UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Sem.I Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

1

CUPRINS
INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................ 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................ 1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................ 1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................ 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2.1. Introducere ................................................................................................................ 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ...................................... 2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ... 2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................ 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.1. Introducere ................................................................................................................ 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................... 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ........................................................... 3.3.2. Permanenţele juridice .............................................................................. 3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice ....................................................... 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................. Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Introducere ................................................................................................................ 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale ......................... 4.3.2. Clasificarea normelor sociale ..................................................................... 4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.................... 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept

2

5.1. Introducere .............................................................................................................. 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept .............................................. 5.3.2. Ramurile de drept ................................................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.1. Introducere .............................................................................................................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 6.3.1. Dreptul internaţional public ................................................................... 6.3.2. Dreptul internaţional privat .................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.1. Introducere ................................................................................................................ 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale ....................................... 7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ............................... 7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................ 7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice .............................. 7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale ............................................................................................................... 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.1. Introducere .............................................................................................................. 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 8.3.1. Noţiuni generale despre stat ................................................................... 8.3.2. Forma de stat ......................................................................................... 8.3.3. Legătura dintre drept şi stat .................................................................... 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................

Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere .............................................................................................................. 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

3

3.................3............2.......2............................................................................................... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice ...................... Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10. 11................ Îndrumător pentru autoverificare ...4......... Conţinutul unităţii de învăţare .................................. Conţinutul unităţii de învăţare .......................... Franţa......................................................... Introducere . Introducere .............3................... 9. 10............... 10........................................... Constantele statului în sens politico-juridic ..........2........................ „Dat”-ul în drept.....5....................3.....................1...9... 9..1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat .............. 10. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat ....................................3.......2...1...3............................................................3................ Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.3............................. 13......4...............3.................. 12......................... Îndrumător pentru autoverificare ............................................. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism ................................ Primele forme embrionare ale statului şi dreptului ......... 10.......... Formele de guvernământ în Anglia.................................................................1................................................ 9...................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................3.................3.... 13.........................................Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură .................................................3... 12.........3............1.............. Introducere .2..... Îndrumător pentru autoverificare ....................... Cutuma ca izvor de drept ............ 13. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic ..................... Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11....................... 11............................................... 12....................................... 11..2... Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12............................... Conţinutul unităţii de învăţare ............. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice ....3....... 10..........1............... Constantele statului în sens istorico-geografic .. 9. Permanenţele juridice ........................................................3..2...........3.................... 10....4......... 12.......................... Introducere ......1.................................. 9.................................. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13........... 10.......2.......3................. 12...... 4 ............................... SUA ................................................. Îndrumător pentru autoverificare ................. Conţinutul unităţii de învăţare ..........................2...................6. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..................3............................ Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.....................3.......................................................................................3... 11..........4.......1.................... 9.4..................

.......................3..3......... Dreptul economic ...........1........................... Doctrina ca izvor de drept ......3......13...............................3................................ Răspunderea juridică ............. 14.............. 13......... 14............ 14........................................3.................... Introducere .................................5..... Îndrumător pentru autoverificare .............................................................3................................... circulaţia bănească şi emisiunea monetară .............. Proprietatea............3............... Jurisprudenta ca izvor de drept ...... 14.................................. 5 ........ 10.................................................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare......3................................ ........ 13................................. Legea ca izvor de drept ........... Contractele ..........4....... 13................................. 14...... Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14.4. 14....................................2.......3......................................................4......................... Conţinutul unităţii de învăţare ...............3.1.......4.................... Îndrumător pentru autoverificare ....2........................................

întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice: 1.  capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului. decât elementul formal. 4. prin felul în care o concepem. perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor juridice. conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice. O teorie generală a dreptului. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. creativitate în domeneniul TGD.INTRODUCERE Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Asemenea categorii sunt: normă juridică. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea 6 .  capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. concepte. istorico juridice sau de ramură.  capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)  identificarea de termeni. Tocmai prin această notă filosofică.  2. precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  generalizarea. răspundere juridică ş. Aşa cum subliniază Jean Dabin. Instrumental-aplicative (proiectarea. tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare). concepte. utilizarea unor metode. mai mult sau mai puţin aprofundată. Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs. Această explorare are. pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a dreptului. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu.  realizarea de conexiuni între idei. particularizarea.  utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic. formulată de Hans Kelsen. el a avut scăderea de a nu reţine. relaţii. izvor de drept. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept.  abilităţi de cercetare. văzută sub unghi filosofic. normativ. Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind statul şi dreptul. a normelor şi instituţiilor juridice. teorii. 3.  relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului. instituţia juridică.  definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă.  capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare. pentru ştiinţa juridică. raport juridic. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. sistem de drept.a. desigur.  argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului. integrarea unor domenii juridice din dreptul public şi privat. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei. a celorlalte discipline juridice. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. ci ca. procese. şi ea o tentă filosofică.

 reacţia pozitivă la sugestii. Unitatea de învăţare 5. Unitatea de învăţare 2. necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale (2 ore) Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Dreptul în sistemul normelor sociale Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore) Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2 ore) Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2 ore) Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ (2 ore) Constantele statului (2 ore) Constantele dreptului (2 ore) Izvoarele dreptului (2 ore) Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. Noţiunea dreptului.  capacitatea de a avea un comportament etic în societate. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore) 7 . etc. aplicaţii.unui sistem de valori culturale. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore) 2. Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris.  abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.  capacitatea de a aprecia diversitatea tematică. Unitatea de învăţare 6. Unitatea de învăţare 7. Unitatea de învăţare 13. teste de autoevaluare. Unitatea de învăţare 8. Unitatea de învăţare 10. Unitatea de învăţare 3. Unitatea de învăţare 4. cerinţe. supus studiului individual al studenţilor. comportament. fenomen.  acceptarea unei valori atribuite unui obiect. satisfacţia de a răspunde la întrebările disciplinei. studii de caz. Unitatea de învăţare 12. metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. sarcini didactice. precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze. În timpul convocărilor. morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). Unitatea de învăţare 14. Unitatea de învăţare 9. Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. Unitatea de învăţare 11. în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale.  implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD. conform legislaţiei în vigoare.

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1. I.1. 2003. Teoria generală a dreptului.1. Bucureşti. pe bază de grile și subiecte în extenso. 1994. Editura ALL. 2. Nicolae Popa.2. ţinându se cont de rezultatul la temele de control ale studentului. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Îndrumător pentru autoverificare 1. Gheorghe Boboş. I.3. Corina Buzdugan. 5.3. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă. Conţinutul unităţii de învăţare 1.Bibliografie obligatorie: 1. Editura Argonaut. Mircea Djuvara. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. Editura Argonaut. Teoria generală a dreptului. 1998.3. 3. Introducere 1.4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8 . Teoria generală a dreptului. 1999. 1. Cluj-Napoca. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Bucureşti.1. Noţiune.2. 4. Editura ALL. Ceterchi. Veronica Rebreanu. Sistemul ştiinţelor juridice 1. Introducere în teoria generală a dreptului. Elena-Mihaela Fodor. Craiovan. Cluj-Napoca. Unitatea de învăţare 1 Noţiunea dreptului Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale 1. Privită în contextul general al activităţii umane. Bucureşti.3. face obiectul ştiinţei dreptului. Dreptul ca ştiinţă 1. Accepţiunile termenului „Drept” 1. 2008.2. Introducere Dreptul.3. Editura “Actami”. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor.

“Digestele”. echitate. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale. în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile''. Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un 9 . Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani.3. Conţinutul unităţii de învăţare 1. “Questiones”. Accepţiunile termenului „Drept” Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri. Noţiune. dreptul este conceput în sensul de justeţe. 1. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat. noţiuni.definirea şi înţelegerea noţiunilor. în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. categorii.1. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.3. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului: concepte. 2. principii. care acoperă două realităţi distincte. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv. prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino. “Response”. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . “Definiţiile''. În acest sens. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore.

cu alte cuvinte. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Dreptul obiectiv. practică judiciară). 1. sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă. Şi dreptul obiectiv. descrierea. ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci. într-un fel specific ca o construcţie logică''. sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte. respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic. prin intermediul tehnicii. poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative. dreptul. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. pe de altă parte. ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa. privit nu în scopurile care îl comandă.2. Dreptul ca ştiinţă Dreptul. privit ca un ansamblu de reguli de conduită. face obiectul ştiinţei dreptului. Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme. la rândul lui. obiceiuri. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem). iar. de conştiinţă. În sfârşit. Din această cauză. 10 . ori de câte ori se foloseşte expresia “drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea. după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră.3. Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor. Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că. În situaţiile de mai sus. este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă. formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului. cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic. În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. ci şi ca un ansamblu de concepte.raport juridic concret. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv. nu numai ca un ansamblu de norme. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor.

Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. De asemenea.). Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. Despre un act. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice.). Specificul ştiinţelor juridice. care produce consecinţe pe planul dreptului. potrivit normelor de drept. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. după cum se va vedea. educaţionale. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. ştiinţe de graniţă. matematica. a. aplicarea constrângerii.).). politologia. biofizica). Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. psihologia.a. ştiinţa dreptului. astrofizica. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi 11 . modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. unele dintre ştiinţele auxiliare. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. interpretarea lor. concretă. fizica. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. cu un termen mai general. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. sociologia. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. grupate pe baza obiectului lor comun. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. a dreptului penal.).). instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. cibernetica etc. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. societate şi gândire. aplicarea normelor de drept. istoria ş. reglementat de norme de drept. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. statistica judiciară etc. Astfel se spune despre un raport social. etnografia. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. medicale. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. filosofia dreptului. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. b) ştiinţele juridice istorice. de regulă. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. organizatorice etc. dau naştere. sociologia juridică. administrativ ş. executivă şi judecătorească. dreptul administrativ). Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. ştiinţe generale (logica. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. că este “raport juridic''. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. chimia. biologia etc. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. acela de “juridic”. că este “un act juridic''. De exemplu: medicina legală. fie pe anumite părţi care grupează normele. fie în evoluţia lor istorică concretă.Privită în contextul general al activităţii umane.

În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe. Cu toate acestea. Anglia şi Statele Unite ale Americii. adică practic nelimitate. În sensul arătat mai sus. În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. pe de o parte. Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului.3. fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale. nu se poate spune că filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul. filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”. 1. problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. teoria generală a dreptului. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă. Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”. Aceşti termeni au fost. cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. prin care se delimitează de alte ştiinţe. Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire.ştiinţele auxiliare ale dreptului. întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică. având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu. în ansamblul ei.3. acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic. dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt: 12 . în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa. subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial. Belgia. enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc''. în primele decenii ale secolului nostru. patru: enciclopedia juridică. ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul. sfera de probleme. s-a dezvoltat sub diferite denumiri. Această ştiinţă despre drept. În ţara noastră. în Franţa “Introduction au Droit”). în special. sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa. Sistemul ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept.

normativ. O teorie generală a dreptului. prin felul în care o concepem. şi ea o tentă filosofică. răspundere juridică ş. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. pe de altă parte. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. iar. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său. prin referiri la filosofie. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare. oameni ai bisericii sau politicieni. Hegel. şi în învăţământul juridic universitar. Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care. pentru ştiinţa juridică. i-au putut influenţa pe jurişti. Tocmai prin această notă filosofică. a 13 . filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. tehnică juridică. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică. decât elementul formal. raport juridic. a eticii sau a politicii. Asemenea categorii sunt: normă juridică. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi. ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. sistem de drept. În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în drept sau juristului format. acestea nu joacă decât un rol secundar. izvor de drept. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. formulată de Hans Kelsen. Dacă sistemele filosofice ale lui Kant. Această explorare are. a religiei.a. trebuie să admitem că dreptul reprezintă. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. o culegere de practică judiciară sau o carte de literatură juridică. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. un element nou de suprastructură care are propria sa filosofie particulară. instituţia juridică. pe de o parte. el a avut scăderea de a nu reţine. în raport cu premizele sale filosofice. desigur. Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei. folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. Sartre şi a multor altora. mai vechi sau mai moderni. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. cu problemele justiţiei sociale. la teoriile politice. în cursul activităţii sale juridice. viaţa în comun. ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Marx. distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală. Aşa cum subliniază Jean Dabin. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. mai mult sau mai puţin aprofundată. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist. a normelor şi instituţiilor juridice. existenţa. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului.intersubiectivitatea. văzută sub unghi filosofic.

fie pe anumite ramuri sau instituţii. Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. Ştiinţele juridico-istorice. în general: o legislaţie cu o problematică unitară. denumirea. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică. următoarele: dreptul constituţional. ca ramură universală (existentă în toate ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale. Între aceste trei aspecte: ramură de drept. lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică. dreptul procesual penal.celorlalte discipline juridice. concretă. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului. manualele. istorico juridice sau de ramură. Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept. dreptul familiei. Astfel întâlnim dreptul constituţional. care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează. Ştiinţele juridice de ramură. dreptul procesual civil ş. format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă. istoria dreptului românesc. dreptul civil. făcând-o recunoscută în doctrina juridică. dar cu un anumit grad de relativitate. Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte. în mod firesc. ţării respective. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare. pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură. Lucrările ştiinţifice. în general. ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică. tratatelor. dreptul poate fi studiat fie în general. istoria dreptului bulgar. dreptul agrar. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. monografiilor. sau dreptul constituţional naţional al fiecărei ţări. În ipoteza. Există o disciplină. constituie ramura ştiinţei respective. 14 . sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc. monografiile. pe plan mondial sau într-o anumită ţară. în mod cronologic. dar nu corespondenţă perfectă. istoria dreptului italian etc. cu caracter istoric. constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri. În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi. astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice. studiile de legătură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură. dreptul administrativ. în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală. pe plan mondial formată din totalitatea studiilor. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal. purtând. inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. dreptul muncii. tratatele. dreptul penal. ştiinţifică. există o strânsă legătură. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. dreptul financiar. deosebite de alte grupuri de norme.a. Aceste forme specifice. articolelor ştiinţifice. în materie civilă sau penală. de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod. Din punct de vedere istoric. sunt.

dreptul procesual civil. nu se poate lipsi de aportul lor. cursurile. iar nu pe ramuri. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. În acelaşi timp. formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. decât disciplina didactică. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice. cele mai importante reglementări cu caracter normativ. ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. Există apoi. nici cu ştiinţa dreptului civil. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. La fel. dreptul procesual penal ş. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv. ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. . Dreptul civil se predă. ca sferă. după cum s-a văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric. criminalistica. manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. ca problematică. tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective. succesiuni ş. De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său. cursurile. statistica judiciară. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor. ca sferă. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală. ajung la generalizări teoretice. contractele speciale. în cadrul mai multor discipline didactice. în învăţământul juridic universitar. pornesc de la practică. Ca disciplină didactică însă. să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură unitară. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special. deci a unei ramuri de drept. În cele mai multe cazuri. pentru ca apoi. Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional.a. problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de 15 . dreptul familiei. dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil. În general tratatele. De exemplu: dreptul financiar. ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective.a. contabilitatea. cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă. Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă. Ştiinţele juridice auxiliare. Acestea din urmă nu coincid perfect. ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. cu ajutorul lor.Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului. persoanele fizice şi juridice. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe. Unele din acestea au o importanţă atât de mare încât viaţa juridică. cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective. Aşa de pildă dreptul civil român. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. ca ramură a dreptului este o ramură unitară. manualele. psihologia judiciară.

elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui. 1. importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale. explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”. ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”) în limbajul juridic şi. Concepte şi termeni de reţinut       Definiţia dreptului. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare. drept material. respectiv. aceasta datorită complexităţii. cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice? 2. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă. a definiţiei dreptului. a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept 3.4. Ce este dreptul subiectiv? 16 . drept obiectiv. Ce este dreptul obiectiv? 5. drept procedural. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. drept pozitiv. drept subiectiv. a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale 4. de fapt. şi anume: explicarea etimologiei şi originii.

2. 17 . b) teoretice. social şi politic naţional şi internaţional. istorice şi de ramură. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. practice şi complementare. c) istorice. factorul uman. etice şi speciale. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe: a) teoretice. instituţia de drept. b) Mircea Djuvara. Care sunt factorii de configurare a dreptului: a) norma juridicã. d) principale. b) teritoriul.Teste de evaluare/autoevaluare 1. puterea publică. c) Ulpian. sistemul dreptului. cadrul economic. c) cadrul natural. accesorii şi ajutătoare. populaţia. ramura dreptului. 3.

Îndrumător pentru autoverificare 2.3.2. Introducere în teoria generală a dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Editura ALL.3. Introducere Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii. Gheorghe Boboş. Cluj-Napoca. 18 . Mircea Djuvara. 11. 1994. 2003. Nicolae Popa.1. Ceterchi. Craiovan.2. Corina Buzdugan. Bucureşti. Introducere 2. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă 2. Editura Argonaut. 1999. 10. 1998. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează. I. I.3. 7.2. Veronica Rebreanu. 2. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Teoria generală a dreptului. Editura “Actami”. Teoria generală a dreptului.Bibliografie obligatorie 6. 9. Teoria generală a dreptului.1. Cluj-Napoca. Bucureşti. 8. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Bucureşti.4.1. 2008. Editura ALL. Elena-Mihaela Fodor. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice 2. Editura Argonaut.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului 2.

În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă.2. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice timpul alocat este de 2 ore. 2. noţiuni despre limbajul juridic. principii. categorii. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: concepte. Conceptul surprinde ceea ce este comun. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază.definirea şi înţelegerea noţiunilor. ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. statornic în lucruri. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere. agentul cunoscător. Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi. Conţinutul unităţii de învăţare 2. apoi. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . folosind 19 . Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. permanent. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător. ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale. într-un context praxiologic determinat.3. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite.3.1. cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată. Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători.

Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei. Spre deosebire de diviziune. la 20 . ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase. Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor. ce intervin în procesul cunoaşterii. în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile. faptul că. 2. prin intermediul rostirii şi scrierii. din punct de vedere informaţional. diviziunea. definiţia. descripţia.3. în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea. Descripţia. Descripţia. generalizarea şi particularizarea. într-un fel. de regulă. reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii. criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii. De exemplu. el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi. normele de drept. o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe. pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului. poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare. De exemplu. constând din două clase complementare. De exemplu. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice. noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”. este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. Trebuie relevat. este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul. De pildă. clasificarea. spre deosebire de denumire. modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei. denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. clasificarea nu limitează numărul subclaselor.semnele lingvistice. dar. analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor. de asemenea. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. ci este necesară descrierea însuşirilor lui. prohibitive. De exemplu. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc. permisive. folosind semnele lingvistice.2. mai ales. definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat. abstractizarea şi determinarea. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic. se clasifică în: norme onerative. de recomandare şi supletive. Denumirea reprezintă. ci la un conţinut informaţional determinat. contemporani sau înaintaşi.

dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm anumite note distinctive şi spunem. pentru determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă ilicită”. care este o consecinţă a abstractizării. respectiv cooperaţia agricolă. Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice 21 . meşteşugărească şi de consum. particularizarea înseamnă adăugarea de noi note. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună. Dimpotrivă. asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. dreptul cooperatist agricol. valorile prejudiciate. Cu timpul. decretele. şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”.3.. Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut. 2. determinarea sa. Generalizarea este. un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării. făcând abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social. care include căile. care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului Teoria generală a dreptului. deci. fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice. în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea. renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”. Generalizarea şi particularizarea. reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''.schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. calităţile autorului faptei etc. prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea). prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice.) şi s-a ajuns. Hotărârile Guvernului. ci şi al uneia rapide. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete. asistăm la două tendinţe: pe de o parte. iar pe de altă parte. sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. la o lărgire a extensiunii conceptului. o tendinţă de diversificare.3. care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare. o consecinţă a abstractizării. de exemplu. de particularizare. a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele juridice. Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea. Dimpotrivă. care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului. ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. De pildă. “fapta ilicită care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”. De exemplu. respectiv la o generalizare. restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări. unui concept. modul de orientare şi organizare a investigaţiei. deoarece latura metodologică. pe această cale. a înlăturării treptate a unora dintre notele sale. modurile şi mijloacele de descoperire a adevărului despre obiectul cercetat. are şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului. ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură. cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei. Pe măsura abstractizării unui concept.

esenţa dreptului. Printre problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete. Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. că aspectele amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau psihologia şi sociologia juridică. susţinea necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare. sociologic şi psihologic. are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului. Dimpotrivă. Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului. Aceasta însă nu înseamnă. Teoria generală a dreptului. cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare “luate în sensul de procedee. Astfel. mijloace.a. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei. cât şi necesitatea integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale. În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. Naschitz. forma dreptului. studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă. cum sunt: tipul de drept. unii autori au susţinut că filosofia dreptului. are mai multe aspecte: normativ. Metoda logică poate fi definită ca o “totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice. B. tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. a folosirii metodelor matematice şi demografice. mergând pe linia adâncirii specializării. printre care şi metodologia juridică. aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului. Metoda istorică. a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză. fiecare cu problematica. În acelaşi timp. autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”.posibilităţi integrative. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului. ca ştiinţă despre ştiinţele juridice. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică. funcţiile dreptului ş. metoda şi scopul lor. prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi 22 . în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale. după părerea lui. Aceste metode concrete sunt următoarele: A. prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline juridice. În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice. Anita M.

corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale. constituirea sistemului de organe ale statului. pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru. metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice. C. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă. iar activitatea de elaborare a dreptului. în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate 23 . D. S-a constatat însă că experimentul. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte. cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice). regulile raţionamentului juridic. a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare. într-un cuvânt. faţă de cele ale limbii uzuale. ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. a logicii obiective a dezvoltării sociale”. ca şi în cazul metodei experimentale. în condiţiile pe care i le impune. Metoda experimentală. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective. având anumite limite. Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. fiind o observaţie provocată. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat. considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit. Experimentul ar fi “acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale. obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii. cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”. sistematizarea normelor juridice. Astfel. cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. tinde mereu la perfecţionarea acestora. printre care şi experimentul. Metode cantitative. modelându-le. limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate”. “Cuvintele limbajului matematic sunt. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice. oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. al cercetărilor penale). Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. interpretarea normelor juridice ş. soluţionarea concursului sau conflictelor de norme.a.

Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister. folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Uneori. deci.de reglementarea juridică. o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat. pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic. o proporţie. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon. Normele de drept conţin în ele o măsură. putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. durata medie a realizării lor. Pe de altă parte. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex. metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. E. Metode prospective. o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. Cunoscând activităţile individuale. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional. cât mai apropiate de intensitatea măsurată. trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor. Dreptul apare. cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor. prin cifre şi simboluri matematice. 24 . metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Cu toate acestea. poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. o prefectură. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare.

evidenţa contabilă. Metoda logică. a interacţiunii dintre elementele sistemului etc. Metode concrete: . metoda istorică.metode experimentale.) . Metodele cantitative 25 .metoda comparaţiei (sau a comparatismului.metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect) .metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială). Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2 Metodele utilizate în studiu dreptului Metode generale: .metode de analiză cantitative (calcul matematic.metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept. Întrebări de control şi teme de dezbatere 6. se creează posibilitatea extensiunii acelui concept. generalizarea este rezultatul abstractizării) . Cunoaştere discursivă. Ce desemnează abstractizarea? 8. Caracteristicile metodei prospective 9. procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente) .metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg.2. Metoda experimentală. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului juridic? 7. de laborator.4. prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc. statistică.metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice) .) . Concepte şi termeni de reţinut     Cunoaştere ostensivă.metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice) .

b) un silogism ipotetic. b) realizarea dreptului. Abstractizarea este : a) o comparaţie. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul: a) cunoaştere ostensivă. c) cunoaştere afectivă.Teste de evaluare/autoevaluare 4. Metoda istorică are în vedere: a) limbajul juridic. c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică. 26 . 6. 5. d) cunoaştere discursivă. b) cunoaştere directă. c) o operaţie logică.

Théorie générale du droit. 4. Bucureşti. Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. Eugen Barasch. Popescu Sofia. Didactică şi Pedagogică. Paris. Teoria generală a dreptului. Ed. Bucureşti. în “Studii şi cercetări juridice”.3. Teoria generală a dreptului. Editura Europa Nova. Bucureşti. Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii fenomenului juridic. nr. 3. I. 11. 1969. Bucureşti. Momcilo Luburici. Ion Craiovan. 1930. Jean Dabin. Nicolae Popa. Metodologie Juridică. Actami. Teoria generală a dreptului. Ed. Editura All-Beck Bucureşti. 14. Bucureşti. 2005. Editura Universul Juridic.1. Théorie générale du droit. Introducere 3. 1965. 1998. 2005. Théorie générale du droit. 12.3. Mazilu Dumitru. Mircea Djuvara. Traian Ionaşcu.2. Problema constantelor dreptului. Giorgio del Vecchio. 15. Dragoş Iliescu. Vladimir Hanga. Bucureşti. W. 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3. Paris. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Editura Dalloz.3. 1979. Ed. Ed. Paris 2004.Bibliografie obligatorie 1. Bucureşti. 1978. Teoria generală a dreptului. Conţinutul unităţii de învăţare 3. Însemnătatea enciclopediei juridice 27 . Dalloz. nr. 8. 10. Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3. 2004. 5.1. Oscar Print.3. Permanenţele juridice 3.3. 1999. în “Studii şi cercetări juridice”. 2/ 1964. 6. Radomir Lukic. 7. 1974. Jean Louis Bergel. Drept privat roman. Lecţii de filozofie juridică. Mihai Bădescu. Ed. Teoria generală a dreptului. 13. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 9. Théorie de l'état et du droit. Editura Universul Juridic. Friedmann. Enciclopedia şi filozofia dreptului 3. Iliescu Dragoş. vol.2/1975. Paris.

Mircea Djuvara. Mironescu şi alţii. Dan Ciobanu şi alţii. Ioan Craiovean. care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai târziu. El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc. precum Andrei Rădulescu (“Tratat de istoria dreptului român”). Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică.1. Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi. Vallimărescu. Astăzi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase. Dissescu. ea distinge astfel drumul de celelalte discipline ştiinţifice”. strângându-se rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. care cuprind toate cunoştinţele dintr-o anumită ramură. Eugeniu Sperantia şi alţii. G. O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri. de sancţiune juridică). enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni.3. introducere în drept. Sofia Popescu. Gheorghe Boboş. Nicolae Popa. S. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis. admitea că enciclopedia studiază permanenţele juridice. Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice. eminent jurist român cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX. de orientare. căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui. drept general sau elemente de drept. “enciclopedia juridică este înainte de toate un studiu preliminar. de exemplu din ramura 28 . După părerea sa. materială sau formală. Introducere Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi cercetători ai fenomenului juridic. În România. teoria generală a dreptului. în secolul al XVII-lea. Longinescu. George Plastara. de subiect de drept. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie juridică (idea de obligaţie. Mircea Djuvara. doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. Încă din secolul al XVIII lea s-a formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie. specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană. sub care s-a configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a dreptului. a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă. Al.

însă preocupări despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate. 4. Al.juridică. C. 29 . La Iaşi. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor. Aceste preocupări fac obiectul istoriei gândirii juridice. în 1816 Ion Voda Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor.definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului este de 2 ore. În Ţara Românească. a filosofiei juridice. în general. Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris. Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea.2. Djuvara. Dissescu. Vallimărescu. considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Eugeniu Sperantia. În 1275. Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX. Acesta considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că "ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs. M. TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. în cursurile prof. primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe juridice Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice enciclopediei juridice i) ." 3.

Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. Astfel. G.F. în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon.W. juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului. În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”. precursorul Şcolii istorice a dreptului1. cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel. încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (17641844). şi anume: 1. Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală. s-a folosit de acest termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv.3. dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale. oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat.1.3. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică. Conţinutul unităţii de învăţare 3. pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii despre drept”. 3) dreptul ca lege (drept pozitiv). Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau filosofică. Enciclopedia şi filozofia dreptului Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. Hegel distinge astfel câteva semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept). spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Astfel. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice. dreptate în înţeles preponderent etic. Este o abordare metateoretică. 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural).3. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa. 30 . începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei. În antichitatea romană şi în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei tematici mai generale. a căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX.

ce este comun. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului. Stiinţele juridice speciale. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea. geneza şi evoluţia sa în ansamblu. abstractizarea şi generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele de maximă generalitate. 2. cu valoare de universalitate. filosofia dreptului oferă în mod direct. adică din punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale.2. cât 31 . in momentele istorice diferite. filosofia dreptului deseori a fost confundată. concepte. a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată. în spaţiul dreptului. Astfel. definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă. 3. ci prin opera de sinteză pe care o face. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte. acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică. În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste discipline. reflectarea. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent juridică. iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută. pe baza jurisprudenţei. din perspectiva Teoriei generale a dreptului. se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este). nemijlocit concluzii. prin natura lor. ele având nu atât valoare euristică (metodologică). şi anume: 1. ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social. la început cu teoria dreptului natural. fără a-i pune în discuţie temeiurile.iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului. în opoziţie cu „ceea ce este”. cum procedează ştiinţele dreptului. Încă din momentul dobândirii autonomiei sale. ce ţine strict de el. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea. opunând astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică. abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic. adică la nivelul acestei existenţe determinate a dreptului. 3. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept.

conform cu normele sociale şi putând apela la nevoie. Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. dreptul reprezintă ideea de just. de constrângerea publică – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului 3.în sens filosofic. dreptul în accepţiunea de prerogativă. 3. cât şi de diferenţiere.2. religioase etc. Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică. Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica. Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce numim permanenţele juridice. Întrucât se recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice. ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu trebuie nici neglijate. raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată. Aşadar. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor. echitabil 2. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului 4. oferind dreptului aparatul noţional de bază. facultate. la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv. într-o societate organizată. împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice.Permanenţele juridice Mircea Djuvara defineşte dreptul. profesor la Universitatea din Bruxelles. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor 32 . Însă există în relaţia juridică ceva. Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. dar nici extrapolate. Edmond Picard. care subzistă în mod necesar oriunde. corect. între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate.3. Dreptul. Dreptul. Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale: 1. putere a individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită. dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială căreia i se aplică. Psihologia juridica etc.mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic. privit ca element unitar şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice.) reprezintă modalitati. considera Djuvara este o ştiinţă socială. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează. Sociologia juridica. dacă este necesar. Mai trebuie să existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic. forme şi mijloace cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un cunoscut jurisconsult belgian. nu are nici un sens. determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia permanenţele juridice. morale.

Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a cunoscut. 3. este un simplu cuvânt fără înţeles şi deci fără niciun substract ştiinţific. atunci ceea ce numim noi dreptate. Caracteristicile şi necesitatea disciplinei 33 . astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le studiază dreptul. justiţie. trebuind să se descopere aşadar. Dacă dreptul nu ar avea ceva specific. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă. se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. în trecut. introducere în drept. şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului. îndeosebi la universitate. Această idee de dreptate. 3. să caute să vadă în ce constă ea. nu ar putea să existe această idee a justiţiei. drept general sau elemente de drept.. pentru interesele nejustificate nu. dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice. Dacă această realitate nu ar exista. care sunt elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta.permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”. Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia.4. care este elementar acesta caracteristic. El poate fi găsit în permanenţele juridice. Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul fenomene. este adânc ancorată în sufletele noastre încât noi îi subordonăm totul. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc. Prin elementele sale formale şi permanente. Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de celelalte realităţi. fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene. aşa cum o studiem. fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene. în timp. Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti. este enciclopedie formală.3. Însemnătatea enciclopediei juridice Enciclopedia dreptului susţine M. Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică.3.

originea şi evoluţia istorică a dreptului. înainte de toate. fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. E. Acelaşi autor consideră că Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia dreptului. pe care. a tehnicii legislative. norma juridică şi instituţiile juridice. a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice. principiile ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului. orice jurist o are şi o practică. metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării dreptului. Concepte şi termeni de reţinut  Enciclopedie juridică. tehnicii şi practicii dreptului. are ca obiect să determine ce este dreptul. fie că nu-şi dă seama de ea. sintetice. există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte. pe calea interpretării.  Ameliorarea metodologiei. În epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin". lacunele legislative. Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului. de altfel. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului Se pune întrebarea.M. un studiu preliminar. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei filosofii a dreptului. a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:  Explicarea părţilor constitutive ale dreptului. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală. a întregului sau. În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative. clasificarea şi sensurile dreptului. între cele generale şi cele speciale etc. raţiunea de a fi a dreptului. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului". ca orice ştiinţă juridică. deşi conexe? Răspunsurile diferă.  Filosofia dreptului Întrebări de control şi teme de dezbatere 34 . Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar. precum şi să umple. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă. M. De asemenea. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. pe măsură ce acestea intervin. reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante. deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură. Fiind un studiu de ansamblu. Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune diferitelor ramuri de drept. de orientare. ci doar în una de sinteză. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări. izvoarele şi principiile sale generale. deoarele memoria umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept. ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între normele vechi şi cele noi.  Permanenţe juridice. fie că ştie.

c) Duvantis. b) studiul vieţii sociale. Ce desemnează permanenţele juridice? 12. 8. b) Hegel. 35 . Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice? 11.10. c) cunoaştere în cerc. 9. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui: a) Justinian. Obiectul filosofiei dreptului Teste de evaluare/autoevaluare 7. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca: a) Christian Tomasius. c) Mircea Djuvara. Enciclopedia juridică este: a) ramură a ştiinţei dreptului. b) Miguel de Unamuno.

1.3. Teoria generală a dreptului.3. 1998.2. Consideraţii generale. Nicolae Popa. în forme şi modalităţi 36 . Conţinutul unităţii de învăţare 4. Cluj-Napoca. Teoria generală a dreptului. Clasificarea normelor sociale 4. Teoria generală a dreptului. 15. Editura Argonaut. 1994. Editura ALL. I. Veronica Rebreanu. Îndrumător pentru autoverificare 4. 17. Introducere în teoria generală a dreptului.3. 16. Bucureşti. Craiovan.4. Corina Buzdugan.Bibliografie obligatorie 12. 1999. Editura “Actami”. Ceterchi. Bucureşti.2. Bucureşti. Ordinea socială şi normele sociale 4. 13.1. Mircea Djuvara. Editura Argonaut. 2008. Gheorghe Boboş. Editura ALL. Introducere 4. 2003. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 4. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale.3. Introducere Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente.3. 14. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4. I. Cluj-Napoca. Elena-Mihaela Fodor.

sau să se abţină de la a face ceva. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva.3. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor sociale Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice sistemului normativ social) . figura centrală este omul. 4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Astfel. relaţiile sociale sunt extreme de complexe.diferite.1. 2. să le impună o variantă de conduită. Ordinea socială şi normele 37 .definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale: este de 2 ore. Consideraţii generale. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. să nu facă ceva.3. 4. pe care să o respecte. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă.2. iar în acest context de structuri. Conţinutul unităţii de învăţare 4.

De aceea. rolul acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană. norma socială. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. pe care să o respecte. să nu facă ceva. la serviciu. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. să le impună o variantă de conduită. în cadrul acestor acţiuni. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. 38 . ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune: A) În primul rând. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. pe stradă. în forme şi modalităţi diferite. Astfel. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate. creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. fiind de ne închipuit o societate fără norme de comportare. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. iar altele interzise. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. figura centrală este omul. Normele sociale sunt foarte variate. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. sau să se abţină de la a face ceva. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. D) facilitează continuitatea vieţii sociale. Acţiunea umană impune normarea. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. Din punct de vedere sociologic. Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii. Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. altele care sunt permise. etc. reglarea prin norme a conduitei.sociale Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. iar în acest context de structuri. la şcoală. Ele fixează.

Clasificarea normelor sociale În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificării a normelor sociale. intime sau colective. norme sportive. normele dreptului internaţional) şi norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate. În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a normelor de către R. oprobiu public).2. reguli de convieţuire socială. spontană (obiceiuri.3. sancţiunea. norme morale) şi norme elaborate în mod organizat de către un organism social (norme juridice. ştiinţifice. Au fost distinse astfel: după domeniul de activitate: norme profesionale. cum ar fii obiectul. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale.). etc. morală. norme religioase. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. politică. politic. etc. autorul. norme tehnice. Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar 39 . după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate. juridică etc. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale. spontane sau organizate.). cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter economic. pornind de la criterii diferite. reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise. sfera de cuprindere. după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut). norme politice. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale.C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. etc. politice. norme juridice. există o strânsa legătura între diferitele categorii de normelor sociale. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. care ar cuprinde următoarele categorii: potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate socială: norme general umane.Lukic. 4. particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale). tehnice economice. după gradul de generalitate: norme generale. după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată. norme ale unor organizaţii sociale etc. Din potrivă. după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite). Ele nu sunt date odată pentru totdeauna.

B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. Ele fixează. Din punct de vedere sociologic. 4. morală. tehnice. iar altele interzise. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. altele care sunt permise.corelaţia normelor juridice cu normele morale. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. politică. De aceea. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. norme juridice. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. juridică etc. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. de convieţuire socială. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. norme religioase. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. etc. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. obişnuieşti. Concepte şi termeni de reţinut  norma socială  norma morală  ordine socială Întrebări de control şi teme de dezbatere 40 .4. D) facilită continuitatea vieţii sociale. Normele sociale sunt foarte variate. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. A) În primul rând. norme politice. deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale. norme tehnice. în c adrul acestor acţiuni. norme sportive. norma socială.

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale? 14. Ce se înţelege prin ordine socială? 15. Cum se clasifică normele sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare A) 10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control operativitatea indivizilor; b) influenţa sistemul electoral; c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii. 11. Fac parte din sistemul normelor sociale: a) conduitele antisociale; b) decretele-legi; c) normele morale. 12. Norma socială este: a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate; b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii; c) o modalitate de lucru in echipă.

41

Bibliografie obligatorie 18. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; 19. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1999; 20. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003; 21. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998; 22. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 23. Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept 5.3.2. Ramurile de drept 5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

42

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune). În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice. Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu. În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

43

în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900. cât şi în prezentarea lor”. dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică. drept administrativ. comercial. Germania ş. Au apărut o serie de alte coduri: penal. atât în structura instituţiilor. administrativ. iar cel privat în drept civil. cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie. Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. dreptul public. precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic. strâns legată de aceasta. penal şi altele.a. În ştiinţa dreptului. Italia. glosele. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri. şi ea. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în receptarea şi în studiul dreptului roman. În universităţi. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman.a. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. Cu timpul. ce se dezvoltă. Spinoza. a început să se divizeze şi el în drept constituţional. a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii. la rândul ei. cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional. în drept public şi privat. De exemplu. care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei.O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman. comercial agrar ş. în sensul în care le cunoaştem astăzi. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman. Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta. industrial. Astfel. însă. Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei. Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. John Locke. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal. În orânduirea feudală. în orânduirea burgheză. sunt o mărturie în acest sens. Se profilează şi anumite discipline didactice. o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui. în ţări ca: Franţa. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat. în general în jurul şi pe profilul codurilor. începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi. Lucrările lui Montesquieu. financiar. Hugo Grotius. civil şi altele. nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. predarea dreptului tinde şi ea la specializare. ci pe materii. 44 . Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări.a. Jean Jacques Rousseau ş. cea de ramură a ştiinţei dreptului. fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei.

abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor. fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. 4.definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de drept timpul alocat este de 2 ore. Cel mult profesorii universitari. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului. 5.Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări aprofundând una sau alta dintre problemele juridice.2. urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice.3. Unitatea şi diversitatea normelor de drept Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a societăţii respective.1. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului. în cursurile lor.3. ce condiţionează 45 . Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului. Conţinutul unităţii de învăţare 5. 5.

atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice. ruptă de ansamblul celorlalte norme. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente . a fi obiectul reglementării juridice. independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei. El apare odată cu tipul de drept respectiv.2. de drept administrativ sau constituţional etc. oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare. Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice. la o justă aplicare a dreptului. totodată. se spune că relaţiile 46 . Ramurile dreptului Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică. iar principiile pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului.3. concordanţa normelor juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea respectivă.principiile de drept. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie. am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele. legătura internă. după diferite criterii. întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice.ramuri de drept şi instituţii juridice. să descopere şi să completeze anumite lacune. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu particularităţi proprii. Toate normele juridice apar ca o unitate. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. altora de drept civil.aşa cum este el conceput în mod convenţional acum . Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită.? Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului .este socotit. privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul juridic universitar. în acelaşi timp. cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept. Pe baza celor arătate mai sus. 5. Astfel. normele juridice se repartizează. după cum s-a văzut. Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în diferite izvoare. În cadrul acestei unităţi a dreptului. sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv. în grupe distincte. De ce anumitor norme de drept le spunem că sunt norme de drept penal. cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat.

ci şi între organele administraţiei de stat. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi edificatoare.criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri . care reclamă. 47 . de pildă. norme juridice care să se refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. în acelaşi timp. prin apariţia unor coduri. se presupune că există o altă specificitate decât cea juridică. şi o reglementare juridică. Cu toate acestea. există nu numai între cetăţeni. ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective. ca. rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale preexistente.patrimoniale şi cele nepatrimoniale.a. constituie obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş. relaţiile dintre sexe. în Codul legilor lui Manu etc.nu este elucidat nici din alt punct de vedere. şi în anumite împrejurări. acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării juridice. juridice este un criteriu obiectiv . recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare. ci relaţiile care formează obiectul ramurii respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”. calitatea subiecţilor ş. cu un specific distinct. decât foarte târziu. “distincte”. Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale..care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil. Cu toate acestea. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ. care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept. De pildă. relaţii dintre părinţi şi copii.a.) Dar obiectul reglementării juridice . Adică. relaţii între stat şi cetăţeni ş. ramură de drept ea este cea mai tânără. iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. strâns legate de acestea. abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic. precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii. există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi.şi unii autori îl prezintă ca atare în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale. sau cetăţeni. deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea dreptului roman s-au scurs aproape două milenii). relaţii dintre sexe. relaţiile dintre organele administrative de stat. Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent. din anumite considerente. Şi totuşi. Evident. relaţii de muncă. care ulterior au primit o reglementare juridică. organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele. Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de drept distinctă. Este cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale.a. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi. constituie obiectul de reglementare a dreptului civil. lucrurile nu stau întotdeauna aşa. În cazul altor ramuri de drept. se ştie că relaţiile patrimoniale .

aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului. cu organizarea şi evidenţa funciară. asigurările sociale de stat. Bineînţeles. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc. disciplina muncii. b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat. la ramura de drept respectivă. când spunem “drept civil”. protecţia muncii şi tehnica securităţii ş. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea. cetăţenie. 48 . a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. ne gândim. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului. Astfel. sau “drept constituţional”. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă. Dacă în feudalism. e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului. mai întâi. ca rezultat al apariţiei unor coduri. concepută ca o totalitate de norme penale. Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept. normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat.Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”. în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept. tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie.a. creditul. La rândul lor. dreptul era studiat în ansamblul lui. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. aşa cum îl concepem noi astăzi. aceste trei aspecte formând un tot unitar. ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. asigurările sociale. categoriile de organe ale statului. activitate îndeplinită de organele administrative. morală. civile etc. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei dreptului. la ramura ştiinţei dreptului. ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a dreptului. fără să mai facem alte precizări. filozofie. timpul de lucru şi timpul de odihnă. raţională şi completă a terenurilor. cât şi la disciplinele didactice respective. precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic universitar. se poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. sau “drept penal”. d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice.. În general.

Concepte şi termeni de reţinut 49 . este un sistem organizabil din afara sa. tribunale) şi cetăţeni. i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni. drept comercial etc. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale. şi persoanele fizice. drept financiar. j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. instituţia juridică 3. pe de o parte. pe de altă parte. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. relaţiile dintre părinţi şi copii. dreptul muncii. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate. relaţiile născute din adopţie etc. dreptul familiei. pârât. norma juridică 2. între organizaţiile economice. ramura de drept Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional. drept procesual penal.reclamant. pentru descoperirea infracţiunilor. drept administrativ. g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. dar care sunt legate de cele patrimoniale. Componentele structurale ale dreptului ca sistem: 1. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. precum şi între cetăţeni ca părţi în proces . Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5 Sistemul dreptului. h) Dreptul familiei. 5. succesiuni etc. drept procesual civil. k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii.4. privit ca ansamblu al normelor juridice.f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice. dreptul mediului. contracte. drept civil. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei. drept penal. prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâiet ate de autoritatea legiuitoare.

În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice? 2. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept. 14. 4. 3. c) sistem al dreptului. 50 . b) principiile deontologice. c) arestul la domiciliu. Sistemul dreptului  Instituţia juridică  Ramura de drept Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Sunt instituţii juridice: a) regimul politic. Structura juridică internă a dreptului este numită: a) sistematizare legislativă. Ce este instituţia juridică ? Teste de evaluare/autoevaluare 13. b) sistematizarea actelor normative. Sistemul dreptului.

Turner. Guy. octobre. C. van. Kaysen. Alexis. 1967. Ryn..15. 5. Diritto romano e diritto dell economia. Editura Oscar Print. Antitrust policy. Dreptul internaţional privat 6. Craiovan Ion. 6. 1999. Grosso. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. vol.3. Craiova. I. Paris. Schrans. 4. I. Editura Sibila. J. Bruxelles. 8. 1958. Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6. Introducere 6. 11. Principes de droit commercial. 2005. 1954. Conţinutul unităţii de învăţare 6. 1967. Presses Universitaires de France. Luburici Momcilo. Jaquemin. 6.. Le droit économique. Jaquemin. Teoria generală a dreptului. 1970. Mircea.. A. 3. 9. Dreptul internaţional public 6.4. Îndrumător pentru autoverificare 51 . în “La revue nouvelle”. Pour une nouvelle approche du droit économique. 1930. Contribuţii la definirea dreptului economic. Djuvara. Socec. în “Il diritto dell Economia”. Bucureşti. 2.. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului.2. nr. în “Revue du Marché commun”.. D.3. Structura sistemului de drept este determinată de: a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale.3. 10. 1954. 1966.2. Dalloz. c) de forma de proprietate dominantă într-o societate Bibliografie obligatorie 1. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. 7. b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate. Droit commercial ou droit économique. Bucureşti. An economic and legal analysis.1. vol.1.

Introducere În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional.2. privind dreptul intern si dreptul international Utilizarea corectă a termenilor Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Dreptul internaţional public.3. 6.1.după cum am văzut .definirea şi înţelegerea noţiunilor. în relaţiile lor reciproce. pe când dreptul intern este creat . Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi.3. noţiuni. 6.1. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si internaţional public si privat. cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. Dreptul intern şi dreptul internaţional timpul alocat este de 2 ore. principii. Conţinutul unităţii de învăţare 6. categorii. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .în mod 52 . Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5.6. 6. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul international: concepte.

aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. administrative etc. izvoare şi metode diferite. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. cele două sisteme se întrepătrund.3. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. Dreptul internaţional privat. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. cu monopolul de stat al comerţului exterior. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. Deşi diferite. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor.unilateral de către un singur stat. cu obiect de reglementare. Datorită acestei particularităţi.2.a. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. Ele se ocupă. Prin 53 . cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. cât şi ale normelor de drept intern. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. şi care veghează la aplicarea lor. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. Astfel. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. de asemenea. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. În dreptul intern. însă. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. turistice ş. dar. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. 6. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte. precum şi cu problemele procedurii civile. tehnico-ştiinţifice. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. cum sunt: culturale. respectiv statele. cât şi în ordinea internă a statelor. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. prin intermediul statelor. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional. atât în ordinea internaţională.

teritorială şi după calitatea persoanei a instanţelor de judecată. competenţa materială. terorismul şi alte infracţiuni internaţionale. statutul juridic al străinilor. existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern.admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii. în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul. asistenţa judiciară. participaţiunea. dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern. dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. mijloacele de probă. combaterea poluării. statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional.acceptarea de către stat. pe baza liberului acord de voinţă. însă. se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa. În dreptul intern al statelor există. care constituie concepteale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale.convenţiile 54 . vinovăţia. Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale. adesea cu caracter constituţional. procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: . judecata şi căile de atac. precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale. care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale. Asemenea reglementări. a normelor de drept internaţional. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului. acţiunea penală. . probleme privind cetăţenia. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune. şi o serie dereglementări specifice privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională. tentativa. de asemenea. răspunderea. cum ar fi infracţiunea. constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia. garanţiile procesuale. cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor. pe mare şi fluviale. traficul aerian. transporturile internaţionale pe uscat. recidiva. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor. extrădarea etc. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. executarea hotărârilor. Cu titlu de exemplu. şi în sens invers.

atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional.). indiferent dacă acestea se adresează indivizilor. conţinutul. şi.referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul intern reglementări şi sancţiuni. Problema prevalenţei Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problemar aporturilor dintre ele. destinatarii tarii. inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel. întrucât aparţine unei noi ordini juridice. ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele.soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale. urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea.modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă. compusă din norme obligatorii. mergând până la negarea dreptului internaţional. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite. adepţii acestei şcoli juridice susţin existenţa unei ordini universale. superioară ordinilor juridice interne. afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte. unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii primatul dreptului intern. . datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică. statele îşi asumă obligaţia de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie. dreptul internaţional aflându-se în vârful piramidei. dreptul având astfel o structură unitară.prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale. după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional. Pornind de la concepţiile dreptului natural. Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul. formată din dreptul intern şi dreptul internaţional. însă. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul 55 . Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic. statelor sau altor entităţi asimilate acestora. Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă. normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. aflate într-o strictă ierarhie. eventual. cu o existenţă paralelă. prevalenţă asupra celuilalt. Potrivit acestei doctrine. Doctrina dualistă. cel puţin sub două aspecte: . rupte între ele. b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice. la traficul de stupefiante etc. . având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. inclusiv penale. la genocid. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât trimiteri. mai mult sau mai puţin. pentru încălcările prevederilor acestora. acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. care nu se influenţea zăreciproc. căci se adresează altor categorii de subiecte de drept. care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel. cu domenii diferite de aplicare. Problema are şi incidenţe practice. inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are.

cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de reglementare. Spre deosebire de dreptul intern. de aceea.internaţional ca o derivaţie a dreptului intern. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. Normele de drept internaţional sunt create de către state. raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. În realitate. Dreptul internaţional. ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. ca având un caracter de coordonare între state suverane. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. internă. 56 . Dreptul contemporan evidenţiază. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. a acelui stat. exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. de intercondiţionare dialectică. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există. însă. vizând asigurarea ordinii constituţionale. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. Dreptul internaţional apare. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. modul de elaborare a normelor.

c) Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. a acelui stat. internă. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Dreptul internaţional. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. de aceea. 57 . vizând asigurarea ordinii constituţionale. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral. c)Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. În dreptul intern subiectele raportului juridic. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare. Dreptul internaţional apare. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările internaţionale. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state. Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptatede ele însele. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. Spre deosebire de dreptul intern. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. modul de elaborare a normelor. ca având un caracter de coordonare între state suverane. Normele de drept internaţional sunt create de către state. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme.în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.

cum ar fi dreptul constituţional. juridică civilă sau penalăă ori de natură morală. pentru suveranitatea şi independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională. poliţie. a căror paletă este destul de diversificată. aşa cum există în cadrul statelor.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor. În general. De altfel. ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. În anumite domenii. nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern. iar competenţa acestora este de regulă facultativă. în caz extrem. procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate. ministere. În dreptul internaţional nu există.deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice. aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor. sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. de natură politică. statele fiind obligate de dreptul internaţional. şi folosirea forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existenţa însăşi a statelor. dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni. după cum se va vedea. De regulă. prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire. armată etc. autorităţiale administraţiei publice (guvern. d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice În ordinea juridică internaţională nu există. un sistem structurat de instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate. Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni. sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului. implicând. să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). cu caracter de principiu. prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate. însă. nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor. 58 . aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional. de asemenea. dar oricare dintre aceste organe sau structuri. în general. ci şi unor ramuri de drept intern.

care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. Datorită acestei particularităţi. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. Astfel.în mod unilateral de către un singur stat. Dreptul internaţional privat. turistice ş. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. precum şi cu problemele procedurii civile. pe când dreptul intern este creat . de asemenea. 59 . şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. tehnico-ştiinţifice. cum sunt: culturale. respectiv statele.  Definiţia dreptului internaţional privat. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. în relaţiile lor reciproce. Concepte şi termeni de reţinut  Definiţia dreptului internaţional public. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. dar. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. Ele se ocupă. cu monopolul de stat al comerţului exterior. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. administrative etc. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. În dreptul intern. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor.6.a. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. Dreptul internaţional public. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat A. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite.după cum am văzut .4. B. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”.

Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate se realizează în materia: a) Dreptului constituţional. Dreptul intern . 17. 16. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică: a) de către state în mod individual sau colectiv. Ce este dreptul internaţional public? 7. c) Dreptului international privat. b) Dreptului administrativ.Întrebări de control şi teme de dezbatere 5. 60 .caracteristici 6. b) de către marile puteri ale lumii. c) nu există constrângere în dreptul internaţional. Ce este dreptul internaţional privat? Teste de evaluare/autoevaluare .

Ceterchi.3. Bucureşti.3. Îndrumător pentru autoverificare 7.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială 7. reglarea prin norme a 61 .3. Elena-Mihaela Fodor.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) 7. Introducere 7. Bucureşti.Bibliografie obligatorie 24. 25. 29.1.3. Gheorghe Boboş. Nicolae Popa.3. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Veronica Rebreanu. Craiovan. Cluj-Napoca. 1998. Editura Argonaut.1. Corina Buzdugan. Editura ALL.3. Teoria generală a dreptului. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice 7. 2003. Editura “Actami”. 2008. 1999.2. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7. Bucureşti. Cluj-Napoca. Editura ALL.1. 1994. Corelaţia normelor juridice cu normele morale 7. Teoria generală a dreptului.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice 7. Editura Argonaut. Conţinutul unităţii de învăţare 7. I. 27. Mircea Djuvara. Introducere Acţiunea umană impune normarea. 26. I. Introducere în teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului. 28.3.

la serviciu. A) În primul rând. etc. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. juridică etc. etc. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul normelor sociale: concepte. norme tehnice. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice cu alte norme sociale. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. 8. noţiuni. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. politică. iar altele interzise. principii. norma socială. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. norme politice. Normele sociale sunt foarte variate. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 62 . Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. la şcoală. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Ele fixează. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. în cadrul acestor acţiuni. norme juridice. altele care sunt permise. pe stradă. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. De aceea. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. D) facilită continuitatea vieţii sociale. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. categorii. norme sportive. Din punct de vedere sociologic.2. norme religioase. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. 7. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. morală.conduitei.

la graniţe dintre moralitate şi imoralitate.De altfel. Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine au rău. care există. pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele.noţiunilor specifice disciplinei) . indiferenţă. calitate generozitate. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului. minciuna. milă. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară. orgoliu.3. prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă. în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o protolegislatie socială”. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii. în mare măsură. însemnând individualism. Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale. sinceritate. iubire. devotament. de morală.1. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore.definirea şi înţelegerea sistemului normativ social Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. izolare socială. respectul faţă de ceilalţi. Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive. ipocrizie etc. 7. altruism. dispreţ. răutate. Corelaţia normelor juridice cu normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte. respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile. egoism.3. perfidie. Conţinutul unităţii de învăţare Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura. se impun conştiinţei ca absolut valabile 63 . just injust. la corect incorect. reguli privitoare la bine şi la rău.

îl duce la un purism moral excesiv. Antonescu spune că această noţiune. care ne dojeneşte în mod inexorabil. în schimb. În planul cercetării sociale această viziune a fost deschisă de J. Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei. postulând „bunăvoinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea acestui acord. pe care şi-o formează Kant despre virtute. producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea 64 . Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa.. Acelaşi filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea noastră decât cu ajutorul virtuţii”. Ea porunceşte în mod absolut. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale societăţii. ignorantul ca şi filosoful”. el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine. Kant critică acest punct de vedere. Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract. e un om virtuos. în „Critica raţiunii practice”. din care să rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare. deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”. ea este ca o voce sublimă care impune respect. Dacă se lucrează pentru util. este superioară utilităţii.G. acesta fiind un element variabil. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. ţăranul ca şi prinţul. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv. care în opinia sa este puterea de a rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această lege. binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. Morala este independentă.. în mod radical de util şi de plăcut. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane. Kant. noile cercetări etice caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. el combate. înainte de toate. Rousseau şi Montesquieu.şi implică excluderea oricărei contraziceri”. acţiunea pierde caracterul său moral. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal. Punând în centrul preocupărilor fiinţa umană. Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ. sistemele de morală bazate pe utilitate. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii comunităţii umane: binele colectiv. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament ferm dinainte. explicativ şi normativ ale eticii.J. G. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală. chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm. Morala se distinge. Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. priveşte norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”.

În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere. care sunt esenţiale judecăţii juridice. Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia. În fiecare sistem moral. Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică. O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor în legătură cu morala. în cadrul căreia elementul raţional are rolul preponderent. apare. vinovăţie şi răspundere. unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură.morală şi nu o realitate morală impusă prin norme. cât şi dreptului. reprezentând două valori paralele ale aceleaşi acţiuni. afectivă şi volitivă. Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv. în cadrul funcţiei de apreciere. conştiinţa socială. După cum se ştie. de valorizare a unor fapte umane. între ele existând o coerenţă necesară. conştiinţa juridică. Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. deopotrivă cu dreptul. în cadrul căreia predominant este elementul afectiv. trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale. conştiinţa religioasă. atât moralei. În mod logic. Legătura dreptului cu morala. şi o funcţie normativă în cadrul căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. până la conştiinţa de obligaţie. Dacă morala este relativă. nu putem să nu admitem că atât ea cât şi dreptul au o coeziune inseparabilă. Aceste trei elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei sociale: conştiinţa morală. variabilă şi condiţionată istoric. mai pregnant. conştiinţa politică. în general. prin prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală. Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5. Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. Toate comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptăţii. de 65 . o funcţie de apreciere. care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora. încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare. prin ceea că pot fii inculcate. are o structură tripartită formată din elemente de natură raţională.

omorul. tâlhăria. în societate. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept. la statornicia legalităţii în societate. se conduc în activitatea lor. în activitatea practică. normele morale au o sancţiune specifică. a mustrărilor de cuget ori a scrupulelor de conştiinţă. în celălalt caz). cu ajutorul simţului moral comun. vătămarea integrităţii corporale. datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apărut încă din formele primare de organizare socială. totuşi. în marea majoritate a cazurilor. Între normele morale şi juridice. Ele pot îmbrăca forma regretelor. Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încălcat o regulă morală. Furtul. În orice formă. Legătura strânsa între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică. pe lângă asemănările arătate.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) Obiceiurile (moravuri. o precede. chiar dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către normele juridice. în timp ce morală provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse). pe cea a dreptului. Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept sănătoasa. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. părerilor de rău.a. eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. 7. în comportamentul lor zilnic. În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului. violul. pot fii sesizate şi unele deosebiri. Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. a marginalizării. Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi pedepsite de normele de drept. ş. mergând până la excluderea din colectivitate. Sancţiunile morale exterioare sunt manifestări. a desconsiderării.3. înşelăciunea. prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. Comună dreptului şi moralei. după regulile moralei încetăţenite. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public. Oamenii. El apare în 66 . sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte. Ei simt. dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a individului. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic.valorizare a comportamentului uman. latura axiologică a moralei. Astfel ele se deosebesc prin aceea că.

tradiţia care a ales şi a impus respectarea precedentului bun şi util. Legătura dintre drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli. de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional. În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei. de datini ori de” mode”. Făcând parte din regulile sociale. decât dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie.. statul prin sistemul cunoscut. obişnuinţă şi uz.). de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă. se aflau într-o situaţie dată. obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi comportament social. regimuri antice. uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional. metodă este o repetare a unei voinţe sociale însă de origine individuală. iar încălcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şiş a se dezvolte. oamenii respectând obiceiul ca pe o deprindere din obişnuinţă. Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport. ori de câte ori. Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept. de puterea publică. Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar. pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă. Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunităţii. Profesorul E. Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. însă nu orice obicei a devenit normă de drept cutumiar. Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori împărtăşit de grupul social (familii. asociaţii profesionale etc. datina e repetarea regulate a unei voinţe 67 . statul şi societatea. iar societatea prin obiceiuri. instrumentul cristalizării lor . a unor situaţii de durată.memoria comunitară. fundamental autorităţii lor . Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale. ca un drept pozitiv.mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment dat devine obligatorie. sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunităţii. Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia. Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individual.. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie. Din punct de vedere juridic.

exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate.3. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice. S-a arătat că normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială. În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme sociale. în activitatea lor practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie. Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor. elementar distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează. obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legităţile obiective. că această regulă este conformă cerinţelor tehnicii înaintate.sociale particulare. normele de protecţia muncii etc. În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice. Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect. nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. să devină o normă tehnică. Astfel prin norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura. cu minimum de efort. a căror respectare va fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii.) sunt norme care trebuiesc cunoscute şi aplicate. cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii. au fost sistematic incluse printre normele sociale. 68 . iar. maximum de randament. în sensul lor larg.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice Normele tehnice. Pentru ca o asemenea stabilire. Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică. setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei. Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru. Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative. se poate aprecia că: A. o societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice. acesta fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii. 7. este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor. expresie a unor legi obiective. într-o prezentare sistematică. protecţia muncii etc. exprimată de legile naturale. să le cunoască şi să le valorifice.

contencioasă. normele de protecţie a mediului. multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele din domeniul ecologic. Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale. folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbunătăţirea lor. norme de tehnica elaborării sau de tehnica interpretării dreptului. fără să fie înlocuite cu altele. nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe juridice. Normele tehnice sunt cuprinse şi în 69 . Norma tehnică nu este independentă de morală. tehnologizată şi computerizată. la omorârea unor specii care nu au această destinaţie.). normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea. în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive obiective. în timp ce. în mod obişnuit. Astfel. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare. în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului. Convingerea colectivului de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit. Morala îşi manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică. aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă. normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate. pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării industriale. preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea altor metode de testare. industrializată. Unele metode de pescuit conduc. juridical.B. unii nu le aplică datorită considerentelor morale. Fiind orientate înspre optimizarea activităţii creatoare a omului. al transportului. D. În mod excepţional. Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice.De aceea. Chiar şi modalitatea de sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral. astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă. al telecomunicaţiilor. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de oameni. Ea poate permite sau opri această transformare. etc. etc. al circulaţiei. o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de muncă pe baza standardului profesional. normele de protecţie a băncilor. normele tehnice conduc procesul productiv. datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare număr de consumatori. C. Normele tehnice au un caracter obiectiv. Deşi aceste tehnici sunt mai productive.În societatea modernă. E. Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii. În general. În general.

O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională. noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale. fie împreună cu ele.3. obligaţii) morale ale unei profesiuni. 7. În toate situaţiile se face apel la instanţa morală. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ. aportul lor este redus la normalizarea relaţiilor sociale. “consideraţie” sau “respect” între oameni. Conceptul a avut ecou în medii intelectuale diverse. a prescrie un comportament dezirabil în cadrul unei profesii.Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor. de politeţe. însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale. În sens restrâns. adesea cu spirit de moralitate justiţiară.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”. etc. fiind inserate în tratate sau convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare. Intră în această categorie: normele de bună-cuviinţă. spontan şi ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau de drept. Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea. În sens restrâns.3. putând fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise într-un statut. inclusiv în ţara noastră. de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente. fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice. omul fiind în acelaşi timp obiect 70 . Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane.reglementările internaţionale. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare. exprimată prin “stimă”. se poate cizela şi adânci prin politeţe. Aceste norme se formează treptat. Acest lucru reiese din faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma. pecand convieţuirea odată asigurată. Profesorul E. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înălţime intelectuală. norme protocolare. B. unde este deja utilizat. În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie. fără a exista însă o delimitare precisă. D. fie direct. deontologia este privită ca un ansamblu de norme (reguli.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În sens larg. de cortazie. C. regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează comportamentul oamenilor în societate. putem face următoarea sistematizare: A. 7. Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale.

este abordată sub aspecte variate. Adunarea Generală a O.N. psihicului său personalităţii omului. care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege. „Jurământul lui Hypocrat”. Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră. psihică. Alături de aceasta. fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja. s-au formulat coduri deontologice în domeniul juridic. Asociaţia americană de psihologie a elaborat. pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ. Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra vieţii. bază ideologică a deontologiei medicale moderne sau. din cercetare. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”. rezultatelor şi propunerilor de schimbare. cei care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze demnitatea umană. precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la aspectele deontologice.U. să apere şi să protejeze drepturile fundamentale 71 .) Astfel. grupuri. Remarcabilă în acest sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării subiecţilor. militar. „Învăţăturile lui Solomon”. la cele asupra finalităţii civice a proiectelor. În perioada actuală.şi agent al acţiunii umane. în activitatea de cercetare. Unor persoane sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să poată face apel la instanţe de protecţie. organizaţii. morală. în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie. adevărat mentor de şcoală deontologică. al educaţiei. cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane. de la invocaţii asupra moralităţii individuale. al informaţiei publice etc. În domeniul juridic. comunităţi. socială. Teodosie”. dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui cadru medical. servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale. care au o vechime impresionantă: „Perceptele lui Confucius”. în 1975. Standardele etice ale psihologului.. din asistenţa psihologică etc. fiind o constantă cu tradiţie. „Codul lui Hammurapi”. în 1953. prezenţa ei în amfiteatrele universităţilor medicale. fie din neştiinţă. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. E. materială etc. Tot în România. învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice”. în ţara noastră. Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase. la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al sociologilor. Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni. în îndeplinirea datoriei lor. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de natură fizică. deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită.

fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu dreptul. În acest moment. statutul juridic al cadrelor didactice. organism)”. ceea ce le dă o natură eclectică.ale oricărei persoane. 72 . El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale. grupului său instituţiei purtătoare a autorităţii. atunci când atitudinea. cod moral specific unui anumit scop profesional”. unele valori morale capătă şi o consacrare juridică. Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială. pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei publice. pornind de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul său firesc. Amintim codul deontologic al poliţiştilor. pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie. bazată pe ideea că acestea ştiu. procurorilor. preocupările se centrează în primul rând pe corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei. chiar dacă. Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară (persoană. În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic. să fie incluse în acte normative şi atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. fapta. comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul etichetei. fără a se identifica cu puterea. sau. grup. Întâlnim adesea exprimări orale sau scrise. considerând că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa. Asemenea etichete apar. de regulă. organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”. profesori etc. militare. unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. deontologia este un concept folosit fără un suport foarte bine conturat. etichete puse unor ziarişti. Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de autoritate. Fără un instrument teoretic autentic. sau identificarea falsă a acestui câmp. aşa cum aceste drepturi s-au impus public. Orice autoritate legitimă se bazează pe o investiţie de încredere făcute în contul persoanei. politicieni. etc. de tipul: „a încălcat codul deontologic al profesiei sale”. hotărârea. exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult presupuse. din păcate. medici. Pe de altă parte. decât explicit formulate. dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică. Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor.

iar altele interzise. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. morală. Norma tehnică. Norma religioasă. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. etc. D) facilită continuitatea vieţii sociale. juridică etc. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. etc. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. norme juridice. la serviciu. Norma obişnuielnică. reglarea prin norme a conduitei. norma socială. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. norme religioase. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă.7. Din punct de vedere sociologic. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. norme tehnice. A) În primul rând. Concepte şi termeni de reţinut     Norma morală. în cadrul acestor acţiuni. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Acţiunea umană impune normarea. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna.4. norme sportive. De aceea. norme politice. altele care sunt permise. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Ele fixează. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. la şcoală. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. Normele sociale sunt foarte variate. pe stradă. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Întrebări de control şi teme de dezbatere 73 . politică.

19. b) o anumită ordine morală. Morala reprezintă: a) Idei. Normele obişnuielnice 10.8. b) Un sitem de dogme religioase. c) o contradicţie dintre morală şi drept. unei noi ordini juridice îi corespunde: a) Legea constituţională. În fiecare sistem moral. c) Este filosofia dreptului. Normele organizaţiilor nestatale Teste de evaluare/autoevaluare 18. Bibliografie obligatorie 74 . Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale? 9.. precepte despre bine-rău.

Editura ALL.1. cuvântul “stat” provine din limba latină. cu timpul. 33. Aceste două mari fenomene politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt. Introducere Dreptul este strâns legat de stat. Nicolae Popa. Mircea Djuvara. Bucureşti.4. Introducere 8. în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae''. El a dobândit.2. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.2. În ce priveşte etimologia. Craiovan. Ceterchi. 1994. Veronica Rebreanu. 35. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 75 . el nu prea are sens precis. ci exprimă o anumită poziţie.30. Gheorghe Boboş. 1999. 34. 2003. Bucureşti. Editura Argonaut.3. Cluj-Napoca.3.3.3. 32. 8. Bucureşti.2. Îndrumător pentru autoverificare 8. Editura “Actami”. o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute. Cluj-Napoca.3. Conţinutul unităţii de învăţare 8. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8. Editura Argonaut. Introducere în teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului. Astfel. Forma de stat 8. 2008. 1998. Teoria generală a dreptului. I. Teoria generală a dreptului. faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. 31. de la “status”. I. devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice). Noţiuni generale despre stat 8.1. Elena-Mihaela Fodor. Luat în sine. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale.1. Corina Buzdugan. Editura ALL. Legătura dintre drept şi stat 8.

începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine. prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu. Până în această perioadă a fost utilizat. Din limba italiană. când 76 . politice. deosebită oarecum de regimurile particulare. în engleză “state”.. în special. Conţinutul unităţii de învăţare 8. termenul de “signeurerie”.a. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. cuvântul Status. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului. cuvântul “stat” circulă.tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”). Într-un prim sens. pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic. Legătura dintre drept şi stat timpul alocat este de 2 ore. În perioada actuală. culturale ş. De pildă. 2. În acest fel termenul a intrat în limbaj. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''. fără alte adăugiri şi scris cu majuscule. Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”. delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional. relaţiile economice. mai ales. apărută în 1576).. Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“. Acest lucru s-a petrecut. Noţiuni generale despre stat Cu timpul. În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”.3. termenul de “Republică”. de asemenea.3. în Italia secolului al XVI-lea. A mai circulat. mai ales.1.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. cu două sensuri. (De exemplu. termenul a fost transpus curând în germană “Staat”. în limbajul cotidian. 8. o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli. a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare.

pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex. aparat de stat.spunem: “România este un stat unitar. de modul de organizare al puterii publice. senatorii. cu un relief variat. respectiv “democratic” şi “unitar”. locuit în majoritate de români. în sensul ei istorico-geografic. Între noţiunea de “stat”. în aceste expresii este vorba de organizaţia politică. în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. sau. având un aspect mai concret. cu alte cuvinte. denumită “stat”. în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”. de accentul care se pune. prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic. în 77 . În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe. În sfârşit. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat. în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii. Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic. ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul. În acest sens. deci. de “puterea publică”. politice. În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu. Acest sens este mai restrâns ca sferă. Guvernul. cu relieful lui. este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state. expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei. “putere de stat''. desemnată. funcţionarii publici. numai de o deosebire de nuanţă. delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. ce şi-a construit un sistem de relaţii economice. dar mai profund. prin cele două atribute adăugate termenului “stat”. mai ales. cât şi atunci când este vorba de structura. atât când este vorba de puterea publică. când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate''. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv. putere de stat. “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă. din punct de vedere al organizării sale. ministerele. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni. privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere. culturale. De exemplu. dar privit numai în mod structural. în procesul de abstractizare. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”. Ar fi vorba. ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. formată din totalitatea organelor de stat. aşezat în sud-estul Europei”. o diversitate extremă de forme organizatorice. Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. mai esenţial ca şi conţinut. respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu. Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările. de sensul politico-juridic al termenului. democratic. formată din diverse organe. locuit în majoritate de populaţie românească. din fraza de mai sus. se împletesc foarte strâns. organe cum sunt: Parlamentul. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră. deci de organele de stat.

Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul. în statele contemporane. forma de guvernământ figurează în denumirea 78 . Formă de stat Noţiunea de formă a statului este privită. decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. De aceea. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică. structura. sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme de stat. ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic). termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe. care. se impune clarificarea acestor elemente componente. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”. În mod ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii. Faptul că. cuprinse şi ele în diverse acte normative. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat.” Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept. structura de stat şi regimul politic.împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă. la rândul lui. alteori fiind aleasă pe viaţă. între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. Uneori. la început. instituite sau sancţionate de stat. Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic. toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor. Pentru motivele arătate mai sus.3. ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită. 8. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”. cu claritate. normele de drept sunt instituite de stat. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului.2. Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate. în numele întregii populaţii. căci majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept. dacă nu sunt respectate de bună voie. a căror respectare este obligatorie. de exemplu. uneori prin succesiune. Aşa. adică sunt o creaţie a statului. respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat. de aceea o posibilă definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu. în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ. dreptul. care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii.

în special în cele din regiunile muntoase. ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''. suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. guvernământul aristocratic. De ex. nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale. în acelaşi timp. Aristotel considera că. în mod necesar. Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca. solul. vorbeşte. mai ales. Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic. confederaţiile de state şi federaţiile. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială.: Republica Columbia. referindu-se la formele de stat.oficială a ţărilor. în cadrul relaţiilor internaţionale. Aristotel. 79 . În ţările care au un sol nefertil. forma cea mai potrivită este democraţia. a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei. care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. dimpotrivă. nu au monedă proprie. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal.: Statele Unite ale Americii. Regatul Danemarcei etc. După părerea lui. Polonia etc. fie a unor centre de putere multiple. apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale. subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate. În prezent. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori. ca state compuse: uniunile reale. se instituie. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. ar fi revoluţiile. el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui titular unic al puterii de stat. În democraţie poporul este suveran. statele federale nu au armată proprie. cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile. uniunile personale. care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia. Astfel. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. Franţa.a. însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional.a. etc. respec-tiv înlocuirea unora cu altele. clima ş. un fel de unităţi administrativ-teritoriale. mai curând. “mod de desemnare a agenţilor care exercită puterea ei. Factorii care determină transformarea formelor de stat. decât state propriu-zise. iar în oligarhie. El arată că fertilitatea solului duce. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit. Federaţia Rusă ş. despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura. De ex. În trecut au existat. de fapt. la instituirea unui regim autoritar. Montesquieu. De exemplu: România. În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre.

mai ales în secolul nostru. În viziunea lui. ci însuşi pluripartidismul. Duverger. Legătura dintre drept şi stat Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură 80 . de pildă. Burdeau arată că “ceea ce importă. care. G. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice dintr-o anumită ţară.3. decât cea tradiţională. în una sau alta din aceste tipuri. democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale. locul pe care regimul îl acordă claselor fie favorizându-le . iar pe cele din urmă în antice şi moderne. care accelerează instaurarea noilor structuri. prin norme de drept. G. însă. abordând problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare. rivalităţile lor. Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. destinate să frâneze evoluţia lor.3. El arată că există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia populară. În categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste. ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism. după părerea lui. este cea în: monarhii şi republici. în consecinţă. Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ. dar diametral opuse. situaţia. se pronunţă şi A. Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic. suprimarea sau reducerea opoziţiei. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice. este. Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. însă. Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii. pe de altă parte. arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. natura partidelor de guvernământ. pot să fie democrate sau autocrate. pe de o parte. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii. să le menţină pe cele vechi. 8. în orice caz. În acelaşi sens. stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi. Haoriou. existenţa unui partid unic. şi reacţionare. Astfel. M. în clasificarea regimurilor politice. Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de vedere al formei lor de guvernământ. Ele au în comun numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. cu precizie.Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. spune el. Referindu-se la regimul politic. Burdeau. fie defavorizându-le”. referitor la existenţa unui partid unic. metodele generale de guvernare. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate.

de toate celelalte organizaţii. dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii. se disting prin acest fapt de toate celelalte norme. cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. pentru că. XVI. în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. în realitate ele nu sunt. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli). iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. că este vorba de o discuţie terminologică. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie. XVI. iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană. crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. întotdeauna. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. Au existat discuţii terminologice. Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. la începutul sec. nu este vorba de un dezacord. în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama. 8. de tip european. De pildă. după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Termenilor “drept” şi “stat”.4. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan: 81 . prin aceasta. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere. diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că. întrucât uzează de termeni care nu se opun. Astfel. aproximativ.cu orice noţiune ştiinţifică. însă. Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale. în realitate. atunci când discută. dimpotrivă. secunzii contestă. ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat. apărut. ci sunt diferiţi.

accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul. În ce rezidă legătura stat-drept? 12. Legătura dintre stat şi drept. Concepţii şi teorii despre “putere”. Puterea de stat.  Forma de stat. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat 82 . Forma de stat. Statul ca “putere de stat”. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat 13. “Puterea politică”. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. adică guvernarea societăţii. Întrebări de control şi teme de dezbatere 11. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea. Caracteristici. Concepte şi termeni de reţinut  Interdependenţa stat-drept.1. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept. populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2.  Statul în relaţie cu dreptul. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor.

Droit constitutionnel et institutions politiques. Cernăuţi. funcţia de guvernare. Bibliografie obligatorie 1. Ioan Ceterchi. Mircea Zărie. 1964. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. 1967. 8. Leon Duguit. 2. funcţia preventivă. Traité de droit constitutionnel. Paris. 4. 21. Editura Universul Juridic. Tarangul. Ştiinţifică. funcţia externă. Barthélémy. 1928. 1924. 3. Ed. Bucureşti. Paris. Bucureşti. b) funcţia de reglementare socială. 1991. H. Tiparul Oltenia. vol. d) modul de formare a forţei publice. Bucureşti. funcţia jurisdicţională. Teoria generală a statului.Teste de evaluare/autoevaluare 20. 1998. 12. 83 . 6. Momcilo Luburici. Ed. Teoria generală a dreptului. 1965. 7. E. Ed. Paris. 9. Nicolae Popa. Kelsen. Bucureşti. Ed. 2006. 5. Montchrestien. c) modul de constituire al puterii de stat. Conferinţă. c) funcţia legislativă. 1926. Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat. Politica. 1928. Presse Universitaire de France. Paris. Ed. Institutions politiques et droit constitutionnel. Forma de stat exprimă: a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat. Aristotel. Actami. Bucureşti. I. Droit constitutionnel et institutions politiques. Ch. Structura de stat. funcţia de tratare a conflictelor declarate. Cultura Naţională. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Care sunt funcţiile statului: a) funcţia de conducere. 10. funcţia de legitimare a puterii. 11. funcţia executivă şi administrativă. Traité de droit administratif. Montesquieu. funcţia normativă. b) modul de exercitare al puterii de stat. D. 1921. 1962. Bucureşti. Despre spiritul legilor. Teoria generală a dreptului.

Gh. Editura Ştiinţifică. Bucureşti 1999. Dumitru. C. Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale.Dănişor. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism 9.1. Introducere 9. precum şi progresul lor continuu determinat de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea logică a modurilor de producţie”. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice 9. Bucureşti.1. Editura Oscar Print. alteori sunt folosiţi singular. Teoria generală a dreptului.1. fiecare în parte. Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori. 84 . 1999. I. Luburici Momcilo. pe când francezii indică cultura prin termenul de “civilisation”. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice 9. Teoria generală a dreptului. însă.2. Craiova 1999.3. Craiovan. Curios.13. Bucureşti 2005. D. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură 9. Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context în care se completează reciproc.3.3. că unul din aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura. Teoria generală a dreptului. 15.6. pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”. Conţinutul unităţii de învăţare 9. Editura All Beck. Editura Sibilo. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9. Astfel.3. Ion. în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii. Teoria generală a dreptului.3. peste 180 la număr) au intervertit cei doi termeni. 14.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului 9. De pildă. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic 9. 16.4.3.3.4. Mazilu.3.5. Dogaru. Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.Dănişor. pentru a desemna o anumită realitate. Îndrumător pentru autoverificare 9.

1. termenul de civilizaţie se utilizează. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in civilizaţia şi cultura universală. filosofie ş. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . cât şi normele de comportament în relaţiile interumane. mai ales. În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia. După Ovidiu Drimba. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3.9. îmbrăcămintea. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale.3.definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. muzică. arte plastice. civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori. pentru a desemna totalitatea valorilor materiale. 85 . 9. concretizate în opere literare. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale.3. timpul alocat este de 2 ore. pe o anumită treaptă a dezvoltării lor. 4. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură În limbajul cotidian.2.a. relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor. locuinţa. Conţinutul unităţii de învăţare 9.

instituţionalizată. ale oamenilor între ei în muncă. Cultura corespunde unui mod de a trăi. de lupta pentru viaţă şi spaţiu. cele mai multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi juridice. educaţia şi învăţământul. actele şi operele din domeniul spiritului şi al intelectului cum sunt: datinile. acumularea capitalului. organizarea socială. stratificări şi ramuri profesionale. Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic. familie. toate produsele experienţei păstrează ceva comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund la ceea ce omul caută să realizeze. instituţiile. Fără conceptul de valoare. muzica. arhitectura. 4. economie. se vorbeşte de civilizaţie industrială. 2. Aceste raporturi marchează structurile sociale. producţie. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător. mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la 86 . într-o anume societate. artele decorative sau aplicate. în special. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată Chombart – se pot distinge. operele de ştiinţă. categorii de sexe şi vârste. obiceiurile. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se petrec. oricare ar fi întinderea diversităţii lor. într-un grup ori la un individ. cultură. activităţile economice şi administrative. literatura. în practică raporturile sociale. credinţele şi practicile religioase. În felul acesta. nici o creaţie umană nu poate fi înţeleasă. Acelaşi autor consideră că cultura include atitudinile. filosofie. formele de putere. grupuri etnice. intenţiilor şi planurilor lui. semne) este cel în care puterea este căutată. caracterizată prin formele de civilizaţie şi de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită în care cultura se manifestă. grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale procesul de dominanţă. proprie epocii pe care o străbatem. care duce la destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată să nu mai scape. de semnificaţie sau scop. Aici însă trebuie să distingem societatea organizată. în anumite împrejurări. 3. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale. cucerirea pieţelor. dreptul. sisteme. sub forma prestigiului. militară şi juridică. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale.tehnologia. dobândirea profitului. acumularea de cunoştinţe. De aceea. în măsura în care răspund unor exigenţe ale vieţii practice. pictura. în mod arbitrar. Cu toate acestea. În organizarea economică căutarea eficacităţii. politică. exprimă o dorinţă de putere. Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. mediul înconjurător. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. de a gândi sau de a acţiona. organele de stat. ornamentele şi divertismentele. Raporturile: oameni – natură – societate sunt marcate de concurenţă. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. sculptura. cinci domenii ale societăţii instituţionalizate1. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. limbaj. populaţie.

mai mult. primele reprezentând un progres faţă de secundele. ca obiecte de civilizaţie. sancţionarea infracţiunilor. care. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti. Cultura-creaţie. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi. fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup. are o tendinţă mai mare de stabilitate. În sfârşit. locul poştalionului a fost luat de avion şi tren. Dacă ne referim la civilizaţie. observăm că. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social. Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia. dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai. poate. se renunţă la cele vechi. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice. funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi. Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice. la valorile materiale create de ea.conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu special al vieţii sociale. unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii. în mod linear pornind de la inferior spre superior? De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri. civilizaţia evoluează mai rapid. valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi. cultura este mai conservatoare. de moduri de producţie. şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor. S-ar putea spune. constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. într-un mod particular. pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. de familie. de forme de muncă. în acest domeniu. a celor economice şi financiare. create în cadrul transformărilor tehnice şi economice. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale. blocurile moderne au înlocuit bordeiele. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte 87 . 5. adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. că ideea de progres este proprie. a raporturilor de muncă. se zboară în spaţiul cosmic. Prin ele subiectul poate deveni un actor. pe când altele sunt indiferente acestui proces.

Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”. criteriul economic. iar momentele de linişte. o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă. Un moment important în dezvoltarea vieţii economice. În jurul acestui conducător militar se formează. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. apariţia agriculturii. Problemele privitoare la procurarea hranei. în domeniul culturii. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. triburi. a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi. dezvoltarea condiţiilor de viaţă. din rândul celorlalţi membri ei. o suită de dregători militari. o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii. datorită dezvoltării condiţiilor de trai. aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii. Valorile mai vechi. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. triburi. pe baza legăturilor de rudenie. asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor.3. printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor. aleasă drept conducător. cu timpul ea este împinsă de către bărbat.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi. De unde. a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. 88 . În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau. fratrii. era persoana cea mai în vârstă. în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. Cât priveşte cel de al doilea criteriu. şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. Cu timpul. la început singura detaşare admisă de colectivitate. 9. de sânge. Dimpotrivă.mereu. unele dintre ele. o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. pe planul al doilea. din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane. de pace constituiau o excepţie. la conducerea unor colectivităţi: ginţi. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie. descendenţa socotindu-se pe linie maternă. În aceste condiţii. nu se perimează. De la vite. în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic. cu timpul. epocă ce a purtat numele de “matriarhat”. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. prin natura preocupărilor sale. a meşteşugurilor. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei.

triburile. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea. precursorii iobagilor de mai târziu. un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor. Aceştia erau agricultori. În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii 89 . Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii. ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL. cu legături teritoriale. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această întruchipare a bogăţiei ca atare. pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei publice sau a puterii publice. au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile.metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici. erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. Pentru a ilustra cum a apărut. Toate aceste schimbări. Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi. se întâlnesc diferite clase şi grupuri sociale de oameni liberi şi semiliberi. iar apoi Clistene. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. oameni eliberaţi din sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman). Cu timpul. care conţine întrînsa. îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. a circulaţiei monetare. pe baza locului de domiciliu al populaţiei. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor. organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două exemple: Grecia şi Roma. ajunsă la un anume grad de dezvoltare. Un prim moment îl constituie înlocuirea vechilor legături de rudenie. drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii. fratriile. Aceste două trăsături ale societăţii. Două momente sunt mai importante atunci când vorbim de aceste transformări. care s-au petrecut în societate şi multe altele. cu conducerea societăţii. de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. negustori. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare. toate celelalte mărfuri. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi guvernaţi. meseriaşi. în perioada dezvoltării societăţii sclavagiste. în antichitate. În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare importanţă o serie de reforme în Atena. nu erau membrii ai ginţii. La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. Numărul sclavilor creşte. În Grecia Antică. întrucât stăteau în afara ginţii respective. într-o formă ascunsă. în mod istoric. care se desprinde din rândul celorlalţi membrii ai societăţii. în mod simţitor.

Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti. Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena. În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni).n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi. care au reprezentat.n. învestit cu puteri excepţionale. iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării. proprietarii de ateliere. Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. o a doua din împrejurimile oraşului. de fapt.). iar funcţii superioare (arhonţii.n. iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului. care a înfăptuit o serie de reforme. a clasei stăpânilor de sclavi. ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive.proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă.e. În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec. cei mai săraci dintre ţărani. mai ales în sec. Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene. corăbii şi cămătarii. Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent.e. în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi). Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat.. deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. ales arhonte în anul 594 î. în anul 509 î. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă. VII î. El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial. Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale. iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi). nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale.VI î.n. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică. iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară. dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive. un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice. care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi. încercând să ia puterea în mâna lor. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate.e. Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti. a fost împărţită în trei tritii. Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii 90 . ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile.e. Fiecare filă. la rândul ei. în funcţie de avere.

Aceasta a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui. Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare. Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări primitive. sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte. El a împărţit pe toţi cetăţenii romani în cinci clase sociale. Centuriile erau atât unităţi politice cât şi militare. În aceste condiţii. ştergând legăturile de origine ale poporului. obţinute sub forma unui impozit specific. cea a cavalerilor. oamenii regelui. din punct de vedere al apariţiei statului Roman. 2. şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. dar accentuând diferenţa de avere. grăbind. Se cunosc următoarele moduri de apariţie a puterii publice: 1. a fost împărţirea administrativ-politică a teritoriului Romei. În aceste societăţi acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea războaielor. erau monopol al regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. Regele îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare. nu mai era suficient pentru înfăptuirea constrângerii de către cei avuţi. în felul acesta. Reprezentanţii puterii publice. sfatul bătrânilor. comerţul exterior. se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii. în funcţie de avere. extracţia de minereuri. procesul de formare a statului sclavagist roman. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul. Babilonul şi mai ales Sumeria. cu exercitarea constrângerii. care se desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu guvernarea. organizat potrivit condiţiilor războaielor neîntrerupte.economice. Rolul acestei categorii speciale de oameni. Produsele meşteşugarilor producători de mărfuri. urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei. iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti. Cei care posedau averi mai mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte. Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste 91 . În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. Din acestă cauză creşte mai mult rolul regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de funcţionari regali. fiecare clasă era grupată pe centurii. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi în Asiria. sau figurează cu numele lor şi numele tatălui. La rândul lor. mai ales în economie. a fost deosebit de însemnat. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. Dar faptul care interesează cel mai mult. din fondurile de pământ ale obştii. Mărimea averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. El a împărţit întreaga zonă în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice. Vârfurile oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice.

lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate. asiriene sau seleucide). urmate de anumite reforme la care ne-am referit mai sus. care se autoadministrează. în favoarea altora. în special. sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice. şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice. În jurul templelor se creează gospodării mari. în acest fel. 4. Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale. iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate. statul. chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi observată la Roma. iar cei din urmă “muskenum”. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii). se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. statul. care trebuia să asigure bunăstarea obştii. până la sfârşitul perioadei sclavagiste. deţineau şi pământ. nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”). victoria populaţiei venetice fără drepturi – plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului. erau deci şi “muskenum”. 5. ei făceau parte din mai multe obşti. două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale. pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane. de obicei marele preot. la popoarele 92 . 3. Aşa a apărut puterea publică. care făceau parte din obşti. Tigrul. sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură. Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat. care la început sunt lucrate de către membrii obştei. însă. cu unele modificări. în acest fel. ele s-au menţinut. Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară. În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii. Regele numea un conducător. Marii demnitari. Aici. iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice. a cetelor conduse de regele preot care. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. nu prestau ei înşişi munci. Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi. apariţia puterii publice s-a născut din contradicţiile care au apărut în sânul societăţii. În Atena. în bună măsură. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine. după cum s-a putut vedea.

precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor. se referă la procedura de judecată. El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie. însă. În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere. dispoziţii privitoare la construcţii. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii 9. Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei. întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. Ea a urmărit întărirea armatei. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti. a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior. familiei şi succesi-unii. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic În acest context vom lua ca exemple: Egiptul. la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli.n.3. să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon. sunt expuse fără suficiente generalizări. India şi China. Cel mai important monument legislativ al Babilonului. iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului. în anul 1902. primul legiuitor a fost Menes. XIII î. Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane.e. Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi. Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase.germanice după cucerirea Romei. În Egiptul antic. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu. Babilonul. În sec. în cadrul codului. 93 . În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor.n. Gautama. Apastamba. care era format din 8 cărţi. În legile lui Hammurabi erau reglementate. munca sclavilor ş.e. să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor. care numără în total 282 articole. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. Problemele juridice. însă. Această lipsă. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. care constituie partea introductivă a codului.). transpor-tul maritim. repararea prejudiciului cauzat etc. în cadrul codului. etice şi juridice. o parte din articole erau şterse. infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor.3. Narada. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec. În textul găsit la Suza. Primele articole.. VIII î.a. furtul de femei. îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”. de asemenea. îl ocupă reglementarea proprietăţii. Un loc important.

El cuprinde probleme privitoare la structura de stat. la o serie de contradicţii în drept. Editarea Codului de legi al lui Manu. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist. Legile lui Manu. cuprinzând 3000 de articole. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare.e. dar ei nu erau prea numeroşi. V-IV î. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu. din nevoia de a cultiva pământul. reflectă această luptă. în timpul regelui Aşoca. fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani şi budişti. precum şi la dreptul penal şi civil. Edictarea. la nesfârşit. în mod firesc. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. codificarea făcută de Li-Kui. în sec. statul. “strămoşul oamenilor”. în special. VI-V î. Budismul.e. a unui noian de legi. În ce priveşte puterea publică. unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. aşa-numita “şcoală a legiştilor”. O intensă activitate legislativă întâlnim în China.Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii: a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit. b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale. acesta fiind. un cod penal. O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului. după cum s-a văzut. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”.n. economice şi juridice. Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate. c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat. prin codificare. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi. din antichitate. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. În Orientul Antic este vorba mai mult de un 94 . la început în cadrul obştilor săteşti. la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut. religie de stat. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică). Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. la procesul de judecată. născut în sec.. V-IV î. Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. În afara colecţiilor de legi. devine apoi. un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. în special.n. a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor. în China antică a dus. În China. îngreunând în mod serios aplicarea lui.n.. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut.e.

3.e. formată întotdeauna din doi regi. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice. prin intermediul legislaţiei elaborate de el. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti. drept răscumpărare. care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. pe care le-am cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat. aruncarea în prăpastie sau sugrumarea. În Atena. 9. Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. Cu toate acestea. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. În sec. la început a predominat dreptul nescris – obiceiul.n. Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el.n. Dracon a fost cel care a elaborat. pentru prima dată. IV î. alungarea din localitate.sclavaj domestic. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal. o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor. Atimia era o pedeapsă foarte gravă. unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci Efori aleşi de Adunarea Poporului. La începutul sec. S-au descoperit. pedepse infamante ş. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie. două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor. Acestea sunt Sparta şi Atena. nu au ajuns până la noi. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ. însă. celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate.a. în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi. VI î. care admitea donaţia şi testamentul. armata. Sfatul bătrânilor (Gherusia). rudelor celui ucis. În Sparta.e. Organele de stat. Legile lui Dracon erau deosebit de severe. legi scrise în anul 621 î. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. lipsirea de drepturi (atimia). dezvoltarea comerţului şi a 95 . în special.n. Legile elaborate de el. întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat.e. mai importante. Puterea aparţinea. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani.4. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon. în Sparta. în realitate. Adunarea Poporului (Apella). erau: Regalitatea. Eforii.

n. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. Areopagul a primit sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de ocupaţie. al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii.3. se refereau la o categorie nedeterminată de persoane.. sunt câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii. De obicei. c) Începând din sec. de obicei. legea a început să devină principalul izvor de drept în Atena. În timpul lui Solon. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. Cele mai frecvente edicte erau cele ale pretorilor. Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o formă indirectă a hotărârilor împăratului.n. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi întreţină tatăl. Ele purtau.5. două comisii formate din câte 10 membrii (decemviri). Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care nu aveau copii de sex bărbătesc. spre deosebire de “psefisme” care erau hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete. pretorii aduceau anumite modificări legii. eventual. ele erau valabile timp de un an. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii. pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care mai adăugau. termen pe care era ales pretorul respectiv. ceva. Sub presiunea plebeilor senatul a numit. la bătrâneţe. Împăratul ţinea o cuvântare 96 . Astfel. care sunt atribuite lui Solon. I şi până în sec. obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti. 9. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de “Legea celor XII table”. Până la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni. numele iniţiatorului lor. dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a creat un alt mijloc de existenţă. care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma. În sec. DREPTUL ROMAN a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table. apărută în anul 450 î. b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. În activitatea lor de aplicare a dreptului. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”. V-IV î. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii.e. pe rând.a. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general. De regulă. dreptul de proprietate ş. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A. III hotărârile senatului au devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit “senatus-consulte”. Dintre dispoziţiile de drept civil.meseriilor în Atena.e. care a coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de “dreptul civil”.

În această ordine de idei. La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. din care cauză s-a numit şi Breviarum Alarici”. popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe teritoriul fostului imperiu roman de apus. “Comentariu asupra legii celor XII table”. Ea a apărut în anul 506. din anul 475. În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele jurisconsulţilor romani. În perioada imperiului. în timpul împăratului Augustus. Cele mai importante lucrări bazate pe operele jurisconsulţilor romani. Astfel. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec. juriştii nu se mai refereau la senatus-consult. însă.a. În vederea unei mai bune aplicări a legii. d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile imperiale”. sunt cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”. o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe concrete. În anul 426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”. În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii. întocmite din ordinul lui Justinian. a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a celor barbare. Paul. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept). iar vechilor locuitori ai statului roman (băştinaşii) li se aplicau legile romane. II capătă putere de lege. Posibilitatea invocării acestor din urmă autori. denumite astfel după numele celor care le-au întocmit. care cuprindeau constituţiile imperiale. s-a împletit cu dreptul roman. decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. Cele mai cunoscute sunt: Codul Gregorian. se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor. în procesul elaborării lui. În secolul V. Sextus Cecilius Africanus şi pe Gaius. precum şi a autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. multă vreme. adesea. ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat. Codul Hermogenian şi Codul Teodosian. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor de drept întrucât. în timpul lui Alaric al II-lea. e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă “Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). şi. Dintre jurisconsulţii acestei perioade mai amintim pe: Paul. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius. o codificare a legilor romane intitulată: “Lex romane vizigotorum”.în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o hotărâre proprie. care a scris şi o istorie a dreptului roman. Acestea s-au numit jus respondendi. 97 . Aceste colecţii au luat numele de coduri. În perioada migraţiunii popoarelor deci. era condiţionată de prezentarea operei lor în original. Operele lui cele mai însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. în ordine cronolo-gică. cel mai important jurisconsult roman a fost Papinian. care a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici: Papinian. Modestinus şi Gaius. “Comentariu asupra edictului provincial” ş. la vizigoţi întâlnim “Legea lui Euric”. Dreptul acestor popoare. persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li se aplica legea regatului lor. în perioada migra-ţiunii popoarelor. Ulpian şi Modestinus. de asemenea. Cu timpul aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri.

c) perioada imperiului din anul 27 î. în Evul Mediu. 98 .. .“Practica Forensis”.n. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică. din anul 516. pentru a da acestora un caracter mai unitar. La ostrogoţi întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat “Edictum Teodirici”. 9. până în 476 era noastră. două codificări. şi o codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”.“Marele cutumiar al Franţei”. b) perioada republicană de la 509 î.6. care începe odată cu întemeierea Romei. cu polisurile greceşti. O codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”.n. Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci. întâlnim următoarele încercări de codificare: . 3) Bula de aur germană.n.3. dacă făceau parte din aceeaşi categorie socială.n. în Franţa. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti.e. dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade: a) perioada regalităţii. B.. asemă-nătoare. din punct de vedere al organizării lor. DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU a) Legi cu valoare constituţională: 1)“Magna Carta Libertatum” 2) Bula de aur maghiară. el a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege. de asemenea. anul 753 î. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”.În statul burgunzilor se întâlnesc. STATUL ROMAN În ce priveşte statul roman.e.e. 6) “Legiuirile Bizantine”. Astfel. Cu timpul. şi ţine până la înlăturarea regilor.e. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism Cel mai important izvor al dreptului. l-a constituit cutuma. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume. pe măsura dezvoltării feudalismului. anul 509 î.

La început. Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din afară.). ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. 99 . normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter.a. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. Aplicarea unor asemenea norme nu mai putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. aplicarea normelor de drept. Specificul ştiinţelor juridice. istoria ş. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. a dreptului penal. De asemenea. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi. Despre un act. interpretarea lor. unele norme de conduită din comunitatea Dreptul.). cu un termen mai general. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. guvernanţii. etnografia. unele dintre ştiinţele auxiliare. face obiectul ştiinţei dreptului. ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin colectivitate. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. de regulă. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 APARIŢIA DREPTULUI. ştiinţa dreptului. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor care nu se supun normelor instituite de puterea publică. chimia. De exemplu: medicina legală. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. psihologia. puterea publică. dau naştere. după cum se va vedea. a. politologia. reglementat de norme de drept. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus.4. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca.). societate şi gândire. potrivit normelor de drept. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. medicale. statistica judiciară etc. acela de “juridic”. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate.9. delimitările produse pe baza criteriului de avere. În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii. Astfel se spune despre un raport social. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil.). ştiinţe de graniţă. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. organizatorice etc. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. sociologia. cibernetica etc. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. biologia etc. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. că este “un act juridic''. aplicarea constrângerii. Privită în contextul general al activităţii umane. executivă şi judecătorească. că este “raport juridic''. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. ştiinţe generale (logica. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. educaţionale. astrofizica. administrativ ş.). fizica. matematica. În locul vechilor obiceiuri. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. care produce consecinţe pe planul dreptului. edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. dreptul administrativ). biofizica).

procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă Concepte şi termeni de reţinut      Cultură şi civilizaţie. b) ştiinţele juridice istorice. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism. Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp. Poemele homerice. primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice. fie pe anumite părţi care grupează normele. Întrebări de control şi teme de dezbatere 14. dar cu un conţinut nou. nu utilizează cuvântul “lege” (nomos). primitive. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice. Pe teritoriul patriei noastre.Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului? 15. filosofia dreptului. concretă. edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze. Cu timpul.. Dreptul roman 16. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice. grupate pe baza obiectului lor comun. Legea celor XII table 100 . pe teritoriul de astăzi al ţării noastre.). Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii. La începuturile ei. de pildă. care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei. uneori. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. De exemplu. fie în evoluţia lor istorică concretă. Uneori autoritatea publică intervenea direct. sociologia juridică. Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice. dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului. Statul şi dreptul în Orientul Antic. lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice.. impus de către guvernanţi. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. După cucerirea Daciei de către romani. Primele legi scrise. dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. singurul mijloc de apărare a intereselor private. dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. violenţa a constituit. ci noţiunea de “dreptate” (dike).

Bucureşti. Hanga. 3. 8. Drimba. Avdiev. Ed.. Traducere de Ioan Mihăilescu. 6. 2. b) codul Hermogenian. Legea lui Manu. I.I. III. 4. Ştiinţifică. vol. vol. de T.Teste de evaluare/autoevaluare 22. Cultura şi puterea. 23. Vladimir. Ştiinţifică şi Pedagogică. Codul lui Hammurapi. 1948. Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic). Paul Henry. Bucureşti. Negoiţă. Bucureşti. I. Gaudemet. Ed. 7. Istoria culturii şi civilizaţiei. Ed. Ovidiu. Banu. Bucureşti. 1920. 1935. Paris. 1967. Bucureşti. 101 . V. Istoria generală a statului şi dreptului. Trad. c) codul legilor lui Manu Bibliografie obligatorie 1. II. Ed. Ogiz. Institutions de l’antiquité. 5. Politică. b) Mircea Djuvara. Jean. 1982. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian.. Chombart de Lauve. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum: a) codul de legi elaborat de Bochoris. 1948. Filosofia Orientului Antic. Bucureşti. I. Didactică şi Pedagogică. c) Ulpian.

1966. dar nu se referă. Ed. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat 10. Bucureşti. 16. Glasson. 11. Documente celebre ale istoriei. Magna Carta Libertatum.9. 13. Bucureşti 2004.2. printre care aminteşte: Adunarea Generală.1. Bernard. Teoria generală a dreptului. de fapt. Momcilo. adoptarea legilor.3. E. Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel. Teoria generală a dreptului. în sensul istorico-geografic (ţară). Istoria generală a statului şi dreptului. în mod necesar. Îndrumător pentru autoverificare 10. 9. Luburici. pronunţarea pedepsei cu moartea ş. Actami. 102 . Ed. Popa. care în lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului. a unor organe cu diverse atribuţii. la problema separaţiei puterilor în stat. Schwartz. Histoire du droit et des institutions de la France.1. nr. Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat. Editura Universul Juridic. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10. David. 1891. Paris.1. 1971. 1991. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. 1998. Nicolae.3. iar pe altele numai unora dintre ei”. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat 10. Introducere 10. cu încheierea şi denunţarea tratatelor.3. Franţa. 14.3. Paris. În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10. The American Heritage History of the Law in America. Bucureşti . 10. Ioan. Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc. Cluj. în “Magazin Istoric”. Aristotel scria: “Aici trebuie să se apuce.2. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Formele de guvernământ în Anglia.a. una din căile următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi. SUA 10. René. 1970. Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii.Bădescu Mihai.3. tuturor cetăţenilor. Les grands systčmes de droit contemporains. ori a le împărţi şi a le încredinţa pe unele. 15. 12. Gheorghe. Boboş. Teoria generală a dreptului. Ceterchi.4.

în care el se referă la trei puteri: legislativă.1. Ea aparţinea tot regelui. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke. 6. întrucât el era cel care elabora normele de drept. de a face pace şi a încheia tratate.3.2. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război. Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să 103 . Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului.10. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. Conţinutul unităţii de învăţare 10.definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei puterilor. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”. 10. executivă şi federativă. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune puterea de stat Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege.3.

nu reprezintă. ci o constatare a modului de organizare a statului englez din vremea sa. căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un stat bine organizat. susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial.. Astfel. aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. ca un accesoriu al puterii legislative”. În acest sens. pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ. “. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată. După cum se poate observa. Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare. El abordează această problemă 104 . precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative. puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. acesta ar fi despotic. este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte. a separaţiei puterilor în stat. în lucrarea sa “De l’esprit des lois. După părerea lui Locke. care nu au între ele nici o subordonare”. ar avea în mâini şi puterea să le execute. Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori. în concepţia lui Locke. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat După părerea lui Montesquieu. va anihila toate celelalte puteri”. După adoptarea lor. al cărui cetăţean era. În concepţia lui Locke. care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi. Cel care a elaborat construcţia teoretică. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. dar. după cum s-a văzut. adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat. din concepţia lui Locke lipseşte puterea judecătorească. deoarece. spune el. mai degrabă. aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”. prin judecători imparţiali şi cultivaţi. el precizează: “cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile. “puterea judiciară se înfăţişează. dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop. în special la separaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. rămasă clasică. promulgate şi cunoscute de popor. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ. Părerile lui se referă. totuşi. puterea executivă trebuie să revină monarhului. el înclină spre o preponderenţă a puterii executive. a fost Montesquieu. fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul. În acest sens. “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite.fie concentrate în mâna unei singure persoane. consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi.. el scria: “tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. de fapt. puterea executivă şi puterea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că. o teorie abstractă. iar nu prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”).

Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o anume funcţie în principal. lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma iniţiativei legislative. Primele constituţii ale statelor Massachusetts. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în special dintre legislativă şi executivă). Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt responsabili în faţa lui. dar prin intermediul majorităţii parlamentare. este explicată în doctrină şi prin modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri. când le separă. În schimb. altul picioarele şi nimic mai mult”. aflate în această perioadă în plină organizare constituţională. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative. sub forma lui tripartită: puterea legislativă. în mod necesar. când confundă toate aceste părţi. în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea. el a fost înscris în Constituţia statelor federale. Virginia. care aparţin. în care există domnia dreptului. Maryland. În acest sens. El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă. de justiţie şi de război. unui stat constituţional de drept. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri. mai ales între puterea legislativă şi cea executivă. Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. Explicaţia pe care o dă. ea participă. Ei o împart în forţă şi voinţă. au introdus în cuprinsul lor acest principiu. în drept de impozit. dar în forme specifice. În concepţia lui. însă. nici separaţia puterilor determinată nu are Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate. în mod egal. executivul iese din alegeri. s-a recunoscut dreptul puterii 105 . Mai târziu. la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate teoretică şi practică. Din punct de vedere teoretic. el a fost considerat ca o sursă a libertăţii politice. Ele colaborează strâns la bunul mers al statului.considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. Colaborarea. altul braţele. participarea parlamentului la activitatea executivă este mai limitată. acestui fenomen. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. New Hampshire. în care unul ar avea ochii. el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său. executivă şi judecătorească. unde este asigurată demnitatea persoanei. este alta. executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”. participarea la discutarea proiectelor de legi şi votarea lor. la funcţia exercitată de celelalte. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra celuilalt o acţiune reciprocă. Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. în puterea legislativă şi puterea executivă. În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată. o împart în obiectul său. Astfel. ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească.

a) Camera lorzilor.. guvernul are rolul de a veghea cum.A. Potrivit părerilor lui. Cu preţul acestei discipline. astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. formulele parlamentare au putut să fie menţinute. puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să fie motorul statului. şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. Astfel. aparatul de stat şi forma de stat. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat. cazul S. Anglia este o monarhie constituţională. care are o structură bicamerală. republica prezidenţială. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe. cazul Angliei. prin activitatea sa spontană şi permanentă. nu era stabil. formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile. dar ele sunt în parte goale de substanţa lor. însă. continuă şi cu caracter tehnic. Franţa. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord. organele executive şi organele judecătoreşti 10. Uneori.2. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier. De aceea. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. Guetzevich arată: “un decret. regulamente. Unii autori subliniază chiar importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă. care să reglementeze anumite domenii de activitate. cazul Franţei.U. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă. o ordonanţă prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea. el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure. şi republica parlamentară. Numărul lorzilor. ordonanţe etc. bunul mers al statului. cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. În secolul al XVII-lea s-a 106 . având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar. şi încă nu sunt întotdeauna observate”. În cursul secolului al XX-lea. ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia. un regulament. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament. în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată. Formele de guvernământ în Anglia.executive de a elabora şi ea acte normative. decât o măsură legislativă”. ordine. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord. Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt: A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul. Asemenea acte normative sunt: decrete. cu timpul. SUA Ca formă de guvernământ. de administrarea justiţiei. cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană.3.

El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. b) Camera Comunelor. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”). În domeniul judiciar. În prima sesiune a noii legislaturi. Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. care poartă denumirea de “speaker”. În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei. proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate. din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. după împrejurări.încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu. dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv. aşa cum se prezintă astăzi. a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor. Camera Lorzilor şi-a păstrat. care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare). este rodul unui şir de modificări legale. în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. În materie de legiferare. Organizarea şi funcţionarea ei. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră. dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. a fost redus la doi ani. numărul votanţilor a crescut cu un milion. În prima calitate. libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. modificată competenţa Camerei Lorzilor. ea putea să se transforme. puşi sub acuzare de Camera Comunelor. În 1911 a fost. Înainte de adoptarea acestui act. fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. De altfel. Camera Comunelor îşi alege un preşedinte. prin Actul despre Parlament (Parliament Act). În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor. Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. în urma legii din 1911. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. Au fost reduse atribuţiile legislative. în 1867. În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală. în urma unei reforme electorale. drept care se menţine şi se respectă şi astăzi. Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea. care va deveni şi membru al Camerei superioare. În momentul în care a fost numit în această funcţie. în materie de legi financiare (“Money Bill”). cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre. Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut. iar drept rezultat al acestei reforme. înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. Astfel. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor. el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor. iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. Potrivit noilor reglementări. De menţionat că. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor 107 . însă. aproape toţi muncitori din oraşe. din nou.

fie a mai multora. denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici. în general. naţionalitatea. şi în special în probleme bugetare. determinarea crimelor şi delictelor. acest organism ia denumirea de Comitet de Credite. garantarea libertăţilor fundamentale. în anumite cazuri. care punea bazele Constituţiei Americane. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale. În Convenţia de la Philadelphia. În prezentarea lui.UA. politicienii americani au susţinut că competenţele între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de Constituţie. regimul impozitelor. fie în mâinile câtorva oameni. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în Statele Unite ale Americii. comitetul nu mai este prezidat de speaker. însă. starea şi capacitatea persoanelor. Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. Este interesant de 108 . Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte. În alte domenii. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini. cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice.îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere. Comitetele permanente şi celelalte comitete. S. obligaţiile civile şi comerciale. Din această cauză. o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958. problemele învăţământului şi regimul proprietăţii. FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat în Franţa. Este format din două camere: Adunarea Naţională şi Senatul. ci de preşedintele comitetului. să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”. fie ereditară. în mod just. de către speaker-ul ei. lăsând posibilitatea ca. statutul persoanelor în dreptul privat. cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. Acestea sunt. s-a dezvoltat şi el în mod istoric. se spunea: “Acumularea tuturor puterilor. Cele mai importante proiecte de legi sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere. legea elaborată de Parlament vizează principiile generale. al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. principiile dreptului penal.) A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. De această dată. reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. prin cucerire sau prin alegere. legislativă. Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei Comunelor. Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă originală în Statele Unite ale Americii. drepturile reale. Hamilton scria: “În această guvernare dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. drepturile civile. Acest comitet are o competenţă exclusivă în materie financiară. Parlamentul. poate. dreptul la muncă şi legislaţia socială. Atunci când examinează cererile de deschidere de credite. fie în mâna unui singur om. procedura penală. bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi Senatul)”. Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor.

Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. care înainte nu aveau acces. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative. La activitatea legislativă mai participă. proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru. Constituţia din 1958. Guvernul. în mod excepţional. Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii. Preşedintele Republicii. este condus de prim ministru. Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social. care este un organ de natură jurisdicţională. pe membrii guvernului. să fie nu legile. la propunerea primului ministru. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului. ci de Consiliul Constituţional. prin arbitrajul său. În mod treptat. al integrităţii teritoriului. există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta Curte de Justiţie. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. care judecă 109 . în numele guvernului. De regulă. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa. El asigură. pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare.observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el. precizează că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei. Consiliul Constituţional. în activitatea sa permanentă. Consiliul de Cabinet şi Consiliile interministeriale. În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între Consiliul de Miniştri. Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru. trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. 2. primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale. funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor guvernului. în viaţa de stat a Franţei. competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. Primul ministru poate. Împotriva lor nu există nici o cale de atac B) ORGANELE EXECUTIVE 1. 5. numeşte şi schimbă din funcţie. Preşedintele este garantul independenţei naţionale. să suplinească pe Preşedintele Republicii. membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări. totuşi. în afară de Parlament. al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. Deşi guvernul. sub preşedinţia şefului de stat. inclusiv secretarii de stat. ci decretele elaborate de guvern. în art.

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei. Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ. Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului. Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului. 10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”. B) ORGANELE EXECUTIVE Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei, conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

110

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat. O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art. 92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ, menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Concepte şi termeni de reţinut     Separaţia puterilor in stat, Organe legislative, Organe executive, Organe judecatoreşti.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

111

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei

Teste de evaluare/autoevaluare

24. Organul legislativ al Angliei este a) Parlamentul b) Guvernul c) Organele administrative; 25. 26. 27. 28. Principalele puteri în stat sunt: a. Consiliile judeţene; b. Prefecturile; c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.

Bibliografie obligatorie

112

Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11. Paris. 5. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11. 4. Ed. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului.4. John Locke. 6. Ştiinţifică. Editura Dalloz. Bucureşti.2. Introducere 11. Essai sur le pouvoir civil.2.1. Constantele statului în sens istorico-geografic 11. Jean Louis Bergel.3. Conţinutul unităţii de învăţare 11. Introducere CONSTANTELE STATULUI Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic.1. de constante ale statului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate 113 . Gheorghe Gheorghe. 1964. Ed. Montesquieu. Bucureşti.1. Pierre Lalumičre et André Demichel. De l'esprit des lois. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune problema constantelor statului si dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Paris. 2. Paris.2. 1952. 3. 1966. 2004. Separaţia puterilor în stat. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1976.3. 11. Constantele statului în sens politico-juridic 11. Îndrumător pentru autoverificare 11. Théorie générale du droit.3. şi în sensul politico-juridic. Traité de droit constitutionnel. Paris.definirea şi înţelegerea noţiunilor. 8.1. 1921. Les régimes parlamentaires européens. Leon Duguit.

în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui. aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu. ape.3. socio-economic. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului . timpul alocat este de 2 ore. iar nu teritoriului însuşi. vestigii ale trecutului. zăcăminte minerale. Teritoriul reprezintă cadrul natural. o serie de bunuri materiale: păduri. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu. cât şi istorico-geografic.a. politic şi spiritual. politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale.teritoriul . Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice.3. În domeniul ştiinţelor sociale. culturi agricole. deci. pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic. socio-economice. care suscită reacţii şi acţiuni. costume ale unei comunităţi umane ş. spaţiul geografic propriu statului. într-o anumită măsură. inclusiv apele teritoriale. atât în sensul lui politico juridic. prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru. stilistice. obiecte de artă. politice şi spirituale. atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. de asemenea. Pe teritoriul respectiv există. cum ar fi: specificul socio-economic. politic şi spiritual. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic. El nu este decât un cadru fizic.” poate avea valoarea unei expresii figurative. Alte elemente însă. subsolul şi spaţiul 114 . prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz. noţiunii de teritoriu i s-a atribuit. Teritoriul cuprinde. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu. Totuşi. şi un înţeles etnic. unelte de muncă.cu statul în ansamblul lui.1. monumente istorice. Constantele statului în sens istorico-geografic a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul. clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu. uneori. şi anumite elemente etnice şi economice. În domeniul ştiinţelor juridice. construcţii industriale.Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Constantele statului. şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale. întinderile de apă. 11. dar nu ştiinţifice. politic şi spiritual. Conţinutul unităţii de învăţare 11.

ofiţeri etc. sau cu un alt termen. care nu erau legate încă de un anumit teritoriu. judecători. mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat. diverse populaţii. Unii dintre deputaţi. au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii. în sensul politico-juridic. de funcţionarii publici? Deputaţii aleşi pe baza votului universal. munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persoane. făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale. Mediul geografic. pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale deosebite. Activitatea lor. rădăcini. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe. hotărâri care. Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat. specializată. voie. Constantele statului în sens politico-juridic Dat fiind faptul că statul. dacă nu sunt respectate de bună. Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural. procurori. deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. plante. a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate. Trebuie menţionat faptul că. senatori. care sunt subvenţionaţi de partidele ai căror membrii sunt. politicienii de profesie. exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele Republicii. atribuţii care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. direct şi secret îşi desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională. În felul acesta. egal. ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie. mai ales după descoperirea metalelor. se impune definirea noţiunii de organ de stat. pentru a exista. îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. fără îndoială. În acelaşi timp. au jucat. deputaţi. apoi. un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă. pentru perioada în care îşi desfăşoară activitatea. are un caracter politic şi un caracter reprezentativ. a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu. cu care să acţioneze asupra naturii. Din punct de vedere economic. la situaţia de nomad. cu timpul. el furnizează oamenilor cele necesare traiului. funcţionari. dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale.aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. se înfăţişează ca o totalitate de organe. în cadrul organelor în care au fost aleşi. de bază. Mai există. Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a 115 . pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului. calitatea solului şi a subsolului. pe care le găsea în natură.

ca organ suprem executiv. Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru. prefectură. Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului. format. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost aleşi (parlament. în sensul politico-juridic. arondismente. trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică a cetăţenilor. regiuni. care în art. în cadrul cărora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări. cu o structură proprie. de către partidele politice. în statele contemporane. direct de către alegători. de regulă. iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintrun organ de stat. noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat de Codul Penal. O asemenea structură a puterii centrale. presupune mai multe momente: a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. oraşe. 116 . care îşi aleg organele care să-i reprezinte. îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi. comune etc. populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi. la propunerea primului ministru. parlamentul. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 În literatura juridică. de asemenea. d) Numirea guvernului. în acest caz. e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a fiecărei ţări în judeţe. prin intermediul alegătorilor. c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi. ci din partea poporului. în sistemele bicamerale. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse. în ţara noastră. în organe reprezentative. în altele de către parlament. ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ. landuri. ca organ judecătoresc suprem. într-o formă organizatorică. Aceasta are loc în ţările cu formă de guvernământ republicană. se alege o dată la 4 sau 5 ani. îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local. sau a deputaţilor şi senatorilor. primării etc. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită. a deputaţilor. primărie). din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Populaţia.4. Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic. ci ca o entitate de cetăţeni organizaţi.calităţii lor de reprezentanţi ai poporului. Pe plan local. 11. pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. de către parlament. b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări.

şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice. aceea a funcţionarilor de stat. mergând de sus in jos. În legătură cu acest sens. denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”.permanent sau temporar. Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General. După cum se poate observa. aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului . un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut. prin intermediul parlamentului. apoi. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială. apoi. la rândul său. extinzând. formează împreună o structură organizatorică unitară .Guvernul – organul central al administraţiei de stat. persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri. parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care. ci pentru că au primit. rege. din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri. organele puterii de stat parlamentul. a unor colective organizate. Sensul noţiunii de funcţionar public. în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi. noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat. şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. la propunerea Preşedintelui României. unii autori. este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. Parlamentul. În mod istoric. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă. ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult. ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. ele au apărut concomitent. iar aceştia constituie. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat.de exemplu . poporul alege pe reprezentanţii săi. cu orice titlu. s-au conturat organele de stat colective. din partea parlamentului.expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori. desemnează pe primul ministru. funcţionarii publici. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori. ca reprezentant al voinţei poporului. De la apariţia lui. însă. considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. La rândul lui. investiţi cu această calitate de către parlament. o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat. cu o sferă foarte largă. acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. În anii socialismului. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. în felul acesta. iar apoi acesta. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat. specializate în diverse probleme ale conducerii de stat. tehnicieni şi funcţionari. cu care trebuie să operăm în acest caz. anumite drepturi şi obligaţii. propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii. La rândul lor. senatorii. În ţara noastră. iar nu viceversa”. La început acestea au fost persoane fizice: împărat. deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate). Sunt asimilate cu funcţionarii. aceasta este o definiţie foarte generală. deputatul sau senatorul. există o reţea de organe administrative. conducători ai 117 . 1.(miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor. în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” . Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi. dregători etc. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar. a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. indiferent dacă şi cum a fost învestit. au existat unele discuţii.

Trebuie precizat. ministerul învăţământului. executive şi judecătoreşti. ministerul justiţiei. asigurarea dreptului la apărare ş. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor. b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. sesizăm că acestea sunt formate. solemnitatea. În ce priveşte organele judecătoreşti.. aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară. cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor. ca elemente de constanţă. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală. c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului. iar cealaltă. executive şi judecătoreşti. de regulă. deputat. Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic. de genul prefecturilor. poliţia. jandarmeria. şi existenţa unui aparat logic conceptual. observăm că pe plan mondial acestea sunt formate din deputaţi. de învăţământ etc. Activitatea organelor judecătoreşti. senator. De regulă. secţii sanitare. a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat. care există în toate ţările contemporane. ministerul de externe. legiferare. curţi. contradictorialitatea. dacă ne referim la organele legislative. Constantele în sens istorico-geografic 118 . Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ. există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale. primăriilor. minister. Există apoi organe administrative locale. Astfel. pentru o perioadă limitată. de asemenea. guvern. acreditare. altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori. ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata. având o structură unicamerală sau bicamerală. Cele mai cunoscute ministere. denumit de regulă Parlament. În sfârşit. trebuie să mai adăugăm. constituţional. ministerul comerţului. constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. o serie de elemente de constanţă. Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură. tribunale. organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond . pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat. aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii.la noi în ţară judecătoriile. executiv. cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare. juraţi etc. la cele de mai sus. interpelare. din judecătorii. taxe. putem sesiza. cum sunt: sistem electoral. care cuprinde o serie de termeni. serviciile de informaţii. însă. că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond. existenţa unor organe centrale de ramură. constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. Întrebări de control şi teme de dezbatere 19. legislativ. şi ele. parlamentar. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie. este aceea de a elabora legile. buget etc Concepte şi termeni de reţinut      Constantele statului. Ce reprezintă constantele statului? 20. iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni. nu numai în recurs. Populaţia. se bazează pe respectarea anumitor principii care.unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. în toate ţările. una din camere este Senatul. denumite ministere. care poartă diverse denumiri. trebuie considerate elemente de constanţă. expresii. de obicei. o Adunare a Deputaţilor. oralitatea. impozite. Teritoriu. ministerul sănătăţii.a. În cadrul organelor administrative (executive). ministerul de inteme.

Bibliografie obligatorie 1. Mircea Djuvara. vol. 30. sistemul dreptului. puterea publică. Teoria generală a dreptului. c) legile obiective. 1930. 119 . ramura dreptului. Ce fel de subiect de drept este Statul: a) subiect individual. instituţia de drept. populaţia. b) subiect colectiv. c) nu poate fi subiect de drept. Care suntr constantele statului : a) norma juridicã. Constantele statului în sens politco-juridic Teste de evaluare/autoevaluare 29. I.21. b) teritoriul. Bucureşti.

Actami. Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional. Constantele statului. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului.2.1. Ioan Ceterchi.2. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12. 4. Veronica Rebreanu. Bucureşti. tot aşa şi dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei.2. Ed. 7. les permanences juridiques. Nicolae Popa. 5.1. Duculescu. Conţinutul unităţii de învăţare 12. Ed. Introducere Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt cantonate. Teoria generală a dreptului. Academiei. 1991. Introducere 12. 12. Bucureşti.Alexandru Fărcaş. „Dat”-ul în drept 12. Ed. Edmond Picard. 2004. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. presupun şi o anume continuitate. les constantes juridiques. Editura Argonaut. Îndrumător pentru autoverificare 12. 1998. Bucureşti. Permanenţele juridice 12. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12. de la apariţia lor şi până în zilele noastre. 10.2. Le droit pur. cu toată specificitatea ei. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune constantele dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 120 .4. 1982. Cluj-Napoca. 2005. cu exclusivitate. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 9.1.3. legată de o anume epocă istorică.3. dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale. Paris. Flammarion. Momcilo Luburici. Aşa cum civiliza-ţia şi cultura. numai în cadrul lui. 3.3. Institutul Român pentru Drepturile Omului. Victor July 1. Teoria generală a dreptului. 6.

ar fi. Pentru a-şi ilustra afirmaţiile. După cum precizează Djuvara. 121 . nu este aşa. Conţinutul unităţii de învăţare 12. într-un mod exact. care se aplică în orice împrejurare. deşi rezultatele sunt diferite. care le-a mai numit şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică. Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă? . În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide. La o anumită vârstă a părintelui. cuvântul a fost folosit. de un cunoscut jurist belgian. este de a expune şi studia “permanenţele juridice”.noţiunilor specifice disciplinei) .1. în principal. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă. totuşi. şi ne face să o recunoaştem ca atare. în orice societate şi în orice timp şi. În continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului). uciderea părintelui este crima cea mai josnică. Permanenţele juridice În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului. În concepţia noastră.definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Constantele dreptului. Este faptul că ne găsim în prezenţa unui raport juridic. Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. 12. mai întâi. Constantele dreptului timpul alocat este de 2 ore. în concepţia lui Djuvara. nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor. în sensul acesta. copilul este obligat a-1 ucide. realitatea socială căreia i se aplică. Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice.se întreabă autorul citat.3. Edmond Picard. dispoziţiile juridice investesc. Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău” este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută. în mod necesar. oriunde.3. Dreptul este o ştiinţă socială.

3. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. care oferă obiect reglementării juridice. obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. în opera de reglementare juridică. ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale.raportul juridic cu elementele sale componente. la rândul lor. în special. sunt relaţii între oameni. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. produs al relaţiilor sociale. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. de natura complexă a omuluic) În al treilea rând. susceptibile de a dobândi înţelegerea şi. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. sub diferite înfăţişări. întrucât relaţiile sociale. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. un “dat” fundamental al reglementării juridice Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului. trei. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. Dreptul îşi poate 122 . de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane. printr-o mulţime de întâmplări. ale epocii în care trăieşte. dar cu toate acestea. sentimentelor. fiecare apărând. 12. ci şi a societăţii şi gândirii. Acestea sunt relaţii economice. b) În al doilea rând. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. deşi . legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”.2. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. „Dat”-ul în drept Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. în acelaşi timp. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. consecinţa este că omul. Relaţiile sociale orientează. După cum se ştie. acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. Nici un legiuitor nu poate face abstracţie. culturale. subiec-ţii raportului juridic. drepturile şi obligaţiile lor. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. familiale. este. în acelaşi timp. de asemenea. nu creează dreptul în mod arbitrar. soluţiile cuprinse în aceste reglementări.

în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. în primul rând. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. De exemplu: legea valorii. proprietate. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. dacă fiecare epocă istorică. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. Dar. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. elementele de continuitate pot fi întâlnite. influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. b) În domeniul legilor sociale observăm că. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. există anumite trăsături de mai lungă durată. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. Pe linia aceasta putem desluşi. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare.realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. pe planul structurii acestor relaţii. relaţii între soţi. în aşa fel încât. Elementele de legătură le întâlnim. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. În acest sens. cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice. contract. a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. în domeniul relaţiilor sociale. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. neapărat. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. uneori. în toate epocile istorice. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. sau aproape la fel.conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. duce la anumite transformări. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. anumite tipare. relaţii între vânzători şi cumpărători. mai ales. observăm că. influenţând şi. mai ales în două direcţii: în direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea. a cărei 123 .

putem distinge anumite idealuri. idealuri comune. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. drepturile şi obligaţiile lor. ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor. sentimentele. În acelaşi timp.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Constantele dreptului.este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici. idealurile. subiecţii raportului juridic. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. în principal. obiectul raportului juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. ar fi. De asemenea. uneori. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. în fiecare epocă istorică. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă . interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale. Dreptul. întâlnim şi anumite concepţii. biologice. împărţirea oamenilor pe sexe. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. trebuie să-şi găsească. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. Tot pe acest plan. De exemplu. cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice. în mod necesar obligaţia de a ţine seama. Din această cauză o întâlnim . pe planul reglementării juridice. Omul este un produs al epocii sale. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. a libertăţii. Cu toate acestea.cu trăsături şi efecte diferite . cu natura sa complexă. în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane. deşi . însă. În ce privesc concepţiile. idealurile sale.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. raportul juridic cu elementele sale componente. fiziologice. putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă. de acest aspect. spre deosebire de relaţiile sociale. convingerile. În acest domeniu. chiar în ce priveşte anumite probleme de fond. asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci. cu toate consecinţele ce decurg de aici. Modul lui de gândire. a sănătăţii persoanei. Şi în acest domeniu. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul.acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. întâlnim anumite însuşiri fizice. cum sunt ocrotirea vieţii. obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc 12. comune tuturor oamenilor.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective. de lungă durată. în concepţia lui Djuvara. nu creează dreptul în 124 .

la rândul lor. întrucât relaţiile sociale.mod arbitrar. b) În al doilea rând. în primul rând. pe planul structurii acestor relaţii. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. sentimentelor. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. contract. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. anumite tipare. în acelaşi timp. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. printr-o mulţime de întâmplări. După cum se ştie. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. elementele de continuitate pot fi întâlnite. în ce 125 . a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. ale epocii în care trăieşte. relaţii între soţi. un “dat” fundamental al reglementării juridice c) În al treilea rând. Dar. neapărat. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. mai ales. sub diferite înfăţişări. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. influenţând şi. consecinţa este că omul. În acest sens. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. de asemenea. culturale. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. relaţii între vânzători şi cumpărători. familiale. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). Relaţiile sociale orientează. în toate epocile istorice. În cadrul unei asemenea concepţii generale. ci şi a societăţii şi gândirii. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. observăm că. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. fiecare apărând. Elementele de legătură le întâlnim. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. proprietate. Pe linia aceasta putem desluşi. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. în domeniul relaţiilor sociale. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. duce la anumite transformări. mai ales în două direcţii: în direcţia Cu toate deosebirile esenţiale. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. sunt relaţii între oameni. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. dar cu toate acestea. este. Acestea sunt relaţii economice. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. produs al relaţiilor sociale. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. uneori. care oferă obiect reglementării juridice.

fiecare tip de civilizaţie şi cultură. Modul lui de gândire. există anumite trăsături de mai lungă durată. Concepte şi termeni de reţinut  Constantele dreptului. fiziologice. idealurile sale. Dreptul. în fiecare epocă istorică.cu trăsături şi efecte diferite . De exemplu: legea valorii. biologice. întâlnim şi anumite concepţii. a cărei acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice.priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. Omul este un produs al epocii sale.  Permanenţe juridice. . în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. dacă fiecare epocă istorică. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. În acelaşi timp. sau aproape la fel. întâlnim anumite însuşiri fizice. În ce rezidă Dat-ul în drept? 23. comune tuturor oamenilor. idealuri comune.  Dat-ul în drept. Din această cauză o întâlnim . Cu toate acestea. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. cu natura sa complexă.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuri. Întrebări de control şi teme de dezbatere 22. b) În domeniul legilor sociale observăm că. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara 126 .

Teste de evaluare/autoevaluare 31. Sunt constante ale dreptului: a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului; b) teritoriul, populaţia, puterea publică; c) relatiile sociale.omul,legile obiective. 32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat: a) Justinian; b) Mircea Djuvara; c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept 13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept 13.3.3. Legea ca izvor de drept 13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

127

13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.). Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale. În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului. Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului; 12. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) - definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

128

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii. O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

129

a existat în provinciile romane.3. creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic. în continuare.e. prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice. în paralel cu dreptul roman. nesancţionate. deci. de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni tribale.n. În acest sens.. cu un rege geto-dac conducător al unei uniuni de triburi. probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane.e. dreptul autohton. format pe baza cutumei. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete. şi poate chiar accelerat.e. Reglementarea unor astfel de relaţii. care aveau un pronunţat caracter politico-juridic. ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini). în acest sens.n. mai repede şi într-un mod mai sigur. indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. Dar. timp îndelungat. procesul transformării obiceiurilor în norme juridice. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text. cu privire la măsura în care dreptul roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian. mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi.n. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius. era tot drept roman. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor.n.cât şi în relaţiile juridice externe. – care există în Digeste. vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile locale. Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care. organele de procuratură (prin 130 . din Ulpian – secolul al III-lea e. care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î. în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei. norme de drept. iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î. a fost favorizat. dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local.2. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo. şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale. o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi. rege legendar geto-dac. al cărui text datează din anul 224. sancţionate ca atare. Jurisprudenţa ca izvor de drept Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare. Sunt. a consolidat un drept geto-dacic format. care au beneficiat de un cadru propice pentru a deveni. Deci. în esenţă. Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane. 13. a căpătat. Începând cu secolul al VI-lea î. în cea mai mare parte a lui. pe teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane. probabil.

acest proces este extrem de complex. de multe ori practicienii le dau soluţii diferite. În acest sens. de această dată. însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective. incontestabil. de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej). de posibilităţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş. prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ emis de acesta.m. constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului. datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care. la primul sens. De aici vine şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate. are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului – care. de o persoană fizică învestită cu atribuţii specifice într-un organ judiciar. ca o condiţie sine qua non.d. nasc un număr extrem de mare de probleme cărora. intervine. ca atare. prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept. un sens foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat. fireşte. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare. În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. Ne vom referi. îi probează şi îi legitimează valabilitatea. pe de o parte. în sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului respectarea Constituţiei. Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului). şi transpunerea acestei norme în practică. În acest proces de interpretare. un izvor de drept – un izvor de drept formal. dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic. ţinem să 131 . cu cazuri concrete apreciate. de capacitatea intelectuală de interpretare a realităţii. care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ care aplică legea.a. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor prescripţii teoretice. fără îndoială.soluţiile rămase definitive). având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. desigur – pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi. Dar. soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. de voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică. Jurisprudenţa este. de cultura sa de specialitate şi de cea generală. în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o. Într-un al doilea sens. hotărârile organelor jurisdicţionale. Aşadar. Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. Or. pe de altă parte. În acest sens. nici în doctrină şi nici în practica judiciară. tocmai activitatea practicianului. prin aceasta. Este. dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate. practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii.

care pot. că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. în teoria dreptului nostru. 144 alin. direct de practică. sistematică. istorică. Aceasta deoarece. prin competenţa sa. ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti. logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de 132 . conform textului constituţional menţionat. decizii deosebit de importante.3. prin ele însele. art. prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate. legal. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice (gramaticală. Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum. Rezultă. astfel. printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v. ci numai configurată sau. după Revoluţie. extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de drept care este jurisprudenţa. tot de legiuitor. dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept. în sensul la care ne-am referit mai sus. Opinia părţilor devine. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de drept. 143 din Constituţie) şi. o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. folosind mai ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională. prin el însuşi. Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată. 13. Legea ca izvor de drept Analizând problematica legii ca izvor de drept. fiind o cale de formare a jurisprudenţei. Constituţia română de la 1991 a deschis o cale. dar şi cu propria capacitate profesională. care a apărut. Pe baza acestei iniţiative. în mod nemijlocit. În art. formându-şi propria opinie. specifică statului de drept. Vom exemplifica acest lucru. se prevede. nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze.subliniem o mutaţie cu totul deosebită. instanţa judecătorească. morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia.3. desigur. din această practică. această perfecţio-nare fiind făcută. Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este. causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. c din Constituţie. să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul legislativ. De aceea. judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei. poate trimite cauza la Curtea Constituţională. în cel mai bun caz. voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. care este Parlamentul. în final. argumentând-o în mod corespunzător. nemijlocit deci. ca atare. Sigur că cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului dar. În acest sens. perfecţionată cu ajutorul practicii. până la apariţia Constituţiei din 1991. părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei. trebuie să definim această noţiune. 1 lit. o normă juridică. Iată însă că.

se rezervă legii locul central în contextul actelor normative. În drept. se menţionează. ca fiind cea mai importantă lege în stat. investit cu o anume autoritate. în prim rând. încercării de modificare a soluţiilor i se opune. Mai mult decât atât. după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă. Pentru a se argumenta această natură (filosofică. în 133 . credem. interpretarea corectă a acesteia. tocmai raţionalitatea legii. fără excepţie. şi anume coerenţa ei. discutabil.lege. în care ar intra orice act care. Dar nu la acest sens ne vom referi. făcând imposibilă aplicarea ei.). în acest sens. În acest sens. prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură. desigur. vor intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi. şi Legea fundamentală. Toate celelalte legi (denumite şi ordinare). pe baza unei proceduri specifice. din afirmaţii raţionale. rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept. conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. Există. Or. şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”. desigur. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice. ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia. şi obiceiul este lege. cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii. o operaţiune logică. şi nu numai legea ca atare. Privim cu rezervă acest punct de vedere care este. în cel mai înalt grad. De altfel. fiind imposibilă atât formarea textului de lege.n. parţial. în legătură cu procesul de construire a unei norme juridice. în ultimă instanţă). desigur. prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”. Autorii consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. denumită. sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină. o operaţiune logică va consta. parlamentul (sensul restrâns). cu predilecţie. faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt. pretinde a i se respecta dispoziţia. coroborată cu raţionalitatea acesteia. că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie. fără excepţie şi în drept (s. contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. sau este vorba de orice act cu putere obligatorie. de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). afirmaţii raţionale. Dintre legi. Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia. fiind considerată cea mai importantă dintre acestea. ea concretizează. în realitate. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează. în continuare. necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia. Aceasta deoarece. prin natura lor. în consecinţă. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi. deşi. de fapt.

întregul sistem juridic în criză. se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată. odată cu întreaga societate. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină. problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului. Desigur. inflaţiei legislative. şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. în orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare. Doctrina ca izvor de drept În ştiinţa dreptului. Nu ar mai fi ceea ce este şi. Totuşi. Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă. cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. deoarece o politică. ea poate aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale. mai ales. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce. în general.4. şi. Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina. subiective. ci.000 de hotărâri judecătoreşti). Astfel. nu numai aspectul “in rem” al cauzei. indiferent de natura lor juridică 13. Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului pozitiv.procesul juridic. pe acesta din urmă. 1300 de decrete pe an şi cca. de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic. mai mult decât atât.). uneori. conferinţe etc. la rândul ei. i-ar scădea forţa ştiinţifică. pe de o parte. străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează. şi aspectul “in personae”.3. în acest caz – mai pregnant argumentele politice. folosind întreaga 134 . spre exemplu. în plus. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate. unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil. alţii. datorită. deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. în medie. Procesul judiciar implică latura subiectivă. însă. care alcătuiesc “complexul cauzei judiciare”. desigur. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină. o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. Alături de rolul de informare. indubitabil. ci în toate cauzele. în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. totuşi. iar pe de altă parte. şi sistemul de drept în criză. de către practicieni. datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi. 25. dintr-un an calendaristic. Aceste date. faptul că este o autoritate care are o misiune foarte importantă. privesc. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept. Doctrinei i se recunoaşte. aşa după cum am văzut. cu totul particulare. datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa apar. Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept. doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite. în locul căreia s-ar simţi.

atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale. cât şi practicianul.n. În general.d. M. rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. În acest sens. cât şi pe practician. constatând realităţile juridice. n. rolul de izvor de drept? În prima ipoteză. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. în general. Cercetând sursele dreptului. se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic). De aceea.m. singura eficientă. argumentat logic. ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun. activitate care îl reprezintă atât pe legislator. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. în acord cu realitatea. pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. pe baza unui efort propriu. prin aceasta. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi. Lăsat nemodificat un timp oarecare. raţional şi istoric. de capacitatea sa de sinteză. “cheile necesare perfecţionării dreptului. creatorul doctrinei sau practicianul. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da. ci de o criză numai a sistemului juridic. în acest caz. le generalizează şi sistematizează. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp). deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi. nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi). Inevitabil. ea înmagazinează sistematic. sistemul juridic “pierde teren”. pe care trebuie să-l depună. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului. ţinând. Dar “ordinea juridică”. cu care am început. caracterul de izvor formal al doctrinei. categoric. de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat. M. Djuvara nu a ezitat să afirme. oare. Şi în acest caz putem refuza. 135 . şi nu numai la nivel principial. de altfel. de pregătirea profesională ş. doctrinei. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice. o instituie tot omul de ştiinţă. ea însăşi o sursă de drept. în egală măsură. cea mai eficientă. îl reprezintă reflecţia.a. dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici. doctrina devine. în principal.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”. pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept. Or. atât legisla-torul. de la care a împrumutat deja elemente specifice. adică de cercetător. de experienţa sa juridică şi socială.experienţă juridică a timpului. în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei). creând principiile”. ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult. spune autorul: “Jurisconsultul.

13. Izvoarele dreptului românesc: Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege Acte normative subordonate legii Alte izvoare ale dreptului. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Noţiunea de izvor de drept.4. Ce se înţelege prin jurisprudenţă? 26. Doctrina ca izvor de drept 136 . Contractul normativ. Legea. Concepte şi termeni de reţinut      Definiţia izvorului dreptului. Doctrina. Jurisprudenţa. Întrebări de control şi teme de dezbatere 24. Clasificarea izvoarelor de drept. Enumeraţi izvoarele dreptului 25.

. Naschitz. 1987.. Europa Nova. Vecchio. Teoria generală a dreptului. Drept raţional. 7. Actami. Librăria Socec. G. opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului. Ed. Mircea. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. Giorgio del. Grenoble. Hegel. Academiei. 5. Etnologie juridică. R. c) izvoare neoficiale Bibliografie obligatorie 1. 9. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. Nicolae. Ed. oficiale. 1969.. Bergel. Ed. Petit. 34. 1930. Bucureşti. Academiei.F. 8. Djuvara. Th. Lecţii de filosofie juridică.M.J. 10. Istoria romană.. indiferent de gradul acestora. I. c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată.. Bucureşti. 1970. c) izvoare nescrise. b) izvoare oficiale. Popa. Ed. 2. Bucureşti. Istoria dreptului românesc. b) izvoare directe. Ed. Théorie générale du droit. vol. 1989. Librăria Socec. Principiile filosofiei dreptului. 1994. vol.. Introduction générale au droit. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina? a) izvoare nescrise. Bucureşti. 6. Bucureşti. 3.W. 35. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa: a) izvoare scrise. Mircea. Bucureşti. 1998. Paris. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Delhoz. 137 . Mommsen. Vulcănescu. 11. Bucureşti. 1969. Bucureşti. Djuvara.Teste de evaluare/autoevaluare 33. A. I. Jurisprudenţa desemnează: a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. B. izvoare şi drept pozitiv. b) totalitatea părerilor. Ed. Ed. 1980. Teoria generală a dreptului. J. 4.

Craiova 1999. Bucureşti.3. P. Cluj-Napoca.3. 21. Lidia Barac. C. Stătescu.. Drept civil. Drept internaţional contemporan. Anca.. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14. Bucureşti. Ed. vol. Ştiinţifică. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 22. Introducere în teoria izvoarelor dreptului. Ghimpu.1. Casa de Editură şi Presă “Şansa”. Gheorghe Boboş.3.) 18. Introducere 14. 15. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. 2001. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Ţiclea. 19. Corina Adriana. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. 16. Niciu I. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14.Marţian. 1995. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. 1998. Izvoarele dreptului. Radu. 1978. 14. Alex.3. Dreptul muncii. 20. s. Teoria generală a obligaţiilor. 1994. 17. Năstase. Dumitru. Paris. T.a. 1999. Editura All Beck. Bucureşti.. Bucureşti. 138 . Ed. Editura Sibila. C. (Folosită la redactarea capitolului de faţă. Teoria generală a obligaţiilor.. Théorie générale du droit. Ghimpu. Teză de doctorat Conducător ştiinţific prof. Editura Paideea. 1968. Alex. Ed. circulaţia bănească şi emisiunea monetară 14.3. Elemente de teoria dreptului. 2004.1. I.1. Îndrumător pentru autoverificare 14. 1994. Editura Servosat Arad. Introducere Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă.4. Bucureşti. Drept internaţional public... Popescu. Bucureşti.3. Editura Dalloz.2. Corina. Proprietatea. S. A. Răspunderea juridică 14. Jean Louis Bergel. S. Bârsan. Bolintineanu. All. Dreptul muncii. 1999. 13.12. Dreptul economic 14. Institutul Român de Studii Internaţionale.R.4.2. Bucureşti. Craiovan Ion... Contractele 14. Teoria generală a dreptului.

Conţinutul unităţii de învăţare 14.1. 14.Definirea şi înţelegerea dreptului economic Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea juridică a relaţiilor economice Pentru unitatea de învățare. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale despre relaţia drept-economie. de drept administrativ. Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Acest drept a 139 . Proprietatea. 14. circulaţia bănească şi emisiunea monetară Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane.3. de drept civil etc).2. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general (norme de drept constitu-ţional. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 13. timpul alocat este de 2 ore.3. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate de drept.14.

Aceasta asigură posibilitatea excluderii. În prezent s-a renunţat la această acoperire. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie. în felul acesta. Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec. monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu monedele altor ţări şi stabilindu-se. Operaţiunile băneşti s-au modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini electronice de unde şi expresia de bani electronici. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. În sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi. din ce în ce mai mult un caracter internaţional. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a transfera sau schimba bunurile sale. a utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane.fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi proprietarul . A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub lozinca: “libertate. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun. În Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de normele dreptului feudal. felul metalului din care erau confecţionate monedele. Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. subiectul pasiv. un curs valutar. Acest lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii internaţional 140 . prin norme juridice. XIX şi începutul sec. Proprietatea stă la baza schimbului. Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. fraternitate” au descătuşat pe individ de îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să devină proprietari fără nici un fel de restricţii. greutatea în metal a fiecărei monede. în ultimul timp. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur. statul a reglementat. Evaluarea în bani a mărfurilor a dobândit. forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede. Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. sunt toate celelalte persoane care trebuie să se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său. În felul acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei. cel ţinut să respecte dreptul subiectiv. egalitate. până la un anumit grad. Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor.în timp ce titularul obligaţiei.

141 . în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate. După modul în care sunt utilizate aceste contracte. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice.a.14. cu titlu exemplificativ. contractul internaţional de factoring ş. contractul de prestări de servicii. Contractele Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru a facilita circulaţia bunurilor. Răspunderea juridică În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema răspunderii patrimoniale. contracte. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat).a. Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii. În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor. de exemplu. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. credit ş. circulaţia mărfurilor. succesiuni. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional. în condiţiile producţiei de mărfuri. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate. Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă.2. fluxul economic va fi frânat sau accelerat. ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă. cum sunt: contractul internaţional de export complex. contractul internaţional de service şi întreţinere. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. 14. Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică. mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie. contractul de vânzare. contractul de credit. potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat. Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. contractul internaţional de coope-rare în producţie. o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare. şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”.3.3. schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. taxe pe circulaţia bănească. o vânzare pe credit. contractul internaţional de leasing. contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj.3. impozite. contractul de muncă. În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil. Astfel au apărut. După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu. contractul de locaţiune. contractul internaţional de know-how. schimb.

Italia.precizie tehnică. procedura civilă. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale. doctrina juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil. dreptul comercial. când este vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică. Apariţia acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură distinctă de drept. Teoretizarea normelor de drept. Germania ş. fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii. Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public. al XVIII-lea. concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil. Încă din sec. Dreptul economic În ultimele trei decenii se observă. Reglemen-tând în special aspectele legate de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul proprietăţii. În general. sub denumirea de drept economic. o tendinţă de a cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor economice. al reglementării juridice a unor relaţii sociale. comentarea lor. predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la apariţia disciplinei didactice drept constituţional. De asemenea.a. francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată 142 .4. cursuri universi-tare. În sfârşit. dreptul financiar ş. compararea între ele sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia ştiinţei dreptului constituţional .concretizată în diferite monografii. studii. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi într-o serie de ţări europene: Franţa. încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea. Dezvoltarea capitalismului a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului.a. la unii autori. din părerile unora dintre ei. dreptul agrar şi industrial privat.3. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă. Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte norme juridice. cu claritate. comunicări ştiinţifice. drept financiar etc. din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat. dreptul internaţional privat 14. acurateţe ştiinţifică. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi cel privat. a diferitelor reglementări cuprinse în constituţii. Cei mai mulţi dintre autori îl plasează în ramura mare a dreptului public. Un pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia diferitelor constituţii. nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept. Nu rezultă însă. articole. Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă. drept administrativ.

El ar avea ca obiectiv menţinerea justiţiei sociale. complementar şi corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”.deci . Se pare că el a fost primul. nu trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic. Deşi Proudhon a fost un utopist. de pe atunci. care a elaborat şi a utilizat noţiunea de “drept economic”. Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi. anunţând. P. legislaţia economică “unică. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”. clasa productivă a agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor. Organizarea socială . Pentru acest autor. 14. Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre diverse grupe care participă la activitatea economică. celălalt nu este în măsură să penetreze structurile globale ale activităţii economice. Concepte şi termeni de reţinut 143 . ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau dreptul privat. eternă. arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase sesizate de F. De asemenea. Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine dreptul economic. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere.s-ar baza pe “un drept economic. Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări sociale. Baudeau a sesizat. trebuie apreciată natura “federativă” a acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea economică. Quesnay: clasa proprietarilor. divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează “societatea economică”. Un secol mai târziu. acest adevăr că orice activitate economică este reglementată de o “constituţie economică”. Proudhon (1809-1865). J. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. “economia concertantă” care caracterizează dreptul econo-mic actual. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. La rândul ei. aceasta corespunde celor trei arte: arta socială. în Franţa. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari limitări a libertăţii economice prin putere.4. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. printre primii. invariabilă. aşa cum se prezintă ea astăzi. publică o lucrare intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865).“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polisuri”.

c) Proprietatea. d) Emisiunea monetară. Concepţii despre dreptul economic Teste de evaluare/autoevaluare 36. Emisiunea monetară.     Proprietatea. b) Fidejusiunea. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT SUNT a) Familia. Circulaţia bănească. Răspunderea juridică. f) Raspunderea juridică. În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice? 28. Întrebări de control şi teme de dezbatere 27. 144 . Contractele. e) Contractele. Doctrina dreptului economic 29.

1967. Teoria generală a dreptului. 4. 8. 11. 2. Droit commercial ou droit économique. în “Revue du Marché commun”. D. vol. 1970. Alexis. Principes de droit commercial.. Grosso. 145 . Djuvara. A. 1966. 3. Luburici Momcilo. 1999. 1967. Jaquemin. vol. Craiova. Diritto romano e diritto dell economia. Jaquemin. Contribuţii la definirea dreptului economic. Presses Universitaires de France. 9. Schrans. J. 1958. 1930. Dalloz.Bibliografie obligatorie 1. 6. Le droit économique. nr. 2005. Pour une nouvelle approche du droit économique. Ryn. Editura Sibila. 5. 1954. Socec. 10. în “Il diritto dell Economia”. Paris. Bucureşti. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. în “La revue nouvelle”. Bucureşti. Mircea. Editura Oscar Print. 7. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. van. An economic and legal analysis. octobre. I. C. Teoria generală a dreptului.. Guy. Craiovan Ion. Bruxelles. 1954. Antitrust policy. 6. Turner... I. Teoria generală a dreptului.. Kaysen.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful