ar da ocazie calului să se desfrâneze cu
uşurinţă; nici nu trebuie să fie prea strâns, căci ar răni calul la urechi.
Fălcelele (fălcarele) vor fi lăsate destul de lungi, pentru ca zăbăluţa să nu
încreţească buzele calului; botarul, bine ajustat din catarama dinapoi, spre a nu fi nici
prea larg, nici prea strâns; iar gâtarul trebuie să fie potrivit de larg, spre a nu împiedica
respiraţia.
Potrivirea frâului complet (cu zăbăluţă şi zăbală). Pentru ajustarea frâului
complet se vor aplica aceleaşi reguli ca cele arătate mai sus, pentru zăbăluţă. Pentru ca
zăbala să fie bine potrivită în gura calului şi să poată produce efectul necesar, trebuie
ca fierul să se reazeme de bare la un deget mai sus de colţi, pentru masculi, şi la două
degete de mărginaşii de jos la iepe.
Struna trebuie aşezată pe lat, în şănţuleţul de sub bărbie, astfel încât să încapă
două degete între ea şi bărbia calului.
Întretăierea este bună, când, întinzând de dârlogi, ramurile zăbalei se mişcă
uşor, în jocul lor de pârghie, fără ca fierul îmbucăturii să se lase mai jos sau să se
ridice împreună cu struna spre încheietura buzelor. Când struna a fost bine potrivită,
la întinderea dârlogilor, ramurile zăbalei vor trebui să facă cu maxilarul inferior un
unghi de 45 grade.
4.2. Reguli privind punerea harnaşamentului
Înşeuarea calului – se face pe partea stângă a acestuia, contenţionat la iesle
sau ţinut de un îngrijitor. Mai întâi se aşează teltia, având grijă de a trage de câteva ori

28
în lungul spinării calului, de la grabăn spre crupă, în direcţia părului, spre a-l netezi.
Apoi călăreţul ia şaua cu mâna stângă de arcada dinainte, iar cu cea dreaptă pe arcada
dinapoi şi o aşează uşor pe partea cea mai tare a spinării calului, adică pe cea mai
apropiată de greabăn, la trei degete de unghiul postero-superior al spetei. Este
deosebit de important ca teltia să nu facă cute, mai cu seamă la greabăn şi de aceea
trebuie ridicată cu mâna stângă în golul lăsat de arcada dinainte; se va asigura, de
asemenea, ca nici o curea a şeii să nu se afle prinsă între teltie şi şa.
La urmă, călăreţul trece ochiul presenului printre membrele calului şi
introduce prin el chinga care se va strânge cu încetul şi fără smucituri. Chinga se
strânge cât este necesar, numai după ce calul a fost scos din adăpost.
Lungimea curelelor trăgători se reglează în funcţie de lungimea membrelor
călăreţului (obişnuit, lungimea acestuia, împreună cu scăriţele trebuie să fie egal cu
lungimea braţului cu pumnul închis).
Înfrâierea cu frâul cu zăbăluţa. Pentru a înfrâia calul, călăreţul
descătărămează mai întâi gâtarul, aşează frâul cu cefarul să vină spre corpul
călăreţului, după care trece dârlogii zăbăluţei pe braţul stâng. Se apropie apoi în
dreptul ganaşelor, pe partea stângă a calului, cu faţa spre el, îi trece dârlogii zăbăluţei
peste cap, descătărămează gâtarul căpăstrului de grajd şi scoate căpăstrul. Apoi apucă
cu mâna dreaptă de cefarul frâului şi cu cea stângă zăbăluţa; pentru a deschide gura
calului şi introduce zăbăluţa, se ajută cu degetul cel mare al acestei mâini, iar cu mâna
dreaptă aşează cefarul frâului pe cap, scoţând urechile între fruntar şi cefar; după ce
aşează moţul peste fruntar se încătărămează gâtarul.
Înfrâierea cu frâul complet. Dacă calul se găseşte cu căpăstrul de grajd, se
procedează cum s-a arătat pentru înfrâierea cu zăbăluţa, cu deosebirea că în loc de un
singur fier şi o pereche de dârlogi, sunt două fiare şi două perechi de dârlogi.
După ce calul a fost înfrâiat se pune struna, care se agaţă în cârligele zăbalei,
pe sub mandibule.

4.3. Reguli privind scoaterea harnaşamentului

Scoaterea frâului simplu. Se face în adăpost, călăreţul descătărămează
gâtarul, dă dârlogii zăbăluţei peste capul calului, scoate apoi frâul trecându-l pe braţul
stâng şi pune căpăstrul de grajd (dacă este cazul).
Scoaterea frâului complet. Se desprinde mai întâi struna din cârligul stâng şi
se procedează ca şi la scoaterea frâului simplu.

29
 Scoaterea şeii. După ce călăreţul desface presenul din inelul stâng şi desface
chinga, trece pe partea dreaptă a calului spre a ridica chinga şi scăriţa pe şa, apoi trece
din nou pe partea stângă a calului, ridicând şi scăriţa din acea parte, scoate şaua,
apucând-o cu măna stângă de arcada anterioară şi cu cea dreaptă de arcada
posterioară; în sfârşit ia teltia aşezând-o deasupra şeii cu partea care a fost pe cal în
sus, spre a le zvânta.
Întrebări și exerciții:
1. Care sunt regulile privind ajustarea harnaşamentului (potrivirea şeii) ?
2. Care sunt regulile privind punerea harnaşamentului (înşeuarea calului)?
3. Care sunt regulile privind scoaterea harnaşamentului (scoaterea şeii)?
4. Studentul observă și execută conform regulior învățate modul de utilzare a
harnașamentului.

5. PREGĂTIREA TEHNICĂ A CĂLĂREŢULUI

Pregătirea tehnică a călăreţilor este necesară pentru a obţine o corectă poziţie

călare, poziţie care asigură aplicarea justă a ajutoarelor în conducerea calului, iar la
obstacole, realizarea unui acord perfect între călăreţ şi cal pe timpul săriturii peste
obstacole (tactul ecvestru al unui călăreţ).
Numai cunoscând bine regulile care stau la baza dresajului, acţiunea şi efectul
ajutoarelor pentru executarea fiecărei mişcări de dresaj a calului, şi a lucrului pe
obstacole (mecanismul săriturii), călăreţii vor putea să-şi perfecţioneze tehnica şi vor
putea să pregătească în mod ştiinţific şi caii lor.
Menţionăm că în ceea ce priveşte călăreţul, acesta trebuie să fie inteligent, va
trebui tot timpul să se controleze, astfel ca să elimine din activitatea sa cu calul
brutalitatea, răutatea, impulsivitatea, frica; numai procedând astfel va reuşi să devină
un adevărat călăreţ.
În capitolele ce vizează călăria la coardă, călăria în repriză şi călăria
individuală se urmăreşte formarea călăreţului, o şezută solidă în şa, o poziţie corectă
călare şi o completă libertate în mişcări, pentru a putea conduce cu uşurinţă calul, în
orice mers şi în orice direcţie (tact ecvestru).
În sportul hipic, de calităţile călăreţului şi de calităţile fizice şi psihice ale
calului, care formează un cuplu cal-călăreţ, depinde rezultatul sportiv.

30
 Sorin Petroniu şi Felix Ţopescu, în lucrarea “Călăria pentru toţi“, 1980, arată
că “Sportul călare, mai ales în cel de performanţă, întâlnim aşa-numitul simţ specific,
în călărie cunoscut sub numele de tact ecvestru“.
Tactul ecvestru constă în calitatea călăreţului care îi permite a fi în mod
instantaneu în cel mai bun acord, atunci când trebuie, cu calul său.
Tactul ecvestru include posibilitatea de a hotărî:
• care este momentul cel mai potrivit de a aplica ajutoarele;
• cu care dintre ajutoare să se acţioneze,
• în ce punct să fie ele aplicate;
• care este modul lor de acţiune;
• cu ce viteză şi amplitudine;
• modul şi momentul în care să se pregătească intrarea în acţiune a
ajutoarelor;
• când fiecare dintre ajutoare trebuie să înceapă sau să înceteze să
lucreze;
• stabilirea duratei căderilor cu mâinile şi cu pulpele;
• stabilirea naturii recompensei.
Informaţiile din capitolele următoare au menirea de a forma şi dezvolta tactul
ecvestru, necesar unui bun călăreţ pentru a se descurca în orice situaţie.

5.1. Călăria la coardă

Călăria la coardă se desfăşoară cu călăreţii începători şi are ca scop:
• familiarizarea călăreţului cu calul;
• dobândirea unei şezute corecte în şa;
• obţinerea unei corecte poziţii călare;
• învăţarea primelor noţiuni de conducere.
Familiarizarea călăreţului cu caii începe de la primele şedinţe de pregătire. La
călăria la coardă vor fi folosiţi caii cei mai blânzi şi liniştiţi, pentru a evita accidentele,
iar călăreţii să capete încrederea necesară.
La călăria la coardă, ţinuta de antrenament este fără pinteni. Caii vor fi
înfrâiaţi cu zăbăluţa cu bare cu două perechi de dârlogi. Un rând de dârlogi vor fi
legaţi de inelele şeii în scopul de a fixa capul calului, iar al doilea rând de dârlogi va fi
folosit de călăreţi după indicaţiile antrenorului.

31
 Dobândirea şezutei în şa se obţine îndeosebi prin călăria fără scări la pas, trap
şi galop. La început, timpul de călărie fără scări la trap şi galop va fi scurt, mărindu-se
treptat, pe măsură ce călăreţii pot să-şi păstreze echilibrul şi poziţia corectă în şa.
La călăria la coardă, călăreţului i se dau primele noţiuni de cunoaştere a
ajutoarelor şi aplicarea lor în conducerea calului. Astfel, călăreţii trebuie învăţaţi de la
început să folosească acţiunile gambelor pentru pornirea calului la pas şi trecerea la
trap şi galop, instructorul intervenind cu biciul numai în cazul când este nevoie de
ajutorul lui. De asemenea, călăreţii vor fi învăţaţi cum trebuie să acţioneze cu dârlogii,
fie pentru a opri calul, fie pentru a trece la galop la trap sau din trap la pas.
Instructorul va folosi coarda pentru a opri calul numai când călăreţul nu este încă în
stare să-şi oprească singur calul.
Aducerea călăreţilor şi cailor la manej. Se vor repartiza câte 3-4 călăreţi la un
cal, în aşa fel ca să poată încăleca fiecare 15-20 minute în cursul unei şedinţe de o oră.
Poziţia călăreţului cu calul la mână. Calul fiind înfrâiat numai cu zăbăluţa şi
aşezat în staţiune de aplomb, călăreţul stă în stânga lui în dreptul umărului calului, cu
faţa înainte, având braţul drept puţin îndoit şi ţinând dârlogii cu mâna dreaptă la un lat
de mână de bărbie, astfel ca degetul arătător să vină între dârlogi, iar mâna stângă să
ţină capătul dârlogilor, care sunt daţi jos de pe gâtul calului. Braţul stâng cade în jos,
pe lângă coapsă. Poziţia călăreţului cu calul la mână, cum s-a descris mai sus, se
păstrează şi la mersul la pas cu calul la mână.

5.1.1. Exerciţii de pe loc

Ajustarea scărilor, călăreţul fiind pe jos
Călăreţul apucă scara cu mâna stângă, întinde braţul drept cu palma deschisă,
astfel ca vârful degetelor să ajungă pe locul unde trăgătoarea se găseşte prinsă de şa,
aduce apoi cu mâna stângă scara spre subsuoara dreaptă întinzând trăgătoarea. Scara
este bine ajustată, dacă talpa ei ajunge la două degete de subsuoară.

Încălecarea prin săritură

Această încălecare cere un pic mai multă sportivitate. Călăreţul se aşează în

faţa umărului calului, cu mâna stângă ţinând dârlogii, se sprijină de gâtul calului, cu
mâna dreaptă apuca arcada dinapoi. După un sprijin pe sol, el se ridică pe braţele
întinse şi se apleacă uşor pe partea de sus a corpului către umărul drept al calului şi
trece piciorul pe deasupra crupei. După aceea îşi introduce picioarele în scăriţe.

32
 Ajustarea scărilor, călăreţul fiind călare.
Scăriţa nu trebuie să suporte decât greutatea piciorului, care, fără a fi înţepenit,
trebuie introdus numai o treime din lungimea tălpii, având călcâiul ceva mai jos decât
vârful. Scăriţa trebuie luată pe faţă, adică ramura ei anterioară să fie înafară, iar
trăgătoarea pe lat.
Pentru a-şi ajusta scăriţele fiind călare, călăreţul se ridică în şa, prin apăsarea
în scări şi deschiderea unghiului genunchilor, dacă între şa şi furca picioarelor rămâne
un gol, cam de un lat de mână, scăriţele sunt bine ajustate.
Antrenorul poate controla dacă scările sunt ajustate astfel: va trece prin spatele
cuplului cal – călăreţ, cerând călăreţului să lase scările şi să aşeze calul drept; scările
vor fi bine ajustate când vor ajunge la trei degete deasupra părţii de sus a tocului şi
când şoldurile călăreţului sunt la aceeaşi înălţime şi picioarele sale cad perpendicular
pe lângă cal.
Scăriţele lungi nu dau nici un sprijin călăreţului care, căutându-le cu talpa
piciorului îşi pierde poziţia corectă, neputând apropia gambele de cal. Ele nu permit
nici buna executare a trapului săltat, călăreţul scăpându-le adesea din picioare;
asemenea şi la sărirea obstacolelor.
Scăriţele nu trebuie să fie prea scurte, deoarece genunchii călăreţului s-ar
ridica în sus iar şezuta nu s-ar mai putea aşeza bine în şa, călăreţul putând fi cu
uşurinţă aruncat din şa la fiecare mişcare mai vioaie a calului.
În ambele cazuri, pe lângă inconvenientele semnalate, atât scările lungi, cât şi
cele scurte împiedică pe călăreţ să se folosească de ajutorul gambelor, în mod normal.
Poziţia călăreţului călare
Călăreţul trebuie să stea drept în şa, având:
- şezuta împinsă cât mai înainte posibil;
- regiunea lombară degajată, iar şoldurile perpendiculare pe şa;
- coapsele aşezate pe lat şi bine lipite de şa.
- genunchii pe lat, uşor îndoiţi şi fără a fi înţepeniţi.
Gambele trebuie să cadă natural pe lângă cal în dreptul chingii, libere,
formând un unghi teşit cu coapsele. Călcâiele trebuie să apese în jos, fără a înţepeni
glezna. Talpa piciorului se va găsi în sprijin uşor, fiind introdusă în scară o treime din
lungimea ei. Vârful picioarelor puţin întors înafară.
Trunchiul trebuie să fie liber (de la cap la şolduri), neforţat şi drept, cu spatele
degajat, umerii pe aceeaşi linie, lăsaţi natural în jos şi neânţepeniţi, braţele libere,

33
formând cu antebraţele un unghi aproape drept, coatele lipite de corp fără a le
înţepeni, pumnii închişi, în prelungirea antebraţelor şi puţin întorşi spre corp, astfel
încât deschizându-i să poată fi văzuţi dârlogii în întregime, calul drept în poziţie
neforţată, cu privirea îndreptată înainte.
Poziţia este bună când călăreţul a dobândit o şezută sigură în şa, având un
contact cât mai strâns al părţii de mijloc (şolduri până la genunchi) cu şaua.
Privită din lături, poziţia este bună când călăreţul are pe aceeaşi linie verticală
partea dinapoi a umărului, fesa şi călcâiul, sau partea dinainte a umărului, genunchiul
şi vârful piciorului.
Factorii principali care influenţează asupra poziţiei călare şi de care trebuie să
se ţină seama sunt:
 şezuta în şa;
 poziţia gambelor;
 poziţia trunchiului;
 pumnii cu dârlogii.
Şezuta în şa este aşezarea călăreţului pe cal, astfel încât, stând pe despicătura
ambelor oase ale şezutei, să aibă cât mai multe puncte de contact cu şaua, până la
genunchi, indiferent de situaţia în care s-ar găsi. O şezută în şa solidă se pregăteşte
prin gimnastica de înmlădiere a articulaţiilor şi se găseşte prin călăria la trap şi galop
executată fără scări, atât în cadenţă normală, cât şi în cea alungită. Şezuta trebuie
împinsă cât mai înainte în şa.
Dacă şoldurile cad înapoia liniei verticale, spatele se încovoaie, coapsele se
ridică şi genunchii fug înainte; dacă şoldurile cad înainte de verticală, genunchii fug
înapoi, iar trunchiul se apleacă prea mult înainte.
Înmlădierea regiunii lombare şi a şoldurilor este o condiţie esenţială, deoarece
micşorează reacţiile mersului calului, permiţând călăreţului să-şi menţină trunchiul
drept şi să păstreze legătura continuă cu calul.
Coapsele nu se vor strânge continuu de şa, aceasta obosind călăreţul.
Genunchii se vor strânge numai atunci când va fi nevoie a da coapselor o completă
legătură cu calul.
Gambele trebuie să încadreze calul pentru a-l putea stăpâni şi a-i da impulsia
necesară. Ele rămân tot timpul în contact cu corpul calului şi sunt aşezate natural în
dreptul chingii, pentru a putea fi întrebuinţate cu precizie şi la timp. În afară de

34
conducere, călăreţul se poate folosi de gambe şi în cazul când calul face mişcări
dezordonate. La obstacol, călăreţul va strânge gambele fără a le înţepeni, păstrând
astfel o legătură cât mai strânsă cu calul.
Trunchiul trebuie să fie drept şi vertical, fără a fi ţeapăn, în orice situaţie sau
poziţie s-ar găsi calul. Se face excepţie numai la urcări şi coborâri de pante şi trecerea
obstacolelor, când trunchiul trebuie să se încline înainte, după nevoie. Supleţea
trunchiului este absolut necesară atât la dresaj, cât şi pentru sărirea obstacolelor.
Aplecarea capului atrage după sine şi curbarea spatelui, iar ridicarea bărbiei în
sus dă călăreţului un aspect neplăcut şi-i limitează vederea.
Pumnul cu dârlogii, având cea mai mare importanţă în conducere, trebuie să
aibă o poziţie corectă.
Braţele trebuie să cadă natural, fără a strânge coatele de trunchi. Dacă coatele
se apropie prea tare de trunchi, umerii se ridică, poziţia pe cal devine silită şi
conducerea se face cu greutate. Dacă, din contră, ele se îndepărtează de trunchi,
antebraţele nu mai au destulă siguranţă şi contactul cu gura calului este mereu
schimbat.
Descălecarea
Descălecarea se execută la indicaţia antrenorului: “Călăreţi – pentru
descălecare – descălecaţi“!
La indicaţia prevestitoare: “Călăreţi – pentru descălecare“, calul fiind pe loc,
călăreţul încrucişează pe lat dârlogii în mâna stângă, trecând dârlogul din mâna
dreaptă în palma stângă, de sus în jos; apucă o şuviţă de păr din coamă şi pune în
palma stângă dârlogii; sprijină mâna stângă pe gât şi o pune pe cea dreaptă pe arcada
dinainte; scoate piciorul drept din scară.
La indicaţia: “Descălecaţi„! Călăreţul sprijină greutatea corpului pe braţe,
trece piciorul drept cu genunchiul puţin îndoit peste crupa calului, fără să o atingă, şi-l
aduce lângă cel stâng, trunchiul puţin aplecat înainte, ambii genunchi fiind lipiţi de şa;
se lasă apoi în jos pe lângă cal, pune piciorul drept pe pământ şi scoţând piciorul stâng
din scară, îl alătură de cel drept, luând poziţia cu “calul la mână“.

5.1.2. Exerciţii din mers

Mersul la pas
Pentru a pune calul în mişcare, antrenorul dă indicaţia: “Călăreţi – aşezaţi caii
pe mâna dreaptă (stângă) – marş“!

35
 La indicaţia “Marş“!, fiecare purtător de bici ia calul şi îl conduce pe cercul
pe care trebuie să se mişte; se îndepărtează apoi 3-4 paşi spre interior, rămânând în
dreptul flancului calului. El poartă biciul în mâna dinspre cal, cu vârful înapoi şi în
jos, îndemnând calul să meargă, fără a-l lovi.
Purtătorul de coardă care dirijează darea calului la coardă, ţine coarda bine
întinsă în mâna dreaptă, când calul merge pe mâna dreaptă şi în cea stângă, când calul
merge pe mâna stângă; restul coardei, înfăşurată colac, se ţine în cealaltă mână.
Călăria la coardă, executându-se pe un cerc, trunchiul călăreţului trebuie să fie
puţin înclinat către partea dinăuntru, cu atât mai mult cu cât cadenţa mersului va fi
mai repede şi cu cât cercul va fi mai mic; astfel, călăreţul, mai ales la călăria fără
scări, îşi va pierde echilibrul, alunecând către partea dinafară.
Nu se va înţelege prin aceasta că trunchiul trebuie să se aplece prea mult către
partea dinăuntru, ci numai că greutatea corpului să apese ceava mai mult pe fesa
dinăuntru, umerii şi şoldurile călăreţului urmând direcţia calului.
Călăreţul va înţelege mai uşor dacă în locul unei lungi observaţii i s-ar face un
gest potrivit. Aşa, de pildă, când călăreţul şi-a pierdut poziţia, având capul aplecat în
jos, este de ajuns ca antrenorul să-l cheme pe nume şi ridicând el însuşi capul să-i facă
astfel semnul cuvenit.
Schimbarea mâinii se execută la indicaţia: “Schimbaţi mâna”!. Mişcarea se
execută numai din mersul la pas. Pentru executare, călăreţul scurtează dârlogii şi
împreună cu purtătorul de coardă opreşte calul pe cerc.
Purtătorul de bici, ocolind pe la spate purtătorul de coardă, se apropie de cal,
descătărămează coarda de la inelul drept (stâng) al zăbăluţei şi o încătărămează la
celălalt inel; potriveşte dârlogii legaţi de şa, dacă este nevoie, ia calul de dârlogi şi-l
poartă pe cealaltă mână. Rămâne apoi trei patru paşi pe flancul calului, purtând biciul.
Lăsarea şi luarea scăriţelor şi dârlogilor se execută la indicaţia: “Lăsaţi
scăriţele (dârlogii)”! şi “Luaţi scăriţele (dârlogii)”!.
- La indicaţia “Lăsaţi dârlogii”!, călăreţul lasă dârlogii şi aşează mâinile pe
şolduri, cu cele patru degete înainte, iar degetul cel mare înapoi. Această aşezare a
mâinilor pe şolduri constituie poziţia normală pe timpul exerciţiilor la coardă, ori de
câte ori dârlogii sunt lăsaţi pe gâtul calului; totuşi se va întrebuinţa şi poziţia cu
braţele în lături, această poziţie contribuind la menţinerea echilibrului pe cal.

36
 - La indicaţia “Călăreţi – luaţi dârlogii”!, călăreţii reiau dârlogii în poziţia
normală. La pornire, schimbarea mâinii sau oprire, călăreţii trebuie să aibă dârlogii în
mână.
- La indicaţia “Călăreţi – lăsaţi scăriţele”!, călăreţii scot picioarele din scăriţe,
lăsându-le să cadă natural şi caută să nu-şi piardă poziţia corectă pe cal.
- La indicaţia “Călăreţi – luaţi scăriţele”!, călăreţii reiau scăriţele, introducând
picioarele în scăriţe.
După ce s-au exercitat fiecare în parte, lăsarea scăriţelor şi a dârlogilor se va
face în acelaşi timp, ajungându-se astfel la călăria obişnuită la coardă, adică fără scări
şi fără dârlogi.
Mersul la trap
Se execută la indicaţia: “Călăreţi – trap”!.
Purtătorul de coardă îndeamnă calul cu vocea, repetând prelung cuvântul trap.
Purtătorul de bici, rămânând ceva mai înapoi, îndeamnă calul cu biciul, mişcându-l
sau atingând chiar la nevoie calul uşor, cu sfârcul biciului pe fese, iar călăreţul va
acţiona cu gambele.
Mersul la trap se execută după ce călăreţul s-a deprins a avea o poziţie corectă
la pas. Durata timpului de trap se va mări treptat, în raport cu progresele făcute de
călăreţi, fiind cel mai bun mijloc pentru dobândirea şezutei.
La început, când şezuta călăreţului nu este sigură şi în special când se merge
fără scări în mersul la trap, se va indica călăreţilor să pună mâna pe arcadă, pentru a-şi
corecta poziţia, sau de a-şi relua echilibrul, dacă l-au pierdut. Dacă calul galopează,
purtătorul de coardă îl linişteşte mişcând uşor coarda şi repetând prelung comanda
“Trap”!, iar purtătorul de bici lasă biciul în jos.
În mersul la trap se vor repeta exerciţiile de lăsare a scărilor, gârlogilor şi de
reluare a lor.
Trecerea la pas. Pentru a trece din trap la pas, antrenorul indică: “Călăreţi –
pas”!.
Purtătorul de coardă va repeta cuvântul pas şi prin uşoare trageri de coardă, va
căuta să obţină trecerea calului la pas, iar purtătorul de bici va înceta stimularea
calului. În acelaşi timp, călăreţul scurtează dârlogii îndoind pumnii către corp.
Trapul alungit. După ce călăreţii începători au căpătat obişnuinţa de a merge
la trap mijlociu, fără a-şi mai pierde echilibrul, se va trece la trapul alungit, care se ia
indicaţia: “Călăreţi – alungiţi”!. Purtătorul de bici va stimula calul cu biciul, iar

37
călăreţul va acţiona cu gambele. Pentru a se relua trapul mijlociu, antrenorul dă
indicaţia “Călăreţi –micşoraţi”!; la această indicaţie atât călăreţul cât şi purtătorul de
bici micşorează acţiunea ajutoarelor.
Mersul la galop.
Se execută la indicaţia: “Călăreţi – galop”!.
Galopul se va începe când şezuta în şa a călăreţului s-a format suficient în
mersul la trap.
Trecerea calului la galop se va face întrebuinţându-se aceleaşi mijloace şi
ajutoare ca la pornirea la trap, cu deosebirea că putătorul de coardă va repeta cuvântul
“galop”. Călăreţul va acţiona mai tare cu gambele.
La mersul la galop se va observa foarte deaproape legătura călăreţului cu
mişcările calului, trebuind ca şezuta să nu se ridice deloc din şa, ceea ce la început nu
se poate obţine decât prin galoparea fără scări.
Lăsarea scărilor şi a dârlogilor se va face după aceleaşi indicaţii şi norme ca şi
la trap.
Trecerea din galop la trap se face după comanda: “Călăreţi – trap”!. Călăreţul,
purtătorul de bici şi cel de coardă se conduc după aceleaşi reguli care s-au indicat la
trecerea din trap în pas.
Sărirea obstacolelor.
După ce călăreţii începători au dobândit oarecare încredere şi soliditate în şa,
de regulă după ce au început galopul, vor fi puşi să sară o bară, calul fiind tot la
coardă. Antrenorul începe exerciţiul la pas, aşezând bara pe pământ, astfel ca în
mersul lui pe cerc, calul s-o păşească de 2-3 ori. După aceasta se ridică bara de pe
pământ la 20-30 cm, spre a-l face pe cal s-o treacă prin sărire.
Purtătorul de coardă duce calul la coarda bine întinsă perpendicular pe
obstacol, iar purtătorul de bici îndeamnă calul atingându-l cu sfârcul biciului, la
nevoie.
După executarea săriturii călăreţul mângâie calul.
Săriturile la coardă se vor executa fără scări şi fără dârlogi. Pe timpul săriturii,
călăreţul va apleca trunchiul înainte, sprijinindu-se cu mâna dinafară pe arcada
dinainte, iar cu mâna dinăuntru mângâind calul în lungul ancoliurii. Bara va fi sărită
de toţi călăreţii de 2-3 ori, în aceeaşi şedinţă. Ulterior se va execută sărirea
obstacolelor fără scări, cu dârlogi. Săriturile se vor face apoi cu mersul la trap şi
galop, ridicându-se progresiv bara până la 40-50 cm.

38
 Întocmirea
Se execută la indicaţia: “Călăreţi – întocmirea”!.
La coardă, întocmirea nu se face decât din mersul la pas. Purtătorul coardei
trage calul către el prin scurtarea coardei, iar purtătorul de bici conduce calul pe locul
de unde a pornit, după care instructorul şi călăreţii îşi reiau locurile lor. Întocmirea se
execută pentru schimbarea călăreţului şi la terminarea şedinţei de călărie pentru
descălecarea şi adunarea reprizei.
Schimbarea călăreţului
Se execută la indicaţia: “Schimbarea călăreţului”!
Dacă după întocmire urmează să se schimbe călăreţul, antrenorul îl descalecă
şi apoi dă indicaţia: Călăreţul căruia îi revine rândul să încalece, trece şi îşi ia poziţia
lângă cal, iar acela care a descălecat, îi ia locul. Mai târziu, când călăreţii au învăţat să
încalece şi să descalece corect, pentru a câştiga timp, nu mai este necesar să se facă
întocmirea, spre a schimba călăreţul, ci se opreşte numai calul pe cerc, cu faţa spre
instructor.

5.1.3. Exerciţii de gimnastică călare (înmlădieri)

Exerciţiile de gimnastică călare au ca scop:
• să se obţină o mai mare mobilitate articulară şi elasticitate musculară, înlăturând
rigiditatea ce se manifestă la călăreţii începători, îndreptând astfel şi unele defecte
de poziţie;
• să se obţină o completă independenţă între mişcarea diferitelor părţi ale corpului
călăreţului şi mişcările calului, acest lucru reprezentând o mare însemnătate din
punct de vedere al conducerii şi menţinerii echilibrului pe cal.
Exerciţiile se execută la început pe loc, apoi la pas şi trap, iar ulterior şi la
galop. Exerciţiile de gimnastică călare se vor face în funcţie de cerinţele instruirii
călăreţilor.
De exemplu, când călăreţul stă prea înapoi în şa, având regiunea lombară
ţeapănă şi umerii duşi înapoi, antrenorul îi va indica să facă exerciţii de mobilitate a
regiunii lombare şi coxofemurale. Pentru aceasta, călăreţul se va trage înainte în şa, va
ridica şi duce genunchii în lături, după care va executa rotări şi răsuciri de trunchi.
Dacă din contră, călăreţul are umerii ridicaţi şi aduşi înainte, el va executa
exerciţii de gimnastică cu braţele.

39
 Dacă călăreţul stă aplecat înainte, îl pune să ridice alternativ genunchii. Dacă
are genunchii prea sus, călăreţul va executa alternativ mişcări de circumducţie cu
fiecare picior.
Când călăreţul are genunchii deschişi înafară şi gambele duse înainte,
antrenorul îl pune să execute exerciţii pentru mobilitatea articulaţiilor genunchilor.
Pentru o eficienţă maximă a acestor exerciţii, se va observa ca pe timpul
efectuării lor să nu se mişte decât părţile corpului angajate în exerciţiu.
După ce s-a căpătat destulă îndemânare în executarea exerciţiilor simple, se va
putea trece la exerciţii combinate, de exemplu: se va executa o mişcare cu unul din
braţe şi alta cu celălalt braţ.
Este necesar ca exerciţiile de gimnastică călare să fie executate cât mai des şi
în tot timpul pregătirii călăreţilor. Exerciţiile de gimnastică călare se execută la
indicaţia: “Călăreţi – rotarea braţelor – începeţi”!. Exerciţiul se repetă până la
indicaţia: “Încetaţi”!
La indicaţia: “Călăreţi – exerciţii de gimnastică de voie – începeţi”! fiecare
călăreţ va executa exerciţiile care i-au fost recomandate de antrenor, pentru corectarea
deprinderilor greşit însuşite.
Exerciţii de gimnastică pentru mobilitatea umerilor:
- rotarea braţelor;
- legănarea braţelor prin înainte în sus;
- ducerea braţelor prin lateral în sus;
- încrucişarea braţelor în faţă, cu ducerea lor înspre înapoi.
Exerciţii pentru mobilitatea coloanei vertebrale:
- răsuciri de trunchi spre dreapta şi spre stânga cu mângâierea calului pe
crupă;
- aplecarea către piciorul drept (stâng) dinainte al calului, cu mângâierea
calului cât se poate mai jos de încheietura spetei; cealaltă mână se
sprijină în greabăn;
- legănări laterale de trunchi – spre stânga şi spre dreapta.

5.1.4. Exerciţii de voltije

Exerciţiile de voltije au drept scop să dezvolte îndemânarea şi curajul
călăreţilor. Ele se execută de pe loc şi din mers, trecându-se progresiv de la cele mai

40
uşoare la cele mai grele şi din mersuri mai încete în mersuri mai repezi, pe măsură ce
călăreţii capătă încrederea şi îndemânarea necesară.
Exerciţiile de voltije se execută pe calul cu chingă specială de voltije. Acestor
exerciţii li se va da o atenţie deosebită. Ele trebuie să fie executate cât mai des, în tot
timpul cât se face călărie de manej, indiferent de etapa de pregătire în care se găsesc
călăreţii.
La şedinţele de călărie cu chinga specială de voltije se execută următoarele
exerciţii:
 sărirea de jos pe cal şi de pe cal, prin sprijinul în mâini;
 aruncarea picioarelor înapoi, prin sprijinul în mâini;
 aruncarea şi încrucişarea picioarelor înapoi, prin sprijinul în mâini;
 aplecarea călăreţului către unul din picioarele dinainte ale calului, sau lateral;
 trecerea pe rând a picioarelor, de o parte şi de alta a calului şi reâncălecarea din
aceste poziţii, prin sprijinul în mâini, fără a se atinge pământul;
 repetarea aceleaşi mişcări, însă atingând pământul;
 sărirea prin sprijin pe braţe, dintr-o parte în alta a calului.
La executarea acestor exerciţii, calul merge pe mâna stângă şi se vor avea în
vedere următoarele:
• Pentru sărirea pe cal prin sprijinul în mâini, călăreţul apucă cu amândouă
mâinile inelele
chingii, face o săritură înăuntru cercului către piciorul dinainte al calului, apoi,
efectuând o bătaie în pământ cu ambele picioare, se aruncă pe cal prin sprijinul în
mâini.
• Pentru sărirea de pe cal, călăreţul apucă din nou inelele şi, trecând piciorul
dinafară peste
crupa calului, sare înăuntru cercului, către picioarele dinainte ale calului.
• Pentru aruncarea picioarelor înapoi, prin sprijinul în braţe, călăreţul apucă
inelele chingii,
după care aplecând trunchiul înainte, pe o parte sau pe alta a gâtului calului,
aruncă picioarele înapoi orizontal, alăturându-se.
• Pentru aruncarea şi încrucişarea picioarelor înapoi, prin sprijinul în braţe,
călăreţul cu

41
 aceleaşi mişcări menţionate mai sus, alătură picioarele orizontal deasupra calului,
apoi, printr-o răsucire, desfăcând picioarele revine călare pe cal cu faţa înapoi, cu
piciorul stâng pe partea dreaptă şi cu piciorul drept pe partea stângă a calului.
Printr-o nouă mişcare de aruncare a picioarelor în sus şi de răsucire, revine
încălecat normal.
• Pentru aplecarea trunchiului către unul din picioarele dinainte ale calului,
călăreţul apucă
cu mâna dreaptă inelul drept al chingii de voltije, apleacă trunchiul înspre stânga
şi caută fără a-şi pierde echilibrul să mângâie glezna calului. Acest exerciţiu se
repetă şi spre cealaltă parte a calului, apucându-se inelul stâng al chingii. Prin
exerciţii repetate, aplecarea se va face cât mai jos, până când se va putea atinge
pământul cu mâna.
• Pentru trecerea picioarelor de o parte şi de alta a calului şi reâncălecarea din
această
poziţie, fără a se lăsa jos, călăreţul apucă cu mâna stângă inelul stâng al chingii de
voltije şi aplecând uşor trunchiul înapoi, trece piciorul drept pe partea stângă a
calului, rezemând încheietura genunchiului drept pe mâna stângă şi apucând cu
cealaltă mână inelul rămas liber.
Pentru a se reâncăleca din această poziţie, călăreţul dă drumul pentru un
moment inelului stâng, până ce genunchiul drept alunecă în jos, după care îl apucă
din nou şi, lăsând ambele picioare să atârne pe pământ, printr-un sprijin puternic în
braţe, încalecă pe cal.
Reâncălecarea se poate face şi astfel: după ce a dat drumul inelului stâng,
călăreţul, în loc să rămână atârnat, atinge pământul printr-o bătaie scurtă, după care
reâncalecă prin sprijinul în braţe, în felul cum s-a arătat mai sus.
Pentru sărirea prin sprijinul în braţe de pe o parte pe alta a calului, călăreţul,
ţinându-se cu amândouă mâinile de inelele chingii, merge pe lângă cal, şi după o
bătaie puternică cu ambele picioare în pământ, sprijinindu-se în braţe, se aruncă în
partea cealaltă a calului.
După un antrenament mai îndelungat, călăreţii vot fi deprinşi să facă săriturile
de pe o parte pe cealaltă a calului printr-o singură bătaie, fără a merge câtva timp
alături de cal.

42
 Călăreţilor cu aptitudini speciale pentru voltije li se va permite şi alte mişcări,
mai grele decât cele enumerate, ca de exemplu: mersul în picioare pe cal, ţinându-se
sau nu de inelele chingii, etc. De asemenea călăreţii vor putea executa voltije şi câte
doi pe acelaşi cal.

5.2. Călăria individuală

Călăria individuală este partea cea mai importantă şi de bază în instruirea
călăreţilor.
Scopul călăriei individuale este formarea şezutei în şa, perfecţionarea
conducerii calului şi a tehnicii săriturii obstacolelor. Pentru atingerea acestui scop este
necesar ca fiecare călăreţ să cunoască bine care sunt ajutoarele pentru conducerea
calului, care este mecanismul aplicării şi efectul lor pentru executarea mişcărilor,
precum şi tehnica săriturii calului şi a călăreţului.
Exerciţiile de conducere (diferite mişcări) ce se execută în această perioadă
constituie mijloacele principale pentru învăţarea conducerii calului; ele vor fi
executate mai întâi la manej şi repetate la călăria în teren.
În acelaşi timp cu învăţarea şi perfecţionarea conducerii calului se continuă
pregătirea pentru întărirea şezutei în şa. În acest scop, în această perioadă se va
efectua cât mai des călăria fără scări la trap mijlociu şi alungit şi la galop.
Pentru ca un călăreţ să poată aplica corect ajutoarele, trebuie să fie mlădios,
simplu şi să aibă o poziţie corectă călare. Numai astfel se poate asigura independenţa
întrebuinţării ajutoarelor. Înţepenirea călăreţului, din cauza încordării musculaturii, pe
lângă că nu permite aplicarea justă a ajutoarelor determină şi calului reţineri în alurile
sale.
Caracterul pregătirii călare în această etapă este individual cu toate că
şedinţele de călărie se fac în manej cu mai mulţi călăreţi deodată.
În acest scop, antrenorul se va ocupa pe rând de fiecare călăreţ în parte. După
explicarea unei mişcări noi, antrenorul pune pe călăreţi să execute mişcarea, fie toţi
deodată, fie pe rând, în funcţie de felul mişcării şi de timpul disponibil. În orice caz,
observaţiile pentru corectarea greşelilor de execuţie se vor face numai individual,
antrenorul adresându-se călăreţului în cauză.
Ţinuta călăreţilor este cea de antrenament, cu pinteni.
Pregătirea teoretică a călăreţilor se completează cu noţiuni în legătură cu:

43
 • conducerea calului – cunoaşterea mecanismului aplicării ajutoarelor şi
efectul lor, la schimbări de mersuri şi cadenţe, întoarceri şi lucru pe două
urme;
• tehnica săriturii calului şi călăreţului peste obstacole;
• reguli pentru executarea unui parcurs de obstacole, penalizări;
Şedinţele de pregătire teoretică vor preceda totodată şedinţele de pregătire
tehnică. Antrenorul va urmării şi verifica totdeauna şedinţele de pregătire tehnică,
dacă călăreţii şi-au însuşit şi dacă aplică corect cele învăţate teoretic.
Aşezarea calului drept.
Aşezarea calului drept trebuie făcută şi când călăreţul este descălecat şi când
este călare.
În primul caz, călăreţul având calul la mână, după ce a lăsat scările şi a dat
dârlogii peste capul calului, trece înaintea lui, cu faţa spre el, şi-l aşează drept.
Mecanismul acestei aşezări constă în a apuca cu fiecare mână câte un dârlog, aproape
de inelul zăbăluţei, şi prin uşoare trageri sau apăsări să mişte puţin calul înainte sau
înapoi, până la sprijin pe toate picioarele deopotrivă (staţiunea forţată).
În al doilea caz, călăreţul, fiind călare, va cunoaşte când calul nu stă drept,
după următoarele observaţii:
 dacă picioarele anterioare sunt prea mult sub cal, sau prea mult
înainte, călăreţul simte partea dinainte a calului lăsată în jos;
 dacă numai unul din picioarele anterioare este dat înainte,
călăreţul simte partea dinainte a calului lăsată în jos;
 dacă numai unul din picioarele anterioare este dat înainte,
călăreţul vede umărul calului din acea parte ieşit înainte;
 dacă picioarele posterioare sunt mai înapoi decât ar trebui să fie
şi, mai ales, dacă în acelaşi timp şi picioarele anterioare sunt prea mult
lăsate înainte, călăreţul simte spinarea calului lăsată în jos;
 când numai unul din picioarele este ţinut în repaus, sub cal,
călăreţul simte şezuta în acea parte;
 când crupa calului este abătură spre dreapta (stânga), călăreţul
simte umărul drept (stâng) dus înainte. Pentru a-l aşeza drept, va fi de-
ajuns o uşoară acţiune a dârlogilor sau gambelor.
Încălecarea şi descălecarea

44
 Călăreţii care formează repriza fiind descălecaţi şi aşezaţi pe una din laturile
manejului încalecă după indicaţia primită. Descălecarea se face, de asemenea, la
indicaţia primită.
Înainte de descălecare, caii trebuie să fie liniştiţi, nemişcaţi şi aşezaţi drept.
După încălecare nu se dispune imediat punerea reprizei în mişcare, ci se lasă un
moment de aşteptare şi numai când caii stau nemişcaţi repriza poate fi pusă în
mişcare; în acest timp, antrenorul trece în dreptul fiecărui călăreţ pentru a-i controla
poziţia.
Pentru a-i obişnui pe călăreţi cu mecanismul încălecării şi descălecării, iar pe
cai de a sta la încălecat, este bine să se repete adeseori încălecarea şi descălecarea,
înainte de sfârşitul lecţiei de antrenament, când caii sunt obosiţi.
Mersul la pas
Pornirea din loc la pas se face la indicaţia: “Călăreţi – pas”!.
Pentru pornirea calului la pas, călăreţul apasă cu gambele ceva mai tare pe
chingă, în care timp pumnii slăbesc puţin dârlogii. De îndată ce calul a pornit,
acţiunea gambelor va fi slăbită. Trunchiul călăreţului nu trebuie să se aplece nici
înainte, nici înapoi, ci urmează mişcările calului.
Trecerea colţurilor.
Călăreţii vor fi instruiţi şi obişnuiţi de la început cu trecerea colţurilor
manejului.
Ca regulă generală, pe unde trec umerii trebuie să treacă şi şoldurile calului.
Cu trei paşi înainte de trecerea colţului, calul va fi pregătit ca pentru o întoarcere.
Mijloacele întrebuinţate: gamba dinafară va acţiona înapoia chingi spre a
împiedica darea crupei calului înafară şi îngreunarea umărului dinăuntru.
Dârlogul dinafară ajută acţiunea gambei din aceeaşi parte, pentru a putea fi
condus calul în colţurile manejului. Dârlogul dinăuntru se scurtează atât cât este
necesar, pentru ca gâtul şi capul calului să fie uşor pliate în timpul trecerii colţului.
Gamba dinăuntru va acţiona mai puternic pe chingă, pentru ca mişcarea să se
execute pe piciorul posterior dinăuntru, al calului şi să nu se micşoreze cadenţa
mersului.
Oprirea se execută la indicaţia: “Călăreţi – stai”!
Pentru a opri calul, călăreţul apasă cu gambele puţin înapoia chingii; această
apăsare determină calul să angajeze partea dinapoi sub el; în acelaşi timp călăreţul
scurtează dârlogii deopotrivă şi din ce în ce mai mult, apropiind pumnii spre corp.

45
 Trunchiul călăreţului urmează mişcarea de oprire, dinainte – înapoi, călăreţul
lăsându-se mai greu în şa. După oprire, dârlogii se slăbesc, păstrând contactul cu gura
calului. Odată cu slăbirea dârlogilor încetează şi apăsarea gambelor. Calul nu se
opreşte niciodată la colţurile manejului.
Mersul la trap
Pornirea se face la indicaţia: “Călăreţi – trap”!
Pentru a trece din pas în trap se întrebuinţează aceleaşi ajutoare ca şi la
pornirea de pe loc la pas, însă acţiunea gambelor este mai mare.
Cadenţa trapului la manej va fi cea a trapului mijlociu. Când calul măreşte
trapul se revine la cadenţa obişnuită printr-o acţiune mai mare cu dârlogii, iar când
micşorează mersul, printr-o apăsare mai tare cu amândouă gambele. La trecerea
colţurilor în trap se întrebuinţează aceleaşi ajutoare ca şi la mersul la pas, cu
deosebirea că ajutoarele trebuie aplicate cu mai multă energie. Trecerea din trap în
pas, sau oprirea se execută la indicaţia: “Călăreţi – pas”! sau “Călăreţi – stai”!
Se întrebuinţează aceleaşi ajutoare ca la oprirea din pas, însă aplicate mai
energic.
Pe timpul mersului reprizei la trap, se va putea indica călăreţilor lăsarea şi
luarea dârlogilor şi a scărilor, precum şi unele mişcări de înmlădieri. Repaus nu se va
da călăreţilor decât din mersul la pas.
Trapul săltat
Trapul săltat are ca scop să uşureze atât mişcările călăreţului, cât şi ale calului
şi să permită mersul la trap o durată mai mare fără a obosi calul sau călăreţul.
La manej, după ce călăreţii au învăţat trapul săltat, el este folosit la executarea
trapului alungit sau la dresarea remonţilor. Trapul mijlociu se execută în trap săltat
numai la indicaţia antrenorului.
La călăria în teren, trapul mijlociu şi cel alungit se execută, de regulă, în trap
săltat, dacă antrenorul n-a dat altă indicaţie.
La trapul săltat călăreţul va avea întotdeauna picioarele în scări. Pentru a
executa trapul săltat, călăreţul, aplecând puţin trunchiul înainte şi apăsând în scări, se
ridică în aşa fel în şa, încât să se găsească în sus la fiecare a doua bătaie a calului.
Ridicarea călăreţului în şa se face fără nici o forţare, adică se aşteaptă mişcarea
calului, fără a o preveni, şezuta atingând puţin şaua, genunchii lipiţi de şa, iar
picioarele lejere, rezemându-se numai cu talpa în şa.

46
 La executarea trapului săltat se va evita încovoierea spatelui, ridicarea
umerilor, darea în lături sau mişcarea coatelor, ridicarea în sus a călcâielor sau
ducerea lor înăuntru. Trapul săltat se execută la indicaţia: “Trap săltat” şi încetează la
indicaţia “Trap aşezat”.
Călăria fără scări
Scările dau călăreţului încredere, îi permit să-şi păstreze mai uşor echilibrul şi
să execute cu precizie mişcările. La început, o întrebuinţare îndelungată a scărilor are
o influenţă negativă asupra poziţiei, deoarece genunchii au tendinţa de a se ridica şi a
se deschide înafară, umerii de a se duce înainte, iar sezuta de a fi împinsă inapoi.
Fără scări, din contră, călăreţul intră mai bine în şa, coapsele şi gambele cad
prin propria lor greutate, legătura cu calul este mul mai strânsă, deci călăreţul este mai
solid în şa.
Călăria fără scări, fiind foarte importantă, trebuie executată în toate mersurile
şi pe tot timpul pregătirii călăreţilor. În acest scop, zilnic o parte din şedinţă va fi
consacrată călăriei fără scări. Călăria fără scări este folosită normal la şedinţele de
călărie la manej.
La călăria la câmp, se pot executa pe distanţe scurte, mersul la pas, trap şi
galop fără scări, la indicaţia antrenorului.
La începutul călăriei în repriză, pentru a scuti călăreţii începători de orice grijă
de conducere, antrenorul îi pune să merargă unul după altul, având în capul reprizei
un călăreţ vechi, care ţine şi cadenţa mersului. Antrenorul va căuta ca pe timpul
mersului fără scăriţe, călăreţii să aibă o ţinută liberă şi naturală.
La început, durata călăriei fără scări, în mersul la trap şi galop, va fi mai mică,
apoi va fi mărită progresiv.
Mersul la galop
Pentru a porni calul la galop, călăreţul foloseşte ajutoarele acţionând astfel:
• Gamba dinafară apasă înapoi pe chingă pentru a nu permite ducerea crupei
înafară; gamba
dinăuntru apasă pe chingă pentru a da impulsia necesară pornirii la galop.
Pumnii cu dârlogii sunt duşi înapoi, spre şoldul dinafară al călăreţului, pentru
ca o parte din greutatea
corpului şi gâtului calului să treacă pe umărul dinafară, uşurând astfel umărul, şoldul
şi piciorul anterior dinăuntru, care trebuie scos înaintea celui dinafară.

47
 În urma aplicării ajutoarelor de mai sus, se obţine atât pregătirea calului cât şi
poziţia necesară pentru a putea porni la galop pe piciorul dinăuntru.
De îndată ce calul se angajează în prima săritură a galopului şi a pornit în acest
mers, călăreţul slăbeşte puţin acţiunea dârlogilor, pentru a-i înlesni mişcarea înainte.
Gambele apasă pe chingă cât este necesar pentru a menţine calul în mersul la galop.
La început, călăreţii vor fi învăţaţi să pornească calul la galop, mărind treptat
trapul ce cerc până când calul porneşte la galop, după care se continuă mersul pe cerc.
În mersul la galop mişcările călăreţului trebuie să fie în completă legătură cu
cele ale calului, trunchiul menţinut vertical, greutatea lăsată puţin pe fesa dinafară,
fără ca şezuta să se ridice cât de puţin din şa. Aceasta se obţine prin mersul la galop
fără scări.
În primele şedinţe, timpii de galop vor fi scăzuţi, trecându-se în trap şi apoi la
pas, de îndată ce călăreţii nu mai au o poziţie corectă pe cal.
Treptat timpii de galop vor fi măriţi, iar galopul de pe cerc va fi continuat pe
laturile manejului.
Atât la manej, cât şi la călăria la câmp, galopul trebuie executat pe ambele
mâini. Trecerea din galop în trap, în pas sau oprirea, se execută la indicaţia: “Călăreţi-
pas”! sau “Călăreţi – stai”!
Ajutoarele se aplică ca şi la trecerea din trap în pas.
Un cal galopează pe piciorul drept, când piciorul său drept dinainte se aşează
pe pământ înaintea celui stâng, iar piciorul drept dinapoi se aşează înaintea celui stâng
dinapoi.
Un cal galopează pe piciorul stâng, când aşezarea picioarelor pe pământ se
face invers de cum s-a descris mai sus.
Un cal galopează corect, când la călăria la manej pe mâna dreaptă sau stângă,
galopează pe piciorul drept sau stâng.
Un cal galopează fals, când la călăria la manej pe mâna dreaptă galopează pe
piciorul stâng sau invers.
Un cal galopează cruciş sau dezunit, când cu partea dinainte galopează pe un
picior, iar cu cea dinapoi pe celălalt picior.
Antrenorul va căuta să-i înveţe pe călăreţi să-şi dea seama pe ce picior
galopează calul sau atunci când galopează cruciş.
La început se vor anunţa nominal călăreţii care nu galopează corect. Călăreţul
numit, dacă se află la galop pe cerc, va opri calul la trap intrând înăuntrul cercului

48
după care, aplicând ajutoarele, va porni din nou calul la galop. Dacă repriza se află în
mersul la galop pa laturile manejului, călăreţul va opri calul la trap şi va porni la galop
la primul colţ al manejului.
Corectarea galopului este mai uşoară în timpul trecerii unui colţ al manejului,
deoarece calul aflându-se pe o întoarcere, poate mai repede să-şi angajeze piciorul
posterior dinăuntru sub centrul lui de greutate şi să pornească la galop corect.
Prin mecanismul trecerilor dintr-un mers într-altul şi dintr-o cadenţă în alta se
însuşeşte mai bine legătura ce trebuie să existe între gambe şi dârlogi.
Mărirea cadenţei în acelaşi mers se face la indicaţia: “Călăreţi – alungiţi”!, iar
micşorarea ei, la indicaţia: “Călăreţi – micşoraţi”!
Mersurile alungite au ca scop să mărească soliditatea în şa şi să dezvolte
mersurile calului.
La trapul alungit, colţurile manejului se rotunjesc, neputându-se cere calului o
întoarcere scurtă în aceste mersuri. La mersurile alungite calul va avea poziţia gâtului
mai întinsă decât la mersurile mijlocii; în această poziţie, centrul de greutate al calului
este deplasat ceva mai înainte, permiţând o angajare mai mare a membrelor
posterioare. Călăreţul nu trebuie să lungească dârlogii atât de mult, încât calul să
piardă contactul cu zăbăluţa.
Pentru a împiedica întinderea prea mare a gâtului şi a capului, calul trebuie
mai întâi să ia un reazem mai ferm pe dârlogi, decât în mersurile mijlocii, ţinând
dârlogii liniştiţi şi întinşi.
Când din trap alungit un cal trece la galop, va fi numaidecât repus în trap, iar
calul se dezuneşte, adică merge la galop cu picioarele dinapoi şi la trap cu cele
dinainte, atunci înseamnă că va trebui, de îndată, repaus mijlociu şi apoi împins din
nou în trap alungit, fără a mai depăşi limita.
Întoarcerile
Întoarcerile au ca scop să înveţe pe călăreţi să aplice ajutoarele necesare pentru
a schimba direcţia de mers. Cunoscând mecanismul întoarcerilor, călăreţul va fi în
măsură să conducă calul în orice direcţie doreşte.
Pentru a executa o întoarcere, călăreţul duce pumnii cu dârlogii uşor în partea
întoarcerii, scurtând dârlogul dinăuntru. Această scurtare se obţine prin închiderea
degetelor pe dârlogi şi rotunjirea şi ducerea pumnului dinăuntru către mijlocul
pieptului călăreţului.

49
 Scurtarea dârlogilor dinăuntru are ca efect o uşoară pliere a capului şi gâtului
calului în partea întoarcerii; prin aceasta, umărul dinăuntru al calului fiind încărcat,
rupe echilibrul şi provoacă întoarcerea.
Dârlogul dinafară limitează acţiunea dârlogului dinăuntru şi ca urmare şi
gradul de pliere a capului şi gâtului, determinând prin aceasta mărimea întoarcerii.
Gamba dinafară acţionează înapoi de chingă, pentru a împiedica darea crupei
înafară pe timpul întoarcerii, iar cea dinăuntru pe chingă, pentru a menţine impulsia
necesară mişcării pe timpul întoarcerii, fără de care calul ar tinde să micşoreze
cadenţa sau chiar să se oprească.
Se vor executa toate întoarcerile prevăzute la călăria în repriză, în plus
semivolta şi volta. Mişcarea de întoarcere la dreapta (stânga) se execută deodată pe
ambele laturi mari ale manejului.
Dacă mişcarea se execută pe mâna dreaptă, fiecare călăreţ va avea pe cei cu
care se întâlneşte pe partea sa stângă şi invers.
La întoarcerea la dreapta (stânga), spre a se evita ciocnirile, mişcarea se va
executa numai de către călăreţii de pe laturile mari ale manejului, cei de pe laturile
mici continuând mersul până când ajung pe laturile mari, după care execută
întoarcerea.
Cercul. La indicaţia: “Călăreţi – în cerc”!, călăreţii care au intrat pe laturile
mari întorc caii înăuntru manejului şi merg în cerc, urmaţi de călăreţii din spatele lor,
formând două cercuri, cu diametrul de aproximativ 20 m.
Mişcarea continuă până la indicaţia: “Drept înainte”!, când călăreţii reiau
mersul pe latură. Semivoltele şi voltele se execută individual de pe orice punct al
manejului şi numai o singură dată.
Semivolta se execută la indicaţia: “Călăreţi – semivolta la dreapta (stânga)”!.
Pentru executarea acestei mişcări călăreţul execută o întoarcere de jumătate de cerc cu
diametrul de 6-10 m, după care merge în diagonal spre latură, intrând pe cealaltă
mână în acelaşi mers.
Semivolta se execută din orice punct al manejului.
Volta, se execută la indicaţia: “Călăreţi – voltă”!
Volta este un cerc, pe care călăreţul îl execută individual în ori şi ce punct al
manejului şi numai o singură dată, după care îşi continuă mersul înainte pe latură.

50
 Mărimea voltei depinde de gradul de dresaj al calului şi de îndemânarea
călăreţului; în nici un caz, însă, diametrul ei nu va fi mai mic de şase paşi şi nici mai
mare de 10 m.
La volte, mijloacele de conducere sunt aceleaşi ca la cerc, însă întoarcerea
fiind mai scurtă, se cere o mai mare precizie în aplicarea lor.
Mersul înapoi
Mersul înapoi se execută de pe loc. Calul trebuie să păşească înapoi pas cu pas
şi în linie dreaptă. El nu trebuie să se oprească, nici să grăbească mersul şi nici să-şi
dea în lături partea dinapoi. Călăreţul trebuie să aibă în orice moment putinţa de a opri
sau porni înainte.
Mersul înapoi se începe la indicaţia: “Călăreţi – înapoi”!. Pentru executarea
mersului înapoi călăreţul, după ce a pregătit calul ca pentru mersul înainte, acţionează
cu amândoi dârlogii, din ce în ce mai mult spre corp, până ce calul începe să păşească
înapoi.
Gambele rămân strânse de cal, pentru a-i menţine crupa în ax, sau pentru a
împinge calul înainte când el ar grăbi mersul înapoi şi pentru a înceta acest mers, când
călăreţul doreşte să-l oprească.
Partea de sus a corpului urmează mişcarea calului dinainte spre înapoi. Dacă
crupa se abate de pe linia dreaptă, atunci călăreţul împiedică aceasta cu gamba din
partea respectivă. După ce a executat 3-6 paşi în mersul înapoi, călăreţul opreşte calul
pe loc. După indicaţiile antrenorului, călăreţul poate trece din mersul înapoi direct în
mersul la pas – fără oprire.
Lucrul pe două urme
Lucrul pe două urme are ca scop să facă pe călăreţ să înţeleagă care este
legătura ce există între acţiunea dârlogilor şi cea a gambelor, precum şi a părţii de sus
a corpului şi şezutei, fiindcă numai printr-o combinare şi aplicare justă a acestor
ajutoare calul este adus la o perfectă supunere.
Pentru cal, lucrul de pe două urme are ca scop să amortizeze echilibrul şi
mersurile. Prin lucrul pe două urme se obţine o completă înmlădiere a calului, mărind
supleţea şoldurilor şi mobilitatea umerilor.
Lucrul pe două urme se execută în timpi relativi scurţi şi totdeauna trebuie
urmat de o energică mişcare înainte. În mersul pe două urme, calul este pliat egal în
axul său longitudinal de la cap la crupă şi merge în travers cu partea dinainte şi partea
dinapoi de două urme distincte. Acestea nu trebuie să fie despărţite una de alta mai

51
mult de un pas. Mersul rămâne totdeauna regulat, suplu şi distinct, printr-o impulsie
continuă.
În mersul pe două urme, partea dinainte va preceda totdeauna uşor partea
dinapoi. Lucrul pe două urme cuprinde următoarele mişcări:
- umărul înăuntru;
- crupa înăuntru;
- crupa înafară;
- primirea.
Cu călăreţii începători se va executa numai umărul înăuntru şi crupa înăuntru
la pas, în scopul de a-i învăţa mecanismul aplicării ajutoarelor la lucru pe două urme.
Umărul înăuntru, constituie un exerciţiu în care calul este pliat pe toată
lungimea lui în jurul gambei dinăuntru a călăreţului, în partea opusă în care merge. În
această mişcare umărul dianfară a calului este plasat înaintea şoldului dinăuntru.
Picioarele dinăuntru calcă peste picioarele dinafară. Plierea calului este mai mult sau
mai puţin accentuată, după gradul de înmlădiere laterală urmărită. Poziţia oblică a
calului faţă de direcţia de mers nu trebuie să depăşească 45 grade.
Executarea umărului înăuntru este un exerciţiu pregătitor pentru celelalte
mişcări de lucru pe două urme. Această mişcare se execută mai întâi din mersul în
cerc, apoi şi pe latura manejului. Când se execută din mersul în cerc, piciorul dinapoi
înăuntru şi cel dinainte dinafară merg aproape pe aceeaşi linie de circumferinţă; când
mişcarea se execută pe latura manejului, piciorul dinapoi dinăuntru merge aproape pa
aceeaşi linie cu cel dinainte dinafară mişcarea se execută la indicaţia: “Călăreţi –
umărul înăuntru”!.
Pentru acest exerciţiu se întrebuinţează următoarele ajutoare:
- dârlogul dinăuntru de deschidere aduce partea dinainte a calului înăuntru
cercului sau manejului la circa un pas, după care se transformă în dârlog contrar de
opoziţie înapoia umerilor, împingând masa calului înainte şi în lături. Dârlogul
dinafară limitează îndoirea ancoliurii spre înăuntru şi prin efectul direct antrenează
masa calului în direcţia sa.
- gamba dinăuntru, acţionând pe chingă, provoacă mersul în lături şi determină
plierea părţii de mijloc a calului, iar cea dinafară aşezată înapoi şi aproape de chingă,
hotărăşte cât de mult trebuie să se dea înafară partea dinapoi. Pentru încetarea
exerciţiului se dă indicaţia: “Călăreţi – încetaţi”!.

52
 Călăreţul slăbind dârlogul dinăuntru şi mărind acţiunea cu cel dinafară,
determină calul să revină în poziţia pliată a corpului şi să părăsească mersul în lături.
În acelaşi timp, micşorează puţin acţiunea gambei dinăuntru, iar cea dinafară revine
pe chingă.
La trecerea colţurilor, când se execută umărul înăuntru, se va opri puţin partea
dinainte a calului, iar gamba dinăuntru va apăsa mai tare, pentru ca astfel calul să fie
îndoit, când trece prin colţ.
Crupa înăuntru este un exerciţiu în care calul este plasat oblic în raport cu
latura manejului, sub un unghi care nu trebuie să depăşească 45 grade, având şoldurile
în interiorul manejului, iar corpul uşor încovoiat în jurul gambei dinăuntru, calul
privind în direcţia mersului.
Se execută la indicaţia: “Călăreţi – crupa înăuntru”!.
Călăreţul îşi asigură mai întâi poziţia capului calului cu dârlogul înăuntru, în
care scop întinde acest dârlog şi slăbeşte puţin pe cei dinafară; gamba dinafară
provoacă ducerea crupei înăuntru, dârlogul conduce partea dinainte a calului; gamba
dinăuntru susţine acţiunea acestui dârlog şi împiedică calul de a da crupa înăuntru mai
mult decât trebuie.
La trecerea colţurilor, pe timpul executării acestei mişcări, partea dinainte a
calului trebuie să fie împinsă înainte şi să treacă întâi prin colţ.
Ea rămâne în acelaşi mers şi cadenţă, în timp ce partea dinapoi, prin apăsarea
cu gamba dinăuntru, este reţinută să facă paşi mai mici, până ce partea dinainte a
trecut colţul. Gamba dinafară rămâne înapoia chingii, pentru a ţine pe loc partea
mersului în lături.
Pentru a înceta crupa înăuntru, se dă indicaţia: “Călăreţi – încetaţi”!.
Micşorarea acţiunii dârlogului dinăuntru şi a gambei dinafară, întinderea
dârlogului dinafară şi apăsarea gambei dinăuntru fac calul să meargă drept înainte.
Crupa înafară este un exerciţiu în care calul are o poziţie inversă ca la crupa
înăuntru, umerii fiind înăuntru manejului, iar crupa înafară.
Această mişcare se execută la indicaţia: “Călăreţi – crupa înafară”!.
Pentru a executa crupa înafară, călăreţul, mergând pe pista dinăuntru a
manejului, împinge crupa calului către pista dinafară cu ajutorul gambei dinăuntru,
care acţionează puţin înapoia chingii. În acelaşi timp, gamba dinafară acţionând pe
chingă, întreţine mişcarea înainte, iar la nevoie intervine spre a limita deplasarea
crupei prea mult.

53
 Odată cu acţiunea gambelor se produce şi acţiunea dârlogilor. Dârlogul
dinafară se scurtează uşor pentru a întoarce capul calului în direcţia mersului.
Dârlogul dinăuntru limitează acţiunea dârlogului dinafară şi înlesneşte
deplasarea crupei înafară. Partea de sus a corpului călăreţului urmează mişcarea în
direcţia în care se execută crupa înafară.
Pentru a înceta acţiunea crupei înafară se dă indicaţia: “Călăreţi – încetaţi”!
Primirea este un exerciţiu în care calul merge pe două urme, capul, ancoliura
şi umerii precedând uşor şoldurile.
O uşoară pliere permite calului să privească în direcţia în care merge.
Picioarele se încrucişează, cele dinafară trecând pe dinaintea şi pe deasupra celor
dinăuntru. Pe tot timpul primirii, calul trebuie să păstreze aceeaşi cadenţă.
Primirea se poate executa fie începând mişcarea de la jumătatea uneia din
laturile mici ale manejului către una din laturile mari, fie pe linia diagonală a
manejului. Se execută la indicaţia: “Călăreţi- primire la dreapta (stânga)”!. Mişcarea
se execută astfel:
Călăreţul întoarce cu trei paşi înainte de mijlocul laturii mici a manejului;
merge o lungime de cal înainte şi apoi dă calului direcţia către mijlocul laturii miri de
pe care venea. Partea dinainte a calului trebuie să preceadă uşor partea dinapoi, spre
partea primirii.
Pe această linie diagonală, călăreţul îşi conduce calul, întrebuinţând mijloacele
astfel: dârlogul dinăuntru scurtat, dă capul calului o poziţie uşor pliată spre partea
primirii; gamba dinafară, acţionând cât trebuie înapoia chingii, obligă calul să
păşească în lături, acţiunea ei fiindu-i susţinută prin întinderea dârlogului dinafară.
Gamba dinăuntru, acţionând pe chingă, menţine impulsia, fiind gata de a împinge
calul înainte şi de a împiedica ieşirea crupei înaintea umerilor.
Dârlogul dinăuntru are rolul de a susţine acţiunea gambei dinăuntru, pentru a
menţine partea dinainte a calului în direcţia mersului. Partea de sus a corpului
călăreţului urmează mişcarea în direcţia în care se execută primirea.
Când călăreţul ajunge la latura mare, pune calul să meargă, fără indicaţie,
drept înainte pe latură. Pe diagonală călăreţul începe primirea după ce a mers 6 m, pe
latura mare.
Schimbări de mersuri, cadenţe şi direcţii de galop

54
 Mişcările ce se execută cu călăreţii începători la galop la călăria individuală
sunt următoarele: schimbări de mână, schimbări de mersuri, schimbări de cadenţe şi
întoarceri de mână.
La călăria individuală se execută porniri din trap la galop de pe cerc, de pe
voltă şi numai după ce călăreţii au deprins aplicarea corectă a ajutoarelor, se execută
porniri la galop pe linie dreaptă. La fel se procedează şi cu pornirile la galop din pas,
care se execută după ce călăreţii au deprins pornirea corectă din trap la galop.
Trecerile din galop în trap şi la pas, se execută pe cerc şi pe laturile manejului
sau largul manejului. Aceste mişcări se execută ca şi la mersul la pas sau trap si
deodată de pe ambele laturi ale manejului.
Pentru a schimba galopul, după ce a schimbat mâna, intrând pe noua latură,
călăreţul trece mai întâi la trap, apoi porneşte la galop pe cealaltă mână.
Mişcările de întoarceri din mers vor fi: cercul, volta şi semivolta. Aceste
mişcări se vor executa, ca şi din mersul la pas sau trap, mărindu-se mai mult însă
acţiunea ambelor gambe; a celei dinafară, pentru a împiedica darea crupei înafară, iar
a celei dinăuntru, pentru a menţine cadenţa neschimbată.
La executarea semivoltei, după intrarea pe latură, se va proceda ca şi la
schimbările de mână, de mai sus, trecând mai întâi calul la trap, apoi pornind la galop
pe cealaltă mână.
5.3. Călăria în teren
La călăria în repriză şi călăria individuală, şedinţele de manej trebuie să
alterneze cu şedinţele de călărie în teren. Scopul călărie în teren este de a învăţa
călăreţii, următoarele:
 să conducă calul în direcţia, în mersul şi cadenţa stabilită, în
teren din ce în ce mai variat;
 să sară obstacole naturale întâlnite în teren;
 să urce şi să coboare pate, să treacă cursuri de apă, etc.
Se va da o importanţă deosebită acestor şedinţe, urmărind ca în conducerea
calului în teren, călăreţii să aplice just ajutoarele şi să păstreze o corectă poziţie călare,
atât în mers, cât şi pe timpul săririi obstacolelor.
Pentru verificarea şi perfecţionarea aplicării ajutoarelor, antrenorul va pune pe
călăreţi să execute individual diferite mişcări de conducere (opriri, porniri, întoarceri,
lucru pe două urme). Pentru executarea acestor exerciţii de conducere, la început

55
antrenorul poate fixa o porţiune de teren sub forma unui manej deschis improvizat.
După ce călăreţii au ajuns la un stadiu de pregătire mai înaintat, antrenorul poate fixa
diferite exerciţii de lucru pentru călăreţ, stabilind mişcările care trebuie executate,
mersurile şi viteza.
În scopul intrării şezutei în şa, în teren se va alterna călăria cu scări, cu cea
fără scări, la pas, trap şi galop.
Pentru sărirea obstacolelor în teren, antrenorul va folosi la început obstacolele
naturale: trunchi de copaci, garduri de nuiele, ţarcuri, şanţuri, etc., care pot fi
completate cu obstacole construite în acest scop şi care trebuie să se apropie ca formă
de obstacolele naturale (staţionate din lemn necojit, staţionate pe şanţuri cu şi fără
apă, garduri împletite,etc.). sărirea obstacolelor se va face individual, din trap şi galop,
cu şi fără scări, iar înălţimea acestora pentru călăreţii începători va fi de 0,50- 0,80 m.
Către sfârşitul primului an de pregătire, călăreţii pot fi puşi să execute în teren
un parcurs de 4-6 obstacole la galop.
Întrebări și exerciții:
1. În ce constă tactul ecvestru?
2. Care este scopul călăriei la coardă și cu cine se desfăşoară?
3. Cum trebuie să fie poziţia călăreţului călare?
4. Care este scopul călăriei individual?
5. Care este scopul călăriei în teren?
6. Studentul execută conform celor învățate călaria la coardă și călăria individuală.

56
 BIBLIOGRAFIE
- CRISTEA I. – Bolile aparatului locomotor la animalele de fermă, Ed. Cres,
Bucureşti, 1993
- COMOROVSCHI M., DAN V.- Rasa Lipiţană după 50 ani în herghelia de la
Sâmbăta de jos, Casa Agronomului Hălchiu, 1971
- BANE SUSAN, DOUGLAS – COOPER HELEN – Le cheval, Ed. SOLAR,
Paris, Franţa. 1991
- BÂRZA N., MAZ I., GHERGARIU S., HAGIU N. – Patologie clinică
medical-veterinară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
- BLOMAC N., BAUDOIN N., et col. – Le cheval, techniques d’elevage,
CEREOPA, Paris, Franţa, 1990
- BROWN E. GLADYS – Faites connaissance avec le cheval Arabe, Quebec,
Canada 1974
- CHESSE PATRICK, FORTUNEL ELISABETH et col. – Nouvelle
encyclopedie du cheval, Ed. Maloine, Paris, Franţa, 1992
- DUMITRESCU I. – Reproducţia la cabaline, Ed. Ceres, Bucureşti, 1982
- FANATEANU E., SERBĂNESCU N. – Calul prietenul meu, Ed. Ceres,
Bucureşti 1982
- FILIP N. – Zootehnie specială – Caii II, Imprimeria Statului, Bucureşti 1915
- GEORGESCU GH., UJICĂ V., LUNGULESCU GH., MARCU N. –
Tehnologia creşterii cabalinelor şi echitaţie, Ed. did. şi ped., Bucureşti, 1982
- GEORGESCU GH., PETRACHE E., PARAIPAN V., UJICĂV., BLAGA L.,
BALAN S. – Tehnologia creşterii cabalinelor, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990
- GRUMBERG R., CALINESCU E. – Întreţinerea şi folosirea cailor de
tracţiune, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti 1955
- HABENBERG L. – Verhalten bei einhufen, Berlin, 1971
- HORTOPAN GH. – Enciclopedie veterinară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova-
Bucureşti, 1934
- KOLB E. – Despre viaţa şi comportamentul animalelor, Ed. Ceres, Bucureşti
1981

57
- LOWE H., MEYER H. – Pferdezucht und Pferdefutterung, VEU Stuttgart,
1974
- MARCENAC L.N., AUBLET M. – Enciclopedie du cheval, Maloine SA,
Paris, 1971
- MOLDOVAN GH. – Creşterea cailor, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1959
- MOLDOVEANU GH., SUCIU T., BALAS N. – Calul utilitate şi sport, Ed.
Ceres, Bucureşti, 1971
- MARINESCU I. – Morfostructură şi capacitate productivă la animale, Ed.
Ceres, Bucureşti, 1978
- MACHIN GOODALL DAPHE – Cavalli di tuttto il mondo, Milano, Italia,
1974
- MĂRGINEAN EMIL GH. – Echitaţie, Ed. Did şi Ped., Bucureşti, 1999
- MUREŞAN GH., MARCU N. – Tehnologia creşterii cabalinelor. Lucrări
practice, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca, 1991
- MUREŞAN GH., ONACIU G. – Echitaţie şi organizarea concursurilor hipice,
Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001
- MUREŞAN, GH., PENTELESCU O., IOANA LUDU – Creşterea ecvinelor,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005
- MUREŞAN, GH., MARCHIŞ Z.., IOANA VLASIN – Îndrumător pentru
creşterea cabalinelor, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006
- MUREŞAN GH., MARCHIŞ Z., PENTELESCU O. – Creşterea cailor de
sport şi echitaţie, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006.
- MUREŞAN GH., MARCHIŞ Z., PENTELESCU O. – Creşterea ecvinelor şi
echitaţie, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007.
- NEGRUŢIU E., PETRE A., PIPERNEA N. – Genetica şi ameliorarea
animalelor, Ed. Did şi Ped., Bucureşti, 1969
- PETRE A., NEGRUŢIU E. – Genetică animală, Ed. Did şi Ped., Bucureşti,
1975
- POPA O., P. HALGA, M. MILOS, ELENA BUNICELU – Alimentaţia
animalelor domestice, Ed. Did şi Ped., Bucureşti, 1980
- POPESCU D., MAN C., CRAINICEANU E. – Zooigiena şi protecţia
mediului înconjurător, Ed. Did şi Ped., Bucureşti, 1981
- RĂDULESCU I. – Calul Huţul în România, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1957
- REDDICK, KATE – Les chevaux du monde, Ed. Marabout, Verona, Italia,
1975
- ROSSDALE P.D. – Das Pferd, Karger Verlag, Basel-Munchen, 2974
- SĂLĂJAN GH., MOLOSOVA LUDMILA – Caiet de lucrări practice:
Alimentaţia animalelor domestice, Tipo-Agronomia, Cluj-Napoca
- SCHWARK J.H. – Pferde, VEB Deutscher Land – wirtschaftsverlag Berlin,
1978
- STAVRESCU P. – Ştiinţa cunoaşterii cailor în concepţie modernă, At. Grafice
SOCEC SA, Bucureşti, 1930
- SUCIU T., MOLDOVEANU GH., GEORGESCU GH., OTEL V., BALAS N.
– Zootehnia României, Vol. IV – Cabaline, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975
- ŞERBĂNESCU A., STEF I., PLESCA T., CUCU I. – Construcţii zootehnice,
Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1981
- UJICĂ V., - Curs de tehnologia creşterii cabalinelor, Lito AMD Inst.
Agronomic Iaşi, 1981
- YENNE W.J. – Lencyclopedie ilustree des chevaux, Ed. PML, Barcelona,
Spania, 1991

58
- VELEA C., TIRNOVEANU I., MARCU N., BUD. I.- Creşterea cabalinelor,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980
- VELEA C., MARCU N. – Curs de creşterea cabalinelor, Lito AMD Inst.
Agronomic Cluj-Napoca, 1976
- WOLTER R. – L’alimentation du cheval, Ed. Vigot Freres, Paris, 1975
- Cheval Magazin, Paris, Franţa 1991-1992
- Le monde equestre magazine, Bruxell, Belgia, 1991-1992
- Lovas magazin, Budapesta, Ungaria, 1990
- Instrucţiuni tehnice privind aprecierea şi certificarea materialului de
reproducţie la animale, Bucureşti, 1976
- Pariul hipic – Jurnalul curselor de cai, Ed. Libertatea, Bucureşti 1997
- Programul acţiunilor sanitar-veterinare de prevenire şi combatere a bolilor la
animale, MA Sanitar-Veterinară, Ed. Poligrafia, Cluj-Napoca, 1987
- www.fao.org

59