Sunteți pe pagina 1din 16

Proiect

Rase de ovine crescute


pentru producția de
lapte și Managementul
recoltării producțiilor

Prof. Univ. dr. Constantin Pascal

Masterandă : Pleșco Cristina


MPA- Anul I
Cuprins
Partea I Rase de ovine crescute pentru producția de lapte
Capitolul 1 Rase de ovine crescute pentru lapte în
România
1.1 Rasa de ovine Țurcană
1.2. Rasa de ovine Țigaie
1.3. Rasa de ovine Palas
Capitolul 2 Rase de ovine crescute pentru lapte la nivel
internațional
2.1. Rasa de ovine Friză
2.2.Rasa de ovine Lacaune
2.3. Rasa de ovine Awassi
Partea a-II-a Managementul recoltării producțiilor de lapte
Capitolul 3 Însușirile fizice și compoziția chimică a
laptelui
3.1 Obținerea și recoltarea laptelui
3.2 Măsuri de igienă
Bibliografie
Partea I Rase de ovine crescute pentru
producția de lapte
Capitolul 1 Rase de ovine crescute pentru lapte în
România
1.1 Rasa de ovine Țurcană
Se creste in tara noastra din cele mai vechi timpuri, fiind cunoscuta si sub denumirea
de "Oaia Barsana". Înainte de 1950 reprezenta în România peste 60% din efectivul ovin.
Datorita actiunii de ameliorare, actiune intreprinsa in ultimii 20 de ani, prin incrucisari cu
Tigaie si Merinos, turcana si metisi acestia reprezinta astazi cca. 43% din totalul oilor
existente.
Aria actuala de raspandire a rasei cuprinde zonele de altitudine, cu regim de precipitatii
de 900-1000 mm. Rasa prezinta particularitati de conformatie ale raselor neameliorate, tip
morfologic dolicomfort, cu trunchiul slab dezvoltat in largime si adancime. Greutatea vie este
de 37-40Kg la femele si de 55-60Kg la masculi. Capul este alungit, profilul este drept, la oi, si
usor convex, la berbeci. Multe oi au coarnele mici, iar berbecii, coarne mari, spiralate. Gatul
este lung si subtire, iar greabanul, spinarea si salele - inguste, crupa scurta si oblica,
coapsele putin dezvoltate, pieptul stramt. Membrele sunt lungi, cu osatura fina, dar puternica
si frecvent se intalnesc defecte de aplomb (membre in X).

Este o rasa mixta, adica de lana-lapte si pelicele. În ceea ce privește producția de


lapte, oile Țurcane pot oferi 140-160 de litri, cu un conținut de grăsime de 7,8% și 5,9%
proteină într-o perioadă de lactație de 150-200 de zile. La această rasă, producția de lapte se
caracterizează printr -o mare variabilitate. În condiții obișnuite de hrănire și întreținere, pe
durata unei lactații poate fi obținută o producție totală de lapte cuprinsă între 70-90 kg, în timp
ce la alte exemplare se poate obține o producție ce depășește 140 litri.
Productia de lana este 2,2 Kg la oi si 3,2 Kg la berbeci. Exista ferme, in zonele unde s-
a facut selectie, cu o productie de 4 Kg la oi si si de 6 Kg la berbeci. Lana este groasa,
formata din doua feluri de fibre. Extinderea lanii este mai slaba decat la Tigaie, acopera putin
fruntea si obrazul, iar pe membre ajunge pana la jumatatea antebratului si pana deasupra
jaretului, abdomenul fiind frecvent slab imbracat. Datorita cantitatii mici de usuc, randamentul
la spalare este ridicat, de 60-65%.

Productia de carne este in general slaba. Mieii, la nastere, au greutatea de 2,8-3Kg.


Viteza lor de crestere este buna, fiind influentata de productia de lapte a mamelor. De la oi
bune de lapte se pot obtine, la doua luni, miei cu greutatea de 18-20 Kg, valorificarea
acestora fiind cea mai rentabila la aceasta varsta. De la mieii sacrificati in primele trei
saptamani de la nastere se pot obtine pielicele de calitate buna, in special la varietatea
brumarie. Pentru obtinerea unor pielicele valoroase, in unele zone, se fac incrucisari cu
berbeci Karakul.
In cadrul rasei s-au diferentiat patru varietati: alba, brumarie, neagra si Ratca.
Varietatea alba este cea mai valoroasa, fiind raspandita in special in Muntii Fagaras si
Apuseni. Are o dezvoltare corporala mare si da o cantitate mai mare de lana decat celelalte
varietati. Varietatea brumarie este raspandita in nordul Moldovei, in judetele Botosani si
Neamt. Pielicica produsilor sacrificati la 2-3 zile este foarte cautata. La Turcana neagra,
culoarea se intalneste la miel; pe masura ce acesta inainteaza in varsta, blana devine roscata
(seina), iar la varsta adulta aceasta devine cenusie(laie). Varietatea ratca se intalneste in
numar mic, in partea de rasarit a Banatului. Prezinta, in general, caracteristicile rasei Turcane.
Are coarnele tapoase, rasucite si lana ceva mai lunga.

Rasa turcana se caracterizeaza printr-o mare adaptabilitate la conditiile de mediu de la


noi din tara. In perspectiva, se urmareste marirea efectivelor de turcana alba, in zonele de
crestere actuale, paralel cu marirea greutatii vii si cantitatii de lana.

1.2. Rasa de ovine Țigaie


Rasa Țigaie s-a format în sud-estul Mării Caspice, prin domesticirea speciei sălbatice
Arkar (Ovis vignei arcar). În prezent, efective importante din rasa Țigaie se găsesc în țările
din Europa Centrală și de Est, ca Polonia, Muntenegru, Croația, Serbia, Bulgaria, Ungaria,
Cehia, Slovacia, România, Republica Moldova și sudul Ucrainei.
În România, arealul de răspânire a oilor din rasa Țigaie era reprezentat cu precădere
de sudul Moldovei și Dobrogea. După anul 1950, o dată cu creșterea consumului de lână, ca
urmare a dezvoltării industriei textile, a sporit și cererea de lână semifină. Pentru a răspunde
cererii, crescătorii au purces la încrucișări între oile din rasa Țigaie cu cele din rasa Țurcană.
Noua rasă, dacă o putem numi așa, s-a răspândit rapid în toate zonele de șes, depresionare,
colinare și chiar de deal.
În prezent, putem face disocierea între cele două ecotipuri de oi din rasa Țigaie,
respectiv Țigaia de șes și de colină și Țigaia de munte. Această disociere a apărut pe fondul
posibilităților de furajare, a diferențelor de climă și a intereselor crescătorilor din cele două
areale. Oile din rasa Țigaie de șes și de colină sunt mai masive, mai precoce și cu producția
de lână mai mare, însă sunt mai puțin rezistente la ploile reci. Spre comparație, oile din rasa
Țigaie de munte sunt mai puțin dezvoltate, au lâna mai groasă (34-37 microni) și sunt mai
bine adaptate la condițiile meteoclimatice, specifice zonei montane.
Adaptabilitate
Oile din rasa Țigaie au, în general, o capacitate remarcabilă de aclimatizare. Totuși,
comparativ cu oile din rasa Țurcană, cele din rasa Țigaie nu rezistă la fel de bine la frig, la
precipitațiile reci, precum nici la afecțiuni de pododermatitelor și pot contracta pneumopatii,
mai ales în sezonul ploios. De aceea, în perioadele cu ploi reci, se recomandă să fie protejate
în adăposturi.Însă, oile din rasa Țigaie sunt mai bine adaptate la climatul cald și secetos,
specific zonelor de șes, depresionare și colinare.
Colorit
Există patru varietăți de culoare la oile din rasa Țigaie: bucălaie, ruginie, bela și neagră.
Caracteristicile rasei Țigaie
Capul este potrivit de lung și drept, mai rar ușor berbecat. Urechile sunt de mărime
mijlocie purtate orizontal. Jarul de pe față variază între alb, ruginiu sau castaniu nuanțat și
negru. Culoarea jarului de pe cap și membre este diferită în funcție de varietăți.
Majoritatea berbecilor au coarne puternice, în formă de spirală. Ca lungime și grosime, gâtul
are dimensiuni mijlocii și nu prezintă falduri cutanate. Trunchiul este mijlociu sau mijlociu spre
mare cu aspect uneori piriform și acoperit cu lâna semifină.
La ecotipul de munte crupa este îngustă, ușor oblică, jigourile slab dezvoltate. Spre
comparație, la ecotipul de ses, mai masiv, crupa este mai dreaptă și mai dezvoltată.
Constitutia este, la majoritatea exemplarelor din ecotipul de șes, fină spre robustă.
Ugerul este globulos, coada lungă și acoperită cu lână, iar pielea de pe trunchi este fără pliuri.
Este o rasa exploatată în funcție de ecotip, după cum urmează:
•pentru carne-lapte-lâna – Țigaie de Banat
•pentru lapte-carne-lâna – Țigaie de Peretu
•pentru lâna-lapte-carne – TȚigaie de Slobozia
Producția de lapte
Producția medie totala variază la oile din rasa Țigaie în limite foarte largi, între 50-150 kg, în
6-7 luni de lactație.
•Țigaie de munte 50-70 kg;
•Țigaia bucălaie de Banat 120-150 kg;
•Țigaia de Peretu 100-140 kg;
•Țigaia de Slobozia 80-120 kg)
Continutul în grăsime este 7%, iar în proteină de 6,5%, costituind o materie prima excelenta
pentru a produce telemea, cașcaval, iaurturi și brânză grasă.

1.3. Rasa de ovine Palas


Rasă românească de oi pentru lapte, perfecționată de cercetătorii Institutului de Cercetare și
Dezvoltare Palas Constanța. După zeci de ani de muncă, specialiștii pot oferi zootehniei
românești o veritabilă oaie-minune în privința producției de lapte și a prolificității. Implicit, o
rasă de ovine foarte valoroas.
Omologată în anul 2012, după aproape 30 de ani de cercetări, rasa Palas – linia
pentru producția de carne și-a găsit repede locul printre preferințele oierilor. Pentru obținerea
acestei rase s-a plecat pe linie maternă de la Merinosul de Palas și pe linie paternă de la
celebra Ille de France.
Rasa de ovine Palas de carne se aseamănă genetic în proporţie de 55,47% cu rasa Ile
de France şi 39,83% cu rasa Merinos de Palas. Linia este competitivă pe plan internaţional şi
poate fi omologată ca o nouă creaţie a institutului. Din această linie se livrează anual
reproducători şi material seminal crescătorilor interesaţi de creşterea producţiei de carne la
ovine. Lâna este fină cu o finețe între 22 și 24 de microni, mieii realizează zilnic în condiții de
îngrășare un spor în greutate în jur 350-400 de grame dar și cu extreme de 550 de grame,
depinde foarte mult de tehnologia de creștere și de îngrășare a tineretului.
Caracteristicile liniei Palas de lapte:

• Producţia totală de lapte – 180-220 litri/cap;

• Durata lactaţiei – peste 180 zile;

• Producţia de lapte marfă – 120-140 litri/cap


Capitolul 2 Rase de ovine crescute pentru lapte la nivel
internațional
2.1. Rasa de ovine Friză
Rasa de ovine Friza este pentru sectorul de creștere a ovinelor echivalentul rasei
Holstein la bovine, adică este rasa apreciată ca având cea mai bună producție de lapte. Oaia
friză nu este încă foarte răspândită la noi dar câștigă teren mai ales în rândul crescătorilor cu
efective reduse, care doresc randament maxim de la animale.
Rasă de ovine specializată pe producția de lapte
Rasa de ovine Friză (East Friesian – n.r) este considerată a fi una din cele mai vechi
rase de oi din lume, ce provine din regiunea Friesland, aflată la granița dintre Germania și
Olanda. O selecție genetică atentă, realizată pe parcursul mai multor secole, a dus la
obținerea unei rase specializată în producția de lapte, care este foarte docilă și se adaptează
ușor condițiilor de creștere intensivă.
Potrivit crescătorului de ovine, pentru a obține o producție mare de lapte, oile au nevoie de o
dietă calitativă, adecvată nevoilor lor nutriționale. Oile de lapte au cerințe nutriționale mai mari
decât oile crescute pentru carne sau fibre. Hrănirea necorespunzătoare poate reduce atât
producția de lapte pe zi, cât și perioada de lactație.
Rasa de ovine Friză (East Friesian – n.r) este considerată a fi una din cele mai vechi
rase de oi din lume, ce provine din regiunea Friesland, aflată la granița dintre Germania și
Olanda. O selecție genetică atentă, realizată pe parcursul mai multor secole, a dus la
obținerea unei rase specializată în producția de lapte, care este foarte docilă și se adaptează
ușor condițiilor de creștere intensivă.
Oile din rasa Friză sunt foarte productive. În general, asigurând o nutriție
corespunzătoare, cantitatea de lapte pe care o obțin zilnic de la un animal este de 1,5-2 litri,
ajungând la 420-440 litri într-o perioadă de lactație ce diferă de la 210-230 zile. Oile din rasa
Friză nu doar că oferă mult lapte, dar acesta are calități deosebite, fiind bogat în vitamine și
proteine, în timp ce procentul de grăsime atinge și 6%
Oile din rasa Friză sunt cunoscute și pentru fertilitate precoce: după vârsta de un an,
oile fată câte doi și adesea câte trei sau chiar patru miei, fiind adecvate pentru turmele mici.
Procentul de fătare pentru o oaie matură este de 280%. De asemenea, oile sunt mame
excelente, stând în permanență alături de mieii lor care au o rată de creștere rapidă. La fel de
important este și faptul că reproducerea nu este dependentă de anotimp, așa cum se
întâmplă în cazul raselor autohtone de ovine. Rasa Friză poate fi folosită pentru încrucișări în
scopul de a îmbunătăți cantitatea de lapte produsă și fertilitatea altor rase.
Oile din rasa Friză au o rezistență crescută la boli, cu toate acestea principalele
sensibilități ale rasei sunt reprezentate de rezistența scăzută la temperaturile ridicate și de
faptul că se pretează mult mai bine a fi crescută în turme mici, de 50-60 animale.

2.2. Rasa de ovine Lacaune


Lacaune este o rasă de ovine cu origine franceză, ce se remarcă printr-o producție mare de
lapte.
Caractere morfologice
Morfologic, animalele pentru tipul de lapte, au capul fin, lung, cu un profil usor arcuit,
acoperit cu peri albi, lucioase si foarte fine.Greutatea vie a berbecilor este de circa 100
kg/cap, iar a oilor adulte de 65 -75 kg, cu o inaltime la graban de 80 de cm. Urechile sunt
tinute in pozitie orizontala si lipsesc coarnele Lana de culoare alba nu acopera decat o parte
din suprafata corpul si anume partea superioara a acestuia, lasand descoperita zona capului
si a gatului. Productia medie de lana este de 1,5-2 kg/cap.Mentionam ca exista si un tip de
rasa Lacaune specializata pentru productia de carne.

Monta si fatarile
Monta naturala, sau insamantarea artificiala a ovinelor femele adulte se realizeaza in
luna iulie, iar a femelelor tinere in luna august. Fatarile au loc in intreaga perioda de toamna,
mieii avand la fatare greutatea vie de 4 kg/cap. Timp de 30 de zile sunt hraniti exclusiv cu
lapte matern.

La sfarsitul perioadei de alaptare mieii fie sunt comercializati ca „miei de lapte”, fie sunt
retinuti in ferma pentru a fi crescuti pentru inlocuirea reformei, apreciata la 25-35% anual din
efectivul matca.
Mulsul oilor
Dupa intarcarea mieilor, incepe mulsul oilor in lactatie, actiivitate care dureaza 6- 8
luni, esalonandu-se in functie de tehnica fiecarei ferme, din decembrie pana in iulie. In
aceasta perioda mulsul se efectueaza de doua ori pe zi, dimineata si seara, cu colectarea si
livrarea zilnica a laptelui recoltat. Nu mai este de subliniat ca cel putin din punct de vedere al
productivitatii muncii si al starii de sanatate a laptelui, se recomanda mulsul mecanizat.
Traditional, productia de lapte pentru fabricarea branzei Roquefort, cunoaste in Franta
un ciclu anual bazat pe inceperea mulgerii oilor incepand cu luna decembrie si incheierea
ciclului de productie in luna iulie. In acest sistem, este evident ca se impune o anume grupare
in timp, de fapt o esalonare a productiei de lapte in interiorul acelei ferme, ca si a regiunilor
implicate, in care se cresc ovine specializate pentru productia de lapte.

Productia de lapte
La rasa Lacaune, productia medie de lapte pe cap de lactatie variaza intre 250- 300
litri, in 180 de zile de lactatie. Laptele contine 5,2 % proteina si 7,1 % grasimi.

2.3 Rasa de ovine Awassi


Awassi este una dintre cele mai vechi rase de ovine crescută și astăzi în Israel, Siria,
Iordania, Iran, Irak și Arabia Saudită și exploatată pentru lapte și carne. În Europa, rasa se
crește în țările limitrofe Mării Mediterane (Spania, Franța, Italia, Grecia, Albania), pentru a
realiza hibrizi cu rasele locale, produși exploatați pentru producția de lapte.
Tipul actual al rasei Awassi s-a format într-o perioadă îndelungată, în zona de semideșert și
deșert, din tipul vechi Awassi, primitiv și cu coada grasă, supus unei selecții sistematice
pentru producția de lapte, în paralel cu îmbunătățirea condițiilor de furajare. Această rasă este
foarte bine adaptată unui climat mai secetos și, ca urmare, nu suportă clima rece și umedă.

Corpul ovinelor Awassi este tipic dolicomorf (îngust și lung), linia superioară a corpului este
ușor ascendentă spre crupă, coada este lată iar la baza cozii prezintă un depozit de grăsime
de câteva kilograme. Oile din această rasă au capul berbecat, lung și îngust, iar urechile sunt
mari și atârnă. Numai berbecii au coarne bine dezvoltate. Capul și partea ventrală a gâtului,
abdomenul și fluierele membrelor sunt acoperite tot cu jar nuanțat maro până la negru, mai
rar cu pete din aceste nuanțe.

Greutatea corporală este mijlocie, oile având 55-65 kg, iar berbecii 70-110 kg.

Cojocul de lână este format din șuvițe mixte grosiere (36-38 microni) de culoare albă cu o
cusătură largă între ele, asemănătoare rasei Țurcană. Datorită slabei acoperiri a corpului cu
lână oile produc 2-2,5 kg de lână, iar berbecii numai 2,2-3 kg, cu o lungime de 14-16 cm și un
randament la spălare de 60-65%.

Producția medie de lapte a rasei Awassi este de 200-300 kg în 200-250 zile de lactație, cu
5,5-6,5% grăsime. În Israel pe efectivele luate în control de selecție, care beneficiază de
pășuni cultivate și concentrate, s-a obținut 400 kg lapte pe lactație, cu recorduri de peste
1000 kg lapte.

 
Partea a-II-a
Managementrul recoltării producțiilor de lapte
Capitolul 3 Însușirile fizice și compoziția chimică a
laptelui
3.1 Obținerea și recoltarea laptelui
Importanţa laptelui de oaie derivă din următoarele aspecte: valoarea biologică ridicată;
aliment de bază al mielului în primele săptămâni de viaţă; materie primă pentru obţinerea
diverselor preparate deosebit de apreciate pe piaţa internă şi internaţională. În afară de
laptele utilizat în creşterea mieilor, din exploatarea oilor rezultă şi o anumită cantitate de lapte
marfă. Acesta poate fi utilizată în hrana omului sub formă proaspătă sau sub cele mai variate
preparate cum ar fi: caş proaspăt, caşcaval, diferite sortimente de brânzeturi, iaurt, urdă.
Privitor la aptitudinile pentru producţia de lapte a raselor crescute în ţara noastră
trebuie făcută precizarea că în cadrul acestora există plus variante care pot furniza peste 150
l lapte întro lactaţie. Aceste aptitudini trebuiesc nu numai menţinute ci şi dezvoltate prin
selecţie, concomitent cu îmbunătăţirea condiţiilor de alimentaţie şi întreţinere a oilor.

Însuşirile fizice ale laptelui sunt reprezentate de culoare, miros, gust, densitate şi
aciditate. Culoarea specifică laptelui de oaie este albă-opalescentă la începutul lactaţiei, după
care, datorită conţinutului ridicat de grăsime capătă nuanţe gălbui spre sfârşitul aceleeaşi
lactaţii. Culoarea laptelui se poate modifica căpătând nuanţe roşietice când în hrana oilor
predomină furajele bogate în caroten şi xantofilă, sau galben-verzui când conţinutul furajelor
în pigmenţi din grupa flavonelor este ridicat. Mirosul este unul specific, fiind datorat
conţinutului ridicat al laptelui în diverşi acizi graşi. În caz de recoltare şi păstrare în condiţii
neigienice sau necorespunzătoare, laptele de oaie împrumută relativ uşor şi alte mirosuri.
Gustul laptelui aflat în stare proaspătă este plăcut, asemănător celui de alune.
Consumul plantelor amărui (pelin, rapiţă), a unor cantităţi mai mari de rădăcinoase şi a
silozului însilozat necorespunzător poate modifica substanţial gustul laptelui. De asemenea şi
diversele afecţiuni ale glandei mamare modifică gustul laptelui
Densitatea specifică laptelui de oaie este cuprinsă între 1,030 şi 1,036. Laptele mai gras este
mai uşor, însă această afirmaţie nu este valabilă când conţinutul proteic cu o greutate
specifică mai mare este ridicat. Această însuşire este deosebit de importantă pentru
prepararea brânzeturilor care reclamă un conţinut ridicat de grăsime şi proteină. Aciditatea
medie a laptelui de oaie exprimată în grade Thörner, este de 240. În stare normală reacţia
laptelui este una amfoteră iar, în condiţiile în care aciditatea laptelui creşte la peste 300 T are
loc coagularea acestuia.

Compoziţia chimică. Sub aspectul compoziţiei chimice, atât colostrul cât şi laptele
propriu-zis prezintă aceiaşi compuşi chimici. Sub aspect cantitativ, în primele 72 ore de la
fătare conţinutul colostrului în diverşi copuşi chimici este mai ridicat, după care spre sfârşitul
perioadei colostrale se constată o reducere semnificativă a acestora. Astfel, în timp ce
substanţele proteice şi grăsimea scad, concomitent are loc o creştere a conţinutului în
lactoză.

Laptele este un produs obţinut în urma operaţiunii de muls şi este o lucrare care poate
ocupa cca. 40% din timpul de lucru zilnic dintr-fermă de oi de lapte, iar această operaţiune
influenţează producţia cantitativă şi calitativă de lapte, starea igienică a laptelui, integritatea
glandei mamare, durata exploatării oilor şi nivelul eficienţei economice într-o exploataţie.

Obţinerea şi recoltarea laptelui la animalele domestice are la bază mulsul manual sau
mulsul mecanic. Indiferent de metodă se are în vedere pregătire operatorului şi a ugerului
printr-o serie de operaţiuni obligatorii. La oi lactaţia începe fie la sacrificarea fie la înţărcarea
meilor iar mulsul se realizează manual sau mecanic la începutul lactaţiei de trei ori pe zi iar
spre sfârşit de două ori.

Mulsul manual se poate realiza din spatele animalului sau din lateral iar obiectivul
principal este de a obţine un lapte igienic. La oi mulsul necesită experienţă şi are loc în trei
faze: 1- eliberarea primelor jeturi de lapte, 2- exercitarea unei presiuni asupra ugerului pentru
a elibera laptele şi 3 utilizarea mulsului cu nod pentru golirea totală a ugerului.

Mulsul manual se face de regulă în găleţi care deasupra are ataşată o cupă în care
efectiv se mulge animalul şi care are drept scop evitarea contaminării laptelui cu excremente.
Mulsul mecanic implică utilizarea unor instalaţii de muls asemănătoare cu cele utilizate la
bovine dar de dimensiuni mai mici. Acest tip de muls se practică în special în ţările mari
crescătoare de oi bune producătoare de lapte. Unii specialişti au stabilt faptul că la ovine prin
mulsul mecanic se poate diminua producţia de lapte cu 30-40% la rasele nespecializate pe
producţia de lapte. Mulsul mecanic la ovine are o serie de avantaje respectiv, creşterea
productivităţii muncii şi a rentabilităţii, obţinerea unui lapte igienic şi sporirea producţiei de
lapte cu cca. 8%.

3.2 Măsuri de igienă


Indiferent de metoda de muls aplicată este obligatoriu respectarea unor reguli privind etapele
de lucru şi igiena.

Regulile de igienă se referă atât la mulgător cât şi la operaţiunile care trebuie


executate asupra ugerului, asupra instrumentelor şi instalaţiei de muls. Obţinerea unei
cantităţi mari de lapte şi golirea ugerului se realizează doar respectând etapele de lucru care
includ: pregătirea instalaţiei de muls, a mulgătorului şi a ugerului după care urmează
efectuarea mulsului propriu-zis şi se termină cu spălarea echipamentului de muls. Pregătirea
mulgătorului constă în efectuarea de către acesta a acţiunilor de igienă personală şi
îmbrăcare a echipamentului de protecţie şi pregătirea ustensilelor pentru muls.

Pregătirea ugerului constă în pregătirea animalului şi introducerea acestuia la standul


de muls, concomitent se va asigura un mediu climatic favorabil curat şi lipsit de stres, se va
spăla şi masa ugerul şi se vor dezinfecta mameloanele; primele jeturi de lapte vor fi mulse
separat pentru îndepărtarea laptelui ce eventual poate fi contaminat cu diverşi agenţi
patogeni precum şi a se verifica gradul de sănătate al glandei mamare; apoi se face
ştergerea ugerului pentru îndepărtarea soluţiei dezinfectante; urmează ataşarea paharelor de
muls începând cu cele mai îndepărtate şi terminând cu cele mai apropiate cu precizarea ca
ataşarea paharelor să se facă în maximul 60 de secunde de la începerea pregătirii ugerului.
Mulsul începe în momentul în care se dă drumul la instalaţie şi se efctuează mulsul iar după
terminare se detaşează paharele şi se pregăteşte aparatul pentru animalul următor.

Pregătirea instalaţiei de muls, instalaţia trebuie întreţinută şi folosită corect pentru


obţinerea unui lapte igienic. Spălarea zilnică presupune clătirea cu apă (35-42 °C), spălarea
cu detergent alcalin (72 °C), zece minute şi clătirea cu soluţie acidă (35-42 °C) iar apoi se
face dezinfecţie cu soluţii speciale care rămân în instalaţie până la cu 30 de minute înaintea
mulsului următor.

Pentru ca spălarea instalaţiei să se facă corect trebuie ca apa să fie curată, să aibă o
anumită viteză şi temperatură, se utilizează un anumit volum iar soluţiile trebuie pregăîtite
corect, scurgerea apei şia soluţiilor terbuie să se facă total.

În vederea bunei funcţionări a instalaţiei periodic se fac verificări şi se efectuează o


serie de operaţiuni precum spălarea zilnică a tuturor conductelor de înlocuire a filtrelor a
paharelor de cauciuc furtunelor de lapte, a pulsatoarelor şi se verifică pompa de vacuum.

Pentru o bună efectuarea a mulsului acesta trebuie să aibă o frecvenţă stabilită de


nivelul productiv. De regulă animalele sunt mulse indiferent de metodă de două ori pe zi,
intervalul optim fiind de 12 ore, la peste 14 ore de la ultimul muls creşte presiunea
intramamară care va reduce intensitatea de sinteză a laptelui. Mulsul trebuie să se înceapă la
30 maxim 60 de secunde de la încheierea masajului (contribuie la declanşarea reflexului de
ejecţie a laptelui şi la eliberarea uşoară a acestuia) lucru care va face să se obţină o cantitate
mai mare de lapte. Mulsul trebuie să fie complet în sensul eliminării întregii cantităţi de lapte
şi trebuie efectuat la aceleaşi ore deci trebuie respectat un program de muls.

Calitatea laptelui muls va depinde de aplicarea tuturor regulilor de igienă şi a etapelor


şi operaţiunilor de lucru. Imediat după muls laptele va fi filtrat, răcit şi păstrat în condiţii
corespunzătoare. Păstrarea laptelui se va face în bidoane sau tancuri izoterme la temperaturi
mici în vederea evitării multiplicării organismelor din lapte şi a creşte aciditatea acestuia.
Bibliografie

-Pascal C. (1998) - Tehnologia creșterii ovinelor. Editura "Corson" Iași.

-Pascal C. (2003) – Rase autohtone de ovine și caprine. Editura PIM Iași.


-Pascal C. (2003)– Rase de ovine și categorii de metiși cuprinse în controlul
oficial al producțiilor. Lucrări Științifice, vol. 46, Seria Zootehnie, U.A.M.V.
Iași.
https://www.ferma.veterinarul.ro
https://www.gazetadeagricultura.info
https://biblioteca.regielive.ro
https://agrointel.ro