UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Sem.I Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

1

CUPRINS
INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................ 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................ 1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................ 1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................ 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2.1. Introducere ................................................................................................................ 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ...................................... 2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ... 2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................ 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.1. Introducere ................................................................................................................ 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................... 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ........................................................... 3.3.2. Permanenţele juridice .............................................................................. 3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice ....................................................... 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................. Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Introducere ................................................................................................................ 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale ......................... 4.3.2. Clasificarea normelor sociale ..................................................................... 4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.................... 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept

2

5.1. Introducere .............................................................................................................. 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept .............................................. 5.3.2. Ramurile de drept ................................................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.1. Introducere .............................................................................................................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 6.3.1. Dreptul internaţional public ................................................................... 6.3.2. Dreptul internaţional privat .................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.1. Introducere ................................................................................................................ 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale ....................................... 7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ............................... 7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................ 7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice .............................. 7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale ............................................................................................................... 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.1. Introducere .............................................................................................................. 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 8.3.1. Noţiuni generale despre stat ................................................................... 8.3.2. Forma de stat ......................................................................................... 8.3.3. Legătura dintre drept şi stat .................................................................... 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................

Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere .............................................................................................................. 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

3

................................... 10... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ................3................... Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10................3.. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................... Îndrumător pentru autoverificare ........1.5....................1....... Constantele statului în sens istorico-geografic ..................................... 12........................ 9..................... Îndrumător pentru autoverificare ....................... 9....... Cutuma ca izvor de drept ...............4..................... 10..................4....................................... 9............................................ Introducere ... 12...................................4..................4............6......... 11................... 10................ 10..3................ Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..................................... Conţinutul unităţii de învăţare .....1........................................4.......................................3..1...2..................3........ 12...........3.................... Introducere ............3......................2.............................2................................. SUA ..3......1...... Introducere ....3...... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat ............. Conţinutul unităţii de învăţare ................... Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11................................... Permanenţele juridice .......... 9................ 13............................................... 12............3.............. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................ 10........................3... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic .................... 10.3....... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice ........................ Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat ...............................3...3........ 13......9..................................................................................2....... Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12..................3.........2..................3.................... 10............... 11.1...........................2...............2.......................................................Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură .................... Îndrumător pentru autoverificare ... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice ........... Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.................................................................................... Primele forme embrionare ale statului şi dreptului . Constantele statului în sens politico-juridic ......................... 12...................................... Îndrumător pentru autoverificare ......3..............1....................... Formele de guvernământ în Anglia... „Dat”-ul în drept.............. 9............... 11............. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism .....3.......................3.............................. 11.......................................2....................... Introducere ......................... Franţa...................... 13........3............................................ 9............... 4 .... Conţinutul unităţii de învăţare ....2...

....................................13............ 13...... Contractele ........................ 13................... Îndrumător pentru autoverificare ............4................................................................. 10..................................3........1..3. 14............ Introducere .................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.. 14....... 14............................................ Legea ca izvor de drept . Jurisprudenta ca izvor de drept .......2............ Doctrina ca izvor de drept ...............3.3........3.......... Răspunderea juridică ........................5......2..................... 14.................................................3...........3.............................1..... 5 ....................................3................... 13......... ...3................. 14............... 14..................................... Conţinutul unităţii de învăţare ....................... Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14......... Dreptul economic ......4........... circulaţia bănească şi emisiunea monetară ........................................................................ Proprietatea........................................... Îndrumător pentru autoverificare .....4....3.......................................................4....................

Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea.  abilităţi de cercetare. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept. răspundere juridică ş. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. integrarea unor domenii juridice din dreptul public şi privat. decât elementul formal. precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  generalizarea. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. raport juridic. ci ca. instituţia juridică. creativitate în domeneniul TGD.  capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. particularizarea. perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor juridice. şi ea o tentă filosofică.  capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare. prin felul în care o concepem. relaţii. desigur. el a avut scăderea de a nu reţine. 3. Această explorare are.  argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului. a normelor şi instituţiilor juridice. istorico juridice sau de ramură.  relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului. conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice.INTRODUCERE Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)  identificarea de termeni. procese.a.  utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic.  capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic. studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice: 1. Tocmai prin această notă filosofică. Asemenea categorii sunt: normă juridică. pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a dreptului. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea 6 . pentru ştiinţa juridică. concepte.  capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei.  realizarea de conexiuni între idei. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. sistem de drept. normativ. formulată de Hans Kelsen. utilizarea unor metode. concepte.  definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă. Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs. Aşa cum subliniază Jean Dabin. Instrumental-aplicative (proiectarea. 4. mai mult sau mai puţin aprofundată. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. văzută sub unghi filosofic. O teorie generală a dreptului. a celorlalte discipline juridice. Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind statul şi dreptul.  2. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare). izvor de drept. teorii.

Unitatea de învăţare 9. sarcini didactice. satisfacţia de a răspunde la întrebările disciplinei.  capacitatea de a avea un comportament etic în societate.  reacţia pozitivă la sugestii. Unitatea de învăţare 5. Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore) 7 . Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris. precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze. comportament. Noţiunea dreptului. etc. Unitatea de învăţare 6. Unitatea de învăţare 14. Unitatea de învăţare 11.unui sistem de valori culturale. Unitatea de învăţare 13. Unitatea de învăţare 2. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale (2 ore) Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Dreptul în sistemul normelor sociale Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore) Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2 ore) Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2 ore) Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ (2 ore) Constantele statului (2 ore) Constantele dreptului (2 ore) Izvoarele dreptului (2 ore) Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. Unitatea de învăţare 3. Unitatea de învăţare 12. aplicaţii. Unitatea de învăţare 8.  capacitatea de a aprecia diversitatea tematică. cerinţe. supus studiului individual al studenţilor. Unitatea de învăţare 7. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore) 2. fenomen.  acceptarea unei valori atribuite unui obiect.  implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD. conform legislaţiei în vigoare. În timpul convocărilor.  abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii. metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Unitatea de învăţare 4. morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale. studii de caz. Unitatea de învăţare 10. teste de autoevaluare.

Unitatea de învăţare 1 Noţiunea dreptului Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale 1.3. Editura Argonaut.3. Introducere în teoria generală a dreptului. I. Introducere Dreptul. Noţiune. Editura ALL. Editura Argonaut. 1994. Elena-Mihaela Fodor. 1998. Cluj-Napoca. Bucureşti. Privită în contextul general al activităţii umane.2.2. Nicolae Popa. Introducere 1. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.3. Editura ALL.3. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. 2003. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Sistemul ştiinţelor juridice 1. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. 3.4. ţinându se cont de rezultatul la temele de control ale studentului. Ceterchi. Veronica Rebreanu. Dreptul ca ştiinţă 1. 4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1. Mircea Djuvara. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca. Conţinutul unităţii de învăţare 1. Îndrumător pentru autoverificare 1. I. Bucureşti. Corina Buzdugan. Accepţiunile termenului „Drept” 1. Gheorghe Boboş. 2008.3. Teoria generală a dreptului. face obiectul ştiinţei dreptului. Editura “Actami”. pe bază de grile și subiecte în extenso. 1.1. 1999.2.1. Bucureşti. Teoria generală a dreptului.Bibliografie obligatorie: 1. 5. Craiovan. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8 . Colecţia revistei „Fiat Justitia” Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă.1. 2.

“Digestele”. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului. în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. Noţiune. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale. Accepţiunile termenului „Drept” Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri. Conţinutul unităţii de învăţare 1. 1. care acoperă două realităţi distincte.3. pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. noţiuni. dreptul este conceput în sensul de justeţe. “Questiones”.1.3. În acest sens. “Definiţiile''. principii. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .definirea şi înţelegerea noţiunilor. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore. echitate. Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un 9 . Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat. “Response”. prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile''. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului: concepte. categorii. 2.

ci şi ca un ansamblu de concepte. cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic. ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. face obiectul ştiinţei dreptului.2. iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă. 1. Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. cu alte cuvinte. sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte. obiceiuri. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem). În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci. practică judiciară). la rândul lui. de conştiinţă. privit ca un ansamblu de reguli de conduită. formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului. dreptul.raport juridic concret. respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. Şi dreptul obiectiv. În situaţiile de mai sus. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. nu numai ca un ansamblu de norme. Dreptul ca ştiinţă Dreptul.3. ori de câte ori se foloseşte expresia “drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor. Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme. privit nu în scopurile care îl comandă. Din această cauză. 10 . ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa. pe de altă parte. descrierea. iar. În sfârşit. care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea. Dreptul obiectiv. într-un fel specific ca o construcţie logică''. Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că. mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”. pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor. prin intermediul tehnicii. este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv. poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative.

Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. biofizica). psihologia. fizica.). Despre un act. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. organizatorice etc. a. educaţionale. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. grupate pe baza obiectului lor comun. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. matematica.Privită în contextul general al activităţii umane.). etnografia. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. politologia. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. sociologia juridică. administrativ ş. filosofia dreptului. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. aplicarea normelor de drept.).a. cibernetica etc. a dreptului penal. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică.). Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. executivă şi judecătorească. potrivit normelor de drept. societate şi gândire. aplicarea constrângerii. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. dau naştere. cu un termen mai general. fie în evoluţia lor istorică concretă. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. istoria ş. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. reglementat de norme de drept. Specificul ştiinţelor juridice. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. statistica judiciară etc. medicale.). Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. unele dintre ştiinţele auxiliare. Astfel se spune despre un raport social. ştiinţe de graniţă. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi 11 . interpretarea lor. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. că este “raport juridic''. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. De exemplu: medicina legală. fie pe anumite părţi care grupează normele. sociologia. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. De asemenea. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. acela de “juridic”. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură.). dreptul administrativ). astrofizica. ştiinţa dreptului. biologia etc. că este “un act juridic''. după cum se va vedea. b) ştiinţele juridice istorice. concretă. de regulă. chimia. care produce consecinţe pe planul dreptului. ştiinţe generale (logica. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă.

în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa. s-a dezvoltat sub diferite denumiri.3. pe de o parte. Anglia şi Statele Unite ale Americii. teoria generală a dreptului. Sistemul ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept. Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”. în special. Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire. patru: enciclopedia juridică. Această ştiinţă despre drept. În ţara noastră. Cu toate acestea. Belgia. se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa. sfera de probleme. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani. în Franţa “Introduction au Droit”). Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă. acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele. enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului. 1. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic. dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt: 12 . În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe. ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul. având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu. Aceşti termeni au fost. în primele decenii ale secolului nostru. nu se poate spune că filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul.3. în ansamblul ei. adică practic nelimitate. ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”. fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale. filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate. problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. prin care se delimitează de alte ştiinţe. În sensul arătat mai sus. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc''. subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial.ştiinţele auxiliare ale dreptului. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului. întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică.

un element nou de suprastructură care are propria sa filosofie particulară. teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală. la teoriile politice. Hegel. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist. pentru ştiinţa juridică. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. oameni ai bisericii sau politicieni. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare. existenţa. O teorie generală a dreptului. Aşa cum subliniază Jean Dabin. desigur. prin referiri la filosofie. a 13 . folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”. Marx. prin felul în care o concepem. distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. normativ. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”. În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în drept sau juristului format. formulată de Hans Kelsen. pe de altă parte. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică. a normelor şi instituţiilor juridice. Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care. izvor de drept. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. a eticii sau a politicii. o culegere de practică judiciară sau o carte de literatură juridică. acestea nu joacă decât un rol secundar. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. mai vechi sau mai moderni. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor.intersubiectivitatea.a. Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei. în raport cu premizele sale filosofice. filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod. Tocmai prin această notă filosofică. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. i-au putut influenţa pe jurişti. iar. şi ea o tentă filosofică. ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi. trebuie să admitem că dreptul reprezintă. Dacă sistemele filosofice ale lui Kant. în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său. pe de o parte. tehnică juridică. instituţia juridică. Sartre şi a multor altora. viaţa în comun. sistem de drept. şi în învăţământul juridic universitar. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. văzută sub unghi filosofic. Această explorare are. decât elementul formal. cu problemele justiţiei sociale. în cursul activităţii sale juridice. el a avut scăderea de a nu reţine. răspundere juridică ş. mai mult sau mai puţin aprofundată. a religiei. Asemenea categorii sunt: normă juridică. raport juridic. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă.

ca ramură universală (existentă în toate ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale. în general. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. articolelor ştiinţifice. dreptul administrativ. lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică. determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului. sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc. următoarele: dreptul constituţional. Din punct de vedere istoric. istoria dreptului italian etc. în mod cronologic. dreptul procesual civil ş. Astfel întâlnim dreptul constituţional. 14 . dreptul procesual penal. istoria dreptului românesc. Lucrările ştiinţifice. Ştiinţele juridice de ramură. ţării respective. în materie civilă sau penală. monografiilor. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Există o disciplină. În ipoteza. pe plan mondial sau într-o anumită ţară. în general: o legislaţie cu o problematică unitară. dar cu un anumit grad de relativitate. Aceste forme specifice. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare. constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri. fie pe anumite ramuri sau instituţii. de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod. dar nu corespondenţă perfectă. concretă. tratatele. studiile de legătură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură. denumirea. manualele. Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept. dreptul penal. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică. astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice. Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte. sunt. ştiinţifică. inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. constituie ramura ştiinţei respective. istorico juridice sau de ramură. Ştiinţele juridico-istorice. tratatelor. pe plan mondial formată din totalitatea studiilor. istoria dreptului bulgar. cu caracter istoric. Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. deosebite de alte grupuri de norme. în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal. În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi. dreptul poate fi studiat fie în general. făcând-o recunoscută în doctrina juridică. dreptul familiei. în mod firesc. dreptul financiar. ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică. format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă. dreptul civil. purtând.a. dreptul muncii. există o strânsă legătură. monografiile.celorlalte discipline juridice. pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură. sau dreptul constituţional naţional al fiecărei ţări. dreptul agrar. Între aceste trei aspecte: ramură de drept.

dreptul procesual civil. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. nici cu ştiinţa dreptului civil. Unele din acestea au o importanţă atât de mare încât viaţa juridică. cele mai importante reglementări cu caracter normativ. ca sferă. De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său. dreptul familiei. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. În cele mai multe cazuri. în învăţământul juridic universitar. ca problematică. tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective. decât disciplina didactică. Există apoi. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. Dreptul civil se predă. nu se poate lipsi de aportul lor. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. În acelaşi timp. cursurile. criminalistica. formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. În general tratatele. dreptul procesual penal ş. Acestea din urmă nu coincid perfect. ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice.Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului. ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. Ca disciplină didactică însă. cursurile. Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă. cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice. după cum s-a văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric. Ştiinţele juridice auxiliare. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor. La fel. manualele. persoanele fizice şi juridice. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. statistica judiciară.a. să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. ajung la generalizări teoretice. problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului. deci a unei ramuri de drept. De exemplu: dreptul financiar. în cadrul mai multor discipline didactice. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv. succesiuni ş.a. ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. ca ramură a dreptului este o ramură unitară. manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. cu ajutorul lor. contabilitatea. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de 15 . pentru ca apoi. ca sferă. ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură unitară. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe. psihologia judiciară. . Aşa de pildă dreptul civil român. Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional. cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective. dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil. iar nu pe ramuri. contractele speciale. pornesc de la practică. ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special.

drept material. de fapt. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă. 1.elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui. drept pozitiv.4. a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere. Ce este dreptul subiectiv? 16 . Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale 4. ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”) în limbajul juridic şi. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice? 2. aceasta datorită complexităţii. Ce este dreptul obiectiv? 5. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare. drept procedural. respectiv. drept obiectiv. importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale. a definiţiei dreptului. cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile. drept subiectiv. Concepte şi termeni de reţinut       Definiţia dreptului. a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept 3. şi anume: explicarea etimologiei şi originii.

d) principale. 2. etice şi speciale. c) Ulpian. c) cadrul natural. c) istorice. 3.Teste de evaluare/autoevaluare 1. 17 . cadrul economic. sistemul dreptului. b) teoretice. instituţia de drept. puterea publică. social şi politic naţional şi internaţional. Care sunt factorii de configurare a dreptului: a) norma juridicã. istorice şi de ramură. ramura dreptului. accesorii şi ajutătoare. factorul uman. practice şi complementare. populaţia. b) Mircea Djuvara. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe: a) teoretice. b) teritoriul.

11. Teoria generală a dreptului. I. 9. I. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează.2. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Teoria generală a dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2. Cluj-Napoca. Introducere 2. 8. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. 2. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului 2. Bucureşti. Elena-Mihaela Fodor.3.2. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă 2. 7. Editura “Actami”.3. Corina Buzdugan.Bibliografie obligatorie 6. Mircea Djuvara.1.4. 18 . Editura Argonaut. Gheorghe Boboş. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. 10. Introducere Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii. Editura ALL. Teoria generală a dreptului.3. 2008. Editura Argonaut. Bucureşti.1. Veronica Rebreanu. 1994. Bucureşti. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Îndrumător pentru autoverificare 2. Cluj-Napoca.2.3. Introducere în teoria generală a dreptului. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice.3. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice 2. 1998. 1999. 2003. Ceterchi. Craiovan. Editura ALL.1. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2. Nicolae Popa.

ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază.definirea şi înţelegerea noţiunilor. categorii.1. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă. agentul cunoscător. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice. Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători. într-un context praxiologic determinat. statornic în lucruri. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: concepte. noţiuni despre limbajul juridic. Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă.3.3. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere. apoi. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . folosind 19 . ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice timpul alocat este de 2 ore. În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă. Conceptul surprinde ceea ce este comun. permanent. reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. 2.2. principii. cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată.

în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile. prohibitive. Denumirea reprezintă. ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri.semnele lingvistice. poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare. în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea. spre deosebire de denumire. De exemplu. constând din două clase complementare. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc. de recomandare şi supletive. contemporani sau înaintaşi. denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. permisive. definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat. diviziunea. noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”. generalizarea şi particularizarea. Spre deosebire de diviziune.2. ce intervin în procesul cunoaşterii. ci este necesară descrierea însuşirilor lui. De exemplu. se clasifică în: norme onerative. Descripţia. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei. faptul că. este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. din punct de vedere informaţional. Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic. într-un fel. în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase. De exemplu. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii. modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei. la 20 . descripţia. De pildă. de regulă. abstractizarea şi determinarea. dar. clasificarea nu limitează numărul subclaselor. definiţia. de asemenea. De exemplu. reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei. clasificarea. Trebuie relevat. criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii. mai ales. este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul. ci la un conţinut informaţional determinat. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice. el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi. folosind semnele lingvistice. 2. analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor. dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor. pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului. prin intermediul rostirii şi scrierii.3. Descripţia. normele de drept. o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe.

Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut. Cu timpul. “fapta ilicită care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”. la o lărgire a extensiunii conceptului. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună.3. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete. făcând abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social. cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei. de exemplu. şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”. a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele juridice. asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului Teoria generală a dreptului. Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea. o tendinţă de diversificare. iar pe de altă parte. decretele.3. de particularizare. respectiv la o generalizare. dreptul cooperatist agricol. ci şi al uneia rapide. modul de orientare şi organizare a investigaţiei. restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări. Teoria generală a dreptului. determinarea sa. care include căile. prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice. pentru determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă ilicită”. o consecinţă a abstractizării. De exemplu. are şi un rol metodologic. Generalizarea şi particularizarea. dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm anumite note distinctive şi spunem. sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. Pe măsura abstractizării unui concept. meşteşugărească şi de consum. calităţile autorului faptei etc. prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea).schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. deoarece latura metodologică. în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea. ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură. un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării. Dimpotrivă.) şi s-a ajuns. care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''. reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''. renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”. ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. care este o consecinţă a abstractizării. care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare. asistăm la două tendinţe: pe de o parte. deci. Generalizarea este. Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice 21 . În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice.. particularizarea înseamnă adăugarea de noi note. a înlăturării treptate a unora dintre notele sale. unui concept. modurile şi mijloacele de descoperire a adevărului despre obiectul cercetat. De pildă. respectiv cooperaţia agricolă. Dimpotrivă. 2. pe această cale. valorile prejudiciate. Hotărârile Guvernului. fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice.

esenţa dreptului. cum sunt: tipul de drept. are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului. unii autori au susţinut că filosofia dreptului. prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi 22 . Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică. funcţiile dreptului ş. Anita M. metoda şi scopul lor. cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare “luate în sensul de procedee. necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei. cât şi necesitatea integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale. Astfel. Printre problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete. mergând pe linia adâncirii specializării. studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă. mijloace. În acelaşi timp. Dimpotrivă. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. Metoda istorică. a folosirii metodelor matematice şi demografice. necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. Teoria generală a dreptului. Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. printre care şi metodologia juridică. forma dreptului. În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice. aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului. susţinea necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare. după părerea lui. B.posibilităţi integrative. ca ştiinţă despre ştiinţele juridice. sociologic şi psihologic.a. În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. are mai multe aspecte: normativ. Aceste metode concrete sunt următoarele: A. că aspectele amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau psihologia şi sociologia juridică. autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”. fiecare cu problematica. prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline juridice. a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză. Aceasta însă nu înseamnă. Naschitz. Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului. Metoda logică poate fi definită ca o “totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice. în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale.

Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. iar activitatea de elaborare a dreptului. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale. cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”. “Cuvintele limbajului matematic sunt. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte. a logicii obiective a dezvoltării sociale”. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale. faţă de cele ale limbii uzuale. într-un cuvânt. oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice. în condiţiile pe care i le impune. ca şi în cazul metodei experimentale. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat. cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice). în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate 23 . cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. sistematizarea normelor juridice. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. constituirea sistemului de organe ale statului. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective. C. pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru. al cercetărilor penale). ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. având anumite limite. considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. Astfel. modelându-le. interpretarea normelor juridice ş. obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale. tinde mereu la perfecţionarea acestora. corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional. Metode cantitative. cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. regulile raţionamentului juridic. printre care şi experimentul. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice.dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne. D.a. fiind o observaţie provocată. S-a constatat însă că experimentul. Experimentul ar fi “acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii. soluţionarea concursului sau conflictelor de norme. limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate”. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă. a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.

Cu toate acestea. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. Pe de altă parte. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Cunoscând activităţile individuale. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor. Metode prospective. poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative. durata medie a realizării lor. putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea. o prefectură. 24 . Normele de drept conţin în ele o măsură. pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex. o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic. metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. o proporţie. prin cifre şi simboluri matematice. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister. E. semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Dreptul apare. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat. Uneori.de reglementarea juridică. ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor. cât mai apropiate de intensitatea măsurată. metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. deci. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale.

metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept. a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.metoda comparaţiei (sau a comparatismului.metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect) . Metodele cantitative 25 . generalizarea este rezultatul abstractizării) . Metoda experimentală. Metoda logică.metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială). Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului juridic? 7.metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg. Caracteristicile metodei prospective 9. de laborator. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2 Metodele utilizate în studiu dreptului Metode generale: . Concepte şi termeni de reţinut     Cunoaştere ostensivă. se creează posibilitatea extensiunii acelui concept.2.) . Întrebări de control şi teme de dezbatere 6. Cunoaştere discursivă.metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice) .metode experimentale.metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice) . statistică. Ce desemnează abstractizarea? 8.4. procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente) .metode de analiză cantitative (calcul matematic.) . Metode concrete: . prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc. evidenţa contabilă. metoda istorică.

d) cunoaştere discursivă. Abstractizarea este : a) o comparaţie. c) o operaţie logică. 26 . c) cunoaştere afectivă. 5. b) un silogism ipotetic.Teste de evaluare/autoevaluare 4. Metoda istorică are în vedere: a) limbajul juridic. b) cunoaştere directă. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul: a) cunoaştere ostensivă. c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică. 6. b) realizarea dreptului.

Paris. 2005.2/1975.3. 11. Însemnătatea enciclopediei juridice 27 . 1974. Jean Louis Bergel. Traian Ionaşcu. Lecţii de filozofie juridică. 3. Ed. 1979. 1998. 2/ 1964. Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii fenomenului juridic. Dragoş Iliescu. Théorie générale du droit. Jean Dabin. Paris. Giorgio del Vecchio. 14. Ed. Nicolae Popa. 4. Conţinutul unităţii de învăţare 3. Drept privat roman. I. 7. 12. în “Studii şi cercetări juridice”. Eugen Barasch. Enciclopedia şi filozofia dreptului 3.3. Editura Europa Nova. Ion Craiovan.2. Teoria generală a dreptului. 13. Iliescu Dragoş. nr. Editura Universul Juridic. Théorie de l'état et du droit.2. Didactică şi Pedagogică. Vladimir Hanga. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2. Théorie générale du droit. Popescu Sofia. 1999. Editura All-Beck Bucureşti. 1978.1. Mazilu Dumitru. Editura Universul Juridic.3. Actami. Introducere 3. Bucureşti. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Bucureşti. 5. Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3. Mircea Djuvara. Teoria generală a dreptului.Bibliografie obligatorie 1. în “Studii şi cercetări juridice”. Théorie générale du droit. 8. Dalloz. Ed. 1965. Paris. Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. Bucureşti.1. Mihai Bădescu. Radomir Lukic. 15. nr. Permanenţele juridice 3. 1969.3. 2005. Bucureşti. Metodologie Juridică. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3. Editura Dalloz. vol. Ed. 1930. 10. Friedmann. Teoria generală a dreptului. Ed. 6. Teoria generală a dreptului. W. Teoria generală a dreptului. 2004. Bucureşti. Paris 2004. 9. Bucureşti.3. Bucureşti. Problema constantelor dreptului. Momcilo Luburici. Oscar Print.

Nicolae Popa. Eugeniu Sperantia şi alţii. Introducere Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc. de orientare. enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni. specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană. Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi. de sancţiune juridică). Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. Gheorghe Boboş. George Plastara. introducere în drept. de exemplu din ramura 28 . care cuprind toate cunoştinţele dintr-o anumită ramură. sub care s-a configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a dreptului.3. ea distinge astfel drumul de celelalte discipline ştiinţifice”. Vallimărescu. Dan Ciobanu şi alţii. “enciclopedia juridică este înainte de toate un studiu preliminar. adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică. Al. Încă din secolul al XVIII lea s-a formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie. căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui. Ioan Craiovean. S. obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice. care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai târziu. strângându-se rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. Mircea Djuvara. G. precum Andrei Rădulescu (“Tratat de istoria dreptului român”). materială sau formală. teoria generală a dreptului. doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. în secolul al XVII-lea. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie juridică (idea de obligaţie. Astăzi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis. de subiect de drept. Dissescu. eminent jurist român cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX.1. Mircea Djuvara. a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă. admitea că enciclopedia studiază permanenţele juridice. După părerea sa. În România. drept general sau elemente de drept. Mironescu şi alţii. Longinescu. O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi cercetători ai fenomenului juridic. Sofia Popescu.

Acesta considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că "ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs. însă preocupări despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate. Dissescu. M. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe juridice Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice enciclopediei juridice i) . 4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. a filosofiei juridice.juridică. În Ţara Românească. considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului." 3. Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea. Djuvara. Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris.2. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice. Vallimărescu. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX. În 1275. în 1816 Ion Voda Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor. în cursurile prof. La Iaşi. umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor. TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. C. în general. 29 . Aceste preocupări fac obiectul istoriei gândirii juridice.definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului este de 2 ore. Eugeniu Sperantia. primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof. Al.

Astfel. pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii despre drept”. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. În antichitatea romană şi în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei tematici mai generale. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa. cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice. 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural). G. şi anume: 1. oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat. Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică. Enciclopedia şi filozofia dreptului Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale. 30 .3. Conţinutul unităţii de învăţare 3. Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate. spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare.1.W.3. Astfel. dreptate în înţeles preponderent etic.F. încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (17641844). 3) dreptul ca lege (drept pozitiv). În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”. Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală. precursorul Şcolii istorice a dreptului1. Este o abordare metateoretică. începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei. juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului. Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau filosofică.3. Hegel distinge astfel câteva semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept). a căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX. s-a folosit de acest termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv.

concepte. prin natura lor. în spaţiul dreptului. se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este). O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. reflectarea. nemijlocit concluzii. cu valoare de universalitate. a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. filosofia dreptului deseori a fost confundată. din perspectiva Teoriei generale a dreptului. Astfel. geneza şi evoluţia sa în ansamblu. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte. adică din punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. Încă din momentul dobândirii autonomiei sale. iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută. acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică. abstractizarea şi generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele de maximă generalitate. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice. in momentele istorice diferite. 2. abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic. opunând astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. 3. pe baza jurisprudenţei. la început cu teoria dreptului natural. 3. şi anume: 1. ce ţine strict de el. ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social. adică la nivelul acestei existenţe determinate a dreptului. în opoziţie cu „ceea ce este”. Stiinţele juridice speciale. filosofia dreptului oferă în mod direct. ele având nu atât valoare euristică (metodologică). Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică. cum procedează ştiinţele dreptului. ci prin opera de sinteză pe care o face. cât 31 . fără a-i pune în discuţie temeiurile. Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului.2. definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent juridică.iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului. ce este comun. În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste discipline.

privit ca element unitar şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. conform cu normele sociale şi putând apela la nevoie. corect. Aşadar. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia permanenţele juridice. determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei. raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată. 3. profesor la Universitatea din Bruxelles. Întrucât se recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice. Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică. dreptul în accepţiunea de prerogativă. nu are nici un sens. considera Djuvara este o ştiinţă socială. care subzistă în mod necesar oriunde. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un cunoscut jurisconsult belgian. ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu trebuie nici neglijate. de constrângerea publică – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului 3.2. Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. religioase etc. Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale: 1. dar nici extrapolate. Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica. cât şi de diferenţiere. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor 32 . la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv. oferind dreptului aparatul noţional de bază.3. morale. putere a individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită. Dreptul. Însă există în relaţia juridică ceva. Psihologia juridica etc.Permanenţele juridice Mircea Djuvara defineşte dreptul. Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. Dreptul. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează. împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice. Sociologia juridica. dreptul reprezintă ideea de just.în sens filosofic. Mai trebuie să existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic. într-o societate organizată. între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor. dacă este necesar. facultate. Edmond Picard.) reprezintă modalitati. echitabil 2. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului 4. forme şi mijloace cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni.mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic. dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială căreia i se aplică. Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce numim permanenţele juridice.

Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de celelalte realităţi. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă. pentru interesele nejustificate nu.. Dacă dreptul nu ar avea ceva specific. justiţie. Însemnătatea enciclopediei juridice Enciclopedia dreptului susţine M. drept general sau elemente de drept. fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene. Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia. este un simplu cuvânt fără înţeles şi deci fără niciun substract ştiinţific. Dacă această realitate nu ar exista. astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le studiază dreptul.3. este adânc ancorată în sufletele noastre încât noi îi subordonăm totul. Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul fenomene. Această idee de dreptate. în timp.4. fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene. introducere în drept. care sunt elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta. este enciclopedie formală. în trecut. dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice. atunci ceea ce numim noi dreptate. îndeosebi la universitate. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc. să caute să vadă în ce constă ea. aşa cum o studiem. Caracteristicile şi necesitatea disciplinei 33 . care este elementar acesta caracteristic. El poate fi găsit în permanenţele juridice. trebuind să se descopere aşadar. Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice. se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. 3. 3. şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului. Prin elementele sale formale şi permanente. Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti. Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a cunoscut.3.permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”. nu ar putea să existe această idee a justiţiei.

ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între normele vechi şi cele noi. principiile ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului. pe care. deşi conexe? Răspunsurile diferă. tehnicii şi practicii dreptului. deoarele memoria umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. fie că ştie. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului Se pune întrebarea. a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. Fiind un studiu de ansamblu. norma juridică şi instituţiile juridice. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală. originea şi evoluţia istorică a dreptului. de orientare. un studiu preliminar. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări. precum şi să umple. a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică. Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului. De asemenea. raţiunea de a fi a dreptului. pe măsură ce acestea intervin. înainte de toate. are ca obiect să determine ce este dreptul. pe calea interpretării.  Permanenţe juridice. Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune diferitelor ramuri de drept. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este. reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante. între cele generale şi cele speciale etc. de altfel. izvoarele şi principiile sale generale. În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative. istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept. fie că nu-şi dă seama de ea. E. a întregului sau. Acelaşi autor consideră că Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia dreptului. există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte. În epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin". Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar. Concepte şi termeni de reţinut  Enciclopedie juridică. deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură. Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:  Explicarea părţilor constitutive ale dreptului. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice. a tehnicii legislative. fără un raţionament şi o metodă adecvată lor.  Ameliorarea metodologiei. M. ca orice ştiinţă juridică. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului".  Filosofia dreptului Întrebări de control şi teme de dezbatere 34 . metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării dreptului. clasificarea şi sensurile dreptului. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei filosofii a dreptului.M. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă. sintetice. orice jurist o are şi o practică. lacunele legislative. ci doar în una de sinteză.

9. Ce desemnează permanenţele juridice? 12. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui: a) Justinian. c) cunoaştere în cerc.10. Enciclopedia juridică este: a) ramură a ştiinţei dreptului. Obiectul filosofiei dreptului Teste de evaluare/autoevaluare 7. c) Duvantis. b) studiul vieţii sociale. b) Hegel. b) Miguel de Unamuno. c) Mircea Djuvara. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca: a) Christian Tomasius. 35 . Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice? 11. 8.

Editura Argonaut. Consideraţii generale.1. Ordinea socială şi normele sociale 4.Bibliografie obligatorie 12.3.2.3. 1998. Mircea Djuvara. Introducere Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. Clasificarea normelor sociale 4. 1994. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4. în forme şi modalităţi 36 . Teoria generală a dreptului. 15. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 4. 2003. 16. Nicolae Popa. Bucureşti. 13. 14. Editura Argonaut. Conţinutul unităţii de învăţare 4.3. Cluj-Napoca. Editura “Actami”. Corina Buzdugan. 17. Elena-Mihaela Fodor. I. Gheorghe Boboş.1. Bucureşti.4. Editura ALL. Introducere 4. Editura ALL. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului.2. Cluj-Napoca.3. Bucureşti. Îndrumător pentru autoverificare 4. I. 2008. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. 1999. Veronica Rebreanu. Ceterchi.1. Introducere în teoria generală a dreptului. Craiovan. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.3.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. 4. Astfel.3. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. 2. iar în acest context de structuri.definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale: este de 2 ore. să nu facă ceva. 4. pe care să o respecte. Conţinutul unităţii de învăţare 4.2.1. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. Ordinea socială şi normele 37 . Consideraţii generale. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor sociale Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice sistemului normativ social) . Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. figura centrală este omul.3.diferite. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. să le impună o variantă de conduită. sau să se abţină de la a face ceva.

Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate. rolul acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană. Din punct de vedere sociologic. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. figura centrală este omul. la şcoală. Acţiunea umană impune normarea. pe stradă. etc. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. la serviciu. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. sau să se abţină de la a face ceva. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. în forme şi modalităţi diferite. Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii. pe care să o respecte. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. fiind de ne închipuit o societate fără norme de comportare. să nu facă ceva. Normele sociale sunt foarte variate. reglarea prin norme a conduitei. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. iar altele interzise. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. iar în acest context de structuri. în cadrul acestor acţiuni. norma socială. D) facilitează continuitatea vieţii sociale. Astfel. creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. altele care sunt permise.sociale Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. 38 . Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. De aceea. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. Ele fixează. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune: A) În primul rând. să le impună o variantă de conduită. Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele.

).Lukic. politice. morală. după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut).2. după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate. normele dreptului internaţional) şi norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate. după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite). reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise. sfera de cuprindere. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. etc. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. Din potrivă. norme juridice. există o strânsa legătura între diferitele categorii de normelor sociale. oprobiu public). Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică.C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale). norme sportive. Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora. tehnice economice.3. O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale. etc. pornind de la criterii diferite. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. juridică etc. intime sau colective. reguli de convieţuire socială. Au fost distinse astfel: după domeniul de activitate: norme profesionale. spontane sau organizate. Clasificarea normelor sociale În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificării a normelor sociale. spontană (obiceiuri. norme politice. politic. 4. după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată. care ar cuprinde următoarele categorii: potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate socială: norme general umane. norme religioase. cum ar fii obiectul. etc. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar 39 . În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a normelor de către R. sancţiunea. autorul. cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter economic. ştiinţifice. politică. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale.). norme ale unor organizaţii sociale etc. norme tehnice. după gradul de generalitate: norme generale. norme morale) şi norme elaborate în mod organizat de către un organism social (norme juridice.

norme juridice. 4. norme politice. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. norme religioase. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. norme sportive. Ele fixează. juridică etc. A) În primul rând. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. morală. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale.4. norma socială. în c adrul acestor acţiuni. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Concepte şi termeni de reţinut  norma socială  norma morală  ordine socială Întrebări de control şi teme de dezbatere 40 . norme tehnice. Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. obişnuieşti. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. iar altele interzise. de convieţuire socială. tehnice. Din punct de vedere sociologic. politică. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii.corelaţia normelor juridice cu normele morale. etc. De aceea. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. altele care sunt permise. deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. D) facilită continuitatea vieţii sociale.

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale? 14. Ce se înţelege prin ordine socială? 15. Cum se clasifică normele sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare A) 10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control operativitatea indivizilor; b) influenţa sistemul electoral; c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii. 11. Fac parte din sistemul normelor sociale: a) conduitele antisociale; b) decretele-legi; c) normele morale. 12. Norma socială este: a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate; b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii; c) o modalitate de lucru in echipă.

41

Bibliografie obligatorie 18. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; 19. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1999; 20. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003; 21. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998; 22. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 23. Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept 5.3.2. Ramurile de drept 5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

42

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune). În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice. Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu. În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

43

Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. ce se dezvoltă. în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900. industrial. John Locke. cât şi în prezentarea lor”. la rândul ei. În universităţi. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei. De exemplu. drept administrativ. începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman. În orânduirea feudală. Germania ş. penal şi altele. şi ea. 44 . Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei.a. sunt o mărturie în acest sens. comercial agrar ş. Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. Cu timpul. comercial.a. iar cel privat în drept civil. Astfel. Jean Jacques Rousseau ş. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri. fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. financiar. administrativ. cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional. atât în structura instituţiilor. În ştiinţa dreptului. predarea dreptului tinde şi ea la specializare. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat. precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic. Spinoza. Se profilează şi anumite discipline didactice. o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui. Italia. dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui.a. însă. nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman. Hugo Grotius. civil şi altele. Lucrările lui Montesquieu. în drept public şi privat. a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii. Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta. în sensul în care le cunoaştem astăzi. ci pe materii. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în receptarea şi în studiul dreptului roman. cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie. în general în jurul şi pe profilul codurilor. glosele. Au apărut o serie de alte coduri: penal. dreptul public.O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman. în ţări ca: Franţa. a început să se divizeze şi el în drept constituţional. Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. în orânduirea burgheză. cea de ramură a ştiinţei dreptului. strâns legată de aceasta.

fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului.3. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a societăţii respective. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări aprofundând una sau alta dintre problemele juridice. 5. Conţinutul unităţii de învăţare 5. Unitatea şi diversitatea normelor de drept Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor.definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de drept timpul alocat este de 2 ore. Cel mult profesorii universitari. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului.3.2. 4. urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice. fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului. 5. abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor. în cursurile lor. ce condiţionează 45 .1.

5. să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în diferite izvoare. Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice.ramuri de drept şi instituţii juridice. cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv. în acelaşi timp. independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului. legătura internă. concordanţa normelor juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea respectivă. cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică.aşa cum este el conceput în mod convenţional acum . Astfel. De ce anumitor norme de drept le spunem că sunt norme de drept penal. în grupe distincte. totodată. după diferite criterii. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu particularităţi proprii. cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.principiile de drept. de drept administrativ sau constituţional etc. după cum s-a văzut. Toate normele juridice apar ca o unitate. altora de drept civil. oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele.2.este socotit. atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice. Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. se spune că relaţiile 46 . În cadrul acestei unităţi a dreptului. Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită. Ramurile dreptului Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat.3. normele juridice se repartizează. a fi obiectul reglementării juridice. privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul juridic universitar.? Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului . întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. iar principiile pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi. ruptă de ansamblul celorlalte norme. Pe baza celor arătate mai sus. la o justă aplicare a dreptului. El apare odată cu tipul de drept respectiv. să descopere şi să completeze anumite lacune. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente .

relaţii între stat şi cetăţeni ş. rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale preexistente.a. ci relaţiile care formează obiectul ramurii respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”. relaţiile dintre organele administrative de stat. constituie obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş. deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea dreptului roman s-au scurs aproape două milenii). care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept. şi în anumite împrejurări. 47 . se ştie că relaţiile patrimoniale . strâns legate de acestea.a. În cazul altor ramuri de drept. recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare.) Dar obiectul reglementării juridice . se presupune că există o altă specificitate decât cea juridică. Cu toate acestea. prin apariţia unor coduri. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ.şi unii autori îl prezintă ca atare în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. “distincte”. juridice este un criteriu obiectiv . ramură de drept ea este cea mai tânără.patrimoniale şi cele nepatrimoniale. Este cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale.care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil. norme juridice care să se refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii. ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale. De pildă. decât foarte târziu.nu este elucidat nici din alt punct de vedere. relaţii dintre sexe. care ulterior au primit o reglementare juridică. în acelaşi timp. calitatea subiecţilor ş. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi edificatoare. acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării juridice. ca. sau cetăţeni. în Codul legilor lui Manu etc. Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de drept distinctă. care reclamă.. există nu numai între cetăţeni. ci şi între organele administraţiei de stat. iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. Cu toate acestea.a. şi o reglementare juridică. relaţiile dintre sexe. Evident. constituie obiectul de reglementare a dreptului civil. există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi. organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele. Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent. Şi totuşi. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi. cu un specific distinct. abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale. de pildă. din anumite considerente. relaţii de muncă. lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Adică. relaţii dintre părinţi şi copii.criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri .

Astfel. în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei dreptului. protecţia muncii şi tehnica securităţii ş. Dacă în feudalism. ca rezultat al apariţiei unor coduri. când spunem “drept civil”. activitate îndeplinită de organele administrative. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat. b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat. tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie. ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a dreptului. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. la ramura de drept respectivă. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului. mai întâi. cu organizarea şi evidenţa funciară. Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. raţională şi completă a terenurilor. sau “drept penal”. ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. asigurările sociale. se poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză.a. aşa cum îl concepem noi astăzi. a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic universitar. c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea. asigurările sociale de stat. sau “drept constituţional”. ne gândim. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului. d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. cât şi la disciplinele didactice respective. ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. disciplina muncii. e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă. aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului. În general. categoriile de organe ale statului. normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. morală. timpul de lucru şi timpul de odihnă. dreptul era studiat în ansamblul lui. aceste trei aspecte formând un tot unitar. civile etc. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. cetăţenie. Bineînţeles. La rândul lor. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă. concepută ca o totalitate de norme penale. 48 . fără să mai facem alte precizări. la ramura ştiinţei dreptului. filozofie.. creditul. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă.Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”.

şi persoanele fizice. între organizaţiile economice. norma juridică 2. este un sistem organizabil din afara sa. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5 Sistemul dreptului. drept civil.reclamant. dar care sunt legate de cele patrimoniale. i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni. relaţiile născute din adopţie etc. privit ca ansamblu al normelor juridice. Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. succesiuni etc. ramura de drept Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional. pe de altă parte. precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. dreptul muncii. drept administrativ. drept penal. precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. drept comercial etc. Concepte şi termeni de reţinut 49 . g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. pe de o parte.4. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. 5. precum şi între cetăţeni ca părţi în proces . Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii. h) Dreptul familiei. contracte.f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice. relaţiile dintre părinţi şi copii. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei. drept financiar. instituţia juridică 3. j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. pârât. prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâiet ate de autoritatea legiuitoare. dreptul mediului. drept procesual civil. Componentele structurale ale dreptului ca sistem: 1. pentru descoperirea infracţiunilor. drept procesual penal. tribunale) şi cetăţeni. dreptul familiei. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate.

14. 3. b) principiile deontologice. Sunt instituţii juridice: a) regimul politic. 4. În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice? 2. c) arestul la domiciliu. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept. Sistemul dreptului  Instituţia juridică  Ramura de drept Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. b) sistematizarea actelor normative. c) sistem al dreptului. Ce este instituţia juridică ? Teste de evaluare/autoevaluare 13. Structura juridică internă a dreptului este numită: a) sistematizare legislativă. 50 . Sistemul dreptului.

1967. Craiova. octobre. 10. D. I. Dreptul internaţional public 6. Dalloz. C. An economic and legal analysis. Dreptul internaţional privat 6. Bucureşti. Ryn.3. Jaquemin. Teoria generală a dreptului.. Contribuţii la definirea dreptului economic. Jaquemin. 1970. Bucureşti. Le droit économique. Teoria generală a dreptului. vol. Teoria generală a dreptului. Droit commercial ou droit économique. 11. vol. 2005.1. Alexis.3. Editura Sibila. 8. 1954.2.2. Craiovan Ion. c) de forma de proprietate dominantă într-o societate Bibliografie obligatorie 1. 5. J.. Antitrust policy. 7. Djuvara. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. Conţinutul unităţii de învăţare 6. I. 1966. Bruxelles. Grosso. Luburici Momcilo.15. Schrans. van. 3. 9. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6. Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.. nr. 1967. b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate. Paris. 1958. 1954. în “Revue du Marché commun”. Socec. Principes de droit commercial.4. Diritto romano e diritto dell economia. Kaysen. 6. în “La revue nouvelle”. Îndrumător pentru autoverificare 51 . Turner. 6.3. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. 2.1. Structura sistemului de drept este determinată de: a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale. Editura Oscar Print. Mircea.. Introducere 6. Guy. în “Il diritto dell Economia”. 4. A. 1999. 1930. Presses Universitaires de France. Pour une nouvelle approche du droit économique..

Dreptul internaţional public.3.1. principii. privind dreptul intern si dreptul international Utilizarea corectă a termenilor Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Dreptul intern şi dreptul internaţional timpul alocat este de 2 ore. pe când dreptul intern este creat . 6. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .definirea şi înţelegerea noţiunilor.după cum am văzut .în mod 52 . Introducere În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional. noţiuni. categorii. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. Conţinutul unităţii de învăţare 6. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul international: concepte. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si internaţional public si privat.3.6. 6. în relaţiile lor reciproce.1. cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. 6.

prin intermediul statelor. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. turistice ş. Astfel. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. Deşi diferite. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. tehnico-ştiinţifice. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. însă. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. Ele se ocupă. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. Datorită acestei particularităţi. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor.2. cele două sisteme se întrepătrund. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. respectiv statele. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional. 6. dar.a. de asemenea. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. Prin 53 . precum şi cu problemele procedurii civile. cu monopolul de stat al comerţului exterior. cât şi în ordinea internă a statelor. cum sunt: culturale. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional.unilateral de către un singur stat. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. cât şi ale normelor de drept intern. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. şi care veghează la aplicarea lor. izvoare şi metode diferite. administrative etc. Dreptul internaţional privat. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. În dreptul intern. cu obiect de reglementare. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. atât în ordinea internaţională.3. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat.

teritorială şi după calitatea persoanei a instanţelor de judecată. procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc. adesea cu caracter constituţional. . pe baza liberului acord de voinţă. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor. traficul aerian. garanţiile procesuale. pe mare şi fluviale. şi în sens invers. dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern. asistenţa judiciară. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune. existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern. judecata şi căile de atac. se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe. statutul juridic al străinilor.convenţiile 54 . Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: . dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. probleme privind cetăţenia. extrădarea etc. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului. cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor. competenţa materială. în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul. mijloacele de probă. care constituie concepteale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale. terorismul şi alte infracţiuni internaţionale. de asemenea. tentativa. Asemenea reglementări. recidiva. transporturile internaţionale pe uscat. a normelor de drept internaţional. însă. În dreptul intern al statelor există.admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii. acţiunea penală. precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale. vinovăţia. şi o serie dereglementări specifice privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională. constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia. combaterea poluării. executarea hotărârilor. care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale. Cu titlu de exemplu. statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional. răspunderea. cum ar fi infracţiunea.acceptarea de către stat. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa. participaţiunea.

modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă. . superioară ordinilor juridice interne. destinatarii tarii. prevalenţă asupra celuilalt. inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât trimiteri. cu o existenţă paralelă. formată din dreptul intern şi dreptul internaţional. ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul. care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel. căci se adresează altor categorii de subiecte de drept.). Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă. inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel.soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale. mai mult sau mai puţin. însă. atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional. la traficul de stupefiante etc. Potrivit acestei doctrine. care nu se influenţea zăreciproc. rupte între ele. întrucât aparţine unei noi ordini juridice. adepţii acestei şcoli juridice susţin existenţa unei ordini universale. Pornind de la concepţiile dreptului natural. cu domenii diferite de aplicare. inclusiv penale.prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale. dreptul internaţional aflându-se în vârful piramidei. şi. având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. eventual. dreptul având astfel o structură unitară. pentru încălcările prevederilor acestora. conţinutul. afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite. aflate într-o strictă ierarhie. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul 55 . normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică. statele îşi asumă obligaţia de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie. mergând până la negarea dreptului internaţional. cel puţin sub două aspecte: . b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice. unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii primatul dreptului intern. după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional. Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. Problema prevalenţei Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problemar aporturilor dintre ele. indiferent dacă acestea se adresează indivizilor.referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul intern reglementări şi sancţiuni. compusă din norme obligatorii. Doctrina dualistă. statelor sau altor entităţi asimilate acestora. Problema are şi incidenţe practice. urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea. Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic. acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. la genocid. .

a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex. ca având un caracter de coordonare între state suverane. În realitate. cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. modul de elaborare a normelor. Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. însă. Dreptul contemporan evidenţiază. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral. susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. de aceea. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. de intercondiţionare dialectică. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. a acelui stat. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. 56 . al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. Dreptul internaţional apare. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. vizând asigurarea ordinii constituţionale. exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. Spre deosebire de dreptul intern. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv.internaţional ca o derivaţie a dreptului intern. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de reglementare. Normele de drept internaţional sunt create de către state. internă. Dreptul internaţional.

a acelui stat. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state. Spre deosebire de dreptul intern. Dreptul internaţional apare. de aceea. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. Normele de drept internaţional sunt create de către state. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. internă. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. Dreptul internaţional. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare.în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. modul de elaborare a normelor. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral. vizând asigurarea ordinii constituţionale. Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptatede ele însele. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările internaţionale. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. ca având un caracter de coordonare între state suverane. şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. În dreptul intern subiectele raportului juridic. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. c)Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. c) Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. 57 .

de natură politică. De altfel. Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni. iar competenţa acestora este de regulă facultativă. aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional. şi folosirea forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existenţa însăşi a statelor. pentru suveranitatea şi independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională. De regulă. procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate. autorităţiale administraţiei publice (guvern. cu caracter de principiu. ministere. statele fiind obligate de dreptul internaţional. dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni. aşa cum există în cadrul statelor. prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire. d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice În ordinea juridică internaţională nu există. să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). dar oricare dintre aceste organe sau structuri.deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice. de asemenea. implicând. ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor. a căror paletă este destul de diversificată. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului. în general. 58 . În dreptul internaţional nu există. ci şi unor ramuri de drept intern. În general. însă. cum ar fi dreptul constituţional. organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional. poliţie. juridică civilă sau penalăă ori de natură morală. prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate. sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. în caz extrem. armată etc. În anumite domenii. aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor. după cum se va vedea. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern. un sistem structurat de instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate.

şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi.4. de asemenea. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat A. tehnico-ştiinţifice.după cum am văzut . Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. Dreptul internaţional public. pe când dreptul intern este creat . Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Concepte şi termeni de reţinut  Definiţia dreptului internaţional public. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. B. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. Ele se ocupă. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv.în mod unilateral de către un singur stat. cum sunt: culturale. administrative etc. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. cu monopolul de stat al comerţului exterior. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. Dreptul internaţional privat. turistice ş. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice.a. În dreptul intern. 59 . precum şi cu problemele procedurii civile. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. Astfel. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. respectiv statele. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat.  Definiţia dreptului internaţional privat.6. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. în relaţiile lor reciproce. Datorită acestei particularităţi. dar. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate.

16. Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate se realizează în materia: a) Dreptului constituţional. 60 . Ce este dreptul internaţional privat? Teste de evaluare/autoevaluare . b) Dreptului administrativ. c) nu există constrângere în dreptul internaţional.Întrebări de control şi teme de dezbatere 5. Dreptul intern . b) de către marile puteri ale lumii.caracteristici 6. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică: a) de către state în mod individual sau colectiv. c) Dreptului international privat. Ce este dreptul internaţional public? 7. 17.

Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Cluj-Napoca. Bucureşti.3. Introducere în teoria generală a dreptului. 26. 1999. Veronica Rebreanu. Corina Buzdugan. Elena-Mihaela Fodor.3.2. Teoria generală a dreptului. Editura ALL.4. 2003. Editura Argonaut.Bibliografie obligatorie 24.3. 29.3. 27.3. I. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7. Teoria generală a dreptului.1. Editura “Actami”. Introducere 7.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice 7. Nicolae Popa. 28.3. Editura ALL.1.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială 7. Bucureşti.1. Mircea Djuvara. Introducere Acţiunea umană impune normarea. Bucureşti. 25. 2008.3. Gheorghe Boboş. Îndrumător pentru autoverificare 7. Teoria generală a dreptului. Editura Argonaut. Corelaţia normelor juridice cu normele morale 7. Conţinutul unităţii de învăţare 7.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) 7. Ceterchi. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice 7. 1994. reglarea prin norme a 61 . Craiovan. 1998. Cluj-Napoca. I.

Ele fixează. la şcoală. norma socială. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. în cadrul acestor acţiuni. categorii. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Normele sociale sunt foarte variate. norme politice. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. norme tehnice. etc. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. De aceea. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. norme sportive. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. noţiuni. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. morală. norme religioase. altele care sunt permise. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice cu alte norme sociale. A) În primul rând. 8. la serviciu. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. norme juridice. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul normelor sociale: concepte. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. principii. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. pe stradă. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. etc. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante.conduitei. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. politică. juridică etc. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. iar altele interzise. D) facilită continuitatea vieţii sociale. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale.2. 7. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 62 . Din punct de vedere sociologic. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită.

la corect incorect. calitate generozitate. indiferenţă. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului.De altfel. just injust.1. sinceritate. prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară. altruism.3. izolare socială. dispreţ.noţiunilor specifice disciplinei) . răutate. la graniţe dintre moralitate şi imoralitate. 7.3. se impun conştiinţei ca absolut valabile 63 . Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine au rău. egoism. orgoliu. Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie. ipocrizie etc. pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. devotament. Corelaţia normelor juridice cu normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte. de morală. respectul faţă de ceilalţi. însemnând individualism. Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale. respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile. Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive. care există. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore. Conţinutul unităţii de învăţare Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. iubire. în mare măsură. minciuna. reguli privitoare la bine şi la rău.definirea şi înţelegerea sistemului normativ social Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o protolegislatie socială”. perfidie. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii. milă.

binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii comunităţii umane: binele colectiv. Rousseau şi Montesquieu. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale societăţii. ţăranul ca şi prinţul. Acelaşi filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea noastră decât cu ajutorul virtuţii”. care ne dojeneşte în mod inexorabil. pe care şi-o formează Kant despre virtute. deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare. Morala se distinge. Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv. în mod radical de util şi de plăcut. Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine. care în opinia sa este puterea de a rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această lege. priveşte norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament ferm dinainte. sistemele de morală bazate pe utilitate. În planul cercetării sociale această viziune a fost deschisă de J. acţiunea pierde caracterul său moral. Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ. Morala este independentă. Punând în centrul preocupărilor fiinţa umană. producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea 64 . este superioară utilităţii. din care să rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. explicativ şi normativ ale eticii. acesta fiind un element variabil. Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa. îl duce la un purism moral excesiv. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane.J. Antonescu spune că această noţiune.şi implică excluderea oricărei contraziceri”. ignorantul ca şi filosoful”. înainte de toate. în schimb.. postulând „bunăvoinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea acestui acord. ea este ca o voce sublimă care impune respect. Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei.G. Kant. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală. Kant critică acest punct de vedere. el combate. în „Critica raţiunii practice”. chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm.. e un om virtuos. Dacă se lucrează pentru util. Ea porunceşte în mod absolut. noile cercetări etice caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal. G.

până la conştiinţa de obligaţie. Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală. în cadrul căreia elementul raţional are rolul preponderent. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia. reprezentând două valori paralele ale aceleaşi acţiuni. conştiinţa religioasă. prin prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. are o structură tripartită formată din elemente de natură raţională. Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5. deopotrivă cu dreptul. apare. şi o funcţie normativă în cadrul căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. prin ceea că pot fii inculcate. conştiinţa socială. Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare. o funcţie de apreciere. variabilă şi condiţionată istoric. În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere. Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate. conştiinţa politică. În mod logic. Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică. conştiinţa juridică. Legătura dreptului cu morala.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură.morală şi nu o realitate morală impusă prin norme. nu putem să nu admitem că atât ea cât şi dreptul au o coeziune inseparabilă. Dacă morala este relativă. care sunt esenţiale judecăţii juridice. care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora. în cadrul căreia predominant este elementul afectiv. cât şi dreptului. După cum se ştie. de 65 . O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor în legătură cu morala. în general. între ele existând o coerenţă necesară. afectivă şi volitivă. trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale. atât moralei. Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv. încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare. Toate comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptăţii. Aceste trei elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei sociale: conştiinţa morală. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. vinovăţie şi răspundere. mai pregnant. în cadrul funcţiei de apreciere. de valorizare a unor fapte umane. În fiecare sistem moral.

3. Sancţiunile morale exterioare sunt manifestări. pe lângă asemănările arătate. violul. Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept sănătoasa. Ei simt. ş. o precede.a. la statornicia legalităţii în societate. se conduc în activitatea lor. reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a individului. părerilor de rău. chiar dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către normele juridice. eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. în societate. în celălalt caz). normele morale au o sancţiune specifică. El apare în 66 . mergând până la excluderea din colectivitate. dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi pedepsite de normele de drept. a mustrărilor de cuget ori a scrupulelor de conştiinţă. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. după regulile moralei încetăţenite. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic. Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept. datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apărut încă din formele primare de organizare socială. pot fii sesizate şi unele deosebiri. totuşi. Ele pot îmbrăca forma regretelor.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) Obiceiurile (moravuri. Legătura strânsa între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică. înşelăciunea. În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului. în timp ce morală provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse). a marginalizării. 7. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public. Astfel ele se deosebesc prin aceea că. Oamenii. sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte. Furtul. Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. a desconsiderării. în activitatea practică. omorul. prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. pe cea a dreptului.valorizare a comportamentului uman. în comportamentul lor zilnic. Comună dreptului şi moralei. cu ajutorul simţului moral comun. Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încălcat o regulă morală. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei. În orice formă. Între normele morale şi juridice. latura axiologică a moralei. vătămarea integrităţii corporale. tâlhăria. în marea majoritate a cazurilor.

Legătura dintre drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli. Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunităţii. Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individual. fundamental autorităţii lor . Profesorul E. sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunităţii. Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale. de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional. Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia. obişnuinţă şi uz. Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept. se aflau într-o situaţie dată.. Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat. statul prin sistemul cunoscut. însă nu orice obicei a devenit normă de drept cutumiar. instrumentul cristalizării lor . decât dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie. uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional.tradiţia care a ales şi a impus respectarea precedentului bun şi util. asociaţii profesionale etc. Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport. Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar. de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă. iar societatea prin obiceiuri. În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei. metodă este o repetare a unei voinţe sociale însă de origine individuală. datina e repetarea regulate a unei voinţe 67 . Din punct de vedere juridic.).. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. de datini ori de” mode”.memoria comunitară. oamenii respectând obiceiul ca pe o deprindere din obişnuinţă. a unor situaţii de durată. regimuri antice. iar încălcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă. statul şi societatea. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. de puterea publică. Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori împărtăşit de grupul social (familii. obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi comportament social. Făcând parte din regulile sociale. ori de câte ori. Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile. ca un drept pozitiv.mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment dat devine obligatorie. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şiş a se dezvolte.

În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice. 7. exprimată de legile naturale. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii. Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru. Pentru ca o asemenea stabilire. să devină o normă tehnică. a căror respectare va fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice. să le cunoască şi să le valorifice. S-a arătat că normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială. se poate aprecia că: A. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă. cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine. normele de protecţia muncii etc. În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme sociale. expresie a unor legi obiective.) sunt norme care trebuiesc cunoscute şi aplicate.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice Normele tehnice. nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. în sensul lor larg. într-o prezentare sistematică. în activitatea lor practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie. Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative. Astfel prin norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura. 68 . că această regulă este conformă cerinţelor tehnicii înaintate. maximum de randament. cu minimum de efort. obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”. setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii. Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect.3.sociale particulare. protecţia muncii etc. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice. Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor. elementar distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează. este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor. o societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice. acesta fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii. Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legităţile obiective. au fost sistematic incluse printre normele sociale. iar. exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate.

În societatea modernă. Morala îşi manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică. Norma tehnică nu este independentă de morală. în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală. tehnologizată şi computerizată. norme de tehnica elaborării sau de tehnica interpretării dreptului. Convingerea colectivului de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit. al telecomunicaţiilor. C. În mod excepţional. al transportului. în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive obiective. în timp ce. În general. o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă. industrializată. etc. Normele tehnice sunt cuprinse şi în 69 .De aceea. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare.). Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii. nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe juridice. Fiind orientate înspre optimizarea activităţii creatoare a omului. Chiar şi modalitatea de sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral. Ea poate permite sau opri această transformare. normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate. normele de protecţie a mediului. Astfel. preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea altor metode de testare. D. folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal. pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării industriale. aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite. normele tehnice conduc procesul productiv. juridical. În general. normele de protecţie a băncilor. fără să fie înlocuite cu altele. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de oameni. contencioasă. multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele din domeniul ecologic. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbunătăţirea lor. astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă. Unele metode de pescuit conduc. al circulaţiei. datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare număr de consumatori. Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale. o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de muncă pe baza standardului profesional. în mod obişnuit. etc. Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice. normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea. E. aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului.B. la omorârea unor specii care nu au această destinaţie. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. Deşi aceste tehnici sunt mai productive. unii nu le aplică datorită considerentelor morale. Normele tehnice au un caracter obiectiv.

însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale. de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ. fiind inserate în tratate sau convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare. 7. unde este deja utilizat. inclusiv în ţara noastră. fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice. adesea cu spirit de moralitate justiţiară. Conceptul a avut ecou în medii intelectuale diverse. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare. În toate situaţiile se face apel la instanţa morală. a prescrie un comportament dezirabil în cadrul unei profesii. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înălţime intelectuală. În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie.3. deontologia este privită ca un ansamblu de norme (reguli. pecand convieţuirea odată asigurată. norme protocolare. Profesorul E. spontan şi ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau de drept. putând fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise într-un statut. Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale. În sens restrâns. În sens restrâns. O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională. de cortazie. 7. B. fie direct. noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale. aportul lor este redus la normalizarea relaţiilor sociale.reglementările internaţionale. etc. se poate cizela şi adânci prin politeţe. fără a exista însă o delimitare precisă. putem face următoarea sistematizare: A. Intră în această categorie: normele de bună-cuviinţă. Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea.3. omul fiind în acelaşi timp obiect 70 . Acest lucru reiese din faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma. de politeţe. “consideraţie” sau “respect” între oameni.Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor. Aceste norme se formează treptat. exprimată prin “stimă”. regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează comportamentul oamenilor în societate. D.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”. C.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În sens larg. Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane. fie împreună cu ele. obligaţii) morale ale unei profesiuni.

organizaţii. dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui cadru medical. prezenţa ei în amfiteatrele universităţilor medicale. psihică. Teodosie”. care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege. învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice”. materială etc. cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane. „Codul lui Hammurapi”. Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra vieţii. rezultatelor şi propunerilor de schimbare. militar. Asociaţia americană de psihologie a elaborat. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. care au o vechime impresionantă: „Perceptele lui Confucius”. Unor persoane sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să poată face apel la instanţe de protecţie. socială. Alături de aceasta. în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie. deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită. „Jurământul lui Hypocrat”. Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni. adevărat mentor de şcoală deontologică. Remarcabilă în acest sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării subiecţilor.) Astfel. În perioada actuală. servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale. grupuri. să apere şi să protejeze drepturile fundamentale 71 . E. din asistenţa psihologică etc. pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ. cei care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze demnitatea umană. morală. Adunarea Generală a O. în 1975. Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. din cercetare. al informaţiei publice etc.şi agent al acţiunii umane.N. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de natură fizică. este abordată sub aspecte variate. bază ideologică a deontologiei medicale moderne sau. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”. fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja. Standardele etice ale psihologului. fie din neştiinţă. Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase.U. în ţara noastră. s-au formulat coduri deontologice în domeniul juridic. în activitatea de cercetare. al educaţiei.. „Învăţăturile lui Solomon”. precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la aspectele deontologice. comunităţi. fiind o constantă cu tradiţie. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră. de la invocaţii asupra moralităţii individuale. Tot în România. în îndeplinirea datoriei lor. la cele asupra finalităţii civice a proiectelor. În domeniul juridic. la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al sociologilor. în 1953. psihicului său personalităţii omului.

pornind de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul său firesc. chiar dacă. organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”. considerând că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa. pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei publice. procurorilor. pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie. atunci când atitudinea. profesori etc. politicieni. hotărârea. unele valori morale capătă şi o consacrare juridică. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic. El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale. Amintim codul deontologic al poliţiştilor. Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială. din păcate. sau. aşa cum aceste drepturi s-au impus public. În acest moment. deontologia este un concept folosit fără un suport foarte bine conturat. Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor. de tipul: „a încălcat codul deontologic al profesiei sale”. etc. organism)”. 72 . Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de autoritate. Pe de altă parte. unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei. fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu dreptul. Fără un instrument teoretic autentic. Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară (persoană. comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul etichetei. ceea ce le dă o natură eclectică. sau identificarea falsă a acestui câmp. bazată pe ideea că acestea ştiu. Întâlnim adesea exprimări orale sau scrise. fără a se identifica cu puterea. dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică. de regulă. fapta. medici. statutul juridic al cadrelor didactice. cod moral specific unui anumit scop profesional”. să fie incluse în acte normative şi atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult presupuse.ale oricărei persoane. decât explicit formulate. Asemenea etichete apar. Orice autoritate legitimă se bazează pe o investiţie de încredere făcute în contul persoanei. preocupările se centrează în primul rând pe corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei. militare. grupului său instituţiei purtătoare a autorităţii. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. grup. etichete puse unor ziarişti. În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie.

reglarea prin norme a conduitei. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. norma socială. juridică etc. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea.4. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. norme sportive. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Acţiunea umană impune normarea. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.7. la serviciu. altele care sunt permise. A) În primul rând. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. politică. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Concepte şi termeni de reţinut     Norma morală. etc. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. iar altele interzise. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. De aceea. Din punct de vedere sociologic. Ele fixează. etc. norme politice. Norma tehnică. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. norme tehnice. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. norme juridice. norme religioase. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. Normele sociale sunt foarte variate. morală. la şcoală. Norma religioasă. în cadrul acestor acţiuni. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Norma obişnuielnică. Întrebări de control şi teme de dezbatere 73 . pe stradă. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. D) facilită continuitatea vieţii sociale.

Normele organizaţiilor nestatale Teste de evaluare/autoevaluare 18. b) Un sitem de dogme religioase.8. unei noi ordini juridice îi corespunde: a) Legea constituţională. precepte despre bine-rău. Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale? 9. Bibliografie obligatorie 74 . Normele obişnuielnice 10. În fiecare sistem moral. Morala reprezintă: a) Idei. 19. c) Este filosofia dreptului.. b) o anumită ordine morală. c) o contradicţie dintre morală şi drept.

Bucureşti. Luat în sine.2. 35. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8. 1998. o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute.3. În ce priveşte etimologia. Ceterchi. Editura Argonaut. 1999. el nu prea are sens precis. Cluj-Napoca. I. El a dobândit. Bucureşti. ci exprimă o anumită poziţie. 2003.1. Noţiuni generale despre stat 8. Editura Argonaut. Bucureşti.3.30. Cluj-Napoca. Introducere 8. Gheorghe Boboş.3.1.2. Legătura dintre drept şi stat 8. 34. Forma de stat 8. 1994. I. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 75 . de la “status”. Aceste două mari fenomene politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt. Editura ALL. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale.2. Craiovan. Teoria generală a dreptului. Editura “Actami”. Introducere în teoria generală a dreptului. Îndrumător pentru autoverificare 8. Corina Buzdugan. Veronica Rebreanu. Editura ALL. 32. Mircea Djuvara.1.3.4. Astfel. cu timpul. faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. Nicolae Popa. cuvântul “stat” provine din limba latină. devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice).3. 2008. Introducere Dreptul este strâns legat de stat. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8. 8. Teoria generală a dreptului. Elena-Mihaela Fodor. în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae''. 31. 33. Teoria generală a dreptului. Conţinutul unităţii de învăţare 8.

În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''. De pildă. în special.Obiectivele unităţii de învăţare: 1.. În perioada actuală. Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“. Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”. cuvântul “stat” circulă. relaţiile economice. 2. A mai circulat. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli. începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine.. Noţiuni generale despre stat Cu timpul. politice. a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. În acest fel termenul a intrat în limbaj.a. cuvântul Status. 8. (De exemplu. Într-un prim sens. mai ales. Legătura dintre drept şi stat timpul alocat este de 2 ore. pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic. în Italia secolului al XVI-lea. delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional. mai ales.3.1. când 76 . Din limba italiană. în limbajul cotidian. cu două sensuri. prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu. Până în această perioadă a fost utilizat. Conţinutul unităţii de învăţare 8.definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului. fără alte adăugiri şi scris cu majuscule. culturale ş. deosebită oarecum de regimurile particulare. apărută în 1576). În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”.tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”). termenul a fost transpus curând în germană “Staat”. termenul de “signeurerie”.3. termenul de “Republică”. Acest lucru s-a petrecut. de asemenea. în engleză “state”.

mai esenţial ca şi conţinut. Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate''. în procesul de abstractizare. ministerele. este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state. Guvernul. De exemplu. atât când este vorba de puterea publică. respectiv “democratic” şi “unitar”. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv. dar privit numai în mod structural. ce şi-a construit un sistem de relaţii economice. prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic. în aceste expresii este vorba de organizaţia politică. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. dar mai profund. cât şi atunci când este vorba de structura. cu alte cuvinte. se împletesc foarte strâns. pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex. aşezat în sud-estul Europei”. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni. prin cele două atribute adăugate termenului “stat”. sau. democratic. aparat de stat. privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere. deci. de modul de organizare al puterii publice. numai de o deosebire de nuanţă. În acest sens. senatorii. de sensul politico-juridic al termenului. mai ales. delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei.spunem: “România este un stat unitar. din fraza de mai sus. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe. Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic. cu un relief variat. din punct de vedere al organizării sale. cu relieful lui. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”. în 77 . Acest sens este mai restrâns ca sferă. locuit în majoritate de români. putere de stat. în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. locuit în majoritate de populaţie românească. organe cum sunt: Parlamentul. în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”. “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă. respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu. formată din diverse organe. Între noţiunea de “stat”. în sensul ei istorico-geografic. politice. de “puterea publică”. de accentul care se pune. ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul. funcţionarii publici. “putere de stat''. având un aspect mai concret. Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările. Ar fi vorba. ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră. denumită “stat”. În sfârşit. formată din totalitatea organelor de stat. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat. deci de organele de stat. o diversitate extremă de forme organizatorice. În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu. în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii. desemnată. culturale.

ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită. în statele contemporane.2. dacă nu sunt respectate de bună voie. dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică. la început. între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat. De aceea. la rândul lui. forma de guvernământ figurează în denumirea 78 . care. a căror respectare este obligatorie. Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate. în numele întregii populaţii. Faptul că. cuprinse şi ele în diverse acte normative. sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. instituite sau sancţionate de stat. adică sunt o creaţie a statului. de exemplu. ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic). de aceea o posibilă definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu. Pentru motivele arătate mai sus. Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului. În mod ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. cu claritate. alteori fiind aleasă pe viaţă. uneori prin succesiune. structura de stat şi regimul politic. Formă de stat Noţiunea de formă a statului este privită. căci majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept. decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. Uneori. toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor. care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii. în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ. dreptul. respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat. structura. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme de stat. se impune clarificarea acestor elemente componente. Aşa. normele de drept sunt instituite de stat. termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic.3. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”.împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă. 8.” Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept.

mai curând. respec-tiv înlocuirea unora cu altele. fie a unor centre de putere multiple. în acelaşi timp. În ţările care au un sol nefertil. etc. despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei. se instituie. cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile. Aristotel considera că. care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate. de fapt. ca state compuse: uniunile reale. În trecut au existat. mai ales. De exemplu: România. care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale. în mod necesar. 79 . statele federale nu au armată proprie.oficială a ţărilor. În democraţie poporul este suveran. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. dimpotrivă. Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca. După părerea lui. referindu-se la formele de stat. un fel de unităţi administrativ-teritoriale. confederaţiile de state şi federaţiile. “mod de desemnare a agenţilor care exercită puterea ei. De ex. solul. ar fi revoluţiile. iar în oligarhie. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal. menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. Polonia etc. acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori. Montesquieu. Regatul Danemarcei etc. în special în cele din regiunile muntoase. guvernământul aristocratic. Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. De ex. Federaţia Rusă ş.: Republica Columbia. Factorii care determină transformarea formelor de stat. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit. El arată că fertilitatea solului duce. subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. clima ş. nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale. Astfel. suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. decât state propriu-zise. nu au monedă proprie. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate.a. forma cea mai potrivită este democraţia. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora. însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional. la instituirea unui regim autoritar. În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. în cadrul relaţiilor internaţionale. întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. uniunile personale. vorbeşte. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia.: Statele Unite ale Americii. Franţa. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui titular unic al puterii de stat. În prezent. Aristotel. ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''.a.

decât cea tradiţională. arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice dintr-o anumită ţară. Burdeau arată că “ceea ce importă. în consecinţă. să le menţină pe cele vechi. în clasificarea regimurilor politice. situaţia. Ele au în comun numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. Referindu-se la regimul politic. pe de o parte. în una sau alta din aceste tipuri. Burdeau. fie defavorizându-le”. prin norme de drept. Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic. El arată că există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia populară. Legătura dintre drept şi stat Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură 80 . şi reacţionare. rivalităţile lor. În categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste. pe de altă parte.3. metodele generale de guvernare. ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism. abordând problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare. însă. existenţa unui partid unic. cu precizie. referitor la existenţa unui partid unic. Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ. suprimarea sau reducerea opoziţiei. în orice caz. M. iar pe cele din urmă în antice şi moderne. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice. locul pe care regimul îl acordă claselor fie favorizându-le . Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de vedere al formei lor de guvernământ. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii. democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale. Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii. natura partidelor de guvernământ. Haoriou. În acelaşi sens. G.3. după părerea lui. este cea în: monarhii şi republici. Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. Astfel.Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. Duverger. Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii. care. care accelerează instaurarea noilor structuri. se pronunţă şi A. de pildă. stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi. pot să fie democrate sau autocrate. În viziunea lui. destinate să frâneze evoluţia lor. ci însuşi pluripartidismul. este. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate. mai ales în secolul nostru. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. însă. spune el. dar diametral opuse. G. 8.

unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli). după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic.4. prin aceasta. De pildă. apărut. Termenilor “drept” şi “stat”. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 Etimologia şi sensurile termenului “stat”. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere.cu orice noţiune ştiinţifică. în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan: 81 . Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale. XVI. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. Au existat discuţii terminologice. pentru că. însă. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. 8. iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. întotdeauna. nu este vorba de un dezacord. secunzii contestă. crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. XVI. aproximativ. la începutul sec. ci sunt diferiţi. de tip european. că este vorba de o discuţie terminologică. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie. Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat. în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat. întrucât uzează de termeni care nu se opun. în realitate ele nu sunt. în realitate. atunci când discută. Astfel. dimpotrivă. Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii. se disting prin acest fapt de toate celelalte norme. ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. de toate celelalte organizaţii. diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că.

Puterea de stat. Concepţii şi teorii despre “putere”. Forma de stat. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”.1. Întrebări de control şi teme de dezbatere 11. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat 13. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul. Concepte şi termeni de reţinut  Interdependenţa stat-drept. Legătura dintre stat şi drept. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Caracteristici. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat 82 . “Puterea politică”.  Forma de stat.  Statul în relaţie cu dreptul. mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea. Statul ca “putere de stat”. În ce rezidă legătura stat-drept? 12. adică guvernarea societăţii.

21. vol. E. Tarangul. Structura de stat. D. 9. Bibliografie obligatorie 1. 1964. funcţia jurisdicţională. Tiparul Oltenia. Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat. Aristotel. Bucureşti. 2006. Bucureşti. Institutions politiques et droit constitutionnel. 1991. 1962. Nicolae Popa. funcţia externă. Leon Duguit. Montesquieu. Ed. 4. 1924. 1965. 7. 1967. Ed.Teste de evaluare/autoevaluare 20. 3. Teoria generală a statului. 6. b) funcţia de reglementare socială. 1928. Presse Universitaire de France. 1921. Forma de stat exprimă: a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat. Ed. Traité de droit constitutionnel. Ch. Ed. Mircea Zărie. Cernăuţi. Despre spiritul legilor. Conferinţă. I. Cultura Naţională. Care sunt funcţiile statului: a) funcţia de conducere. Paris. Teoria generală a dreptului. Editura Universul Juridic. Droit constitutionnel et institutions politiques. Bucureşti. Bucureşti. Ed. Droit constitutionnel et institutions politiques. Traité de droit administratif. Teoria generală a dreptului. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. 11. 5. Politica. funcţia preventivă. Paris. funcţia de tratare a conflictelor declarate. funcţia executivă şi administrativă. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. funcţia de guvernare. funcţia normativă. H. d) modul de formare a forţei publice. Actami. Paris. 2. Paris. 10. c) modul de constituire al puterii de stat. funcţia de legitimare a puterii. Barthélémy. 1928. Momcilo Luburici. Montchrestien. 1998. b) modul de exercitare al puterii de stat. Ioan Ceterchi. Bucureşti. c) funcţia legislativă. 1926. 83 . 8. Bucureşti. 12. Kelsen. Ştiinţifică.

1. Dogaru. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic 9. Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere 9.3. Teoria generală a dreptului.3.5.3.4. Craiovan. 16. C. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism 9. Editura Oscar Print. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului.3. Mazilu. Bucureşti 2005.Dănişor. Dumitru. fiecare în parte. Gh. Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale. însă. Astfel. Bucureşti. precum şi progresul lor continuu determinat de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea logică a modurilor de producţie”. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură 9. D. Luburici Momcilo.3. Ion. Editura Ştiinţifică. că unul din aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice 9.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului 9. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice 9. peste 180 la număr) au intervertit cei doi termeni. 1999.4. Editura Sibilo.3. 84 . Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9. Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context în care se completează reciproc. în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii. Curios. pe când francezii indică cultura prin termenul de “civilisation”.2.3. De pildă.1. Teoria generală a dreptului.Dănişor. Editura All Beck. alteori sunt folosiţi singular. Craiova 1999.6. pentru a desemna o anumită realitate. Conţinutul unităţii de învăţare 9.3. Îndrumător pentru autoverificare 9. 15. pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”.13. 14. Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori. I. Bucureşti 1999.

85 . Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . îmbrăcămintea.1. După Ovidiu Drimba.definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. termenul de civilizaţie se utilizează. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. locuinţa. arte plastice. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale. pentru a desemna totalitatea valorilor materiale. 4. civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale.3. pe o anumită treaptă a dezvoltării lor. Conţinutul unităţii de învăţare 9. concretizate în opere literare. 9. relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie. filosofie ş.2.9. mai ales. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură În limbajul cotidian. În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale. cât şi normele de comportament în relaţiile interumane. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in civilizaţia şi cultura universală.3. timpul alocat este de 2 ore.a. muzică.

cele mai multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi juridice. Aceste raporturi marchează structurile sociale. În organizarea economică căutarea eficacităţii. sub forma prestigiului. în mod arbitrar. de a gândi sau de a acţiona. pictura. Fără conceptul de valoare. nici o creaţie umană nu poate fi înţeleasă. cinci domenii ale societăţii instituţionalizate1. cultură. familie. într-un grup ori la un individ. toate produsele experienţei păstrează ceva comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund la ceea ce omul caută să realizeze. arhitectura. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată Chombart – se pot distinge. organizarea socială. Cultura corespunde unui mod de a trăi. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale. dobândirea profitului. instituţiile. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. semne) este cel în care puterea este căutată. ornamentele şi divertismentele. Raporturile: oameni – natură – societate sunt marcate de concurenţă. Cu toate acestea. în practică raporturile sociale. grupuri etnice. acumularea de cunoştinţe. acumularea capitalului. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu. sisteme. De aceea. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător. exprimă o dorinţă de putere. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. în anumite împrejurări. muzica. Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic. 2. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale. caracterizată prin formele de civilizaţie şi de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită în care cultura se manifestă. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. în special. într-o anume societate. mediul înconjurător. artele decorative sau aplicate. sculptura. economie. operele de ştiinţă. 3. cucerirea pieţelor. credinţele şi practicile religioase. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se petrec. populaţie. Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. de lupta pentru viaţă şi spaţiu. dreptul. educaţia şi învăţământul. oricare ar fi întinderea diversităţii lor. stratificări şi ramuri profesionale. filosofie. în măsura în care răspund unor exigenţe ale vieţii practice.tehnologia. intenţiilor şi planurilor lui. limbaj. militară şi juridică. ale oamenilor între ei în muncă. formele de putere. Aici însă trebuie să distingem societatea organizată. proprie epocii pe care o străbatem. literatura. de semnificaţie sau scop. obiceiurile. se vorbeşte de civilizaţie industrială. activităţile economice şi administrative. categorii de sexe şi vârste. mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la 86 . instituţionalizată. politică. organele de stat. Acelaşi autor consideră că cultura include atitudinile. grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale procesul de dominanţă. În felul acesta. producţie. actele şi operele din domeniul spiritului şi al intelectului cum sunt: datinile. care duce la destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată să nu mai scape. 4.

pe când altele sunt indiferente acestui proces. unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii. care. are o tendinţă mai mare de stabilitate. de familie. valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi. cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu special al vieţii sociale. dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere. Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social. fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup. de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte 87 . găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice.conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. Dacă ne referim la civilizaţie. ca obiecte de civilizaţie. se zboară în spaţiul cosmic. poate. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. civilizaţia evoluează mai rapid. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici. blocurile moderne au înlocuit bordeiele. în mod linear pornind de la inferior spre superior? De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai. a celor economice şi financiare. 5. funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi. domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi. Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. S-ar putea spune. de forme de muncă. constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. sancţionarea infracţiunilor. în acest domeniu. se renunţă la cele vechi. create în cadrul transformărilor tehnice şi economice. că ideea de progres este proprie. cultura este mai conservatoare. într-un mod particular. Cultura-creaţie. Prin ele subiectul poate deveni un actor. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti. în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri. primele reprezentând un progres faţă de secundele. influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale. a raporturilor de muncă. adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. observăm că. de moduri de producţie. mai mult. la valorile materiale create de ea. În sfârşit. locul poştalionului a fost luat de avion şi tren.

a meşteşugurilor. la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi. dezvoltarea condiţiilor de viaţă. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. triburi. o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii. o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. Un moment important în dezvoltarea vieţii economice. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi. fratrii. Cât priveşte cel de al doilea criteriu. nu se perimează. la conducerea unor colectivităţi: ginţi. iar momentele de linişte. din rândul celorlalţi membri ei. descendenţa socotindu-se pe linie maternă. epocă ce a purtat numele de “matriarhat”. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei. pe baza legăturilor de rudenie. Valorile mai vechi. cu timpul. la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. În aceste condiţii. cu timpul ea este împinsă de către bărbat. 9. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane. datorită dezvoltării condiţiilor de trai. în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. 88 . şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. Cu timpul. acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii. În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau. a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi. era persoana cea mai în vârstă. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie. De unde. de sânge. triburi. asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. în domeniul culturii. De la vite. în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic. printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor. aleasă drept conducător. pe planul al doilea. În jurul acestui conducător militar se formează. prin natura preocupărilor sale. Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”. unele dintre ele.3. a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă. de pace constituiau o excepţie. Dimpotrivă.mereu. apariţia agriculturii. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. criteriul economic. o suită de dregători militari. Problemele privitoare la procurarea hranei. la început singura detaşare admisă de colectivitate. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile.

metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici. de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare. Aceştia erau agricultori. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. în antichitate. ajunsă la un anume grad de dezvoltare. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această întruchipare a bogăţiei ca atare. La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. care conţine întrînsa. au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile. toate celelalte mărfuri. în mod istoric. un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. precursorii iobagilor de mai târziu. pe baza locului de domiciliu al populaţiei. în perioada dezvoltării societăţii sclavagiste. Aceste două trăsături ale societăţii. Cu timpul. într-o formă ascunsă. nu erau membrii ai ginţii. cu legături teritoriale. a circulaţiei monetare. atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea. Toate aceste schimbări. organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două exemple: Grecia şi Roma. iar apoi Clistene. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi guvernaţi. Două momente sunt mai importante atunci când vorbim de aceste transformări. O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor. Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii. În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi. întrucât stăteau în afara ginţii respective. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor. drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii. cu conducerea societăţii. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei publice sau a puterii publice. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi. care s-au petrecut în societate şi multe altele. În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare importanţă o serie de reforme în Atena. care se desprinde din rândul celorlalţi membrii ai societăţii. Numărul sclavilor creşte. negustori. fratriile. în mod simţitor. Pentru a ilustra cum a apărut. oameni eliberaţi din sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman). Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon. de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. se întâlnesc diferite clase şi grupuri sociale de oameni liberi şi semiliberi. Un prim moment îl constituie înlocuirea vechilor legături de rudenie. erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. meseriaşi. În Grecia Antică. pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii 89 . triburile. Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult.

iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului. în anul 509 î.VI î. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate.n.proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă. Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale. corăbii şi cămătarii.n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi. a fost împărţită în trei tritii.n. nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale. cei mai săraci dintre ţărani. a clasei stăpânilor de sclavi.). Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti. Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice. ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică. iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară. o a doua din împrejurimile oraşului. în funcţie de avere. deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti. iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi). un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii. În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon.e.e. Fiecare filă. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă. de fapt. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni). la rândul ei. mai ales în sec. în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi). Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent. iar funcţii superioare (arhonţii. Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene.. Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. proprietarii de ateliere. care au reprezentat.n.e. În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec. dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive. ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei. care a înfăptuit o serie de reforme. VII î. învestit cu puteri excepţionale. încercând să ia puterea în mâna lor. iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării. Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat. care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi. El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial. Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii 90 . ales arhonte în anul 594 î. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile.e.

obţinute sub forma unui impozit specific. 2. Produsele meşteşugarilor producători de mărfuri. cu exercitarea constrângerii. nu mai era suficient pentru înfăptuirea constrângerii de către cei avuţi. dar accentuând diferenţa de avere. procesul de formare a statului sclavagist roman. Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste 91 . b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. organizat potrivit condiţiilor războaielor neîntrerupte. sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte. erau monopol al regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. a fost deosebit de însemnat. grăbind. cea a cavalerilor. Rolul acestei categorii speciale de oameni. din fondurile de pământ ale obştii. Vârfurile oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice. Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări primitive. Aceasta a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui. a fost împărţirea administrativ-politică a teritoriului Romei. Se cunosc următoarele moduri de apariţie a puterii publice: 1. În aceste societăţi acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea războaielor. urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei. se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii. sfatul bătrânilor. iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi în Asiria. în felul acesta. În aceste condiţii. în funcţie de avere. din punct de vedere al apariţiei statului Roman. Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare. Din acestă cauză creşte mai mult rolul regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de funcţionari regali. El a împărţit pe toţi cetăţenii romani în cinci clase sociale. Centuriile erau atât unităţi politice cât şi militare. şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea. ştergând legăturile de origine ale poporului. oamenii regelui. Mărimea averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. comerţul exterior. extracţia de minereuri. În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. El a împărţit întreaga zonă în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice.economice. Cei care posedau averi mai mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul. sau figurează cu numele lor şi numele tatălui. mai ales în economie. fiecare clasă era grupată pe centurii. Babilonul şi mai ales Sumeria. La rândul lor. Reprezentanţii puterii publice. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. Dar faptul care interesează cel mai mult. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. care se desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu guvernarea. Regele îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare.

statul. Aici. Marii demnitari. iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate. lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul. pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi. cu unele modificări. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”). În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii. iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară. în favoarea altora. a cetelor conduse de regele preot care. statul. apariţia puterii publice s-a născut din contradicţiile care au apărut în sânul societăţii. care trebuia să asigure bunăstarea obştii. care la început sunt lucrate de către membrii obştei. asiriene sau seleucide). Tigrul. care se autoadministrează. sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură. ei făceau parte din mai multe obşti. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită. în acest fel. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine. Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat. Regele numea un conducător. sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice. În Atena. pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. erau deci şi “muskenum”. Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. deţineau şi pământ. două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi observată la Roma. Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale. chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice. care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane.lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate. în special. 3. În jurul templelor se creează gospodării mari. nu prestau ei înşişi munci. iar cei din urmă “muskenum”. Aşa a apărut puterea publică. căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”. în acest fel. la popoarele 92 . urmate de anumite reforme la care ne-am referit mai sus. 5. în bună măsură. de obicei marele preot. după cum s-a putut vedea. se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi. care făceau parte din obşti. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii). până la sfârşitul perioadei sclavagiste. însă. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor. victoria populaţiei venetice fără drepturi – plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului. 4. ele s-au menţinut. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice.

Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase. Un loc important. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti.n. se referă la procedura de judecată. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii 9. Primele articole.3. însă. Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu. care constituie partea introductivă a codului. Cel mai important monument legislativ al Babilonului. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane. Ea a urmărit întărirea armatei. o parte din articole erau şterse. Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. VIII î. transpor-tul maritim.n. XIII î. Problemele juridice. 93 . El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie. Gautama. Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi.a.. apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris. în cadrul codului. să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon. dispoziţii privitoare la construcţii. munca sclavilor ş. infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. sunt expuse fără suficiente generalizări. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor. În sec. în cadrul codului. îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”. primul legiuitor a fost Menes. să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor. întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor. În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic În acest context vom lua ca exemple: Egiptul. Babilonul. însă. Această lipsă. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec.germanice după cucerirea Romei. familiei şi succesi-unii.e. iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului. în anul 1902. la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli. În Egiptul antic. de asemenea.e.3. furtul de femei. precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor. care numără în total 282 articole.). Apastamba. repararea prejudiciului cauzat etc. care era format din 8 cărţi. În legile lui Hammurabi erau reglementate. îl ocupă reglementarea proprietăţii. etice şi juridice. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. În textul găsit la Suza. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior. Narada. India şi China.

O intensă activitate legislativă întâlnim în China. la nesfârşit. după cum s-a văzut. statul. născut în sec. dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. la procesul de judecată. c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu. a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor. b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale. Legile lui Manu. reflectă această luptă. la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut. un cod penal. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist. Budismul. acesta fiind. O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. dar ei nu erau prea numeroşi.n. la început în cadrul obştilor săteşti. devine apoi.n. “strămoşul oamenilor”. din antichitate.e. în timpul regelui Aşoca. în China antică a dus. aşa-numita “şcoală a legiştilor”. codificarea făcută de Li-Kui.Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii: a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii. precum şi la dreptul penal şi civil. prin codificare. V-IV î.n.. religie de stat. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. VI-V î. nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului. îngreunând în mod serios aplicarea lui. unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. în special. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut.e. cuprinzând 3000 de articole. în special. Editarea Codului de legi al lui Manu. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit. Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. la o serie de contradicţii în drept. V-IV î. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale. Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. În ce priveşte puterea publică. economice şi juridice. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică). în sec.. a unui noian de legi. În afara colecţiilor de legi. în mod firesc. un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice. din nevoia de a cultiva pământul.e. fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani şi budişti. Edictarea. În Orientul Antic este vorba mai mult de un 94 . El cuprinde probleme privitoare la structura de stat. Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate. În China. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”.

sclavaj domestic.a. S-au descoperit. care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. În sec. Adunarea Poporului (Apella). două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată. în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi.e.n. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci Efori aleşi de Adunarea Poporului. pe care le-am cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat. aruncarea în prăpastie sau sugrumarea. Eforii. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor. Legile elaborate de el. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ.n. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti. în special. 9. IV î. care admitea donaţia şi testamentul. armata. legi scrise în anul 621 î. la început a predominat dreptul nescris – obiceiul. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el. drept răscumpărare.e. rudelor celui ucis. erau: Regalitatea. Cu toate acestea. prin intermediul legislaţiei elaborate de el. celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire.n. Sfatul bătrânilor (Gherusia). alungarea din localitate. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon. VI î. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate. În Atena. Organele de stat. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat. formată întotdeauna din doi regi. însă. pedepse infamante ş. o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor.3. dezvoltarea comerţului şi a 95 . Legile lui Dracon erau deosebit de severe. Puterea aparţinea. Acestea sunt Sparta şi Atena. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie. în Sparta. mai importante. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice. Atimia era o pedeapsă foarte gravă. Dracon a fost cel care a elaborat. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal. lipsirea de drepturi (atimia). nu au ajuns până la noi.e. în realitate.4. În Sparta. pentru prima dată. La începutul sec.

Areopagul a primit sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de ocupaţie. Dintre dispoziţiile de drept civil. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii. În timpul lui Solon. două comisii formate din câte 10 membrii (decemviri).meseriilor în Atena. se refereau la o categorie nedeterminată de persoane. c) Începând din sec. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma.e. I şi până în sec.5. ceva. În activitatea lor de aplicare a dreptului. De regulă. care sunt atribuite lui Solon.n. al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat. Astfel. Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o formă indirectă a hotărârilor împăratului. 9. În sec. care a coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de “dreptul civil”. pretorii aduceau anumite modificări legii. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A. spre deosebire de “psefisme” care erau hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii. De obicei. sunt câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii. V-IV î. legea a început să devină principalul izvor de drept în Atena. termen pe care era ales pretorul respectiv. dreptul de proprietate ş. Împăratul ţinea o cuvântare 96 . apărută în anul 450 î. eventual. Ele purtau. DREPTUL ROMAN a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table. pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care mai adăugau. pe rând. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de “Legea celor XII table”. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. Până la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni. Cele mai frecvente edicte erau cele ale pretorilor.. pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general.a. la bătrâneţe. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii.e. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi întreţină tatăl. Sub presiunea plebeilor senatul a numit. ele erau valabile timp de un an. Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care nu aveau copii de sex bărbătesc. obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti.n. b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. III hotărârile senatului au devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit “senatus-consulte”. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”.3. de obicei. dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a creat un alt mijloc de existenţă. numele iniţiatorului lor.

care cuprindeau constituţiile imperiale. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec. în ordine cronolo-gică. d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile imperiale”. Cu timpul aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri. decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. în perioada migra-ţiunii popoarelor.în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o hotărâre proprie. la vizigoţi întâlnim “Legea lui Euric”. Dintre jurisconsulţii acestei perioade mai amintim pe: Paul. persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li se aplica legea regatului lor. Ulpian şi Modestinus. care a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici: Papinian. în timpul împăratului Augustus. În anul 426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”. care a scris şi o istorie a dreptului roman. se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor. în procesul elaborării lui. Cele mai importante lucrări bazate pe operele jurisconsulţilor romani. În perioada migraţiunii popoarelor deci. În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii. Modestinus şi Gaius. cel mai important jurisconsult roman a fost Papinian. juriştii nu se mai refereau la senatus-consult. şi. Posibilitatea invocării acestor din urmă autori. La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Aceste colecţii au luat numele de coduri. “Comentariu asupra edictului provincial” ş. popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe teritoriul fostului imperiu roman de apus. Sextus Cecilius Africanus şi pe Gaius. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius. o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe concrete. Ea a apărut în anul 506. “Comentariu asupra legii celor XII table”. întocmite din ordinul lui Justinian. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept). ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat. adesea. din care cauză s-a numit şi Breviarum Alarici”. În secolul V. În această ordine de idei. Codul Hermogenian şi Codul Teodosian. s-a împletit cu dreptul roman. iar vechilor locuitori ai statului roman (băştinaşii) li se aplicau legile romane. În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele jurisconsulţilor romani. Cele mai cunoscute sunt: Codul Gregorian. e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă “Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). Dreptul acestor popoare.a. de asemenea. din anul 475. Astfel. Acestea s-au numit jus respondendi. o codificare a legilor romane intitulată: “Lex romane vizigotorum”. sunt cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”. denumite astfel după numele celor care le-au întocmit. 97 . precum şi a autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. în timpul lui Alaric al II-lea. În perioada imperiului. a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a celor barbare. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor de drept întrucât. era condiţionată de prezentarea operei lor în original. Operele lui cele mai însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. În vederea unei mai bune aplicări a legii. II capătă putere de lege. însă. Paul. multă vreme.

STATUL ROMAN În ce priveşte statul roman.n. DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU a) Legi cu valoare constituţională: 1)“Magna Carta Libertatum” 2) Bula de aur maghiară.e.e. de asemenea. până în 476 era noastră. dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade: a) perioada regalităţii. care începe odată cu întemeierea Romei. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume. anul 753 î.În statul burgunzilor se întâlnesc. dacă făceau parte din aceeaşi categorie socială. anul 509 î. . Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci.“Marele cutumiar al Franţei”. l-a constituit cutuma. şi ţine până la înlăturarea regilor.n. Astfel. cu polisurile greceşti. 9. pe măsura dezvoltării feudalismului. din punct de vedere al organizării lor.3. 3) Bula de aur germană. din anul 516. două codificări. 98 . O codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”.n.e. Cu timpul.e.. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism Cel mai important izvor al dreptului. b) perioada republicană de la 509 î. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”. în Evul Mediu. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti. în Franţa.. c) perioada imperiului din anul 27 î.“Practica Forensis”. asemă-nătoare. pentru a da acestora un caracter mai unitar. el a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege. B. întâlnim următoarele încercări de codificare: . 6) “Legiuirile Bizantine”. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică. La ostrogoţi întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat “Edictum Teodirici”. şi o codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”.6.n.

Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor care nu se supun normelor instituite de puterea publică. a dreptului penal. delimitările produse pe baza criteriului de avere. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. dau naştere. etnografia. biologia etc. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. Despre un act. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. potrivit normelor de drept. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. Specificul ştiinţelor juridice. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. De exemplu: medicina legală. În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii.). puterea publică. executivă şi judecătorească. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială. De asemenea.4. ştiinţe generale (logica. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. de regulă. sociologia. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. biofizica). conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. guvernanţii. ştiinţa dreptului. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. chimia. În locul vechilor obiceiuri. Privită în contextul general al activităţii umane. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia.). cibernetica etc. normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. interpretarea lor. educaţionale. aplicarea normelor de drept. cu un termen mai general. fizica. că este “raport juridic''. istoria ş. unele dintre ştiinţele auxiliare. Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. după cum se va vedea. societate şi gândire. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 APARIŢIA DREPTULUI. acela de “juridic”. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. că este “un act juridic''. care produce consecinţe pe planul dreptului. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.a.9. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. a. Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din afară. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. dreptul administrativ). astrofizica. face obiectul ştiinţei dreptului. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. statistica judiciară etc. ştiinţe de graniţă. psihologia. politologia. aplicarea constrângerii. La început. ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin colectivitate. 99 . Astfel se spune despre un raport social.). administrativ ş. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. organizatorice etc. unele norme de conduită din comunitatea Dreptul. reglementat de norme de drept. Aplicarea unor asemenea norme nu mai putea fi asigurată cu consimţământul tuturor.). medicale.). matematica. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului.

concretă. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii. Întrebări de control şi teme de dezbatere 14. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. După cucerirea Daciei de către romani. violenţa a constituit. Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism. dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. singurul mijloc de apărare a intereselor private. procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă Concepte şi termeni de reţinut      Cultură şi civilizaţie. primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice. Dreptul roman 16. impus de către guvernanţi. grupate pe baza obiectului lor comun. Cu timpul.. Statul şi dreptul în Orientul Antic. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice. Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp. pe teritoriul de astăzi al ţării noastre. ci noţiunea de “dreptate” (dike). b) ştiinţele juridice istorice. Uneori autoritatea publică intervenea direct. uneori. fie în evoluţia lor istorică concretă. Poemele homerice. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept. nu utilizează cuvântul “lege” (nomos). fie pe anumite părţi care grupează normele.). Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice. care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei. Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice. lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului.. dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani.Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. La începuturile ei. dar cu un conţinut nou. primitive. Primele legi scrise. De exemplu. sociologia juridică. au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. Pe teritoriul patriei noastre. filosofia dreptului. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. de pildă. Legea celor XII table 100 . În ce rezidă primele forme embrionare ale statului? 15. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze.

I. III. Bucureşti. 23. Ovidiu. Didactică şi Pedagogică. Ştiinţifică şi Pedagogică.. Ştiinţifică. 1935. 2. 1920. Drimba. Istoria culturii şi civilizaţiei. Jean. Institutions de l’antiquité. Avdiev. Bucureşti. Legea lui Manu. Politică. Hanga. Paris. 1982. I. Chombart de Lauve. b) Mircea Djuvara. Negoiţă. Ed. 1948. Bucureşti. b) codul Hermogenian. 3. Paul Henry. Bucureşti.Teste de evaluare/autoevaluare 22. 5. Gaudemet. Filosofia Orientului Antic. Trad. c) Ulpian. Ogiz. Bucureşti. Vladimir. vol. de T. c) codul legilor lui Manu Bibliografie obligatorie 1. I. 7. Ed. Cultura şi puterea. 4. 101 . 1948. II. vol. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum: a) codul de legi elaborat de Bochoris.I. Bucureşti. Codul lui Hammurapi. 1967. Banu. Traducere de Ioan Mihăilescu. Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic). Ed. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. Istoria generală a statului şi dreptului.. Ed. V. 6. 8.

11.1. Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat. Îndrumător pentru autoverificare 10. Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Aristotel scria: “Aici trebuie să se apuce. Schwartz. Popa. Istoria generală a statului şi dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10.2. Teoria generală a dreptului. care în lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului. Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii. 10. Teoria generală a dreptului. 14. Paris. Momcilo. Bucureşti . Boboş. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10.4. Glasson. 1966. Ioan. de fapt. Magna Carta Libertatum.1. pronunţarea pedepsei cu moartea ş. Bucureşti. În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe.3. 1891.2. Bucureşti 2004. 13. Editura Universul Juridic. Gheorghe. E.3. René. Histoire du droit et des institutions de la France. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat 10. 1991. David. Nicolae. 16. nr. Luburici. Formele de guvernământ în Anglia. Paris.Bădescu Mihai. cu încheierea şi denunţarea tratatelor. Documente celebre ale istoriei. ori a le împărţi şi a le încredinţa pe unele. în sensul istorico-geografic (ţară).3. una din căile următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi. 15. Franţa. Introducere 10. Actami. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat 10.9. adoptarea legilor. 1970. Teoria generală a dreptului.a. printre care aminteşte: Adunarea Generală. tuturor cetăţenilor. iar pe altele numai unora dintre ei”. în “Magazin Istoric”. 1998. dar nu se referă.1.3. Ceterchi. Cluj. la problema separaţiei puterilor în stat. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Les grands systčmes de droit contemporains. în mod necesar. Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc. 1971. 12. 9. SUA 10. Ed. The American Heritage History of the Law in America. Bernard. 102 .3. Ed. a unor organe cu diverse atribuţii.

10. Ea aparţinea tot regelui. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei puterilor.3. prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”. executivă şi federativă.1.3. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune puterea de stat Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. în care el se referă la trei puteri: legislativă. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să 103 . Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore. 6. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke. de a face pace şi a încheia tratate.10. întrucât el era cel care elabora normele de drept.2.

în lucrarea sa “De l’esprit des lois. aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”. a separaţiei puterilor în stat. iar nu prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”). căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un stat bine organizat. El abordează această problemă 104 . “. care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi. nu reprezintă. puterea executivă şi puterea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că. După cum se poate observa. totuşi. În concepţia lui Locke. În acest sens.. consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi. care nu au între ele nici o subordonare”. dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată. o teorie abstractă. precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. el înclină spre o preponderenţă a puterii executive. puterea executivă trebuie să revină monarhului. susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial. promulgate şi cunoscute de popor. al cărui cetăţean era. deoarece. puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. în concepţia lui Locke. atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori. ar avea în mâini şi puterea să le execute. dar. rămasă clasică. în special la separaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Părerile lui se referă. de fapt. După părerea lui Locke. ci o constatare a modului de organizare a statului englez din vremea sa. prin judecători imparţiali şi cultivaţi. După adoptarea lor. În acest sens. adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat. din concepţia lui Locke lipseşte puterea judecătorească. va anihila toate celelalte puteri”. a fost Montesquieu. mai degrabă. “puterea judiciară se înfăţişează. Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare.fie concentrate în mâna unei singure persoane. Cel care a elaborat construcţia teoretică.. spune el. Astfel. după cum s-a văzut. fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul. “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite. aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. el precizează: “cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile. el scria: “tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. acesta ar fi despotic. este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte. ca un accesoriu al puterii legislative”. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat După părerea lui Montesquieu. pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ.

sub forma lui tripartită: puterea legislativă. în care există domnia dreptului. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în special dintre legislativă şi executivă). puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra celuilalt o acţiune reciprocă. în puterea legislativă şi puterea executivă. acestui fenomen. Ele colaborează strâns la bunul mers al statului. Maryland. altul braţele. Explicaţia pe care o dă. mai ales între puterea legislativă şi cea executivă. Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. în care unul ar avea ochii. care aparţin. executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”. Ei o împart în forţă şi voinţă. este explicată în doctrină şi prin modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri. printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate. ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. New Hampshire. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative. s-a recunoscut dreptul puterii 105 . altul picioarele şi nimic mai mult”. unui stat constituţional de drept. este alta. în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea. în mod necesar. au introdus în cuprinsul lor acest principiu. dar în forme specifice. În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată. la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. executivul iese din alegeri. ea participă. El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. Primele constituţii ale statelor Massachusetts. unde este asigurată demnitatea persoanei. când confundă toate aceste părţi. de justiţie şi de război. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt responsabili în faţa lui. Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate teoretică şi practică. Din punct de vedere teoretic.considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său. Virginia. nici separaţia puterilor determinată nu are Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. În concepţia lui. dar prin intermediul majorităţii parlamentare. el a fost considerat ca o sursă a libertăţii politice. o împart în obiectul său. în drept de impozit. la funcţia exercitată de celelalte. participarea la discutarea proiectelor de legi şi votarea lor. În acest sens. în mod egal. când le separă. Mai târziu. lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma iniţiativei legislative. În schimb. însă. el a fost înscris în Constituţia statelor federale. Astfel. participarea parlamentului la activitatea executivă este mai limitată. aflate în această perioadă în plină organizare constituţională. Colaborarea. executivă şi judecătorească. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o anume funcţie în principal.

cazul Franţei. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens.. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord. şi încă nu sunt întotdeauna observate”. în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată. guvernul are rolul de a veghea cum.A. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. Numărul lorzilor. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament.U. continuă şi cu caracter tehnic. dar ele sunt în parte goale de substanţa lor. regulamente.2. ordonanţe etc. prin activitatea sa spontană şi permanentă. În secolul al XVII-lea s-a 106 . şi republica parlamentară. bunul mers al statului. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană. de administrarea justiţiei. Cu preţul acestei discipline. însă. în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile. aparatul de stat şi forma de stat. decât o măsură legislativă”. nu era stabil. De aceea. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea. un regulament. care să reglementeze anumite domenii de activitate. care are o structură bicamerală. Anglia este o monarhie constituţională. Formele de guvernământ în Anglia. cazul Angliei. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat. având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar. cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie.3. organele executive şi organele judecătoreşti 10. Asemenea acte normative sunt: decrete. SUA Ca formă de guvernământ. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord. Unii autori subliniază chiar importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă. formulele parlamentare au putut să fie menţinute. a) Camera lorzilor. În cursul secolului al XX-lea. Astfel. Franţa. ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier.executive de a elabora şi ea acte normative. şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative. el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure. ordine. republica prezidenţială. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. Potrivit părerilor lui. o ordonanţă prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege. cu timpul. Guetzevich arată: “un decret. Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt: A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul. astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. cazul S. puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să fie motorul statului. formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Uneori.

însă.încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu. libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. care poartă denumirea de “speaker”. Înainte de adoptarea acestui act. care va deveni şi membru al Camerei superioare. El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. În materie de legiferare. în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră. Camera Comunelor îşi alege un preşedinte. a fost redus la doi ani. chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. În prima calitate. b) Camera Comunelor. din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. Organizarea şi funcţionarea ei. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor 107 . Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea. În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor. Potrivit noilor reglementări. Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv. În 1911 a fost. În prima sesiune a noii legislaturi. la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”). Camera Lorzilor şi-a păstrat. în urma unei reforme electorale. a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor. iar drept rezultat al acestei reforme. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor. În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor. drept care se menţine şi se respectă şi astăzi. pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare). dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. în urma legii din 1911. De altfel. În momentul în care a fost numit în această funcţie. Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut. fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei. în materie de legi financiare (“Money Bill”). el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. ea putea să se transforme. proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate. În domeniul judiciar. este rodul unui şir de modificări legale. modificată competenţa Camerei Lorzilor. numărul votanţilor a crescut cu un milion. din nou. aproape toţi muncitori din oraşe. prin Actul despre Parlament (Parliament Act). Au fost reduse atribuţiile legislative. cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre. majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. în 1867. Astfel. după împrejurări. puşi sub acuzare de Camera Comunelor. aşa cum se prezintă astăzi. De menţionat că.

statutul persoanelor în dreptul privat. acest organism ia denumirea de Comitet de Credite. reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. se spunea: “Acumularea tuturor puterilor. Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. drepturile reale. şi în special în probleme bugetare. În Convenţia de la Philadelphia. în mod just. Acest comitet are o competenţă exclusivă în materie financiară. Din această cauză. procedura penală. Este format din două camere: Adunarea Naţională şi Senatul. garantarea libertăţilor fundamentale. fie ereditară. FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat în Franţa. ci de preşedintele comitetului. însă. poate. să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”. drepturile civile. S. naţionalitatea. fie în mâna unui singur om. problemele învăţământului şi regimul proprietăţii. s-a dezvoltat şi el în mod istoric. de către speaker-ul ei. Comitetele permanente şi celelalte comitete. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale. Parlamentul. denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici. principiile dreptului penal. Acestea sunt. regimul impozitelor. Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte. cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice. Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei Comunelor. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini.îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere. Este interesant de 108 . legislativă. legea elaborată de Parlament vizează principiile generale. politicienii americani au susţinut că competenţele între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de Constituţie. starea şi capacitatea persoanelor. cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. În alte domenii. fie a mai multora.UA. care punea bazele Constituţiei Americane. Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor. lăsând posibilitatea ca. în general. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în Statele Unite ale Americii. dreptul la muncă şi legislaţia socială. fie în mâinile câtorva oameni. determinarea crimelor şi delictelor. Hamilton scria: “În această guvernare dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. în anumite cazuri. comitetul nu mai este prezidat de speaker. De această dată. Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă originală în Statele Unite ale Americii. Cele mai importante proiecte de legi sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere. al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. obligaţiile civile şi comerciale. o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958. prin cucerire sau prin alegere. În prezentarea lui.) A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. Atunci când examinează cererile de deschidere de credite. bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi Senatul)”.

Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii. există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta Curte de Justiţie. al integrităţii teritoriului. În mod treptat.observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el. care judecă 109 . Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru. care este un organ de natură jurisdicţională. competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru. în afară de Parlament. sub preşedinţia şefului de stat. ci de Consiliul Constituţional. El asigură. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. în numele guvernului. pe membrii guvernului. 5. prin arbitrajul său. este condus de prim ministru. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative. Deşi guvernul. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor guvernului. în activitatea sa permanentă. Preşedintele Republicii. Consiliul de Cabinet şi Consiliile interministeriale. să suplinească pe Preşedintele Republicii. în viaţa de stat a Franţei. Constituţia din 1958. Preşedintele este garantul independenţei naţionale. care înainte nu aveau acces. numeşte şi schimbă din funcţie. pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”. primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale. De regulă. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între Consiliul de Miniştri. 2. să fie nu legile. ci decretele elaborate de guvern. încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social. Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. în mod excepţional. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului. precizează că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei. Guvernul. în art. inclusiv secretarii de stat. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. la propunerea primului ministru. Împotriva lor nu există nici o cale de atac B) ORGANELE EXECUTIVE 1. La activitatea legislativă mai participă. Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. Primul ministru poate. Consiliul Constituţional. trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa. totuşi. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului.

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei. Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ. Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului. Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului. 10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”. B) ORGANELE EXECUTIVE Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei, conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

110

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat. O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art. 92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ, menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Concepte şi termeni de reţinut     Separaţia puterilor in stat, Organe legislative, Organe executive, Organe judecatoreşti.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

111

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei

Teste de evaluare/autoevaluare

24. Organul legislativ al Angliei este a) Parlamentul b) Guvernul c) Organele administrative; 25. 26. 27. 28. Principalele puteri în stat sunt: a. Consiliile judeţene; b. Prefecturile; c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.

Bibliografie obligatorie

112

Paris. Gheorghe Gheorghe. Paris.2. 2.3. Paris. Théorie générale du droit. Pierre Lalumičre et André Demichel. Introducere CONSTANTELE STATULUI Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic. Conţinutul unităţii de învăţare 11. Introducere 11. 6. 3. Montesquieu. Bucureşti.1. 1921. Leon Duguit. 1952. Bucureşti. 1966. 8. 4. 1964.1. de constante ale statului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate 113 . Les régimes parlamentaires européens.1.2. Essai sur le pouvoir civil. 1976.2. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune problema constantelor statului si dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .4. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11. Ştiinţifică. Separaţia puterilor în stat. Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11.1. De l'esprit des lois.definirea şi înţelegerea noţiunilor.3. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 5. Paris. John Locke. Ed. 11. Îndrumător pentru autoverificare 11. Constantele statului în sens istorico-geografic 11.3. şi în sensul politico-juridic. Editura Dalloz. Constantele statului în sens politico-juridic 11. Jean Louis Bergel. Traité de droit constitutionnel. 2004. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7.

şi anumite elemente etnice şi economice. uneori. Constantele statului în sens istorico-geografic a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul. subsolul şi spaţiul 114 . inclusiv apele teritoriale. clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu. deci. costume ale unei comunităţi umane ş. atât în sensul lui politico juridic.3. Totuşi. iar nu teritoriului însuşi. aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu. pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic. într-o anumită măsură. o serie de bunuri materiale: păduri.” poate avea valoarea unei expresii figurative.teritoriul . monumente istorice.1. socio-economice. Pe teritoriul respectiv există. socio-economic. politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale. care suscită reacţii şi acţiuni. În domeniul ştiinţelor sociale. politic şi spiritual. prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu.cu statul în ansamblul lui. Teritoriul reprezintă cadrul natural.Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Constantele statului. vestigii ale trecutului. stilistice. dar nu ştiinţifice. în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui. spaţiul geografic propriu statului. El nu este decât un cadru fizic. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului . politice şi spirituale. 11. timpul alocat este de 2 ore. politic şi spiritual.3. întinderile de apă. Teritoriul cuprinde. politic şi spiritual. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic. de asemenea. ape. zăcăminte minerale. atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. şi un înţeles etnic. şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu. unelte de muncă. Alte elemente însă. obiecte de artă. Conţinutul unităţii de învăţare 11. prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru.a. În domeniul ştiinţelor juridice. construcţii industriale. Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice. culturi agricole. cât şi istorico-geografic. cum ar fi: specificul socio-economic. noţiunii de teritoriu i s-a atribuit.

făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe. sau cu un alt termen. În acelaşi timp. pentru perioada în care îşi desfăşoară activitatea. funcţionari. pe care le găsea în natură. judecători. Unii dintre deputaţi. se impune definirea noţiunii de organ de stat. pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale deosebite. mai ales după descoperirea metalelor. hotărâri care. plante. de bază. apoi. pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte. un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă. au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii. dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale. direct şi secret îşi desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională. cu timpul. Activitatea lor. a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu. îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. procurori. mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat. dacă nu sunt respectate de bună. cu care să acţioneze asupra naturii. care nu erau legate încă de un anumit teritoriu. calitatea solului şi a subsolului. Constantele statului în sens politico-juridic Dat fiind faptul că statul. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persoane. a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate. în sensul politico-juridic. diverse populaţii. Din punct de vedere economic. are un caracter politic şi un caracter reprezentativ.aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. politicienii de profesie. senatori. în cadrul organelor în care au fost aleşi. specializată. au jucat. munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele Republicii. pentru a exista. la situaţia de nomad. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. el furnizează oamenilor cele necesare traiului. Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural. Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat. egal. care sunt subvenţionaţi de partidele ai căror membrii sunt. de funcţionarii publici? Deputaţii aleşi pe baza votului universal. rădăcini. În felul acesta. Trebuie menţionat faptul că. Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a 115 . atribuţii care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. se înfăţişează ca o totalitate de organe. Mai există. voie. deputaţi. deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. ofiţeri etc. Mediul geografic. ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie. fără îndoială.

într-o formă organizatorică. regiuni. în cadrul cărora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări. în altele de către parlament. în statele contemporane. trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică a cetăţenilor. se alege o dată la 4 sau 5 ani. a deputaţilor. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită. de către parlament. cu o structură proprie. Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 În literatura juridică.4. landuri. în acest caz. prin intermediul alegătorilor. îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local.. format. ci din partea poporului. primării etc. la propunerea primului ministru. ca organ suprem executiv. Aceasta are loc în ţările cu formă de guvernământ republicană. care în art. Populaţia. d) Numirea guvernului. comune etc. de regulă. b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări. în sensul politico-juridic. ca organ judecătoresc suprem. e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. 116 . Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru. ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite. primărie). parlamentul. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost aleşi (parlament. care îşi aleg organele care să-i reprezinte. pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. în organe reprezentative.calităţii lor de reprezentanţi ai poporului. c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi. în sistemele bicamerale. arondismente. îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi. de către partidele politice. prefectură. sau a deputaţilor şi senatorilor. de asemenea. în ţara noastră. 11. Pe plan local. populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi. noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat de Codul Penal. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a fiecărei ţări în judeţe. ci ca o entitate de cetăţeni organizaţi. O asemenea structură a puterii centrale. iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintrun organ de stat. Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic. oraşe. presupune mai multe momente: a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. direct de către alegători.

un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut. este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. a unor colective organizate. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General.expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile. desemnează pe primul ministru. indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului . Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice. după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care. senatorii. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat. conducători ai 117 . anumite drepturi şi obligaţii.(miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor. mergând de sus in jos. apoi.permanent sau temporar. la rândul său. deputatul sau senatorul. în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi. există o reţea de organe administrative. în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri. au existat unele discuţii. extinzând. iar apoi acesta. la propunerea Preşedintelui României. cu orice titlu. poporul alege pe reprezentanţii săi. funcţionarii publici. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De la apariţia lui. În anii socialismului. în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” . şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice. noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii. 1. este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. ca reprezentant al voinţei poporului. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială. aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. formează împreună o structură organizatorică unitară . În legătură cu acest sens. După cum se poate observa. apoi. considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. specializate în diverse probleme ale conducerii de stat. cu o sferă foarte largă. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat. ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi. În mod istoric. denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”. La început acestea au fost persoane fizice: împărat. din partea parlamentului. aceasta este o definiţie foarte generală. acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. În ţara noastră. persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri. propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. cu care trebuie să operăm în acest caz. s-au conturat organele de stat colective. indiferent dacă şi cum a fost învestit. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult. investiţi cu această calitate de către parlament.de exemplu . Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar. a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă. organele puterii de stat parlamentul. unii autori. aceea a funcţionarilor de stat. Parlamentul. deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate). o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat. dregători etc. Sunt asimilate cu funcţionarii. iar aceştia constituie. La rândul lui. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori. Sensul noţiunii de funcţionar public. prin intermediul parlamentului. ele au apărut concomitent. din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. iar nu viceversa”. tehnicieni şi funcţionari. La rândul lor. în felul acesta.Guvernul – organul central al administraţiei de stat. rege. Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public. însă. ci pentru că au primit.

denumite ministere. o serie de elemente de constanţă. ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata. şi existenţa unui aparat logic conceptual. a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat.. şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. legislativ. Astfel. la cele de mai sus. poliţia. constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. interpelare. aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară. altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor. Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură. b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. de asemenea. însă. deputat. Constantele în sens istorico-geografic 118 . asigurarea dreptului la apărare ş. trebuie să mai adăugăm. Întrebări de control şi teme de dezbatere 19. c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. este aceea de a elabora legile. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului.unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi.la noi în ţară judecătoriile. senator. organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond . taxe. ministerul de externe. Cele mai cunoscute ministere. juraţi etc. executive şi judecătoreşti. serviciile de informaţii. ministerul justiţiei. cum sunt: sistem electoral. Ce reprezintă constantele statului? 20. curţi. din judecătorii. de învăţământ etc. contradictorialitatea. una din camere este Senatul. având o structură unicamerală sau bicamerală. pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat. denumit de regulă Parlament. De regulă. o Adunare a Deputaţilor. Trebuie precizat. minister. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală. ca elemente de constanţă. putem sesiza. În sfârşit. de genul prefecturilor. parlamentar. există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale.a. care există în toate ţările contemporane. şi ele. legiferare. jandarmeria. existenţa unor organe centrale de ramură. de obicei. primăriilor. cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor. sesizăm că acestea sunt formate. Activitatea organelor judecătoreşti. executive şi judecătoreşti. că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond. Populaţia. ministerul comerţului. de regulă. secţii sanitare. În cadrul organelor administrative (executive). pentru o perioadă limitată. Există apoi organe administrative locale. executiv. oralitatea. care cuprinde o serie de termeni. solemnitatea. Teritoriu. observăm că pe plan mondial acestea sunt formate din deputaţi. trebuie considerate elemente de constanţă. În ce priveşte organele judecătoreşti. tribunale. ministerul învăţământului. iar cealaltă. se bazează pe respectarea anumitor principii care. cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie. ministerul de inteme. aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii. constituţional. ministerul sănătăţii. constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. în toate ţările. dacă ne referim la organele legislative. nu numai în recurs. Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ. Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic. impozite. guvern. buget etc Concepte şi termeni de reţinut      Constantele statului. expresii. acreditare. care poartă diverse denumiri. iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni.

populaţia. Bibliografie obligatorie 1. Ce fel de subiect de drept este Statul: a) subiect individual. b) teritoriul. 30. b) subiect colectiv. 1930. I. Constantele statului în sens politco-juridic Teste de evaluare/autoevaluare 29. Teoria generală a dreptului. Care suntr constantele statului : a) norma juridicã. 119 . puterea publică. Bucureşti.21. Mircea Djuvara. sistemul dreptului. ramura dreptului. vol. c) legile obiective. instituţia de drept. c) nu poate fi subiect de drept.

Le droit pur.4. Momcilo Luburici. Îndrumător pentru autoverificare 12. 2004.3. „Dat”-ul în drept 12.3. Ed. Flammarion.3. Edmond Picard.1. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12. 1982. Actami. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12. tot aşa şi dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Bucureşti. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune constantele dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 120 . legată de o anume epocă istorică. Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional. Nicolae Popa. Ioan Ceterchi. Bucureşti. Bucureşti. 7. Constantele statului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 9. Introducere Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt cantonate. Conţinutul unităţii de învăţare 12. de la apariţia lor şi până în zilele noastre. Ed. Cluj-Napoca. Editura Argonaut. 6. Duculescu. Introducere 12. presupun şi o anume continuitate. 10. Teoria generală a dreptului. Permanenţele juridice 12. 5.2.1. Paris. 1998. les constantes juridiques. Academiei. 2005. les permanences juridiques. Ed.2. 1991.Alexandru Fărcaş. cu exclusivitate. 4. numai în cadrul lui.2. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale. cu toată specificitatea ei. Veronica Rebreanu. Victor July 1.1. Institutul Român pentru Drepturile Omului. Teoria generală a dreptului. Aşa cum civiliza-ţia şi cultura. 12. 3.2.

Pentru a-şi ilustra afirmaţiile. nu este aşa. care le-a mai numit şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică. 12. dispoziţiile juridice investesc. Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă? . ar fi. cuvântul a fost folosit. uciderea părintelui este crima cea mai josnică. Constantele dreptului. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice. în sensul acesta. în mod necesar. Edmond Picard.1.se întreabă autorul citat. 121 . realitatea socială căreia i se aplică. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă.noţiunilor specifice disciplinei) . mai întâi. nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor.3. Permanenţele juridice În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului. într-un mod exact.3. de un cunoscut jurist belgian. şi ne face să o recunoaştem ca atare. După cum precizează Djuvara. Este faptul că ne găsim în prezenţa unui raport juridic. Conţinutul unităţii de învăţare 12. totuşi.definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. în concepţia lui Djuvara. În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide. deşi rezultatele sunt diferite. În continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului). oriunde. Dreptul este o ştiinţă socială. La o anumită vârstă a părintelui. Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău” este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută. Constantele dreptului timpul alocat este de 2 ore. este de a expune şi studia “permanenţele juridice”. copilul este obligat a-1 ucide. Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. care se aplică în orice împrejurare. în orice societate şi în orice timp şi. În concepţia noastră. în principal. Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''.

care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. După cum se ştie. sentimentelor. în acelaşi timp. de natura complexă a omuluic) În al treilea rând. Dreptul îşi poate 122 . printr-o mulţime de întâmplări. Nici un legiuitor nu poate face abstracţie. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale. b) În al doilea rând. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. un “dat” fundamental al reglementării juridice Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului. 12. ci şi a societăţii şi gândirii. sunt relaţii între oameni. drepturile şi obligaţiile lor. fiecare apărând. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective.2. de asemenea. în special. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”.3. ale epocii în care trăieşte. susceptibile de a dobândi înţelegerea şi. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). sub diferite înfăţişări. obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. Acestea sunt relaţii economice. culturale. subiec-ţii raportului juridic. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. la rândul lor. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. familiale. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. deşi . întrucât relaţiile sociale. „Dat”-ul în drept Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt. dar cu toate acestea. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. nu creează dreptul în mod arbitrar. în acelaşi timp. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. produs al relaţiilor sociale. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. Relaţiile sociale orientează. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată.raportul juridic cu elementele sale componente. trei. care oferă obiect reglementării juridice. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. în opera de reglementare juridică. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. este. consecinţa este că omul. de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane.

observăm că. De exemplu: legea valorii. relaţii între soţi. anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. neapărat. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective. în toate epocile istorice. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură. b) În domeniul legilor sociale observăm că. există anumite trăsături de mai lungă durată. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. relaţii între vânzători şi cumpărători. elementele de continuitate pot fi întâlnite. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. influenţând şi. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. uneori. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. În acest sens. dacă fiecare epocă istorică. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale. proprietate. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. în aşa fel încât. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. Elementele de legătură le întâlnim. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. sau aproape la fel. pe planul structurii acestor relaţii. duce la anumite transformări. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. în primul rând. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură.conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. a cărei 123 . mai ales. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. Pe linia aceasta putem desluşi. Dar. a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice. contract. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. anumite tipare. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. în domeniul relaţiilor sociale. mai ales în două direcţii: în direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice).

în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane. obiectul raportului juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”.acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. de lungă durată. în fiecare epocă istorică. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă .este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici. întâlnim şi anumite concepţii. pe planul reglementării juridice. În ce privesc concepţiile. a libertăţii. Omul este un produs al epocii sale. Şi în acest domeniu. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. subiecţii raportului juridic. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. cum sunt ocrotirea vieţii. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Constantele dreptului. împărţirea oamenilor pe sexe. Modul lui de gândire. putem distinge anumite idealuri. idealurile. în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. fiziologice. biologice. ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. uneori. însă. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. Dreptul. de acest aspect. şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. în concepţia lui Djuvara. a sănătăţii persoanei. putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă.4. De asemenea. întâlnim anumite însuşiri fizice. asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci. Din această cauză o întâlnim . spre deosebire de relaţiile sociale.cu trăsături şi efecte diferite . În acest domeniu. comune tuturor oamenilor. ar fi. raportul juridic cu elementele sale componente. convingerile. chiar în ce priveşte anumite probleme de fond. În acelaşi timp. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. Tot pe acest plan. cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. idealuri comune. în mod necesar obligaţia de a ţine seama. nu creează dreptul în 124 . trebuie să-şi găsească. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. cu natura sa complexă. deşi . sentimentele. Cu toate acestea. drepturile şi obligaţiile lor. cu toate consecinţele ce decurg de aici. idealurile sale. De exemplu. în principal. obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc 12. interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale.

Dar. elementele de continuitate pot fi întâlnite. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. duce la anumite transformări. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. un “dat” fundamental al reglementării juridice c) În al treilea rând. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. printr-o mulţime de întâmplări. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. influenţând şi. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. în primul rând. relaţii între soţi. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. în domeniul relaţiilor sociale. întrucât relaţiile sociale. este. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. familiale. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. Relaţiile sociale orientează. dar cu toate acestea. uneori. b) În al doilea rând. proprietate. fiecare apărând. de asemenea. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). sunt relaţii între oameni. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. pe planul structurii acestor relaţii. În cadrul unei asemenea concepţii generale. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. consecinţa este că omul. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. în ce 125 . Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. la rândul lor. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. Acestea sunt relaţii economice. relaţii între vânzători şi cumpărători. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. sub diferite înfăţişări. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. neapărat. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. Elementele de legătură le întâlnim. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. anumite tipare. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). în toate epocile istorice. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei. Pe linia aceasta putem desluşi. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. contract. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. ci şi a societăţii şi gândirii. ale epocii în care trăieşte. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. care oferă obiect reglementării juridice. mai ales în două direcţii: în direcţia Cu toate deosebirile esenţiale. ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. observăm că. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. mai ales. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. sentimentelor.mod arbitrar. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. în acelaşi timp. produs al relaţiilor sociale. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. După cum se ştie. culturale. În acest sens.

Modul lui de gândire. În acelaşi timp. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. sau aproape la fel. există anumite trăsături de mai lungă durată. idealurile sale. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. De exemplu: legea valorii. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. fiziologice. cu natura sa complexă. în fiecare epocă istorică. Din această cauză o întâlnim . Concepte şi termeni de reţinut  Constantele dreptului.priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuri. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara 126 . Omul este un produs al epocii sale. Dreptul. biologice. comune tuturor oamenilor. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. a cărei acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri.  Dat-ul în drept.  Permanenţe juridice. Cu toate acestea. întâlnim anumite însuşiri fizice. întâlnim şi anumite concepţii. idealuri comune.cu trăsături şi efecte diferite . ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. . b) În domeniul legilor sociale observăm că. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. În ce rezidă Dat-ul în drept? 23. dacă fiecare epocă istorică. Întrebări de control şi teme de dezbatere 22. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.

Teste de evaluare/autoevaluare 31. Sunt constante ale dreptului: a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului; b) teritoriul, populaţia, puterea publică; c) relatiile sociale.omul,legile obiective. 32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat: a) Justinian; b) Mircea Djuvara; c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept 13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept 13.3.3. Legea ca izvor de drept 13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

127

13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.). Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale. În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului. Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului; 12. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) - definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

128

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii. O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

129

Reglementarea unor astfel de relaţii. era tot drept roman. probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor. Începând cu secolul al VI-lea î.e. a fost favorizat. Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane. – care există în Digeste. a existat în provinciile romane.e.n. în esenţă. timp îndelungat. Dar. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete. dreptul autohton. În acest sens. creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti.n. deci. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo. sancţionate ca atare.3.cât şi în relaţiile juridice externe. al cărui text datează din anul 224. probabil. de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni tribale. ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini). în continuare. prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice. Jurisprudenţa ca izvor de drept Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare. dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local.. vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile locale. şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale. indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. în cea mai mare parte a lui. care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î. format pe baza cutumei. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text. organele de procuratură (prin 130 .e. apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi.2.n. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius.n. mai repede şi într-un mod mai sigur. nesancţionate. iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î. pe teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane. în paralel cu dreptul roman. a consolidat un drept geto-dacic format. a căpătat. Sunt. în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei. o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. care au beneficiat de un cadru propice pentru a deveni. mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi. Deci. rege legendar geto-dac. Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic. şi poate chiar accelerat. în acest sens. procesul transformării obiceiurilor în norme juridice. cu privire la măsura în care dreptul roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian. 13. cu un rege geto-dac conducător al unei uniuni de triburi. din Ulpian – secolul al III-lea e. norme de drept. care aveau un pronunţat caracter politico-juridic.

Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor prescripţii teoretice. prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept. de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej). hotărârile organelor jurisdicţionale.soluţiile rămase definitive). Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului). desigur – pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi. în sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului respectarea Constituţiei. prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. nasc un număr extrem de mare de probleme cărora. De aici vine şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate. un sens foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat. de posibilităţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare. de această dată. tocmai activitatea practicianului. cu cazuri concrete apreciate. şi transpunerea acestei norme în practică. de multe ori practicienii le dau soluţii diferite. pe de altă parte. fireşte. fără îndoială.d. În acest sens. În acest sens. Or. Jurisprudenţa este. practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii. în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o. având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic. incontestabil. ca atare. Este. Aşadar. de o persoană fizică învestită cu atribuţii specifice într-un organ judiciar. de capacitatea intelectuală de interpretare a realităţii. soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. În acest proces de interpretare. intervine. pe de o parte. Într-un al doilea sens. are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului – care. îi probează şi îi legitimează valabilitatea. însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective. ca o condiţie sine qua non. la primul sens. de voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică. Dar.m. nici în doctrină şi nici în practica judiciară. constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului.a. dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care. ţinem să 131 . Ne vom referi. un izvor de drept – un izvor de drept formal. care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ care aplică legea. În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). prin aceasta. de cultura sa de specialitate şi de cea generală. dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate. prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ emis de acesta. acest proces este extrem de complex.

în cel mai bun caz. prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate. o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze. 13. dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept. Vom exemplifica acest lucru. ca atare. sistematică. legal. Sigur că cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului dar. care a apărut. în final. ci numai configurată sau. c din Constituţie. argumentând-o în mod corespunzător. poate trimite cauza la Curtea Constituţională. Iată însă că. Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v.3. instanţa judecătorească. Legea ca izvor de drept Analizând problematica legii ca izvor de drept. direct de practică. în sensul la care ne-am referit mai sus. conform textului constituţional menţionat. Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată. ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti. trebuie să definim această noţiune. Aceasta deoarece. Pe baza acestei iniţiative. Rezultă. perfecţionată cu ajutorul practicii. De aceea. decizii deosebit de importante. În acest sens. fiind o cale de formare a jurisprudenţei. 1 lit. voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. o normă juridică. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice (gramaticală. În art. desigur. nemijlocit deci. că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de drept care este jurisprudenţa. folosind mai ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională. care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. tot de legiuitor. Opinia părţilor devine. părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei. art. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de drept. 143 din Constituţie) şi. prin el însuşi. formându-şi propria opinie. din această practică. prin ele însele.subliniem o mutaţie cu totul deosebită. specifică statului de drept. care este Parlamentul. după Revoluţie. să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul legislativ. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de 132 . dar şi cu propria capacitate profesională. se prevede. causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei. care pot. prin competenţa sa. până la apariţia Constituţiei din 1991. această perfecţio-nare fiind făcută. astfel. Constituţia română de la 1991 a deschis o cale. morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia. 144 alin. istorică. printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale. în mod nemijlocit. logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului. Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum. în teoria dreptului nostru.3.

fiind considerată cea mai importantă dintre acestea. conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. ca fiind cea mai importantă lege în stat. Privim cu rezervă acest punct de vedere care este. Mai mult decât atât. desigur. Autorii consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept. cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii. faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este. aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor. desigur. în care ar intra orice act care. coroborată cu raţionalitatea acesteia. şi anume coerenţa ei. În drept. Toate celelalte legi (denumite şi ordinare). de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). fiind imposibilă atât formarea textului de lege. după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt. sau este vorba de orice act cu putere obligatorie. Dar nu la acest sens ne vom referi. făcând imposibilă aplicarea ei. interpretarea corectă a acesteia. în legătură cu procesul de construire a unei norme juridice. în acest sens. Aceasta deoarece. Or. pretinde a i se respecta dispoziţia. cu predilecţie. în realitate. prin natura lor. parţial.n. o operaţiune logică. Dintre legi. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi. în ultimă instanţă). în cel mai înalt grad. se rezervă legii locul central în contextul actelor normative. şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”. în prim rând. fără excepţie. în 133 . pe baza unei proceduri specifice. ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia. în continuare. că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie. Pentru a se argumenta această natură (filosofică. desigur. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice. necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia. fără excepţie şi în drept (s.). Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează. ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. vor intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei. din afirmaţii raţionale. parlamentul (sensul restrâns). de fapt. În acest sens. o operaţiune logică va consta. deşi. credem.lege. contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. discutabil. şi nu numai legea ca atare. tocmai raţionalitatea legii. Există. investit cu o anume autoritate. prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură. denumită. se menţionează. în consecinţă. De altfel. afirmaţii raţionale. prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină. ea concretizează. încercării de modificare a soluţiilor i se opune. şi obiceiul este lege. şi Legea fundamentală. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi.

alţii. în plus. o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului. datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi. ea poate aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. datorită. cu totul particulare. faptul că este o autoritate care are o misiune foarte importantă. folosind întreaga 134 . Alături de rolul de informare. Nu ar mai fi ceea ce este şi. doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv. de către practicieni. Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. Doctrina ca izvor de drept În ştiinţa dreptului. indiferent de natura lor juridică 13. cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. pe de o parte. deşi nu sunt singurii creatori de doctrină.000 de hotărâri judecătoreşti). se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată.). Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului pozitiv. 25. în general. ci. privesc. Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă. Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina. datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa apar. care alcătuiesc “complexul cauzei judiciare”. inflaţiei legislative. indubitabil. pe acesta din urmă. şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. în medie. Aceste date. unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil. Procesul judiciar implică latura subiectivă. în locul căreia s-ar simţi.procesul juridic. întregul sistem juridic în criză. i-ar scădea forţa ştiinţifică. Desigur. însă. Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept. care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale. Astfel. uneori. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate. odată cu întreaga societate. în acest caz – mai pregnant argumentele politice. dintr-un an calendaristic. deoarece o politică. şi aspectul “in personae”. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept. aşa după cum am văzut. desigur. problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. totuşi. iar pe de altă parte. spre exemplu. şi. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină. străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează. 1300 de decrete pe an şi cca. în orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare.4. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce. nu numai aspectul “in rem” al cauzei. conferinţe etc.3. Doctrinei i se recunoaşte. mai mult decât atât. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină. şi sistemul de drept în criză. subiective. de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic. ci în toate cauzele. la rândul ei. Totuşi. mai ales.

activitate care îl reprezintă atât pe legislator. nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi). categoric. în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. îl reprezintă reflecţia. sistemul juridic “pierde teren”. pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. Djuvara nu a ezitat să afirme. cu care am început. în egală măsură. ea înmagazinează sistematic. atât legisla-torul. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult. pe baza unui efort propriu. spune autorul: “Jurisconsultul. caracterul de izvor formal al doctrinei.d. creând principiile”. şi nu numai la nivel principial. de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat. cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei). cât şi practicianul. singura eficientă. adică de cercetător.a. le generalizează şi sistematizează. Or. în acest caz. De aceea. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi. M. ţinând. dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici. În acest sens. “cheile necesare perfecţionării dreptului.experienţă juridică a timpului. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. de experienţa sa juridică şi socială. ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina. constatând realităţile juridice. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da. rolul de izvor de drept? În prima ipoteză. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului. cât şi pe practician. argumentat logic. Cercetând sursele dreptului. de altfel. ea însăşi o sursă de drept. în acord cu realitatea. deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp). doctrina devine. raţional şi istoric.m. în general. Inevitabil. ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. Lăsat nemodificat un timp oarecare. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice. o instituie tot omul de ştiinţă. n. Dar “ordinea juridică”. prin aceasta. 135 . creatorul doctrinei sau practicianul. rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. de capacitatea sa de sinteză. doctrinei. de pregătirea profesională ş. pe care trebuie să-l depună. În general. în principal.n. se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic). Şi în acest caz putem refuza. M. pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept. cea mai eficientă. de la care a împrumutat deja elemente specifice. Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. oare. atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale. ci de o criză numai a sistemului juridic. deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 24. Jurisprudenţa. Izvoarele dreptului românesc: Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege Acte normative subordonate legii Alte izvoare ale dreptului. Ce se înţelege prin jurisprudenţă? 26.4. Clasificarea izvoarelor de drept. Enumeraţi izvoarele dreptului 25. Legea. Contractul normativ. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Noţiunea de izvor de drept. Concepte şi termeni de reţinut      Definiţia izvorului dreptului. Doctrina ca izvor de drept 136 . Doctrina.13.

b) izvoare directe. Giorgio del. oficiale.Teste de evaluare/autoevaluare 33. Ed. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa: a) izvoare scrise. Ed. izvoare şi drept pozitiv.W. 10. Ed. Bergel. Mircea. Popa. Bucureşti. J. R. 1969. Jurisprudenţa desemnează: a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Naschitz. Librăria Socec. 34. c) izvoare neoficiale Bibliografie obligatorie 1. Théorie générale du droit. 1994. Bucureşti. Ed. b) izvoare oficiale.. Istoria dreptului românesc. vol. Paris.. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Actami. B. b) totalitatea părerilor. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. 8. Librăria Socec. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. Teoria generală a dreptului. Istoria romană. Vecchio. G.M. Ed. Nicolae. Bucureşti. 1998. 2. 11. Djuvara. I. Djuvara.J. 7.. Teoria generală a dreptului. A. Introduction générale au droit. c) izvoare nescrise. 35.. 1989. Mircea. I. 1930. Bucureşti. Th. Bucureşti. 5. opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului. Mommsen. Petit. Bucureşti. Hegel. 3. Vulcănescu. 1987. Bucureşti. 6. c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. Ed. vol. 9. 1970. Delhoz. 137 . Principiile filosofiei dreptului. Academiei. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina? a) izvoare nescrise. Grenoble. Bucureşti.F. indiferent de gradul acestora. Drept raţional. 1969.. Academiei. 1980. Etnologie juridică. Europa Nova. 4. Lecţii de filosofie juridică..

Anca. 1999. Craiova 1999. Drept civil. Bucureşti. Bucureşti. Contractele 14. All.a. Bucureşti. Bucureşti. Dreptul economic 14. Ghimpu. Dumitru.1. A. Ţiclea. Editura Servosat Arad. Stătescu. Jean Louis Bergel. Teoria generală a obligaţiilor. 21.3. Răspunderea juridică 14. Craiovan Ion. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. Bolintineanu.R. Introducere Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. 1995.3. Drept internaţional contemporan. 13. 1999.. 17. Editura Dalloz. 138 . 1978.. Ştiinţifică. Teză de doctorat Conducător ştiinţific prof. Teoria generală a obligaţiilor.2. Ed. Institutul Român de Studii Internaţionale. Izvoarele dreptului. Ghimpu. 2004. C. Bucureşti. Cluj-Napoca. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14. S. Corina Adriana. Drept internaţional public. Dreptul muncii. S. Corina. Elemente de teoria dreptului. Năstase. Editura All Beck. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere.. C.2. Teoria generală a dreptului. 14. s. 20. 2001. Bârsan.. Alex. I. Bucureşti. 19.4. Editura Paideea. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Niciu I.12.. Introducere 14. 16. Gheorghe Boboş. Lidia Barac. Alex.3. 22. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Théorie générale du droit. Ed.3. T. Radu. 1968. Îndrumător pentru autoverificare 14. 1998. Proprietatea. Paris.4. (Folosită la redactarea capitolului de faţă. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14. Dreptul muncii.Marţian. 1994. P. Introducere în teoria izvoarelor dreptului. Ed.1.3. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Editura Sibila. 1994. Casa de Editură şi Presă “Şansa”. Bucureşti.) 18. circulaţia bănească şi emisiunea monetară 14...1.3. 15.. vol. Popescu.

Acest drept a 139 . Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. circulaţia bănească şi emisiunea monetară Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale despre relaţia drept-economie. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general (norme de drept constitu-ţional. 14. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 13.3.14.3. timpul alocat este de 2 ore. de drept administrativ. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate de drept. de drept civil etc).2.Definirea şi înţelegerea dreptului economic Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea juridică a relaţiilor economice Pentru unitatea de învățare. 14. Proprietatea.1. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .

În felul acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur. Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a transfera sau schimba bunurile sale. monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu monedele altor ţări şi stabilindu-se. din ce în ce mai mult un caracter internaţional. fraternitate” au descătuşat pe individ de îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să devină proprietari fără nici un fel de restricţii. subiectul pasiv. în felul acesta.în timp ce titularul obligaţiei. cel ţinut să respecte dreptul subiectiv. egalitate. iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. Aceasta asigură posibilitatea excluderii. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec. un curs valutar. sunt toate celelalte persoane care trebuie să se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său. Operaţiunile băneşti s-au modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini electronice de unde şi expresia de bani electronici. Proprietatea stă la baza schimbului. a utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane. Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. în ultimul timp. XIX şi începutul sec. greutatea în metal a fiecărei monede. felul metalului din care erau confecţionate monedele. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub lozinca: “libertate. A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri. În sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. Evaluarea în bani a mărfurilor a dobândit. forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun. Acest lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii internaţional 140 . Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. statul a reglementat. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie.fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi proprietarul . până la un anumit grad. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. prin norme juridice. Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi. Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. În Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de normele dreptului feudal. În prezent s-a renunţat la această acoperire.

După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu. mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie. Răspunderea juridică În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema răspunderii patrimoniale. în condiţiile producţiei de mărfuri. contractul de credit.14. Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă. contracte. în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate.2. contractul de prestări de servicii. de exemplu. contractul de vânzare. 14. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice. Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. contractul de muncă. schimb. contractul internaţional de service şi întreţinere. ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă. După modul în care sunt utilizate aceste contracte. contractul internaţional de factoring ş. contractul internaţional de know-how. potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate. În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil.3. contractul de locaţiune. Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică. fluxul economic va fi frânat sau accelerat.a. credit ş. cu titlu exemplificativ. contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj. 141 . În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor. schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. o vânzare pe credit. impozite. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional.a. circulaţia mărfurilor. Astfel au apărut.3. taxe pe circulaţia bănească. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat). cum sunt: contractul internaţional de export complex. Contractele Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru a facilita circulaţia bunurilor. contractul internaţional de coope-rare în producţie.3. Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii. o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare. succesiuni. contractul internaţional de leasing.

al XVIII-lea. Reglemen-tând în special aspectele legate de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul proprietăţii. din părerile unora dintre ei. În sfârşit. De asemenea. Germania ş. concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil. sub denumirea de drept economic. nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept. Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte norme juridice. Dreptul economic În ultimele trei decenii se observă. Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public. Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă. În general.a. fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii. comentarea lor. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi într-o serie de ţări europene: Franţa. procedura civilă. dreptul comercial. Cei mai mulţi dintre autori îl plasează în ramura mare a dreptului public. Apariţia acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură distinctă de drept. la unii autori. doctrina juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă. Încă din sec. Teoretizarea normelor de drept.a. încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. al reglementării juridice a unor relaţii sociale.precizie tehnică. acurateţe ştiinţifică.concretizată în diferite monografii. dreptul agrar şi industrial privat. articole. francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată 142 . o tendinţă de a cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor economice. când este vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică. a diferitelor reglementări cuprinse în constituţii. dreptul internaţional privat 14. din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ. dreptul financiar ş. cursuri universi-tare. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale. drept administrativ. studii. Italia. compararea între ele sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia ştiinţei dreptului constituţional . instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea. Dezvoltarea capitalismului a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului. comunicări ştiinţifice.4. drept financiar etc. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat.3. Nu rezultă însă. predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la apariţia disciplinei didactice drept constituţional. Un pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia diferitelor constituţii. cu claritate. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi cel privat.

s-ar baza pe “un drept economic. printre primii. Proudhon (1809-1865). de pe atunci. eternă.4. “economia concertantă” care caracterizează dreptul econo-mic actual. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”. legislaţia economică “unică. ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau dreptul privat. aceasta corespunde celor trei arte: arta socială. Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine dreptul economic. Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări sociale. divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează “societatea economică”.“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polisuri”. 14. Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi. Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre diverse grupe care participă la activitatea economică. Un secol mai târziu. anunţând. Se pare că el a fost primul. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. P. El ar avea ca obiectiv menţinerea justiţiei sociale. La rândul ei. J. nu trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic. Deşi Proudhon a fost un utopist. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. celălalt nu este în măsură să penetreze structurile globale ale activităţii economice.deci . complementar şi corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”. care a elaborat şi a utilizat noţiunea de “drept economic”. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari limitări a libertăţii economice prin putere. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Organizarea socială . Concepte şi termeni de reţinut 143 . invariabilă. De asemenea. clasa productivă a agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor. acest adevăr că orice activitate economică este reglementată de o “constituţie economică”. în Franţa. Quesnay: clasa proprietarilor. arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase sesizate de F. Baudeau a sesizat. publică o lucrare intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865). aşa cum se prezintă ea astăzi. Pentru acest autor. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. trebuie apreciată natura “federativă” a acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea economică.

În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice? 28. 144 . c) Proprietatea. e) Contractele. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT SUNT a) Familia. Întrebări de control şi teme de dezbatere 27.     Proprietatea. f) Raspunderea juridică. b) Fidejusiunea. Circulaţia bănească. d) Emisiunea monetară. Contractele. Răspunderea juridică. Doctrina dreptului economic 29. Concepţii despre dreptul economic Teste de evaluare/autoevaluare 36. Emisiunea monetară.

145 . A. Editura Sibila. vol. în “La revue nouvelle”. 11. Socec. Pour une nouvelle approche du droit économique. Grosso. 1999. 9. 1967. J. 6. octobre. 8. 7. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. Teoria generală a dreptului. C.. Jaquemin. Alexis. van. D. Schrans. Principes de droit commercial. în “Revue du Marché commun”. I. Editura Oscar Print. Craiovan Ion. 1970. 1930. Droit commercial ou droit économique. An economic and legal analysis. Bucureşti. 3. Luburici Momcilo. 10. Le droit économique. 1954. în “Il diritto dell Economia”. Ryn. Antitrust policy.. Turner. Craiova.. Kaysen. Paris. 2005. 1954. Jaquemin. Mircea. 1966. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. Guy. I. Teoria generală a dreptului. Diritto romano e diritto dell economia. Presses Universitaires de France. 1967. Djuvara. 1958.Bibliografie obligatorie 1. 5. 4. 6. nr. Teoria generală a dreptului.. 2. Contribuţii la definirea dreptului economic.. Bruxelles. vol. Dalloz. Bucureşti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful