P. 1
Teoria Gen.a Dreptului I

Teoria Gen.a Dreptului I

|Views: 38|Likes:
Published by Marius Vraja
Teoria Gen.a Dreptului I - suport de curs
Teoria Gen.a Dreptului I - suport de curs

More info:

Published by: Marius Vraja on Apr 15, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/27/2013

pdf

text

original

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Sem.I Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

1

CUPRINS
INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................ 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................ 1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................ 1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................ 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2.1. Introducere ................................................................................................................ 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ...................................... 2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ... 2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................ 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.1. Introducere ................................................................................................................ 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................... 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ........................................................... 3.3.2. Permanenţele juridice .............................................................................. 3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice ....................................................... 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................. Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Introducere ................................................................................................................ 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale ......................... 4.3.2. Clasificarea normelor sociale ..................................................................... 4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.................... 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept

2

5.1. Introducere .............................................................................................................. 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept .............................................. 5.3.2. Ramurile de drept ................................................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.1. Introducere .............................................................................................................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 6.3.1. Dreptul internaţional public ................................................................... 6.3.2. Dreptul internaţional privat .................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.1. Introducere ................................................................................................................ 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale ....................................... 7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ............................... 7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................ 7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice .............................. 7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale ............................................................................................................... 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.1. Introducere .............................................................................................................. 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 8.3.1. Noţiuni generale despre stat ................................................................... 8.3.2. Forma de stat ......................................................................................... 8.3.3. Legătura dintre drept şi stat .................................................................... 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................

Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere .............................................................................................................. 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

3

........ 4 .................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...........3........... 10....................................................................................................................... Îndrumător pentru autoverificare . 12..................4......................................4........ 12.............. Îndrumător pentru autoverificare ........ 11....2..3...........4........................................ 10............................3.... 11............ Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10... Introducere ..............3.... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice .................................................. 9....3.................................. SUA ................................................. 11...........1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat ..2...................................3......................... Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13........3........................... 13............. 10.............Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură .. 12.............1....................................... Îndrumător pentru autoverificare ..........9.................... „Dat”-ul în drept..................2...........3.............. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare........................... 12.3... 9.........3.......2........................................... Primele forme embrionare ale statului şi dreptului ........3............1......2............... 10............... Introducere .................... 9......... Cutuma ca izvor de drept ..............................1.................................................... Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism ..................... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice ....... 10..... Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat .....3.....3..................................................4...................................... Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11....... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......... 9....3.................................................. Introducere ................5..........3.....6.......2........ Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................ Îndrumător pentru autoverificare .......1...... Franţa............. Formele de guvernământ în Anglia...........3........................1.............................................................. Constantele statului în sens politico-juridic ....... 13.2........ 9... 9................4...................... 10.......... Constantele statului în sens istorico-geografic ........................................ Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12........3...... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.. Conţinutul unităţii de învăţare .................3......3.......... Introducere .2........... Permanenţele juridice ...............................1.......................2............................... 11. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic ................................. Conţinutul unităţii de învăţare ............... Conţinutul unităţii de învăţare ....................3............... 10....................................... 13........................................................ 12.................1................................................................

........4............................................. 14........................ ......4.............4............................................ Îndrumător pentru autoverificare ................3............ 14................................................ 14........................ Contractele ..............................................5....................3........................... circulaţia bănească şi emisiunea monetară ....................... 13.........................................................................................3............................ Introducere ..............2.. 13..................... 14..3.......................................................................................... Proprietatea........... 10.... Legea ca izvor de drept ................. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..............3.. Îndrumător pentru autoverificare ........................................3..3........ Jurisprudenta ca izvor de drept ..................13...1..................2........................................3...... Doctrina ca izvor de drept ....... 13...3............................. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14........ 14................. Răspunderea juridică .. 14..4. 5 ........1................ Dreptul economic ..3..... Conţinutul unităţii de învăţare ..

 argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului. normativ. concepte. izvor de drept. O teorie generală a dreptului. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. văzută sub unghi filosofic.  capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare.INTRODUCERE Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. prin felul în care o concepem. procese. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)  identificarea de termeni.  2. Aşa cum subliniază Jean Dabin. a celorlalte discipline juridice. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului.  relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului. precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  generalizarea. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. particularizarea. raport juridic. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept. a normelor şi instituţiilor juridice. integrarea unor domenii juridice din dreptul public şi privat. studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice: 1. decât elementul formal.  abilităţi de cercetare. desigur. Tocmai prin această notă filosofică.  definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă. 4. perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor juridice. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea.a.  utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic. el a avut scăderea de a nu reţine. instituţia juridică. creativitate în domeneniul TGD. ci ca. 3. Instrumental-aplicative (proiectarea. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea 6 . relaţii. istorico juridice sau de ramură.  capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. şi ea o tentă filosofică.  capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului. teorii. Asemenea categorii sunt: normă juridică. răspundere juridică ş. sistem de drept.  capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic. pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a dreptului.  realizarea de conexiuni între idei. conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice. Această explorare are. tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare). Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei. Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind statul şi dreptul. formulată de Hans Kelsen. pentru ştiinţa juridică. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu. utilizarea unor metode. mai mult sau mai puţin aprofundată. concepte.

studii de caz. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore) 2. Noţiunea dreptului. metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. În timpul convocărilor. Unitatea de învăţare 6. aplicaţii. Unitatea de învăţare 2. Unitatea de învăţare 9. teste de autoevaluare.  capacitatea de a aprecia diversitatea tematică. Unitatea de învăţare 5.  capacitatea de a avea un comportament etic în societate.  acceptarea unei valori atribuite unui obiect. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore) 7 . morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris. Unitatea de învăţare 3. comportament. Unitatea de învăţare 11. Unitatea de învăţare 13. conform legislaţiei în vigoare. Unitatea de învăţare 10. etc. necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. satisfacţia de a răspunde la întrebările disciplinei.  reacţia pozitivă la sugestii. Unitatea de învăţare 14. supus studiului individual al studenţilor. cerinţe. Unitatea de învăţare 7. în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale.  abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii. fenomen.unui sistem de valori culturale. Unitatea de învăţare 12. Unitatea de învăţare 4. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale (2 ore) Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Dreptul în sistemul normelor sociale Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore) Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2 ore) Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2 ore) Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ (2 ore) Constantele statului (2 ore) Constantele dreptului (2 ore) Izvoarele dreptului (2 ore) Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze. Unitatea de învăţare 8.  implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD. Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. sarcini didactice.

Editura Argonaut. Dreptul ca ştiinţă 1. 1999. Editura ALL.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8 . Introducere Dreptul. Editura “Actami”.3. 2003. Editura ALL. I. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă. Teoria generală a dreptului.1.2.1. Bucureşti.3. 3. Craiovan. Cluj-Napoca. Unitatea de învăţare 1 Noţiunea dreptului Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale 1. Corina Buzdugan. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1. Sistemul ştiinţelor juridice 1. 2008. Bucureşti.3. 1998.3. pe bază de grile și subiecte în extenso. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor.2. 1. Introducere în teoria generală a dreptului.1. Conţinutul unităţii de învăţare 1.3. Ceterchi.Bibliografie obligatorie: 1. Accepţiunile termenului „Drept” 1. Bucureşti. 4. Privită în contextul general al activităţii umane. Noţiune. Teoria generală a dreptului. face obiectul ştiinţei dreptului. Elena-Mihaela Fodor. Introducere 1. ţinându se cont de rezultatul la temele de control ale studentului. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate.4. Nicolae Popa. Editura Argonaut. Gheorghe Boboş. 1994. Îndrumător pentru autoverificare 1. 2. Teoria generală a dreptului. Mircea Djuvara. Veronica Rebreanu. I. 5. Cluj-Napoca. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.

principii. noţiuni. Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani.definirea şi înţelegerea noţiunilor. “Definiţiile''. 2. în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino.3.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Conţinutul unităţii de învăţare 1. 1. categorii.3. “Response”. “Digestele”.1. echitate. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului: concepte. “Questiones”. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat. Noţiune. prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . dreptul este conceput în sensul de justeţe. în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile''. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv. care acoperă două realităţi distincte. Accepţiunile termenului „Drept” Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale. În acest sens. Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un 9 .

1. În situaţiile de mai sus. poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. dreptul. Din această cauză.raport juridic concret. sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă. ci şi ca un ansamblu de concepte. respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic. cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic. În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor. prin intermediul tehnicii. Dreptul ca ştiinţă Dreptul. iar. Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că. face obiectul ştiinţei dreptului. pe de altă parte. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv.3. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor. 10 . la rândul lui. Dreptul obiectiv. într-un fel specific ca o construcţie logică''. În sfârşit. cu alte cuvinte. de conştiinţă. obiceiuri. formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului. descrierea. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale.2. Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme. Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. Şi dreptul obiectiv. privit ca un ansamblu de reguli de conduită. ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa. sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci. iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă. ori de câte ori se foloseşte expresia “drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. privit nu în scopurile care îl comandă. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”. este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. practică judiciară). după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră. nu numai ca un ansamblu de norme. care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem).

fie pe anumite părţi care grupează normele. unele dintre ştiinţele auxiliare. filosofia dreptului. sociologia. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite.Privită în contextul general al activităţii umane. de regulă. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. Despre un act. executivă şi judecătorească. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. De asemenea. astrofizica. societate şi gândire. psihologia. administrativ ş. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. fie în evoluţia lor istorică concretă. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. ştiinţa dreptului. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi 11 . În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. aplicarea normelor de drept. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. a. care produce consecinţe pe planul dreptului. ştiinţe generale (logica. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice.). biologia etc. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. a dreptului penal. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. educaţionale. Specificul ştiinţelor juridice. interpretarea lor. aplicarea constrângerii.a. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. De exemplu: medicina legală. dau naştere. reglementat de norme de drept. că este “un act juridic''. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. ştiinţe de graniţă. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. politologia.). cu un termen mai general. b) ştiinţele juridice istorice.). statistica judiciară etc. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. cibernetica etc. grupate pe baza obiectului lor comun. dreptul administrativ).). Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. că este “raport juridic''. fizica. acela de “juridic”. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. Astfel se spune despre un raport social. după cum se va vedea. potrivit normelor de drept. matematica. etnografia. sociologia juridică. chimia. medicale. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. concretă.). Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. biofizica).). ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. organizatorice etc. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. istoria ş.

În sensul arătat mai sus. enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic. În ţara noastră. Cu toate acestea. s-a dezvoltat sub diferite denumiri. se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. Sistemul ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă. Aceşti termeni au fost. patru: enciclopedia juridică. Belgia. ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul.3. acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele. teoria generală a dreptului. dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt: 12 . fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe. Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate. în primele decenii ale secolului nostru. având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu. Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului. nu se poate spune că filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul.3. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc''. Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”.ştiinţele auxiliare ale dreptului. în ansamblul ei. în Franţa “Introduction au Droit”). prin care se delimitează de alte ştiinţe. cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa. Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”. întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică. Această ştiinţă despre drept. 1. pe de o parte. în special. ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul. sfera de probleme. sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa. adică practic nelimitate. subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial. În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. Anglia şi Statele Unite ale Americii.

Marx. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului.a. a religiei. în raport cu premizele sale filosofice. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi. pentru ştiinţa juridică. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează. Tocmai prin această notă filosofică. pe de o parte. trebuie să admitem că dreptul reprezintă. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. sistem de drept. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. cu problemele justiţiei sociale. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”. instituţia juridică. a 13 . decât elementul formal. Dacă sistemele filosofice ale lui Kant. o culegere de practică judiciară sau o carte de literatură juridică. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. pe de altă parte. şi în învăţământul juridic universitar. mai vechi sau mai moderni. Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei. distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. existenţa. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare. a eticii sau a politicii. în cursul activităţii sale juridice. a normelor şi instituţiilor juridice. mai mult sau mai puţin aprofundată. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. formulată de Hans Kelsen. Sartre şi a multor altora. ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în drept sau juristului format. acestea nu joacă decât un rol secundar. şi ea o tentă filosofică. normativ. teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală. în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său. desigur. Această explorare are. ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. un element nou de suprastructură care are propria sa filosofie particulară. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică. prin felul în care o concepem. Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist. tehnică juridică. Hegel. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. prin referiri la filosofie. la teoriile politice. filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod. văzută sub unghi filosofic. el a avut scăderea de a nu reţine. iar. Aşa cum subliniază Jean Dabin. i-au putut influenţa pe jurişti.intersubiectivitatea. folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”. Asemenea categorii sunt: normă juridică. izvor de drept. raport juridic. răspundere juridică ş. O teorie generală a dreptului. oameni ai bisericii sau politicieni. viaţa în comun. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică.

concretă.celorlalte discipline juridice. următoarele: dreptul constituţional.a. tratatele. în materie civilă sau penală. dreptul administrativ. sau dreptul constituţional naţional al fiecărei ţări. deosebite de alte grupuri de norme. pe plan mondial formată din totalitatea studiilor. dar nu corespondenţă perfectă. lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică. studiile de legătură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură. istoria dreptului bulgar. Ştiinţele juridico-istorice. monografiile. ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică. Astfel întâlnim dreptul constituţional. În ipoteza. în mod cronologic. pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură. dreptul agrar. există o strânsă legătură. În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi. Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte. dreptul muncii. care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. în mod firesc. istoria dreptului italian etc. cu caracter istoric. inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. dreptul financiar. în general: o legislaţie cu o problematică unitară. sunt. de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal. manualele. Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. Ştiinţele juridice de ramură. articolelor ştiinţifice. tratatelor. dreptul poate fi studiat fie în general. purtând. istorico juridice sau de ramură. pe plan mondial sau într-o anumită ţară. ştiinţifică. determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează. în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală. denumirea. dreptul familiei. monografiilor. Există o disciplină. Lucrările ştiinţifice. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. 14 . Aceste forme specifice. format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă. dreptul procesual penal. Din punct de vedere istoric. constituie ramura ştiinţei respective. Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept. dreptul civil. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare. fie pe anumite ramuri sau instituţii. dreptul penal. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. dar cu un anumit grad de relativitate. constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri. dreptul procesual civil ş. făcând-o recunoscută în doctrina juridică. istoria dreptului românesc. în general. ca ramură universală (existentă în toate ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale. astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice. ţării respective. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică. Între aceste trei aspecte: ramură de drept. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului. sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc.

Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice.a.a. contabilitatea. contractele speciale. În cele mai multe cazuri. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor. în învăţământul juridic universitar. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice. nici cu ştiinţa dreptului civil. statistica judiciară. iar nu pe ramuri. pentru ca apoi. Ştiinţele juridice auxiliare.Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului. decât disciplina didactică. deci a unei ramuri de drept. ca problematică. Acestea din urmă nu coincid perfect. dreptul procesual civil. persoanele fizice şi juridice. Unele din acestea au o importanţă atât de mare încât viaţa juridică. Ca disciplină didactică însă. pornesc de la practică. cu ajutorul lor. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special. ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului. nu se poate lipsi de aportul lor. dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil. ca ramură a dreptului este o ramură unitară. în cadrul mai multor discipline didactice. La fel. ajung la generalizări teoretice. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de 15 . după cum s-a văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric. Există apoi. În general tratatele. psihologia judiciară. cursurile. formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective. . ca sferă. manualele. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe. cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă. dreptul familiei. criminalistica. De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. Aşa de pildă dreptul civil român. să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. De exemplu: dreptul financiar. cursurile. Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă. cele mai importante reglementări cu caracter normativ. Dreptul civil se predă. succesiuni ş. ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. În acelaşi timp. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv. manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. dreptul procesual penal ş. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală. ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură unitară. tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective. ca sferă.

drept procedural. a definiţiei dreptului. cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile. Ce este dreptul obiectiv? 5. a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept 3. drept subiectiv.4. Ce este dreptul subiectiv? 16 . a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. de fapt. Concepte şi termeni de reţinut       Definiţia dreptului.elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui. explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”. respectiv. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă. drept material. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. drept pozitiv. aceasta datorită complexităţii. ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”) în limbajul juridic şi. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale 4. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice? 2. 1. drept obiectiv. importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare. şi anume: explicarea etimologiei şi originii.

17 . accesorii şi ajutătoare. sistemul dreptului. 2. practice şi complementare. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. b) Mircea Djuvara. istorice şi de ramură. d) principale. c) Ulpian. c) istorice. instituţia de drept. c) cadrul natural. Care sunt factorii de configurare a dreptului: a) norma juridicã. 3. puterea publică. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe: a) teoretice.Teste de evaluare/autoevaluare 1. cadrul economic. ramura dreptului. factorul uman. b) teoretice. social şi politic naţional şi internaţional. etice şi speciale. populaţia. b) teritoriul.

Conţinutul unităţii de învăţare 2. Veronica Rebreanu. Gheorghe Boboş.3. Editura ALL. 9.3. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă 2. I.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1.2. 2003. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului 2. 1998. Teoria generală a dreptului. Elena-Mihaela Fodor. Nicolae Popa. Ceterchi. 2. 2008. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează. Craiovan.1.1. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2. Mircea Djuvara. 11. 7. Bucureşti.3.1. Îndrumător pentru autoverificare 2. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. Corina Buzdugan. Bucureşti.3. 18 . Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice. 10. Introducere Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii. Editura “Actami”. I. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. 8. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2. Editura Argonaut. 1999. Cluj-Napoca. Editura Argonaut.4. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Introducere în teoria generală a dreptului. Editura ALL. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice 2.Bibliografie obligatorie 6.2. Cluj-Napoca. Teoria generală a dreptului.2. Introducere 2. 1994.

2. Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice timpul alocat este de 2 ore. apoi. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi. ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază. într-un context praxiologic determinat. reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. categorii.definirea şi înţelegerea noţiunilor. statornic în lucruri. 2. noţiuni despre limbajul juridic.3. Conţinutul unităţii de învăţare 2. cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată. Conceptul surprinde ceea ce este comun. principii. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: concepte. ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale. permanent.1.3. agentul cunoscător. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător. folosind 19 . Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători.

el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi. De exemplu. dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor. Descripţia. din punct de vedere informaţional. prohibitive. o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe. diviziunea. ci la un conţinut informaţional determinat. ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. clasificarea. este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc. Denumirea reprezintă. pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului. de recomandare şi supletive. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. se clasifică în: norme onerative. De exemplu.3. normele de drept. de asemenea. De pildă. De exemplu. faptul că. mai ales. permisive.semnele lingvistice. în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea. Spre deosebire de diviziune. clasificarea nu limitează numărul subclaselor. Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. contemporani sau înaintaşi. De exemplu. ci este necesară descrierea însuşirilor lui. denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. într-un fel. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic. modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei. definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat. 2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice. folosind semnele lingvistice. poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare. prin intermediul rostirii şi scrierii. analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor. abstractizarea şi determinarea. criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii. Descripţia. noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”. generalizarea şi particularizarea. la 20 . de regulă.2. spre deosebire de denumire. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii. reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei. în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase. este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul. definiţia. Trebuie relevat. ce intervin în procesul cunoaşterii. constând din două clase complementare. dar. descripţia.

De exemplu. prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice. modul de orientare şi organizare a investigaţiei. Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut. de particularizare. Dimpotrivă. Dimpotrivă. asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării. a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele juridice. de exemplu. şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”. pe această cale. particularizarea înseamnă adăugarea de noi note. Generalizarea şi particularizarea. Pe măsura abstractizării unui concept. Teoria generală a dreptului. valorile prejudiciate. fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice. în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea. Hotărârile Guvernului. reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''. o consecinţă a abstractizării. cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei. Generalizarea este. respectiv la o generalizare. care include căile. la o lărgire a extensiunii conceptului.) şi s-a ajuns. ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. deoarece latura metodologică. asistăm la două tendinţe: pe de o parte. o tendinţă de diversificare. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice. care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului. are şi un rol metodologic. prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea). renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”. decretele. făcând abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social. dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm anumite note distinctive şi spunem. care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare. dreptul cooperatist agricol. restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări. a înlăturării treptate a unora dintre notele sale.3. Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice 21 . modurile şi mijloacele de descoperire a adevărului despre obiectul cercetat. calităţile autorului faptei etc. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună. Cu timpul. “fapta ilicită care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete. unui concept. iar pe de altă parte. care este o consecinţă a abstractizării. De pildă.. determinarea sa. 2.schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. meşteşugărească şi de consum.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului Teoria generală a dreptului. deci. ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură. Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea. pentru determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă ilicită”. care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''. respectiv cooperaţia agricolă. ci şi al uneia rapide. sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului.

Teoria generală a dreptului. necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică. metoda şi scopul lor. Aceste metode concrete sunt următoarele: A. susţinea necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare. sociologic şi psihologic. cum sunt: tipul de drept. ca ştiinţă despre ştiinţele juridice. Naschitz. Dimpotrivă.posibilităţi integrative. tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului. În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare “luate în sensul de procedee. Metoda istorică. după părerea lui. a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză. funcţiile dreptului ş. Anita M. esenţa dreptului. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. cât şi necesitatea integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale. a folosirii metodelor matematice şi demografice. studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă. În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice. Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. Astfel.a. fiecare cu problematica. Aceasta însă nu înseamnă. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. printre care şi metodologia juridică. Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului. Printre problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete. are mai multe aspecte: normativ. autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”. necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei. că aspectele amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau psihologia şi sociologia juridică. are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului. forma dreptului. prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi 22 . mijloace. în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale. Metoda logică poate fi definită ca o “totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice. În acelaşi timp. prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline juridice. B. unii autori au susţinut că filosofia dreptului. mergând pe linia adâncirii specializării.

cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice). Experimentul ar fi “acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat. într-un cuvânt. fiind o observaţie provocată. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective. interpretarea normelor juridice ş. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte. modelându-le. al cercetărilor penale). având anumite limite. soluţionarea concursului sau conflictelor de norme. constituirea sistemului de organe ale statului. regulile raţionamentului juridic. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice. în condiţiile pe care i le impune. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate 23 . Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă. Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. Metode cantitative. ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. C. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii. printre care şi experimentul. D. oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. S-a constatat însă că experimentul. Astfel. tinde mereu la perfecţionarea acestora. sistematizarea normelor juridice. faţă de cele ale limbii uzuale. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte. cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc.a. iar activitatea de elaborare a dreptului. cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”. a logicii obiective a dezvoltării sociale”. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale. obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional. Metoda experimentală. a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale. ca şi în cazul metodei experimentale. considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. “Cuvintele limbajului matematic sunt. limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate”. pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru. metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice.dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne. cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.

Normele de drept conţin în ele o măsură. E. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat. metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă.de reglementarea juridică. semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor. durata medie a realizării lor. ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex. Uneori. poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative. Cunoscând activităţile individuale. folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Dreptul apare. o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. De asemenea. organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional. 24 . cât mai apropiate de intensitatea măsurată. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister. Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic. Pe de altă parte. deci. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon. trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Cu toate acestea. metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale. o proporţie. prin cifre şi simboluri matematice. o prefectură. Metode prospective. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ.

statistică. Metoda logică.metoda comparaţiei (sau a comparatismului. Metodele cantitative 25 .metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice) .metode experimentale. Metode concrete: .2. Ce desemnează abstractizarea? 8.metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială).metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice) . Cunoaştere discursivă. de laborator. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului juridic? 7.metode de analiză cantitative (calcul matematic. prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc. Metoda experimentală. Întrebări de control şi teme de dezbatere 6. Caracteristicile metodei prospective 9. metoda istorică.4. evidenţa contabilă.metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect) .metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept. Concepte şi termeni de reţinut     Cunoaştere ostensivă.) .) . a interacţiunii dintre elementele sistemului etc. procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente) . Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2 Metodele utilizate în studiu dreptului Metode generale: . generalizarea este rezultatul abstractizării) .metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg. se creează posibilitatea extensiunii acelui concept.

c) cunoaştere afectivă. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul: a) cunoaştere ostensivă. 6. b) un silogism ipotetic. d) cunoaştere discursivă.Teste de evaluare/autoevaluare 4. b) cunoaştere directă. 5. b) realizarea dreptului. c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică. Abstractizarea este : a) o comparaţie. 26 . c) o operaţie logică. Metoda istorică are în vedere: a) limbajul juridic.

Paris. Théorie générale du droit. Giorgio del Vecchio. Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii fenomenului juridic. nr. Dragoş Iliescu. Dalloz. 7. Nicolae Popa.1. 13. 9. Introducere 3. I. Probleme actuale ale metodologiei juridice. în “Studii şi cercetări juridice”. Editura Dalloz. Ed. Conţinutul unităţii de învăţare 3.2. Radomir Lukic. Iliescu Dragoş. 2005. 1930. Momcilo Luburici. Teoria generală a dreptului. Théorie générale du droit. 10. Friedmann.3.3. Ed. vol. Teoria generală a dreptului. Vladimir Hanga. 15. Problema constantelor dreptului. Editura All-Beck Bucureşti. 11. 3. 1998. Paris 2004. Bucureşti. Ion Craiovan. în “Studii şi cercetări juridice”. Metodologie Juridică. Théorie générale du droit. 2/ 1964. Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. Théorie de l'état et du droit. Oscar Print. 1978. Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.Bibliografie obligatorie 1. 1965. 6. Teoria generală a dreptului. Lecţii de filozofie juridică.1. Paris. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2. Editura Europa Nova. 4. 14. 8.2. Didactică şi Pedagogică. 2004. nr. 1974. 1979. Bucureşti. Enciclopedia şi filozofia dreptului 3. Actami.2/1975. Însemnătatea enciclopediei juridice 27 . Popescu Sofia. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3. Eugen Barasch. 12. Bucureşti. 1969. Editura Universul Juridic. 2005. Ed. 5. Paris. Jean Louis Bergel. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. Mihai Bădescu. Editura Universul Juridic. Jean Dabin. Teoria generală a dreptului. Ed. Mazilu Dumitru. W.3. Traian Ionaşcu.3. Bucureşti. Permanenţele juridice 3. Mircea Djuvara. 1999. Drept privat roman. Bucureşti.3. Bucureşti.

Ioan Craiovean.1. de orientare. Introducere Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă. Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. care cuprind toate cunoştinţele dintr-o anumită ramură. Mircea Djuvara. George Plastara. O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri. eminent jurist român cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX. Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc. admitea că enciclopedia studiază permanenţele juridice. Nicolae Popa. Mironescu şi alţii. drept general sau elemente de drept. “enciclopedia juridică este înainte de toate un studiu preliminar. Sofia Popescu. Longinescu. Gheorghe Boboş. După părerea sa. de subiect de drept. sub care s-a configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a dreptului. teoria generală a dreptului. materială sau formală. Astăzi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase. Mircea Djuvara. Dissescu. introducere în drept. specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană. obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie juridică (idea de obligaţie. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi cercetători ai fenomenului juridic. Al. Încă din secolul al XVIII lea s-a formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie. Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi. de sancţiune juridică). strângându-se rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui. enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni. Dan Ciobanu şi alţii. precum Andrei Rădulescu (“Tratat de istoria dreptului român”). care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai târziu. S. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis. de exemplu din ramura 28 . doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică.3. Vallimărescu. În România. ea distinge astfel drumul de celelalte discipline ştiinţifice”. Eugeniu Sperantia şi alţii. în secolul al XVII-lea. G.

considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Vallimărescu.definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului este de 2 ore. primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof. în cursurile prof. 4. însă preocupări despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. La Iaşi." 3. în 1816 Ion Voda Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor.2. M. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. a filosofiei juridice. Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris. 29 . În 1275. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice. Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea. TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. În Ţara Românească. umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor. C. Eugeniu Sperantia. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe juridice Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice enciclopediei juridice i) . Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX. Dissescu. Aceste preocupări fac obiectul istoriei gândirii juridice.juridică. Acesta considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că "ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs. în general. Al. Djuvara.

dreptate în înţeles preponderent etic. Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală. 30 .F. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa. dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat. Enciclopedia şi filozofia dreptului Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie.3. şi anume: 1. 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural). În antichitatea romană şi în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei tematici mai generale. a căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX. În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”. cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel. Hegel distinge astfel câteva semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept). Astfel. spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare.3. s-a folosit de acest termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv.W. juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice. Conţinutul unităţii de învăţare 3. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate. Astfel. în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon. începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei. pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii despre drept”.1.3. 3) dreptul ca lege (drept pozitiv). încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (17641844). Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau filosofică. G. precursorul Şcolii istorice a dreptului1. Este o abordare metateoretică. Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică.

definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă. a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. din perspectiva Teoriei generale a dreptului. cum procedează ştiinţele dreptului. geneza şi evoluţia sa în ansamblu. reflectarea. acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică. ci prin opera de sinteză pe care o face.iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice. abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic. se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este). Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică. cu valoare de universalitate. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată. şi anume: 1. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline.2. în opoziţie cu „ceea ce este”. abstractizarea şi generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele de maximă generalitate. 3. pe baza jurisprudenţei. fără a-i pune în discuţie temeiurile. nemijlocit concluzii. in momentele istorice diferite. opunând astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. în spaţiul dreptului. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte. la început cu teoria dreptului natural. cât 31 . Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului. Stiinţele juridice speciale. Încă din momentul dobândirii autonomiei sale. filosofia dreptului deseori a fost confundată. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea. 2. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea. ele având nu atât valoare euristică (metodologică). În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste discipline. adică la nivelul acestei existenţe determinate a dreptului. adică din punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută. ce este comun. concepte. filosofia dreptului oferă în mod direct. ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent juridică. prin natura lor. ce ţine strict de el. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept. 3. Astfel.

considera Djuvara este o ştiinţă socială.Permanenţele juridice Mircea Djuvara defineşte dreptul. Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor 32 . dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială căreia i se aplică. Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică. Sociologia juridica. Mai trebuie să existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic. Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica. Dreptul. facultate. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia permanenţele juridice. cât şi de diferenţiere.3. Însă există în relaţia juridică ceva. Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale: 1. privit ca element unitar şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un cunoscut jurisconsult belgian. conform cu normele sociale şi putând apela la nevoie. Aşadar. putere a individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor.în sens filosofic. raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată. echitabil 2. Întrucât se recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice. care subzistă în mod necesar oriunde. nu are nici un sens. morale. determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei. Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce numim permanenţele juridice.2. corect. de constrângerea publică – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului 3. între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate.mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic. împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice. ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu trebuie nici neglijate. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează. într-o societate organizată. oferind dreptului aparatul noţional de bază. profesor la Universitatea din Bruxelles. Edmond Picard. dreptul reprezintă ideea de just. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului 4. Psihologia juridica etc. dar nici extrapolate. dreptul în accepţiunea de prerogativă. religioase etc. 3. forme şi mijloace cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni. la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv.) reprezintă modalitati. Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. Dreptul. dacă este necesar.

în timp. este adânc ancorată în sufletele noastre încât noi îi subordonăm totul.permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”. pentru interesele nejustificate nu. nu ar putea să existe această idee a justiţiei. Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică. în trecut. să caute să vadă în ce constă ea. îndeosebi la universitate.. astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le studiază dreptul.3. se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. Prin elementele sale formale şi permanente. Această idee de dreptate. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a cunoscut. Caracteristicile şi necesitatea disciplinei 33 . atunci ceea ce numim noi dreptate. Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti. Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice. aşa cum o studiem. care sunt elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta. justiţie. Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de celelalte realităţi. drept general sau elemente de drept. Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia.4. El poate fi găsit în permanenţele juridice. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc. Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul fenomene. este enciclopedie formală. Dacă dreptul nu ar avea ceva specific. trebuind să se descopere aşadar. 3. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă. dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice. Dacă această realitate nu ar exista. Însemnătatea enciclopediei juridice Enciclopedia dreptului susţine M. care este elementar acesta caracteristic. şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului. este un simplu cuvânt fără înţeles şi deci fără niciun substract ştiinţific. 3. fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene.3. fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene. introducere în drept.

precum şi să umple. principiile ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului. între cele generale şi cele speciale etc. Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:  Explicarea părţilor constitutive ale dreptului.M. a tehnicii legislative. un studiu preliminar. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei filosofii a dreptului. reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă. sintetice. a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. În epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin". pe care. există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte. deoarele memoria umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar. Concepte şi termeni de reţinut  Enciclopedie juridică. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două. Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului Se pune întrebarea. deşi conexe? Răspunsurile diferă. M. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului". E. tehnicii şi practicii dreptului. Fiind un studiu de ansamblu. pe măsură ce acestea intervin. are ca obiect să determine ce este dreptul.  Permanenţe juridice. originea şi evoluţia istorică a dreptului. ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între normele vechi şi cele noi. ci doar în una de sinteză. clasificarea şi sensurile dreptului. De asemenea. norma juridică şi instituţiile juridice. fie că ştie. lacunele legislative.  Ameliorarea metodologiei. deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură. a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică. metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării dreptului. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări. pe calea interpretării. izvoarele şi principiile sale generale. istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept.  Filosofia dreptului Întrebări de control şi teme de dezbatere 34 . ca orice ştiinţă juridică. orice jurist o are şi o practică. fie că nu-şi dă seama de ea. În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative. de orientare. Acelaşi autor consideră că Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia dreptului. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. de altfel. înainte de toate. Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune diferitelor ramuri de drept. raţiunea de a fi a dreptului. a întregului sau.

b) Hegel. 9. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca: a) Christian Tomasius. Enciclopedia juridică este: a) ramură a ştiinţei dreptului. b) Miguel de Unamuno. 35 . Obiectul filosofiei dreptului Teste de evaluare/autoevaluare 7. Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice? 11.10. c) Mircea Djuvara. c) Duvantis. b) studiul vieţii sociale. 8. c) cunoaştere în cerc. Ce desemnează permanenţele juridice? 12. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui: a) Justinian.

Bibliografie obligatorie 12. Elena-Mihaela Fodor. Ordinea socială şi normele sociale 4. Veronica Rebreanu. Editura “Actami”.3. Craiovan.2. Conţinutul unităţii de învăţare 4. Mircea Djuvara.1. 16.1. Editura ALL. Editura Argonaut. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Nicolae Popa. Introducere Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. 14. 1999. 13. 1994. Clasificarea normelor sociale 4. Editura Argonaut. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4. Ceterchi. I. 17. 15. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 4. Îndrumător pentru autoverificare 4. Teoria generală a dreptului.3. Cluj-Napoca. 1998. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. Corina Buzdugan. Bucureşti.2. Bucureşti. Introducere în teoria generală a dreptului.1. Consideraţii generale. I.3. Introducere 4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4.3.4. Cluj-Napoca. 2003. în forme şi modalităţi 36 .3. Teoria generală a dreptului. Editura ALL. Gheorghe Boboş. 2008.

2.diferite. figura centrală este omul. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor sociale Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice sistemului normativ social) . să nu facă ceva. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. Consideraţii generale. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social.3. Astfel. Ordinea socială şi normele 37 . 4.definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale: este de 2 ore. să le impună o variantă de conduită. pe care să o respecte. 2. sau să se abţină de la a face ceva. Conţinutul unităţii de învăţare 4.3. 4. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. iar în acest context de structuri.1.

norma socială. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune: A) În primul rând. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii. reglarea prin norme a conduitei. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. fiind de ne închipuit o societate fără norme de comportare. în cadrul acestor acţiuni. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. să nu facă ceva. D) facilitează continuitatea vieţii sociale. în forme şi modalităţi diferite. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Normele sociale sunt foarte variate. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. să le impună o variantă de conduită. altele care sunt permise. Ele fixează. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. pe care să o respecte. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. la şcoală. De aceea. la serviciu. Astfel. 38 . B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. iar în acest context de structuri. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. figura centrală este omul. etc. Acţiunea umană impune normarea. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. rolul acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate. iar altele interzise.sociale Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. sau să se abţină de la a face ceva. Din punct de vedere sociologic. pe stradă.

3. juridică etc. norme ale unor organizaţii sociale etc. etc. etc. după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite). reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise. cum ar fii obiectul. norme politice. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale.2. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. autorul. O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale. după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut). politic. tehnice economice. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. norme religioase. intime sau colective.C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. Au fost distinse astfel: după domeniul de activitate: norme profesionale. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. sfera de cuprindere.). particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale). care ar cuprinde următoarele categorii: potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate socială: norme general umane. pornind de la criterii diferite. În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a normelor de către R. etc. Clasificarea normelor sociale În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificării a normelor sociale. norme juridice. reguli de convieţuire socială. oprobiu public). Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora. există o strânsa legătura între diferitele categorii de normelor sociale. Din potrivă. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. morală. sancţiunea. după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată. Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar 39 . politice. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale.Lukic. spontane sau organizate.). 4. spontană (obiceiuri. norme tehnice. normele dreptului internaţional) şi norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. norme sportive. cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter economic. după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate. după gradul de generalitate: norme generale. politică. ştiinţifice. norme morale) şi norme elaborate în mod organizat de către un organism social (norme juridice.

Concepte şi termeni de reţinut  norma socială  norma morală  ordine socială Întrebări de control şi teme de dezbatere 40 . D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. norma socială. obişnuieşti. A) În primul rând. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. norme juridice. norme politice. Normele sociale sunt foarte variate.4. de convieţuire socială. deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. norme sportive. tehnice. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. altele care sunt permise. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. juridică etc. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Ele fixează. în c adrul acestor acţiuni. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. norme religioase.corelaţia normelor juridice cu normele morale. iar altele interzise. politică. D) facilită continuitatea vieţii sociale. etc. Din punct de vedere sociologic. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. 4. De aceea. norme tehnice. morală.

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale? 14. Ce se înţelege prin ordine socială? 15. Cum se clasifică normele sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare A) 10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control operativitatea indivizilor; b) influenţa sistemul electoral; c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii. 11. Fac parte din sistemul normelor sociale: a) conduitele antisociale; b) decretele-legi; c) normele morale. 12. Norma socială este: a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate; b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii; c) o modalitate de lucru in echipă.

41

Bibliografie obligatorie 18. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; 19. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1999; 20. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003; 21. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998; 22. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 23. Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept 5.3.2. Ramurile de drept 5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

42

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune). În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice. Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu. În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

43

a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii. Spinoza. În orânduirea feudală. Italia. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. În ştiinţa dreptului. De exemplu. penal şi altele. cea de ramură a ştiinţei dreptului. glosele.O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman. industrial. Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta. Germania ş. drept administrativ. John Locke. în sensul în care le cunoaştem astăzi. ce se dezvoltă. Lucrările lui Montesquieu. Hugo Grotius. administrativ. însă. Se profilează şi anumite discipline didactice. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică. dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui. în ţări ca: Franţa. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat. Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman. civil şi altele. precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic. care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în receptarea şi în studiul dreptului roman.a. şi ea. financiar. Jean Jacques Rousseau ş. iar cel privat în drept civil. începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi. ci pe materii. cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional. comercial agrar ş. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri. în general în jurul şi pe profilul codurilor. atât în structura instituţiilor. Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei. cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie. Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. în drept public şi privat.a. în orânduirea burgheză. cât şi în prezentarea lor”. 44 . a început să se divizeze şi el în drept constituţional. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman. predarea dreptului tinde şi ea la specializare. Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. Au apărut o serie de alte coduri: penal. comercial. la rândul ei. o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal. dreptul public. sunt o mărturie în acest sens. strâns legată de aceasta. Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice.a. În universităţi. în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900. Cu timpul. Astfel.

rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. în cursurile lor. 5.3.2. Unitatea şi diversitatea normelor de drept Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor. Conţinutul unităţii de învăţare 5. Cel mult profesorii universitari. fiind legate între ele şi grupate într-un sistem.3. 4.definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de drept timpul alocat este de 2 ore.1. urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului.Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări aprofundând una sau alta dintre problemele juridice. abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor. fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a societăţii respective. 5. ce condiţionează 45 .

Pe baza celor arătate mai sus. se spune că relaţiile 46 . oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice.2. De ce anumitor norme de drept le spunem că sunt norme de drept penal. Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice. cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică. privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul juridic universitar.este socotit. Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. ruptă de ansamblul celorlalte norme.principiile de drept.3. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente . întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice. după diferite criterii. la o justă aplicare a dreptului. după cum s-a văzut. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în diferite izvoare. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie. cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. Ramurile dreptului Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. în acelaşi timp. altora de drept civil. să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare.ramuri de drept şi instituţii juridice.aşa cum este el conceput în mod convenţional acum . Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. în grupe distincte. 5. atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice. normele juridice se repartizează. a fi obiectul reglementării juridice. În cadrul acestei unităţi a dreptului. să descopere şi să completeze anumite lacune. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu particularităţi proprii. El apare odată cu tipul de drept respectiv. cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.? Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului . independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei. Astfel. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului. am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele. Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat. Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită. concordanţa normelor juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea respectivă. de drept administrativ sau constituţional etc. legătura internă. sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv. totodată. iar principiile pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi. Toate normele juridice apar ca o unitate.

relaţii între stat şi cetăţeni ş. strâns legate de acestea. în acelaşi timp. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi. există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi. sau cetăţeni.a.. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”. decât foarte târziu. se ştie că relaţiile patrimoniale .a. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale. din anumite considerente.nu este elucidat nici din alt punct de vedere. norme juridice care să se refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective.patrimoniale şi cele nepatrimoniale. lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent. precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii.) Dar obiectul reglementării juridice . Evident. care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept. abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic. Cu toate acestea. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ. “distincte”. constituie obiectul de reglementare a dreptului civil. cu un specific distinct. se presupune că există o altă specificitate decât cea juridică.şi unii autori îl prezintă ca atare în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. şi o reglementare juridică. Cu toate acestea. ci şi între organele administraţiei de stat. care reclamă. relaţii de muncă. relaţiile dintre organele administrative de stat. De pildă. deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea dreptului roman s-au scurs aproape două milenii). ci relaţiile care formează obiectul ramurii respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice. de pildă. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi edificatoare. acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării juridice. 47 . calitatea subiecţilor ş. iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale preexistente. În cazul altor ramuri de drept. Este cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele. relaţii dintre sexe. ca. Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de drept distinctă. relaţii dintre părinţi şi copii. şi în anumite împrejurări.criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri . ramură de drept ea este cea mai tânără. Şi totuşi. Adică. prin apariţia unor coduri.care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil.a. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale. constituie obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş. în Codul legilor lui Manu etc. care ulterior au primit o reglementare juridică. recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare. Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale. există nu numai între cetăţeni. relaţiile dintre sexe. juridice este un criteriu obiectiv .

a. tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie. timpul de lucru şi timpul de odihnă. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. asigurările sociale de stat. sau “drept penal”. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat. sau “drept constituţional”. dreptul era studiat în ansamblul lui. în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept. aşa cum îl concepem noi astăzi. 48 . Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat. ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a dreptului. creditul. se poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză. civile etc. cu organizarea şi evidenţa funciară. activitate îndeplinită de organele administrative. raţională şi completă a terenurilor. la ramura de drept respectivă. morală. c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea. ne gândim. cât şi la disciplinele didactice respective. fără să mai facem alte precizări. cetăţenie. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului. categoriile de organe ale statului. când spunem “drept civil”. aceste trei aspecte formând un tot unitar. ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic universitar. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului. La rândul lor. mai întâi. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei dreptului. aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului. protecţia muncii şi tehnica securităţii ş. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor.Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”. ca rezultat al apariţiei unor coduri. b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat.. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă. Astfel. disciplina muncii. concepută ca o totalitate de norme penale. Dacă în feudalism. Bineînţeles. asigurările sociale. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În general. la ramura ştiinţei dreptului. filozofie. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc. e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă.

k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei. dar care sunt legate de cele patrimoniale. dreptul familiei. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate. 5. drept comercial etc. drept civil. dreptul mediului. drept procesual penal. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. tribunale) şi cetăţeni. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. privit ca ansamblu al normelor juridice. dreptul muncii. precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. între organizaţiile economice. j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. Concepte şi termeni de reţinut 49 . Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale. ramura de drept Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. pe de altă parte. h) Dreptul familiei. este un sistem organizabil din afara sa. drept administrativ. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii. pârât. precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni. şi persoanele fizice. drept procesual civil. relaţiile născute din adopţie etc. Componentele structurale ale dreptului ca sistem: 1. relaţiile dintre părinţi şi copii. pe de o parte. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5 Sistemul dreptului. g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. pentru descoperirea infracţiunilor.4. drept financiar.reclamant. precum şi între cetăţeni ca părţi în proces . norma juridică 2. succesiuni etc. instituţia juridică 3. drept penal.f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice. prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâiet ate de autoritatea legiuitoare. contracte.

Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept. 3. În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice? 2. b) principiile deontologice. 50 . Structura juridică internă a dreptului este numită: a) sistematizare legislativă. Sistemul dreptului. 14. b) sistematizarea actelor normative. Sistemul dreptului  Instituţia juridică  Ramura de drept Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. c) sistem al dreptului. Ce este instituţia juridică ? Teste de evaluare/autoevaluare 13. 4. Sunt instituţii juridice: a) regimul politic. c) arestul la domiciliu.

An economic and legal analysis. 6. Dalloz. Socec. I. Îndrumător pentru autoverificare 51 . 10. vol. Jaquemin. 1967. 11. Craiovan Ion. 1970.3. în “La revue nouvelle”. Bucureşti. Dreptul internaţional privat 6. D. Djuvara. Ryn. A. Craiova. van.. Jaquemin.2. Editura Sibila. vol.4. C. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.1. Mircea. Teoria generală a dreptului. Droit commercial ou droit économique. Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6. Paris. Principes de droit commercial. 1930. 5. 1954. Le droit économique. Bruxelles. 1966. Contribution é l’etude de la notion de droit économique.2. 9. 2005. 1999. Teoria generală a dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6. în “Revue du Marché commun”. Bucureşti. Teoria generală a dreptului. b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate. Diritto romano e diritto dell economia. Structura sistemului de drept este determinată de: a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale. Grosso. 6. Editura Oscar Print. Luburici Momcilo. I. Introducere 6. 8. Schrans. Presses Universitaires de France. 2. 1958. în “Il diritto dell Economia”. Guy.3. 3. 4.1.. c) de forma de proprietate dominantă într-o societate Bibliografie obligatorie 1. Turner.. 1967. Kaysen. 1954.. J. nr.3. Conţinutul unităţii de învăţare 6. Dreptul internaţional public 6.. 7. Pour une nouvelle approche du droit économique. Alexis.15. octobre. Antitrust policy. Contribuţii la definirea dreptului economic.

după cum am văzut .2. categorii.3.6. Conţinutul unităţii de învăţare 6.3. cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. Introducere În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional. pe când dreptul intern este creat . 6. 6. principii. noţiuni.1. Dreptul internaţional public. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. privind dreptul intern si dreptul international Utilizarea corectă a termenilor Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.1. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul international: concepte.în mod 52 . 6. în relaţiile lor reciproce. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si internaţional public si privat. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .definirea şi înţelegerea noţiunilor. Dreptul intern şi dreptul internaţional timpul alocat este de 2 ore. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi.

6. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate.a. Dreptul internaţional privat. cât şi ale normelor de drept intern. Astfel. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice.2. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. precum şi cu problemele procedurii civile. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional. tehnico-ştiinţifice. cu obiect de reglementare. Prin 53 . turistice ş. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. însă. prin intermediul statelor. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte. Deşi diferite. cele două sisteme se întrepătrund. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. izvoare şi metode diferite. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. cum sunt: culturale. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. În dreptul intern. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. atât în ordinea internaţională. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. respectiv statele. de asemenea. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. şi care veghează la aplicarea lor.3. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. administrative etc. Datorită acestei particularităţi. dar. Ele se ocupă. cu monopolul de stat al comerţului exterior. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat.unilateral de către un singur stat. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. cât şi în ordinea internă a statelor.

probleme privind cetăţenia. precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale. transporturile internaţionale pe uscat. judecata şi căile de atac. Asemenea reglementări. şi o serie dereglementări specifice privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională. care constituie concepteale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale. asistenţa judiciară. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului. pe baza liberului acord de voinţă. combaterea poluării. şi în sens invers. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune.convenţiile 54 . unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern. traficul aerian. recidiva. cum ar fi infracţiunea. se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe. în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa.admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii. tentativa. competenţa materială. Cu titlu de exemplu. cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor. . constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia. Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor. statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional. existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern. extrădarea etc. mijloacele de probă. pe mare şi fluviale. însă. dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: . răspunderea. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. terorismul şi alte infracţiuni internaţionale. care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale. procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc. a normelor de drept internaţional. dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. participaţiunea. În dreptul intern al statelor există. statutul juridic al străinilor. executarea hotărârilor. teritorială şi după calitatea persoanei a instanţelor de judecată. acţiunea penală. de asemenea. garanţiile procesuale.acceptarea de către stat. adesea cu caracter constituţional. vinovăţia.

prevalenţă asupra celuilalt. însă. compusă din norme obligatorii. acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte. eventual. superioară ordinilor juridice interne. cel puţin sub două aspecte: .modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă. normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. căci se adresează altor categorii de subiecte de drept. indiferent dacă acestea se adresează indivizilor.referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul intern reglementări şi sancţiuni. pentru încălcările prevederilor acestora.soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale. la traficul de stupefiante etc. atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional.prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale. întrucât aparţine unei noi ordini juridice. cu o existenţă paralelă. Pornind de la concepţiile dreptului natural. destinatarii tarii. care nu se influenţea zăreciproc. Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul. Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite. statelor sau altor entităţi asimilate acestora. statele îşi asumă obligaţia de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie. dreptul internaţional aflându-se în vârful piramidei. rupte între ele. datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică. . Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic. conţinutul. unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii primatul dreptului intern. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât trimiteri. inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel. Doctrina dualistă. Potrivit acestei doctrine. mergând până la negarea dreptului internaţional. la genocid. formată din dreptul intern şi dreptul internaţional. ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. aflate într-o strictă ierarhie. inclusiv penale. adepţii acestei şcoli juridice susţin existenţa unei ordini universale. Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă. cu domenii diferite de aplicare. inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul 55 . după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional.). . urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea. mai mult sau mai puţin. şi. care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel. dreptul având astfel o structură unitară. Problema prevalenţei Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problemar aporturilor dintre ele. Problema are şi incidenţe practice. b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice.

şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Dreptul internaţional apare.internaţional ca o derivaţie a dreptului intern. exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de reglementare. a acelui stat. Spre deosebire de dreptul intern. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. 56 . Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional. Dreptul contemporan evidenţiază. Normele de drept internaţional sunt create de către state. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. ca având un caracter de coordonare între state suverane. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral. vizând asigurarea ordinii constituţionale. însă. de aceea. cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. Dreptul internaţional. Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. internă. de intercondiţionare dialectică. susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. În realitate. modul de elaborare a normelor. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor.

funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. ca având un caracter de coordonare între state suverane. internă. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. Dreptul internaţional apare. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare. Dreptul internaţional. modul de elaborare a normelor. vizând asigurarea ordinii constituţionale. de aceea. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. În dreptul intern subiectele raportului juridic. 57 . Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice.în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. a acelui stat. c) Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Spre deosebire de dreptul intern. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările internaţionale. c)Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptatede ele însele. Normele de drept internaţional sunt create de către state. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral.

nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). a căror paletă este destul de diversificată. armată etc. cum ar fi dreptul constituţional. şi folosirea forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existenţa însăşi a statelor. cu caracter de principiu. ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional. dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni. sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate. autorităţiale administraţiei publice (guvern. aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional. un sistem structurat de instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate. d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice În ordinea juridică internaţională nu există. De regulă. în general. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern. implicând. dar oricare dintre aceste organe sau structuri. de natură politică. În dreptul internaţional nu există. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. De altfel. nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor.deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice. iar competenţa acestora este de regulă facultativă. În general. după cum se va vedea. 58 . statele fiind obligate de dreptul internaţional. prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire. însă. poliţie. sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului. În anumite domenii. de asemenea. Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor. aşa cum există în cadrul statelor. ci şi unor ramuri de drept intern. aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor. juridică civilă sau penalăă ori de natură morală. în caz extrem. prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate. pentru suveranitatea şi independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională. ministere.

Dreptul internaţional privat. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. tehnico-ştiinţifice.în mod unilateral de către un singur stat. Datorită acestei particularităţi. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. Concepte şi termeni de reţinut  Definiţia dreptului internaţional public. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Dreptul internaţional public. 59 . legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. precum şi cu problemele procedurii civile. cu monopolul de stat al comerţului exterior. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. respectiv statele. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional.4. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate.după cum am văzut . Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. B. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. cum sunt: culturale. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. dar. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. În dreptul intern. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. de asemenea.a. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului.6. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat A. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. pe când dreptul intern este creat . Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. administrative etc. turistice ş. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. Astfel. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. Ele se ocupă. în relaţiile lor reciproce.  Definiţia dreptului internaţional privat. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”.

Ce este dreptul internaţional privat? Teste de evaluare/autoevaluare . c) Dreptului international privat.caracteristici 6. b) Dreptului administrativ.Întrebări de control şi teme de dezbatere 5. Dreptul intern . Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate se realizează în materia: a) Dreptului constituţional. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică: a) de către state în mod individual sau colectiv. b) de către marile puteri ale lumii. 60 . 16. 17. c) nu există constrângere în dreptul internaţional. Ce este dreptul internaţional public? 7.

Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice 7. Teoria generală a dreptului.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice 7. Corelaţia normelor juridice cu normele morale 7.Bibliografie obligatorie 24.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială 7.4. 26.3. Bucureşti. 1999. 25. Editura “Actami”. I. Introducere în teoria generală a dreptului. Nicolae Popa. 29. reglarea prin norme a 61 . Editura Argonaut.1. Editura ALL.3. I.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) 7. Introducere 7. Bucureşti. Teoria generală a dreptului. 27. Gheorghe Boboş.3. 1994. Introducere Acţiunea umană impune normarea. Editura ALL.3. Elena-Mihaela Fodor.3. Ceterchi. Editura Argonaut.1.2.3. Bucureşti. 2003. 2008. 1998. Teoria generală a dreptului.3. Mircea Djuvara. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7. Îndrumător pentru autoverificare 7. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. Conţinutul unităţii de învăţare 7. Cluj-Napoca. Corina Buzdugan.1. 28. Craiovan. Veronica Rebreanu. Cluj-Napoca.

noţiuni. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. la serviciu. De aceea. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 62 . B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. la şcoală. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. norme religioase. principii. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Din punct de vedere sociologic. Normele sociale sunt foarte variate. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. 8. etc. norma socială.2. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. A) În primul rând.conduitei. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. iar altele interzise. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. juridică etc. 7. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul normelor sociale: concepte. norme sportive. norme politice. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. în cadrul acestor acţiuni. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice cu alte norme sociale. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. norme tehnice. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. morală. Ele fixează. etc. politică. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. norme juridice. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. pe stradă. categorii. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. altele care sunt permise. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. D) facilită continuitatea vieţii sociale. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă.

răutate. respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile. egoism. minciuna. milă. de morală. dispreţ. just injust. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară.1. respectul faţă de ceilalţi. orgoliu. pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o protolegislatie socială”. Conţinutul unităţii de învăţare Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă. la corect incorect. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. indiferenţă. izolare socială. însemnând individualism. care există. 7. în mare măsură. Corelaţia normelor juridice cu normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului. la graniţe dintre moralitate şi imoralitate. devotament. altruism. Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale. Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura. calitate generozitate. Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie. se impun conştiinţei ca absolut valabile 63 . Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine au rău. sinceritate. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore.3.noţiunilor specifice disciplinei) . ipocrizie etc. iubire.3.definirea şi înţelegerea sistemului normativ social Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.De altfel. reguli privitoare la bine şi la rău. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii. perfidie.

Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare. Kant critică acest punct de vedere. în schimb. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii comunităţii umane: binele colectiv.J. sistemele de morală bazate pe utilitate. Kant. explicativ şi normativ ale eticii. Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract.. priveşte norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. înainte de toate.. G.G. binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. noile cercetări etice caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. din care să rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. ţăranul ca şi prinţul. Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa. în mod radical de util şi de plăcut. Acelaşi filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea noastră decât cu ajutorul virtuţii”. ignorantul ca şi filosoful”. care în opinia sa este puterea de a rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această lege. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane. Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament ferm dinainte. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală. deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”. chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale societăţii. pe care şi-o formează Kant despre virtute.şi implică excluderea oricărei contraziceri”. În planul cercetării sociale această viziune a fost deschisă de J. în „Critica raţiunii practice”. este superioară utilităţii. îl duce la un purism moral excesiv. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. acţiunea pierde caracterul său moral. Rousseau şi Montesquieu. care ne dojeneşte în mod inexorabil. Morala se distinge. Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea 64 . Ea porunceşte în mod absolut. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv. Antonescu spune că această noţiune. el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal. ea este ca o voce sublimă care impune respect. el combate. Punând în centrul preocupărilor fiinţa umană. Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ. acesta fiind un element variabil. e un om virtuos. Dacă se lucrează pentru util. Morala este independentă. postulând „bunăvoinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea acestui acord.

Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate. În mod logic. mai pregnant.morală şi nu o realitate morală impusă prin norme. Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor în legătură cu morala. trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale. Toate comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptăţii. până la conştiinţa de obligaţie. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură. Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică. unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală. de valorizare a unor fapte umane. conştiinţa juridică. prin ceea că pot fii inculcate. apare. şi o funcţie normativă în cadrul căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. Aceste trei elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei sociale: conştiinţa morală. care sunt esenţiale judecăţii juridice. o funcţie de apreciere. în cadrul căreia elementul raţional are rolul preponderent. În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere. conştiinţa socială. conştiinţa politică. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. între ele existând o coerenţă necesară. Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora. După cum se ştie. Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5. cât şi dreptului. încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare. reprezentând două valori paralele ale aceleaşi acţiuni. atât moralei. în cadrul funcţiei de apreciere. afectivă şi volitivă. Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv. prin prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală. Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare. are o structură tripartită formată din elemente de natură raţională. de 65 . vinovăţie şi răspundere. În fiecare sistem moral. Dacă morala este relativă. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. conştiinţa religioasă. variabilă şi condiţionată istoric. în general. nu putem să nu admitem că atât ea cât şi dreptul au o coeziune inseparabilă. Legătura dreptului cu morala. în cadrul căreia predominant este elementul afectiv. deopotrivă cu dreptul.

părerilor de rău. În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului. În orice formă. se conduc în activitatea lor. sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte. omorul. Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept sănătoasa. vătămarea integrităţii corporale. El apare în 66 . normele morale au o sancţiune specifică. Oamenii. Sancţiunile morale exterioare sunt manifestări. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. în celălalt caz). latura axiologică a moralei. totuşi. potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi pedepsite de normele de drept. prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. cu ajutorul simţului moral comun. mergând până la excluderea din colectivitate. în societate. tâlhăria. în activitatea practică.valorizare a comportamentului uman. a mustrărilor de cuget ori a scrupulelor de conştiinţă.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) Obiceiurile (moravuri. chiar dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către normele juridice. Între normele morale şi juridice. Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încălcat o regulă morală. în comportamentul lor zilnic. a marginalizării. datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apărut încă din formele primare de organizare socială.a. ş. violul. Astfel ele se deosebesc prin aceea că. o precede. pe cea a dreptului. dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. după regulile moralei încetăţenite. a desconsiderării.3. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic. 7. în marea majoritate a cazurilor. pe lângă asemănările arătate. în timp ce morală provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse). eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. Comună dreptului şi moralei. pot fii sesizate şi unele deosebiri. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public. Ei simt. Ele pot îmbrăca forma regretelor. înşelăciunea. reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a individului. la statornicia legalităţii în societate. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept. Furtul. Legătura strânsa între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică. Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei.

Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunităţii..). Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individual. însă nu orice obicei a devenit normă de drept cutumiar. Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile. statul prin sistemul cunoscut. Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia. instrumentul cristalizării lor . de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional. de puterea publică. Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şiş a se dezvolte. Făcând parte din regulile sociale. asociaţii profesionale etc.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei. ca un drept pozitiv. pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă.. Legătura dintre drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie. fundamental autorităţii lor . obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi comportament social. se aflau într-o situaţie dată. ori de câte ori. sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunităţii. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. metodă este o repetare a unei voinţe sociale însă de origine individuală. oamenii respectând obiceiul ca pe o deprindere din obişnuinţă.tradiţia care a ales şi a impus respectarea precedentului bun şi util. iar societatea prin obiceiuri. Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale. iar încălcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori împărtăşit de grupul social (familii. de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă. Din punct de vedere juridic. Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat. datina e repetarea regulate a unei voinţe 67 . Profesorul E.memoria comunitară. Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. decât dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie. Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport.mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment dat devine obligatorie. de datini ori de” mode”. regimuri antice. statul şi societatea. obişnuinţă şi uz. a unor situaţii de durată. uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional.

cu minimum de efort. Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor. Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică. că această regulă este conformă cerinţelor tehnicii înaintate. au fost sistematic incluse printre normele sociale.sociale particulare. normele de protecţia muncii etc. Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect. 7. Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative. exprimată de legile naturale. să devină o normă tehnică. În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice. obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legităţile obiective. exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice Normele tehnice. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii. expresie a unor legi obiective. o societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice. în activitatea lor practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie. cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru. se poate aprecia că: A. elementar distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează. a căror respectare va fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice. protecţia muncii etc. acesta fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii. 68 . Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii. nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. într-o prezentare sistematică. Astfel prin norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura. În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme sociale. este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor. să le cunoască şi să le valorifice. S-a arătat că normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială.) sunt norme care trebuiesc cunoscute şi aplicate. iar. maximum de randament. Pentru ca o asemenea stabilire.3. setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă. în sensul lor larg.

în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării industriale. juridical. În mod excepţional. normele tehnice conduc procesul productiv. al transportului. Normele tehnice sunt cuprinse şi în 69 . o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă. Norma tehnică nu este independentă de morală. la omorârea unor specii care nu au această destinaţie. Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii. fără să fie înlocuite cu altele. aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite. normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate. În general. contencioasă.În societatea modernă. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de oameni. E. tehnologizată şi computerizată. multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele din domeniul ecologic. astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă. preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea altor metode de testare. normele de protecţie a băncilor. Astfel.). unii nu le aplică datorită considerentelor morale. Deşi aceste tehnici sunt mai productive. normele de protecţie a mediului. în mod obişnuit. Convingerea colectivului de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit. În general. Ea poate permite sau opri această transformare. nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe juridice. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbunătăţirea lor.B. al circulaţiei. al telecomunicaţiilor. Morala îşi manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică. C. în timp ce. normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea. în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive obiective. etc. etc. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală. Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale. Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice. Fiind orientate înspre optimizarea activităţii creatoare a omului. Unele metode de pescuit conduc. o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de muncă pe baza standardului profesional. datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare număr de consumatori. Normele tehnice au un caracter obiectiv.De aceea. aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului. industrializată. folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal. D. Chiar şi modalitatea de sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare. norme de tehnica elaborării sau de tehnica interpretării dreptului.

Acest lucru reiese din faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma. Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane. Intră în această categorie: normele de bună-cuviinţă. aportul lor este redus la normalizarea relaţiilor sociale. de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente.3. regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează comportamentul oamenilor în societate. putem face următoarea sistematizare: A.3. a prescrie un comportament dezirabil în cadrul unei profesii. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare. exprimată prin “stimă”. etc. unde este deja utilizat. însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În sens larg. 7. Conceptul a avut ecou în medii intelectuale diverse. B. pecand convieţuirea odată asigurată. D. spontan şi ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau de drept. În sens restrâns. fiind inserate în tratate sau convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare. obligaţii) morale ale unei profesiuni. 7. C. În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie. “consideraţie” sau “respect” între oameni. În toate situaţiile se face apel la instanţa morală.reglementările internaţionale. Aceste norme se formează treptat. putând fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise într-un statut. norme protocolare. se poate cizela şi adânci prin politeţe. Profesorul E. noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”. omul fiind în acelaşi timp obiect 70 .Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor. fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice. deontologia este privită ca un ansamblu de norme (reguli. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înălţime intelectuală. Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale. de politeţe. În sens restrâns. fără a exista însă o delimitare precisă. inclusiv în ţara noastră. fie împreună cu ele. O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională. fie direct. Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea. adesea cu spirit de moralitate justiţiară. de cortazie.

E. fiind o constantă cu tradiţie. la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al sociologilor. Tot în România. adevărat mentor de şcoală deontologică. de la invocaţii asupra moralităţii individuale. bază ideologică a deontologiei medicale moderne sau. grupuri. dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui cadru medical. Remarcabilă în acest sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării subiecţilor. Standardele etice ale psihologului. „Jurământul lui Hypocrat”. al educaţiei. precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la aspectele deontologice. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră. învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice”.N. Alături de aceasta. psihicului său personalităţii omului. deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită. servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”. în 1975.. al informaţiei publice etc. Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase. care au o vechime impresionantă: „Perceptele lui Confucius”. morală. organizaţii. Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni. în îndeplinirea datoriei lor. socială. militar. Unor persoane sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să poată face apel la instanţe de protecţie. în activitatea de cercetare. este abordată sub aspecte variate. rezultatelor şi propunerilor de schimbare. materială etc. fie din neştiinţă. În perioada actuală. „Învăţăturile lui Solomon”. Asociaţia americană de psihologie a elaborat. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de natură fizică.şi agent al acţiunii umane.U. prezenţa ei în amfiteatrele universităţilor medicale. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja. Adunarea Generală a O.) Astfel. pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ. Teodosie”. cei care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze demnitatea umană. În domeniul juridic. la cele asupra finalităţii civice a proiectelor. care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege. în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie. Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra vieţii. psihică. în ţara noastră. s-au formulat coduri deontologice în domeniul juridic. din cercetare. Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. comunităţi. din asistenţa psihologică etc. să apere şi să protejeze drepturile fundamentale 71 . cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane. „Codul lui Hammurapi”. în 1953.

fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu dreptul. organism)”. Amintim codul deontologic al poliţiştilor. etc. să fie incluse în acte normative şi atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. Fără un instrument teoretic autentic. 72 . Orice autoritate legitimă se bazează pe o investiţie de încredere făcute în contul persoanei. Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor. pornind de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul său firesc. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. medici. grupului său instituţiei purtătoare a autorităţii. politicieni. Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de autoritate. În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie. dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic. Pe de altă parte. cod moral specific unui anumit scop profesional”.ale oricărei persoane. exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult presupuse. sau. de tipul: „a încălcat codul deontologic al profesiei sale”. considerând că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa. pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie. chiar dacă. procurorilor. grup. În acest moment. unele valori morale capătă şi o consacrare juridică. etichete puse unor ziarişti. sau identificarea falsă a acestui câmp. militare. ceea ce le dă o natură eclectică. deontologia este un concept folosit fără un suport foarte bine conturat. pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei publice. comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul etichetei. bazată pe ideea că acestea ştiu. organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”. Asemenea etichete apar. decât explicit formulate. statutul juridic al cadrelor didactice. Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială. preocupările se centrează în primul rând pe corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei. profesori etc. hotărârea. fapta. unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei. Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară (persoană. atunci când atitudinea. El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale. Întâlnim adesea exprimări orale sau scrise. aşa cum aceste drepturi s-au impus public. fără a se identifica cu puterea. din păcate. de regulă.

B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. D) facilită continuitatea vieţii sociale. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Acţiunea umană impune normarea. Norma religioasă. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. reglarea prin norme a conduitei. Din punct de vedere sociologic. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. norme religioase. Norma tehnică. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. De aceea. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. iar altele interzise. etc. Concepte şi termeni de reţinut     Norma morală. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. morală. norma socială. Norma obişnuielnică. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. juridică etc. Normele sociale sunt foarte variate. norme tehnice. la şcoală. altele care sunt permise. în cadrul acestor acţiuni. pe stradă. norme juridice. politică. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. la serviciu. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. etc.4. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Întrebări de control şi teme de dezbatere 73 . norme politice.7. norme sportive. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. A) În primul rând. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Ele fixează.

Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale? 9. 19. Normele obişnuielnice 10. precepte despre bine-rău. unei noi ordini juridice îi corespunde: a) Legea constituţională. Morala reprezintă: a) Idei.8. b) Un sitem de dogme religioase. În fiecare sistem moral. Bibliografie obligatorie 74 . c) Este filosofia dreptului. b) o anumită ordine morală. Normele organizaţiilor nestatale Teste de evaluare/autoevaluare 18. c) o contradicţie dintre morală şi drept..

Cluj-Napoca.30. Nicolae Popa. Editura Argonaut. devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice). Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 75 . el nu prea are sens precis. în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae''. 33. faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. I. 1999.3. Legătura dintre drept şi stat 8. Cluj-Napoca. cuvântul “stat” provine din limba latină. Craiovan. Editura ALL.3. 34. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Introducere în teoria generală a dreptului. El a dobândit. Astfel. 2003. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8. Bucureşti. cu timpul. Aceste două mari fenomene politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt. Îndrumător pentru autoverificare 8. Bucureşti. Editura ALL. Teoria generală a dreptului. 1998. Mircea Djuvara. I.3. Conţinutul unităţii de învăţare 8. Ceterchi. 2008.3.2. Bucureşti. ci exprimă o anumită poziţie. Teoria generală a dreptului. 1994. Noţiuni generale despre stat 8. Forma de stat 8. Gheorghe Boboş. 31. 32. În ce priveşte etimologia. Editura Argonaut. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8. Luat în sine.2. Introducere Dreptul este strâns legat de stat. o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute. Corina Buzdugan.4. Teoria generală a dreptului.1.2. 35. Introducere 8. 8.1. Editura “Actami”. de la “status”.1. Veronica Rebreanu.3. Elena-Mihaela Fodor.

în engleză “state”. termenul a fost transpus curând în germană “Staat”. În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”. prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu. În acest fel termenul a intrat în limbaj.1. relaţiile economice. în limbajul cotidian. deosebită oarecum de regimurile particulare. Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“. cuvântul Status.. mai ales. a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare.3. delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional. Conţinutul unităţii de învăţare 8. apărută în 1576). mai ales. fără alte adăugiri şi scris cu majuscule. Legătura dintre drept şi stat timpul alocat este de 2 ore. termenul de “Republică”.a.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”. 2. în special. În perioada actuală. termenul de “signeurerie”.tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”). cuvântul “stat” circulă. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''. Până în această perioadă a fost utilizat. când 76 . culturale ş. Din limba italiană. o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli. De pildă. Într-un prim sens. Noţiuni generale despre stat Cu timpul.definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. A mai circulat.3. Acest lucru s-a petrecut. în Italia secolului al XVI-lea. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului. pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic. politice. (De exemplu. de asemenea. începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . 8.. cu două sensuri.

Guvernul.spunem: “România este un stat unitar. de modul de organizare al puterii publice. de “puterea publică”. denumită “stat”. respectiv “democratic” şi “unitar”. ce şi-a construit un sistem de relaţii economice. organe cum sunt: Parlamentul. În sfârşit. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră. ministerele. deci. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat. culturale. în aceste expresii este vorba de organizaţia politică. formată din totalitatea organelor de stat. în 77 . o diversitate extremă de forme organizatorice. respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu. expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei. în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. cu alte cuvinte. putere de stat. delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. dar mai profund. în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii. din punct de vedere al organizării sale. numai de o deosebire de nuanţă. în procesul de abstractizare. Acest sens este mai restrâns ca sferă. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni. politice. senatorii. Ar fi vorba. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă. “putere de stat''. De exemplu. prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv. aparat de stat. deci de organele de stat. aşezat în sud-estul Europei”. privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere. mai esenţial ca şi conţinut. locuit în majoritate de români. din fraza de mai sus. atât când este vorba de puterea publică. Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state. formată din diverse organe. în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”. Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic. cu un relief variat. se împletesc foarte strâns. având un aspect mai concret. locuit în majoritate de populaţie românească. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe. desemnată. în sensul ei istorico-geografic. sau. cât şi atunci când este vorba de structura. democratic. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”. Între noţiunea de “stat”. mai ales. de sensul politico-juridic al termenului. prin cele două atribute adăugate termenului “stat”. dar privit numai în mod structural. ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul. În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu. cu relieful lui. Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările. În acest sens. pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex. când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate''. funcţionarii publici. de accentul care se pune.

de exemplu. În mod ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii. Pentru motivele arătate mai sus. alteori fiind aleasă pe viaţă. 8. a căror respectare este obligatorie. se impune clarificarea acestor elemente componente. Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate. normele de drept sunt instituite de stat. instituite sau sancţionate de stat.împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă. toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor.” Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept. care. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului. sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”. care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii. forma de guvernământ figurează în denumirea 78 . între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul. la început. în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ. ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic). Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. Uneori. dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică. structura de stat şi regimul politic. Formă de stat Noţiunea de formă a statului este privită. dreptul. la rândul lui. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme de stat. Faptul că. în numele întregii populaţii. dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. uneori prin succesiune.3. respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat. cu claritate.2. Aşa. termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe. de aceea o posibilă definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu. căci majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept. cuprinse şi ele în diverse acte normative. dacă nu sunt respectate de bună voie. structura. De aceea. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. adică sunt o creaţie a statului. în statele contemporane. ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită.

a. mai curând. De ex. el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui titular unic al puterii de stat. studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate. statele federale nu au armată proprie. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca. 79 . După părerea lui. Federaţia Rusă ş. etc. Aristotel. În prezent. apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale. solul. iar în oligarhie. întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile. respec-tiv înlocuirea unora cu altele. un fel de unităţi administrativ-teritoriale. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. În democraţie poporul este suveran. însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional. Regatul Danemarcei etc. a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei. despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura. decât state propriu-zise. Polonia etc. nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale. În trecut au existat. în acelaşi timp. uniunile personale. de fapt. În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. guvernământul aristocratic. “mod de desemnare a agenţilor care exercită puterea ei. mai ales. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. confederaţiile de state şi federaţiile. în special în cele din regiunile muntoase. ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''. se instituie. Aristotel considera că. fie a unor centre de putere multiple. clima ş. Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic.oficială a ţărilor. În ţările care au un sol nefertil.: Statele Unite ale Americii. în mod necesar. De ex. nu au monedă proprie. dimpotrivă. ar fi revoluţiile. ca state compuse: uniunile reale. Montesquieu. El arată că fertilitatea solului duce.: Republica Columbia. vorbeşte. menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. în cadrul relaţiilor internaţionale. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. De exemplu: România. subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia.a. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia. care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate. Franţa. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal. acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori. generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora. Astfel. care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. la instituirea unui regim autoritar. referindu-se la formele de stat. Factorii care determină transformarea formelor de stat. suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. forma cea mai potrivită este democraţia. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat.

locul pe care regimul îl acordă claselor fie favorizându-le . pot să fie democrate sau autocrate. 8. de pildă. mai ales în secolul nostru. Burdeau. care accelerează instaurarea noilor structuri. În viziunea lui. şi reacţionare. destinate să frâneze evoluţia lor. Ele au în comun numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. M. pe de o parte. Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii. rivalităţile lor. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. În categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii. El arată că există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia populară. în una sau alta din aceste tipuri. cu precizie. pe de altă parte.Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. prin norme de drept. Referindu-se la regimul politic. care. Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii. stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi. referitor la existenţa unui partid unic. Legătura dintre drept şi stat Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură 80 . existenţa unui partid unic. după părerea lui. ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism. natura partidelor de guvernământ. În acelaşi sens. iar pe cele din urmă în antice şi moderne. în consecinţă. decât cea tradiţională. Burdeau arată că “ceea ce importă. Haoriou.3. Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic. suprimarea sau reducerea opoziţiei. metodele generale de guvernare. democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice dintr-o anumită ţară. este. se pronunţă şi A. spune el.3. Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de vedere al formei lor de guvernământ. abordând problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare. situaţia. G. fie defavorizându-le”. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate. însă. Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ. să le menţină pe cele vechi. în orice caz. dar diametral opuse. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice. este cea în: monarhii şi republici. Astfel. ci însuşi pluripartidismul. Duverger. arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. însă. G. Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. în clasificarea regimurilor politice.

Au existat discuţii terminologice. pentru că. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli). în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama. iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. dimpotrivă. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan: 81 . Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat. Astfel. Termenilor “drept” şi “stat”. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. se disting prin acest fapt de toate celelalte norme. prin aceasta. Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. atunci când discută. unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană. apărut. ci sunt diferiţi. la începutul sec.cu orice noţiune ştiinţifică. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. de toate celelalte organizaţii. crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. 8. întrucât uzează de termeni care nu se opun. că este vorba de o discuţie terminologică. dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere. în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. în realitate ele nu sunt. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că. aproximativ. iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat. nu este vorba de un dezacord. XVI. cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic. Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat. secunzii contestă.4. XVI. de tip european. ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. De pildă. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. în realitate. după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. însă. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie. Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. întotdeauna.

Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Puterea de stat. Legătura dintre stat şi drept. Concepţii şi teorii despre “putere”. În ce rezidă legătura stat-drept? 12.  Statul în relaţie cu dreptul. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”.1. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor. “Puterea politică”. Caracteristici. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat 13. Statul ca “putere de stat”. Întrebări de control şi teme de dezbatere 11. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept. Concepte şi termeni de reţinut  Interdependenţa stat-drept. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul.  Forma de stat. mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea. Forma de stat. adică guvernarea societăţii. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat 82 .

1991. Barthélémy. d) modul de formare a forţei publice. funcţia de legitimare a puterii. 2006. Editura Universul Juridic. b) funcţia de reglementare socială. Ioan Ceterchi. Droit constitutionnel et institutions politiques. 12. funcţia executivă şi administrativă. 11. Traité de droit administratif. 1928. Bucureşti. Aristotel. 1998. 10. Ed. Leon Duguit. Care sunt funcţiile statului: a) funcţia de conducere. 7. Ed. Tarangul. 4. Paris. 21. Ch. Forma de stat exprimă: a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat. Mircea Zărie. Momcilo Luburici. D. c) funcţia legislativă. 1928. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Despre spiritul legilor. 1926. Bibliografie obligatorie 1. 1962. Bucureşti. Kelsen. Presse Universitaire de France. 1965. Conferinţă. 2. Cernăuţi. c) modul de constituire al puterii de stat. Paris. Bucureşti. 1924. Actami. Cultura Naţională. 1967. Nicolae Popa. Bucureşti. 1964. 83 . 8. 9. Tiparul Oltenia. E. Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat. vol. Paris. 3. 5. H. Teoria generală a dreptului. Politica. Institutions politiques et droit constitutionnel. Ştiinţifică.Teste de evaluare/autoevaluare 20. Ed. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. 1921. Bucureşti. b) modul de exercitare al puterii de stat. funcţia normativă. Bucureşti. I. funcţia externă. Teoria generală a statului. funcţia de guvernare. funcţia de tratare a conflictelor declarate. Droit constitutionnel et institutions politiques. Teoria generală a dreptului. Ed. 6. Traité de droit constitutionnel. funcţia preventivă. Ed. Montesquieu. Paris. Structura de stat. Montchrestien. funcţia jurisdicţională.

84 . peste 180 la număr) au intervertit cei doi termeni. Editura Oscar Print.3. D. Editura All Beck.13.3. Dogaru.4. Teoria generală a dreptului. 15. precum şi progresul lor continuu determinat de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea logică a modurilor de producţie”. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură 9. Dumitru. Curios. Craiova 1999. Ion.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului 9. pe când francezii indică cultura prin termenul de “civilisation”. Teoria generală a dreptului. Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context în care se completează reciproc. în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii. Introducere 9. Teoria generală a dreptului. Bucureşti 1999. Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori. Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.3. Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale. însă. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice 9. Luburici Momcilo.1. Gh. Editura Sibilo. Craiovan. pentru a desemna o anumită realitate.Dănişor. Bucureşti 2005.3. Astfel.2. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism 9. Bucureşti.5.3.3.4. De pildă. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic 9.3. Mazilu. fiecare în parte. Editura Ştiinţifică. C. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9. 14. că unul din aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura. 1999.1. I.Dănişor.1. Teoria generală a dreptului. 16.3. pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”. alteori sunt folosiţi singular.6. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice 9. Conţinutul unităţii de învăţare 9. Îndrumător pentru autoverificare 9.

muzică. 4. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură În limbajul cotidian. locuinţa. filosofie ş. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori. termenul de civilizaţie se utilizează. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . După Ovidiu Drimba. pe o anumită treaptă a dezvoltării lor. cât şi normele de comportament în relaţiile interumane. relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor.3. mai ales. 85 . Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3.3. îmbrăcămintea.definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Conţinutul unităţii de învăţare 9. 9. civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale.9. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale. pentru a desemna totalitatea valorilor materiale. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in civilizaţia şi cultura universală. timpul alocat este de 2 ore.a. În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia. concretizate în opere literare. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale.1.2. arte plastice.

Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. economie. În organizarea economică căutarea eficacităţii. Acelaşi autor consideră că cultura include atitudinile. limbaj. organizarea socială. acumularea capitalului. mediul înconjurător. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător. Aceste raporturi marchează structurile sociale. muzica. acumularea de cunoştinţe. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu. într-o anume societate. producţie. se vorbeşte de civilizaţie industrială. organele de stat. ale oamenilor între ei în muncă. grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale procesul de dominanţă. într-un grup ori la un individ. militară şi juridică. activităţile economice şi administrative. artele decorative sau aplicate. toate produsele experienţei păstrează ceva comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund la ceea ce omul caută să realizeze. obiceiurile. în măsura în care răspund unor exigenţe ale vieţii practice. Fără conceptul de valoare. familie. care duce la destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată să nu mai scape. de semnificaţie sau scop. cinci domenii ale societăţii instituţionalizate1. sub forma prestigiului. Raporturile: oameni – natură – societate sunt marcate de concurenţă. nici o creaţie umană nu poate fi înţeleasă. dreptul. politică. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. intenţiilor şi planurilor lui. pictura. de a gândi sau de a acţiona. cultură. instituţiile. mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la 86 . categorii de sexe şi vârste. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. Aici însă trebuie să distingem societatea organizată. sisteme.tehnologia. Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. sculptura. De aceea. instituţionalizată. literatura. în mod arbitrar. operele de ştiinţă. exprimă o dorinţă de putere. în special. populaţie. grupuri etnice. stratificări şi ramuri profesionale. filosofie. arhitectura. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se petrec. semne) este cel în care puterea este căutată. caracterizată prin formele de civilizaţie şi de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită în care cultura se manifestă. actele şi operele din domeniul spiritului şi al intelectului cum sunt: datinile. ornamentele şi divertismentele. credinţele şi practicile religioase. Cu toate acestea. Cultura corespunde unui mod de a trăi. 4. cele mai multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi juridice. în anumite împrejurări. formele de putere. dobândirea profitului. oricare ar fi întinderea diversităţii lor. proprie epocii pe care o străbatem. educaţia şi învăţământul. Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic. de lupta pentru viaţă şi spaţiu. În felul acesta. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată Chombart – se pot distinge. în practică raporturile sociale. 3. cucerirea pieţelor. 2.

constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. Dacă ne referim la civilizaţie. în acest domeniu. de moduri de producţie. în mod linear pornind de la inferior spre superior? De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii. care.conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări. ca obiecte de civilizaţie. 5. găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice. civilizaţia evoluează mai rapid. fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup. observăm că. de familie. pe când altele sunt indiferente acestui proces. În sfârşit. Cultura-creaţie. Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. a celor economice şi financiare. blocurile moderne au înlocuit bordeiele. şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte 87 . create în cadrul transformărilor tehnice şi economice. funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi. Prin ele subiectul poate deveni un actor. S-ar putea spune. în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri. se renunţă la cele vechi. a raporturilor de muncă. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai. domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia. dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere. de forme de muncă. valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. la valorile materiale create de ea. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale. că ideea de progres este proprie. adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice. poate. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi. are o tendinţă mai mare de stabilitate. într-un mod particular. cultura este mai conservatoare. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social. mai mult. primele reprezentând un progres faţă de secundele. cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu special al vieţii sociale. sancţionarea infracţiunilor. pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. locul poştalionului a fost luat de avion şi tren. se zboară în spaţiul cosmic. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti.

Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”. Dimpotrivă. Problemele privitoare la procurarea hranei. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. epocă ce a purtat numele de “matriarhat”. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. în domeniul culturii. triburi. 88 . o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. nu se perimează. o suită de dregători militari. prin natura preocupărilor sale. datorită dezvoltării condiţiilor de trai. cu timpul ea este împinsă de către bărbat. De la vite. asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei. unele dintre ele. o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. Cât priveşte cel de al doilea criteriu. şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. 9. În jurul acestui conducător militar se formează. la început singura detaşare admisă de colectivitate. Un moment important în dezvoltarea vieţii economice. din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane. pe planul al doilea.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi. de pace constituiau o excepţie. Valorile mai vechi. Cu timpul. de sânge. în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. criteriul economic. pe baza legăturilor de rudenie. În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau. acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii. triburi. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea.3. la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic. la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi. aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. fratrii. De unde. era persoana cea mai în vârstă. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie. iar momentele de linişte. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. cu timpul. În aceste condiţii. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile. a meşteşugurilor. printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor. aleasă drept conducător. dezvoltarea condiţiilor de viaţă. o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă. descendenţa socotindu-se pe linie maternă. la conducerea unor colectivităţi: ginţi. apariţia agriculturii. a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge.mereu. din rândul celorlalţi membri ei. a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi.

pe baza locului de domiciliu al populaţiei. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. cu legături teritoriale. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această întruchipare a bogăţiei ca atare. organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două exemple: Grecia şi Roma. drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii. ajunsă la un anume grad de dezvoltare. ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL. care s-au petrecut în societate şi multe altele. fratriile. Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. În Grecia Antică. În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi. întrucât stăteau în afara ginţii respective. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor. îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. Pentru a ilustra cum a apărut. în mod simţitor. în antichitate. Cu timpul. în perioada dezvoltării societăţii sclavagiste. au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile. Toate aceste schimbări. O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor. La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. Aceştia erau agricultori. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea. atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. se întâlnesc diferite clase şi grupuri sociale de oameni liberi şi semiliberi. Două momente sunt mai importante atunci când vorbim de aceste transformări. nu erau membrii ai ginţii. iar apoi Clistene. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi guvernaţi. triburile. precursorii iobagilor de mai târziu. Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult. meseriaşi. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii 89 . Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii. oameni eliberaţi din sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman). cu conducerea societăţii. Aceste două trăsături ale societăţii. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei publice sau a puterii publice. un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon.metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici. În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare importanţă o serie de reforme în Atena. care se desprinde din rândul celorlalţi membrii ai societăţii. Un prim moment îl constituie înlocuirea vechilor legături de rudenie. erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. negustori. a circulaţiei monetare. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. într-o formă ascunsă. de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. Numărul sclavilor creşte. toate celelalte mărfuri. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi. în mod istoric. de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare. care conţine întrînsa.

Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate. iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară. În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon.e. iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile. El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial. Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică. în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi).e. care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi. mai ales în sec. ales arhonte în anul 594 î. Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat. încercând să ia puterea în mâna lor. corăbii şi cămătarii.).. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice. care a înfăptuit o serie de reforme. dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive.e. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti. învestit cu puteri excepţionale. Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena. iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării. Fiecare filă. Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale. deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec. cei mai săraci dintre ţărani. la rândul ei. o a doua din împrejurimile oraşului. Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii 90 .n. de fapt. proprietarii de ateliere. ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. în funcţie de avere.n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi. a clasei stăpânilor de sclavi. iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi). membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive.proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă. a fost împărţită în trei tritii. în anul 509 î. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni). un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii.n.e. Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă. VII î.n. nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale. iar funcţii superioare (arhonţii. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti. Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene. care au reprezentat. ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei.VI î.

Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări primitive. 2. urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei. mai ales în economie. În aceste condiţii. El a împărţit pe toţi cetăţenii romani în cinci clase sociale. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea. cu exercitarea constrângerii. organizat potrivit condiţiilor războaielor neîntrerupte. cea a cavalerilor. Cei care posedau averi mai mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte. obţinute sub forma unui impozit specific. extracţia de minereuri. în funcţie de avere. b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. Produsele meşteşugarilor producători de mărfuri. Aceasta a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui. Din acestă cauză creşte mai mult rolul regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de funcţionari regali. Reprezentanţii puterii publice. El a împărţit întreaga zonă în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice. Babilonul şi mai ales Sumeria. Regele îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare. La rândul lor. care se desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu guvernarea. fiecare clasă era grupată pe centurii. În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. erau monopol al regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti. ştergând legăturile de origine ale poporului. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul. Dar faptul care interesează cel mai mult. Centuriile erau atât unităţi politice cât şi militare. sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi în Asiria. a fost deosebit de însemnat. din punct de vedere al apariţiei statului Roman.economice. a fost împărţirea administrativ-politică a teritoriului Romei. În aceste societăţi acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea războaielor. Se cunosc următoarele moduri de apariţie a puterii publice: 1. Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste 91 . grăbind. comerţul exterior. Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare. procesul de formare a statului sclavagist roman. se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii. Rolul acestei categorii speciale de oameni. oamenii regelui. în felul acesta. sau figurează cu numele lor şi numele tatălui. sfatul bătrânilor. nu mai era suficient pentru înfăptuirea constrângerii de către cei avuţi. dar accentuând diferenţa de avere. din fondurile de pământ ale obştii. Vârfurile oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice. Mărimea averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi.

iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor. care trebuia să asigure bunăstarea obştii. Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate. Aici. statul. la popoarele 92 . 5. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”. statul. două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale. nu prestau ei înşişi munci. Tigrul. care la început sunt lucrate de către membrii obştei. lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul. până la sfârşitul perioadei sclavagiste. de obicei marele preot. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine. Regele numea un conducător. erau deci şi “muskenum”. sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură. chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. 4. Marii demnitari.lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate. Aşa a apărut puterea publică. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”). a cetelor conduse de regele preot care. apariţia puterii publice s-a născut din contradicţiile care au apărut în sânul societăţii. căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice. pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi. iar cei din urmă “muskenum”. sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice. asiriene sau seleucide). ele s-au menţinut. pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat. urmate de anumite reforme la care ne-am referit mai sus. 3. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită. Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale. în acest fel. În jurul templelor se creează gospodării mari. în favoarea altora. care făceau parte din obşti. care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane. Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară. după cum s-a putut vedea. În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii. În Atena. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii). se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi. cu unele modificări. deţineau şi pământ. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. însă. şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice. în special. în acest fel. care se autoadministrează. în bună măsură. ei făceau parte din mai multe obşti. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi observată la Roma. victoria populaţiei venetice fără drepturi – plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului.

3. VIII î. Ea a urmărit întărirea armatei. În legile lui Hammurabi erau reglementate. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii 9. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor.3. XIII î. întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. însă.germanice după cucerirea Romei. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane. se referă la procedura de judecată. Primele articole.n. transpor-tul maritim. repararea prejudiciului cauzat etc. Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi. care numără în total 282 articole. Problemele juridice.n.a. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor.e. îl ocupă reglementarea proprietăţii. În Egiptul antic. precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor. primul legiuitor a fost Menes. a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior.e. furtul de femei. Apastamba. iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului. În sec. însă. de asemenea. Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei. care era format din 8 cărţi. în anul 1902. Narada. îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor.). Un loc important. Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. Babilonul. Cel mai important monument legislativ al Babilonului. etice şi juridice. infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris. 93 . Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti. în cadrul codului. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic În acest context vom lua ca exemple: Egiptul. El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie. să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor. munca sclavilor ş. în cadrul codului. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec. dispoziţii privitoare la construcţii. India şi China. la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli. familiei şi succesi-unii. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu. În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere. sunt expuse fără suficiente generalizări.. Gautama. Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase. să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon. care constituie partea introductivă a codului. Această lipsă. În textul găsit la Suza. o parte din articole erau şterse.

prin codificare. În Orientul Antic este vorba mai mult de un 94 . în China antică a dus. un cod penal. “strămoşul oamenilor”. acesta fiind. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi. O intensă activitate legislativă întâlnim în China. Legile lui Manu. la nesfârşit. un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice.Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii: a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut. dar ei nu erau prea numeroşi. precum şi la dreptul penal şi civil. codificarea făcută de Li-Kui. V-IV î.. cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu.e. VI-V î. În afara colecţiilor de legi. reflectă această luptă. după cum s-a văzut. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică). Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate. la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut. din antichitate. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. religie de stat. V-IV î. fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani şi budişti. El cuprinde probleme privitoare la structura de stat. Editarea Codului de legi al lui Manu. la o serie de contradicţii în drept.n. în timpul regelui Aşoca. În China. Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. a unui noian de legi. în special. devine apoi. dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. economice şi juridice. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor. nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului.n. cuprinzând 3000 de articole. în special. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist.e. unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. Budismul. b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale.n. la procesul de judecată.. la început în cadrul obştilor săteşti.e. În ce priveşte puterea publică. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit. Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. în sec. în mod firesc. c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat. aşa-numita “şcoală a legiştilor”. născut în sec. îngreunând în mod serios aplicarea lui. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. statul. O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. Edictarea. din nevoia de a cultiva pământul.

drept răscumpărare. Organele de stat. nu au ajuns până la noi. VI î. Eforii. formată întotdeauna din doi regi.n. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie.a. celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire. dezvoltarea comerţului şi a 95 . lipsirea de drepturi (atimia). Cu toate acestea. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor.sclavaj domestic. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ.e. Atimia era o pedeapsă foarte gravă. pedepse infamante ş. legi scrise în anul 621 î. pe care le-am cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat. erau: Regalitatea.n. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. În sec. Sfatul bătrânilor (Gherusia). în special. În Sparta.3. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el. Legile elaborate de el. prin intermediul legislaţiei elaborate de el. mai importante. În Atena. în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi.4.e. S-au descoperit. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci Efori aleşi de Adunarea Poporului. La începutul sec. Legile lui Dracon erau deosebit de severe. însă. o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate. în Sparta. care admitea donaţia şi testamentul. 9. Adunarea Poporului (Apella).n. IV î. rudelor celui ucis. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon. la început a predominat dreptul nescris – obiceiul. Puterea aparţinea. armata. Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată. două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită. Dracon a fost cel care a elaborat. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. Acestea sunt Sparta şi Atena. întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat. alungarea din localitate. aruncarea în prăpastie sau sugrumarea.e. Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. în realitate. pentru prima dată.

pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care mai adăugau. termen pe care era ales pretorul respectiv. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi întreţină tatăl. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o formă indirectă a hotărârilor împăratului. de obicei. pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii.n. I şi până în sec. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A.meseriilor în Atena. numele iniţiatorului lor. Până la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni. Cele mai frecvente edicte erau cele ale pretorilor. dreptul de proprietate ş. Împăratul ţinea o cuvântare 96 .a. obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti.e. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de “Legea celor XII table”. În sec. Ele purtau. care a coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de “dreptul civil”. ceva. În timpul lui Solon. care sunt atribuite lui Solon. al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat. DREPTUL ROMAN a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table. apărută în anul 450 î.e. la bătrâneţe.3. spre deosebire de “psefisme” care erau hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete. V-IV î.n. se refereau la o categorie nedeterminată de persoane. care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma. două comisii formate din câte 10 membrii (decemviri). În activitatea lor de aplicare a dreptului.. eventual. c) Începând din sec. 9. ele erau valabile timp de un an. dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a creat un alt mijloc de existenţă. pretorii aduceau anumite modificări legii. sunt câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii. Dintre dispoziţiile de drept civil. Sub presiunea plebeilor senatul a numit. De obicei. Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care nu aveau copii de sex bărbătesc. pe rând. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”. legea a început să devină principalul izvor de drept în Atena. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii. b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii. Astfel. De regulă. III hotărârile senatului au devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit “senatus-consulte”. Areopagul a primit sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de ocupaţie.5.

Cu timpul aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri. Posibilitatea invocării acestor din urmă autori. Codul Hermogenian şi Codul Teodosian. Modestinus şi Gaius. adesea. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius. multă vreme. care cuprindeau constituţiile imperiale. cel mai important jurisconsult roman a fost Papinian. denumite astfel după numele celor care le-au întocmit. a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a celor barbare. o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe concrete. În perioada imperiului. ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec. de asemenea. În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele jurisconsulţilor romani. În această ordine de idei. însă. era condiţionată de prezentarea operei lor în original. Cele mai importante lucrări bazate pe operele jurisconsulţilor romani. s-a împletit cu dreptul roman.a. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept). se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor. Dreptul acestor popoare. precum şi a autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. în perioada migra-ţiunii popoarelor. o codificare a legilor romane intitulată: “Lex romane vizigotorum”. “Comentariu asupra legii celor XII table”. în timpul împăratului Augustus. din care cauză s-a numit şi Breviarum Alarici”. persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li se aplica legea regatului lor. din anul 475. şi. II capătă putere de lege. La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. în ordine cronolo-gică. “Comentariu asupra edictului provincial” ş. care a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici: Papinian. Operele lui cele mai însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. Sextus Cecilius Africanus şi pe Gaius. întocmite din ordinul lui Justinian. Dintre jurisconsulţii acestei perioade mai amintim pe: Paul. Acestea s-au numit jus respondendi. în timpul lui Alaric al II-lea. 97 .în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o hotărâre proprie. juriştii nu se mai refereau la senatus-consult. d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile imperiale”. Astfel. Cele mai cunoscute sunt: Codul Gregorian. În perioada migraţiunii popoarelor deci. În secolul V. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor de drept întrucât. În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii. iar vechilor locuitori ai statului roman (băştinaşii) li se aplicau legile romane. În vederea unei mai bune aplicări a legii. popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe teritoriul fostului imperiu roman de apus. Paul. care a scris şi o istorie a dreptului roman. În anul 426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”. sunt cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”. Ulpian şi Modestinus. Aceste colecţii au luat numele de coduri. e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă “Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). la vizigoţi întâlnim “Legea lui Euric”. în procesul elaborării lui. Ea a apărut în anul 506.

La ostrogoţi întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat “Edictum Teodirici”. din punct de vedere al organizării lor. cu polisurile greceşti. DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU a) Legi cu valoare constituţională: 1)“Magna Carta Libertatum” 2) Bula de aur maghiară. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti. până în 476 era noastră. STATUL ROMAN În ce priveşte statul roman. B. asemă-nătoare. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”.n. de asemenea. c) perioada imperiului din anul 27 î.e. el a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege. şi ţine până la înlăturarea regilor. pentru a da acestora un caracter mai unitar.3. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume. şi o codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”. pe măsura dezvoltării feudalismului. Cu timpul.n. . b) perioada republicană de la 509 î.“Practica Forensis”.e. 98 .6. în Evul Mediu. anul 753 î.. O codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”. dacă făceau parte din aceeaşi categorie socială. 6) “Legiuirile Bizantine”. dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade: a) perioada regalităţii. care începe odată cu întemeierea Romei. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism Cel mai important izvor al dreptului.n. din anul 516. întâlnim următoarele încercări de codificare: . 3) Bula de aur germană. l-a constituit cutuma.“Marele cutumiar al Franţei”. Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci.e. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică. Astfel.În statul burgunzilor se întâlnesc. în Franţa. două codificări. anul 509 î.. 9.e.n.

sau despre acele evenimente şi acţiuni care. executivă şi judecătorească. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială. delimitările produse pe baza criteriului de avere. că este “un act juridic''. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi. etnografia. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. după cum se va vedea. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia.a. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. La început. psihologia. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. puterea publică. Specificul ştiinţelor juridice. politologia. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. ştiinţe de graniţă. potrivit normelor de drept. În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii. dreptul administrativ). a dreptului penal. aplicarea constrângerii. Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din afară. chimia. biologia etc. edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. De asemenea.). cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. dau naştere. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor.). au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. educaţionale. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. În locul vechilor obiceiuri. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. Aplicarea unor asemenea norme nu mai putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. 99 . Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. fizica. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. organizatorice etc. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. reglementat de norme de drept. ştiinţe generale (logica. care produce consecinţe pe planul dreptului. a. cu un termen mai general. guvernanţii.). Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 APARIŢIA DREPTULUI. De exemplu: medicina legală. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil.4. normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice.). Despre un act. interpretarea lor. ştiinţa dreptului. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. medicale. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin colectivitate. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor care nu se supun normelor instituite de puterea publică. aplicarea normelor de drept. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. istoria ş. biofizica). face obiectul ştiinţei dreptului. că este “raport juridic''. societate şi gândire. Privită în contextul general al activităţii umane. Astfel se spune despre un raport social. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. cibernetica etc. astrofizica.9. statistica judiciară etc. matematica. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. unele dintre ştiinţele auxiliare. acela de “juridic”. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului.). unele norme de conduită din comunitatea Dreptul. sociologia. administrativ ş. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. de regulă.

fie pe anumite părţi care grupează normele. După cucerirea Daciei de către romani. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept. Pe teritoriul patriei noastre. de pildă. dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. Dreptul roman 16. singurul mijloc de apărare a intereselor private. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului? 15. au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. Întrebări de control şi teme de dezbatere 14. dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. pe teritoriul de astăzi al ţării noastre. Primele legi scrise. uneori. Cu timpul.Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. ci noţiunea de “dreptate” (dike). Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice. primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice.. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului. violenţa a constituit. Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice. dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani. De exemplu. nu utilizează cuvântul “lege” (nomos).. care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei. Legea celor XII table 100 . Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii.). fie în evoluţia lor istorică concretă. impus de către guvernanţi. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice. grupate pe baza obiectului lor comun. edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze. Uneori autoritatea publică intervenea direct. Statul şi dreptul în Orientul Antic. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. concretă. Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism. lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice. filosofia dreptului. Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp. primitive. procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă Concepte şi termeni de reţinut      Cultură şi civilizaţie. b) ştiinţele juridice istorice. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. dar cu un conţinut nou. sociologia juridică. Poemele homerice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. La începuturile ei.

Legea lui Manu. 3. b) Mircea Djuvara. Gaudemet. 5. Ed. Paris. c) Ulpian. Ed. Traducere de Ioan Mihăilescu. b) codul Hermogenian. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. 1982. 7. vol. Banu. III. I. c) codul legilor lui Manu Bibliografie obligatorie 1.I. Paul Henry. Ovidiu. Trad. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Ştiinţifică. V. Codul lui Hammurapi. vol. Ogiz. 6. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum: a) codul de legi elaborat de Bochoris. Filosofia Orientului Antic. Institutions de l’antiquité. Istoria generală a statului şi dreptului. 1948. 2. Vladimir. Drimba.. Ed. 1967. Hanga. 1935.Teste de evaluare/autoevaluare 22. Istoria culturii şi civilizaţiei.. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. 8. Politică. 1948. Negoiţă. I. 101 . Bucureşti. de T. 1920. Ştiinţifică şi Pedagogică. I. Chombart de Lauve. Bucureşti. Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic). 23. II. Ed. Cultura şi puterea. Avdiev. 4. Jean.

1. Aristotel scria: “Aici trebuie să se apuce.3. Editura Universul Juridic. la problema separaţiei puterilor în stat. Bernard.3. Istoria generală a statului şi dreptului. Ioan. Gheorghe. 13. 1971. adoptarea legilor. în sensul istorico-geografic (ţară). printre care aminteşte: Adunarea Generală. 14. 1966.3.9. Actami. Magna Carta Libertatum. 9. a unor organe cu diverse atribuţii. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10. Documente celebre ale istoriei. 1998. Paris. Teoria generală a dreptului. Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii. Ed. Teoria generală a dreptului. pronunţarea pedepsei cu moartea ş. Boboş. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. 1891. Cluj. Histoire du droit et des institutions de la France. 16. 1970. Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat. 15. care în lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului. Momcilo. una din căile următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi.Bădescu Mihai. dar nu se referă. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Glasson. 102 . Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat 10.2. Formele de guvernământ în Anglia. Ceterchi. în mod necesar.4. Franţa. 1991. Nicolae. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat 10. Ed. în “Magazin Istoric”. René. În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe. Popa.3.3. ori a le împărţi şi a le încredinţa pe unele. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10. David.1. The American Heritage History of the Law in America. 10. 11. Luburici. Bucureşti. Paris. Îndrumător pentru autoverificare 10. Bucureşti . cu încheierea şi denunţarea tratatelor. tuturor cetăţenilor. Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc. 12. Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel. E.1. de fapt. Bucureşti 2004. nr. SUA 10. iar pe altele numai unora dintre ei”.2. Teoria generală a dreptului. Schwartz.a. Introducere 10. Les grands systčmes de droit contemporains.

Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei puterilor.1. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului. întrucât el era cel care elabora normele de drept. în care el se referă la trei puteri: legislativă. de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune puterea de stat Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. executivă şi federativă. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război. 10. Conţinutul unităţii de învăţare 10. 6.definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern.10.2. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege.3. Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să 103 .

promulgate şi cunoscute de popor. “. care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi. Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. deoarece. În concepţia lui Locke. Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare. în lucrarea sa “De l’esprit des lois. din concepţia lui Locke lipseşte puterea judecătorească. pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ. ca un accesoriu al puterii legislative”. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată. va anihila toate celelalte puteri”. a separaţiei puterilor în stat.. adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat. el înclină spre o preponderenţă a puterii executive. puterea executivă şi puterea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ. atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori. spune el. o teorie abstractă. După părerea lui Locke. Părerile lui se referă. iar nu prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”). el scria: “tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. rămasă clasică. ar avea în mâini şi puterea să le execute. al cărui cetăţean era. prin judecători imparţiali şi cultivaţi. puterea executivă trebuie să revină monarhului. susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial. aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. mai degrabă. el precizează: “cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat După părerea lui Montesquieu. puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. totuşi. După cum se poate observa. este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte. căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un stat bine organizat. nu reprezintă. de fapt. “puterea judiciară se înfăţişează. care nu au între ele nici o subordonare”. în concepţia lui Locke. acesta ar fi despotic.. În acest sens. în special la separaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul. consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi. precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative. În acest sens. aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. Cel care a elaborat construcţia teoretică. ci o constatare a modului de organizare a statului englez din vremea sa. El abordează această problemă 104 .fie concentrate în mâna unei singure persoane. a fost Montesquieu. Astfel. după cum s-a văzut. dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop. dar. După adoptarea lor. “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite.

Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. Maryland. el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său. în puterea legislativă şi puterea executivă. aflate în această perioadă în plină organizare constituţională. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri. au introdus în cuprinsul lor acest principiu. Ei o împart în forţă şi voinţă. dar prin intermediul majorităţii parlamentare. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt responsabili în faţa lui. El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. altul picioarele şi nimic mai mult”. Mai târziu. mai ales între puterea legislativă şi cea executivă. executivul iese din alegeri. Astfel. Colaborarea. lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma iniţiativei legislative.considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”. în mod necesar. unde este asigurată demnitatea persoanei. în mod egal. când confundă toate aceste părţi. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o anume funcţie în principal. acestui fenomen. este explicată în doctrină şi prin modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri. Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative. În concepţia lui. altul braţele. sub forma lui tripartită: puterea legislativă. Primele constituţii ale statelor Massachusetts. însă. Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate teoretică şi practică. la funcţia exercitată de celelalte. executivă şi judecătorească. În acest sens. nici separaţia puterilor determinată nu are Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. Explicaţia pe care o dă. dar în forme specifice. Virginia. unui stat constituţional de drept. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra celuilalt o acţiune reciprocă. New Hampshire. când le separă. de justiţie şi de război. puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă. Din punct de vedere teoretic. în care există domnia dreptului. în drept de impozit. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în special dintre legislativă şi executivă). în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea. ea participă. în care unul ar avea ochii. s-a recunoscut dreptul puterii 105 . o împart în obiectul său. este alta. participarea parlamentului la activitatea executivă este mai limitată. el a fost înscris în Constituţia statelor federale. el a fost considerat ca o sursă a libertăţii politice. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. care aparţin. În schimb. ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească. În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată. Ele colaborează strâns la bunul mers al statului. participarea la discutarea proiectelor de legi şi votarea lor.

un regulament. care să reglementeze anumite domenii de activitate. dar ele sunt în parte goale de substanţa lor. Franţa. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea. formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor.2. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord. însă. nu era stabil. regulamente. Cu preţul acestei discipline. ordonanţe etc. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat. Numărul lorzilor. ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia.3. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe. Anglia este o monarhie constituţională. în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile. În cursul secolului al XX-lea. cu timpul. De aceea. şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative. de administrarea justiţiei. Unii autori subliniază chiar importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă. astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. SUA Ca formă de guvernământ. aparatul de stat şi forma de stat.A. cazul Angliei. prin activitatea sa spontană şi permanentă. cazul S. puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să fie motorul statului. Astfel. şi încă nu sunt întotdeauna observate”. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord.. continuă şi cu caracter tehnic. în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată. În secolul al XVII-lea s-a 106 . guvernul are rolul de a veghea cum. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. Guetzevich arată: “un decret. cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană. şi republica parlamentară. el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure. decât o măsură legislativă”. cazul Franţei. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă. Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt: A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul. bunul mers al statului. a) Camera lorzilor. Formele de guvernământ în Anglia. având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar. republica prezidenţială. care are o structură bicamerală.U. o ordonanţă prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege. cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. formulele parlamentare au putut să fie menţinute. organele executive şi organele judecătoreşti 10.executive de a elabora şi ea acte normative. Potrivit părerilor lui. ordine. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier. Asemenea acte normative sunt: decrete. Uneori.

pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare). El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. De menţionat că. din nou. în urma unei reforme electorale. el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală. În momentul în care a fost numit în această funcţie. Camera Comunelor îşi alege un preşedinte. fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră. chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. modificată competenţa Camerei Lorzilor. În prima calitate. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor. Înainte de adoptarea acestui act. a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor. În prima sesiune a noii legislaturi. libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. aproape toţi muncitori din oraşe. în urma legii din 1911. în materie de legi financiare (“Money Bill”). Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate. din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. puşi sub acuzare de Camera Comunelor. în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”). în 1867. care poartă denumirea de “speaker”. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor. iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. a fost redus la doi ani. prin Actul despre Parlament (Parliament Act). b) Camera Comunelor. Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea. În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor. la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. ea putea să se transforme. Au fost reduse atribuţiile legislative. aşa cum se prezintă astăzi. judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului. În materie de legiferare. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor 107 . iar drept rezultat al acestei reforme. după împrejurări. majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. De altfel. Organizarea şi funcţionarea ei. înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. numărul votanţilor a crescut cu un milion. În 1911 a fost. este rodul unui şir de modificări legale. Potrivit noilor reglementări. care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi.încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu. În domeniul judiciar. Camera Lorzilor şi-a păstrat. Astfel. În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei. Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut. drept care se menţine şi se respectă şi astăzi. dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. însă. dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv. cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre. care va deveni şi membru al Camerei superioare.

în anumite cazuri. Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. fie a mai multora. Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei Comunelor. legea elaborată de Parlament vizează principiile generale. în mod just. al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă originală în Statele Unite ale Americii. acest organism ia denumirea de Comitet de Credite. Din această cauză.îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere. poate. lăsând posibilitatea ca. fie în mâna unui singur om. prin cucerire sau prin alegere. naţionalitatea. care punea bazele Constituţiei Americane. drepturile reale. Hamilton scria: “În această guvernare dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. drepturile civile. FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat în Franţa. cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. problemele învăţământului şi regimul proprietăţii. se spunea: “Acumularea tuturor puterilor. În Convenţia de la Philadelphia. regimul impozitelor. În prezentarea lui. legislativă. Atunci când examinează cererile de deschidere de credite.UA. bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi Senatul)”. politicienii americani au susţinut că competenţele între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de Constituţie. însă. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în Statele Unite ale Americii.) A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini. Comitetele permanente şi celelalte comitete. fie în mâinile câtorva oameni. obligaţiile civile şi comerciale. De această dată. de către speaker-ul ei. starea şi capacitatea persoanelor. Acest comitet are o competenţă exclusivă în materie financiară. determinarea crimelor şi delictelor. S. şi în special în probleme bugetare. reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. principiile dreptului penal. s-a dezvoltat şi el în mod istoric. garantarea libertăţilor fundamentale. Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor. statutul persoanelor în dreptul privat. cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice. procedura penală. ci de preşedintele comitetului. Este interesant de 108 . denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici. comitetul nu mai este prezidat de speaker. Este format din două camere: Adunarea Naţională şi Senatul. Parlamentul. să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”. fie ereditară. Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte. Acestea sunt. în general. o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958. Cele mai importante proiecte de legi sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere. În alte domenii. dreptul la muncă şi legislaţia socială.

în art. în afară de Parlament. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. ci decretele elaborate de guvern. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului. La activitatea legislativă mai participă. este condus de prim ministru. inclusiv secretarii de stat. membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări. numeşte şi schimbă din funcţie. care este un organ de natură jurisdicţională. El asigură. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa. Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. 2. În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între Consiliul de Miniştri. care judecă 109 . Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative. primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa. Deşi guvernul. încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social.observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el. Preşedintele Republicii. în activitatea sa permanentă. În mod treptat. Consiliul de Cabinet şi Consiliile interministeriale. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. Consiliul Constituţional. în mod excepţional. consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. 5. să suplinească pe Preşedintele Republicii. pe membrii guvernului. Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii. Guvernul. în numele guvernului. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. De regulă. funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului. pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. precizează că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei. să fie nu legile. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor guvernului. în viaţa de stat a Franţei. Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. sub preşedinţia şefului de stat. trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. Constituţia din 1958. al integrităţii teritoriului. Împotriva lor nu există nici o cale de atac B) ORGANELE EXECUTIVE 1. proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru. la propunerea primului ministru. există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta Curte de Justiţie. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Primul ministru poate. prin arbitrajul său. competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. Preşedintele este garantul independenţei naţionale. care înainte nu aveau acces. totuşi. ci de Consiliul Constituţional. al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”. Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru.

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei. Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ. Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului. Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului. 10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”. B) ORGANELE EXECUTIVE Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei, conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

110

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat. O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art. 92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ, menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Concepte şi termeni de reţinut     Separaţia puterilor in stat, Organe legislative, Organe executive, Organe judecatoreşti.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

111

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei

Teste de evaluare/autoevaluare

24. Organul legislativ al Angliei este a) Parlamentul b) Guvernul c) Organele administrative; 25. 26. 27. 28. Principalele puteri în stat sunt: a. Consiliile judeţene; b. Prefecturile; c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.

Bibliografie obligatorie

112

1.2.4. Leon Duguit. 1966. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 3. 1952. Paris. Constantele statului în sens politico-juridic 11. Ştiinţifică.definirea şi înţelegerea noţiunilor. Paris. 1921. Editura Dalloz. 1964. Jean Louis Bergel. Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11. 2004. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. şi în sensul politico-juridic. 1976. Paris. John Locke. de constante ale statului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate 113 . 6.2. 8. Conţinutul unităţii de învăţare 11. 11. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. Separaţia puterilor în stat. Constantele statului în sens istorico-geografic 11.1. Traité de droit constitutionnel. Bucureşti. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune problema constantelor statului si dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Introducere 11. Pierre Lalumičre et André Demichel. Gheorghe Gheorghe. 5. Ed.1.3. Îndrumător pentru autoverificare 11.1.2. Bucureşti. Essai sur le pouvoir civil. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11. Introducere CONSTANTELE STATULUI Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic.3. Théorie générale du droit. Montesquieu.3. De l'esprit des lois. Ed. 2. 4. Les régimes parlamentaires européens. Paris.

spaţiul geografic propriu statului. obiecte de artă. ape.a.3. politic şi spiritual.Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Constantele statului. politice şi spirituale. zăcăminte minerale. deci. politic şi spiritual. politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale. prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic. unelte de muncă.cu statul în ansamblul lui. şi anumite elemente etnice şi economice. socio-economice. şi un înţeles etnic. Pe teritoriul respectiv există. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu. Totuşi. Constantele statului în sens istorico-geografic a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul. întinderile de apă. clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu. În domeniul ştiinţelor sociale. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului .” poate avea valoarea unei expresii figurative. vestigii ale trecutului. Teritoriul cuprinde. atât în sensul lui politico juridic. monumente istorice. uneori. în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui. aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu. Conţinutul unităţii de învăţare 11. cum ar fi: specificul socio-economic. El nu este decât un cadru fizic. 11. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu. Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice. stilistice. socio-economic. costume ale unei comunităţi umane ş. În domeniul ştiinţelor juridice. construcţii industriale. într-o anumită măsură.1. atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. culturi agricole. politic şi spiritual. o serie de bunuri materiale: păduri. care suscită reacţii şi acţiuni. prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru. Teritoriul reprezintă cadrul natural. noţiunii de teritoriu i s-a atribuit. şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale. subsolul şi spaţiul 114 . cât şi istorico-geografic. iar nu teritoriului însuşi. pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic. dar nu ştiinţifice.teritoriul . inclusiv apele teritoriale.3. Alte elemente însă. timpul alocat este de 2 ore. de asemenea.

Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persoane. au jucat. are un caracter politic şi un caracter reprezentativ. cu care să acţioneze asupra naturii.aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. se impune definirea noţiunii de organ de stat. făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale. În felul acesta. un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă. atribuţii care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. voie. munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. de funcţionarii publici? Deputaţii aleşi pe baza votului universal. sau cu un alt termen. în sensul politico-juridic. a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu. se înfăţişează ca o totalitate de organe. el furnizează oamenilor cele necesare traiului. funcţionari. Mediul geografic. care sunt subvenţionaţi de partidele ai căror membrii sunt. care nu erau legate încă de un anumit teritoriu. senatori. pe care le găsea în natură. pentru a exista. dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale. judecători. fără îndoială. exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele Republicii. pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale deosebite. specializată. deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate. Trebuie menţionat faptul că. Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a 115 . în cadrul organelor în care au fost aleşi. egal. îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. pentru perioada în care îşi desfăşoară activitatea. diverse populaţii. direct şi secret îşi desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională. deputaţi. plante. Din punct de vedere economic. Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural. mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. Constantele statului în sens politico-juridic Dat fiind faptul că statul. procurori. pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte. politicienii de profesie. au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii. dacă nu sunt respectate de bună. Activitatea lor. ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie. În acelaşi timp. Unii dintre deputaţi. apoi. calitatea solului şi a subsolului. ofiţeri etc. cu timpul. la situaţia de nomad. Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat. Mai există. hotărâri care. rădăcini. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului. mai ales după descoperirea metalelor. de bază. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe.

landuri. în sensul politico-juridic. prefectură. b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări. primării etc. 116 . trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică a cetăţenilor. din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. de asemenea.4. ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite.. Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului. Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru. în ţara noastră.calităţii lor de reprezentanţi ai poporului. presupune mai multe momente: a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintrun organ de stat. de către partidele politice. de către parlament. primărie). c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi. îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local. comune etc. cu o structură proprie. în sistemele bicamerale. în statele contemporane. în organe reprezentative. ci din partea poporului. într-o formă organizatorică. se alege o dată la 4 sau 5 ani. a deputaţilor. în altele de către parlament. în acest caz. e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat de Codul Penal. la propunerea primului ministru. de regulă. Populaţia. 11. în cadrul cărora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări. care în art. regiuni. îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 În literatura juridică. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a fiecărei ţări în judeţe. ci ca o entitate de cetăţeni organizaţi. d) Numirea guvernului. sau a deputaţilor şi senatorilor. care îşi aleg organele care să-i reprezinte. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse. populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi. parlamentul. ca organ suprem executiv. Aceasta are loc în ţările cu formă de guvernământ republicană. format. Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic. arondismente. pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost aleşi (parlament. Pe plan local. oraşe. ca organ judecătoresc suprem. prin intermediul alegătorilor. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ. direct de către alegători. O asemenea structură a puterii centrale.

aceasta este o definiţie foarte generală. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat. în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi. a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat. La rândul lui. cu orice titlu. ele au apărut concomitent. conducători ai 117 . însă. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat. desemnează pe primul ministru. şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice. există o reţea de organe administrative. este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri. organele puterii de stat parlamentul. în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” . unii autori. la propunerea Preşedintelui României. aceea a funcţionarilor de stat. din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. Sensul noţiunii de funcţionar public. s-au conturat organele de stat colective. acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. iar apoi acesta. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar. La început acestea au fost persoane fizice: împărat. În legătură cu acest sens. deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate). dregători etc. prin intermediul parlamentului. este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. cu care trebuie să operăm în acest caz. ca reprezentant al voinţei poporului.expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori. formează împreună o structură organizatorică unitară . specializate în diverse probleme ale conducerii de stat. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii. o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat. ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”. indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. În anii socialismului. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială. investiţi cu această calitate de către parlament.(miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor. deputatul sau senatorul. anumite drepturi şi obligaţii. După cum se poate observa. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General. funcţionarii publici. indiferent dacă şi cum a fost învestit.Guvernul – organul central al administraţiei de stat. Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi.permanent sau temporar. În ţara noastră. ci pentru că au primit. după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. a unor colective organizate. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile.de exemplu . iar nu viceversa”. ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. La rândul lor. mergând de sus in jos. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori. Parlamentul. un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut. Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice. 1. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri. iar aceştia constituie. Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public. poporul alege pe reprezentanţii săi. apoi. senatorii. cu o sferă foarte largă. persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. De la apariţia lui. rege. Sunt asimilate cu funcţionarii. au existat unele discuţii. extinzând. tehnicieni şi funcţionari. şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. în felul acesta. În mod istoric. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului . considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. apoi. la rândul său. din partea parlamentului. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult.

solemnitatea. aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară.a. organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond . c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. denumit de regulă Parlament. Ce reprezintă constantele statului? 20. se bazează pe respectarea anumitor principii care. minister. executiv. buget etc Concepte şi termeni de reţinut      Constantele statului. din judecătorii. serviciile de informaţii. primăriilor. trebuie să mai adăugăm. ministerul justiţiei. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului. legiferare. Întrebări de control şi teme de dezbatere 19. este aceea de a elabora legile. având o structură unicamerală sau bicamerală. în toate ţările. executive şi judecătoreşti. ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata. guvern. ministerul de externe. cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare. ca elemente de constanţă. legislativ. impozite. constituţional. În ce priveşte organele judecătoreşti. secţii sanitare. interpelare. şi ele. de obicei. iar cealaltă. expresii. Activitatea organelor judecătoreşti. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor. ministerul sănătăţii. parlamentar. Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic. taxe.la noi în ţară judecătoriile. de asemenea. constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. Astfel. cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor. constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. Constantele în sens istorico-geografic 118 . Trebuie precizat. ministerul de inteme. altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori. la cele de mai sus. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie. de regulă. observăm că pe plan mondial acestea sunt formate din deputaţi. o Adunare a Deputaţilor. oralitatea. Există apoi organe administrative locale. ministerul comerţului. ministerul învăţământului. tribunale. şi existenţa unui aparat logic conceptual.. de învăţământ etc. Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ. jandarmeria. b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. care poartă diverse denumiri. că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond. de genul prefecturilor. În sfârşit. o serie de elemente de constanţă. trebuie considerate elemente de constanţă.unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale. deputat. una din camere este Senatul. existenţa unor organe centrale de ramură. care există în toate ţările contemporane. asigurarea dreptului la apărare ş. sesizăm că acestea sunt formate. În cadrul organelor administrative (executive). Cele mai cunoscute ministere. acreditare. juraţi etc. curţi. cum sunt: sistem electoral. Populaţia. pentru o perioadă limitată. însă. care cuprinde o serie de termeni. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală. putem sesiza. dacă ne referim la organele legislative. denumite ministere. Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură. nu numai în recurs. a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat. senator. pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat. Teritoriu. rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. poliţia. aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii. executive şi judecătoreşti. contradictorialitatea. şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni. De regulă.

30. Bibliografie obligatorie 1. Ce fel de subiect de drept este Statul: a) subiect individual.21. populaţia. Bucureşti. c) nu poate fi subiect de drept. puterea publică. Teoria generală a dreptului. instituţia de drept. ramura dreptului. vol. 1930. c) legile obiective. b) subiect colectiv. Constantele statului în sens politco-juridic Teste de evaluare/autoevaluare 29. b) teritoriul. Care suntr constantele statului : a) norma juridicã. 119 . Mircea Djuvara. I. sistemul dreptului.

Bucureşti. Paris.3. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Constantele statului. Teoria generală a dreptului.2. les constantes juridiques. Institutul Român pentru Drepturile Omului. 12. Edmond Picard. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune constantele dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 120 . Duculescu. Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional. Introducere 12. Cluj-Napoca. Ioan Ceterchi.Alexandru Fărcaş. Nicolae Popa. Momcilo Luburici. 7. 2005. 3. les permanences juridiques. Bucureşti. „Dat”-ul în drept 12. tot aşa şi dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei. Bucureşti. Teoria generală a dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12.2. Ed. 10. Flammarion. 1982. 2004.1.4. presupun şi o anume continuitate. Veronica Rebreanu. numai în cadrul lui. 4.1. Aşa cum civiliza-ţia şi cultura.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 9. cu exclusivitate. Ed. legată de o anume epocă istorică. Victor July 1. 6. de la apariţia lor şi până în zilele noastre. Academiei. 5.1. Actami. Ed. Editura Argonaut. Îndrumător pentru autoverificare 12. dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale. Introducere Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt cantonate.2. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12. 1998.3. Permanenţele juridice 12. 1991. Le droit pur.3. Conţinutul unităţii de învăţare 12. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. cu toată specificitatea ei.

oriunde.1.se întreabă autorul citat. Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. În continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului). Conţinutul unităţii de învăţare 12. Constantele dreptului. Edmond Picard. Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă? . mai întâi. Permanenţele juridice În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului. 121 . 12. Dreptul este o ştiinţă socială. copilul este obligat a-1 ucide. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă. În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide. Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău” este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută. În concepţia noastră. care le-a mai numit şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică. în orice societate şi în orice timp şi. în concepţia lui Djuvara. într-un mod exact. în sensul acesta. La o anumită vârstă a părintelui. nu este aşa. realitatea socială căreia i se aplică. dispoziţiile juridice investesc. în mod necesar. Pentru a-şi ilustra afirmaţiile. uciderea părintelui este crima cea mai josnică. Este faptul că ne găsim în prezenţa unui raport juridic. care se aplică în orice împrejurare.noţiunilor specifice disciplinei) . nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor. După cum precizează Djuvara. în principal. de un cunoscut jurist belgian. deşi rezultatele sunt diferite. totuşi. Constantele dreptului timpul alocat este de 2 ore. Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. cuvântul a fost folosit.3. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice. ar fi.definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. este de a expune şi studia “permanenţele juridice”. şi ne face să o recunoaştem ca atare.3.

care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. deşi . Acestea sunt relaţii economice.raportul juridic cu elementele sale componente. trei. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. în acelaşi timp. ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale. obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. subiec-ţii raportului juridic. de natura complexă a omuluic) În al treilea rând. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane. consecinţa este că omul. Dreptul îşi poate 122 . soluţiile cuprinse în aceste reglementări. 12. familiale.3. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective.2. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. sunt relaţii între oameni. la rândul lor. Relaţiile sociale orientează. sub diferite înfăţişări. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. printr-o mulţime de întâmplări. în opera de reglementare juridică. culturale. După cum se ştie. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Nici un legiuitor nu poate face abstracţie. „Dat”-ul în drept Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. ale epocii în care trăieşte. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. care oferă obiect reglementării juridice. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. b) În al doilea rând. sentimentelor. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. produs al relaţiilor sociale. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. fiecare apărând.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. ci şi a societăţii şi gândirii. dar cu toate acestea. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. drepturile şi obligaţiile lor. un “dat” fundamental al reglementării juridice Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). în special. este. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. susceptibile de a dobândi înţelegerea şi. în acelaşi timp. de asemenea. nu creează dreptul în mod arbitrar. întrucât relaţiile sociale.

b) În domeniul legilor sociale observăm că. De exemplu: legea valorii. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. sau aproape la fel. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic. influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective. În acest sens. anumite tipare. în aşa fel încât. există anumite trăsături de mai lungă durată. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. Pe linia aceasta putem desluşi. relaţii între vânzători şi cumpărători. influenţând şi. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. observăm că. mai ales în două direcţii: în direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). dacă fiecare epocă istorică. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. contract. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. uneori. pe planul structurii acestor relaţii. cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”.realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. proprietate. relaţii între soţi. duce la anumite transformări. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile.conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. în domeniul relaţiilor sociale. în primul rând. elementele de continuitate pot fi întâlnite. neapărat. Elementele de legătură le întâlnim. anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. mai ales. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. în toate epocile istorice. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. a cărei 123 . fiecare tip de civilizaţie şi cultură. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. Dar. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură.

Modul lui de gândire. de acest aspect.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. De asemenea. obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc 12. cum sunt ocrotirea vieţii. cu natura sa complexă. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane. idealurile sale. uneori. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. În acelaşi timp. Tot pe acest plan. Cu toate acestea. cu toate consecinţele ce decurg de aici. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. Din această cauză o întâlnim . în principal.cu trăsături şi efecte diferite . întâlnim anumite însuşiri fizice. sentimentele. însă. convingerile. putem distinge anumite idealuri.acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. deşi .în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective. de lungă durată. în mod necesar obligaţia de a ţine seama. trebuie să-şi găsească. subiecţii raportului juridic. interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci. putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă. cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice. În acest domeniu. ar fi. nu creează dreptul în 124 . a sănătăţii persoanei. pe planul reglementării juridice. comune tuturor oamenilor. De exemplu.4.este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici. idealuri comune. este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. idealurile. raportul juridic cu elementele sale componente. spre deosebire de relaţiile sociale. obiectul raportului juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Constantele dreptului. ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor. chiar în ce priveşte anumite probleme de fond. a libertăţii. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. În ce privesc concepţiile. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. Dreptul. biologice. împărţirea oamenilor pe sexe. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă . în fiecare epocă istorică. fiziologice. Omul este un produs al epocii sale. Şi în acest domeniu. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. în concepţia lui Djuvara. întâlnim şi anumite concepţii. drepturile şi obligaţiile lor. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului.

care oferă obiect reglementării juridice. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). de asemenea. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. b) În al doilea rând. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. proprietate. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. în domeniul relaţiilor sociale. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. Pe linia aceasta putem desluşi. Elementele de legătură le întâlnim. sentimentelor. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. în ce 125 . uneori.mod arbitrar. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. În cadrul unei asemenea concepţii generale. familiale. dar cu toate acestea. influenţând şi. Dar. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. în primul rând. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. este. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. întrucât relaţiile sociale. În acest sens. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. în acelaşi timp. în toate epocile istorice. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. sunt relaţii între oameni. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. mai ales. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. După cum se ştie. produs al relaţiilor sociale. pe planul structurii acestor relaţii. Relaţiile sociale orientează. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. sub diferite înfăţişări. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. mai ales în două direcţii: în direcţia Cu toate deosebirile esenţiale. relaţii între soţi. contract. elementele de continuitate pot fi întâlnite. relaţii între vânzători şi cumpărători. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. ci şi a societăţii şi gândirii. anumite tipare. observăm că. printr-o mulţime de întâmplări. culturale. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. Acestea sunt relaţii economice. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. la rândul lor. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. ale epocii în care trăieşte. un “dat” fundamental al reglementării juridice c) În al treilea rând. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. duce la anumite transformări. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. fiecare apărând. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. neapărat. consecinţa este că omul. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii.

nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. întâlnim anumite însuşiri fizice. Din această cauză o întâlnim . . idealurile sale. a cărei acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. În acelaşi timp. În ce rezidă Dat-ul în drept? 23. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. Omul este un produs al epocii sale. întâlnim şi anumite concepţii. fiziologice. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. în fiecare epocă istorică.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuri. comune tuturor oamenilor. Întrebări de control şi teme de dezbatere 22. b) În domeniul legilor sociale observăm că. De exemplu: legea valorii. Dreptul. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. Concepte şi termeni de reţinut  Constantele dreptului. Modul lui de gândire. sau aproape la fel. Cu toate acestea. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara 126 . în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. idealuri comune. cu natura sa complexă. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. dacă fiecare epocă istorică.cu trăsături şi efecte diferite . fiecare tip de civilizaţie şi cultură.  Dat-ul în drept. există anumite trăsături de mai lungă durată. biologice. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte.  Permanenţe juridice.

Teste de evaluare/autoevaluare 31. Sunt constante ale dreptului: a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului; b) teritoriul, populaţia, puterea publică; c) relatiile sociale.omul,legile obiective. 32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat: a) Justinian; b) Mircea Djuvara; c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept 13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept 13.3.3. Legea ca izvor de drept 13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

127

13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.). Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale. În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului. Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului; 12. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) - definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

128

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii. O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

129

şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text. timp îndelungat. Deci.e. apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi. indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice.n. deci. dreptul autohton. în esenţă. a fost favorizat. Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic. iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î. mai repede şi într-un mod mai sigur. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius. probabil.3. în acest sens. care aveau un pronunţat caracter politico-juridic. nesancţionate. care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î. în cea mai mare parte a lui. rege legendar geto-dac. Reglementarea unor astfel de relaţii.n.2.n. vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile locale. pe teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane. în continuare. al cărui text datează din anul 224. norme de drept. şi poate chiar accelerat. o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. cu privire la măsura în care dreptul roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian. Începând cu secolul al VI-lea î. sancţionate ca atare. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor. format pe baza cutumei. probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane. organele de procuratură (prin 130 . în paralel cu dreptul roman. cu un rege geto-dac conducător al unei uniuni de triburi.. În acest sens. era tot drept roman. procesul transformării obiceiurilor în norme juridice.e. Jurisprudenţa ca izvor de drept Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare. Dar. – care există în Digeste. mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi.n. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete. în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei. 13.e. care au beneficiat de un cadru propice pentru a deveni. ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini). a existat în provinciile romane. creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti. Sunt. din Ulpian – secolul al III-lea e. dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local. de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni tribale. a căpătat. Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane.cât şi în relaţiile juridice externe. a consolidat un drept geto-dacic format.

Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului). însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective. În acest sens. desigur – pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi. fireşte. Într-un al doilea sens. şi transpunerea acestei norme în practică. are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului – care. prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept. de multe ori practicienii le dau soluţii diferite. constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului. Ne vom referi. de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej). dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic. la primul sens. având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. de capacitatea intelectuală de interpretare a realităţii. care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ care aplică legea. datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). Este. ţinem să 131 . De aici vine şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate. de posibilităţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş. Dar. dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate. incontestabil. În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. pe de o parte. Or. în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o. acest proces este extrem de complex. în sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului respectarea Constituţiei. dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care. Jurisprudenţa este. În acest sens. îi probează şi îi legitimează valabilitatea. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor prescripţii teoretice. practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii. ca atare. de această dată. de voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică. un sens foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat. Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. cu cazuri concrete apreciate. ca o condiţie sine qua non.a. În acest proces de interpretare. Aşadar.m. nici în doctrină şi nici în practica judiciară. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare. de o persoană fizică învestită cu atribuţii specifice într-un organ judiciar. un izvor de drept – un izvor de drept formal. prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ emis de acesta. prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. pe de altă parte.d. tocmai activitatea practicianului. prin aceasta.soluţiile rămase definitive). intervine. hotărârile organelor jurisdicţionale. de cultura sa de specialitate şi de cea generală. fără îndoială. soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. nasc un număr extrem de mare de probleme cărora.

13. această perfecţio-nare fiind făcută. Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată.3. Legea ca izvor de drept Analizând problematica legii ca izvor de drept. din această practică. să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul legislativ. ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti.subliniem o mutaţie cu totul deosebită. printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale. ci numai configurată sau. părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei. dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept. o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. poate trimite cauza la Curtea Constituţională. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de drept. morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia. prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate. judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei. tot de legiuitor. 143 din Constituţie) şi. c din Constituţie. prin competenţa sa. 144 alin. Rezultă. extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de drept care este jurisprudenţa. o normă juridică. decizii deosebit de importante. direct de practică. conform textului constituţional menţionat. în mod nemijlocit. în teoria dreptului nostru. în final. Aceasta deoarece. istorică. instanţa judecătorească. Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum. În acest sens. care a apărut. ca atare. logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului. desigur. voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. după Revoluţie.3. specifică statului de drept. până la apariţia Constituţiei din 1991. 1 lit. folosind mai ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională. Vom exemplifica acest lucru. fiind o cale de formare a jurisprudenţei. în sensul la care ne-am referit mai sus. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de 132 . nemijlocit deci. dar şi cu propria capacitate profesională. Pe baza acestei iniţiative. perfecţionată cu ajutorul practicii. că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. care pot. Iată însă că. prin el însuşi. care este Parlamentul. Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este. care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. legal. Constituţia română de la 1991 a deschis o cale. formându-şi propria opinie. În art. argumentând-o în mod corespunzător. în cel mai bun caz. astfel. trebuie să definim această noţiune. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v. Sigur că cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului dar. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice (gramaticală. Opinia părţilor devine. se prevede. nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze. sistematică. De aceea. prin ele însele. causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. art.

pe baza unei proceduri specifice. denumită. în cel mai înalt grad. Toate celelalte legi (denumite şi ordinare). făcând imposibilă aplicarea ei. parţial. prin natura lor.). Aceasta deoarece. Dintre legi. în realitate. aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor. şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”. Pentru a se argumenta această natură (filosofică. de fapt. încercării de modificare a soluţiilor i se opune. investit cu o anume autoritate. şi nu numai legea ca atare. de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este. în 133 . Autorii consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură.lege. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează. şi Legea fundamentală. contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia. în consecinţă. şi anume coerenţa ei. În acest sens. în legătură cu procesul de construire a unei norme juridice. Există. cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii. credem. vor intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. discutabil. o operaţiune logică va consta. De altfel. în prim rând. Dar nu la acest sens ne vom referi. după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă. fără excepţie şi în drept (s. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină. fiind imposibilă atât formarea textului de lege. Privim cu rezervă acest punct de vedere care este. se menţionează. desigur. Mai mult decât atât. şi obiceiul este lege. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi. parlamentul (sensul restrâns). în ultimă instanţă). ea concretizează. din afirmaţii raţionale. că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie. cu predilecţie. coroborată cu raţionalitatea acesteia. sau este vorba de orice act cu putere obligatorie. în continuare. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi. o operaţiune logică. afirmaţii raţionale. deşi. În drept.n. pretinde a i se respecta dispoziţia. desigur. tocmai raţionalitatea legii. fără excepţie. prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”. ca fiind cea mai importantă lege în stat. ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia. desigur. Or. sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei. rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept. ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. în care ar intra orice act care. se rezervă legii locul central în contextul actelor normative. fiind considerată cea mai importantă dintre acestea. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice. interpretarea corectă a acesteia. în acest sens. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt. Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia.

Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. Alături de rolul de informare. şi sistemul de drept în criză. privesc. Doctrinei i se recunoaşte. Aceste date. Desigur. odată cu întreaga societate. o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. Doctrina ca izvor de drept În ştiinţa dreptului. şi. deoarece o politică. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului. 1300 de decrete pe an şi cca. se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată.000 de hotărâri judecătoreşti). şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil. care alcătuiesc “complexul cauzei judiciare”. la rândul ei. Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului pozitiv. ea poate aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. în orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare. indubitabil. în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept. inflaţiei legislative. i-ar scădea forţa ştiinţifică.procesul juridic. Totuşi. în general. spre exemplu. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept. deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. Nu ar mai fi ceea ce este şi. iar pe de altă parte. doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv. cu totul particulare. conferinţe etc. ci în toate cauzele. uneori. de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic. folosind întreaga 134 . străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează. în medie.3. pe de o parte. în plus. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină. mai ales. 25. alţii. desigur. pe acesta din urmă.). faptul că este o autoritate care are o misiune foarte importantă. datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa apar. însă. în acest caz – mai pregnant argumentele politice. Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă. ci. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite. problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. de către practicieni. Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina. întregul sistem juridic în criză. cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. totuşi. Astfel. şi aspectul “in personae”. care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale. dintr-un an calendaristic. Procesul judiciar implică latura subiectivă. datorită. nu numai aspectul “in rem” al cauzei. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate.4. mai mult decât atât. subiective. datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi. indiferent de natura lor juridică 13. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce. în locul căreia s-ar simţi. aşa după cum am văzut.

în principal. Cercetând sursele dreptului. ci de o criză numai a sistemului juridic.a. argumentat logic.experienţă juridică a timpului. ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun. ţinând. cât şi pe practician. singura eficientă. raţional şi istoric. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. de la care a împrumutat deja elemente specifice. ea însăşi o sursă de drept. de capacitatea sa de sinteză. caracterul de izvor formal al doctrinei. Şi în acest caz putem refuza. Dar “ordinea juridică”. Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. de pregătirea profesională ş. deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp). ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina. de experienţa sa juridică şi socială. în egală măsură. cu care am început.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”.m. în general. activitate care îl reprezintă atât pe legislator. creând principiile”. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. În acest sens. Lăsat nemodificat un timp oarecare. şi nu numai la nivel principial. se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic). îl reprezintă reflecţia. rolul de izvor de drept? În prima ipoteză. cât şi practicianul. De aceea. pe baza unui efort propriu. o instituie tot omul de ştiinţă. doctrinei. ea înmagazinează sistematic. în acest caz. În general.n. nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi). adică de cercetător. de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat. Or. 135 . oare. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. prin aceasta. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului. le generalizează şi sistematizează. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi. Djuvara nu a ezitat să afirme. dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici. pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice. M. n. de altfel. deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi. cea mai eficientă. în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. atât legisla-torul. pe care trebuie să-l depună.d. atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale. cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei). constatând realităţile juridice. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult. M. categoric. doctrina devine. rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. sistemul juridic “pierde teren”. Inevitabil. pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept. spune autorul: “Jurisconsultul. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. în acord cu realitatea. “cheile necesare perfecţionării dreptului. creatorul doctrinei sau practicianul.

Concepte şi termeni de reţinut      Definiţia izvorului dreptului. Enumeraţi izvoarele dreptului 25. Clasificarea izvoarelor de drept. Ce se înţelege prin jurisprudenţă? 26. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Noţiunea de izvor de drept. Izvoarele dreptului românesc: Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege Acte normative subordonate legii Alte izvoare ale dreptului. Contractul normativ. Întrebări de control şi teme de dezbatere 24. Jurisprudenţa.13. Doctrina ca izvor de drept 136 .4. Doctrina. Legea.

J. 4. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa: a) izvoare scrise.Teste de evaluare/autoevaluare 33. Ed. 1969.. Principiile filosofiei dreptului. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Academiei. Librăria Socec. Bucureşti. Th. Vecchio. Actami. Librăria Socec. G. I. 2. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. 1998.. Théorie générale du droit.J. Mircea. 3. Bucureşti. b) izvoare oficiale. Ed. Jurisprudenţa desemnează: a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Djuvara. Ed. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. Vulcănescu. 1980. Ed. 1987. izvoare şi drept pozitiv. Mommsen. Teoria generală a dreptului. vol.. oficiale. Istoria dreptului românesc.M. Bergel. indiferent de gradul acestora. Popa. 1970. Etnologie juridică. Istoria romană. Bucureşti. Hegel. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. Petit. Ed. A. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina? a) izvoare nescrise. 1930. 10.F. Mircea. Bucureşti. Paris.. 11. Naschitz. c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. Academiei. 9. Ed. Introduction générale au droit. Lecţii de filosofie juridică. 1994. c) izvoare nescrise.W. 35. I. 5. R. Drept raţional. b) totalitatea părerilor. Bucureşti. c) izvoare neoficiale Bibliografie obligatorie 1. Europa Nova. 34. Giorgio del. 137 . vol. opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului. Ed. Delhoz. Bucureşti.. Bucureşti. Nicolae. Djuvara. Grenoble. 8.. B. 1969. b) izvoare directe. 6. 1989.

1995. 13. Institutul Român de Studii Internaţionale. Drept internaţional public. Elemente de teoria dreptului. Năstase. 1968.3. 21. Bucureşti. Editura Dalloz.Marţian.1. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Lidia Barac. Editura Servosat Arad.4. Craiovan Ion.2.3. Proprietatea. Alex.. 1994. Ştiinţifică. S. Jean Louis Bergel. Stătescu. Editura Sibila. 1999. C. Contractele 14. Ghimpu. s. 22.a. Ed. S.1. Ţiclea. 1998. Bucureşti. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14.3. A. Bucureşti.) 18. 17. 19. Corina.. Craiova 1999.1. Îndrumător pentru autoverificare 14. Bucureşti. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14. (Folosită la redactarea capitolului de faţă. Bârsan. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia.12. Dreptul muncii.R. Niciu I. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. Casa de Editură şi Presă “Şansa”. Paris. Introducere Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Drept civil. Introducere 14.. 138 . Teoria generală a obligaţiilor. Alex. C.4. T. Cluj-Napoca. 2001. 1999. 16. Ghimpu.3.. circulaţia bănească şi emisiunea monetară 14.. 20. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. 14. Bolintineanu. Théorie générale du droit.3. Radu.2. vol. Ed. Teză de doctorat Conducător ştiinţific prof. Popescu. Introducere în teoria izvoarelor dreptului. Răspunderea juridică 14. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Editura All Beck. Dumitru. 1978. I. Bucureşti.. Ed. All. Teoria generală a obligaţiilor. P. Bucureşti. Bucureşti.. 15. Izvoarele dreptului. Anca. 1994. Dreptul muncii.. Teoria generală a dreptului. Drept internaţional contemporan. Editura Paideea. 2004. Corina Adriana. Dreptul economic 14. Gheorghe Boboş.3.

14.Definirea şi înţelegerea dreptului economic Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea juridică a relaţiilor economice Pentru unitatea de învățare.3. de drept administrativ. Acest drept a 139 .14. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 13. Proprietatea. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . circulaţia bănească şi emisiunea monetară Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane. de drept civil etc). timpul alocat este de 2 ore. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate.3. 14. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale despre relaţia drept-economie. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate de drept.1.2. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general (norme de drept constitu-ţional.

Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. greutatea în metal a fiecărei monede. În Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de normele dreptului feudal. Operaţiunile băneşti s-au modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini electronice de unde şi expresia de bani electronici. fraternitate” au descătuşat pe individ de îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să devină proprietari fără nici un fel de restricţii. sunt toate celelalte persoane care trebuie să se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său. în ultimul timp.fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi proprietarul . iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. În prezent s-a renunţat la această acoperire. din ce în ce mai mult un caracter internaţional. statul a reglementat. Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie. prin norme juridice. Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede. În sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. cel ţinut să respecte dreptul subiectiv. Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur. un curs valutar. până la un anumit grad. Aceasta asigură posibilitatea excluderii. Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice.în timp ce titularul obligaţiei. felul metalului din care erau confecţionate monedele. egalitate. Evaluarea în bani a mărfurilor a dobândit. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. În felul acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei. Proprietatea stă la baza schimbului. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec. în felul acesta. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun. o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. subiectul pasiv. XIX şi începutul sec. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub lozinca: “libertate. a utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane. A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri. Acest lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii internaţional 140 . monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu monedele altor ţări şi stabilindu-se. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a transfera sau schimba bunurile sale.

în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate. de exemplu. şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”. În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil.3. schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. schimb.3. ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă. contractul internaţional de factoring ş. După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu. circulaţia mărfurilor.14. Răspunderea juridică În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema răspunderii patrimoniale. contractul de locaţiune. contractul de credit. Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii. contracte. în condiţiile producţiei de mărfuri. contractul internaţional de coope-rare în producţie. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat). cu titlu exemplificativ. impozite. 141 . Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă. Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional. contractul de muncă. cum sunt: contractul internaţional de export complex. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice. potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat. fluxul economic va fi frânat sau accelerat. succesiuni.a. După modul în care sunt utilizate aceste contracte. credit ş.a. o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. Astfel au apărut. contractul de prestări de servicii. contractul internaţional de leasing. În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor. contractul internaţional de service şi întreţinere. contractul de vânzare. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate. mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie. contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj.2. 14. o vânzare pe credit. taxe pe circulaţia bănească.3. Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică. contractul internaţional de know-how. Contractele Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru a facilita circulaţia bunurilor.

acurateţe ştiinţifică. drept administrativ. a diferitelor reglementări cuprinse în constituţii. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale. Dezvoltarea capitalismului a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului. sub denumirea de drept economic. predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la apariţia disciplinei didactice drept constituţional. concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil. drept financiar etc. dreptul comercial. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi cel privat. cu claritate.concretizată în diferite monografii. Un pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia diferitelor constituţii. instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea. Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte norme juridice. comentarea lor. În sfârşit. din părerile unora dintre ei. nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept. fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii. Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă. articole. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi într-o serie de ţări europene: Franţa.a. În general. când este vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică. o tendinţă de a cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor economice. francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată 142 . studii. Reglemen-tând în special aspectele legate de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul proprietăţii. Apariţia acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură distinctă de drept. Nu rezultă însă. Dreptul economic În ultimele trei decenii se observă. încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. dreptul agrar şi industrial privat. Cei mai mulţi dintre autori îl plasează în ramura mare a dreptului public. procedura civilă. Teoretizarea normelor de drept.a. la unii autori. Germania ş. dreptul internaţional privat 14. din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ. cursuri universi-tare.3. Încă din sec.precizie tehnică. Italia. De asemenea. compararea între ele sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia ştiinţei dreptului constituţional . Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public. comunicări ştiinţifice. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă. dreptul financiar ş.4. doctrina juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil. al XVIII-lea. al reglementării juridice a unor relaţii sociale. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat.

Proudhon (1809-1865). El ar avea ca obiectiv menţinerea justiţiei sociale. celălalt nu este în măsură să penetreze structurile globale ale activităţii economice. de pe atunci. Se pare că el a fost primul. Baudeau a sesizat. P. Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi. Quesnay: clasa proprietarilor. 14. clasa productivă a agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre diverse grupe care participă la activitatea economică.deci . Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări sociale. aceasta corespunde celor trei arte: arta socială. Organizarea socială .“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polisuri”. complementar şi corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”.4. legislaţia economică “unică. Deşi Proudhon a fost un utopist. aşa cum se prezintă ea astăzi. Concepte şi termeni de reţinut 143 . Un secol mai târziu. eternă. divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează “societatea economică”. anunţând. nu trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic. printre primii. trebuie apreciată natura “federativă” a acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea economică. J. acest adevăr că orice activitate economică este reglementată de o “constituţie economică”. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. invariabilă. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari limitări a libertăţii economice prin putere. Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine dreptul economic. “economia concertantă” care caracterizează dreptul econo-mic actual. La rândul ei. ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau dreptul privat. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. De asemenea. în Franţa. Pentru acest autor. publică o lucrare intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865).s-ar baza pe “un drept economic. care a elaborat şi a utilizat noţiunea de “drept economic”. arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase sesizate de F. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”.

În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice? 28.     Proprietatea. Concepţii despre dreptul economic Teste de evaluare/autoevaluare 36. Emisiunea monetară. c) Proprietatea. Contractele. d) Emisiunea monetară. Răspunderea juridică. b) Fidejusiunea. Doctrina dreptului economic 29. f) Raspunderea juridică. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT SUNT a) Familia. 144 . e) Contractele. Circulaţia bănească. Întrebări de control şi teme de dezbatere 27.

în “Revue du Marché commun”. 6. Jaquemin. 1958. D. Diritto romano e diritto dell economia. 1970. Mircea. 3. Jaquemin. 1999. Guy. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. Pour une nouvelle approche du droit économique. Kaysen. 145 . 6. Teoria generală a dreptului. Editura Oscar Print. Bruxelles. Teoria generală a dreptului. I.. 1954. vol. Presses Universitaires de France. Grosso. 8.. în “La revue nouvelle”. Contribuţii la definirea dreptului economic. 5. An economic and legal analysis. Teoria generală a dreptului. Le droit économique. J.Bibliografie obligatorie 1. 1967. 1930. 11. Djuvara. 1967. Ryn. Schrans. 7. A. nr. vol. Dalloz. în “Il diritto dell Economia”. Principes de droit commercial. Luburici Momcilo. Paris. Craiova. van. Antitrust policy. 10. Bucureşti. 4. Socec. 2.. Droit commercial ou droit économique. 1954. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări... Editura Sibila. Bucureşti. Craiovan Ion. 1966. Turner. C. Alexis. I. octobre. 2005. 9.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->