UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Sem.I Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

1

CUPRINS
INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................ 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................ 1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................ 1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................ 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2.1. Introducere ................................................................................................................ 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ...................................... 2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ... 2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................ 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.1. Introducere ................................................................................................................ 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................... 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ........................................................... 3.3.2. Permanenţele juridice .............................................................................. 3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice ....................................................... 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................. Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Introducere ................................................................................................................ 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale ......................... 4.3.2. Clasificarea normelor sociale ..................................................................... 4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.................... 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept

2

5.1. Introducere .............................................................................................................. 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept .............................................. 5.3.2. Ramurile de drept ................................................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.1. Introducere .............................................................................................................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 6.3.1. Dreptul internaţional public ................................................................... 6.3.2. Dreptul internaţional privat .................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.1. Introducere ................................................................................................................ 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale ....................................... 7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ............................... 7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................ 7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice .............................. 7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale ............................................................................................................... 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.1. Introducere .............................................................................................................. 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 8.3.1. Noţiuni generale despre stat ................................................................... 8.3.2. Forma de stat ......................................................................................... 8.3.3. Legătura dintre drept şi stat .................................................................... 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................

Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere .............................................................................................................. 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

3

... 10................ 10....... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice . 11...........1....3............... Îndrumător pentru autoverificare ...............................2...................................... 12.........Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură .. 9............ 12.................... Introducere . Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13............3.... „Dat”-ul în drept............ Introducere ........... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...... 12........4.... 12.........2......... Constantele statului în sens politico-juridic ......... Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism .....................................................3... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................3.........................1..............2..4..............2....... 10...............2..............3........3........... 13.....................3..................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..... Franţa....... 9................. Formele de guvernământ în Anglia.....................1.........2............................ Îndrumător pentru autoverificare ........................................... 11............4........ Permanenţele juridice ...............1........................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.................1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat ....................1............... 13....................... 9......... 12............1................ Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12.................. Conţinutul unităţii de învăţare ..........................................3......................................................................................4..............3........2..... 10..... Constantele statului în sens istorico-geografic ..........................9.....................3............................................... Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10............ Primele forme embrionare ale statului şi dreptului ...........3........... Conţinutul unităţii de învăţare ...................... 11....5........................................ 9..............4................. 10.....................................................2.......3............... SUA ....... 4 .3................. 9....................... Îndrumător pentru autoverificare . 13........... Îndrumător pentru autoverificare ......................................... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice .... 10.......... Introducere .........................3........................................................ 11.................... Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat ................1.......................................................... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic ................... Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11.6.......................................................................................................3....................................................3......... Cutuma ca izvor de drept ................3.............................2................ 10.......3........................ 9........... Introducere ........................................................................3.........3............... Conţinutul unităţii de învăţare ................................. Conţinutul unităţii de învăţare .........

....................3... 14............ 14.1......................................2............................4..................................................................... Doctrina ca izvor de drept .................................... Îndrumător pentru autoverificare ................... 14.........3....................3...3...................3.........3....................................................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............... 14.............. ....... Răspunderea juridică ...........2...................... 5 ........................... 14..............13........... Jurisprudenta ca izvor de drept .......... Contractele . Conţinutul unităţii de învăţare .......3............................. 13............................................................... circulaţia bănească şi emisiunea monetară .................................... Proprietatea.......................... Introducere ........................... Dreptul economic .............. 14....................... Legea ca izvor de drept ........ Îndrumător pentru autoverificare .... Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14.................3.................3....................... 13.4.......................4................................................ 10.........3....4..5. 13.....................1...........

Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept. normativ. Tocmai prin această notă filosofică. 4. integrarea unor domenii juridice din dreptul public şi privat.  relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului.a. pentru ştiinţa juridică. conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. concepte.  realizarea de conexiuni între idei. şi ea o tentă filosofică.INTRODUCERE Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)  identificarea de termeni. Asemenea categorii sunt: normă juridică. sistem de drept. prin felul în care o concepem. mai mult sau mai puţin aprofundată. tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare).  argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului. Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs.  capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice. O teorie generală a dreptului. a celorlalte discipline juridice. a normelor şi instituţiilor juridice. utilizarea unor metode.  capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. desigur.  2. formulată de Hans Kelsen. creativitate în domeneniul TGD. izvor de drept.  abilităţi de cercetare. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. Instrumental-aplicative (proiectarea.  utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei. procese. răspundere juridică ş. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Această explorare are. precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  generalizarea. 3. teorii.  capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic. particularizarea.  capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare. studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice: 1. decât elementul formal. Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind statul şi dreptul.  definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă. pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a dreptului. văzută sub unghi filosofic. el a avut scăderea de a nu reţine. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu. Aşa cum subliniază Jean Dabin. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. instituţia juridică. relaţii. ci ca. raport juridic. istorico juridice sau de ramură. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea 6 . concepte. perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor juridice.

 acceptarea unei valori atribuite unui obiect. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale (2 ore) Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Dreptul în sistemul normelor sociale Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore) Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2 ore) Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2 ore) Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ (2 ore) Constantele statului (2 ore) Constantele dreptului (2 ore) Izvoarele dreptului (2 ore) Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore) 2.  capacitatea de a aprecia diversitatea tematică.  implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD. Unitatea de învăţare 6. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore) 7 . morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). Unitatea de învăţare 4. Unitatea de învăţare 11. Unitatea de învăţare 13. necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. Unitatea de învăţare 7.unui sistem de valori culturale. Unitatea de învăţare 10. sarcini didactice. etc. Unitatea de învăţare 14. Unitatea de învăţare 3. studii de caz.  abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii. În timpul convocărilor. Unitatea de învăţare 2.  reacţia pozitivă la sugestii.  capacitatea de a avea un comportament etic în societate. aplicaţii. în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale. teste de autoevaluare. satisfacţia de a răspunde la întrebările disciplinei. cerinţe. comportament. Unitatea de învăţare 9. Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris. metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. fenomen. Unitatea de învăţare 5. Noţiunea dreptului. Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. conform legislaţiei în vigoare. supus studiului individual al studenţilor. Unitatea de învăţare 12. Unitatea de învăţare 8. precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze.

Teoria generală a dreptului. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă.3. Îndrumător pentru autoverificare 1. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. Nicolae Popa. Elena-Mihaela Fodor.3. Teoria generală a dreptului.1.3. pe bază de grile și subiecte în extenso. Veronica Rebreanu. Unitatea de învăţare 1 Noţiunea dreptului Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale 1. I. 1999. Editura ALL. 3. Bucureşti. Accepţiunile termenului „Drept” 1.2. Cluj-Napoca. 2008. Mircea Djuvara. 1998.3. Editura Argonaut. Teoria generală a dreptului. Ceterchi. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Gheorghe Boboş. 1994.1.1. Conţinutul unităţii de învăţare 1. Editura ALL. Corina Buzdugan. Cluj-Napoca. Bucureşti.3. 1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.2. Editura Argonaut. 4. Privită în contextul general al activităţii umane. Introducere Dreptul. Dreptul ca ştiinţă 1. Craiovan. 2. Editura “Actami”.2. 2003. ţinându se cont de rezultatul la temele de control ale studentului. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor.Bibliografie obligatorie: 1. Introducere în teoria generală a dreptului. 5. Noţiune. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8 . face obiectul ştiinţei dreptului.4. I. Introducere 1. Bucureşti. Sistemul ştiinţelor juridice 1.

Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un 9 . 2. “Definiţiile''. “Questiones”. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .definirea şi înţelegerea noţiunilor. dreptul este conceput în sensul de justeţe. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului: concepte. principii. Conţinutul unităţii de învăţare 1. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale. categorii. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore. Accepţiunile termenului „Drept” Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv. Noţiune. în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile''.1.3. pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino. Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani.3. care acoperă două realităţi distincte. “Response”.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. echitate. În acest sens. “Digestele”. 1. noţiuni. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine.

ori de câte ori se foloseşte expresia “drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”. În sfârşit. la rândul lui. Dreptul ca ştiinţă Dreptul. practică judiciară). conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului. Din această cauză. obiceiuri. nu numai ca un ansamblu de norme. care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea. poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative. privit nu în scopurile care îl comandă. pe de altă parte. descrierea.2. sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă. respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic. de conştiinţă. dreptul. Dreptul obiectiv. ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa.3. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem). prin intermediul tehnicii. 1. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. Şi dreptul obiectiv. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. cu alte cuvinte. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor. 10 . ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte. pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor. Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme. cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic. iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă.raport juridic concret. într-un fel specific ca o construcţie logică''. iar. ci şi ca un ansamblu de concepte. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv. după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră. Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. În situaţiile de mai sus. privit ca un ansamblu de reguli de conduită. Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că. face obiectul ştiinţei dreptului.

executivă şi judecătorească. după cum se va vedea. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. De asemenea. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. acela de “juridic”. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi 11 . Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. filosofia dreptului. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. sociologia juridică. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. psihologia. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. potrivit normelor de drept. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. biofizica). ştiinţe generale (logica. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. biologia etc.).). Astfel se spune despre un raport social. interpretarea lor. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. dreptul administrativ). de regulă. ştiinţe de graniţă. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. grupate pe baza obiectului lor comun.). chimia. a dreptului penal. că este “un act juridic''. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. fie pe anumite părţi care grupează normele. istoria ş. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. statistica judiciară etc. educaţionale. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. fie în evoluţia lor istorică concretă. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. societate şi gândire. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. medicale. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. politologia.Privită în contextul general al activităţii umane. aplicarea normelor de drept. ştiinţa dreptului. etnografia. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. Specificul ştiinţelor juridice. matematica. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. reglementat de norme de drept. organizatorice etc.). Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. unele dintre ştiinţele auxiliare. De exemplu: medicina legală. cu un termen mai general. fizica. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. b) ştiinţele juridice istorice. care produce consecinţe pe planul dreptului.). Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. a.a. că este “raport juridic''. concretă. cibernetica etc. astrofizica. administrativ ş. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. aplicarea constrângerii. sociologia.). Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. dau naştere. Despre un act. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii.

filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. În ţara noastră. nu se poate spune că filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul. În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică. Anglia şi Statele Unite ale Americii. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe. problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului.ştiinţele auxiliare ale dreptului. în Franţa “Introduction au Droit”). În sensul arătat mai sus. Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire. 1. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc''. dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt: 12 . ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul. Această ştiinţă despre drept. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului. în ansamblul ei.3. Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”. patru: enciclopedia juridică. în primele decenii ale secolului nostru. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic. Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”. având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu. cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară.3. Sistemul ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept. adică practic nelimitate. Belgia. teoria generală a dreptului. în special. s-a dezvoltat sub diferite denumiri. pe de o parte. subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial. prin care se delimitează de alte ştiinţe. sfera de probleme. sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa. Cu toate acestea. în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa. acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele. Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă. fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale. enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului. Aceşti termeni au fost.

la teoriile politice.intersubiectivitatea. ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. în raport cu premizele sale filosofice. trebuie să admitem că dreptul reprezintă. Marx. în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său. iar. şi ea o tentă filosofică. tehnică juridică. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică. în cursul activităţii sale juridice. ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. oameni ai bisericii sau politicieni. răspundere juridică ş. folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”. pentru ştiinţa juridică. Sartre şi a multor altora. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. un element nou de suprastructură care are propria sa filosofie particulară. cu problemele justiţiei sociale. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. sistem de drept. Hegel. În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în drept sau juristului format. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist. pe de altă parte. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea.a. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. raport juridic. Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei. i-au putut influenţa pe jurişti. distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. mai vechi sau mai moderni. Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care. Asemenea categorii sunt: normă juridică. viaţa în comun. a eticii sau a politicii. a 13 . instituţia juridică. şi în învăţământul juridic universitar. izvor de drept. el a avut scăderea de a nu reţine. văzută sub unghi filosofic. a religiei. filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod. Aşa cum subliniază Jean Dabin. existenţa. normativ. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. decât elementul formal. prin referiri la filosofie. prin felul în care o concepem. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi. o culegere de practică judiciară sau o carte de literatură juridică. Dacă sistemele filosofice ale lui Kant. desigur. pe de o parte. Tocmai prin această notă filosofică. mai mult sau mai puţin aprofundată. teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. O teorie generală a dreptului. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. a normelor şi instituţiilor juridice. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. formulată de Hans Kelsen. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. Această explorare are. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează. acestea nu joacă decât un rol secundar.

Lucrările ştiinţifice. concretă. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. următoarele: dreptul constituţional. în general. dreptul procesual civil ş. dreptul muncii. În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi. pe plan mondial sau într-o anumită ţară. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. există o strânsă legătură. lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică. în mod cronologic. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică. dreptul penal. astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice. dreptul poate fi studiat fie în general. care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă. manualele. dar nu corespondenţă perfectă. făcând-o recunoscută în doctrina juridică. ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică. pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură. denumirea. deosebite de alte grupuri de norme. sunt. dreptul administrativ. monografiile. sau dreptul constituţional naţional al fiecărei ţări. dreptul financiar. În ipoteza. dreptul agrar. istoria dreptului românesc. de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod. dreptul civil. Ştiinţele juridico-istorice.a. în mod firesc. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal. cu caracter istoric. în materie civilă sau penală. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului. articolelor ştiinţifice. istoria dreptului italian etc. ca ramură universală (existentă în toate ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale. studiile de legătură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură. dreptul familiei. istorico juridice sau de ramură. Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept. Din punct de vedere istoric. Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte. tratatele. în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală. fie pe anumite ramuri sau instituţii. Între aceste trei aspecte: ramură de drept. Aceste forme specifice.celorlalte discipline juridice. în general: o legislaţie cu o problematică unitară. sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc. constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare. pe plan mondial formată din totalitatea studiilor. inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. ştiinţifică. tratatelor. dar cu un anumit grad de relativitate. constituie ramura ştiinţei respective. monografiilor. determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează. Ştiinţele juridice de ramură. Există o disciplină. dreptul procesual penal. purtând. istoria dreptului bulgar. ţării respective. Astfel întâlnim dreptul constituţional. 14 .

manualele. cele mai importante reglementări cu caracter normativ. cursurile. pentru ca apoi. Dreptul civil se predă. În general tratatele. persoanele fizice şi juridice. tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective. De exemplu: dreptul financiar. ajung la generalizări teoretice. Ca disciplină didactică însă. după cum s-a văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric. deci a unei ramuri de drept. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. în învăţământul juridic universitar. formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. Unele din acestea au o importanţă atât de mare încât viaţa juridică. ca ramură a dreptului este o ramură unitară. cursurile. Aşa de pildă dreptul civil român. nu se poate lipsi de aportul lor. cu ajutorul lor. criminalistica. ca problematică. ca sferă. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe. contractele speciale. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor. nici cu ştiinţa dreptului civil. În acelaşi timp. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. pornesc de la practică. Există apoi. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special. Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional.Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului. dreptul procesual penal ş.a. Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă. ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. dreptul procesual civil. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală. . Acestea din urmă nu coincid perfect. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său. La fel. iar nu pe ramuri. contabilitatea. dreptul familiei.a. ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil. ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură unitară. succesiuni ş. cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective. statistica judiciară. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice. În cele mai multe cazuri. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de 15 . ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv. manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. decât disciplina didactică. să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. în cadrul mai multor discipline didactice. problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă. psihologia judiciară. ca sferă. Ştiinţele juridice auxiliare.

drept material. explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”. Ce este dreptul subiectiv? 16 . 1. drept subiectiv.4. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice? 2. importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale. aceasta datorită complexităţii. drept pozitiv. de fapt. Ce este dreptul obiectiv? 5. şi anume: explicarea etimologiei şi originii. cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile. a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare. Concepte şi termeni de reţinut       Definiţia dreptului. drept obiectiv. a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”) în limbajul juridic şi. respectiv. a definiţiei dreptului. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept 3.elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui. drept procedural. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale 4.

practice şi complementare. b) teoretice. etice şi speciale. accesorii şi ajutătoare. 2. 3. cadrul economic. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe: a) teoretice. d) principale. puterea publică. b) teritoriul. ramura dreptului.Teste de evaluare/autoevaluare 1. b) Mircea Djuvara. factorul uman. social şi politic naţional şi internaţional. sistemul dreptului. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. Care sunt factorii de configurare a dreptului: a) norma juridicã. c) Ulpian. instituţia de drept. 17 . c) istorice. populaţia. c) cadrul natural. istorice şi de ramură.

Cluj-Napoca. I.4. Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului.3. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice.2. 7. Editura Argonaut. Corina Buzdugan. Editura ALL. Îndrumător pentru autoverificare 2. 2. Bucureşti. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Ceterchi. Teoria generală a dreptului. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii.3. Introducere Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii. Cluj-Napoca. Introducere 2. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă 2.2. Bucureşti. Elena-Mihaela Fodor.1. Veronica Rebreanu. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice 2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2. 2008.2. Editura Argonaut. I. Craiovan. 1994.1. 2003. 1999. 9. Bucureşti.1. 1998. Editura “Actami”. Mircea Djuvara. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului 2. 18 . Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează.3.3.Bibliografie obligatorie 6. Nicolae Popa. 10. Introducere în teoria generală a dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. 8.3. Teoria generală a dreptului. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Editura ALL. 11.

Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. 2. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: concepte. categorii. apoi. ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere. într-un context praxiologic determinat. Conceptul surprinde ceea ce este comun. Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice. reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători.1. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . agentul cunoscător.definirea şi înţelegerea noţiunilor. noţiuni despre limbajul juridic. permanent. ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător.2. principii. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi.3. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice timpul alocat este de 2 ore. Conţinutul unităţii de învăţare 2. În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă. Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători. folosind 19 .3. statornic în lucruri. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază. cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite.

modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei. prohibitive. De exemplu.semnele lingvistice. criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii. este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul. constând din două clase complementare. ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. Denumirea reprezintă. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic. se clasifică în: norme onerative. Descripţia. 2. el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc. Descripţia. noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”. generalizarea şi particularizarea. este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor. folosind semnele lingvistice. ce intervin în procesul cunoaşterii. o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe. definiţia. în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei. de regulă. denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice. prin intermediul rostirii şi scrierii. dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor. De exemplu.3. diviziunea. ci la un conţinut informaţional determinat. pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului. permisive. spre deosebire de denumire. De exemplu.2. în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile. normele de drept. descripţia. clasificarea nu limitează numărul subclaselor. abstractizarea şi determinarea. dar. din punct de vedere informaţional. de recomandare şi supletive. mai ales. ci este necesară descrierea însuşirilor lui. la 20 . contemporani sau înaintaşi. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei. într-un fel. De exemplu. poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare. în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase. clasificarea. definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat. de asemenea. Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. Spre deosebire de diviziune. De pildă. faptul că. Trebuie relevat. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii.

respectiv cooperaţia agricolă. în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună.3. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice. Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice 21 . modul de orientare şi organizare a investigaţiei. decretele. Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea. sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei. De pildă. pe această cale. fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice. pentru determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă ilicită”. la o lărgire a extensiunii conceptului. respectiv la o generalizare. calităţile autorului faptei etc. deci. are şi un rol metodologic. iar pe de altă parte. care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare. de exemplu. 2. asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline.) şi s-a ajuns. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete. Pe măsura abstractizării unui concept.schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. făcând abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social. Teoria generală a dreptului. “fapta ilicită care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”. De exemplu. un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării. care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului. unui concept. de particularizare. o tendinţă de diversificare. a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele juridice. Generalizarea este. care include căile. care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''. dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm anumite note distinctive şi spunem.. Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut. Generalizarea şi particularizarea. o consecinţă a abstractizării. şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”. prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice. asistăm la două tendinţe: pe de o parte. a înlăturării treptate a unora dintre notele sale. valorile prejudiciate. meşteşugărească şi de consum. Dimpotrivă. deoarece latura metodologică. determinarea sa. restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări. care este o consecinţă a abstractizării. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului Teoria generală a dreptului. prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea). Hotărârile Guvernului. ci şi al uneia rapide. particularizarea înseamnă adăugarea de noi note. modurile şi mijloacele de descoperire a adevărului despre obiectul cercetat. dreptul cooperatist agricol. Cu timpul.3. renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”. Dimpotrivă. ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''. ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură.

cât şi necesitatea integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale. Naschitz. după părerea lui. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. Metoda logică poate fi definită ca o “totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice. are mai multe aspecte: normativ. în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale. forma dreptului. necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului. sociologic şi psihologic. funcţiile dreptului ş. În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. esenţa dreptului. studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă. Astfel.posibilităţi integrative. a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză. fiecare cu problematica. Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului. B. Anita M. prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi 22 . Dimpotrivă. necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei. tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. ca ştiinţă despre ştiinţele juridice. a folosirii metodelor matematice şi demografice. că aspectele amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau psihologia şi sociologia juridică. are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului.a. Teoria generală a dreptului. metoda şi scopul lor. mijloace. În acelaşi timp. Aceste metode concrete sunt următoarele: A. Metoda istorică. susţinea necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare. unii autori au susţinut că filosofia dreptului. mergând pe linia adâncirii specializării. autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”. Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline juridice. cum sunt: tipul de drept. cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare “luate în sensul de procedee. Printre problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete. printre care şi metodologia juridică. Aceasta însă nu înseamnă. În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică.

soluţionarea concursului sau conflictelor de norme. într-un cuvânt. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte.a. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale. cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”. Metode cantitative. sistematizarea normelor juridice. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice. tinde mereu la perfecţionarea acestora. ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă. obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. printre care şi experimentul. Experimentul ar fi “acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective.dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne. faţă de cele ale limbii uzuale. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte. a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare. considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. modelându-le. limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate”. “Cuvintele limbajului matematic sunt. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit. cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice). Astfel. în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate 23 . metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale. S-a constatat însă că experimentul. pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru. în condiţiile pe care i le impune. al cercetărilor penale). Metoda experimentală. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. având anumite limite. iar activitatea de elaborare a dreptului. fiind o observaţie provocată. D. C. cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional. constituirea sistemului de organe ale statului. cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. regulile raţionamentului juridic. ca şi în cazul metodei experimentale. interpretarea normelor juridice ş. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale. oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. a logicii obiective a dezvoltării sociale”.

Uneori. deci. o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional. putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor. durata medie a realizării lor. Cunoscând activităţile individuale. Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic. folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. o prefectură. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister. trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Metode prospective. 24 . Pe de altă parte. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex. cât mai apropiate de intensitatea măsurată. De asemenea. o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale.de reglementarea juridică. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. Dreptul apare. poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale. o proporţie. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative. prin cifre şi simboluri matematice. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Cu toate acestea. Normele de drept conţin în ele o măsură. ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon. E. ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative.

metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice) .metode de analiză cantitative (calcul matematic.metode experimentale.4. metoda istorică. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2 Metodele utilizate în studiu dreptului Metode generale: . Metodele cantitative 25 .metoda comparaţiei (sau a comparatismului. generalizarea este rezultatul abstractizării) .2. Ce desemnează abstractizarea? 8. Concepte şi termeni de reţinut     Cunoaştere ostensivă.metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect) . evidenţa contabilă. Metoda experimentală. Metoda logică. prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc. Metode concrete: . de laborator.) . procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente) . a interacţiunii dintre elementele sistemului etc. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului juridic? 7. Caracteristicile metodei prospective 9. Întrebări de control şi teme de dezbatere 6. Cunoaştere discursivă.metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială).) . se creează posibilitatea extensiunii acelui concept.metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg. statistică.metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice) .metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept.

26 . b) realizarea dreptului. d) cunoaştere discursivă. 6. 5. c) o operaţie logică.Teste de evaluare/autoevaluare 4. c) cunoaştere afectivă. b) cunoaştere directă. Abstractizarea este : a) o comparaţie. b) un silogism ipotetic. c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul: a) cunoaştere ostensivă. Metoda istorică are în vedere: a) limbajul juridic.

13. Dragoş Iliescu. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ed. Giorgio del Vecchio.3. Bucureşti. Théorie générale du droit. 1965. 1998. Editura Universul Juridic. Mazilu Dumitru.2. W. 9. Ed. Iliescu Dragoş. Bucureşti. 12. 1969. Oscar Print. Conţinutul unităţii de învăţare 3. Bucureşti. Drept privat roman. 2005. Paris. Théorie générale du droit. Enciclopedia şi filozofia dreptului 3. 10. Dalloz. 4. Eugen Barasch.1. Bucureşti. 8.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3. Teoria generală a dreptului. Mircea Djuvara. Ed. Editura Dalloz. Ed. 5. 2005. Teoria generală a dreptului. 15. 1978. Lecţii de filozofie juridică. 1974. Friedmann. 2. 1930. în “Studii şi cercetări juridice”. 11. Popescu Sofia. 2004. Didactică şi Pedagogică. în “Studii şi cercetări juridice”.3.3. Editura All-Beck Bucureşti. Însemnătatea enciclopediei juridice 27 . Vladimir Hanga. Paris 2004. Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii fenomenului juridic.2/1975. Introducere 3. Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. Traian Ionaşcu. Probleme actuale ale metodologiei juridice. 1999. Mihai Bădescu. Bucureşti. Radomir Lukic. Ed. Ion Craiovan. I. Teoria generală a dreptului. Editura Universul Juridic. vol. Jean Louis Bergel. nr. Actami. 6. 2/ 1964. Metodologie Juridică. Paris.2.Bibliografie obligatorie 1. Problema constantelor dreptului. Editura Europa Nova. Théorie générale du droit. Paris. Nicolae Popa. Momcilo Luburici. nr.3. Jean Dabin. Permanenţele juridice 3. 14. Teoria generală a dreptului. 7. Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. Théorie de l'état et du droit.3. Bucureşti. 3. 1979.

de sancţiune juridică). Vallimărescu. Al. Introducere Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. Mircea Djuvara. Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi. teoria generală a dreptului. El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc. strângându-se rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. În România.3. O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri. S. Încă din secolul al XVIII lea s-a formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie. doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. Longinescu. Gheorghe Boboş. materială sau formală. enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni. căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui. care cuprind toate cunoştinţele dintr-o anumită ramură. sub care s-a configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a dreptului. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis. Mircea Djuvara.1. drept general sau elemente de drept. Ioan Craiovean. care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai târziu. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie juridică (idea de obligaţie. introducere în drept. “enciclopedia juridică este înainte de toate un studiu preliminar. de subiect de drept. Sofia Popescu. Eugeniu Sperantia şi alţii. admitea că enciclopedia studiază permanenţele juridice. George Plastara. G. de orientare. Dan Ciobanu şi alţii. După părerea sa. Nicolae Popa. Mironescu şi alţii. de exemplu din ramura 28 . Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. Astăzi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase. în secolul al XVII-lea. adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică. a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă. specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană. ea distinge astfel drumul de celelalte discipline ştiinţifice”. Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice. Dissescu. precum Andrei Rădulescu (“Tratat de istoria dreptului român”). eminent jurist român cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi cercetători ai fenomenului juridic.

4. considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. în cursurile prof. Djuvara.2. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe juridice Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice enciclopediei juridice i) . Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX. a filosofiei juridice. Dissescu. C. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. Acesta considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că "ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice. În Ţara Românească. în 1816 Ion Voda Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor." 3. Al. Aceste preocupări fac obiectul istoriei gândirii juridice. M. 29 . umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor. primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof. în general.juridică. TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. În 1275. Eugeniu Sperantia. Vallimărescu. Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea.definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului este de 2 ore. însă preocupări despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate. La Iaşi. Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris.

W. Hegel distinge astfel câteva semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept). precursorul Şcolii istorice a dreptului1. dreptate în înţeles preponderent etic. s-a folosit de acest termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv. oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat. încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (17641844). Astfel. 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural). Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală. dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale. Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică. a căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX.1. pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii despre drept”. Conţinutul unităţii de învăţare 3. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa. Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau filosofică. începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei. cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel. 3) dreptul ca lege (drept pozitiv). spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Enciclopedia şi filozofia dreptului Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. În antichitatea romană şi în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei tematici mai generale.3.F.3. În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice. juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului.3. Este o abordare metateoretică. G. Astfel. în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon. Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate. şi anume: 1. 30 .

definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă. Încă din momentul dobândirii autonomiei sale. şi anume: 1. fără a-i pune în discuţie temeiurile. iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută. filosofia dreptului deseori a fost confundată. ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social. 3. ce ţine strict de el. ele având nu atât valoare euristică (metodologică). cât 31 . nemijlocit concluzii. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică.2. prin natura lor. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent juridică. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea. ci prin opera de sinteză pe care o face. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. opunând astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. cum procedează ştiinţele dreptului. Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului. adică la nivelul acestei existenţe determinate a dreptului. reflectarea. concepte. acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică. cu valoare de universalitate. filosofia dreptului oferă în mod direct. 2. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea. a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste discipline. se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este). ce este comun. pe baza jurisprudenţei. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept. Stiinţele juridice speciale. geneza şi evoluţia sa în ansamblu. în spaţiul dreptului. abstractizarea şi generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele de maximă generalitate. Astfel. 3. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice. in momentele istorice diferite. adică din punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. în opoziţie cu „ceea ce este”. din perspectiva Teoriei generale a dreptului. la început cu teoria dreptului natural.iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată. abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte.

care subzistă în mod necesar oriunde. Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. putere a individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită. religioase etc. Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce numim permanenţele juridice. dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială căreia i se aplică. Psihologia juridica etc.2. Sociologia juridica. dreptul reprezintă ideea de just. 3. corect. privit ca element unitar şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor 32 . raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată. Dreptul. dacă este necesar. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului 4. Însă există în relaţia juridică ceva. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor. nu are nici un sens. considera Djuvara este o ştiinţă socială. forme şi mijloace cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni. Întrucât se recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice.Permanenţele juridice Mircea Djuvara defineşte dreptul. Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale: 1.în sens filosofic.3. dreptul în accepţiunea de prerogativă. facultate. morale. Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. de constrângerea publică – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului 3. cât şi de diferenţiere. împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice. într-o societate organizată. dar nici extrapolate. Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia permanenţele juridice. conform cu normele sociale şi putând apela la nevoie. Edmond Picard. oferind dreptului aparatul noţional de bază. echitabil 2. ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu trebuie nici neglijate. Dreptul. profesor la Universitatea din Bruxelles. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un cunoscut jurisconsult belgian. Mai trebuie să existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic.) reprezintă modalitati. între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate.mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic. determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei. Aşadar. Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică.

fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene. 3. Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de celelalte realităţi. El poate fi găsit în permanenţele juridice..3. justiţie.3. astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le studiază dreptul. pentru interesele nejustificate nu. care este elementar acesta caracteristic. trebuind să se descopere aşadar. se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. este un simplu cuvânt fără înţeles şi deci fără niciun substract ştiinţific.permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”. Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc. dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice. Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice. Însemnătatea enciclopediei juridice Enciclopedia dreptului susţine M. care sunt elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta. Această idee de dreptate. Dacă această realitate nu ar exista. Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia. drept general sau elemente de drept. Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul fenomene. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a cunoscut. Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti.4. este adânc ancorată în sufletele noastre încât noi îi subordonăm totul. 3. atunci ceea ce numim noi dreptate. în trecut. să caute să vadă în ce constă ea. fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene. Caracteristicile şi necesitatea disciplinei 33 . aşa cum o studiem. nu ar putea să existe această idee a justiţiei. Prin elementele sale formale şi permanente. şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului. îndeosebi la universitate. introducere în drept. Dacă dreptul nu ar avea ceva specific. este enciclopedie formală. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă. în timp.

înainte de toate. Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar. fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării dreptului.M. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. E. a tehnicii legislative. există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei filosofii a dreptului. raţiunea de a fi a dreptului. principiile ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului. are ca obiect să determine ce este dreptul. tehnicii şi practicii dreptului. izvoarele şi principiile sale generale. În epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin".  Ameliorarea metodologiei. În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative. între cele generale şi cele speciale etc. fie că ştie. Concepte şi termeni de reţinut  Enciclopedie juridică. lacunele legislative. norma juridică şi instituţiile juridice. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări. clasificarea şi sensurile dreptului. ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între normele vechi şi cele noi. Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:  Explicarea părţilor constitutive ale dreptului. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă. un studiu preliminar. De asemenea. de altfel.  Filosofia dreptului Întrebări de control şi teme de dezbatere 34 . Fiind un studiu de ansamblu. ci doar în una de sinteză. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două. fie că nu-şi dă seama de ea. orice jurist o are şi o practică.  Permanenţe juridice. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală. reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante. Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului. pe calea interpretării. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului Se pune întrebarea. pe măsură ce acestea intervin. de orientare. a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice. sintetice. deşi conexe? Răspunsurile diferă. precum şi să umple. M. a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică. a întregului sau. deoarele memoria umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului". Acelaşi autor consideră că Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia dreptului. originea şi evoluţia istorică a dreptului. pe care. Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune diferitelor ramuri de drept. deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură. ca orice ştiinţă juridică. istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept.

c) Duvantis. b) Miguel de Unamuno. b) Hegel. Enciclopedia juridică este: a) ramură a ştiinţei dreptului. Ce desemnează permanenţele juridice? 12. 9. Obiectul filosofiei dreptului Teste de evaluare/autoevaluare 7. c) cunoaştere în cerc. 35 . Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice? 11. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui: a) Justinian.10. c) Mircea Djuvara. b) studiul vieţii sociale. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca: a) Christian Tomasius. 8.

Veronica Rebreanu. Cluj-Napoca. Introducere Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. 1999. Consideraţii generale. 15.4. 16. Mircea Djuvara.1.3. Corina Buzdugan. Nicolae Popa. 2008. Editura ALL. Bucureşti. 1998. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.3. Bucureşti. 2003. Craiovan. I. Bucureşti. Editura Argonaut. Îndrumător pentru autoverificare 4. în forme şi modalităţi 36 .3.3.3.2. Gheorghe Boboş. Elena-Mihaela Fodor. 1994.1. Ceterchi. Teoria generală a dreptului.Bibliografie obligatorie 12. Cluj-Napoca.2. Editura ALL. Introducere în teoria generală a dreptului. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4. 17. Introducere 4.1. 13. I. Teoria generală a dreptului. Clasificarea normelor sociale 4. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. 14. Teoria generală a dreptului. Ordinea socială şi normele sociale 4. Editura Argonaut. Conţinutul unităţii de învăţare 4. Editura “Actami”.

1. 2. iar în acest context de structuri. pe care să o respecte.diferite. să nu facă ceva. 4.2. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. Consideraţii generale. să le impună o variantă de conduită. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor sociale Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice sistemului normativ social) . ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. figura centrală este omul. Astfel.definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale: este de 2 ore. sau să se abţină de la a face ceva.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. 4. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social. Ordinea socială şi normele 37 . Conţinutul unităţii de învăţare 4. relaţiile sociale sunt extreme de complexe.3.

D) facilitează continuitatea vieţii sociale. Din punct de vedere sociologic. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. Acţiunea umană impune normarea. De aceea. Ele fixează. pe care să o respecte. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate.sociale Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. iar altele interzise. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune: A) În primul rând. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. 38 . la serviciu. la şcoală. sau să se abţină de la a face ceva. pe stradă. figura centrală este omul. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. să le impună o variantă de conduită. rolul acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană. creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. în forme şi modalităţi diferite. norma socială. în cadrul acestor acţiuni. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. iar în acest context de structuri. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. Astfel. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. reglarea prin norme a conduitei. să nu facă ceva. altele care sunt permise. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. Normele sociale sunt foarte variate. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. etc. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. fiind de ne închipuit o societate fără norme de comportare.

cum ar fii obiectul. care ar cuprinde următoarele categorii: potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate socială: norme general umane. Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar 39 . norme juridice. În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a normelor de către R. cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter economic. intime sau colective. Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora.C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. oprobiu public). Din potrivă. norme morale) şi norme elaborate în mod organizat de către un organism social (norme juridice. etc. după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate. Au fost distinse astfel: după domeniul de activitate: norme profesionale.). sancţiunea. O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. morală. 4. norme tehnice. politice. spontane sau organizate. politic. după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut). există o strânsa legătura între diferitele categorii de normelor sociale. tehnice economice. spontană (obiceiuri. juridică etc.). Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. normele dreptului internaţional) şi norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate. norme sportive. etc. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. politică. Clasificarea normelor sociale În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificării a normelor sociale. norme politice. sfera de cuprindere.3. etc. după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată.2. reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite). ştiinţifice. după gradul de generalitate: norme generale. autorul.Lukic. particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale). D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. pornind de la criterii diferite. reguli de convieţuire socială. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. norme religioase. norme ale unor organizaţii sociale etc.

B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. Ele fixează. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.4. etc. D) facilită continuitatea vieţii sociale. norme politice. iar altele interzise. Din punct de vedere sociologic. Normele sociale sunt foarte variate. în c adrul acestor acţiuni. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. altele care sunt permise. norme religioase. De aceea.corelaţia normelor juridice cu normele morale. politică. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. A) În primul rând. 4. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. norme tehnice. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. norma socială. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. tehnice. morală. norme sportive. de convieţuire socială. norme juridice. juridică etc. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. obişnuieşti. Concepte şi termeni de reţinut  norma socială  norma morală  ordine socială Întrebări de control şi teme de dezbatere 40 . B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale? 14. Ce se înţelege prin ordine socială? 15. Cum se clasifică normele sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare A) 10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control operativitatea indivizilor; b) influenţa sistemul electoral; c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii. 11. Fac parte din sistemul normelor sociale: a) conduitele antisociale; b) decretele-legi; c) normele morale. 12. Norma socială este: a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate; b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii; c) o modalitate de lucru in echipă.

41

Bibliografie obligatorie 18. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; 19. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1999; 20. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003; 21. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998; 22. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 23. Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept 5.3.2. Ramurile de drept 5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

42

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune). În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice. Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu. În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

43

în general în jurul şi pe profilul codurilor. la rândul ei. Au apărut o serie de alte coduri: penal. John Locke. Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman. o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui. în drept public şi privat. În orânduirea feudală. Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta. Astfel. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman. ci pe materii. În ştiinţa dreptului. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal. cea de ramură a ştiinţei dreptului. Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900. strâns legată de aceasta. atât în structura instituţiilor. Spinoza. cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional. industrial.a. administrativ. comercial agrar ş. cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie. în orânduirea burgheză.a. dreptul public. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii. sunt o mărturie în acest sens. Italia.a. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. a început să se divizeze şi el în drept constituţional. Hugo Grotius.O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman. şi ea. începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi. drept administrativ. Cu timpul. iar cel privat în drept civil. Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. în ţări ca: Franţa. Germania ş. Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei. dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui. fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. Se profilează şi anumite discipline didactice. cât şi în prezentarea lor”. nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. în sensul în care le cunoaştem astăzi. care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei. glosele. predarea dreptului tinde şi ea la specializare. civil şi altele. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat. Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică. comercial. De exemplu. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în receptarea şi în studiul dreptului roman. penal şi altele. ce se dezvoltă. financiar. Lucrările lui Montesquieu. precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic. 44 . Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri. însă. Jean Jacques Rousseau ş. În universităţi.

abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor. Unitatea şi diversitatea normelor de drept Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor.3. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului. fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului.Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări aprofundând una sau alta dintre problemele juridice. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. 5.2.3.definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de drept timpul alocat este de 2 ore. Cel mult profesorii universitari.1. urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice. ce condiţionează 45 . fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a societăţii respective. în cursurile lor. 5. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului. Conţinutul unităţii de învăţare 5. 4.

Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative.aşa cum este el conceput în mod convenţional acum .este socotit. Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat. de drept administrativ sau constituţional etc. în grupe distincte. cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept. Toate normele juridice apar ca o unitate. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului. De ce anumitor norme de drept le spunem că sunt norme de drept penal. să descopere şi să completeze anumite lacune. în acelaşi timp. Astfel. cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică. sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv. întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente . am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele. El apare odată cu tipul de drept respectiv. privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul juridic universitar. Pe baza celor arătate mai sus. totodată.2. la o justă aplicare a dreptului. a fi obiectul reglementării juridice. după cum s-a văzut. să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu particularităţi proprii. Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice.ramuri de drept şi instituţii juridice. concordanţa normelor juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea respectivă. se spune că relaţiile 46 . Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. normele juridice se repartizează. independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei. ruptă de ansamblul celorlalte norme. cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. după diferite criterii.principiile de drept. Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită.3. 5. atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie. oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. Ramurile dreptului Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. iar principiile pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în diferite izvoare.? Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului . În cadrul acestei unităţi a dreptului. legătura internă. altora de drept civil.

relaţii de muncă. calitatea subiecţilor ş. ci relaţiile care formează obiectul ramurii respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice. ramură de drept ea este cea mai tânără. se presupune că există o altă specificitate decât cea juridică. abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic. juridice este un criteriu obiectiv . organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele. ci şi între organele administraţiei de stat. relaţiile dintre sexe. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”. există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi.a. iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. Cu toate acestea. “distincte”. Evident.şi unii autori îl prezintă ca atare în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. prin apariţia unor coduri. Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent. relaţiile dintre organele administrative de stat. relaţii dintre părinţi şi copii.a. precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii. care reclamă. şi în anumite împrejurări. sau cetăţeni. cu un specific distinct.) Dar obiectul reglementării juridice . ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale.care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil. în Codul legilor lui Manu etc. decât foarte târziu. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi. relaţii între stat şi cetăţeni ş. 47 .. recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale. constituie obiectul de reglementare a dreptului civil. de pildă. există nu numai între cetăţeni. din anumite considerente. şi o reglementare juridică. Cu toate acestea. Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale.patrimoniale şi cele nepatrimoniale. se ştie că relaţiile patrimoniale . lucrurile nu stau întotdeauna aşa.nu este elucidat nici din alt punct de vedere. strâns legate de acestea. care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept. acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării juridice. În cazul altor ramuri de drept. Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de drept distinctă. deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea dreptului roman s-au scurs aproape două milenii). rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale preexistente. Şi totuşi. Este cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. care ulterior au primit o reglementare juridică. relaţii dintre sexe. constituie obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş.criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri . Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi edificatoare. Adică. norme juridice care să se refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. în acelaşi timp. De pildă. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ.a. ca.

cât şi la disciplinele didactice respective. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei dreptului. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat. când spunem “drept civil”. creditul. protecţia muncii şi tehnica securităţii ş. d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. fără să mai facem alte precizări. filozofie. ca rezultat al apariţiei unor coduri. a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. la ramura ştiinţei dreptului. disciplina muncii. activitate îndeplinită de organele administrative. dreptul era studiat în ansamblul lui. ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a dreptului. civile etc. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc. Dacă în feudalism. asigurările sociale. sau “drept constituţional”. timpul de lucru şi timpul de odihnă. în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept. În general. morală. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. Astfel. La rândul lor. normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat. sau “drept penal”. Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept.. aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului. categoriile de organe ale statului. asigurările sociale de stat. Bineînţeles. b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat. ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. mai întâi. c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea. cu organizarea şi evidenţa funciară. se poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză. 48 . la ramura de drept respectivă. precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic universitar. ne gândim. concepută ca o totalitate de norme penale.Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului.a. tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă. raţională şi completă a terenurilor. ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă. aceste trei aspecte formând un tot unitar. aşa cum îl concepem noi astăzi. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. cetăţenie.

k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ. relaţiile născute din adopţie etc. este un sistem organizabil din afara sa. precum şi între cetăţeni ca părţi în proces . Componentele structurale ale dreptului ca sistem: 1.reclamant.f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice. drept penal. dreptul mediului. pe de altă parte. j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. 5. pârât. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. relaţiile dintre părinţi şi copii. dreptul familiei. între organizaţiile economice. drept civil. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate. Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale. drept procesual penal. pe de o parte. g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. Concepte şi termeni de reţinut 49 . drept administrativ. privit ca ansamblu al normelor juridice. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. drept financiar. precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. contracte. drept comercial etc. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni.4. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei. prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâiet ate de autoritatea legiuitoare. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii. drept procesual civil. dar care sunt legate de cele patrimoniale. ramura de drept Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional. norma juridică 2. pentru descoperirea infracţiunilor. instituţia juridică 3. precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. dreptul muncii. h) Dreptul familiei. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5 Sistemul dreptului. succesiuni etc. şi persoanele fizice. tribunale) şi cetăţeni. i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni.

50 . c) sistem al dreptului. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept. Structura juridică internă a dreptului este numită: a) sistematizare legislativă. 4. Sistemul dreptului. În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice? 2. b) principiile deontologice. Ce este instituţia juridică ? Teste de evaluare/autoevaluare 13. b) sistematizarea actelor normative. Sunt instituţii juridice: a) regimul politic. 14. 3. c) arestul la domiciliu. Sistemul dreptului  Instituţia juridică  Ramura de drept Întrebări de control şi teme de dezbatere 1.

Conţinutul unităţii de învăţare 6. Bucureşti. Schrans. Dreptul internaţional privat 6. Socec. 7. Principes de droit commercial. Guy. Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6. 11. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. în “La revue nouvelle”. 10. 2005. 5. Grosso. în “Il diritto dell Economia”. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. 8. 6. van.2. D. 1967. octobre. 1966. Alexis. Bucureşti. în “Revue du Marché commun”. 4. 9. I. Turner. J. Kaysen. Teoria generală a dreptului. 3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6. 1970.3. Jaquemin. nr.. Editura Oscar Print. Paris. Editura Sibila. 2. Mircea. c) de forma de proprietate dominantă într-o societate Bibliografie obligatorie 1. vol. Structura sistemului de drept este determinată de: a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale. Craiova. vol.1. b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate.1. Djuvara. Teoria generală a dreptului. Dreptul internaţional public 6. 1967.. Îndrumător pentru autoverificare 51 .15. 1954. A. 1954.. 6. Bruxelles.3.4. Ryn. Jaquemin. Presses Universitaires de France. Antitrust policy.. Droit commercial ou droit économique.3.. Diritto romano e diritto dell economia. An economic and legal analysis. Craiovan Ion. Introducere 6. Luburici Momcilo. C. 1999. 1930. I. 1958.2. Contribuţii la definirea dreptului economic. Dalloz. Teoria generală a dreptului. Le droit économique. Pour une nouvelle approche du droit économique.

noţiuni. Dreptul internaţional public. pe când dreptul intern este creat . privind dreptul intern si dreptul international Utilizarea corectă a termenilor Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.6.definirea şi înţelegerea noţiunilor. Dreptul intern şi dreptul internaţional timpul alocat este de 2 ore. categorii. Conţinutul unităţii de învăţare 6.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. în relaţiile lor reciproce. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. 6. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul international: concepte.3. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si internaţional public si privat.1.după cum am văzut . principii.în mod 52 . Introducere În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .1. 6. cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. 6.2.

precum şi cu problemele procedurii civile. de asemenea. cât şi în ordinea internă a statelor. Deşi diferite. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. tehnico-ştiinţifice. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor.a. cu obiect de reglementare. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. administrative etc. În dreptul intern. prin intermediul statelor. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. Prin 53 . Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. cât şi ale normelor de drept intern. Datorită acestei particularităţi. 6. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. respectiv statele. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. atât în ordinea internaţională.3. cum sunt: culturale.2. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. cu monopolul de stat al comerţului exterior. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. şi care veghează la aplicarea lor. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor.unilateral de către un singur stat. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. dar. Astfel. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. Dreptul internaţional privat. cele două sisteme se întrepătrund. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. izvoare şi metode diferite. însă. Ele se ocupă. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. turistice ş.

garanţiile procesuale. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor. participaţiunea. traficul aerian. acţiunea penală. recidiva. . de asemenea. şi o serie dereglementări specifice privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională. cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor. a normelor de drept internaţional. terorismul şi alte infracţiuni internaţionale. statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional. şi în sens invers. care constituie concepteale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale. procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc. dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. teritorială şi după calitatea persoanei a instanţelor de judecată. în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul. Cu titlu de exemplu. tentativa. se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe. cum ar fi infracţiunea. competenţa materială. adesea cu caracter constituţional. În dreptul intern al statelor există. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: . care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale. însă. existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern. vinovăţia. executarea hotărârilor.acceptarea de către stat. dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. pe baza liberului acord de voinţă. probleme privind cetăţenia. precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale. statutul juridic al străinilor. constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia.admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii. unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern. combaterea poluării. răspunderea. judecata şi căile de atac. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor. Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale.convenţiile 54 . transporturile internaţionale pe uscat. Asemenea reglementări. extrădarea etc. asistenţa judiciară. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune. mijloacele de probă. pe mare şi fluviale.

având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. statelor sau altor entităţi asimilate acestora. dreptul având astfel o structură unitară. cu o existenţă paralelă. eventual.modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă. indiferent dacă acestea se adresează indivizilor. cel puţin sub două aspecte: . mai mult sau mai puţin. formată din dreptul intern şi dreptul internaţional. adepţii acestei şcoli juridice susţin existenţa unei ordini universale. acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. la genocid. însă. inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are. pentru încălcările prevederilor acestora. datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică. cu domenii diferite de aplicare. compusă din norme obligatorii. conţinutul. b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice. întrucât aparţine unei noi ordini juridice. superioară ordinilor juridice interne.referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul intern reglementări şi sancţiuni. Doctrina dualistă. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite. . unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii primatul dreptului intern. aflate într-o strictă ierarhie. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul 55 . dreptul internaţional aflându-se în vârful piramidei. Potrivit acestei doctrine.prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale. afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte. Problema prevalenţei Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problemar aporturilor dintre ele. şi. . Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă. Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul. după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional. inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel. Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic. destinatarii tarii. rupte între ele. statele îşi asumă obligaţia de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie. care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel. atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional. căci se adresează altor categorii de subiecte de drept. urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât trimiteri. prevalenţă asupra celuilalt. care nu se influenţea zăreciproc.).soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale. Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. mergând până la negarea dreptului internaţional. ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. la traficul de stupefiante etc. Problema are şi incidenţe practice. normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. inclusiv penale. Pornind de la concepţiile dreptului natural.

prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. modul de elaborare a normelor. exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. de aceea. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex. susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. Normele de drept internaţional sunt create de către state. 56 . a acelui stat. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. Dreptul contemporan evidenţiază. internă. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor.internaţional ca o derivaţie a dreptului intern. Dreptul internaţional apare. însă. ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional. cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. În realitate. ca având un caracter de coordonare între state suverane. Spre deosebire de dreptul intern. de intercondiţionare dialectică. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de reglementare. Dreptul internaţional. raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. vizând asigurarea ordinii constituţionale. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice.

Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. 57 .în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. internă. Normele de drept internaţional sunt create de către state. şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. c) Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările internaţionale. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. modul de elaborare a normelor. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. Dreptul internaţional apare. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. Spre deosebire de dreptul intern. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral. ca având un caracter de coordonare între state suverane. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state. În dreptul intern subiectele raportului juridic. de aceea. Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptatede ele însele. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare. c)Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. Dreptul internaţional. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. a acelui stat. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. vizând asigurarea ordinii constituţionale. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului. juridică civilă sau penalăă ori de natură morală. de natură politică. dar oricare dintre aceste organe sau structuri. În general. autorităţiale administraţiei publice (guvern. procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate. armată etc. implicând. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern. prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire. ministere. nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor. d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice În ordinea juridică internaţională nu există. în caz extrem. cu caracter de principiu. statele fiind obligate de dreptul internaţional. aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional. 58 . aşa cum există în cadrul statelor. sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. un sistem structurat de instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate. să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). a căror paletă este destul de diversificată. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. În dreptul internaţional nu există. dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni. ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor. şi folosirea forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existenţa însăşi a statelor. însă. de asemenea. pentru suveranitatea şi independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională.deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice. Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni. aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor. prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate. De altfel. în general. În anumite domenii. poliţie. nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional. după cum se va vedea. iar competenţa acestora este de regulă facultativă. De regulă. ci şi unor ramuri de drept intern. cum ar fi dreptul constituţional.

Ele se ocupă. respectiv statele. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. B. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. În dreptul intern. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv.6. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. tehnico-ştiinţifice. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. turistice ş. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. dar. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat A.4. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. 59 . Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. de asemenea. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie.după cum am văzut .în mod unilateral de către un singur stat.  Definiţia dreptului internaţional privat. Concepte şi termeni de reţinut  Definiţia dreptului internaţional public. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. administrative etc. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. pe când dreptul intern este creat . Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. Datorită acestei particularităţi. cu monopolul de stat al comerţului exterior. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. Astfel. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. cum sunt: culturale.a. Dreptul internaţional privat. Dreptul internaţional public. în relaţiile lor reciproce. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. precum şi cu problemele procedurii civile.

Ce este dreptul internaţional privat? Teste de evaluare/autoevaluare . Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate se realizează în materia: a) Dreptului constituţional. b) de către marile puteri ale lumii. 60 . c) nu există constrângere în dreptul internaţional.caracteristici 6. c) Dreptului international privat. 16. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică: a) de către state în mod individual sau colectiv. Dreptul intern . b) Dreptului administrativ. Ce este dreptul internaţional public? 7. 17.Întrebări de control şi teme de dezbatere 5.

Bucureşti. Bucureşti. Introducere Acţiunea umană impune normarea.3. I. Cluj-Napoca. 28. Mircea Djuvara. Editura ALL.3. I.1.1. Cluj-Napoca. 1999. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. Introducere 7. Editura ALL. Gheorghe Boboş. Editura Argonaut. 2003. Editura Argonaut. 25. Elena-Mihaela Fodor. Editura “Actami”.Bibliografie obligatorie 24. 1998. reglarea prin norme a 61 .1. Teoria generală a dreptului.2. Îndrumător pentru autoverificare 7.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială 7. Introducere în teoria generală a dreptului. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice 7. Teoria generală a dreptului. Craiovan. 27. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7. Corelaţia normelor juridice cu normele morale 7.3.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice 7. Corina Buzdugan. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. 2008. 1994. 26.4.3.3. Bucureşti. 29. Teoria generală a dreptului. Ceterchi.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) 7. Conţinutul unităţii de învăţare 7.3.3. Nicolae Popa. Veronica Rebreanu.

este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. norma socială. iar altele interzise. D) facilită continuitatea vieţii sociale. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. norme politice. în cadrul acestor acţiuni. etc. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. principii. juridică etc. altele care sunt permise. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. A) În primul rând. noţiuni. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. norme tehnice.conduitei. categorii. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. norme religioase. De aceea. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Normele sociale sunt foarte variate. pe stradă. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul normelor sociale: concepte.2. 8. Ele fixează. la şcoală. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 62 . morală. la serviciu. norme juridice. 7. norme sportive. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice cu alte norme sociale. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. politică. Din punct de vedere sociologic. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. etc. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane.

3. milă. perfidie. sinceritate. egoism. respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile. în mare măsură. Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive.definirea şi înţelegerea sistemului normativ social Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. la graniţe dintre moralitate şi imoralitate. pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. se impun conştiinţei ca absolut valabile 63 . care există. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii. just injust. dispreţ. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului. în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o protolegislatie socială”.noţiunilor specifice disciplinei) .3. răutate. de morală. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară. Corelaţia normelor juridice cu normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte. respectul faţă de ceilalţi. Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale. însemnând individualism. Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine au rău. Conţinutul unităţii de învăţare Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. la corect incorect. orgoliu. iubire. ipocrizie etc.De altfel. minciuna. indiferenţă. altruism. 7. izolare socială. devotament. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura.1. Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă. calitate generozitate. reguli privitoare la bine şi la rău.

ţăranul ca şi prinţul. Morala este independentă. ea este ca o voce sublimă care impune respect. Antonescu spune că această noţiune. din care să rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. e un om virtuos. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv. G. Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament ferm dinainte. acţiunea pierde caracterul său moral. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală. el combate. acesta fiind un element variabil. postulând „bunăvoinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea acestui acord. care ne dojeneşte în mod inexorabil. chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm. în mod radical de util şi de plăcut. îl duce la un purism moral excesiv. Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei. binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. sistemele de morală bazate pe utilitate. Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. în schimb. noile cercetări etice caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. este superioară utilităţii. explicativ şi normativ ale eticii. Morala se distinge. în „Critica raţiunii practice”. înainte de toate.şi implică excluderea oricărei contraziceri”. În planul cercetării sociale această viziune a fost deschisă de J. ignorantul ca şi filosoful”. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare. Rousseau şi Montesquieu. pe care şi-o formează Kant despre virtute. priveşte norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii comunităţii umane: binele colectiv.. Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal. Ea porunceşte în mod absolut.. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane. Dacă se lucrează pentru util. Punând în centrul preocupărilor fiinţa umană. Acelaşi filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea noastră decât cu ajutorul virtuţii”.G. Kant.J. deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”. Kant critică acest punct de vedere. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale societăţii. producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea 64 . El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. care în opinia sa este puterea de a rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această lege. el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine. Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract.

prin ceea că pot fii inculcate. cât şi dreptului. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. conştiinţa politică. încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură. şi o funcţie normativă în cadrul căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. conştiinţa socială. Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. în cadrul căreia predominant este elementul afectiv. vinovăţie şi răspundere. mai pregnant. o funcţie de apreciere. de 65 . prin prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală. conştiinţa religioasă. trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale. în cadrul căreia elementul raţional are rolul preponderent. reprezentând două valori paralele ale aceleaşi acţiuni. O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor în legătură cu morala. Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5. Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate. În mod logic. După cum se ştie. are o structură tripartită formată din elemente de natură raţională. în cadrul funcţiei de apreciere. în general. conştiinţa juridică. În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere.morală şi nu o realitate morală impusă prin norme. Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică. În fiecare sistem moral. apare. Dacă morala este relativă. între ele existând o coerenţă necesară. Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. Toate comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptăţii. unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală. afectivă şi volitivă. care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora. Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare. de valorizare a unor fapte umane. nu putem să nu admitem că atât ea cât şi dreptul au o coeziune inseparabilă. variabilă şi condiţionată istoric. Legătura dreptului cu morala. care sunt esenţiale judecăţii juridice. atât moralei. Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv. Aceste trei elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei sociale: conştiinţa morală. până la conştiinţa de obligaţie. deopotrivă cu dreptul.

pe lângă asemănările arătate. În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului. pe cea a dreptului. Între normele morale şi juridice. dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. Legătura strânsa între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică. chiar dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către normele juridice. Astfel ele se deosebesc prin aceea că.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) Obiceiurile (moravuri. 7. părerilor de rău. normele morale au o sancţiune specifică. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public. latura axiologică a moralei. În orice formă. în marea majoritate a cazurilor. Furtul. Sancţiunile morale exterioare sunt manifestări. Oamenii. înşelăciunea. Ei simt. datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apărut încă din formele primare de organizare socială. în societate.valorizare a comportamentului uman. sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte.3. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept. Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. a marginalizării.a. reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a individului. în comportamentul lor zilnic. Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept sănătoasa. la statornicia legalităţii în societate. eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. după regulile moralei încetăţenite. în celălalt caz). în timp ce morală provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse). tâlhăria. violul. totuşi. El apare în 66 . Comună dreptului şi moralei. mergând până la excluderea din colectivitate. vătămarea integrităţii corporale. o precede. Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. în activitatea practică. Ele pot îmbrăca forma regretelor. cu ajutorul simţului moral comun. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei. potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi pedepsite de normele de drept. prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. omorul. a desconsiderării. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic. a mustrărilor de cuget ori a scrupulelor de conştiinţă. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. pot fii sesizate şi unele deosebiri. se conduc în activitatea lor. Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încălcat o regulă morală. ş.

pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă. În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei. Făcând parte din regulile sociale. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şiş a se dezvolte. ori de câte ori. ca un drept pozitiv. de puterea publică.).. Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia.mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment dat devine obligatorie. Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunităţii. fundamental autorităţii lor . Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori împărtăşit de grupul social (familii. Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar. Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat. Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport. iar încălcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. datina e repetarea regulate a unei voinţe 67 . a unor situaţii de durată. sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunităţii. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. Profesorul E.memoria comunitară. Legătura dintre drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli. oamenii respectând obiceiul ca pe o deprindere din obişnuinţă. Din punct de vedere juridic. uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional. obişnuinţă şi uz. însă nu orice obicei a devenit normă de drept cutumiar. statul prin sistemul cunoscut. instrumentul cristalizării lor .tradiţia care a ales şi a impus respectarea precedentului bun şi util. Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile. regimuri antice. statul şi societatea. obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi comportament social.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă. de datini ori de” mode”.. Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept. de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional. Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale. decât dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie. asociaţii profesionale etc. se aflau într-o situaţie dată. Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individual. iar societatea prin obiceiuri. metodă este o repetare a unei voinţe sociale însă de origine individuală.

să devină o normă tehnică. cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine. Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică. cu minimum de efort. elementar distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează. 68 . maximum de randament. Astfel prin norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura.) sunt norme care trebuiesc cunoscute şi aplicate. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru. 7. Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice. normele de protecţia muncii etc. se poate aprecia că: A. într-o prezentare sistematică. că această regulă este conformă cerinţelor tehnicii înaintate. au fost sistematic incluse printre normele sociale. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii. Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative. în activitatea lor practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie. nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme sociale. setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei. Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor. S-a arătat că normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială. Pentru ca o asemenea stabilire. iar. o societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice. în sensul lor larg. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice Normele tehnice. exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate. acesta fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii. exprimată de legile naturale. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă. Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru. protecţia muncii etc.3. este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legităţile obiective. să le cunoască şi să le valorifice. obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”.sociale particulare. expresie a unor legi obiective. a căror respectare va fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice.

B. În mod excepţional. o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă. aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. fără să fie înlocuite cu altele. norme de tehnica elaborării sau de tehnica interpretării dreptului. multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele din domeniul ecologic. etc. Normele tehnice au un caracter obiectiv. al transportului. C. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală. preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea altor metode de testare. al circulaţiei. unii nu le aplică datorită considerentelor morale. contencioasă. folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal. Fiind orientate înspre optimizarea activităţii creatoare a omului. Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale. normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbunătăţirea lor. Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii. Morala îşi manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică.În societatea modernă. o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de muncă pe baza standardului profesional. Deşi aceste tehnici sunt mai productive.). al telecomunicaţiilor. În general. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de oameni. Normele tehnice sunt cuprinse şi în 69 . pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării industriale. Convingerea colectivului de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit. în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive obiective. Norma tehnică nu este independentă de morală. tehnologizată şi computerizată.De aceea. Ea poate permite sau opri această transformare. astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă. E. Astfel. În general. Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice. aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului. datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare număr de consumatori. nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe juridice. în timp ce. juridical. normele de protecţie a mediului. în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. Chiar şi modalitatea de sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral. normele de protecţie a băncilor. Unele metode de pescuit conduc. industrializată. normele tehnice conduc procesul productiv. D. la omorârea unor specii care nu au această destinaţie. normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate. în mod obişnuit. etc. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare.

noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale.reglementările internaţionale. Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane. putând fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise într-un statut. exprimată prin “stimă”. spontan şi ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau de drept. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ. adesea cu spirit de moralitate justiţiară. obligaţii) morale ale unei profesiuni. C.Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor. 7. În sens restrâns. etc. Conceptul a avut ecou în medii intelectuale diverse. În sens restrâns. B. Profesorul E. a prescrie un comportament dezirabil în cadrul unei profesii. Acest lucru reiese din faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma. fie direct. Intră în această categorie: normele de bună-cuviinţă. se poate cizela şi adânci prin politeţe. de politeţe. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În sens larg. În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie. Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale. aportul lor este redus la normalizarea relaţiilor sociale. pecand convieţuirea odată asigurată. omul fiind în acelaşi timp obiect 70 . Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea. fie împreună cu ele. însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale. Aceste norme se formează treptat.3. O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înălţime intelectuală. deontologia este privită ca un ansamblu de norme (reguli. de cortazie. D.3. unde este deja utilizat. inclusiv în ţara noastră. În toate situaţiile se face apel la instanţa morală. “consideraţie” sau “respect” între oameni. norme protocolare. fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice. putem face următoarea sistematizare: A. 7. de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente. fiind inserate în tratate sau convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare. regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează comportamentul oamenilor în societate.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”. fără a exista însă o delimitare precisă.

în 1953. servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale. de la invocaţii asupra moralităţii individuale. „Codul lui Hammurapi”. al informaţiei publice etc. Remarcabilă în acest sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării subiecţilor. care au o vechime impresionantă: „Perceptele lui Confucius”. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră. comunităţi. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”. este abordată sub aspecte variate. Alături de aceasta. fie din neştiinţă. Tot în România. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de natură fizică. „Jurământul lui Hypocrat”. militar. socială. la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al sociologilor. în îndeplinirea datoriei lor. să apere şi să protejeze drepturile fundamentale 71 .şi agent al acţiunii umane. Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra vieţii. În domeniul juridic. rezultatelor şi propunerilor de schimbare. precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la aspectele deontologice. Asociaţia americană de psihologie a elaborat. s-au formulat coduri deontologice în domeniul juridic. din asistenţa psihologică etc. Standardele etice ale psihologului.U. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. cei care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze demnitatea umană. la cele asupra finalităţii civice a proiectelor. Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase. în 1975.) Astfel. din cercetare. organizaţii. În perioada actuală. deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită. grupuri. al educaţiei. în activitatea de cercetare. Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni. Teodosie”. bază ideologică a deontologiei medicale moderne sau. care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege. fiind o constantă cu tradiţie. morală. adevărat mentor de şcoală deontologică. „Învăţăturile lui Solomon”. fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja. materială etc. Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ. psihicului său personalităţii omului. în ţara noastră. prezenţa ei în amfiteatrele universităţilor medicale. psihică. Adunarea Generală a O. dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui cadru medical.. cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane. în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie.N. E. Unor persoane sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să poată face apel la instanţe de protecţie. învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice”.

bazată pe ideea că acestea ştiu. cod moral specific unui anumit scop profesional”. atunci când atitudinea. procurorilor. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. Orice autoritate legitimă se bazează pe o investiţie de încredere făcute în contul persoanei. organism)”. sau. Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială.ale oricărei persoane. din păcate. politicieni. pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei publice. decât explicit formulate. sau identificarea falsă a acestui câmp. preocupările se centrează în primul rând pe corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei. fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu dreptul. profesori etc. organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”. pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie. Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor. exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult presupuse. ceea ce le dă o natură eclectică. pornind de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul său firesc. deontologia este un concept folosit fără un suport foarte bine conturat. chiar dacă. aşa cum aceste drepturi s-au impus public. comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul etichetei. Întâlnim adesea exprimări orale sau scrise. să fie incluse în acte normative şi atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. grupului său instituţiei purtătoare a autorităţii. considerând că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa. de tipul: „a încălcat codul deontologic al profesiei sale”. Fără un instrument teoretic autentic. grup. unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei. Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de autoritate. fără a se identifica cu puterea. Amintim codul deontologic al poliţiştilor. statutul juridic al cadrelor didactice. dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică. 72 . etc. Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară (persoană. Pe de altă parte. militare. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic. fapta. Asemenea etichete apar. etichete puse unor ziarişti. El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale. hotărârea. medici. de regulă. unele valori morale capătă şi o consacrare juridică. În acest moment. În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie.

la serviciu. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Acţiunea umană impune normarea. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. reglarea prin norme a conduitei. De aceea. altele care sunt permise. pe stradă. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. juridică etc. etc. norme juridice. iar altele interzise. norme religioase. morală. norme tehnice. D) facilită continuitatea vieţii sociale. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. în cadrul acestor acţiuni. Întrebări de control şi teme de dezbatere 73 . Norma tehnică. etc. Din punct de vedere sociologic. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. A) În primul rând. Norma obişnuielnică. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. norme politice. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. la şcoală. norma socială. norme sportive.7. Normele sociale sunt foarte variate. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. Concepte şi termeni de reţinut     Norma morală. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. politică. reglare ce asigură eficienţa acţiunii.4. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Norma religioasă. Ele fixează.

Normele organizaţiilor nestatale Teste de evaluare/autoevaluare 18. Bibliografie obligatorie 74 . precepte despre bine-rău. unei noi ordini juridice îi corespunde: a) Legea constituţională. b) o anumită ordine morală.. Normele obişnuielnice 10. b) Un sitem de dogme religioase. Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale? 9. În fiecare sistem moral. c) o contradicţie dintre morală şi drept. 19. c) Este filosofia dreptului. Morala reprezintă: a) Idei.8.

1998. Legătura dintre drept şi stat 8. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 75 . Teoria generală a dreptului.1. 1999.1.2. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.3. faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. Editura Argonaut. I.1.3. 1994. 31. Conţinutul unităţii de învăţare 8. cu timpul. devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice). Ceterchi. Îndrumător pentru autoverificare 8. Craiovan. Corina Buzdugan.3. Gheorghe Boboş. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. de la “status”. Cluj-Napoca. ci exprimă o anumită poziţie. El a dobândit. Introducere Dreptul este strâns legat de stat. Noţiuni generale despre stat 8. Teoria generală a dreptului. Mircea Djuvara. în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae''. În ce priveşte etimologia. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8.3. Bucureşti. 34. Forma de stat 8. Astfel. 8. 32. 33. 35. Cluj-Napoca.3.30.2.2. Teoria generală a dreptului. Editura ALL.4. Introducere 8. Editura “Actami”. 2008. Elena-Mihaela Fodor. Editura ALL. el nu prea are sens precis. Bucureşti. Editura Argonaut. 2003. Nicolae Popa. Aceste două mari fenomene politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt. cuvântul “stat” provine din limba latină. o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute. Bucureşti. Introducere în teoria generală a dreptului. Veronica Rebreanu. I. Luat în sine.

2. Legătura dintre drept şi stat timpul alocat este de 2 ore.tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”).3. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului.1. o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli. Acest lucru s-a petrecut. Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”. termenul a fost transpus curând în germană “Staat”. Din limba italiană. Într-un prim sens. (De exemplu. Noţiuni generale despre stat Cu timpul. 8. fără alte adăugiri şi scris cu majuscule. relaţiile economice. culturale ş. în Italia secolului al XVI-lea. În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”. în limbajul cotidian. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. deosebită oarecum de regimurile particulare. Până în această perioadă a fost utilizat.3. termenul de “signeurerie”. mai ales. delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional. politice. când 76 .a. începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine. Conţinutul unităţii de învăţare 8. De pildă. cuvântul Status. mai ales.definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.. În acest fel termenul a intrat în limbaj. termenul de “Republică”. prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic. în engleză “state”. cu două sensuri.. A mai circulat. în special. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''. Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. de asemenea. cuvântul “stat” circulă. În perioada actuală. a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. apărută în 1576).

se împletesc foarte strâns. prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic. mai ales. în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”. din punct de vedere al organizării sale. În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu. aparat de stat. atât când este vorba de puterea publică. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră. când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate''. deci. culturale. dar privit numai în mod structural. De exemplu. formată din diverse organe. Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. cât şi atunci când este vorba de structura. cu un relief variat. delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările. cu relieful lui. din fraza de mai sus. prin cele două atribute adăugate termenului “stat”. Guvernul. ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul. Între noţiunea de “stat”. politice. pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex. dar mai profund. în sensul ei istorico-geografic. de “puterea publică”. expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei. numai de o deosebire de nuanţă. în 77 . putere de stat. respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu. de accentul care se pune. formată din totalitatea organelor de stat. respectiv “democratic” şi “unitar”. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat. deci de organele de stat. Ar fi vorba. “putere de stat''. este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state. în aceste expresii este vorba de organizaţia politică. mai esenţial ca şi conţinut. de modul de organizare al puterii publice. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni.spunem: “România este un stat unitar. desemnată. democratic. având un aspect mai concret. În acest sens. privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere. în procesul de abstractizare. În sfârşit. sau. ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. ministerele. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”. organe cum sunt: Parlamentul. în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. denumită “stat”. în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii. funcţionarii publici. aşezat în sud-estul Europei”. ce şi-a construit un sistem de relaţii economice. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv. de sensul politico-juridic al termenului. “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă. locuit în majoritate de populaţie românească. o diversitate extremă de forme organizatorice. locuit în majoritate de români. senatorii. Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe. Acest sens este mai restrâns ca sferă. cu alte cuvinte.

ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic). toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor. structura de stat şi regimul politic. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. adică sunt o creaţie a statului. la început. forma de guvernământ figurează în denumirea 78 . cu claritate. între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. se impune clarificarea acestor elemente componente. căci majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept. de aceea o posibilă definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu. cuprinse şi ele în diverse acte normative. sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme de stat. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului. decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic. care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii.împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă. structura. Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul. dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat. care. instituite sau sancţionate de stat. ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită. Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate. De aceea. a căror respectare este obligatorie. în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ. dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. Formă de stat Noţiunea de formă a statului este privită. termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe. în statele contemporane. respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat. alteori fiind aleasă pe viaţă. 8. uneori prin succesiune. în numele întregii populaţii. Uneori. În mod ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”. dacă nu sunt respectate de bună voie. Pentru motivele arătate mai sus.” Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept. de exemplu. la rândul lui.2. Faptul că. Aşa. dreptul.3. normele de drept sunt instituite de stat.

subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate. în special în cele din regiunile muntoase. De ex. uniunile personale. apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale. Franţa. referindu-se la formele de stat. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit. 79 . confederaţiile de state şi federaţiile. vorbeşte. Astfel. fie a unor centre de putere multiple. acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori. mai ales. ar fi revoluţiile. “mod de desemnare a agenţilor care exercită puterea ei. El arată că fertilitatea solului duce. mai curând. guvernământul aristocratic. în mod necesar. cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile.a. Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat. De exemplu: România. generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora. Montesquieu. respec-tiv înlocuirea unora cu altele. dimpotrivă. Polonia etc.a. Factorii care determină transformarea formelor de stat. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. În democraţie poporul este suveran. Aristotel considera că. a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei. În trecut au existat. întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. În prezent.: Statele Unite ale Americii. menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. După părerea lui. de fapt. forma cea mai potrivită este democraţia. care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate. Federaţia Rusă ş. în cadrul relaţiilor internaţionale. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. decât state propriu-zise. suveranul este minoritatea formată din cei avuţi.oficială a ţărilor.: Republica Columbia. Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic. nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale. despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura. însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional. statele federale nu au armată proprie. În ţările care au un sol nefertil. ca state compuse: uniunile reale. etc. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. Aristotel. la instituirea unui regim autoritar. În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. clima ş. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui titular unic al puterii de stat. iar în oligarhie. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal. în acelaşi timp. un fel de unităţi administrativ-teritoriale. nu au monedă proprie. se instituie. Regatul Danemarcei etc. ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''. solul. care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. De ex.

Referindu-se la regimul politic. de pildă. Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. Burdeau arată că “ceea ce importă. se pronunţă şi A. G. abordând problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare.3. destinate să frâneze evoluţia lor. care accelerează instaurarea noilor structuri. suprimarea sau reducerea opoziţiei. Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate. 8. Ele au în comun numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. să le menţină pe cele vechi. însă. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii. Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic. pe de o parte. este. prin norme de drept. referitor la existenţa unui partid unic. situaţia. după părerea lui. pot să fie democrate sau autocrate. În acelaşi sens. ci însuşi pluripartidismul. Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ. existenţa unui partid unic. Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii. spune el. Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de vedere al formei lor de guvernământ. metodele generale de guvernare. Legătura dintre drept şi stat Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură 80 . iar pe cele din urmă în antice şi moderne. Haoriou. Burdeau. mai ales în secolul nostru. fie defavorizându-le”. însă. El arată că există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia populară. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice dintr-o anumită ţară. locul pe care regimul îl acordă claselor fie favorizându-le . arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi. cu precizie. Astfel. în consecinţă. şi reacţionare. G. Duverger. în orice caz. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice. dar diametral opuse. în clasificarea regimurilor politice. este cea în: monarhii şi republici. pe de altă parte. natura partidelor de guvernământ. decât cea tradiţională. În categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste. care. În viziunea lui.3. ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism. rivalităţile lor. în una sau alta din aceste tipuri. democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale.Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. M.

aproximativ. întrucât uzează de termeni care nu se opun. se disting prin acest fapt de toate celelalte norme. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli). apărut. în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. pentru că. iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. de toate celelalte organizaţii. în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama. întotdeauna. în realitate ele nu sunt. XVI. ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. atunci când discută. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. dimpotrivă.cu orice noţiune ştiinţifică. nu este vorba de un dezacord. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. De pildă. Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. ci sunt diferiţi. însă.4. prin aceasta. unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană. că este vorba de o discuţie terminologică. XVI. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat. de tip european. crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan: 81 . Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. Termenilor “drept” şi “stat”. 8. după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii. în realitate. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere. Au existat discuţii terminologice. secunzii contestă. iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. la începutul sec. cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic. Astfel. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie. Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că. spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 11. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Statul ca “putere de stat”. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor. Forma de stat. Caracteristici. În ce rezidă legătura stat-drept? 12. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept. “Puterea politică”.  Forma de stat. adică guvernarea societăţii.  Statul în relaţie cu dreptul. mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea. Concepţii şi teorii despre “putere”. Concepte şi termeni de reţinut  Interdependenţa stat-drept. Legătura dintre stat şi drept. populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Puterea de stat.1. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat 13. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat 82 . accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul.

Tiparul Oltenia. 2. 3. Bucureşti. 1928. Bucureşti. 12. Cultura Naţională. funcţia de legitimare a puterii. Ed. 1998. Conferinţă. Paris. 6. 1928. d) modul de formare a forţei publice. Ştiinţifică.Teste de evaluare/autoevaluare 20. Teoria generală a dreptului. Ed. Teoria generală a dreptului. c) funcţia legislativă. funcţia externă. E. 7. 9. Paris. Presse Universitaire de France. 1967. 83 . Universităţii “Dimitrie Cantemir”. funcţia normativă. Montchrestien. Aristotel. funcţia executivă şi administrativă. Kelsen. Care sunt funcţiile statului: a) funcţia de conducere. funcţia de tratare a conflictelor declarate. Bucureşti. 1964. Teoria generală a statului. 1962. 2006. 1924. 21. funcţia preventivă. Bibliografie obligatorie 1. Bucureşti. Mircea Zărie. 8. 1991. Droit constitutionnel et institutions politiques. D. funcţia de guvernare. c) modul de constituire al puterii de stat. Paris. H. Ed. Nicolae Popa. Bucureşti. 4. Actami. Ed. Ioan Ceterchi. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Leon Duguit. Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat. 1921. Forma de stat exprimă: a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat. Tarangul. Traité de droit administratif. Paris. 11. 1965. Structura de stat. Momcilo Luburici. Droit constitutionnel et institutions politiques. I. b) funcţia de reglementare socială. Despre spiritul legilor. Bucureşti. 1926. 10. Ed. vol. Politica. Cernăuţi. Ch. 5. b) modul de exercitare al puterii de stat. Barthélémy. Traité de droit constitutionnel. Montesquieu. funcţia jurisdicţională. Institutions politiques et droit constitutionnel. Editura Universul Juridic.

Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism 9.3. Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale. Editura All Beck. Editura Sibilo. Editura Oscar Print. 1999.1. Bucureşti. pe când francezii indică cultura prin termenul de “civilisation”. Introducere 9. Ion. 84 . Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context în care se completează reciproc.3.4. Astfel. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice 9.3. pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”. Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9. Dogaru. Teoria generală a dreptului. C.2. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului.Dănişor.3. pentru a desemna o anumită realitate. fiecare în parte. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic 9. însă. Mazilu. că unul din aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura. Dumitru. I. Luburici Momcilo. D. De pildă. Craiovan. Teoria generală a dreptului. 15. 14.Dănişor.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9.3.4. Gh. Bucureşti 2005. peste 180 la număr) au intervertit cei doi termeni. precum şi progresul lor continuu determinat de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea logică a modurilor de producţie”.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului 9. Conţinutul unităţii de învăţare 9. Craiova 1999. Îndrumător pentru autoverificare 9.1.5. alteori sunt folosiţi singular.13. Editura Ştiinţifică. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură 9. Curios. în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii.6.3. 16. Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice 9.3. Bucureşti 1999.3.

Conţinutul unităţii de învăţare 9.1. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie. 4. concretizate în opere literare.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. cât şi normele de comportament în relaţiile interumane.9. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale. filosofie ş. termenul de civilizaţie se utilizează. muzică. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in civilizaţia şi cultura universală. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale. pe o anumită treaptă a dezvoltării lor.3. timpul alocat este de 2 ore. relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori. arte plastice. îmbrăcămintea.a. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . 85 . În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia. mai ales. După Ovidiu Drimba. locuinţa.definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale. 9.3. pentru a desemna totalitatea valorilor materiale. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură În limbajul cotidian.

În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale. cele mai multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi juridice. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale. sub forma prestigiului. familie. intenţiilor şi planurilor lui. Fără conceptul de valoare. artele decorative sau aplicate. semne) este cel în care puterea este căutată. actele şi operele din domeniul spiritului şi al intelectului cum sunt: datinile. Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. într-un grup ori la un individ. organizarea socială. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. într-o anume societate. exprimă o dorinţă de putere. sculptura. activităţile economice şi administrative. toate produsele experienţei păstrează ceva comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund la ceea ce omul caută să realizeze. Aceste raporturi marchează structurile sociale. categorii de sexe şi vârste. Raporturile: oameni – natură – societate sunt marcate de concurenţă. cultură. muzica. Cultura corespunde unui mod de a trăi. instituţiile. 2. sisteme. 4. Cu toate acestea. arhitectura. grupuri etnice. acumularea capitalului. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător. ale oamenilor între ei în muncă. populaţie. dobândirea profitului. Acelaşi autor consideră că cultura include atitudinile.tehnologia. De aceea. organele de stat. oricare ar fi întinderea diversităţii lor. literatura. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se petrec. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu. operele de ştiinţă. se vorbeşte de civilizaţie industrială. nici o creaţie umană nu poate fi înţeleasă. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. credinţele şi practicile religioase. în special. formele de putere. cinci domenii ale societăţii instituţionalizate1. acumularea de cunoştinţe. de lupta pentru viaţă şi spaţiu. instituţionalizată. 3. ornamentele şi divertismentele. producţie. limbaj. cucerirea pieţelor. în măsura în care răspund unor exigenţe ale vieţii practice. Aici însă trebuie să distingem societatea organizată. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. militară şi juridică. Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic. mediul înconjurător. de a gândi sau de a acţiona. proprie epocii pe care o străbatem. În felul acesta. filosofie. stratificări şi ramuri profesionale. dreptul. economie. caracterizată prin formele de civilizaţie şi de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită în care cultura se manifestă. grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale procesul de dominanţă. pictura. care duce la destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată să nu mai scape. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată Chombart – se pot distinge. în practică raporturile sociale. În organizarea economică căutarea eficacităţii. în anumite împrejurări. de semnificaţie sau scop. politică. în mod arbitrar. mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la 86 . educaţia şi învăţământul. obiceiurile.

influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări. fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup. valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi. care. civilizaţia evoluează mai rapid. create în cadrul transformărilor tehnice şi economice. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi. găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social. poate. cultura este mai conservatoare. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai. de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice. domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici. de familie. se zboară în spaţiul cosmic. funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii. observăm că. Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. că ideea de progres este proprie. 5. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. pe când altele sunt indiferente acestui proces. în acest domeniu. Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor. într-un mod particular. la valorile materiale create de ea. Dacă ne referim la civilizaţie. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. a celor economice şi financiare.conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. a raporturilor de muncă. cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu special al vieţii sociale. dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere. constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. în mod linear pornind de la inferior spre superior? De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte 87 . de forme de muncă. Prin ele subiectul poate deveni un actor. mai mult. S-ar putea spune. locul poştalionului a fost luat de avion şi tren. adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti. se renunţă la cele vechi. de moduri de producţie. în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri. Cultura-creaţie. În sfârşit. sancţionarea infracţiunilor. ca obiecte de civilizaţie. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale. blocurile moderne au înlocuit bordeiele. are o tendinţă mai mare de stabilitate. primele reprezentând un progres faţă de secundele.

de pace constituiau o excepţie. din rândul celorlalţi membri ei. nu se perimează. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea. în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. la conducerea unor colectivităţi: ginţi. Problemele privitoare la procurarea hranei. la început singura detaşare admisă de colectivitate. la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi. criteriul economic.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi. Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”. descendenţa socotindu-se pe linie maternă. la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. epocă ce a purtat numele de “matriarhat”. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. Cu timpul. o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii. Cât priveşte cel de al doilea criteriu.mereu. asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor. în domeniul culturii. în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. 9. Valorile mai vechi. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile. Un moment important în dezvoltarea vieţii economice. unele dintre ele. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. a meşteşugurilor. iar momentele de linişte. printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor. fratrii. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. cu timpul ea este împinsă de către bărbat. aleasă drept conducător. şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. triburi. În aceste condiţii.3. apariţia agriculturii. din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane. Dimpotrivă. de sânge. În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau. o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă. pe baza legăturilor de rudenie. a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi. prin natura preocupărilor sale. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. 88 . În jurul acestui conducător militar se formează. De unde. aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. De la vite. datorită dezvoltării condiţiilor de trai. cu timpul. dezvoltarea condiţiilor de viaţă. pe planul al doilea. era persoana cea mai în vârstă. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie. o suită de dregători militari. a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii. triburi.

Cu timpul. care se desprinde din rândul celorlalţi membrii ai societăţii. într-o formă ascunsă. Două momente sunt mai importante atunci când vorbim de aceste transformări. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea. un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi guvernaţi. în mod simţitor. întrucât stăteau în afara ginţii respective. meseriaşi. Pentru a ilustra cum a apărut. ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această întruchipare a bogăţiei ca atare. Toate aceste schimbări. de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare. drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii. toate celelalte mărfuri. nu erau membrii ai ginţii. pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. în antichitate. cu conducerea societăţii. erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. fratriile. La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii 89 . în mod istoric. iar apoi Clistene. organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două exemple: Grecia şi Roma.metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici. se întâlnesc diferite clase şi grupuri sociale de oameni liberi şi semiliberi. Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult. oameni eliberaţi din sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman). Numărul sclavilor creşte. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi. Un prim moment îl constituie înlocuirea vechilor legături de rudenie. În Grecia Antică. Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. Aceştia erau agricultori. În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi. precursorii iobagilor de mai târziu. a circulaţiei monetare. atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. cu legături teritoriale. triburile. care s-au petrecut în societate şi multe altele. În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare importanţă o serie de reforme în Atena. negustori. îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. în perioada dezvoltării societăţii sclavagiste. pe baza locului de domiciliu al populaţiei. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei publice sau a puterii publice. au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile. Aceste două trăsături ale societăţii. care conţine întrînsa. de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor. ajunsă la un anume grad de dezvoltare. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon. Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor.

a fost împărţită în trei tritii. Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii 90 . o a doua din împrejurimile oraşului. deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive. Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale.e. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă. proprietarii de ateliere. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile. iar funcţii superioare (arhonţii. iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară. În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon. VII î. nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale. care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni).n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi..e. un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii.n. care a înfăptuit o serie de reforme. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. ales arhonte în anul 594 î. mai ales în sec. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti. ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice. iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi). El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial. iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului.proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă. în funcţie de avere.n. corăbii şi cămătarii. încercând să ia puterea în mâna lor. În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec.VI î. cei mai săraci dintre ţărani. care au reprezentat.n. Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena. iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării. la rândul ei. în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi).). Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. de fapt. dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive.e. Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene. învestit cu puteri excepţionale. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică. ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat. în anul 509 î.e. a clasei stăpânilor de sclavi. Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti. Fiecare filă. Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent.

Babilonul şi mai ales Sumeria. Rolul acestei categorii speciale de oameni. organizat potrivit condiţiilor războaielor neîntrerupte. Produsele meşteşugarilor producători de mărfuri. În aceste societăţi acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea războaielor. Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare. dar accentuând diferenţa de avere. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul. Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste 91 . a fost deosebit de însemnat. cea a cavalerilor. Dar faptul care interesează cel mai mult. urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei. procesul de formare a statului sclavagist roman. Mărimea averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. El a împărţit pe toţi cetăţenii romani în cinci clase sociale. La rândul lor. şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. Vârfurile oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice. sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte. fiecare clasă era grupată pe centurii. în funcţie de avere. oamenii regelui. El a împărţit întreaga zonă în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice. extracţia de minereuri. În aceste condiţii. ştergând legăturile de origine ale poporului. Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări primitive. În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. sfatul bătrânilor. din fondurile de pământ ale obştii. 2. Centuriile erau atât unităţi politice cât şi militare. Cei care posedau averi mai mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte. Reprezentanţii puterii publice. nu mai era suficient pentru înfăptuirea constrângerii de către cei avuţi. obţinute sub forma unui impozit specific. se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii.economice. Din acestă cauză creşte mai mult rolul regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de funcţionari regali. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi în Asiria. din punct de vedere al apariţiei statului Roman. care se desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu guvernarea. Regele îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare. grăbind. erau monopol al regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. sau figurează cu numele lor şi numele tatălui. cu exercitarea constrângerii. Aceasta a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui. Se cunosc următoarele moduri de apariţie a puterii publice: 1. a fost împărţirea administrativ-politică a teritoriului Romei. în felul acesta. iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti. mai ales în economie. comerţul exterior. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare.

O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi observată la Roma. ele s-au menţinut. pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi. Aici. apariţia puterii publice s-a născut din contradicţiile care au apărut în sânul societăţii. chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită. în bună măsură. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. erau deci şi “muskenum”. la popoarele 92 . Regele numea un conducător. urmate de anumite reforme la care ne-am referit mai sus. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii). două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale. până la sfârşitul perioadei sclavagiste. Aşa a apărut puterea publică. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”). în favoarea altora. Marii demnitari. iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor. Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale. statul. în acest fel. ei făceau parte din mai multe obşti. care făceau parte din obşti. sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură. victoria populaţiei venetice fără drepturi – plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului. În Atena. însă. a cetelor conduse de regele preot care. pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice. cu unele modificări. iar cei din urmă “muskenum”. se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. În jurul templelor se creează gospodării mari. 3. 5. Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară. în special.lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate. deţineau şi pământ. care se autoadministrează. în acest fel. asiriene sau seleucide). statul. şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine. sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice. lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul. care la început sunt lucrate de către membrii obştei. nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi. nu prestau ei înşişi munci. Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat. iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate. Tigrul. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”. care trebuia să asigure bunăstarea obştii. 4. după cum s-a putut vedea. de obicei marele preot. În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii. care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane.

în anul 1902. dispoziţii privitoare la construcţii. În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor. la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli. munca sclavilor ş. Problemele juridice. care constituie partea introductivă a codului. Gautama. În sec. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu. Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase. care numără în total 282 articole. În Egiptul antic.a. furtul de femei. transpor-tul maritim. sunt expuse fără suficiente generalizări. VIII î.). Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. repararea prejudiciului cauzat etc. întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. îl ocupă reglementarea proprietăţii. Această lipsă. de asemenea. 93 . iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului. familiei şi succesi-unii. Cel mai important monument legislativ al Babilonului. Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. o parte din articole erau şterse. El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor. care era format din 8 cărţi.e. XIII î. Apastamba. Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi. În textul găsit la Suza.e. însă. se referă la procedura de judecată. Primele articole. apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris. Un loc important.n.3.n. India şi China. infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. în cadrul codului. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic În acest context vom lua ca exemple: Egiptul. îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”. Ea a urmărit întărirea armatei. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti. precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor. Babilonul.germanice după cucerirea Romei. În legile lui Hammurabi erau reglementate. etice şi juridice. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec. însă. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii 9.3. a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior. primul legiuitor a fost Menes.. să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon. în cadrul codului. să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor. Narada. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane. În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere.

precum şi la dreptul penal şi civil. cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist. reflectă această luptă. prin codificare. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale. unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. la început în cadrul obştilor săteşti. religie de stat..e. Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit.e. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut. În Orientul Antic este vorba mai mult de un 94 . Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat. la nesfârşit. El cuprinde probleme privitoare la structura de stat. la o serie de contradicţii în drept.e. Edictarea. cuprinzând 3000 de articole. din antichitate. “strămoşul oamenilor”. în mod firesc. În China. fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani şi budişti. aşa-numita “şcoală a legiştilor”. Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. un cod penal. dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor. VI-V î. În ce priveşte puterea publică. la procesul de judecată. în sec. în timpul regelui Aşoca. dar ei nu erau prea numeroşi. În afara colecţiilor de legi. acesta fiind. codificarea făcută de Li-Kui. născut în sec.n. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi. în special. în China antică a dus. din nevoia de a cultiva pământul. un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice.. economice şi juridice. Budismul.n. O intensă activitate legislativă întâlnim în China. nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului. devine apoi. statul. b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale.Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii: a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii. V-IV î. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică).n. a unui noian de legi. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. după cum s-a văzut. O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. în special. Legile lui Manu. Editarea Codului de legi al lui Manu. la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”. c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. V-IV î. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate. îngreunând în mod serios aplicarea lui.

n. Eforii. Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată.4. La începutul sec. însă. În Atena. VI î. care admitea donaţia şi testamentul. mai importante. nu au ajuns până la noi. în special. rudelor celui ucis. lipsirea de drepturi (atimia). Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el. celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire. Organele de stat. care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor. în Sparta. 9.a.n. la început a predominat dreptul nescris – obiceiul. În Sparta.e. întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat. în realitate. Cu toate acestea. Puterea aparţinea. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate. o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor.3. Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. S-au descoperit. Legile elaborate de el.e. prin intermediul legislaţiei elaborate de el. aruncarea în prăpastie sau sugrumarea. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal. Acestea sunt Sparta şi Atena. două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită. armata. În sec. alungarea din localitate. pentru prima dată. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon. pe care le-am cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat. erau: Regalitatea.e. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ. IV î. dezvoltarea comerţului şi a 95 . Atimia era o pedeapsă foarte gravă.sclavaj domestic. legi scrise în anul 621 î.n. în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi. Legile lui Dracon erau deosebit de severe. pedepse infamante ş. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. drept răscumpărare. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. Adunarea Poporului (Apella). formată întotdeauna din doi regi. Sfatul bătrânilor (Gherusia). unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci Efori aleşi de Adunarea Poporului. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie. Dracon a fost cel care a elaborat. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti.

n.a. De obicei. pretorii aduceau anumite modificări legii. obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti. În activitatea lor de aplicare a dreptului.e. Până la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni.5. care sunt atribuite lui Solon. Împăratul ţinea o cuvântare 96 . sunt câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii. la bătrâneţe. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. DREPTUL ROMAN a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table. V-IV î. Sub presiunea plebeilor senatul a numit. ele erau valabile timp de un an. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii. Dintre dispoziţiile de drept civil. pe rând.meseriilor în Atena. spre deosebire de “psefisme” care erau hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. I şi până în sec. dreptul de proprietate ş. În sec. III hotărârile senatului au devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit “senatus-consulte”. Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o formă indirectă a hotărârilor împăratului. pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care mai adăugau. care a coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de “dreptul civil”. numele iniţiatorului lor. Cele mai frecvente edicte erau cele ale pretorilor. ceva. Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care nu aveau copii de sex bărbătesc. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general. se refereau la o categorie nedeterminată de persoane.e. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi întreţină tatăl.3.n. pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. eventual. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de “Legea celor XII table”. 9. De regulă. Ele purtau. Astfel. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A. de obicei. dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a creat un alt mijloc de existenţă. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii. c) Începând din sec. În timpul lui Solon. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”. care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma. legea a început să devină principalul izvor de drept în Atena. al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat.. termen pe care era ales pretorul respectiv. două comisii formate din câte 10 membrii (decemviri). apărută în anul 450 î. Areopagul a primit sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de ocupaţie.

În această ordine de idei. 97 . a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a celor barbare. în procesul elaborării lui. d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile imperiale”. În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii. adesea. În perioada migraţiunii popoarelor deci. În anul 426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec. La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. În secolul V. Cu timpul aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri. cel mai important jurisconsult roman a fost Papinian. în timpul împăratului Augustus. Operele lui cele mai însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”.a. În vederea unei mai bune aplicări a legii. din anul 475. în perioada migra-ţiunii popoarelor. Codul Hermogenian şi Codul Teodosian. multă vreme. juriştii nu se mai refereau la senatus-consult. Modestinus şi Gaius. Sextus Cecilius Africanus şi pe Gaius. însă. Astfel. decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. care cuprindeau constituţiile imperiale. întocmite din ordinul lui Justinian. “Comentariu asupra legii celor XII table”. care a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici: Papinian. “Comentariu asupra edictului provincial” ş. popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe teritoriul fostului imperiu roman de apus. ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat. persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li se aplica legea regatului lor. în ordine cronolo-gică. e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă “Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). iar vechilor locuitori ai statului roman (băştinaşii) li se aplicau legile romane. Cele mai importante lucrări bazate pe operele jurisconsulţilor romani. denumite astfel după numele celor care le-au întocmit. Acestea s-au numit jus respondendi. s-a împletit cu dreptul roman. În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele jurisconsulţilor romani. în timpul lui Alaric al II-lea. o codificare a legilor romane intitulată: “Lex romane vizigotorum”. era condiţionată de prezentarea operei lor în original. Posibilitatea invocării acestor din urmă autori. Dintre jurisconsulţii acestei perioade mai amintim pe: Paul. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor de drept întrucât. o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe concrete. care a scris şi o istorie a dreptului roman. din care cauză s-a numit şi Breviarum Alarici”. Ea a apărut în anul 506. II capătă putere de lege. sunt cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”. se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor.în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o hotărâre proprie. la vizigoţi întâlnim “Legea lui Euric”. de asemenea. Paul. precum şi a autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. şi. În perioada imperiului. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept). Ulpian şi Modestinus. Cele mai cunoscute sunt: Codul Gregorian. Dreptul acestor popoare. Aceste colecţii au luat numele de coduri.

care începe odată cu întemeierea Romei. pentru a da acestora un caracter mai unitar.e.n. în Evul Mediu. B. anul 509 î. până în 476 era noastră. . DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU a) Legi cu valoare constituţională: 1)“Magna Carta Libertatum” 2) Bula de aur maghiară. dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade: a) perioada regalităţii.n. din punct de vedere al organizării lor.. el a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege. Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci. Cu timpul.“Practica Forensis”. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”. şi o codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”.n. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism Cel mai important izvor al dreptului. STATUL ROMAN În ce priveşte statul roman. dacă făceau parte din aceeaşi categorie socială. Astfel. O codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”.n. asemă-nătoare. 6) “Legiuirile Bizantine”. pe măsura dezvoltării feudalismului. în Franţa. 98 . de asemenea. c) perioada imperiului din anul 27 î. La ostrogoţi întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat “Edictum Teodirici”.e.e..“Marele cutumiar al Franţei”.e. 9. întâlnim următoarele încercări de codificare: . şi ţine până la înlăturarea regilor.6. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti.În statul burgunzilor se întâlnesc. din anul 516. b) perioada republicană de la 509 î.3. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică. anul 753 î. l-a constituit cutuma. două codificări. cu polisurile greceşti. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume. 3) Bula de aur germană.

edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează.a. aplicarea normelor de drept. Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi. Astfel se spune despre un raport social. societate şi gândire. chimia. ştiinţe de graniţă. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. Aplicarea unor asemenea norme nu mai putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii. statistica judiciară etc. interpretarea lor. La început. medicale. Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din afară. că este “raport juridic''. acela de “juridic”. a dreptului penal.). care produce consecinţe pe planul dreptului.). ştiinţe generale (logica. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor care nu se supun normelor instituite de puterea publică. În locul vechilor obiceiuri. astrofizica. organizatorice etc. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. de regulă. De asemenea. a. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. sociologia. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 APARIŢIA DREPTULUI. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”.9. ştiinţa dreptului. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. biofizica). Despre un act. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. psihologia. executivă şi judecătorească. cibernetica etc. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''.). educaţionale. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. cu un termen mai general. dau naştere. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. istoria ş. că este “un act juridic''. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. 99 . face obiectul ştiinţei dreptului. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. puterea publică. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. potrivit normelor de drept. delimitările produse pe baza criteriului de avere. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice.). matematica. etnografia. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. De exemplu: medicina legală. politologia. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. dreptul administrativ).4. unele dintre ştiinţele auxiliare. ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin colectivitate. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. administrativ ş. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii.). reglementat de norme de drept. biologia etc. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. guvernanţii. Specificul ştiinţelor juridice. aplicarea constrângerii. Privită în contextul general al activităţii umane. fizica. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. unele norme de conduită din comunitatea Dreptul. după cum se va vedea.

). După cucerirea Daciei de către romani.. impus de către guvernanţi. dar cu un conţinut nou. sociologia juridică. b) ştiinţele juridice istorice. ci noţiunea de “dreptate” (dike). nu utilizează cuvântul “lege” (nomos). Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii. Pe teritoriul patriei noastre. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului? 15. Dreptul roman 16. Poemele homerice. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă Concepte şi termeni de reţinut      Cultură şi civilizaţie. dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. uneori.. de pildă. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. Uneori autoritatea publică intervenea direct. lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice. De exemplu. primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice. dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani. care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei. singurul mijloc de apărare a intereselor private. fie în evoluţia lor istorică concretă. Statul şi dreptul în Orientul Antic. fie pe anumite părţi care grupează normele. Primele legi scrise. primitive. dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept. Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism. Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice. grupate pe baza obiectului lor comun. La începuturile ei. Legea celor XII table 100 . edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze. concretă.Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. violenţa a constituit. dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. pe teritoriul de astăzi al ţării noastre. Cu timpul. Întrebări de control şi teme de dezbatere 14. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului. filosofia dreptului. au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării.

Ed. Drimba. Ovidiu. Avdiev. Ed. b) codul Hermogenian. Ogiz. Istoria culturii şi civilizaţiei. Codul lui Hammurapi. Vladimir. Jean. 5. 1967. c) Ulpian. 7. Traducere de Ioan Mihăilescu. Bucureşti. b) Mircea Djuvara. 3. V.. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum: a) codul de legi elaborat de Bochoris. Didactică şi Pedagogică. 1948. Bucureşti. Ed.. Politică. Filosofia Orientului Antic. 23. II. Bucureşti. Trad. Institutions de l’antiquité. Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic). Bucureşti. Banu. 8. I. 1982. Bucureşti. III. I. Ştiinţifică. Cultura şi puterea.I. de T. Istoria generală a statului şi dreptului. 2. Gaudemet. Negoiţă. 1935. 1948.Teste de evaluare/autoevaluare 22. Bucureşti. Ştiinţifică şi Pedagogică. I. Paul Henry. Ed. vol. 101 . Chombart de Lauve. 6. 1920. 4. c) codul legilor lui Manu Bibliografie obligatorie 1. Paris. Hanga. Legea lui Manu. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. vol.

102 . Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului.4. David.1.Bădescu Mihai. Conţinutul unităţii de învăţare 10. în mod necesar. 16. Documente celebre ale istoriei. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10. pronunţarea pedepsei cu moartea ş. Introducere 10. tuturor cetăţenilor. 10. care în lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului. Histoire du droit et des institutions de la France. dar nu se referă. la problema separaţiei puterilor în stat. Aristotel scria: “Aici trebuie să se apuce. Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. cu încheierea şi denunţarea tratatelor. Bucureşti. Paris. Magna Carta Libertatum. 1991. Editura Universul Juridic. Boboş.3. 14.3. Momcilo. Luburici. 1998. Nicolae.9. iar pe altele numai unora dintre ei”. Glasson. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat 10. Actami.a. 9. Ed. Les grands systčmes de droit contemporains. Bernard.2. 15. Istoria generală a statului şi dreptului. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10. printre care aminteşte: Adunarea Generală. Teoria generală a dreptului. a unor organe cu diverse atribuţii. nr. E. 1970. Gheorghe. în “Magazin Istoric”. Franţa. în sensul istorico-geografic (ţară). Ioan. Cluj. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat 10. Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii. 1891.2. 1971. Popa. The American Heritage History of the Law in America. Bucureşti 2004. de fapt. Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat. Ed. 11. 13.3. René. Îndrumător pentru autoverificare 10. Formele de guvernământ în Anglia. Ceterchi.3. 1966. SUA 10.3. 12. adoptarea legilor. Schwartz. Paris.1. În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe.1. una din căile următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi. ori a le împărţi şi a le încredinţa pe unele. Bucureşti .

10.1. Conţinutul unităţii de învăţare 10. întrucât el era cel care elabora normele de drept. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”.2. Ea aparţinea tot regelui. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei puterilor. prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern.definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune puterea de stat Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . 6. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. în care el se referă la trei puteri: legislativă. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. executivă şi federativă. 10. Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să 103 . de a face pace şi a încheia tratate.3.3.

rămasă clasică. precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat După părerea lui Montesquieu. după cum s-a văzut. Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat. acesta ar fi despotic. prin judecători imparţiali şi cultivaţi.. El abordează această problemă 104 . susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial. a separaţiei puterilor în stat. După adoptarea lor. aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. al cărui cetăţean era. dar. a fost Montesquieu. spune el. După cum se poate observa. atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată. el precizează: “cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile.fie concentrate în mâna unei singure persoane. Astfel. Cel care a elaborat construcţia teoretică. el scria: “tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte. mai degrabă. nu reprezintă. Părerile lui se referă. dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop. o teorie abstractă. în concepţia lui Locke. ca un accesoriu al puterii legislative”. puterea executivă şi puterea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că. deoarece. din concepţia lui Locke lipseşte puterea judecătorească. puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. În acest sens. ar avea în mâini şi puterea să le execute. de fapt. În acest sens. După părerea lui Locke. Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare. consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ. fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul. în special la separaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. totuşi. iar nu prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”). va anihila toate celelalte puteri”. care nu au între ele nici o subordonare”. ci o constatare a modului de organizare a statului englez din vremea sa. care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi. În concepţia lui Locke. el înclină spre o preponderenţă a puterii executive. pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. “. promulgate şi cunoscute de popor. “puterea judiciară se înfăţişează.. “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite. puterea executivă trebuie să revină monarhului. în lucrarea sa “De l’esprit des lois. căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un stat bine organizat. aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”.

printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate. este alta. de justiţie şi de război. el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o anume funcţie în principal. sub forma lui tripartită: puterea legislativă. lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma iniţiativei legislative. ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească. Explicaţia pe care o dă. executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”. au introdus în cuprinsul lor acest principiu. acestui fenomen. el a fost considerat ca o sursă a libertăţii politice. la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă. este explicată în doctrină şi prin modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri. executivă şi judecătorească. participarea la discutarea proiectelor de legi şi votarea lor. în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea. la funcţia exercitată de celelalte. în puterea legislativă şi puterea executivă. ea participă. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra celuilalt o acţiune reciprocă. dar prin intermediul majorităţii parlamentare.considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. altul braţele. Maryland. Primele constituţii ale statelor Massachusetts. s-a recunoscut dreptul puterii 105 . El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. în mod necesar. Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate teoretică şi practică. Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. în drept de impozit. În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată. În concepţia lui. însă. când confundă toate aceste părţi. Ele colaborează strâns la bunul mers al statului. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în special dintre legislativă şi executivă). în care există domnia dreptului. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. În acest sens. când le separă. dar în forme specifice. Ei o împart în forţă şi voinţă. aflate în această perioadă în plină organizare constituţională. nici separaţia puterilor determinată nu are Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. el a fost înscris în Constituţia statelor federale. Astfel. Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. în care unul ar avea ochii. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt responsabili în faţa lui. În schimb. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri. o împart în obiectul său. Mai târziu. executivul iese din alegeri. mai ales între puterea legislativă şi cea executivă. participarea parlamentului la activitatea executivă este mai limitată. în mod egal. Din punct de vedere teoretic. unui stat constituţional de drept. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative. Virginia. Colaborarea. New Hampshire. care aparţin. unde este asigurată demnitatea persoanei. altul picioarele şi nimic mai mult”.

care să reglementeze anumite domenii de activitate. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament. cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană. cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie.. regulamente. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier. Unii autori subliniază chiar importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord. în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile. dar ele sunt în parte goale de substanţa lor. care are o structură bicamerală. şi încă nu sunt întotdeauna observate”. Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt: A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul. Franţa. Asemenea acte normative sunt: decrete. cu timpul. bunul mers al statului. cazul Angliei. având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar.A. organele executive şi organele judecătoreşti 10. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă. astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord. el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure. În cursul secolului al XX-lea. republica prezidenţială. şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative. În secolul al XVII-lea s-a 106 . Formele de guvernământ în Anglia. continuă şi cu caracter tehnic. SUA Ca formă de guvernământ. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens.U. formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. prin activitatea sa spontană şi permanentă. Anglia este o monarhie constituţională.3. Guetzevich arată: “un decret. de administrarea justiţiei. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea. în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată. Cu preţul acestei discipline.2. şi republica parlamentară. guvernul are rolul de a veghea cum. a) Camera lorzilor. cazul Franţei. Uneori. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat. ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia. Potrivit părerilor lui. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe. decât o măsură legislativă”. însă. cazul S. formulele parlamentare au putut să fie menţinute. puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să fie motorul statului.executive de a elabora şi ea acte normative. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. Numărul lorzilor. ordine. De aceea. o ordonanţă prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege. ordonanţe etc. Astfel. aparatul de stat şi forma de stat. nu era stabil. un regulament.

însă. care poartă denumirea de “speaker”. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. după împrejurări. din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. iar drept rezultat al acestei reforme. iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. numărul votanţilor a crescut cu un milion. în materie de legi financiare (“Money Bill”). la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. în urma unei reforme electorale. din nou. dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv. Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. În prima sesiune a noii legislaturi.încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu. În domeniul judiciar. În materie de legiferare. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor 107 . majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. este rodul unui şir de modificări legale. cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre. a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor. Camera Lorzilor şi-a păstrat. Înainte de adoptarea acestui act. el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. În 1911 a fost. care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate. fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. Organizarea şi funcţionarea ei. drept care se menţine şi se respectă şi astăzi. În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală. Au fost reduse atribuţiile legislative. aşa cum se prezintă astăzi. În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei. El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. în urma legii din 1911. De menţionat că. De altfel. Astfel. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor. ea putea să se transforme. Camera Comunelor îşi alege un preşedinte. a fost redus la doi ani. puşi sub acuzare de Camera Comunelor. care va deveni şi membru al Camerei superioare. Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea. Potrivit noilor reglementări. modificată competenţa Camerei Lorzilor. chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”). în 1867. în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră. aproape toţi muncitori din oraşe. judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului. În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor. În momentul în care a fost numit în această funcţie. prin Actul despre Parlament (Parliament Act). pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare). Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut. b) Camera Comunelor. În prima calitate.

obligaţiile civile şi comerciale. fie în mâna unui singur om. legea elaborată de Parlament vizează principiile generale. regimul impozitelor. fie ereditară. se spunea: “Acumularea tuturor puterilor. naţionalitatea. cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. s-a dezvoltat şi el în mod istoric. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în Statele Unite ale Americii. în mod just. politicienii americani au susţinut că competenţele între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de Constituţie. Din această cauză. al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. problemele învăţământului şi regimul proprietăţii. determinarea crimelor şi delictelor. în anumite cazuri. Comitetele permanente şi celelalte comitete. În prezentarea lui. denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici. să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”. Atunci când examinează cererile de deschidere de credite. Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă originală în Statele Unite ale Americii. Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. Acestea sunt. o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958.UA. starea şi capacitatea persoanelor.) A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. poate. reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. Acest comitet are o competenţă exclusivă în materie financiară. bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi Senatul)”. drepturile reale. de către speaker-ul ei. care punea bazele Constituţiei Americane. comitetul nu mai este prezidat de speaker. Este interesant de 108 . principiile dreptului penal.îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini. În alte domenii. ci de preşedintele comitetului. Hamilton scria: “În această guvernare dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor. procedura penală. Este format din două camere: Adunarea Naţională şi Senatul. Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei Comunelor. fie a mai multora. De această dată. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale. însă. statutul persoanelor în dreptul privat. Cele mai importante proiecte de legi sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere. drepturile civile. lăsând posibilitatea ca. În Convenţia de la Philadelphia. dreptul la muncă şi legislaţia socială. cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice. garantarea libertăţilor fundamentale. legislativă. şi în special în probleme bugetare. acest organism ia denumirea de Comitet de Credite. fie în mâinile câtorva oameni. în general. Parlamentul. prin cucerire sau prin alegere. S. FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat în Franţa. Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte.

pe membrii guvernului.observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. numeşte şi schimbă din funcţie. competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. la propunerea primului ministru. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Guvernul. ci decretele elaborate de guvern. trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa. La activitatea legislativă mai participă. încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului. Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. în art. în viaţa de stat a Franţei. al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”. Împotriva lor nu există nici o cale de atac B) ORGANELE EXECUTIVE 1. pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. Consiliul de Cabinet şi Consiliile interministeriale. În mod treptat. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative. inclusiv secretarii de stat. este condus de prim ministru. sub preşedinţia şefului de stat. Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. 5. în numele guvernului. să suplinească pe Preşedintele Republicii. precizează că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei. în activitatea sa permanentă. al integrităţii teritoriului. consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta Curte de Justiţie. care judecă 109 . funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului. Deşi guvernul. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor guvernului. El asigură. Consiliul Constituţional. care este un organ de natură jurisdicţională. în afară de Parlament. 2. Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii. primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa. Constituţia din 1958. În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între Consiliul de Miniştri. care înainte nu aveau acces. Preşedintele este garantul independenţei naţionale. membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări. totuşi. ci de Consiliul Constituţional. De regulă. Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. prin arbitrajul său. Primul ministru poate. să fie nu legile. în mod excepţional. Preşedintele Republicii.

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei. Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ. Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului. Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului. 10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”. B) ORGANELE EXECUTIVE Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei, conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

110

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat. O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art. 92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ, menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Concepte şi termeni de reţinut     Separaţia puterilor in stat, Organe legislative, Organe executive, Organe judecatoreşti.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

111

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei

Teste de evaluare/autoevaluare

24. Organul legislativ al Angliei este a) Parlamentul b) Guvernul c) Organele administrative; 25. 26. 27. 28. Principalele puteri în stat sunt: a. Consiliile judeţene; b. Prefecturile; c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.

Bibliografie obligatorie

112

11.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. Les régimes parlamentaires européens. 1976. Gheorghe Gheorghe. Introducere 11.1. 4. Conţinutul unităţii de învăţare 11. Paris. 3. Bucureşti.2. 2004. Constantele statului în sens istorico-geografic 11. De l'esprit des lois. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. Théorie générale du droit. 1966.1. Essai sur le pouvoir civil. Ed. Paris. Editura Dalloz.1. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Paris. Ştiinţifică. Separaţia puterilor în stat. şi în sensul politico-juridic. 8. Jean Louis Bergel. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune problema constantelor statului si dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .4. Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11. Constantele statului în sens politico-juridic 11. Bucureşti.3. Introducere CONSTANTELE STATULUI Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic. 5. 1921. 1952.2. Montesquieu. Traité de droit constitutionnel.1. Pierre Lalumičre et André Demichel. 2. John Locke.2.3. Îndrumător pentru autoverificare 11. 1964. 6. Paris. Ed. de constante ale statului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate 113 . Leon Duguit.definirea şi înţelegerea noţiunilor.

şi un înţeles etnic. Totuşi. prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz. socio-economice. Conţinutul unităţii de învăţare 11.teritoriul . noţiunii de teritoriu i s-a atribuit. politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale. atât în sensul lui politico juridic. Alte elemente însă. socio-economic. şi anumite elemente etnice şi economice. iar nu teritoriului însuşi. Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu. clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu. inclusiv apele teritoriale. În domeniul ştiinţelor juridice. ape. cât şi istorico-geografic. unelte de muncă. cum ar fi: specificul socio-economic. 11. prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru. El nu este decât un cadru fizic. atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. obiecte de artă.1. pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic. întinderile de apă. culturi agricole. Teritoriul cuprinde. politic şi spiritual. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic. o serie de bunuri materiale: păduri. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului . timpul alocat este de 2 ore. deci. într-o anumită măsură.3. şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu. subsolul şi spaţiul 114 . zăcăminte minerale.cu statul în ansamblul lui. spaţiul geografic propriu statului. politic şi spiritual. de asemenea.” poate avea valoarea unei expresii figurative. stilistice. construcţii industriale. aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu. Teritoriul reprezintă cadrul natural.Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Constantele statului. care suscită reacţii şi acţiuni. dar nu ştiinţifice. politic şi spiritual.a.3. Constantele statului în sens istorico-geografic a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul. În domeniul ştiinţelor sociale. în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui. politice şi spirituale. uneori. vestigii ale trecutului. costume ale unei comunităţi umane ş. Pe teritoriul respectiv există. monumente istorice.

Trebuie menţionat faptul că. un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă. voie. dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persoane. calitatea solului şi a subsolului. exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele Republicii. Mediul geografic. care sunt subvenţionaţi de partidele ai căror membrii sunt. pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte. hotărâri care. Unii dintre deputaţi. are un caracter politic şi un caracter reprezentativ. Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a 115 . mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat. apoi. judecători. plante. În acelaşi timp. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului. care nu erau legate încă de un anumit teritoriu. fără îndoială. ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie. egal. mai ales după descoperirea metalelor. îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. el furnizează oamenilor cele necesare traiului. se înfăţişează ca o totalitate de organe. diverse populaţii. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe. senatori. pentru perioada în care îşi desfăşoară activitatea. direct şi secret îşi desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională. deputaţi. Mai există. a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate. Constantele statului în sens politico-juridic Dat fiind faptul că statul. specializată. Din punct de vedere economic. procurori. în cadrul organelor în care au fost aleşi. sau cu un alt termen. în sensul politico-juridic. pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale deosebite. pe care le găsea în natură. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. rădăcini. ofiţeri etc. au jucat. au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii. dacă nu sunt respectate de bună. făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale. Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural. Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat.aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. se impune definirea noţiunii de organ de stat. atribuţii care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. cu timpul. pentru a exista. munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. cu care să acţioneze asupra naturii. Activitatea lor. la situaţia de nomad. de funcţionarii publici? Deputaţii aleşi pe baza votului universal. politicienii de profesie. a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu. În felul acesta. funcţionari. deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. de bază.

direct de către alegători. noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat de Codul Penal. comune etc. presupune mai multe momente: a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. 116 . în organe reprezentative. Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic. Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru.calităţii lor de reprezentanţi ai poporului. de regulă. Aceasta are loc în ţările cu formă de guvernământ republicană. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ. într-o formă organizatorică. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a fiecărei ţări în judeţe. în altele de către parlament.4. O asemenea structură a puterii centrale. de asemenea. d) Numirea guvernului. sau a deputaţilor şi senatorilor. prefectură. primărie).. se alege o dată la 4 sau 5 ani. populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi. 11. la propunerea primului ministru. Pe plan local. cu o structură proprie. ca organ judecătoresc suprem. în sistemele bicamerale. din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. landuri. care îşi aleg organele care să-i reprezinte. pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. ca organ suprem executiv. arondismente. regiuni. în statele contemporane. prin intermediul alegătorilor. în cadrul cărora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări. ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite. a deputaţilor. c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi. în sensul politico-juridic. b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări. Populaţia. în ţara noastră. ci din partea poporului. îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local. format. de către parlament. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 În literatura juridică. primării etc. care în art. oraşe. iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintrun organ de stat. de către partidele politice. e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. ci ca o entitate de cetăţeni organizaţi. îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi. Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului. trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică a cetăţenilor. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost aleşi (parlament. parlamentul. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse. în acest caz. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită.

prin intermediul parlamentului. Parlamentul. În mod istoric. propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. iar apoi acesta. indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. La rândul lor. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar. din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. ca reprezentant al voinţei poporului. extinzând. Sunt asimilate cu funcţionarii. 1. ci pentru că au primit. specializate în diverse probleme ale conducerii de stat. în felul acesta. ele au apărut concomitent. senatorii. rege. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. aceea a funcţionarilor de stat. În ţara noastră. o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat. şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. mergând de sus in jos. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului . ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi. În anii socialismului.permanent sau temporar. aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. Sensul noţiunii de funcţionar public. iar aceştia constituie.(miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor. un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă. noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat. apoi. dregători etc. după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. au existat unele discuţii. conducători ai 117 . anumite drepturi şi obligaţii. funcţionarii publici. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile. cu o sferă foarte largă. După cum se poate observa. există o reţea de organe administrative. în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” . De la apariţia lui. acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. din partea parlamentului. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială.Guvernul – organul central al administraţiei de stat. la rândul său. În legătură cu acest sens. La început acestea au fost persoane fizice: împărat. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General. iar nu viceversa”. parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care. la propunerea Preşedintelui României. organele puterii de stat parlamentul. formează împreună o structură organizatorică unitară . a unor colective organizate. deputatul sau senatorul. deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate). apoi. considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. tehnicieni şi funcţionari. poporul alege pe reprezentanţii săi. cu orice titlu. a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat.de exemplu . este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. desemnează pe primul ministru. indiferent dacă şi cum a fost învestit. în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi. însă. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori. s-au conturat organele de stat colective. ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public. este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. investiţi cu această calitate de către parlament. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult. La rândul lui. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri. denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”. persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice.expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori. cu care trebuie să operăm în acest caz. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii. unii autori. aceasta este o definiţie foarte generală. şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice.

cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor. legislativ. sesizăm că acestea sunt formate. că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond. Ce reprezintă constantele statului? 20. şi existenţa unui aparat logic conceptual. asigurarea dreptului la apărare ş.unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. Teritoriu. nu numai în recurs. În sfârşit. parlamentar. constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic. în toate ţările. pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat. şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. ministerul comerţului. ministerul de externe. b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. de învăţământ etc. executive şi judecătoreşti. De regulă. taxe. ministerul justiţiei. cum sunt: sistem electoral. buget etc Concepte şi termeni de reţinut      Constantele statului. existenţa unor organe centrale de ramură. executiv. c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. de obicei. rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. contradictorialitatea.la noi în ţară judecătoriile. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor. ministerul sănătăţii. Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ. având o structură unicamerală sau bicamerală. Trebuie precizat. primăriilor. ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata. care poartă diverse denumiri. impozite. juraţi etc. organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond . una din camere este Senatul. jandarmeria. ministerul de inteme. tribunale. la cele de mai sus. denumite ministere. Există apoi organe administrative locale. expresii. altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori. observăm că pe plan mondial acestea sunt formate din deputaţi. deputat. a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat. aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară. care cuprinde o serie de termeni. guvern. solemnitatea. care există în toate ţările contemporane. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală.a. Activitatea organelor judecătoreşti. şi ele. executive şi judecătoreşti. minister. există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale. de regulă. Constantele în sens istorico-geografic 118 . o serie de elemente de constanţă. dacă ne referim la organele legislative. Astfel. Cele mai cunoscute ministere.. aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii. În cadrul organelor administrative (executive). ca elemente de constanţă. Întrebări de control şi teme de dezbatere 19. constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului. poliţia. putem sesiza. se bazează pe respectarea anumitor principii care. trebuie considerate elemente de constanţă. însă. de genul prefecturilor. iar cealaltă. iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni. acreditare. de asemenea. Populaţia. cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie. legiferare. este aceea de a elabora legile. secţii sanitare. interpelare. o Adunare a Deputaţilor. trebuie să mai adăugăm. ministerul învăţământului. Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură. denumit de regulă Parlament. curţi. pentru o perioadă limitată. constituţional. din judecătorii. senator. oralitatea. serviciile de informaţii. În ce priveşte organele judecătoreşti.

30. Care suntr constantele statului : a) norma juridicã. 119 . Teoria generală a dreptului. Bibliografie obligatorie 1. c) legile obiective. puterea publică. Ce fel de subiect de drept este Statul: a) subiect individual. Bucureşti. sistemul dreptului. b) subiect colectiv. Constantele statului în sens politco-juridic Teste de evaluare/autoevaluare 29. vol. instituţia de drept. c) nu poate fi subiect de drept. b) teritoriul. ramura dreptului. Mircea Djuvara. 1930. populaţia. I.21.

Actami. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12. Teoria generală a dreptului. Momcilo Luburici. 1998.2. tot aşa şi dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei. legată de o anume epocă istorică. Conţinutul unităţii de învăţare 12. Academiei. „Dat”-ul în drept 12.2.2. numai în cadrul lui. 5. Constantele statului.1. dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale. cu toată specificitatea ei. 7. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. Victor July 1. les permanences juridiques. Le droit pur. 3. 12. 1991. Flammarion. 10. Bucureşti. Introducere Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt cantonate. 4. Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 9.3. Ed. Bucureşti. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Nicolae Popa. Introducere 12.Alexandru Fărcaş. de la apariţia lor şi până în zilele noastre. Îndrumător pentru autoverificare 12. Veronica Rebreanu. Permanenţele juridice 12.1. cu exclusivitate. Ed. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12. les constantes juridiques. Institutul Român pentru Drepturile Omului. Editura Argonaut. 2004. Ioan Ceterchi. Ed.3. Aşa cum civiliza-ţia şi cultura.3. Teoria generală a dreptului. 1982. 2005. Bucureşti. Duculescu. 6. Edmond Picard.2. Paris. Cluj-Napoca.4.1. presupun şi o anume continuitate. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune constantele dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 120 .

Permanenţele juridice În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului. nu este aşa. Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. în mod necesar. 12. oriunde. mai întâi.1. Pentru a-şi ilustra afirmaţiile. În concepţia noastră. de un cunoscut jurist belgian. uciderea părintelui este crima cea mai josnică. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă. dispoziţiile juridice investesc. în concepţia lui Djuvara. în sensul acesta. Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău” este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută. în orice societate şi în orice timp şi. totuşi. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice. care se aplică în orice împrejurare. ar fi. Conţinutul unităţii de învăţare 12. în principal. copilul este obligat a-1 ucide. La o anumită vârstă a părintelui. deşi rezultatele sunt diferite. realitatea socială căreia i se aplică.definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. cuvântul a fost folosit. Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide. După cum precizează Djuvara. Constantele dreptului. În continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului). care le-a mai numit şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică. Edmond Picard. Este faptul că ne găsim în prezenţa unui raport juridic. 121 . şi ne face să o recunoaştem ca atare. Dreptul este o ştiinţă socială. Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă? .noţiunilor specifice disciplinei) . Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie.se întreabă autorul citat.3.3. Constantele dreptului timpul alocat este de 2 ore. nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor. este de a expune şi studia “permanenţele juridice”. într-un mod exact.

Nici un legiuitor nu poate face abstracţie. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. deşi . de natura complexă a omuluic) În al treilea rând. de asemenea. în acelaşi timp. ci şi a societăţii şi gândirii. produs al relaţiilor sociale. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. în special. Dreptul îşi poate 122 . asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. b) În al doilea rând. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. familiale. sentimentelor. 12.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. în opera de reglementare juridică. După cum se ştie. acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. ale epocii în care trăieşte. un “dat” fundamental al reglementării juridice Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. dar cu toate acestea. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. susceptibile de a dobândi înţelegerea şi. printr-o mulţime de întâmplări. este. întrucât relaţiile sociale. la rândul lor. obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. fiecare apărând. care oferă obiect reglementării juridice. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. subiec-ţii raportului juridic.3.raportul juridic cu elementele sale componente. de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane. culturale. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale. trei. Relaţiile sociale orientează. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul.2. consecinţa este că omul. sub diferite înfăţişări. „Dat”-ul în drept Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt. în acelaşi timp. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. nu creează dreptul în mod arbitrar. Acestea sunt relaţii economice. sunt relaţii între oameni. drepturile şi obligaţiile lor. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective.

accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare.conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate. relaţii între soţi. a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea. pe planul structurii acestor relaţii. cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice. a cărei 123 . valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile.realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. b) În domeniul legilor sociale observăm că. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. mai ales. De exemplu: legea valorii. În acest sens. Elementele de legătură le întâlnim. relaţii între vânzători şi cumpărători. influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective. în aşa fel încât. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. observăm că. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. dacă fiecare epocă istorică. în primul rând. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. în toate epocile istorice. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. elementele de continuitate pot fi întâlnite. în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. există anumite trăsături de mai lungă durată. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. proprietate. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii. uneori. în domeniul relaţiilor sociale. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. contract. Pe linia aceasta putem desluşi. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. sau aproape la fel. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. duce la anumite transformări. anumite tipare. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. mai ales în două direcţii: în direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. influenţând şi. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. Dar. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură. neapărat.

este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. Din această cauză o întâlnim . fiziologice. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. comune tuturor oamenilor. a sănătăţii persoanei. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. ar fi. însă. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. Cu toate acestea. în fiecare epocă istorică. În acest domeniu. În ce privesc concepţiile. pe planul reglementării juridice. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane. subiecţii raportului juridic. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. cu natura sa complexă. Tot pe acest plan. deşi . putem distinge anumite idealuri. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Constantele dreptului. idealuri comune. întâlnim şi anumite concepţii. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. idealurile.cu trăsături şi efecte diferite . Modul lui de gândire. în principal. ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor.este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. Şi în acest domeniu.acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. împărţirea oamenilor pe sexe. cu toate consecinţele ce decurg de aici. convingerile. de acest aspect. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă . uneori. în concepţia lui Djuvara. biologice. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. cum sunt ocrotirea vieţii. În acelaşi timp. De exemplu. a libertăţii. idealurile sale. obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc 12. întâlnim anumite însuşiri fizice. Omul este un produs al epocii sale.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. De asemenea. trebuie să-şi găsească. şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. chiar în ce priveşte anumite probleme de fond. asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci. sentimentele. nu creează dreptul în 124 . drepturile şi obligaţiile lor. de lungă durată. obiectul raportului juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. Dreptul. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. spre deosebire de relaţiile sociale. putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă. în mod necesar obligaţia de a ţine seama. interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale. raportul juridic cu elementele sale componente.4. în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate.

mai ales în două direcţii: în direcţia Cu toate deosebirile esenţiale. Relaţiile sociale orientează. neapărat. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. în domeniul relaţiilor sociale. observăm că. ale epocii în care trăieşte. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. Acestea sunt relaţii economice. la rândul lor. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. care oferă obiect reglementării juridice. În acest sens. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. După cum se ştie. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. elementele de continuitate pot fi întâlnite. duce la anumite transformări. anumite tipare. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). familiale. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. un “dat” fundamental al reglementării juridice c) În al treilea rând. printr-o mulţime de întâmplări. ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. mai ales. Dar. în toate epocile istorice. ci şi a societăţii şi gândirii. în acelaşi timp. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. fiecare apărând. În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. sentimentelor. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. Elementele de legătură le întâlnim. sunt relaţii între oameni.mod arbitrar. influenţând şi. culturale. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. de asemenea. proprietate. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. În cadrul unei asemenea concepţii generale. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. consecinţa este că omul. uneori. Pe linia aceasta putem desluşi. întrucât relaţiile sociale. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. produs al relaţiilor sociale. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. în ce 125 . la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. relaţii între vânzători şi cumpărători. contract. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. sub diferite înfăţişări. pe planul structurii acestor relaţii. în primul rând. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. este. dar cu toate acestea. b) În al doilea rând. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. relaţii între soţi. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate.

întâlnim şi anumite concepţii. există anumite trăsături de mai lungă durată. sau aproape la fel. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. fiziologice.  Permanenţe juridice. Cu toate acestea. a cărei acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri.priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. idealurile sale. Din această cauză o întâlnim . . Concepte şi termeni de reţinut  Constantele dreptului. idealuri comune. cu natura sa complexă. b) În domeniul legilor sociale observăm că. În ce rezidă Dat-ul în drept? 23. Întrebări de control şi teme de dezbatere 22. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. în fiecare epocă istorică.  Dat-ul în drept. comune tuturor oamenilor. Modul lui de gândire. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. În acelaşi timp. întâlnim anumite însuşiri fizice.cu trăsături şi efecte diferite . ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. biologice. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara 126 . Omul este un produs al epocii sale. Dreptul. dacă fiecare epocă istorică. fiecare tip de civilizaţie şi cultură.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuri. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. De exemplu: legea valorii.

Teste de evaluare/autoevaluare 31. Sunt constante ale dreptului: a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului; b) teritoriul, populaţia, puterea publică; c) relatiile sociale.omul,legile obiective. 32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat: a) Justinian; b) Mircea Djuvara; c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept 13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept 13.3.3. Legea ca izvor de drept 13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

127

13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.). Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale. În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului. Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului; 12. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) - definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

128

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii. O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

129

format pe baza cutumei. Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care. cu privire la măsura în care dreptul roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian. de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni tribale. Sunt. a căpătat. dreptul autohton. mai repede şi într-un mod mai sigur.3.. a existat în provinciile romane. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo. procesul transformării obiceiurilor în norme juridice. – care există în Digeste. nesancţionate. ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini). pe teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane.2. în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei. dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local. era tot drept roman. în acest sens.e. al cărui text datează din anul 224. care aveau un pronunţat caracter politico-juridic.e. indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. Reglementarea unor astfel de relaţii. organele de procuratură (prin 130 .n. Dar. Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane. în paralel cu dreptul roman. În acest sens. din Ulpian – secolul al III-lea e. şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic. prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice. a consolidat un drept geto-dacic format. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor. probabil. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete. care au beneficiat de un cadru propice pentru a deveni. în cea mai mare parte a lui. apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi.n.n. în continuare. o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. cu un rege geto-dac conducător al unei uniuni de triburi. şi poate chiar accelerat.e. creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti. Începând cu secolul al VI-lea î. în esenţă. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius. care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î.cât şi în relaţiile juridice externe. norme de drept. Jurisprudenţa ca izvor de drept Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare. mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi. iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î. a fost favorizat. rege legendar geto-dac. Deci. 13. deci.n. vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile locale. probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane. timp îndelungat. sancţionate ca atare.

prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ emis de acesta. În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ care aplică legea. la primul sens. şi transpunerea acestei norme în practică. datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). de această dată. În acest sens. însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective. ca o condiţie sine qua non.d.soluţiile rămase definitive).a. acest proces este extrem de complex. constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului. dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic. Ne vom referi. desigur – pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi. de posibilităţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş. prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept. prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. intervine. pe de o parte. ţinem să 131 . nasc un număr extrem de mare de probleme cărora. De aici vine şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate. pe de altă parte. În acest sens. de voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică. având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. Aşadar. de multe ori practicienii le dau soluţii diferite.m. de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej). în sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului respectarea Constituţiei. cu cazuri concrete apreciate. Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului). îi probează şi îi legitimează valabilitatea. practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii. Dar. hotărârile organelor jurisdicţionale. are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului – care. în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o. Or. Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. Este. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare. de o persoană fizică învestită cu atribuţii specifice într-un organ judiciar. dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care. un izvor de drept – un izvor de drept formal. ca atare. incontestabil. prin aceasta. fără îndoială. În acest proces de interpretare. dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate. Jurisprudenţa este. nici în doctrină şi nici în practica judiciară. soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. Într-un al doilea sens. de capacitatea intelectuală de interpretare a realităţii. fireşte. de cultura sa de specialitate şi de cea generală. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor prescripţii teoretice. tocmai activitatea practicianului. un sens foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat.

instanţa judecătorească. nemijlocit deci. printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale. ca atare. desigur. ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti. conform textului constituţional menţionat. în mod nemijlocit. dar şi cu propria capacitate profesională. în sensul la care ne-am referit mai sus. din această practică. extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de drept care este jurisprudenţa. în teoria dreptului nostru. prin el însuşi. Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum. Iată însă că. 143 din Constituţie) şi. care este Parlamentul. direct de practică. logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului. până la apariţia Constituţiei din 1991. Rezultă. fiind o cale de formare a jurisprudenţei. perfecţionată cu ajutorul practicii. astfel. nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze.3. specifică statului de drept. folosind mai ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională. Legea ca izvor de drept Analizând problematica legii ca izvor de drept. Aceasta deoarece. formându-şi propria opinie. istorică. 144 alin. sistematică. care pot. această perfecţio-nare fiind făcută. c din Constituţie. Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată. decizii deosebit de importante. în cel mai bun caz. după Revoluţie. Pe baza acestei iniţiative. 13. Vom exemplifica acest lucru. Opinia părţilor devine. Sigur că cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului dar. morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia.3. părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei. Constituţia română de la 1991 a deschis o cale. ci numai configurată sau. în final. care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de drept. argumentând-o în mod corespunzător. În acest sens. voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. trebuie să definim această noţiune. prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate. causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. prin ele însele. o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. tot de legiuitor. În art. legal. o normă juridică. Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este. să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul legislativ. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de 132 . Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v. judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei. De aceea. dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept.subliniem o mutaţie cu totul deosebită. art. se prevede. că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. care a apărut. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice (gramaticală. prin competenţa sa. 1 lit. poate trimite cauza la Curtea Constituţională.

şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”. fiind imposibilă atât formarea textului de lege. aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează. parlamentul (sensul restrâns). prin natura lor. în legătură cu procesul de construire a unei norme juridice. ea concretizează. sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei. Dar nu la acest sens ne vom referi. investit cu o anume autoritate. şi nu numai legea ca atare. în continuare. că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie. contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice. în care ar intra orice act care. Există. încercării de modificare a soluţiilor i se opune. de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). Privim cu rezervă acest punct de vedere care este. Toate celelalte legi (denumite şi ordinare). coroborată cu raţionalitatea acesteia. o operaţiune logică. în consecinţă. ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. Or. în prim rând. De altfel. în ultimă instanţă). necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia. de fapt. deşi. în cel mai înalt grad. şi anume coerenţa ei. conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. Dintre legi.n. prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură. Aceasta deoarece. Pentru a se argumenta această natură (filosofică. fiind considerată cea mai importantă dintre acestea. în realitate. parţial. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt. rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept. tocmai raţionalitatea legii. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi.). şi Legea fundamentală.lege. discutabil. credem. desigur. fără excepţie. sau este vorba de orice act cu putere obligatorie. făcând imposibilă aplicarea ei. interpretarea corectă a acesteia. cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii. din afirmaţii raţionale. desigur. şi obiceiul este lege. prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi. pretinde a i se respecta dispoziţia. În drept. după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă. vor intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia. afirmaţii raţionale. pe baza unei proceduri specifice. În acest sens. desigur. se rezervă legii locul central în contextul actelor normative. se menţionează. ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia. în acest sens. cu predilecţie. faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este. Mai mult decât atât. fără excepţie şi în drept (s. ca fiind cea mai importantă lege în stat. Autorii consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. denumită. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină. în 133 . o operaţiune logică va consta.

totuşi. 1300 de decrete pe an şi cca. unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil. problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. şi sistemul de drept în criză. o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. subiective. nu numai aspectul “in rem” al cauzei. la rândul ei. mai mult decât atât. în acest caz – mai pregnant argumentele politice. indubitabil. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului. datorită. şi. Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate. Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină. Aceste date. în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. indiferent de natura lor juridică 13. Doctrina ca izvor de drept În ştiinţa dreptului. Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului pozitiv. Totuşi. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină.4. ci. folosind întreaga 134 . Astfel. desigur. deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. dintr-un an calendaristic. însă. Nu ar mai fi ceea ce este şi. ci în toate cauzele. conferinţe etc. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce. uneori. în medie. cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. în general. pe acesta din urmă. iar pe de altă parte. 25. în locul căreia s-ar simţi. datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi. datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa apar.3. şi aspectul “in personae”. deoarece o politică. Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina. mai ales. odată cu întreaga societate. aşa după cum am văzut. ea poate aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept.procesul juridic. doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv. faptul că este o autoritate care are o misiune foarte importantă. Desigur. alţii. Alături de rolul de informare. care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale. spre exemplu. se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată. Procesul judiciar implică latura subiectivă. Doctrinei i se recunoaşte. întregul sistem juridic în criză. în orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare. inflaţiei legislative.).000 de hotărâri judecătoreşti). privesc. pe de o parte. şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. de către practicieni. cu totul particulare. Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă. străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează. de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic. în plus. i-ar scădea forţa ştiinţifică. care alcătuiesc “complexul cauzei judiciare”.

Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi. ea însăşi o sursă de drept. cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei). prin aceasta.a. cât şi practicianul. Dar “ordinea juridică”. rolul de izvor de drept? În prima ipoteză. “cheile necesare perfecţionării dreptului. o instituie tot omul de ştiinţă.experienţă juridică a timpului. deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi. Cercetând sursele dreptului. ci de o criză numai a sistemului juridic. de pregătirea profesională ş.n. cât şi pe practician. În acest sens. Djuvara nu a ezitat să afirme. cea mai eficientă. M. atât legisla-torul. îl reprezintă reflecţia. atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale. argumentat logic. creând principiile”. pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept. Or. şi nu numai la nivel principial. ea înmagazinează sistematic.m. doctrinei. în acord cu realitatea. singura eficientă. n. activitate care îl reprezintă atât pe legislator. deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp). Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. pe care trebuie să-l depună. De aceea. Inevitabil.d. rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. 135 . de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat. în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. de altfel. de experienţa sa juridică şi socială. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului. constatând realităţile juridice. categoric. M. nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi). în general. doctrina devine. ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun. Lăsat nemodificat un timp oarecare. de capacitatea sa de sinteză. caracterul de izvor formal al doctrinei. Şi în acest caz putem refuza. le generalizează şi sistematizează. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult. ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina. adică de cercetător. de la care a împrumutat deja elemente specifice. creatorul doctrinei sau practicianul. sistemul juridic “pierde teren”. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. în principal. dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice. cu care am început. oare. în acest caz. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. spune autorul: “Jurisconsultul. se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic).) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”. ţinând. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. În general. raţional şi istoric. în egală măsură. pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. pe baza unui efort propriu.

Doctrina. Izvoarele dreptului românesc: Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege Acte normative subordonate legii Alte izvoare ale dreptului. Clasificarea izvoarelor de drept. Jurisprudenţa. Întrebări de control şi teme de dezbatere 24. Ce se înţelege prin jurisprudenţă? 26.13. Enumeraţi izvoarele dreptului 25. Doctrina ca izvor de drept 136 .4. Concepte şi termeni de reţinut      Definiţia izvorului dreptului. Legea. Contractul normativ. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Noţiunea de izvor de drept.

. Vulcănescu. 7. Théorie générale du droit. vol. Ed. Ed. Naschitz. Vecchio. 1994. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa: a) izvoare scrise. Bucureşti. B. c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. 8. Bucureşti. b) totalitatea părerilor. Librăria Socec. 35. b) izvoare directe. Istoria romană. Teoria generală a dreptului. 3. Petit. 1998. 2. Bucureşti. Djuvara. Bucureşti. Th. Istoria dreptului românesc. Ed. 1969. Europa Nova. Hegel. 9. 137 . indiferent de gradul acestora. Mircea.W. 11. Librăria Socec.. 6. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. Academiei. 1930. Giorgio del. Paris. Ed. 1989. Lecţii de filosofie juridică.. Bucureşti. opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1969. Delhoz. Bucureşti.. c) izvoare neoficiale Bibliografie obligatorie 1.. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina? a) izvoare nescrise. Principiile filosofiei dreptului. Bergel. Academiei.M. Bucureşti. oficiale. Mircea. b) izvoare oficiale. Mommsen. I.. Grenoble.J. 10. Ed. Actami. Djuvara. Jurisprudenţa desemnează: a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. izvoare şi drept pozitiv. Popa. G. A. 5. Nicolae. 4. 34. Teoria generală a dreptului. vol. 1987. 1970. Introduction générale au droit. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. Etnologie juridică. Ed.Teste de evaluare/autoevaluare 33. Bucureşti. c) izvoare nescrise. Ed. J. 1980. I. Drept raţional. R.F.

3. Bucureşti.1. Drept civil. I. 21.3. Elemente de teoria dreptului.. 2001. Bucureşti. 1995. Teză de doctorat Conducător ştiinţific prof. Bucureşti. Gheorghe Boboş. Paris.12. Bucureşti. T.4. All. Ed.1. Introducere Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Alex. Editura Dalloz. 1994.3. 138 .. s. Casa de Editură şi Presă “Şansa”. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Ed. Năstase. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. 16. 1994. Ed. 19. Dreptul muncii. 20. Drept internaţional public. Lidia Barac. 1978. Contractele 14. Dreptul economic 14. C.. Institutul Român de Studii Internaţionale.2.4.. Stătescu.. Corina Adriana.R. Dumitru. S. circulaţia bănească şi emisiunea monetară 14. 1998.Marţian.3. Proprietatea. Jean Louis Bergel.3. Craiova 1999. Introducere în teoria izvoarelor dreptului. Niciu I. Ghimpu. Ştiinţifică. Editura Sibila. 17.1. Bucureşti. Izvoarele dreptului. Teoria generală a obligaţiilor. Bârsan. Bolintineanu. C.) 18. 22. P. 14. Bucureşti. Răspunderea juridică 14.. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14.. 13.3. Drept internaţional contemporan. 1999. Editura All Beck. Cluj-Napoca..a. Corina. S. Anca. Introducere 14. Bucureşti. Alex. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Teoria generală a dreptului. Ghimpu. Editura Servosat Arad. Craiovan Ion. Dreptul muncii.2. Radu. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Ştiinţifică şi Enciclopedică. vol. 2004. 15. Popescu. 1968. Théorie générale du droit. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14. Ţiclea. 1999. Îndrumător pentru autoverificare 14. A. (Folosită la redactarea capitolului de faţă. Teoria generală a obligaţiilor. Editura Paideea.

Conţinutul unităţii de învăţare 14. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale despre relaţia drept-economie. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .1. 14. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general (norme de drept constitu-ţional.3. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate de drept. circulaţia bănească şi emisiunea monetară Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane. Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. de drept administrativ.14. Acest drept a 139 . 14.Definirea şi înţelegerea dreptului economic Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea juridică a relaţiilor economice Pentru unitatea de învățare. de drept civil etc). timpul alocat este de 2 ore. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 13. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.2.3. Proprietatea.

monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu monedele altor ţări şi stabilindu-se. din ce în ce mai mult un caracter internaţional. Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub lozinca: “libertate. În Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de normele dreptului feudal. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec. Operaţiunile băneşti s-au modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini electronice de unde şi expresia de bani electronici.în timp ce titularul obligaţiei. În felul acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei. Proprietatea stă la baza schimbului. a utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane. Evaluarea în bani a mărfurilor a dobândit.fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi proprietarul . Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. Aceasta asigură posibilitatea excluderii. în felul acesta. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur. statul a reglementat. cel ţinut să respecte dreptul subiectiv. prin norme juridice. o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a transfera sau schimba bunurile sale. fraternitate” au descătuşat pe individ de îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să devină proprietari fără nici un fel de restricţii. felul metalului din care erau confecţionate monedele. În prezent s-a renunţat la această acoperire. un curs valutar. Acest lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii internaţional 140 . Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. sunt toate celelalte persoane care trebuie să se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie. XIX şi începutul sec. Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi. greutatea în metal a fiecărei monede. până la un anumit grad. În sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. egalitate. iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri. în ultimul timp. forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede. subiectul pasiv.

cum sunt: contractul internaţional de export complex. credit ş.14. de exemplu. o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare.a. în condiţiile producţiei de mărfuri. schimb. cu titlu exemplificativ. schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”. impozite. taxe pe circulaţia bănească. contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj. contractul internaţional de leasing.3.a.3. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate. contractul de prestări de servicii. contractul internaţional de coope-rare în producţie. contractul internaţional de know-how. fluxul economic va fi frânat sau accelerat.2. contractul de muncă. contractul de locaţiune. mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat). Astfel au apărut. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. contractul internaţional de service şi întreţinere.3. contractul internaţional de factoring ş. Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii. succesiuni. circulaţia mărfurilor. ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă. În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil. Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. 141 . Răspunderea juridică În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema răspunderii patrimoniale. contractul de vânzare. Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică. în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. o vânzare pe credit. contracte. 14. În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional. După modul în care sunt utilizate aceste contracte. Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă. Contractele Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru a facilita circulaţia bunurilor. potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat. contractul de credit. După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu.

De asemenea. dreptul comercial. comunicări ştiinţifice.3. instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea. dreptul internaţional privat 14. Apariţia acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură distinctă de drept. În general. Reglemen-tând în special aspectele legate de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul proprietăţii. comentarea lor. din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ. Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte norme juridice. Italia. Cei mai mulţi dintre autori îl plasează în ramura mare a dreptului public. a diferitelor reglementări cuprinse în constituţii.concretizată în diferite monografii. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi într-o serie de ţări europene: Franţa. predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la apariţia disciplinei didactice drept constituţional. dreptul financiar ş. cursuri universi-tare.precizie tehnică. din părerile unora dintre ei.a. Germania ş. o tendinţă de a cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor economice. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat. Dreptul economic În ultimele trei decenii se observă. Încă din sec. al XVIII-lea. concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil. procedura civilă.4. Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public. nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept. francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată 142 . fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă. Nu rezultă însă. al reglementării juridice a unor relaţii sociale. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale. drept financiar etc. doctrina juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi cel privat.a. dreptul agrar şi industrial privat. încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. În sfârşit. Un pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia diferitelor constituţii. sub denumirea de drept economic. studii. la unii autori. când este vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică. cu claritate. compararea între ele sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia ştiinţei dreptului constituţional . acurateţe ştiinţifică. drept administrativ. Teoretizarea normelor de drept. Dezvoltarea capitalismului a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului. articole. Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă.

care a elaborat şi a utilizat noţiunea de “drept economic”. 14. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari limitări a libertăţii economice prin putere. acest adevăr că orice activitate economică este reglementată de o “constituţie economică”. De asemenea.s-ar baza pe “un drept economic. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”. în Franţa. Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări sociale. ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau dreptul privat. Un secol mai târziu. Pentru acest autor. invariabilă. nu trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic. Proudhon (1809-1865). publică o lucrare intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865). aşa cum se prezintă ea astăzi. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. de pe atunci. Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi. divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează “societatea economică”. Deşi Proudhon a fost un utopist. clasa productivă a agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor. P. El ar avea ca obiectiv menţinerea justiţiei sociale. anunţând. complementar şi corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”. Quesnay: clasa proprietarilor. “economia concertantă” care caracterizează dreptul econo-mic actual. J. Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre diverse grupe care participă la activitatea economică. eternă. Concepte şi termeni de reţinut 143 . trebuie apreciată natura “federativă” a acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea economică.4. Organizarea socială . Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia.deci . Baudeau a sesizat. printre primii.“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polisuri”. arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase sesizate de F. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine dreptul economic. celălalt nu este în măsură să penetreze structurile globale ale activităţii economice. legislaţia economică “unică. Se pare că el a fost primul. La rândul ei. aceasta corespunde celor trei arte: arta socială. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă.

Concepţii despre dreptul economic Teste de evaluare/autoevaluare 36. Contractele. Circulaţia bănească. d) Emisiunea monetară. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT SUNT a) Familia. b) Fidejusiunea. c) Proprietatea. f) Raspunderea juridică.     Proprietatea. Răspunderea juridică. Emisiunea monetară. Întrebări de control şi teme de dezbatere 27. e) Contractele. Doctrina dreptului economic 29. 144 . În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice? 28.

Diritto romano e diritto dell economia.. în “Il diritto dell Economia”. Kaysen. J. 6. nr. 10. în “La revue nouvelle”. Teoria generală a dreptului. Mircea. Guy. Bruxelles. An economic and legal analysis. Bucureşti. Grosso. Alexis. Teoria generală a dreptului. 1930. Jaquemin. D. 4. 145 . 6. vol. Luburici Momcilo. 3. Presses Universitaires de France. Editura Oscar Print. vol. Antitrust policy. Djuvara. 8. 7. Craiova. I. Bucureşti. 9.. van.. Teoria generală a dreptului.Bibliografie obligatorie 1. 1999. 2005. Jaquemin. 5. Pour une nouvelle approche du droit économique. Schrans. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. octobre. 11. Turner. Craiovan Ion. Contribuţii la definirea dreptului economic. în “Revue du Marché commun”.. 1967. 1967. A. Principes de droit commercial. Dalloz. Socec. C. Editura Sibila. 1954. 1966. 1958. Paris.. Ryn. Le droit économique. 2. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. 1970. 1954. I. Droit commercial ou droit économique.