POTCOVITUL

• Potcovitul are drept scop principal păstrarea în bune condiţiuni

a copitelor cailor de muncă şi pentru a le apără de unele boli,
care pot surveni din cauza şocului şi zdruncinăturilor ce se
produc atunci când animalul merge, mai ales pe drumuri
pietruite şi accidentate.
• Potcovitul trebuie făcut în mod ştiinţific.
• Printr-un printr-un potcovit corect se pot vindeca şi anumite
defecte sau chiar boli ale copitei.
• Potcovirea animalelor de muncă se practică la atelierul de
fierărie-potcovărie
• Pentru potcovitul animalelor, atelierul de fierărie-potcovărie
trebuie să dispună de cel puţin o cameră forjat şi un şopron
(hangar).
• Camera de forjat trebuie să fie o încăpere spaţioasa şi bine
luminată, dotată cu materiale şi ustensile necesare prelucrării
potcoavei şi potcovirii propriu-zise.
• Principalele ustensile pentru prelucrarea şi confecţionarea
potcoavelor sunt următoarele:
• Forja electrică este o masă de fier pliantă, cu vatră mică,
acţionată de un electromotor cu palete, servind la aspirarea şi
împingerea aerului cu putere în vatră.
• Nicovala, turnată dintr-un fier special, serveşte ca suport la
baterea fierului pentru potcoavă.
• Cleştele de foc, masiv, cu gura puternică, cu braţe lungi,
serveşte la ţinerea barei de fier în foc.
• Cleştele de mână se aseamănă cu cleştele de foc, dar este
mai mic, servind la ţinerea şi manevrarea barei de fier pe
nicovală, după scoaterea din foc.
• Cleştele pentru ţinerea başului are braţe puternice şi gura
largă.
• Ciocanul minge serveşte la baterea fierului pe nicovală.
• Ciocanul de mână de aceeaşi formă, însă mai mic şi mai uşor.
• Ciocanul daltă, prevăzut cu o gură tăioasă, serveşte pentru
tăiat fierul.
• Cleşti pentru confecţionarea potcoavei:
• a — cleştele de foc; b — cleştele de mână; c — cleştele pentru
ţinerea bauşului
• Ciocanul şănţuitor, de forma unui cui, serveşte la facerea
şanţului potcoavei.
• Ciocanul cap de cui nr.1, sau înseninătorul, serveşte la
obţinerea adânciturilor potcoavei în care stă gâtul şi capul
caielelor.
• Ciocanul cap de cui nr.2, sau străpungătorul, serveşte la
străpungerea găurilor începute cu primul ciocanul cap de cui
nr.1.
• Dalta pentru capetele potcoavei serveşte la tăierea
capetelor potcoavei.
• Priboiul sau dornicul, serveşte pentru străpungerea găurilor
potcoavei.
• Menghina se întrebuinţează la fixarea potcoavei pentru
fasonare.
• Pilele servesc la netezirea şi lustruirea potcoavei.
• Diferitelor feluri de ciocane utilizate pentru confecţionarea
potcoavelor: a — ciocanul minge; b — ciocanul de mână; c —
ciocanul daltă; d — ciocanul şănţuitor; e — ciocanul cap de cui
nr.1 ; f — ciocanul cap de cui nr.2; g — daltă pentru capetele
potcoavei; k — priboiul
• Ustensilele ce servesc la potcovit, în afară de cele
menţionate la curăţirea copitei (cleştele pentru tăiat unghia,
reneta, cuţitoaia, raşpelul) pot fi:
• Descaielatorul sau desnituitorul este un fel de toporaş cu
care se dezdoaie niturile caielelor.
• Cleştele pentru scos potcoava, cu gura largă pentru a putea
cuprinde braţul potcoavei, serveşte la scoaterea potcoavei şi a
caielelor.
• Atelierul de fierărie-potcovărie trebuie să dispună şi de o
cameră separată pentru depozitarea potcoavelor cât şi a
materialului de prelucrat potcoave (fier, cărbuni etc.)
• Şopronul sau hangarul are pereţii confecţionaţi din scândură
sau din cărămidă, iar pardoseala din pământ bătătorit, în
dotarea lui intrând un conovăţ de lemn prevăzut cu inele pentru
legat animalele, un căpăstru de forţă pentru caii răi, un bac şi o
măsuţă sau un scăunaş pe care se pun sculele şi caielele ce
servesc la potcovit (în lipsa conovăţului, inelele pentru legarea
cailor sunt fixate pe unul din pereţii hangarului.
• Scule pentru potcovit:
• a - descăielator
• b - cleşte pentru scos potcoava
• e - caia
• Un hangar bun trebuie să fie bine luminat, cu pardoseala
netedă, curat şi prevăzut cu o pistă de examinat animalul.
• Potcoava este o bucată de fier, îndoită pe muchie, după forma
marginii de reazem a copitei.
• La copitele anterioare marginea de sprijin fiind ceva mai
rotundă în frunte, rezultă că şi potcoavele anterioare vor avea,
de asemenea, o formă rotundă în frunte, asemănându-se cu un
fund de ou, pe când potcoavele posterioare vor avea o formă
mai ascuţită în frunte şi vor fi ceva mai lungi.
• La potcoavă se deosebesc următoarele părţi: două braţe sau
ramuri, două feţe şi două margini.
• Braţele potcoavei sau ramurile potcoavei sunt în număr de
două: una în afară şi alta înăuntru.
• Feţele potcoavei se deosebesc în o faţă de jos şi o faţă sus.
• Faţa de jos trebuie să fie netedă şi dreaptă, exceptând fruntea
potcoavei la picioarele anterioare, care e puţin săltată în sus.
• Această mică săltătură se numeşte ajustură, şi are menirea de
a înlesni îndoirea piciorului.
• Tot pe faţă de jos este prevăzută cu o adâncitură numită şanţul
potcoavei (câte unul de fiecare ramură).
• Fiecare şanţ se termină la cca. 1—2 cm de fruntea potcoavei,
deci fruntea potcoavei nu prezint acest şanţ.
• Şanţul potcoavei ajută podotehnistul să de găurile potcoavei,
face potcoava mai frumoasă şi împiedică alunecarea calului.
• Şanţul potcoavei ocupă cam două treimi din grosimea
potcoavei şi trebuie să fie deopotrivă de larg, ţinut curat şi cu
pereţii piezişi.
• Potcoavele semifabricate, aflate în comerţ, nu sunt prevăzute
cu asemenea şanţ.
• Găurile potcoavei au o deosebită importanţă, deoarece, dacă
sunt făcute prost, potcoava nu se poate întrebuinţa.
• Ele trebuie astfel făcute încât să se îngusteze din ce în ce, de
la faţa de jos spre faţa de sus a potcoavei.
• Aceste găuri vor fi străpunse întotdeauna cu ajutorii priboiului
dinspre faţa de jos spre faţa de sus, obţinându-se astfel
contragăurile feţei de sus.
• Contragăurile trebuie să aibă forma gâtului caielei.
• Potcoavele semifabricate sunt prevăzute cu găuri, care nu
ajung până la faţa de sus, deci n-au contragăuri.
• Numărul găurilor depinde de mărimea potcoavei şi de munca
prestată de animal.
• Pentru potcoavele folosite la caii de muncă cu tracţiune
obişnuită sunt suficiente 5 găuri: 3 la ramura din afară şi 2 la
cea dinăuntru.
• La caii de rasă grea, care trag greutăţi mari, numărul acestor
găuri poate ajunge până la 7.
• La potcoavele anterioare găurile sunt date ceva mai înainte şi
anume, în jumătatea dinainte a potcoavei.
• La potcoavele posterioare aceste găuri ocupă cam două treimi
dinainte.
• Niciodată fruntea potcoavei nu va fi prevăzută cu găuri.
• Faţa de sus a potcoavei se împarte în: faţa de reazem şi
găvăneală.
• Faţa de reazem sau scaunul copitei este dreaptă şi netedă
până în dreptul contragăurilor, unde poate fi uşor piezişă.
• Această parte a potcoavei trebuie potrivit de lată, astfel încât
să cuprindă marginea de reazem a peretelui, linia albă şi o
muchie din talpă, lată cam de 1 mm.
• Găvăneala sau ajustarea potcoavei este o uşoară
adâncitură, în formă de albie, ce se află la faţa de sus a
potcoavei şi care porneşte de la găurile potcoavei spre
înăuntru.
• Găvăneala trebuie să nu ocupe mai mult de o treime din
lăţimea potcoavei şi să se termine în dreptul ultimei
găuri,ajutând la îndepărtarea tălpii de potcoavă, pentru ca
aceasta să nu fie prea apăsată în timpul sprijinului.
• Potcoavele semifabricate nu sunt prevăzute cu găvăneală.
• Marginile potcoavei sunt situate una în afară şi alta înăuntrul
potcoavei, fiecare fiind prevăzută cu o muchie în partea de sus
şi cu alta în partea de jos.
• Marginea dinafară trebuie să fie de regulă puţin piezişă
înăuntru, spre pământ, astfel că partea de sus a potcoavei
este mai lată decât cea de jos.
• Marginea dinăuntru este puţin rotunjită şi netedă.
• Lăţimea potcoavei este mai mare în frunte decât la călcâie.
• De regulă, lăţimea unei potcoave trebuie să fie de două ori
mai mare decât grosimea peretelui frunţii.
• Grosimea potcoavei este distanţa de la faţa de sus la cea de
jos şi variază în funcţie de munca animalului.
• La caii de muncă obişnuită grosimea este de 10-12 mm.
• Pentru caii de povară, care trag greutăţi mari, grosimea este
de 12-15 mm.
• Pentru caii de sport, de călărie, este de 8 -10 mm.
• Potcoave
anterioare (sus)
şi posterioare
(jos):
• a —faţa de sus
• b —faţa de Jos
• Lungimea potcoavei este distanţa de la un capăt la celălalt al
potcoavei.
• De obicei potcoava este puţin mai lungă decât marginea de
reazem a copitei, pentru că după o lună, prin creşterea
cornului, potcoava rămâne mai scurtă şi fuge înăuntrul marginii
de reazem a peretelui.
• Capacele potcoavei sunt un fel de cozoroace trase în sus, de
la marginea din afară a potcoavei, care au scopul de a fixa mai
bine potcoava la copită.
• După locul unde se fac, se deosebesc capace în fruntea copitei
şi în sferturi.
• Capacul din frunte este tras în mijlocii frunţii potcoavei, iar
capacele laterale, capacele din sferturi se trag, de obicei, în
mijlocul ramurii din afară,ele trebuind să fie groase, rotunde (nu
ascuţite) şi cu marginea rotunjită (nu tăioasă).
• În general, cu cât capacele vor fi mai groase, cu atât va fi
nevoie de mai puţine caiele pentru fixarea potcoavei.
• Potcoavele semifabricate din comerţ sunt lipsite de aceste
capace.
• Potcoavele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să aibă exact forma copitei calului ;
• ramura dinăutru să fie mai dreaptă, iar cea din afară, mai
adusă, mai curbă;
• grosimea să fie aceeaşi în toată lungimea ei ;
• lăţimea să fie cam de două ori cât grosimea potcoavei;
• faţa de jos netedă şi prevăzută sau nu cu un şanţ;
• faţa de sus să aibă faţa de reazem perfect dreaptă şi să ocupe
cam două treimi din toată faţa, iar la călcâie să cuprindă tot latul
potcoavei, găvăneala sau teşitura de sus, ocupând restul feţei
se termină în dreptul ultimei găuri, de unde încep călcâiele;
• capacele să fie rotunjite şi teşite de la faţa de sus spre înainte
şi în jos;
• găurile să aibă exact forma capului caielei şi să fie deopotrivă
depărtate între ele;
• capacul din frunte să aibă vârful rotunjit, lăţimea lui trebuie să
fie cât lăţimea potcoavei în frunte, iar înălţimea, de două ori
grosimea potcoavei.
• În mod obişnuit potcoavele se confecţionează din fier, oţel sau
din bauş.
• Fierul, materialul cel mai întrebuinţat, se găseşte sub formă de
vergele.
• Oţelul se întrebuinţează mult mai rar în confecţionarea
potcoavelor şi numai în cazuri speciale, cum ar fi potcoavele de
curse.
• Bauşul nu reprezintă altceva decât fierul rezultat potcoavele
vechi.
• Potcoavele semifabricate se deosebesc de cele confecţionate
în unităţi prin aceea că nu sunt prevăzute cu contragăuri şi cu
şanţ la faţa de jos, nu au găvăneală şi nici capace.
• În general aceste potcoave se folosesc la potcovitul copitelor
normale, după ce podotehnistul le-a dat contragăurile şi
capacele, şanţul potcoavei de la faţa de jos putând lipsi.
• Podotehnistul trebuie să le dea forma după copita calului,
deoarece ele au aceeaşi formă, nediferenţiindu-se potcoavele
anterioare de cele posterioare.
• Pentru copitele cu anumite defecte, bolnave, folosirea acestor
potcoave este vătămătoare.
• Potcoavele de fabrică, în general, sunt din fier, fasonat de
maşini speciale.
• Fiecare potcoavă are însemnate pe una din ramuri atât
mărimea cât şi piciorul la care trebuie să fie aplicată.
• Fiind fabricate numai în câteva mărimi, ele nu se potrivesc
decât foarte rar cu forma copitei, necesitând prelucrarea de
către podotehnist.
• Caielele sunt nişte cuie, cu ajutorul cărora potcoavele sunt
fixate la copită, confecţionate din fier, ce se găsesc în comerţ,
în pachete pe care sunt înscrise diferite numere, ce indică
mărimea lor.
• La o caia se deosebesc următoarele părţi componente: capul,
gâtul, pana şi vârful cu teşitura.
• Capul caielei are forma de piramidă cu patru muchii, ce se
înfundă prin batere cu ciocanul în găurile potcoavei.
• Gâtul caielei sau rădăcina penei reprezintă locul care
desparte capul de pana caielei.
• Pana sau lama caielei este porţiunea care străbate cornul
copitei, având lăţimea de două ori mai mare decât grosimea.
• Teşitura reprezintă clinul cu care se termină partea îngustă a
penei, ce serveşte la dirijarea în afară a vârfului caielei în timpul
baterii acesteia.
• În general, cu cât teşitura caielei este mai scurtă, cu atât
caielele vor ieşi mai jos pe peretele unghiei şi, dimpotrivă, cu
cât teşitura va fi mai lungă, cu atât caiaua va ieşi mai sus pe
perete.
• Vârful caielei se găseşte în prelungirea uneia din feţele caielei
şi reprezintă locul de întâlnire a feţelor acesteia.
• O caia bună trebuie să fie proporţională cu potcoava şi copita
animalului la care se aplică, să fie netedă, bine ascuţită,
rezistentă, cu forma penei fină.
• Caielele de gheaţă sau zburăturile sunt caiele cu capul mai mare şi ascuţit
în formai de topor, care se întrebuinţează la potcovitul de iarnă al cailor.
Niciodată nu se vor bate în fruntea potcoavei.
• Colţii reprezintă mijlocul cel mai bun pentru a împiedica alunecarea cailor în
timp de iarnă.
• Se disting două feluri de colţi: ficşi şi mobili sau cu şurub.
• Colţii ficşi sunt făcuţi din braţele potcoavei.
• Pentru a confecţiona o potcoavă cu colţi se taie o bucată de vergea de fier
ceva mai lungă,iar după ce a fost lucrată complet, se încălzeşte încă odată
numai la capete, după care se aşează pe cornul nicovalei pentru a i se îndoi
capetele în jos.
• Colţii ficşi de la braţul din afară al potcoavei vor avea partea tăioasă aşezată
în lungul braţului, iar la braţul dinăuntru, partea tăioasă a colţului va fi
orientată de-a curmezişul.
• Potcoavele cu colţi au fruntea ceva mai lată, iar săltătura (ajustura) în frunte
mai întinsă pentru a înlesni flexarea piciorului.
• Fruntea potcoavei poate fi prevăzută cu grif sau fruntariu.
• Colţii ficşi prezintă dezavantajul că pot răni calul la coroană sau caii vecini.
• Colţii mobili se înşurubează în găurile ghiventuite de la
capetele potcoavei.
• Înşurubarea sau deşurubarea lor se face cu ajutorul unei chei
speciale, numită cheie pentru colţi.
• Colţii mobili se lucrează mai mult în fabrici, în forme diferite:
colţi bonţi, ascuţiţi, în formă de litere (H, X, Y) etc.
• Atât potcovitul cu colţii ficşi cât şi potcovitul cu colţi mobili
reprezintă un bun mijloc de a uşura munca pe timp de iarnă.
• Pentru a făuri o potcoavă bună, podotehnistul trebuie nu numai
să aprecieze forma copitei, ci să cunoască bine atât
mecanismul ei de funcţionare, cât şi reacţia copitei faţă de
repartizarea greutăţii corpului pe toate picioarele, în raport de
care va trebui să prelucreze bucata de fier pe care o va aplica
pe copita calului.
• Aplicarea potcoavei se poate face după încălzirea şi
prelucrarea ei, constituind potcovitul la cald, sau se poate
prinde la copită fără a mai fi încălzită, constituind potcovitul la
rece.
• Potcovitul la cald urmăreşte o potrivire cât mai buna a
potcoavei la copită prin fasonarea şi păsuirea ei la cald, atât
în cazul potcoavelor confecţionate de către podotehnist în
atelierul de forjat al unităţii, cât şi în cel al potcoavelor
semifabricate.
• Pentru a potcovi calul de muncă în bune condiţiuni,
podotehnistul trebuie să examineze şi să reexamineze
animalul cu toată atenţia, să-i descopere eventualele vicii, să
hotărască ce fel de potcoavă se potriveşte pentru a păstra
buna funcţionare a copitei sau pentru a corecta anumite
defecte ale acesteia.
• Examenul animalului care urmează a fi potcovit trebuie făcut
cu toată conştiinciozitatea, atât în mers, cât şi în staţiune.
• Examenul animalului în mers, făcut pe pista din faţa
hangarului (dacă este amenajată) urmăreşte felul cum acesta
se deplasează, dacă aplombul este normal, modul în care
copita atinge pământul: cu întreaga talpă deodată, numai cu
fruntea sau numai cu călcâiul.
• În cazul unui aplomb normal, regulat, copita descrie în mers o
linie dreaptă atingând deodată pământul cu toată talpa.
• Aceşti cai sunt mai rezistenţi şi se îmbolnăvesc mai rar de
picioare, deoarece calcă deopotrivă cu toată suprafaţa de
reazem a copitei.
• În cazul unor aplomburi defectuoase, cu picioarele scâlciate în
afară sau înăuntru, mişcările nu mai sunt în linie dreaptă.
• În mers, picioarele descriu nişte arcuri de cerc şi anume: cele
scâlciate în afară, descriu arcuri cu deschizătura în afară, iar
cele scâlciate înăuntru, arcuri cu deschizătura înăuntru.
• Ca urmare, picioarele cailor cu un astfel de mers se vor
îmbolnăvi mai repede, iar copitele vor avea şi ele de suferit.
• Examenul calului în mers mai urmăreşte identificarea
eventualelor şchiopătări, identificarea cailor care se ţăcănesc
sau se cosesc etc.
• Examenul calului în staţiune se face plasând animalul pe
locul neted din faţa hangarului de potcovit, într-o poziţie forţată
pe toate membrele pentru a se observa, în primul rând,
aplombul.
• Podotehnistul, examinând calul din profil îşi poate da seama
dacă axa piciorului este dreaptă sau frântă la coroană.
• În cazul când axa este frântă în regiunea coroanei, cu formarea
unui unghi deschis înapoi, fruntea copitei este mai scurtă decât
în mod normal, iar călcâiele mai înalte.
• Dimpotrivă, dacă acest unghi se deschide înainte, fruntea
copitei este prea lungă, iar călcâiele sunt prea scurte.
• Aceste date sunt importante pentru podotehnist în practicarea
unei bune curăţări şi potcoviri, ştiut fiind faptul că lungimea
exagerată a frunţii copitei duce la încărcarea călcâielor si a
tendoanelor flexorilor, iar călcâiele prea înalte determină
încărcarea exagerată a frunţii copitei.
• Podotehnistul va acorda o atenţie deosebită peretelui copitei,
observând înclinarea lui, dacă prezintă cercuri neregulate,
spărturi şi crăpături, dacă îşi păstrează luciul, dacă este sau nu
tocit, dacă nu este murdărit de sânge din cauza coselii, dacă
niturile caielelor sunt scoase la acelaşi nivel.
• Dacă va constata că o parte a peretelui este mai joasă decât
cea opusă, înseamnă că partea mai groasă este mai solicitată
când piciorul se află în sprijin pe pământ.
• Această constatare va fi de folos atât la curăţarea copitei, cât şi
la potcovit.
• Examenul amănunţit al copitei se va completa cu examenul
piciorului ridicat.
• Podotehnistul, întâi se va interesa despre cal dacă loveşte sau
muşcă şi abia apoi se va apropia de el cu atenţie.
• Niciodată nu se va duce întâi în spatele calului, ci totdeauna se
va apropia din faţă, vorbindu-i cu voce blândă.
• Când s-a apropiat îndeajuns, îl va mângâia cu mâna în lungul
gâtului şi pe spate.
• Calul fricos se lasă mai uşor mângâiat dacă este aşezat în
lungul unui perete.
• Când animalul refuză să se lase uşor stăpânit, se va folosi
iavaşaua sau căpăstrul de forţă.
• Pentru a ridica piciorul drept anterior pentru examenul copitei,
ajutorul se aşează cu faţa către spata calului, sprijinind mâna
dreaptă pe greabăn, iar cea stângă coborând-o pe piciorul
drept, în jos, până la fluier.
• În acest moment, mâna ajunsă la chişiţă ridică piciorul,
atenţionând cu grijă calul.
• Îndată ce calul a dat piciorul, ajutorul trage mâna dreaptă de pe
greabăn şi apucă chişiţa cu ambele mâini, sprijinind genunchiul
îndoit al calului pe coapsa sa dreaptă.
• În acelaşi fel se procedează şi la ridicarea piciorului stâng
anterior, numai că aici ajutorul împinge calul cu mâna stângă iar
cu dreapta apucă piciorul de la chişiţa şi îl sprijină în acelaşi
mod pe coapsa stângă.
• Când calul sare, ajutorul se va îndepărta cât mai reped în lături,
niciodată înaintea sau înapoia calului, deoarece poate fi lovit.
• Ca să ridice piciorul drept posterior, ajutorul se apropie de cal,
mai întâi la partea dinainte, bătându-l uşor cu mâna pe spinare,
până ce ajunge la piciorul drept dinapoi.
• El sprijină apoi mâna dreaptă pe şoldul calului, şi pe cea stângă
o coboară pe picior până la chişiţa, moment când împinge uşor
calul spre stânga cu mâna dreaptă şi apucă puternic chişiţa cu
mâna stângă.
• Îndată ce calul a dat piciorul, ajutorul îşi plasează piciorul drept
sub cel al calului, pe care îl sprijină pe coapsa.
• Pentru ridicarea piciorului stâng dinapoi, ajutorul sprijină pe
şold mâna stângă, iar cu dreapta apucă chişiţa, sprijinind
piciorul pe coapsa stângă.
• După ridicarea fiecărui picior podotehnistul caută să aprecieze
defectele de aplomb, aspectul general al copitei şi felul în care
a fost executată potcovirea anterioară.
• El examinează cu atenţie talpa şi furcuţa pentru a constata că
furcuţa nu este putredă sau dacă talpa are prea mult sau prea
puţin corn.
• De asemenea pipăie fibrocartilajele pentru a-şi da seama de
elasticitatea lor, observă braţele şi lacunele furcuţei, precum şi
direcţia barelor.
• Contenţia picioarelor
pentru potcovit
• Examenul piciorului ridicat se încheie cu examenul potcoavei
ce urmează a fi înlocuită.
• Acest examen se referă în special la modul de tocire a
potcoavei.
• Tocirea potcoavei va fi întotdeauna mai accentuată la nivelul la
care peretele copitei este mai înalt.
• Dacă amândouă braţele potcoavei sunt deopotrivă de subţiate,
iar potcoava este mai tocită în frunte şi uşor spre în afară,
înseamnă că piciorul a fost bine potcovit.
• O tocire egală arată întotdeauna un aplomb normal şi o bună
potcovire.
• Când una din ramuri s-a tocit mai mult decât cealaltă,
înseamnă că piciorul calului este scâlciat înăuntru sau în afară.
• Se vor observa şi examina apoi cu atenţie găurile potcoavei,
găvăneala, înclinaţiile marginilor, luciul potcoavei pentru a se
evidenţia toate defectele şi a le remedia printr-un nou potcovit.
• După ce s-a efectuat examenul copitei şi al potcoavei, se
începe despotcovitul animalului, adică se procedează la
scoaterea potcoavei vechi.
• Pentru aceasta, se curăţă mai întâi copita de murdărie şi apoi,
cu partea lăţită a descaielătorului şi ciocănaşului de lemn, se
desfac niturile caielelor.
• Podotehnistul apucă apoi cu cleştele ramura dinăuntru a
potcoavei, pe care o saltă apăsând braţele cleştelui care sunt
îndreptate spre furcuţă.
• Se scoate apoi cleştele, după care se loveşte cu ciocanul
ramura săltată, care datorită loviturii se aşează la loc pe copită,
în timp ce capetele caielelor rămân în afară şi pot fi scoase cu
cleştele.
• La fel se procedează şi cu ramura din afară.
• În felul acesta potcoava rămâne prinsă numai în frunte şi,
pentru a o scoate definitiv, se apucă de această parte cu
cleştele, apăsându-se pe mânerele acestuia spre furcuţă.
• În modul acesta, se ridică potcoava definitiv, împreună cu cele
două caiele din frunte.
• După ridicarea potcoavei, podotehnistul va examina peretele
copitei pentru a controla dacă n-a rămas vreo caia.
• Caielele scoase se strâng cu grijă, pentru a se evita înţeparea
cailor.
• Scoaterea potcoavei nu se va face niciodată prin smulgere
puternică, ci procedând cu multă atenţie.
• După scoaterea potcoavei podotehnistul trece la examinarea
potcoavei, în special a modului ei de tocire.
• Se ştie că tocirea unei potcoave se face regulat, uniform numai
atunci când potcoava este bine făcută şi fasonată la piciorul
calului şi când acesta calcă pe toată faţa de sprijin a tălpii.
• La copitele sănătoase, potcoava prezintă patru feluri de tocire
şi anume: tocirea ramurilor, tocirea frunţii, tocirea potcoavei în
dreptul contragăurilor şi şănţuleţului.
• Tocirea ramurilor se face în mod egal pe amândouă ramurile,
atunci când calul calcă normal.
• Dacă o ramură este tocită mai mult, peretele din dreptul ei este
mai înalt şi podotehnistul va trebui să scurteze mai mult
această parte din perete.
• Tocirea frunţii se datorează îndoirii piciorului în timpul
mersului.
• Se întâlneşte la toate potcoavele, fiind mult mai evidentă, mai
întinsă la potcoavele anterioare.
• Tocirea potcoavei în jurul contragăurilor arată un joc
exagerat al potcoavei.
• Şănţuleţul lucitor reprezintă tocirea potcoavei pe faţa de sus,
de la ultima gaură către călcâie şi se datorează mecanismului
copitei şi prezintă o deosebită importanţă, întrucât arată dacă
copita este sau nu normală, dacă are pereţii deopotrivă de înalţi
şi dacă se produce sau nu mecanismul copitei.
• Un şănţuleţ deopotrivă de lat şi de adânc, pe fiecare ramură,
arată că cele două călcâie se mişcă la fel.
• Când şănţuleţele nu mai au aceeaşi lăţime şi adâncime,
înseamnă că pereţii nu mai au aceeaşi înălţime, deci greutatea
corpului nu se împarte deopotrivă pe cele două călcâie.
• După scoaterea şi examinarea potcoavei podotehnistul trece la curăţarea
propriu-zisă a copitelor.
• În general, copita despotcovită prezintă mai mult corn în frunte decât în
sferturi şi călcâie, motiv pentru care, podotehnistul taie mai mult cornul din
frunte şi anume până ce apare destul de vizibilă linia albă.
• Curăţarea copitei începe cu săparea unui mic şanţ în tot lungul liniei albe,
pornind de la călcâiul dinăuntru şi terminând cu cel din afară.
• Cu cleştele de tăiat unghia se taie apoi cornul peretelui care întrece în afară
acest şanţ.
• Din talpă se taie, de jur împrejur pe lângă linia albă, cu cuţitoaia, câte o
muchie de cuţit (1—2 mm).
• Din restul tălpii se ridică numai părţile aşchiate, până ce se netezeşte restul
de corn.
• Dacă podotehnistul taie prea mult din talpă, calul este expus la bătături.
• La călcâie se curăţă tot cornul vechi până ce se dă de cornul curat şi
neaşchiat.
• Nu se vor scurta călcâiele sub proporţia normală şi nu se vor subţia barele,
deoarece, pentru a-şi îndeplini funcţia, barele trebuie să fie solide, elastice şi
rezistente, pentru a putea forţa călcâiele să revină la poziţia lor normală.
• Furcuţa se curăţă cu ajutorul renetei numai de aşchieturi şi de zdrenţele de
corn putred.
• Tot cu reneta se curăţă apoi şanţurile laterale şi cel mijlociu ale furcutei.
• Niciodată nu se vor rade peretele şi periopla cu raşpelul.
• Curăţarea copitei se termină cu netezirea marginei de reazem a
peretelui cu raşpelul.
• Netezirea cea mai bună se face atunci când copita se sprijină
pe un fel de buturugă mică numită boc.
• Bocul are partea dinainte rotunjită, iar cea dinapoi tăiată pieziş.
• După ce s-au curăţat copitele anterioare, se trece la cele
posterioare, procedându-se în acelaşi mod.
• După curăţare copitele sunt din nou examinate cu atenţie de
către podotehnist.
• În general, copitele sunt bine curăţite dacă:
• - cele două copite anterioare sau posterioare, au aceeaşi
mărime şi formă;
• - peretele frunţii la cele două copite este deopotrivă înclinat;
• - coroana este dreaptă;
• - calul calcă deopotrivă cu cele patru copite.
• Curăţarea copitei la caii care merg despotcoviţi.
• Caii care fac servicii uşoare şi pe terenuri moi, pot fi lăsaţi
despotcoviţi.
• Mersul despotcovit fortifică unghia, întăreşte cornul şi permite
mecanismului de funcţionare a copitei să se desfăşoare în bune
condiţii.
• La aceşti cai, după scoaterea potcoavei, podotehnistul va trebui
să cureţe copita în mod special.
• Furcuţa va fi curăţată mai mult, până la nivelul marginii de
sprijin a peretelui, altfel s-ar încărca aparatul de amortizare al
copitei, care duce la distrugerea cornului, la bătături etc.
• Marginea de sprijin va fi uşor rotunjită cu raşpelul, evitându-se
astfel zdrenţuirea ei.
• După un timp vor trebui scurtate călcâiele deoarece la aceşti
cai fruntea peretelui se toceşte mai mult.
• După terminarea curăţării copitelor, podotehnistul alege
potcoava cea mai potrivită, ţinând seama de greutatea,
serviciul calului şi forma copitei.
• De regulă, potcoava se alege ceva mai ungă decât copita,
ţinându-se seama că datorită creşterii, copita se alungeşte.
• Îndreptarea potcoavei urmăreşte potrivirea potcoavei alese
sau confecţionate în timpul potcovirii, pe chenarul copitei
curăţite.
• După ce copita a fost curăţată, potcoava semifabricată sau cea
făurită de podotehnist este pusă la focul forjei până se
înroşeşte uniform.
• Îndreptarea potcoavei începe cu tragerea capacului din frunte
apoi, prin bătăi cu ciocanul, se îndreaptă faţa de jos a
potcoavei, înlăturându-se greşelile constatate la şanţul
potcoavei şi la găuri.
• Prin aceleaşi bătăi cu ciocanul se regularizează faţa de sus, a
potcoavei, urmărind ca scaunul potcoavei să fie neted şi atât de
lat încât pe el să se poată sprijini grosimea peretelui copitei,
linia albă şi muchia de talpă, cu grosimea de 1—2 mm.
• Îndreptarea potcoavei se închei cu formarea ajusturii din frunte
la potcoavele anterioare şi cu verificarea găvănelii.
• Fasonarea potcoavei urmăreşte retezare capetelor, rotunjirea
după forma copitei, regularizarea şi pilirea marginilor capacelor,
pilirea feţei superioare şi a găvănelii.
• Probarea potcoavei urmăreşte corectarea micilor cusururi care
au mai rămas după ce potcoava a fost îndreptată şi fasonată.
• Podotehnistul caută, pe de o parte să îndrepte aceste mici
cusururi fără ca potcoava să fie încălzită la roşu, iar pe altă
parte, să netezească scaunul sau faţa de reazem a copitei.
• Pentru aceasta, potcoava încălzită numai la brun, este luată cu
cleştele de foc şi pusă pe copita ridicată.
• Prin căldura pe care o dă potcoava, o parte din cornul tălpii se
arde, modificându-şi culoarea.
• După câteva secunde potcoava este ridicată şi cu raşpelul sunt
curăţite toate părţile arse din talpă.
• Se probează potcoava de mai multe o, îndreptând-o mereu
până când corespunde exact formei copitei.
• După potrivirea potcoavei, muchia marginii de sprijin a copitei,
care devine iarăşi puţin ascuţită, se rotunjeşte din nou cu
raşpelul.
• Potcoava se cufundă apoi de câteva ori în apă rece şi se dau
contragăurile cu priboiul dinspre faţa de jos către cea de sus,
apoi se pileşte muchia de sus şi din afară şi se rotunjeşte
muchia de jos a braţului dinăuntru, pentru a se evita cosirea.
• În partea din afara copitei, potcoava poate să depăşească cu
puţin marginea peretelui, începând de la ultima gaură spre
călcâie asemeni unui tiv.
• Această ieşitură a potcoavei se numeşte garnitură şi
favorizează mecanismul copitei.
• Garnitura lipseşte la braţul dinăuntru, pentru că astfel calul s-ar
cosi.
• La copita sănătoasă potcoava este bine potrivită când chenarul
potcoavei se potriveşte întocmai cu conturul copitei, braţele ei
sunt egale, faţa de reazem sau scaunul potcoavei este drept,
găurile cad în dreptul liniei albe, iar capacul vine exact în
mijlocul frunţii copitei.
• La copitele cu forme neregulate, defectuoase podotehnistul
trebuie să ţină seama nu numai de forma copitei, ci şi de genul
aplombului, de felul cum este încărcat peretele.
• Pentru ca greutatea corpului calului să se repartizeze
deopotrivă pe tot chenarul potcoavei, podotehnistul va
confecţiona braţul mai lat acolo unde copita este mai încărcată.
• La copitele ascuţite potcoava este bine păsuită dacă braţele
sunt mai lungi, deoarece greutatea corpului se resimte mai mult
în partea dinapoi a copitei.
• Fruntea potcoavei este strâmtată către faţa de jos, iar găurile
potcoavei sunt puţin piezişe spre înăuntru.
• La copitele boante, fruntea potcoavei trebuie să fie mai lăţită,
cu marginea piezişă spre în afară.
• La copitele scâlciate în afară, potcoava va avea braţul
dinăuntru mai lat, pentru că peretele dinăuntru este mai
încărcat cu găurile trase mai mult spre frunte.
• La copitele scâlciate înăuntru, potcoava este bine probată când
braţul din afară este mai lăţit, iar cel dinăuntru mai îngust.
• Găurile şi braţul dinăuntru sunt trase mai spre călcâie, pe când
la braţul din afară sunt duse către frunte.
• La copitele late, potcoava este bine păsuită când faţa ei de jos
este mai îngustă decât faţa de sus, iar găurile sunt trase până
la jumătatea braţelor potcoavei.
• La copitele strâmte, potcoava este bine păsuită când cele două
braţe au feţele de aceeaşi lăţime, marginile drepte şi găurile
împărţite deopotrivă pe potcoavă şi trase drept.
• Fixarea potcoavei pe copită.
• După ce podotehnistul a terminat curăţarea copitelor, a
îndreptat potcoava şi a proba-o, procedează la prinderea ei
definitivă la copită, cu ajutorul caielelor.
• Operaţia de prindere a potcoavei la copită comportă: alegerea
caielelor, baterea caielelor, strângerea caielelor şi îngroparea
lor.
• În alegerea caielelor se va ţine seama ca gâturile lor să poată
fi bine îngropate în găurile potcoavei, iar capetele caielelor să
poată fi bine înfundate în găurile potcoavei.
• Baterea caielei se face după ce potcoava a fost aşezată pe
patul ei.
• Caiaua aleasă este băgată în mijlocul găurii, totdeauna cu
teşitura spre părţile vii ale copitei, în dreptul liniei albe, apoi
este înfundată în cornul copitei prin uşoare bătăi de ciocan.
• Când caiaua pătrunde în corn prin linia albă, se aude un
zgomot înăbuşit, iar după ce a ajuns în peretele copitei,
zgomotul devine mai tare.
• În această situaţie, printr-o lovitură puternică de ciocan, caiaua
iese afară prin perete, după care vârful ei este îndoit spre
potcoavă şi culcat pe peretele copitei.
• În situaţia în care, caiaua a pătruns circa 2 cm şi nu a ieşit, sau
dacă animalul acuză durere, se scoate imediat, evitându-se
baterea altei caiele în aceeaşi gaură.
• Se bat mai întâi caielele din regiunea frunţii, după care
urmează baterea celorlalte caiele în mod alternativ, întâi o caia
pe un braţ al potcoavei, apoi alta pe celălalt braţ, până la
terminare.
• În general, pentru potcoavele mici sunt suficiente 5 — 6 caiele,
iar pentru cele marii 7 — 8 caiele.
• După ce a bătut toate caielele, podotehnistul le strânge în
găuri, punând cleştele închis sub lama potcoavei şi lovind
puternic capul caielei cu ciocanul.
• Apoi taie cu cleştele de unghii, dintr-o dată, lamele caielelor,
fără a le răsuci, iar capetele rămase le pileşte drept.
• Îngroparea şi nituirea caielelor se face pentru a împiedica
jocul lor.
• Pentru îngropare, podotehnistul se serveşte de partea ascuţită
a descaielatorului, săpând câte o gropiţă în perete, sub locul de
ieşire al fiecărei caiele,poi pune cleştele sub vârful fiecărei
caiele lovind capul cu ciocanul îi îndoaie vârful spre perete
copitei, împingîndu-1 cu cleştele, iar cu ciocanul înfundă
vârfurile îndoite în gropiţele săpate în perete.
• Operaţia potcovitului ia sfârşit prin aşezarea piciorului pe boc
pentru o ultimă verificare a fiecărei potcoave, a înfundării
caielelor şi a netezirii muchiei marginii de sprijin, cu ajutorul
raşpelului.
• Potcovitul la rece. Fixarea potcoavei semifabricate, îndreptată
şi probată fără a fi încălzită, poartă denumirea de potcovit la
rece.
• În general acest fel de potcovit se practică acolo unde nu există
forjă pentru lucrarea potcoavelor.
• În potcovitul la rece, podotehnistul, cu ajutorul ciocanelor,
lucrează şi finisează la rece scaunul potcoavei, o îndreaptă şi o
probează sumar ca să ia forma copitei, tot la rece.
• Baterea caielelor şi nituirea se fac după aceleaşi reguli ca şi la
potcovitul la cald.
• Potcovitul la rece prezintă o scrie de neajunsuri şi ca atare, se
practică cu totul excepţional.
• Principalele neajunsuri se referă la faptul că în majoritatea
cazurilor podotehnistul îndreaptă copita după potcoavă şi nu
potcoava după copită.
• Acest fel potcovit nu permite o îndreptare, fasonare şi probare
corecte ale potcoavei care urmează a fi aplicată copită.
• În acelaşi timp, prin acest potcovit nu se poate obţine o
legătură bună între scaunul copitei şi scaunul potcoavei, aşa
cum se realizează prin potcovitul la cald.
• Un alt neajuns îl reprezintă faptul că acest fel potcovire este
puţin trainic şi, după mai multe potcoviri, copita poate suferi
modificări defectuoase ale formei.
• Din cauza acestor neajunsuri, potcovitul la rece foloseşte
numai la nevoie, atunci când lipseşte forja sau când calul este
prea nervos şi nu stă la potcovit.
• Potcovitul la rece prezintă însă avantajul ca se poate practica
oriunde şi necesită mai puţină muncă partea podotehnistului.
• Este recomandat, de cele multe ori, pentru caii de curse la
care se întrebuinţez potcoave de oţel sau aluminiu, destul de
subţiri şi uşoare care pot fi uşor îndreptate şi păsuite la rece.
• În general, caii de curse suportă bine acest fel de potcovit.
• Jocul potcoavei pe copită, observat la puţin timp de la
potcovirea calului, poate fi pricinuit de cauze ce depind de
podotehnist, de animal sau diverse.
• Cauzele care depind de podotehnist se referă mai ales la
modul necorespunzător de curăţare a copitei şi de
confecţionare a potcoavei.
• De exemplu, curăţarea copitei s-a făcut inegal şi superficial, iar
la confecţionarea potcoavei s-au dat găuri mari pentru caiele
sau ,acestea au fost desfundate dinspre faţa de sus a
potcoavei, şi, ca urmare, caielele au rămas slăbite în cornul
copitei.
• Alte cauze se referă la folosirea unor caiele de proastă calitate,
cu pana prea îngustă, cu capul prea mic în raport cu mărimea
potcoavei sau bătute în mod insuficient, fără a fi strânse şi
îngropate corespunzător în cornul copitei.
• Cauzele care depind de animal se referă la cornul de proastă
calitate, în special cel moale şi mălăieţ care, neputând fixa bine
potcoava, permite mişcarea caielelor după câtva timp.
• Cauzele diverse constau în neîngrijirea copitei, în unele
accidente rutiere, apucarea copitei între scândurile pardoselii
din grajd, mersul calului pe teren accidentat, obiceiul unor cai
de a râcâi pământul sau pardoseala grajdului cu copita.
• Primenitul şi reînnoitul potcovitului. O bună potcoavă
confecţionată de podotehnist sau una semifabricată, trebuie să
reziste la uzură cel puţin o lună.
• De îndată ce potcoava s-a uzat, trebuie neapărat înlocuită cu
alta nouă.
• Repotcovitul depinde de viteza de creştere a cornul copitei, de
serviciul pe care îl îndeplineşte calul precum şi de gradul de
tocire a potcoavei.
• Nu se poate stabili o dată fixă pentru reînnoirea potcovitului în
general, însă, un cal se potcoveşte din nou după 4 — 6
săptămâni, când cornul copitei a crescut într-o oarecare
măsură şi necesită curăţire.
• Dacă potcoava veche este încă bună, netocită, poate fi bătută
din nou, după ce s-a curăţat cutia de corn copitei.
• Această operaţie de despotcovire a calului, curăţire a cornului
copitei şi de reaplicare a potcoavei vechi poartă denumirea de
primenitul copitei.
• Regulile primenitului nu diferă de cele ale potcovitului din nou
şi se referă la curăţarea copitei, la examenul potcoavei
scoase, la încălzirea, îndreptarea, fasonarea, probare şi
fixarea potcoavei vechi la copita curăţată din nou.
• În general nu se recomandă potcovirea calului mai devreme
de o lună, deoarece potcovirea prea frecventă duce la
fărâmiţarea şi chiar ruperea cornului copitei, prin baterea prea
deasă a caielelor, care produc multe găuri în corn.
• De asemenea, nu se recomandă nici lăsarea animalului prea
mult timp despotcovit pentru că, prin creşterea continuă a
cornului, copita se alungeşte şi potcoava devine scurtă, fapt ce
poate duce la modificarea aplombului, cu apariţia şchiopăturii.
• Sunt însă şi împrejurări când potcovitul din nou se face la un
interval mai scurt decât cel normal, datorită faptului că
animalul şchiopătă din cauza potcovitului sau că potcoava s-a
îndoit, rupt sau tocit prea mult.
• Aplicarea unei potcoave noi în locul potcoavei care nu mai
corespunde, se face după toate regulile arătate.