Reteta de furaje care asigura spor maxim la porci Eficienta economica depinde in cea mai mare masura de modul

de furajare a animalelor, in speta a porcilor. S-a dovedit ca sporul mediu zilnic de 750 grame va face ca, in 165 de zile, animalele sa ajunga la 110 kg. In acelasi timp consumul mediu zilnic de furaj combinat, pentru a obtine un kg de spor in greutate va fi de 3,1 kg. Pentru asta, 100 de kg de furaj combinat va fi format din 95,7 kg concentrate si 4,3 kg inobilatori. Compozitia celor 95,7 kg furaje concetrate este urmatoarea: 33,7 kg porumb; 20 kg grau; 15 kg orz; 10 kg mazare; 12 kg srot de soia; 5 kg srot de floarea soarelui.

Cei 4,3 kg de inobilatori sunt urmatorii: 0,5 kg premixuri vitamino-minerale; 0,4 kg sare; 0,4 kg lizina; 0,1 kg metionina; 1,7 kg carbonat de calciu; 1,2 kg fosfat de calciu. Purceii pot consuma aceasta reteta unica, numita STARTER, incepand din ziua a saptea dupa intarcare. Pentru a se asigura intarcarea timpurie si trecerea pe reteta Starter, purceilor li se administreaza, din ziua a 10 de la fatare, un alt tip de furaj numit Prestarter, care se procura din comertul de specialitate. Un purcel consuma 2,5 kg de Prestarter pana in ziua a saptea de la intarcare. Cresterea porcilor in gospodarie Obtinerea unor rezultate bune in cresterea porcilor - un numar mai mare de purcei si sporuri mai mari de crestere in greutate - sunt rezultate care depind de doua procese biologice: - procesul de reproductie si - procesul de crestere si ingrasare a tineretului. Activitatea de reproductie la suine (porci) are o deosebita importanta in sporirea efectivelor. Printre factorii cei mai de seama din aceasta activitate se numara si varsta de introducere a tineretului de prasila la reproductie. Introducerea la reproductie a vierusilor trebuie sa se faca in momentul in care acestia au o anumita dezvoltare corporala si sunt apti pentru reproductie.

Dorinta de impreunare (instinctul genezic) apare de obicei la vierusi inca de la varsta de 4 - 5 luni, cand ei pot sa fecundeze scrofitele. Cu toate acestea, varsta la care trebuie sa fie porcii introdusi la monta depinde de atingerea unei anumite dezvoltari, care corespunde unei greutati corporale de peste 100 kg. In mod normal, vierusii din rasele perfectionate (Marele alb, Landrace, Duroc etc.) sunt buni pentru monta la varsta de 10 - 11 luni, iar vierusii din celelalte rase mai tardive (Bazna, Mangalita), incepand cu varsta de 12 - 13 luni. Este cunoscut faptul ca maturitatea sexuala (momentul in care aparatul genital este complet dezvoltat, capabil sa produca celulele sexuale mature, apte pentru fecundare) apare la vierusi inaintea maturitatii corporale. De aceea, de la varsta de 3 - 4 luni si pana la varsta de monta, vierusii trebuie sa fie tinuti separat de scrofite (sau scroafe). Rezulta astfel ca practica unor gospodari de a introduce la monta porcii pentru imperechere incepand cu varsta de 6 - 8 luni este daunatoare, deoarece acestia nu se mai dezvolta normal in continuare, se istovesc repede, au o perioada de folosire scurta, iar femelele vierite fat purcei mai putini si mai slabi. Un vier sanatos, dat la monta la varsta si greutatea corporala normala, bine intretinut si supus unui regim de monta normal, poate fi folosit la prasila, cu bune rezultate, timp de 5 - 6 ani. Introducerea la reproductie a scrofitelor depinde, de asemenea, de varsta optima pentru monta, ca si de dezvoltarea lor corporala. Primele calduri apar la scrofite inca de la varsta de 4 - 5 luni. Daca scrofitele sunt vierite la aceasta varsta, pot ramane gestante, dar vor fata purcei putini si debili, nu se mai dezvolta asa cum trebuie si nu vor mai deveni bune de prasila. De aceea nu se recomanda monta sau insamantarea scrofitelor la aparitia primului estru (primele calduri), ci la al doilea sau chiar la al treilea estru. In general, scrofitele trebuie introduse prima data la monta dupa ce ating greutatea corporala de 95 - 100 kg, respectiv la varsta de circa 8 luni, cele din rasele perfectionate, si la varsta de circa 9 - 10 luni, cele din rasele mai tardive. O scroafa sanatoasa, data la monta la varsta si greutatea corporala optime, intretinuta si hranita corespunzator, poate produce purcei pana la varsta de 6 - 7 ani, timp in care fata de circa 8 - 10 ori. De obicei, scroafele sunt folosite mai frecvent pentru 4 - 8 fatari.

Ca o concluzie generala, rezulta ca folosirea prea timpurie la reproductie, atat a vierusilor, cat si a scrofitelor, inainte de a realiza o dezvoltare corporala corespunzatoare (circa 75% din greutatea de adult) duce la obtinerea unor rezultate necorespunzatoare. In situatia in care tineretul de reproductie este corespunzator dezvoltat, introducerea la monta se poate face chiar ceva mai timpuriu, respectiv cu 2 - 4 saptamani mai devreme. Introducerea la reproductie a vierusilor si a scrofitelor la o varsta prea inaintata este, de asemenea, daunatoare. Depasirea varstei si a greutatii optime pentru introducerea la monta are drept consecinta ingrasarea tineretului de prasila, manifestarea mai slaba a caldurilor, fecunditate si prolificitate scazute etc. Din diferite studii rezulta ca introducerea scrofitelor la reproductie prea tarziu este tot atat de daunatoare ca si monta acestora la o varsta prea tanara. Din punct de vedere economic, introducerea la reproductie la o varsta prea inaintata atrage dupa sine efectuarea unor cheltuieli nejustificate cu intretinerea tineretului de prasila. Adapostul pentru cresterea porcilor in gospodarie Desi, in general, porcii sunt relativ mai putin pretentiosi in ceea ce priveste adapostirea, totusi pentru o crestere si dezvoltare normala ei necesita un minim de confort. Adaposturile pentru porci, de regula, nu sunt prea complicate, dar ele trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa sa sa sa asigure confortul animalelor (spatiu, curatenie, caldura, aer curat etc.); fie construite din materiale specifice zonei, nu prea scumpe; aiba un aspect civilizat si o amplasare corespunzatoare in cadrul gospodariei; fie usor de curatat si de intretinut.

Amplasarea si orientarea adaposturilor pentru cresterea porcilor Un bun gospodar amplaseaza adapostul pentru porci intr-un colt ceva mai indepartat de casa de locuit, astfel incat mirosurile neplacute sa nu deranjeze. Terenul respectiv trebuie sa aiba o panta usoara, pentru a se asigura scurgerea rapida a apei provenite din ploi sau din topirea zapezilor. Adaposturile nu se amplaseaza in apropierea fantanilor, pentru a se evita pericolul infiltrarii urinei in apa potabila. Daca nu sunt conditii corespunzatoare pentru amplasarea unui adapost, atunci va trebui sa efectuam unele amenajari

suplimentare, de inaltare a terenului, canalizare etc. Orientarea adapostului pentru cresterea porcilor trebuie sa permita patrunderea razelor solare in interior pe o perioada cat mai lunga din an. Daca ferestrele sunt asezate pe o singura latura, aceasta sa fie orientata spre sud, iar daca ferestrele sunt pe ambele laturi, adapostul sa fie orientat cu axa lunga pe directia nord-sud. Protejarea adaposturilor fata de vanturile reci se poate face prin amplasarea lor cu una din laturile mici pe directia din care bate vantul, iar pe peretele respectiv nu se fac usi sau ferestre. Este recomandat ca adapostul pentru porci sa fie protejat de perdele de arbori si garduri vii. De asemenea, adapostul pentru cresterea porcilor trebuie sa fie prevazut cu un padoc insorit, dar partial umbrit. Suprafata construita necesara variaza in functie de varsta animalelor si de numarul celor pe care le crestem. In cazul intretinerii individuale, suprafetele se dubleaza. Microclimatul necesar pentru cresterea porcilor Dintre componentele microclimatului, temperatura este aceea care influenteaza cel mai mult productia. Cand este prea frig sau prea cald, animalele consuma suplimentar din energia furajelor sau din energia proprie pentru a-si mentine temperatura in limite normale. Asadar, temperatura optima pentru porci difera in functie de varsta si starea fiziologica. Categoria cea mai sensibila este cea a purceilor nou-nascuti, care, mai ales in perioada rece, necesita o temperatura in jur de 24 - 28C. Acolo unde adapostul nu este incalzit este nevoie ca purceii sa fie asezati in cosuri sau in ladite speciale, prevazute cu asternut uscat. Scroafele, vierii si porcii la ingrasat prefera o temperatura de 16 - 18C. Temperatura si umiditatea pot fi mentinute in limite normale prin construirea unor adaposturi din materiale izolante, prevazute cu tavane, prin corelarea volumului adapostului cu numarul animalelor si aplicarea unor sisteme de aerisire dirijata, prin utilizarea asternutului din paie etc. Aerisirea adaposturilor este o problema deosebit de importanta pentru cresterea porcilor. Pentru asigurarea confortului de care au nevoie porcii, spatiul din adapost trebuie impartit in trei zone: - zona de odihna, care trebuie sa fie curata si uscata, prevazuta cu asternut din paie; - zona de hranire (si de adapare) si

- zona unde animalele pot defeca si urina. Pentru intretinerea porcilor pe pasuni, in paduri, in preajma stanelor etc., se pot confectiona adaposturi usoare si ieftine, din lemn, fara pardoseala. In perioada in care nu se folosesc, adaposturile se pot desface in panouri sau pliante ce se pot depozita in locuri potrivite. Pentru ingrasarea a 1 - 2 porci, din primavara pana la Craciun, in gospodariile cu spatiu foarte mic, unde nu exista padoc, se pot construi adaposturi din scanduri, cu acoperis rabatabil. Asternutul din adaposturile de animale Asternutul in adaposturi trebuie sa fie curat, moale, din materiale naturale si uscat. Prin aceste calitati se asigura o ingrijire corporala corespunzatoare a animalelor. Asternutul nu trebuie sa contina plante toxice, ingrasaminte chimice, substante toxice si sa nu fie mucegait. Nerespectarea acestor masuri poate sa conduca la imbolnavirea animalelor. Cele mai recomandate pentru asternutul animalelor, sunt paiele de grau si de secara, deoarece ele au proprietatea de a absorbi bine urina si alte lichide. La bovine, ovine, porcine si cabaline, paiele pentru asternut se folosesc intregi iar la pasari, tocate. Pentru pasari se poate folosi ca asternut si rumegusul de lemn, precum si cojile semintelor de floarea-soarelui, ciocalai si porumb zdrobit, puzderia de canepa si in.

Se mai pot folosi pentru asternut: pleava de cereale, care se situeaza printre materialele cu putere mare de a retine lichidele. Prezinta insa dezavantajul ca acest material se lipeste de parul animalelor. In regiunile de munte si forestiere se pot folosi, din lipsa de alte materiale pentru asternut, frunzele uscate de la speciile foioase si cele de conifere. Rumegusul de lemn nu este recomandat sa se foloseasca ca asternut pentru oi, deoarece patrunde printre firele de lana si, ca urmare, poate sa duca la degradarea calitatii acestora. Cum se depoziteaza fanul pentru hrana animalelor Fanul de calitate reprezinta o importanta sursa de proteine digestibile (cu valoare biologica ridicata), vitamine si substante minerale, constituind principalul furaj n alimentatia animalelor erbivore pe ntreaga durata a perioadei de stabulatie.

In procesul de obtinere a fanului, uscarea ierburilor si depozitarea furajului constituie doua lucrari ce trebuiesc astfel executate astfel ncat pierderile de substante nutritive sa fie cat mai mici. In timpul uscarii se nregistreaza pierderi datorate actiunii intense a razelor solare (care distrug provitamina A), contactului prelungit cu umezeala solului cat si spalarii de catre ploaie a substantelor usor solubile din plantele cosite. Din acest motiv, depozitarea fanului n vederea pastrarii trebuie astfel facuta astfel ncat la pierderile mentionate sa nu se adauge si cele cauzate de alterarea prin mucegaire. Pentru aceasta este necesara respectarea catorva recomandari ce permit mentinerea valorii nutritive cat mai aproape de aceea pe care plantele o au dupa uscare. Prima conditie este ca transportul din camp sa se faca cat mai repede, deoarece, ploile pot provoca pierderi importante chiar daca fanul este adunat n capite. Recomandari pentru pastrarea fanului In functie de posibilitati, depozitarea se poate face sub cerul liber (n sire si stoguri) sau n spatii acoperite (n suri si fanare). Sirele si stogurile se vor amplasa pe terenuri mai ridicate, sau cu panta usoara, la o anumita distanta de adaposturile animalelor sau alte constructii. Depozitul de furaje se va mprejmui, iar n interior se vor instala brichetele pentru interventia n caz de incendiu, dotate conform normelor n vigoare. Estimand cantitatile de fan ce urmeaza a fi depozitate, se vor dimensiona corespunzator sirele sau stogurile. Dimensiunile recomandate pentru: - sire, 10-15 m lungime, 4-5 m latimea la baza si 5-6 m naltime; - stoguri, 4-5 m diametrul la baza si naltimea de 5-6 m. Sirele se vor construi astfel ncat latura lunga sa fie paralela cu directia vantului dominant. Pe locul depozitarii se va aseza un strat de 50 cm de paie nemucegaite, crengi sau frunze uscate. Claditul se va face manual sau cu transportorul TMF-14, ce poate ridica fanul pana la 8-10 m naltime. Furajul se va aseza n straturi uniforme tasate, prin calcare, pe toata suprafata. Frontul de lucru se calculeaza astfel ncat mijloacele de transport sa nu stationeze prea mult la descarcare, astfel ncat sira sau stogul sa fie ncheiate n timp cat mai scurt. Deoarece, dupa depozitare, ierburile mai elimina o parte din apa, care se condenseaza la varful sirei, se recomanda acoperirea partii superioare a acesteia cu un strat de paie uscate de 50 cm, ce va capta vaporii de apa, evitand astfel mucegairea fanului.

Sirele bine construite trebuie sa aiba pana la naltimea de 2 m, forma unei prisme trapezoidale, asezata cu baza mare n sus, iar, de aici, a uneia triunghiulare. Dupa depozitarea ntregii cantitati, partile laterale ale sirei se grebleaza pentru a permite scurgerea rapida a apei din precipitatii. Uneori, datorita evolutiei nefavorabile a vremii, trebuie depozitate fanuri cu umiditate mai mare decat cea normala (17 %), insuficient uscate. In astfel de situatii se are n vedere scaderea umiditatii furajului prin alternarea straturilor de 50-60 cm fan cu 1520 cm paie uscate, care vor prelua o parte din umiditate. in lipsa paielor, peste fiecare strat de fan se va mprastia sare macinata, calculand cca 5 kg sare la 100 kg de furaj. In zonele mai umede, unde uscarea nu poate fi desavarsita n camp, sirele se construiesc sub forma de colibe, care prin golurile de sub ele permit circulatia aerului cu cresterea surplusului de umiditate. Depozitarea n suri si fanare impune luarea catorva masuri care sa limiteze pierderile datorate umezirii si mucegairii. naintea depozitarii, sunt necesare verificarea si repararea acoperisului, precum si saparea de jur-mprejur a santurilor colectoare prin care se evacueaza apa scursa de pe acoperis. Chiar daca suprafata interioara este uscata, ea se va acoperi cu un strat uniform de crengi, paie uscate sau frunze. Dupa terminarea lucrarii de depozitare, timp de 10 zile, se va face controlul zilnic al temperaturii din interiorul masei de furaj. Acolo, unde, ca urmare a nceperii procesului de alterare, temperatura interioara depaseste 20C, portiunile n cauza se vor desface, aerisi si usca. La recladire, cantitatea afectata se va depozita separat avand grija ca peste fiecare strat de fan sa se mprastie sare n cantitatile mentionate. Sarea va stopa ridicarea temperaturii, excesul de umiditate se va elimina treptat, fara ca procesul de alterare sa continue. Administrarea n hrana animalelor a unui astfel de fan exclude asigurarea necesarului de sare n ratie pe alte cai. Fanul balotat se recomanda a fi depozitat numai n suri sau fanare. Prin balotare, volumul furajului se reduce de 3-6 ori, fiind necesare spatii mult mai mici pentru depozitare. Pastrarea fanului balotat presupune respectarea acelorasi masuri ca la depozitarea n vrac. Dupa depozitare, ntreaga cantitate se va cuba, si, la fiecare stog, sira, sura, fanar, se va pune cate o tablita pe care se vor nota: numarul de ordine, volumul, cantitatea de fan si data efectuarii masuratorilor. Intr-un registru special se vor trece: numarul sirei sau stogului, speciile principale de plante care intra n compozitia fanului, data cositului, faza de vegetatie a ierburilor la recoltare, datele masuratorilor si volumul n m.c., greutatea unui m.c. de fan precum si greutatea ntregii cantitati din sira sau stog.

Compostarea rezidurilor din ferma - Compostarea de tip gospodaresc Compostarea reprezinta tehnica de transfomare a deseurilor organice in ingrasaminte, cuprinzand totalitatea transformarilor microbiene, biochimice si fizice pe care le sufera deseurile vegetale sau animale de la starea lor initiala si pana cand ajung in diferite stadii de humificare, stare calitativ superioara diferita starii initiale. Dintre sursele de reziduuri folosite astazi in compostare se pot aminti: reziduuri din agricultura, din industrie si nu in ultimul rand din administratiile locale (parcuri, plaje, statiile de epurare orasenesti). Cele mai mari probleme legate de cantitatile uriase de reziduri o reprezinta deseurile menajere si reziduurile zootehnice. Compostarea de tip gospodaresc Obtinerea compostului Aceste tip de compostare a aparut odata cu dezvoltarea cresterii animalelor si acumularii dejectiilor in preajma adaposturilor animalelor si a omului. Cunoscand valoarea pentru productia agricola a gunoiului de grajd de la animale, agricultorii il carau, ca si in zilele de astazi, si-l raspandeau pe ogoare. Datorita insa caracterului sezonier al lucrarilor solului si al cantitatilor de gunoi de grajd mici care se acumuleaza zilnic, a aparut nevoia de al stoca. Dupa felul si durata stocarii se pot deosebi doua tehnologii de biotransformare: - compostare extensiva si - compostare intensiva. Compostarea extensiva reprezinta aruncarea gunoaielor in gramezi dezordonate in care transformarea materialelor vegetale si a dejectiilor animale se produce de regula in absenta aerului datorita prezentei apei si tasarii puternice. In aceste conditii descompunerea se produce lent, incomplet si la temperaturi care nici vara nu depasesc 40oC, fapt care duce dupa un an de zile, ca doar stratul superior al gramezii sa fie fermentat, iar restul sa sufere o fermentare incompleta unde se acumuleaza cantitati mari de acizi organici unii avand actiune toxica pentru radacinile plantelor.

Compostarea intensiva reuneste toate tipurile de compostare, care desi se realizeaza in sistem gospodaresc, totusi ele se executa dupa anumite reguli tehnologice, are la baza o conceptie si o experineta, ducand la obtinerea unor produse cu o anumita calitate. In functie de tehnologia de constituire a gramezii de compostare, de pot deosebi trei tipuri de compostare cum sunt: - compostarea intensiv anaeroba; - compostarea intensiv anaeroba cu strat aerob urmata de o faza prelungita in anaerobioza; - compostarea intensiva aeroba. Compostarea intensiva anaeroba se bazeaza in principiu pe eliminarea aerului din interiorul gramezii de compostare. Pentru aceasta, gramezile se construiesc cu materiale avand o umiditate mai mare de 70%, in pachete paralelipipedice (inaltime mai mare de 2 m si laturile mai mari de 4 m), bine indesate in timpul construirii lor. In cazul in care productia zilnica de gunoi de grajd este mica se construiesc pachete cu laturi mici, a doua zi se continua inaltarea lor. Se recomanda acoperirea gramezii cu scanduri sau alte materiale impotriva uscarii stratului de la suprafata si totodata contra infiltratiei provenite din precipitatii. Astfel, in absenta oxigenului atmosferic se dezvolta o microflora anaeroba care descompune lent si incomplet celuloza, hemicelulozele, pectinele si foarte putin lignina, lasand in masa compostului produsi intermediari ai descompunerii. Dupa acelasi principiu se executa si o tehnologie de compostare anaeroba in gramezi semiingropate sau ingropate total. Literatura clasica microbiologica citeaza ca model al tehnologiei de compostare anaerobe compostarea traditionala Wrttenberg, aplicata la Scoala Superioara de Agricultura din Hohenheim Germania. Compostarea intensiva cu strat aerob urmata de o faza anaeroba s-a raspandit in Germania inainte de primul razboi mondial metoda fiind cunoscuta sub numele de metoda Krantz, dupa numele unui capitan bavarez care avusese ocazia sa cunoasca metodele traditionale din India. Principiul metodei consta in asezarea gunoiului de grajd pe un strat de vreascuri uscat de 30cm care sa asigure drenajul mustului de grajd si accesul aerului la baza gramezii.

Gramezile se construiesc in platforme ingropate in pamant care au peretii si fundul impemeabilizati. Blocurile de gramezi se cladesc incepand de la un capat al platformei, care gramezi vor forma un trunchi de piramida inalt de cel putin 1m si cu latura bazei de aproximativ 1m. Gunoiul se aseaza afanat, bloc dupa bloc timp in care se verifica temperatura primului bloc si daca aceasta a atins in interiorul stratului de gunoi 55 grade C se trece la indesarea gunoiului prin calcare. Daca nu se ating cele 55 grade C se mai asteapta o zi timp in care se continua cladirea de noi blocuri pana la umplerea platformei. La acest procedeu, in primele zile (3-4 zile) se dezvolta microflora aeroba, care determina procese biochimice de energie si temperaturi ridicate, favorizand activitatea microflorei mezofile si inmultirea celei termofile. Apoi, prin indesare se elimina aerul din stratul de gunoi micsorandu-se astfel activitatea microflorei aerobe, fiind favorizate microorganismele anaerobe. Prin acest procedeu se obtin mai putini produsi intermediari. Prin autoliza celulozelor microbiene aerobe care s-au inmultit, se asigura o cantitate insemnata de enzime care vor actiona si in conditii de anaerobioza asupra celulozei, hemicelulozelor, proteinelor, grasimilor si altor compusi astfel descompunerea acestora se va afla intr-un stadiu mult mai avansat asa zisa forma de humus brut. Trebuie mentionat faptul ca humusul nutritiv nu se poate realiza in lipsa oxigenului. Compostarea aeroba intensiva a avut la origine doua tehnologii ai caror initiatori sunt R. Steiner (procedeul biodinamic) si A. Howard (procedeul Indore). Cercetari foarte interesante privind obtinerea compostului Steiner a elaborat in 1921 o tehnologie originala de descompunere a gunoiului de grajd si a enuntat principiile dupa care gunoiul poate fi transfomat intr-un ingrasamant organic concentrat, cu efect favorabil pentru mentinerea si cresterea fertilitatii solului, la obtinerea unor culturi sanatoase de plante cu productivitate ridicata. Dirijarea proceselor de compostare se realizeaza prin biopreparate, acestea reprezentand elementul de noutate in tehnologia timpului. Biopreparatele sunt produse din maceratele unor plante medicinale (musetel, valeriana, papadie si coada calului), ele avand rolul, asemanator celui hormonal, de

a dirija intensitatea si directia transformarilor din gramada de gunoi. Continuator al cercetarilor din domeniu compostarii lui Steiner a fost E. Pfeiffer care recomanda mai multe procese de construire a gramezilor printre care se enumera si urmatorul. Procedeul pentru fermele agricole mici prevedea construirea de gramezi cu sectiunea transversala trapezoidala cu baza mare de 2,54m, baza mica de 1m si inaltimea de 2m. acestea trebuiau acoperite cu un strat subtire de pamant (15cm).

A. Howard (cercetator englez) a perfectionat metodele traditionale de compostare ale bastinasilor lansand in Anglia (1931) procedeul sau denumit procedeul Indore prin care composta gunoaiele provenite de la statiile de epurare orasenesti. Acest procedeu a fost elaborat intre anii 1924 si 1931 folosind ca materiale de compostat urmatoarele: - deseuri vegetale (paie, buruieni, fanuri degradate, pleava, plante acvatice, alge, deseuri de la taierile din livada si podgorii, vreji de cartofi, deseuri de legume, furaje degradate, frunze si rumegus); - deseuri animale (dejectii, organe, sange, animale moarte etc.); - materiale pentru neutralizarea aciditatii (calcar macinat, carbonat de potasiu sau cenusa). Compostarea decurge mai bine cand resturile vegetale sunt zdrobite, pentru ca astfel se produce o imbibare mai rapida cu apa a tesuturilor vegetale, facilitandu-se astfel atacul microbian. La amestecarea materialelor trebuie avut grija sa se realizeze un raport C:N=33:1 prin proportionarea deseurilor animale fata de cele vegetale. Inaltimea gramezii sa nu depaseasca 2m. locul pe care se aseaza gramada de compostare trebuie sa fie usor inclinat pentru a nu balti apa din precipitatii. Gramada trebuie orientata cu axul lung in asa fel incat sa fie protejata contra vantului dominant si sa fie cat mai egal insorita de ambele parti. Dupa 2-3 saptamani de compostare se executa prima remaniere a gramezii, cu scopul aerisirii, omogenizarii si trecerii straturilor de la baza catre varf si a celor exterioare catre interior. In acest fel se asigura o transformare mai uniforma a resturilor organice si se grabeste compostarea prin aerisirea gramezii. Se mai executa o remaniere dupa

inca 2-3 saptamani. Cu ocazia fiecarei remnieri se pot aduce corecturi pentru umiditate. Dupa 3 luni compostul este gata de folosire. Fertilizarea organica - obtinerea compostului In agricultura biologica, conceptului de ngrasamant se prefera cel de fertilizare, deoarece scopul principal al aportului nutritiv nu este atat nutritia directa a plantelor, asa cum se practica n agricultura conventionala, cat mbogatirea terenului. Prin intermediul procesului de umectare a terenului si prin activitatea populatiei microbiene se asigura n agricultura biologica ntreaga gama de elemente nutritive necesare hranirii plantelor si se reduc riscurile poluarii apelor de adancime.

Datorita solubilitatii crescute a ngrasamintelor chimice de sinteza, se asigura o crestere rapida a plantelor, ca efect principal, dar cu o serie de efecte colaterale, nedorite. Unul dintre cele mai grave efecte ale excesivei utilizari a ngrasamintelor chimice se produce din cauza fenomenului de spalare a principiilor nutritive din si de pe sol de catre apele de irigatie sau ploi si infiltrarea acestora n apele freatice, contribuind la accentuarea procesului de eutrofizare a cursurilor de apa. Un alt fenomen, produs din cauza utilizarii ngrasamintelor chimice n exces pentru supraalimentarea plantelor, este acela al proliferarii parazitilor pe animale si vegetale, cum ar fi: afidele, paianjenul rosu, Oidium Tuckeri si Botrytis, a caror dezvoltare este accentuata la culturile ngrasate excesiv cu azot. Din aceste motive n agricultura biologica se prefera utilizarea ngrasamintelor organice sau minerale n care elemntele nutritive, greu solubile sunt mobilizate cu ajutorul microorganismelor din sol. Obtinerea compostului Principalele surse de mbogatire a terenului, utilizate n agricultura biologica, sunt reprezentate de totalitatea reziduurilor vegetale (miriste, resturi de porumb, cartofi, resturi rezultate n urma curatatului pomilor etc.), combinate ntr-o proportie

adecvata cu ngrasaminte organice, de preferat, gunoi de grajd sau compost matur. Incorporarea n sol a materialului obtinut se efectueaza n timpul lucrarilor de pregatire a terenurilor prin intermediul araturii la 25-30 cm. Aceasta practica este mai putin costisitoare pentru reintegrarea substantei organice si refacerea fertilitatii naturale a solulu, pentru ca prin stimularea activitatii microflorei se restituie, prin descompunere, o parte semnificativa de elemente nutritive altfel pierdute. Obtinerea compostului este baza principala a fertilizarii terenului. Se poate obtine compost dintr-un asternut permanent pentru animale, utilizand atat partea solida a dejectiilor animal, cat si urina. Se poate composta orice material organic nepoluant, prezent n ferma: balegar de la bovine (cel mai bun), ovine, cabaline, gunoi de pasare, resturi vegetale, ca: paie, fan, ierburi (nainte de formarea semintelor), resturi de la curatatul pomilor, coarde de vita de vie, fire de lana, fulgi de gaina, cenusa de lemn, resturi de fructe si legume. Pentru a obtine un compost de calitate nu este suficienta utilizarea dezordonata, fara nici un criteriu, a oricarui material de natura organica, ci dirijarea procesului de compostare, n functie de dimensiunea, umiditatea, structura si compozitia materialelor reziduale, astfel ncat acestea sa fie rapid si eficient disponibile microorganismelor, constituind un substrat ideal si bogat n nutrienti pentru dezvoltarea lor. Din cele enumerate, rezulta importanta fundamentala a raportului dintre continutul n carbohidrati (mai exact, n carbon) si cel de proteine (mai exact, n azot), existent n materialele utilizate pentru compostare. Conditiile optime pentru activitatea microorganismelor sunt asigurate cand acest raport este cuprins ntre 25 si 30. Cand materialul folosit pentru compostare este mai bogat n carbohidrati si derivatii lor, microorganismele ntampina dificultati majore n descompunerea reziduurilor organice si va fi deci necesara o perioada de timp mai mare pentru maturizarea compostului, care va fi, n acest caz, mai sarac n humus. Cand materialul utilizat este foarte bogat n proteine si n derivatele lor, are loc o pierdere excesiva de azot, mai ales sub forma de amoniac. Modul de lucru pentru obtinerea compostului Pentru a obtine un compost de buna calitate este necesara utilizarea unui amestec

de materiale bogate n carbon ( paie, rumegus, turba, carton, frunze de tei, de fag si de stejar etc.) cu unele care cu un continut crescut de azot (resturi de legume, sange uscat, gunoi de grajd etc.), astfel ncat sa se asigure o buna permeabilitate. Ca n orice proces biologic, n obtinerea compostului o importanta deosebita trebuie sa se acorde gradului de umiditate a amestecului. Materialele excesiv de uscate (coji, scoarte, paie, carton etc.) ntarzie activitatea microorganismelor, n timp ce excesul de umiditate, mpiedica circulatia aerului, favorizand aparitia proceselor de putrefactie. Pentru a evita aceste fenomene nedorite, se recomanda reducerea umiditatii aerului si a materialelor bogate n apa si invers, vor fi umectate materialele foarte uscate. In alte cazuri, este suficienta amestecarea materialelor foarte uscate cu cele excesiv de umede. O metoda foarte simpla de verificare a umiditatii unui amestec este asa-zisa proba a pumnului, care consta n comprimarea n mana a unei cantitati mici de compost. Daca prin comprimare se obtin cateva picaturi de apa, materialul poate fi compostat fara probleme; absenta apei sau apa n abundenta semnaleaza excesul de uscaciune sau, respectiv, de umiditate, care trebuie corectat. Un rol important l detine buna aerare de la sfarsitul procesului de compostare. Aerarea depinde atat de continutul n apa al structurii, cat si de structura, dimensiunea materialelor folosite. In acest caz, este necesara amestecarea atenta a materialelor cu dimensiuni si structuri diverse, pentru a asigura o porozitate optima. In cazul unui amestec de dimensiuni mari, o aerare buna poate fi asigurata prin folosirea unor tuburi foarte groase de drenaj, plasate vertical, la distanta de circa 1 m si jumatate, n centrul amestecului. In acelasi scop, se pot utiliza pari de lemn, fixati n pamant, care vor fi scosi dupa formarea amestecului, lasand canale pentru trecerea aerului. Compostarea se mai poate realiza n silozuri, pe platforme traditionale sau pe sectiuni amenajate in aer liber. PLATFORMA SI STRATURILE Platforma reprezinta cea mai practica structura folosita la obtinerea compostului,

nefiind necesara nici o constructie speciala, materialul compostat depozitandu-se direct pe pamant sub forma de piramida. Fata de compostarea n siloz, platforma necesita mai mult spatiu, dar procesul de fermentatie este cel obisnuit si eficient, deoarece adaugarea de material proaspat se face lateral, fara a se perturba procesul de descompunere. Odata adunat materialul suficient pentru realizarea unei platforme, se poate initia stratificarea acestuia, executand o atenta amestecare a diferitelor substante. Primul strat se constituie dintr-un material mai grosier (ramuri si alte materiale reziduale, rezultate n urma curatatului pomilor) care va avea rolul unui gratar natural pentru scurgerea apei n exces. Apoi, urmeaza un strat de material mai fin si un strat de pamant bine umectat care la adaugarea gunoiului de grajd si de compost maturizat asigura amestecului o ncarcatura microbiana necesara procesului. Se continua n aceasta ordine, alternand straturile de material organic (pamant amestecat cu substante animale si vegetale bine umectate) cu gunoiul de grajd si compostul bine maturat, ajungandu-se la naltimea dorita , dupa care platforma se acopera cu paie, fan si cu un strat de circa 5 cm de argila fina. Durata procesului de compostare depinde de clima, de materialele utilizate si de aranjarea corecta a platformei. In general, sunt necesare cca 6 luni. Compostul este considerat matur atunci cand s-a transformat ntr-un amestec de pamant sfaramicios, de culoare bruna nchis, cu un miros placut, nentepator, fara insecte sau rame. Forma si dimensiunile platformei trebuie sa fie astfel ncat sa favorizeze procesele de fermentatie aerobica care stau la baza procesului de compostre. In general, platforma nu depaseste 2 m de latime si 1,8-2 m naltime. Lungimea se stabileste n functie de cantitatea de materiale de compostat. Amplasarea trebuie sa se faca ntr-un loc umbros, direct pe pamant. In plus, n functie de cerinte, se adauga elemente nutritive n asa fel ncat sa se corecteze eventualele carente ale solului.

Rolul sarurilor minerale in organism In general, sarurile minerale se intalnesc in organismul animalelor sub forma de saruri ale acizilor organici sau minerali, combinatii organice ori organometalice si de ioni (grupi de atomi incarcat cu electricitate). Toate functiile celulare si procesele biochimice ce au loc in organism sunt conditionate de sarurile minerale. Ca urmare, rolul lor consta in urmatoarele: - intra in componenta si functionarea celulelor si tesuturilor, in special osos, in lichidele corporale; - participa la sinteza enzimelor si hormonilor - substante indispensabile pentru asigurarea functiilor vitale si sanatatii animalelor; - participa la reglarea presiunii osmotice, conditioneaza concentratia ionilor si mentin pH-ul compatibil cu viata; au o semnificatie deosebita in procesele de digestie, respectiv in comportamentul microsimbiontilor rumenal, in metabolismul si absorbtia substantelor nutritive in organism; -intensifica procesele oxidative prin vehicularea oxigenului; - influenteaza cresterea si dezvoltarea organismului, functia si reproductia, productiile economice si starea de sanatate la animale; asigura rezistenta cabalinelor la eforturi etc. Dintre sarurile minerale se cuvine sa mentionam in mod aparte clorura de sodiu, sodiul si clorul jucand un rol particular in organism. Astfel, sodiul se gaseste mai ales in plasma sanguina si in unele tesuturi (osos si muscular), reprezentand 0,03 - 0,16% di greutatea animalului. Acesta are rol foarte important in mentinerea presiunii osmotice, a echilibrului acido-bazic si in realizarea raportului optim dintre fosfor si potasiu prin actiunea sa antagonica, iar impreuna cu clorul contribuie la fixarea apei in organism. In plus, sodiul este indispensabil contractiilor musculare. Clorul se gaseste in special in lichidul extracelular si in globulele rosii. Este folosit de organism in primul rand pentru producerea acidul clorhidric din sucul gastric, care serveste la digestie, in special la nou nascuti. Clorul, impreuna cu alte saruri minerale si in special cu sodiul, joaca un rol important in mentinerea presiunii osmotice si in reglarea pH-ului din organism. Sodiul si clorul patrund in organism odata cu hrana si in special sub forma de clorura de sodiu (sare de bucatarie). Sarea, pe langa rolul mentionat al componentelor sale, are insusirea de a

imbunatati gustul unor furaje si, deci, de a contribui la sporirea poftei de mancare si a capacitatii de ingestie a nutreturilor, mai ales a celor grosiere. Cerintele animalelor in sare de bucatarie Aceste cerinte variaza in functie de: specie, varsta, greutate corporala, nivel de productie, structura si compozitia ratiei, anotimp, temperatura mediului, intensitatea efortului (la animalele de munca si sport), starea fiziologica si de sanatate a animalelor. Cerintele de hrana sunt mai mari la ierbivore (fata de omnivore si graimivore), la animale adulte, la cele cu greutate corporala mare si nivel productiv ridicat, in cazul ratiilor care au in structura lor nutreturi sarace in sodiu si clor, in anotimpul verii, cand temperaturile sunt ridicate, la femele in lactatie si in special in prima parte a acestora, la animalele care depun eforturi fizioce mari sau care sunt bolnave de diaree prelungita. In general, normele de sare (grame/cap/zi) pe specii sunt urmatoarele: - bovine 10-95 g; - cabaline 10-80 g; - ovine 2-10 g, porcine 5-10 g, - la pasari 0,15-0,30% din structura nutretului combinat - iepuri 0,20%. In cadrul fiecarei specii, cerintele (grame/zi/cap) difera, astfel: Bovine - vitei 10 g, - tineret bovin 20-35 g - juninci 50 g - vaci de lapte 60-95 g - tauri de reproductie 42 g Cabaline - manji 10 g - tineret cabalin 25-40 g - iepe de reproductie gestante 20-35 g - iepe in lactatie 25-50 g - armasari de reproductie 30-50 g - caii de tractiune si sport 40-80 g Ovine - miei 2 g - tineret ovin 4 g - berbeci de reproductie 6 g - oi mame 10g Suine

- purcei si tineret (pana la 30 de kg) 0,30% din structura nutretului combinat - scrofite si scroafe 0,40%, vieri 0,30% Iepuri de carne: 0,20% din nutretul unic combinaT. Pasari - gaini (toate rasele si categoriile) 0,20% - curci 015-0,30% din nutretul combinat. Forma de administrare Se foloseste sub forma de bulgari sau brichete de lins, macinata sau in solutie apoasa. Sub forma de bulgari se da la bovine, cabaline si ovine; sub forma macinata se administreaza in amestec cu alte saruri minerale (creta furajera si faina de oase) sau cu nutreturi concentrate la toate speciile, cu precadere insa la suine, iepuri si pasari. Solutia apoasa (saramura 1-2%) se utilizeaza la prepararea nutreturilor grosiere, carora le imbunatateste gustul, digetibilitatea si consumabilitatea. In general, aportul de clor si mai ales de sodiu este redus in furaje, si de aceea pentru asigurarea lor, trebuie sa se administreze sare de bucatarie. Implicatiile neasigurarii sarii de bucatarie Lipsa sarii din hrana animalelor determina: - scaderea (poftei de mancare) si ingestiei hranei; - incetinirea cresterii si dezvoltarii tineretului animal; - reducerea fecunditatii femelelor si masculilor; - diminuarea productiilor de lapte, oua etc.; - inrautatirea starii de intretinere si de sanatate a animalelor (acestea sunt apatice, au parul zburlit, slabesc, iar la tineret apar tulburari la ochi - ulceratia corneei, panoftalimie, orbire). Absenta pe o durata mai mare a sarii de bucatarie din hrana animalelor duce la moartea lor. deci, sarea de bucatarie este indispensabila in hrana animalelor. Ingrijirea ''noilor nascuti'' din ferma dumneavoastra Imediat dupa fatare, indiferent de specia de animal, este recomandat ca nounascutilor sa li se asigure un adapost calduros, cu un asternut corespunzator. Pentru evitarea asfixierii dupa fatare, cu o carpa curata se vor curata de mucozitati narile si botul, iar in situatia in care manzul, de pilda, nu respira, se recomanda sa fie gadilat pe nari sau sa i se frece nasul. In situatia ca, in continuare, nu respira, desi s-a folosit procedeul amintit, se

recurge la respiratia artificiala (respiratia artificiala se face apasand ritmic si atent pe coaste si in acelasi timp tragand usor de limba). Daca ombilicul nu s-a rupt o data cu expulzarea fatului, se taie cu o foarfera dezinfectata in alcool de 90, la 10-15 cm de abdomen la vitei, 5-6 cm la purcei, 810 cm la manji si 4-5 cm la miei. Invelitorile fetale, ca si celelalte resturi rezultate dupa fatare se ingroapa. TAURINE Dupa 40-60 minute de la fatare, vitelul trebuie lasat sa suga la mama sa. Laptele supt in primele 7 zile de la fatare poarta numele de colostru - aliment indispensabil nou-nascutului, cu proprietati usor laxative si dezinfectante, cu un continut ridicat de vitamine, saruri minerale si substante proteice. Alaptarea viteilor in aceasta prima perioada se va face de 4-5 ori pe zi, iar pentru a preveni imbolnavirea lor se va spala ugerul vacii inainte de supt cu apa calda, dupa care va fi sters cu un prosop curat. Dupa supt, vitelul va fi sters pe bot de toate resturile de lapte, pentru a se preintampina alterarea colostrului. Dupa 3 saptamani de la fatare, se introduc in hrana viteilor faina de ovaz si fanul de calitate superioara. Se vor lua masuri ca jgheabul folosit pentru alimentare sa fie curatat in permanenta, spre a se evita acrirea fanurilor respective. Incepand cu varsta de 2-5 zile, pe timp frumos, viteii vor fi scosi la plimbare, in prima saptamana 5-10 minute. Intarcarea viteilor se recomanda sa se faca la varsta de 6 luni, iar taurasii destinati pentru prasila peste aceasta varsta. Intarcarea viteilor trebuie sa se faca cu multa atentie, deoarece incetarea alaptarii se suporta foarte greu. Pentru eliminarea pe cat posibil a acestei stari stresante se recomanda reducerea treptata a consumului de lapte, prin introducerea in ratie, la discretie, a concentratelor sub forma de fainuri si a furajelor vegetale palite (lucerna). Se recomanda ca intarcarea sa fie terminata in 5-6 zile. PORCINE In primele zile de viata, hrana de baza a purceilor consta in exclusivitate din laptele matern. In primele 6 zile, purceii sug aproximativ de 28 de ori; noaptea ei sug mai rar. Dupa 7-10 zile de la fatare, se poate ca purceilor sa li se administreze nutreturi

concentrate sub forma de uruieli uscate, precum si frunzulite de fan de lucerna sau trifoi. Intarcarea purceilor se face la varsta de 2 luni. Se recomanda ca intarcarea sa se faca in acelasi timp pentru toti purceii prin reducerea suptului in timp de 3-5 zile. Concomitent cu reducerea suptului se va mari cantitatea de concentrate care se va administra in 4-5 tainuri. Atunci cand purceii astfel intarcati implinesc varsta de 4 luni se va face separarea pe sexe si retinerea scrofitelor de reproductie, iar vierusii se castreaza. CABALINE Se recomanda ca, la cateva ore de la fatare, manzul sa fie ajutat de crescator sa suga. In primele 20 de zile, hrana de baza pentru manz o constituie laptele matern. In timp de 24 de ore, in primele 14 zile de la fatare, manzul suge de 70-90 ori. Incepand cu varsta de 20 zile, se recomanda sa se introduca in hrana manjilor ovaz sub forma de faina, cernut, incepandu-se cu 100-200 g. Atunci cand s-au obisnuit cu acest sortiment de hrana, se recomanda trecerea la mazare macinata, apoi la ovaz zdrobit, iar dupa 2 luni la ovaz boabe. Intarcarea manjilor se face la varsta de 6 luni. Pentru intarcare se recomanda 2 procedee: se muta manzul de langa mama in alt adapost sau ramane manzul si se muta mama. Aceasta operatiune se face mult mai greu fata de celelalte specii, inregistrandu-se indeosebi scaderi in greutate si oprirea cresterii. La intarcare, cantitatea de concentrate poate ajuge la 2-3 kg /cap si zi. Pe langa concentrate, furajarea se recomanda sa se faca cu fan si lucerna. Dupa 2 luni se vor introduce in hrana acestora si morcovi, care, la inceput, este bine sa fie trecuti prin razatoare. In felul acesta se va evita inecarea animalelor. Concomitent cu operatiunile de intarcare, manjii vor fi invatati cu capestre si vor fi legati la iesle. OVINE Primul supt va avea loc in primele 6 ore de la fatare. Mieii care nu sug vor fi ajutati (aplecati) sa prinda sfarcul mamelei, mulgand in acelasi timp laptele direct in gura nou-nascutului. Crescatorul va avea in vedere ca mielul sa suga din 2 in 2 ore, iar dupa o luna de 34 ori pe zi.

Dupa varsta de 7-8 zile, la miei se administreaza, in locuri izolate de mame, un supliment de hrana compus din fan de lucerna si concentrate sub forma de fainuri. Cei ce apartin raselor de carne vor fi intarcati la varsta de 120-135 zile, la greutate de 26-30 kg, iar mieii opriti pentru reproductie, tinand seama de urmatoarele precizari: la raseleTurcana si Tigaie la 60 zile, la rasele Merinos si Karakul la 90 zile. Aceasta operatiune se recomanda sa fie facuta treptat, timp de 4-5 zile, prin reducerea progresiva a suptului. CAPRINE In primele 14 zile de la fatare, iezii se hranesc in exclusivitate cu lapte matern. Se recomanda, dupa ce iezii au supt, sa se goleasca bine ugerul de ultimele resturi de lapte, prin mulgere. Incepand cu a treia saptamana de viata, iezilor li se asigura in furaje 30-40 g concentrate pe zi, ajungandu-se la 150-200 g pe zi la intarcare. Intarcarea iezilor pentru prasila se face la 3 luni. Cresterea porcilor Mangalita - o noua oportunitate pentru fermierii romani Rasa de porci Mangalita este una dintre cele mai apreciate in intreaga Europa datorita carnii gustoase i sanatoase pentru care este crescut animalul. Carnea de culoare inchisa a rasei Mangalita, al carei gust aminteste de cea a mistreului, contine mult mai puin colesteroldecat carnea de porc din standardele europene, care doar optic pare sa fie mai slaba. Un argument important pentru a creste porci Mangalita este valorificarea carnii sale sanatoase. In toata Europa cererea este mare pentru aceasta carne. Bunicii nostri stiu ca rasa de porci Mangalita se crestea in proportie de 30% pe teritoriul tarii noastre, in special in Transilvania, Banat, Oltenia si luncile Dunarii. Dar, agricultura socialista l-a alungat din cotet, pentru ca nu crestea intr-un an cat altii in sapte. Porcului Mangalita i se mai spune si uleiul de masline cu 4 picioare. Reteta originala a salamului de Sibiu se facea cu carne din scroafe Mangalita'', afirma un fermier din Sibiu.

Cum arata rasa de porci Mangalita Are capul mic, urechile uriase care atarna, un nas fragil si carn. Porcul Mangalita are un gat mare si ceafa lata, cilindrica si scurta. Trunchiul este potrivit de lung,

spatele musculos, solid. Pieptul este adancit, burta mare (trasatura specifica porcinelor!) si picioarele scurte. Se remarca in mod deosebit prin parul sau cre, ceea ce i-a atras si porecla de oaie cu sorici. Rasa de porci Mangalita prezinta cinci varietati de culoare: rosie, neagra, cu abdomen de randunica, lupie (baris) si blonda. Cum se cresc porcii Mangalita? Si in privinta cresterii de porci Mangalita exista o serie de avantaje. 1 Nu sunt pretentiosi la hrana. Porcii Mangalita valorifica foarte bine porumbul si furajele ieftine produse in gospodaria taraneasca. 2. Rasa de porci Mangalita este rezistenta la boli si la conditiile climatice mai putin favorabile. 3. Se maturizeaza devreme intrand la reproductie la 11-12 luni. 4. Rasa de porci Mangalita este prolifica (fata 5-6 purcei). 5. Nu aveti nevoie de investiitii mari pentru crestere, deoarece auporta foarte bine intreinerea extensiva, in spaiu liber, careia i se adapteaza usor. Astfel, porcii Mangalita pot alerga dupa bunul plac, si avand parte de o crestere in libertate, nu inghesuiti in cotete, vor avea o carne delicioasa, de o culoare mai inchisa, carne preferata pna si de amatorii de produse bio. 6. Carnea rasei de porci Mangalita conine puina apa, in comparaie cu cea rezultata de la porcii crescui intensiv, in spaii cu multe alte animale ingramadite. Tocmai de aceea, acest porc este recomandat pentru obinerea produselor de carne bazate pe uscare si pentru fabricarea suncii. Iata caracteristicile: - procent de carne 45 %; - raport carne grasime 1,1/1. Adevaratul porc ecologic este de rasa primitiva, neselectionata si neameliorata, de exemplu Mangalita, afirma Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetari Alimentare. 7. Carnea de porc Mangalita contine acizi grasi de tip omega 3, 6 si 9 si poate fi consumata si de persoanele care sufera de boli cardiovasculare, confirma acelasi institut. La capitolul dezavantaje este faptul ca porcul Mangalita are o dezvoltare lenta. Fermierii romani revin treptat la cresterea porcilor Mangalita

Suinprod Roman va dezvolta un program de salvare a patrimoniului genetic al rasei de porci Mangalita. Compania a demarat in 2005 un program de salvare a patrimoniului genetic al rasei de porci Mangalita. Societatea are in prezent un efectiv de porcine de rasa pura Mangalita. De asemenea, fermierii maramureseni au inceput sa creasca porci Mangalita, majoritatea dintre ei fiind din Coltau. Deocamdata efectivele lor nu sunt mari (in jur de 15-20 capete/exploatatie). S.C. Toto S.R.L. din Lapusel Maramures este producator de produse traditionale din carne de porc Mangalita. Doriti sa cresteti porci Mangalita? Puteti procura aceasta rasa de la statiunile de cercetari agricole sau direct din ograda fermierului. Pretul de achizitie a unui purcel intarcat este de cca 200 lei. Cum se pregatesc scroafele si scrofitele pentru monta Pregatirea pentru monta a scroafelor care au fost intarcate, precum si a scrofitelor care intra pentru prima data la reproductie, are drept scop realizarea conditiei de reproductie, deoarece de starea de intretinere a femelelor depinde, in mare masura, eliberarea unui numar mare de ovule si fecundarea lor, respectiv obtinerea unui numar mai mare de purcei la fatare. Desfasurarea normala a ciclului sexual este influentata, pe langa factorii interni (rasa, varsta etc.) si de factorii externi (alimentatie, intretinere, regim de miscare, clima etc.). Astfel, prin intermediul unei hraniri rationale si a unei intretineri corespunzatoare in perioada de pregatire, fermierul urmareste intrarea scroafelor si scrofitelor in calduri intr-o perioada cat mai scurta de timp, pentru obtinerea de rezultate cat mai bune la fatare.

Alimentatia scrofitelor in pregatire pentru monta In vederea dezvoltarii normale a scrofitelor, care la varsta de 8 luni sa poata fi introduse la reproductie trebuie sa se asigure conditii optime de hranire si intretinere. Supraalimentatia duce la ingrasarea scrofitelor, cu repercursiuni negative asupra functiei de reproductie, prin: dereglari hormonale, degenerari ovariene, absenta ovulatiei, fecunditate scazuta etc. Subalimentatia este de asemenea daunatoare, intarziind intrarea scrofitelor la monta si obtinerea de rezultate nefavorabile.

In cazul in care scrofitele pana la varsta de 6 luni au fost furajate la discretie si sunt prea grase, se recomanda aplicarea unei furajari restrictionate pana la varsta introducerii la reproductie. Scrofitele de prasila, incepand cu varsta de 6 luni, se hranesc cu un amestec de furaje concentrate (sau cu furaj combinat 0-5), cu un nivel proteic de 14,5% proteina bruta. Pana la intrarea lor la reproductie se aplica deci o hranire restrictionata, administrandu-se zilnic cantitatea de 2,0-2,5 kg furaje, in functie de dezvoltarea corporala si starea de intretinere. La varsta de 8 luni si greutatea corporala de 105-110 kg, cand scrofitele intra la reproductie, se aplica o hranire stimulativa cu 3,0-3,5 kg concentrate (unii autori recomanda in aceasta perioada chiar o hranire la discretie) in vederea stimularii intrarii in calduri, a dezvoltarii foliculilor ovarieni si a fecundarii unui numar cat mai mare de ovule. Ratia se administreaza sub forma uscata sau umeda. Pe timp de vara se recomanda introducerea furajelor verzi in hrana scrofitelor, in special a lucernei, in cantitate de 2-3 kg, iar pe timp de iarna, 2 kg suculente (morcovi, sfecla) sau 0,2-0,3 kg faina de lucerna. Alimentatia scroafelor multipare Perioada de timp necesara in vederea obtinerii unei stari de intretinere corespunzatoare pentru monta este conditionata de starea de intretinere in care se afla scroafa dupa intarcarea purceilor. In cazul in care lactatia a solicitat in mare masura organismul scroafei, datorita unei productii mari de lapte sau lactatii prelungite, sau din cauza unei alimentatii necorespunzatoare in timpul lactatiei si, ca urmare, la intarcare scroafa este slabita, perioada de pregatire este mai indelungata. Daca organismul scroafei este intr-o stare buna de intretinere, pregatirea pentru monta necesita o perioada de timp ceva mai scurta. In pregatirea scroafelor pentru monta se recomanda o hranire stimulativa, cu 3,03,5 kg amestec de concentrate (sau nutreturi combinate 0,5-0,6) cu un nivel proteic de 13,5-14,5%. Se mai recomanda 4-5 kg lucerna verde sau suculente, ori 0,3-0,5 kg faina de lucerna. Hrana se administreaza sub forma umeda sau uscata. Apa trebuie sa fie asigurata in permanenta sau cel putin de 3 ori pe zi. Intretinerea scroafelor si a scrofitelor in perioada pentru monta In perioada de pregatire, pentru monta, scroafele si scrofitele pot fi cazate in boxe

individuale sau in boxe comune. Este foarte important ca, in cazul cazarii in boxe colective, scrofitele sa fie cazate separat, in vederea furajarii lor diferentiate. In adapost este necesar sa se faca curatenie si o buna ventilatie, pentru a se asigura un microclimat corespunzator (de dorit 15-20C si 70-75% umiditate relativa). In zilele de vara, cu temperaturi foarte ridicate, se va pulveriza apa in adapost, cu ajutorul unor aspersoare, sau se va stropi pardoseala. Plimbarea sau miscarea in padoc (sau la pasune) in aer liber este obligatorie, atat pentru scroafe cat si pentru scrofite, indiferent de starea lor de intretinere si de nivelul de alimentatie aplicate. Plimbarea are un efect favorabil asupra intrarii in calduri a scroafelor si a scrofitelor, asupra fecunditatii si prolificitatii acestora.