UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Sem.I Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

1

CUPRINS
INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................ 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................ 1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................ 1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................ 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2.1. Introducere ................................................................................................................ 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ...................................... 2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ... 2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................ 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.1. Introducere ................................................................................................................ 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................... 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ........................................................... 3.3.2. Permanenţele juridice .............................................................................. 3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice ....................................................... 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................. Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Introducere ................................................................................................................ 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale ......................... 4.3.2. Clasificarea normelor sociale ..................................................................... 4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.................... 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept

2

5.1. Introducere .............................................................................................................. 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept .............................................. 5.3.2. Ramurile de drept ................................................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.1. Introducere .............................................................................................................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 6.3.1. Dreptul internaţional public ................................................................... 6.3.2. Dreptul internaţional privat .................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.1. Introducere ................................................................................................................ 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale ....................................... 7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ............................... 7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................ 7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice .............................. 7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale ............................................................................................................... 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.1. Introducere .............................................................................................................. 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 8.3.1. Noţiuni generale despre stat ................................................................... 8.3.2. Forma de stat ......................................................................................... 8.3.3. Legătura dintre drept şi stat .................................................................... 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................

Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere .............................................................................................................. 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

3

.. 9................................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.............................3............... Îndrumător pentru autoverificare ..................1.............2....... 9.............1........ Introducere ...................... „Dat”-ul în drept.................... Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat ..4.. 9................. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice .................................... Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism ................................................................................................... Conţinutul unităţii de învăţare ..................2..................................................... Constantele statului în sens istorico-geografic .............1........ 9............................................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură .................................2........................................................................3..4..... 11................................................ 12.......................................... 4 ........................3. Îndrumător pentru autoverificare ........................................ 12......4..........3........... Constantele statului în sens politico-juridic ...................... Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13...........1..................... Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10........ 11..... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..........1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat ....................... SUA ................................... 13.......2.........................6.. Introducere ..................... Conţinutul unităţii de învăţare ............... 13...... 11..3.................3.3................... Introducere ...................3.... Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12.............................3....................... 12....2......3.....................2....................... 10...1... Permanenţele juridice ..................3...............3............................................................................................. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................. Introducere . 10... Franţa................. 10.........................4.... 10......... Cutuma ca izvor de drept ...........................4........... 11... 13........................................... Primele forme embrionare ale statului şi dreptului .......................3................3......... 10................................................ 12.............................................3................2. Formele de guvernământ în Anglia........... Îndrumător pentru autoverificare .........3............... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic ..................9.......2......................1...............3.................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......................................................3....... 9.................3......................... 10......2........ Îndrumător pentru autoverificare . 9.............3....................................... Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11...... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice . 12........ 10..........................5.... Conţinutul unităţii de învăţare .....1.......

.......... 14................. Îndrumător pentru autoverificare ...............5................ Dreptul economic ............. 13................................................1.. Proprietatea.......................................3................3. Doctrina ca izvor de drept .......... circulaţia bănească şi emisiunea monetară .......... Răspunderea juridică .....................2.............4.. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14.. Jurisprudenta ca izvor de drept .3..1.....................3. 14.................................. 10................ Introducere .............................................3..........3............................... Contractele ............................ Îndrumător pentru autoverificare ..... 14......... 14..3...........................................3.......................................... ..................... 14.................................. Legea ca izvor de drept ............................ 14. 5 ..................13................................. 13................................................. 13........................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.....3..............................4............... Conţinutul unităţii de învăţare ...4...........4......................................................................2.3................

 2. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept. Tocmai prin această notă filosofică. concepte. Instrumental-aplicative (proiectarea. a celorlalte discipline juridice. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)  identificarea de termeni. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. pentru ştiinţa juridică. utilizarea unor metode. ci ca. Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind statul şi dreptul. mai mult sau mai puţin aprofundată.  realizarea de conexiuni între idei.  capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea 6 . formulată de Hans Kelsen. desigur. integrarea unor domenii juridice din dreptul public şi privat. a normelor şi instituţiilor juridice.  argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului. izvor de drept. precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  generalizarea. relaţii. sistem de drept. Aşa cum subliniază Jean Dabin. raport juridic. creativitate în domeneniul TGD.INTRODUCERE Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs.  capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic. instituţia juridică. văzută sub unghi filosofic. pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a dreptului.  utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic. tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare). istorico juridice sau de ramură. decât elementul formal. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. Această explorare are. conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice. răspundere juridică ş. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor juridice. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. procese. 3. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. şi ea o tentă filosofică. particularizarea. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă.a. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu.  capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului.  definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă. el a avut scăderea de a nu reţine. Asemenea categorii sunt: normă juridică. teorii. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice: 1. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei.  abilităţi de cercetare. 4. prin felul în care o concepem. normativ. concepte. O teorie generală a dreptului.  capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare.  relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului.

Unitatea de învăţare 12.  acceptarea unei valori atribuite unui obiect.  capacitatea de a avea un comportament etic în societate. sarcini didactice. necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore) 7 . Unitatea de învăţare 5. Unitatea de învăţare 4. Unitatea de învăţare 8. conform legislaţiei în vigoare. supus studiului individual al studenţilor. Unitatea de învăţare 9. metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Unitatea de învăţare 11. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale (2 ore) Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Dreptul în sistemul normelor sociale Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore) Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2 ore) Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2 ore) Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ (2 ore) Constantele statului (2 ore) Constantele dreptului (2 ore) Izvoarele dreptului (2 ore) Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. Unitatea de învăţare 13. Unitatea de învăţare 3. precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze. Unitatea de învăţare 14. satisfacţia de a răspunde la întrebările disciplinei. Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris. studii de caz. În timpul convocărilor. teste de autoevaluare. Unitatea de învăţare 7. fenomen. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore) 2. Unitatea de învăţare 6.  implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD.  abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii. Unitatea de învăţare 10. Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1.  capacitatea de a aprecia diversitatea tematică. etc. cerinţe.unui sistem de valori culturale. morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). aplicaţii.  reacţia pozitivă la sugestii. comportament. Unitatea de învăţare 2. în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale. Noţiunea dreptului.

3. I. ţinându se cont de rezultatul la temele de control ale studentului. Îndrumător pentru autoverificare 1. Conţinutul unităţii de învăţare 1.3.3. I. Introducere 1. Dreptul ca ştiinţă 1. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8 . Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. 2003. Sistemul ştiinţelor juridice 1. 5. pe bază de grile și subiecte în extenso.Bibliografie obligatorie: 1. Corina Buzdugan. Editura Argonaut. face obiectul ştiinţei dreptului. Editura ALL. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1. Cluj-Napoca. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Teoria generală a dreptului.2. Noţiune. Bucureşti.1. Bucureşti.3. Introducere Dreptul. Elena-Mihaela Fodor.2. Editura Argonaut. 2008.3. Bucureşti. Craiovan. Editura “Actami”. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă.1. Mircea Djuvara. Accepţiunile termenului „Drept” 1. 1. 3. Editura ALL. Veronica Rebreanu. Unitatea de învăţare 1 Noţiunea dreptului Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale 1. 1998.4. Nicolae Popa. Cluj-Napoca. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului. Privită în contextul general al activităţii umane. 2.2. Gheorghe Boboş.1. 1999. 4. Introducere în teoria generală a dreptului. Ceterchi. 1994.

În limbajul filosofic care s-a conturat treptat. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului. noţiuni. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore. care acoperă două realităţi distincte. pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino. “Definiţiile''. “Response”.3. categorii. Accepţiunile termenului „Drept” Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri. 1. principii.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani. Conţinutul unităţii de învăţare 1. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv. dreptul este conceput în sensul de justeţe. 2. În acest sens. Noţiune. “Questiones”.1. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un 9 . Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului: concepte. în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. “Digestele”.3. echitate.definirea şi înţelegerea noţiunilor. în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile''. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale.

În sfârşit. pe de altă parte. obiceiuri. Şi dreptul obiectiv. cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic. 10 . Dreptul obiectiv. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme. respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic. după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră. descrierea. cu alte cuvinte. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem). ci şi ca un ansamblu de concepte. este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. iar. care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea. dreptul. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor. 1. În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. într-un fel specific ca o construcţie logică''. Din această cauză. pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci. Dreptul ca ştiinţă Dreptul. În situaţiile de mai sus. face obiectul ştiinţei dreptului. sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv. sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte. privit ca un ansamblu de reguli de conduită. privit nu în scopurile care îl comandă. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că. mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”. poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative. iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă.2.raport juridic concret. ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. de conştiinţă. Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa. la rândul lui. practică judiciară). ori de câte ori se foloseşte expresia “drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului. nu numai ca un ansamblu de norme.3. prin intermediul tehnicii.

ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. că este “un act juridic''. concretă. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. aplicarea constrângerii. Despre un act. De exemplu: medicina legală. fie în evoluţia lor istorică concretă. matematica. etnografia. istoria ş. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă.Privită în contextul general al activităţii umane. ştiinţe de graniţă.).). ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. după cum se va vedea. dreptul administrativ). Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. educaţionale.). Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. sociologia juridică. a dreptului penal. acela de “juridic”. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. politologia. administrativ ş. fizica. cu un termen mai general. a. unele dintre ştiinţele auxiliare. societate şi gândire. sociologia. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi 11 . filosofia dreptului. că este “raport juridic''.). statistica judiciară etc. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. aplicarea normelor de drept. biologia etc. care produce consecinţe pe planul dreptului. interpretarea lor. Astfel se spune despre un raport social. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. cibernetica etc. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. organizatorice etc. psihologia. ştiinţa dreptului. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.). cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. chimia. de regulă.a. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. b) ştiinţele juridice istorice. reglementat de norme de drept. Specificul ştiinţelor juridice. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. De asemenea. astrofizica. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. biofizica). În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. dau naştere. fie pe anumite părţi care grupează normele. potrivit normelor de drept.). ştiinţe generale (logica. medicale. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. grupate pe baza obiectului lor comun. executivă şi judecătorească.

teoria generală a dreptului. Belgia. ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. pe de o parte. acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele. s-a dezvoltat sub diferite denumiri. Această ştiinţă despre drept. nu se poate spune că filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul. subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial. se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. adică practic nelimitate. întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică. Anglia şi Statele Unite ale Americii. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc''. în Franţa “Introduction au Droit”). sfera de probleme.ştiinţele auxiliare ale dreptului. prin care se delimitează de alte ştiinţe. în primele decenii ale secolului nostru. patru: enciclopedia juridică. problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. În sensul arătat mai sus.3. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă. fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale.3. În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa. În ţara noastră. având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe. enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului. în ansamblul ei. Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”. Aceşti termeni au fost. Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani. dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt: 12 . în special. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului. ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul. Cu toate acestea. Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”. sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa. Sistemul ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept. 1. Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate.

prin referiri la filosofie. raport juridic. Tocmai prin această notă filosofică. viaţa în comun. şi ea o tentă filosofică. decât elementul formal. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. Sartre şi a multor altora. tehnică juridică. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. sistem de drept. Asemenea categorii sunt: normă juridică. şi în învăţământul juridic universitar. în raport cu premizele sale filosofice. Hegel. i-au putut influenţa pe jurişti. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea.a. ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. iar. a normelor şi instituţiilor juridice. văzută sub unghi filosofic. el a avut scăderea de a nu reţine. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică. În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în drept sau juristului format. răspundere juridică ş. ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. mai vechi sau mai moderni. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează. O teorie generală a dreptului. trebuie să admitem că dreptul reprezintă. prin felul în care o concepem. a 13 . Dacă sistemele filosofice ale lui Kant. un element nou de suprastructură care are propria sa filosofie particulară. pentru ştiinţa juridică. existenţa. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. instituţia juridică. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală. Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei. formulată de Hans Kelsen. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist. acestea nu joacă decât un rol secundar. la teoriile politice. a eticii sau a politicii. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. desigur. în cursul activităţii sale juridice. Aşa cum subliniază Jean Dabin. mai mult sau mai puţin aprofundată. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare. izvor de drept. cu problemele justiţiei sociale. distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care. folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”. Această explorare are. o culegere de practică judiciară sau o carte de literatură juridică. oameni ai bisericii sau politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. pe de altă parte. Marx. pe de o parte.intersubiectivitatea. a religiei. normativ. în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''.

Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte. Aceste forme specifice. istoria dreptului românesc. în general: o legislaţie cu o problematică unitară. există o strânsă legătură. dar cu un anumit grad de relativitate. ţării respective. sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc. determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează. sunt. dreptul civil. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. dreptul procesual penal. studiile de legătură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură. ştiinţifică. făcând-o recunoscută în doctrina juridică. ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică. istorico juridice sau de ramură. dreptul poate fi studiat fie în general. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului. în materie civilă sau penală. Astfel întâlnim dreptul constituţional. lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică. sau dreptul constituţional naţional al fiecărei ţări. articolelor ştiinţifice. Există o disciplină. care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. dreptul familiei. tratatelor. în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală. Ştiinţele juridico-istorice. dreptul financiar. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal. dreptul administrativ. tratatele. dar nu corespondenţă perfectă. denumirea. 14 . deosebite de alte grupuri de norme. inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice.a. constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri. Lucrările ştiinţifice. pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură. dreptul penal. Din punct de vedere istoric. monografiilor. fie pe anumite ramuri sau instituţii. constituie ramura ştiinţei respective. Ştiinţele juridice de ramură. manualele. istoria dreptului italian etc. în mod firesc. în general. următoarele: dreptul constituţional.celorlalte discipline juridice. astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice. În ipoteza. în mod cronologic. de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod. Între aceste trei aspecte: ramură de drept. pe plan mondial formată din totalitatea studiilor. dreptul agrar. purtând. dreptul procesual civil ş. ca ramură universală (existentă în toate ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale. Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi. concretă. istoria dreptului bulgar. Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept. cu caracter istoric. monografiile. format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă. pe plan mondial sau într-o anumită ţară. dreptul muncii. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică.

El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor.a. pornesc de la practică. dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil. nici cu ştiinţa dreptului civil. manualele. Dreptul civil se predă. cele mai importante reglementări cu caracter normativ. manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. Unele din acestea au o importanţă atât de mare încât viaţa juridică. dreptul procesual civil. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală. psihologia judiciară. ca problematică. cu ajutorul lor. În acelaşi timp. În cele mai multe cazuri. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe. statistica judiciară. ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. dreptul procesual penal ş. cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă. persoanele fizice şi juridice. ca sferă. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. cursurile. Ştiinţele juridice auxiliare. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv. ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. . în cadrul mai multor discipline didactice. iar nu pe ramuri. să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. criminalistica. Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional. în învăţământul juridic universitar. contractele speciale. Ca disciplină didactică însă. ca sferă. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de 15 . De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său. La fel. ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură unitară. deci a unei ramuri de drept. De exemplu: dreptul financiar. contabilitatea. formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special. după cum s-a văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric. ca ramură a dreptului este o ramură unitară. ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. dreptul familiei. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. cursurile. pentru ca apoi. În general tratatele. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice. problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului. Acestea din urmă nu coincid perfect. succesiuni ş. Există apoi. nu se poate lipsi de aportul lor. ajung la generalizări teoretice. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă. Aşa de pildă dreptul civil român. decât disciplina didactică. cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective.a.Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului.

de fapt. 1. drept subiectiv.4.elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui. a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. şi anume: explicarea etimologiei şi originii. a definiţiei dreptului. cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile. drept procedural. drept pozitiv. a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. drept obiectiv. importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale. ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”) în limbajul juridic şi. Ce este dreptul subiectiv? 16 . Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice? 2. aceasta datorită complexităţii. explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”. Ce este dreptul obiectiv? 5. respectiv. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept 3. Concepte şi termeni de reţinut       Definiţia dreptului. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale 4. drept material.

istorice şi de ramură. social şi politic naţional şi internaţional. etice şi speciale. d) principale. b) teoretice. instituţia de drept. practice şi complementare. puterea publică. c) cadrul natural. b) teritoriul. factorul uman. c) istorice. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe: a) teoretice. c) Ulpian. ramura dreptului. 3. cadrul economic. b) Mircea Djuvara. sistemul dreptului. 17 .Teste de evaluare/autoevaluare 1. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. accesorii şi ajutătoare. populaţia. 2. Care sunt factorii de configurare a dreptului: a) norma juridicã.

3. Cluj-Napoca. Introducere în teoria generală a dreptului. Îndrumător pentru autoverificare 2. Cluj-Napoca.1. Editura ALL. 18 . Mircea Djuvara. Elena-Mihaela Fodor. Editura “Actami”. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2. Craiovan. 8. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. 2. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice 2.2. Bucureşti. 2003. 10. Introducere Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii.3. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Nicolae Popa. 11. Gheorghe Boboş. Introducere 2.2.3.1. 1998.4. Editura ALL. 9. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Teoria generală a dreptului. 1999. Editura Argonaut. 7. Teoria generală a dreptului. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă 2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Teoria generală a dreptului. Corina Buzdugan. Editura Argonaut.3. Bucureşti. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice. 2008. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2. Bucureşti. I. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează. 1994. Ceterchi. Veronica Rebreanu.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului 2.Bibliografie obligatorie 6.1. I.

ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice.1. Conceptul surprinde ceea ce este comun. Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători. cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază. agentul cunoscător.3.3. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător. 2. În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă. ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi. apoi. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . noţiuni despre limbajul juridic. Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă. categorii. folosind 19 . reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. permanent.2.definirea şi înţelegerea noţiunilor. principii. Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere. statornic în lucruri. într-un context praxiologic determinat. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice timpul alocat este de 2 ore. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: concepte.

diviziunea. constând din două clase complementare. descripţia. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii. clasificarea nu limitează numărul subclaselor. dar. Spre deosebire de diviziune. prohibitive. de recomandare şi supletive. De pildă. faptul că. De exemplu. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei. din punct de vedere informaţional. clasificarea. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc.semnele lingvistice. modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei. ci la un conţinut informaţional determinat. De exemplu. spre deosebire de denumire. este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice. este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului. ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. abstractizarea şi determinarea. de regulă. denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic. Descripţia. Denumirea reprezintă. ci este necesară descrierea însuşirilor lui. folosind semnele lingvistice. se clasifică în: norme onerative. prin intermediul rostirii şi scrierii. Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. la 20 . în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase. dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor. definiţia. De exemplu. criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii. poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare. generalizarea şi particularizarea. mai ales. în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile. ce intervin în procesul cunoaşterii. Descripţia. permisive. reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei. într-un fel. noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”. contemporani sau înaintaşi. normele de drept. Trebuie relevat.3. în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea. o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe. 2. definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat. de asemenea. analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor. De exemplu.2. el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi.

asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. asistăm la două tendinţe: pe de o parte. ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură. deci. Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice 21 . şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”. are şi un rol metodologic. renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”. Cu timpul. care include căile. Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea. decretele. reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''. Generalizarea şi particularizarea.. făcând abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social. a înlăturării treptate a unora dintre notele sale. valorile prejudiciate. restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări. care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''. deoarece latura metodologică. cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei. 2. ci şi al uneia rapide. Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete. care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului. la o lărgire a extensiunii conceptului. fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice.3. ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. de exemplu. calităţile autorului faptei etc. de particularizare. care este o consecinţă a abstractizării. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului Teoria generală a dreptului. Dimpotrivă.schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. dreptul cooperatist agricol. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună. un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării. modurile şi mijloacele de descoperire a adevărului despre obiectul cercetat.) şi s-a ajuns. Dimpotrivă. Generalizarea este. pentru determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă ilicită”. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice. dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm anumite note distinctive şi spunem. determinarea sa. prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice. meşteşugărească şi de consum. De exemplu. care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare. iar pe de altă parte. prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea). Hotărârile Guvernului.3. “fapta ilicită care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”. în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea. modul de orientare şi organizare a investigaţiei. Pe măsura abstractizării unui concept. respectiv la o generalizare. respectiv cooperaţia agricolă. o tendinţă de diversificare. a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele juridice. pe această cale. particularizarea înseamnă adăugarea de noi note. unui concept. Teoria generală a dreptului. De pildă. o consecinţă a abstractizării.

metoda şi scopul lor. Metoda istorică. Dimpotrivă. după părerea lui. fiecare cu problematica. unii autori au susţinut că filosofia dreptului. are mai multe aspecte: normativ. Naschitz. Aceste metode concrete sunt următoarele: A. În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice.a. B. aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului. în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale. are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului. studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă. prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi 22 . În acelaşi timp. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică. mijloace. Anita M. Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului. prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline juridice. necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei. Astfel. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. funcţiile dreptului ş. printre care şi metodologia juridică. a folosirii metodelor matematice şi demografice. autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. cum sunt: tipul de drept. că aspectele amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau psihologia şi sociologia juridică. mergând pe linia adâncirii specializării. Printre problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete. ca ştiinţă despre ştiinţele juridice. În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. sociologic şi psihologic. a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză. Metoda logică poate fi definită ca o “totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice. cât şi necesitatea integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale. Teoria generală a dreptului. forma dreptului. Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului. tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. Aceasta însă nu înseamnă. susţinea necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare. cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare “luate în sensul de procedee.posibilităţi integrative. esenţa dreptului.

interpretarea normelor juridice ş. ca şi în cazul metodei experimentale. a logicii obiective a dezvoltării sociale”. obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. Astfel. pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru. “Cuvintele limbajului matematic sunt.dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale. modelându-le. C. limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate”. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii. metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice. faţă de cele ale limbii uzuale. D. Metoda experimentală. cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”. fiind o observaţie provocată. Metode cantitative. cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. sistematizarea normelor juridice. tinde mereu la perfecţionarea acestora. corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional. în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate 23 . Experimentul ar fi “acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el. al cercetărilor penale). Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte. regulile raţionamentului juridic. având anumite limite. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale. S-a constatat însă că experimentul. oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale. constituirea sistemului de organe ale statului. cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice). printre care şi experimentul. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit. a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare. soluţionarea concursului sau conflictelor de norme. iar activitatea de elaborare a dreptului. cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc.a. ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat. într-un cuvânt. Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. în condiţiile pe care i le impune. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte.

folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metode prospective. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. o proporţie. pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Pe de altă parte. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative. Normele de drept conţin în ele o măsură. ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Dreptul apare. o prefectură. cât mai apropiate de intensitatea măsurată. durata medie a realizării lor. 24 . Cu toate acestea. poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon. De asemenea. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. Cunoscând activităţile individuale. Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister. o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale. E. deci. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex. Uneori. prin cifre şi simboluri matematice. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat.de reglementarea juridică.

metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice) .4.metoda comparaţiei (sau a comparatismului. Caracteristicile metodei prospective 9. Concepte şi termeni de reţinut     Cunoaştere ostensivă. Metode concrete: .metode experimentale.metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept. Întrebări de control şi teme de dezbatere 6.metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect) .metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg. de laborator. prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2 Metodele utilizate în studiu dreptului Metode generale: . metoda istorică. Cunoaştere discursivă. Ce desemnează abstractizarea? 8. generalizarea este rezultatul abstractizării) . se creează posibilitatea extensiunii acelui concept. procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente) .metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice) . statistică. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului juridic? 7. Metoda experimentală. Metodele cantitative 25 .metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială).2. a interacţiunii dintre elementele sistemului etc. Metoda logică.) .) .metode de analiză cantitative (calcul matematic. evidenţa contabilă.

c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică. Metoda istorică are în vedere: a) limbajul juridic. b) realizarea dreptului. b) cunoaştere directă. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul: a) cunoaştere ostensivă. Abstractizarea este : a) o comparaţie. 6. c) cunoaştere afectivă.Teste de evaluare/autoevaluare 4. b) un silogism ipotetic. c) o operaţie logică. 5. d) cunoaştere discursivă. 26 .

9. Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii fenomenului juridic. Nicolae Popa. Dalloz. Iliescu Dragoş. Bucureşti. 15. Problema constantelor dreptului. Jean Dabin. Mircea Djuvara. Introducere 3. 7. Paris. 1978. nr. Ed. Théorie générale du droit. Ed. Paris. Permanenţele juridice 3. 1979. Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3. 11. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Théorie de l'état et du droit. Mihai Bădescu. Editura Dalloz. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Editura Universul Juridic. Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. 14. Radomir Lukic. în “Studii şi cercetări juridice”.3. 5. I. 13. W. Momcilo Luburici. Paris. Însemnătatea enciclopediei juridice 27 . Metodologie Juridică. Oscar Print. Eugen Barasch. Bucureşti. Ed.2/1975. 1974. 2004. Jean Louis Bergel.3. Traian Ionaşcu. 2. 2/ 1964. Editura Universul Juridic. Actami. Bucureşti. Editura All-Beck Bucureşti. Bucureşti. Ed. 12. Editura Europa Nova. nr.2. 1998. Teoria generală a dreptului. Bucureşti.Bibliografie obligatorie 1. Théorie générale du droit.1.3. Dragoş Iliescu. Popescu Sofia. 4. 8. Ion Craiovan. în “Studii şi cercetări juridice”.3. Ed. 10. Teoria generală a dreptului.3. 1999. Théorie générale du droit. Mazilu Dumitru. 2005. Bucureşti. 1965. Didactică şi Pedagogică. vol. Conţinutul unităţii de învăţare 3. 1969. 1930. 3. Bucureşti. Teoria generală a dreptului.1. 6. Vladimir Hanga. Enciclopedia şi filozofia dreptului 3. Giorgio del Vecchio. 2005. Paris 2004. Teoria generală a dreptului.2. Friedmann. Drept privat roman. Teoria generală a dreptului. Lecţii de filozofie juridică.

Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. ea distinge astfel drumul de celelalte discipline ştiinţifice”. El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc. doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. Longinescu. precum Andrei Rădulescu (“Tratat de istoria dreptului român”). de exemplu din ramura 28 . Dan Ciobanu şi alţii. admitea că enciclopedia studiază permanenţele juridice. căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui. G. strângându-se rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. de orientare.3. materială sau formală. a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă. Mironescu şi alţii. După părerea sa. O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri.1. Încă din secolul al XVIII lea s-a formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie. Introducere Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. teoria generală a dreptului. în secolul al XVII-lea. Vallimărescu. sub care s-a configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a dreptului. introducere în drept. Mircea Djuvara. Al. Sofia Popescu. eminent jurist român cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX. Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi. Astăzi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase. de sancţiune juridică). Dissescu. adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică. George Plastara. S. “enciclopedia juridică este înainte de toate un studiu preliminar. Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis. Gheorghe Boboş. Mircea Djuvara. drept general sau elemente de drept. obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie juridică (idea de obligaţie. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi cercetători ai fenomenului juridic. care cuprind toate cunoştinţele dintr-o anumită ramură. Eugeniu Sperantia şi alţii. care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai târziu. specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană. Nicolae Popa. enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni. În România. Ioan Craiovean. de subiect de drept.

M. Acesta considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că "ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs. În 1275. 29 . Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe juridice Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice enciclopediei juridice i) . a filosofiei juridice. Al. în 1816 Ion Voda Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor. umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor. considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Aceste preocupări fac obiectul istoriei gândirii juridice. Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. În Ţara Românească.2. Djuvara. La Iaşi.definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului este de 2 ore. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice. Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX." 3.juridică. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof. 4. TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. însă preocupări despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate. Dissescu. Eugeniu Sperantia. Vallimărescu. C. în cursurile prof. în general.

dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale. a căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX. şi anume: 1. dreptate în înţeles preponderent etic. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau filosofică. precursorul Şcolii istorice a dreptului1. oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat. Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală. 30 . Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate. În antichitatea romană şi în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei tematici mai generale. În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”. 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural). cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel. Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică.1. Hegel distinge astfel câteva semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept). Astfel. 3) dreptul ca lege (drept pozitiv). în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon.W. Conţinutul unităţii de învăţare 3.3. pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii despre drept”. începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei.3.F. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice. s-a folosit de acest termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa. juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului. G. încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (17641844). spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Astfel.3. Este o abordare metateoretică. Enciclopedia şi filozofia dreptului Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie.

definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă. ce ţine strict de el.2. cum procedează ştiinţele dreptului. fără a-i pune în discuţie temeiurile. ele având nu atât valoare euristică (metodologică). O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. ce este comun. ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social. geneza şi evoluţia sa în ansamblu. abstractizarea şi generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele de maximă generalitate. cât 31 . filosofia dreptului oferă în mod direct. iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută. Stiinţele juridice speciale. adică din punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice. abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea. filosofia dreptului deseori a fost confundată. adică la nivelul acestei existenţe determinate a dreptului. la început cu teoria dreptului natural. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte. opunând astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. in momentele istorice diferite. prin natura lor. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent juridică. în spaţiul dreptului. se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este). din perspectiva Teoriei generale a dreptului. nemijlocit concluzii. Astfel. concepte. 3. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept. acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică. ci prin opera de sinteză pe care o face. pe baza jurisprudenţei. reflectarea. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea. 3.iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică. Încă din momentul dobândirii autonomiei sale. a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului. În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste discipline. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată. şi anume: 1. cu valoare de universalitate. 2. în opoziţie cu „ceea ce este”.

3. Aşadar. raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată. Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale: 1. conform cu normele sociale şi putând apela la nevoie. împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice. într-o societate organizată. Dreptul. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului 4. de constrângerea publică – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului 3. religioase etc.2. Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. putere a individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită. Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică. 3. Edmond Picard. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează. considera Djuvara este o ştiinţă socială. Sociologia juridica. morale. dreptul reprezintă ideea de just. Psihologia juridica etc. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un cunoscut jurisconsult belgian. Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce numim permanenţele juridice. ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu trebuie nici neglijate.în sens filosofic. dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială căreia i se aplică. oferind dreptului aparatul noţional de bază. nu are nici un sens. Mai trebuie să existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor 32 . Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica. dacă este necesar. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor. între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate. Dreptul. la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv. forme şi mijloace cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni.) reprezintă modalitati.Permanenţele juridice Mircea Djuvara defineşte dreptul. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia permanenţele juridice. echitabil 2. privit ca element unitar şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. cât şi de diferenţiere. Însă există în relaţia juridică ceva. profesor la Universitatea din Bruxelles. facultate.mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic. dar nici extrapolate. care subzistă în mod necesar oriunde. corect. determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei. Întrucât se recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice. dreptul în accepţiunea de prerogativă. Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept.

Prin elementele sale formale şi permanente.3.. Însemnătatea enciclopediei juridice Enciclopedia dreptului susţine M. astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le studiază dreptul.permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”. trebuind să se descopere aşadar. 3. atunci ceea ce numim noi dreptate. 3. îndeosebi la universitate. Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti. care este elementar acesta caracteristic. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc. justiţie. Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul fenomene. în timp. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a cunoscut. în trecut. pentru interesele nejustificate nu. Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică. este enciclopedie formală. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă. care sunt elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta. este un simplu cuvânt fără înţeles şi deci fără niciun substract ştiinţific. şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului. fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene. Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia. Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice.3. nu ar putea să existe această idee a justiţiei. dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice. aşa cum o studiem.4. Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de celelalte realităţi. Dacă dreptul nu ar avea ceva specific. Dacă această realitate nu ar exista. se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. El poate fi găsit în permanenţele juridice. Caracteristicile şi necesitatea disciplinei 33 . drept general sau elemente de drept. Această idee de dreptate. introducere în drept. să caute să vadă în ce constă ea. este adânc ancorată în sufletele noastre încât noi îi subordonăm totul. fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene.

fie că nu-şi dă seama de ea. între cele generale şi cele speciale etc.  Filosofia dreptului Întrebări de control şi teme de dezbatere 34 . Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului". a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă. M. Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar. În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative. ci doar în una de sinteză. un studiu preliminar. ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între normele vechi şi cele noi. are ca obiect să determine ce este dreptul. sintetice. reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este.M. pe măsură ce acestea intervin. a întregului sau.  Ameliorarea metodologiei. precum şi să umple. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului Se pune întrebarea. izvoarele şi principiile sale generale. a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei filosofii a dreptului. lacunele legislative. E. Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului.  Permanenţe juridice. deoarele memoria umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. fie că ştie. istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept. clasificarea şi sensurile dreptului. Fiind un studiu de ansamblu. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. pe care. metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării dreptului. deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură. tehnicii şi practicii dreptului. pe calea interpretării. Concepte şi termeni de reţinut  Enciclopedie juridică. ca orice ştiinţă juridică. de altfel. a tehnicii legislative. raţiunea de a fi a dreptului. Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:  Explicarea părţilor constitutive ale dreptului. Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune diferitelor ramuri de drept. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală. deşi conexe? Răspunsurile diferă. De asemenea. de orientare. înainte de toate. norma juridică şi instituţiile juridice. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două. principiile ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului. originea şi evoluţia istorică a dreptului. există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări. orice jurist o are şi o practică. În epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin". Acelaşi autor consideră că Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia dreptului.

c) cunoaştere în cerc. c) Mircea Djuvara. b) Hegel. b) studiul vieţii sociale. Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice? 11. Ce desemnează permanenţele juridice? 12.10. 9. c) Duvantis. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca: a) Christian Tomasius. 35 . 8. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui: a) Justinian. b) Miguel de Unamuno. Enciclopedia juridică este: a) ramură a ştiinţei dreptului. Obiectul filosofiei dreptului Teste de evaluare/autoevaluare 7.

Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.4. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Teoria generală a dreptului. Editura ALL. 1994. Teoria generală a dreptului. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 4. Editura Argonaut. 17. Nicolae Popa.2.1. Introducere 4. Editura “Actami”. Bucureşti.Bibliografie obligatorie 12. în forme şi modalităţi 36 . 16. Craiovan. Cluj-Napoca. 1998.3. Teoria generală a dreptului.2. Cluj-Napoca. Editura ALL. I. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4. 1999.1. Elena-Mihaela Fodor. Introducere Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente.1. I. 2003. 14. Conţinutul unităţii de învăţare 4. 2008. Ceterchi. Editura Argonaut. Ordinea socială şi normele sociale 4.3. Bucureşti.3.3. Mircea Djuvara. Introducere în teoria generală a dreptului. Îndrumător pentru autoverificare 4. Clasificarea normelor sociale 4.3. Bucureşti. Consideraţii generale. Veronica Rebreanu. 15. 13. Corina Buzdugan. Gheorghe Boboş.

pe care să o respecte. 4.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Consideraţii generale. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. să nu facă ceva. să le impună o variantă de conduită.3. 2. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale.2. sau să se abţină de la a face ceva.definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale: este de 2 ore. Astfel.1. 4.diferite. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor sociale Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice sistemului normativ social) . Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social. Ordinea socială şi normele 37 . Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. iar în acest context de structuri. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. Conţinutul unităţii de învăţare 4. figura centrală este omul. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva.

sau să se abţină de la a face ceva. rolul acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. Acţiunea umană impune normarea. figura centrală este omul. la serviciu. etc. Normele sociale sunt foarte variate. Ele fixează. iar altele interzise. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Din punct de vedere sociologic. Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. D) facilitează continuitatea vieţii sociale. să nu facă ceva. Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii. în forme şi modalităţi diferite. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită.sociale Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. pe stradă. fiind de ne închipuit o societate fără norme de comportare. pe care să o respecte. la şcoală. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. în cadrul acestor acţiuni. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Astfel. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. să le impună o variantă de conduită. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. norma socială. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. altele care sunt permise. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. reglarea prin norme a conduitei. De aceea. iar în acest context de structuri. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune: A) În primul rând. 38 . Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii.

raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. juridică etc. norme tehnice. normele dreptului internaţional) şi norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate. tehnice economice. norme ale unor organizaţii sociale etc. Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar 39 . după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate. ştiinţifice. 4. politic. sfera de cuprindere. spontană (obiceiuri. norme religioase.C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. morală. care ar cuprinde următoarele categorii: potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate socială: norme general umane. după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut). cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter economic. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise. după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată. după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite). există o strânsa legătura între diferitele categorii de normelor sociale. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. Au fost distinse astfel: după domeniul de activitate: norme profesionale. etc. oprobiu public). spontane sau organizate. politică. Din potrivă. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. norme sportive. norme juridice. autorul. Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora. Clasificarea normelor sociale În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificării a normelor sociale. cum ar fii obiectul. reguli de convieţuire socială.). particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale). norme morale) şi norme elaborate în mod organizat de către un organism social (norme juridice. O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale.Lukic. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a normelor de către R. etc. norme politice.). intime sau colective. pornind de la criterii diferite. sancţiunea. etc. politice. după gradul de generalitate: norme generale.2.3.

4. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. politică. în c adrul acestor acţiuni. Din punct de vedere sociologic. reflectă condiţiile social-economice ale epocii.corelaţia normelor juridice cu normele morale. Ele fixează. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. iar altele interzise. Normele sociale sunt foarte variate. norme tehnice. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. morală. tehnice. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale. norme politice. norma socială. norme sportive. A) În primul rând. De aceea. Concepte şi termeni de reţinut  norma socială  norma morală  ordine socială Întrebări de control şi teme de dezbatere 40 . juridică etc. 4. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. norme juridice. altele care sunt permise. D) facilită continuitatea vieţii sociale. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. etc. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. norme religioase. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. obişnuieşti. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. de convieţuire socială.

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale? 14. Ce se înţelege prin ordine socială? 15. Cum se clasifică normele sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare A) 10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control operativitatea indivizilor; b) influenţa sistemul electoral; c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii. 11. Fac parte din sistemul normelor sociale: a) conduitele antisociale; b) decretele-legi; c) normele morale. 12. Norma socială este: a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate; b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii; c) o modalitate de lucru in echipă.

41

Bibliografie obligatorie 18. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; 19. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1999; 20. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003; 21. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998; 22. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 23. Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept 5.3.2. Ramurile de drept 5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

42

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune). În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice. Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu. În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

43

Germania ş. Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. glosele. De exemplu. fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal. drept administrativ. în sensul în care le cunoaştem astăzi. cât şi în prezentarea lor”. Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. şi ea. Lucrările lui Montesquieu. o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică. John Locke. Hugo Grotius. industrial. în drept public şi privat. Jean Jacques Rousseau ş.a. Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei.a. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri. cea de ramură a ştiinţei dreptului. În orânduirea feudală. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. financiar. În ştiinţa dreptului. strâns legată de aceasta. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în receptarea şi în studiul dreptului roman. dreptul public. Astfel. iar cel privat în drept civil. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman. în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900. Au apărut o serie de alte coduri: penal. cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional. 44 . Cu timpul. Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta. la rândul ei. cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie. Spinoza. comercial.O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman. Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman. atât în structura instituţiilor. În universităţi. care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei. precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic. administrativ. ci pe materii.a. Se profilează şi anumite discipline didactice. penal şi altele. în general în jurul şi pe profilul codurilor. în orânduirea burgheză. Italia. în ţări ca: Franţa. a început să se divizeze şi el în drept constituţional. a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii. însă. ce se dezvoltă. civil şi altele. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui. sunt o mărturie în acest sens. comercial agrar ş. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi. predarea dreptului tinde şi ea la specializare.

2. rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului. fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. 5. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului. Cel mult profesorii universitari. urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .3.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5. Unitatea şi diversitatea normelor de drept Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor.1. în cursurile lor. fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului. abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. ce condiţionează 45 . 4.Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări aprofundând una sau alta dintre problemele juridice. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a societăţii respective.definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de drept timpul alocat este de 2 ore. 5.

după cum s-a văzut. Pe baza celor arătate mai sus. să descopere şi să completeze anumite lacune.aşa cum este el conceput în mod convenţional acum . a fi obiectul reglementării juridice. oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. în acelaşi timp. la o justă aplicare a dreptului. legătura internă. În cadrul acestei unităţi a dreptului. Astfel. Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice. de drept administrativ sau constituţional etc. Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. normele juridice se repartizează.ramuri de drept şi instituţii juridice. se spune că relaţiile 46 .este socotit. altora de drept civil.2. Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept. sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv. după diferite criterii. privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul juridic universitar. totodată. cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică.principiile de drept. De ce anumitor norme de drept le spunem că sunt norme de drept penal. ruptă de ansamblul celorlalte norme. să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare. cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului. atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în diferite izvoare. concordanţa normelor juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea respectivă. 5.3. Ramurile dreptului Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. Toate normele juridice apar ca o unitate.? Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului . întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente . Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie. am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu particularităţi proprii. El apare odată cu tipul de drept respectiv. iar principiile pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi. Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat. în grupe distincte. independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei.

constituie obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş. organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele. ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective. precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii. există nu numai între cetăţeni. care reclamă. recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare. există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi. prin apariţia unor coduri. se presupune că există o altă specificitate decât cea juridică. din anumite considerente. Este cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ.. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”. decât foarte târziu. în acelaşi timp. relaţii de muncă. ca. Cu toate acestea.) Dar obiectul reglementării juridice . care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept. norme juridice care să se refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. ci şi între organele administraţiei de stat. Adică.şi unii autori îl prezintă ca atare în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. Evident.care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil. Cu toate acestea. în Codul legilor lui Manu etc. juridice este un criteriu obiectiv . Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent. Şi totuşi.nu este elucidat nici din alt punct de vedere. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi edificatoare.a. de pildă. abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic. calitatea subiecţilor ş. lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi. care ulterior au primit o reglementare juridică. acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării juridice. Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale. relaţii dintre părinţi şi copii.a. 47 . ci relaţiile care formează obiectul ramurii respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice.criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri . deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea dreptului roman s-au scurs aproape două milenii). ramură de drept ea este cea mai tânără. strâns legate de acestea. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale. “distincte”. În cazul altor ramuri de drept. iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat.a. rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale preexistente. şi o reglementare juridică. relaţii între stat şi cetăţeni ş.patrimoniale şi cele nepatrimoniale. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ. De pildă. se ştie că relaţiile patrimoniale . cu un specific distinct. relaţii dintre sexe. Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de drept distinctă. relaţiile dintre sexe. relaţiile dintre organele administrative de stat. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale. constituie obiectul de reglementare a dreptului civil. sau cetăţeni. şi în anumite împrejurări.

a. 48 . la ramura de drept respectivă. asigurările sociale de stat. sau “drept constituţional”. mai întâi. În general. la ramura ştiinţei dreptului. ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a dreptului. sau “drept penal”. Bineînţeles.. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului. aceste trei aspecte formând un tot unitar. disciplina muncii. Dacă în feudalism. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă. când spunem “drept civil”. raţională şi completă a terenurilor. e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă. filozofie. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat. în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept. dreptul era studiat în ansamblul lui. a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. concepută ca o totalitate de norme penale. cetăţenie. fără să mai facem alte precizări. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei dreptului. La rândul lor. protecţia muncii şi tehnica securităţii ş. precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic universitar. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. cât şi la disciplinele didactice respective. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat. ca rezultat al apariţiei unor coduri. normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat. c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea. categoriile de organe ale statului. cu organizarea şi evidenţa funciară. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă.Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”. morală. civile etc. creditul. tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie. Astfel. se poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc. d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. asigurările sociale. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. timpul de lucru şi timpul de odihnă. ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului. activitate îndeplinită de organele administrative. aşa cum îl concepem noi astăzi. ne gândim. ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept.

pentru descoperirea infracţiunilor. norma juridică 2. între organizaţiile economice. pe de altă parte. drept civil. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. privit ca ansamblu al normelor juridice. precum şi între cetăţeni ca părţi în proces . drept financiar. j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5 Sistemul dreptului. instituţia juridică 3. g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. h) Dreptul familiei. ramura de drept Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii.reclamant. precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. drept comercial etc. 5. tribunale) şi cetăţeni. dreptul muncii. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei. pe de o parte. succesiuni etc. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate. k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ. şi persoanele fizice. drept procesual civil. pârât. Componentele structurale ale dreptului ca sistem: 1. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. dar care sunt legate de cele patrimoniale. contracte. i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni. relaţiile dintre părinţi şi copii. prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâiet ate de autoritatea legiuitoare. drept procesual penal. Concepte şi termeni de reţinut 49 . relaţiile născute din adopţie etc. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. drept administrativ.4. este un sistem organizabil din afara sa.f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice. dreptul familiei. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. dreptul mediului. drept penal. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale.

4. b) principiile deontologice. Sistemul dreptului  Instituţia juridică  Ramura de drept Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept. Sunt instituţii juridice: a) regimul politic. 14. 3. Sistemul dreptului. c) sistem al dreptului. c) arestul la domiciliu. Structura juridică internă a dreptului este numită: a) sistematizare legislativă. 50 . b) sistematizarea actelor normative. În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice? 2. Ce este instituţia juridică ? Teste de evaluare/autoevaluare 13.

Mircea. Bucureşti. nr. 1958. 1966.15. 7. 1954.1. Luburici Momcilo. Teoria generală a dreptului. A. vol. Schrans. Structura sistemului de drept este determinată de: a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale. în “Il diritto dell Economia”. Djuvara. 6. 4.3. Editura Oscar Print.. 3. 9. van. Kaysen. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. Socec. I.2. Grosso. Teoria generală a dreptului. în “Revue du Marché commun”. I. Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6. Editura Sibila. Dreptul internaţional privat 6. b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate.. octobre. Conţinutul unităţii de învăţare 6. 2. Antitrust policy.2. Turner. Pour une nouvelle approche du droit économique. Paris. Le droit économique. Bruxelles. Principes de droit commercial. 6. Droit commercial ou droit économique. 5. Craiova.. 2005. D. c) de forma de proprietate dominantă într-o societate Bibliografie obligatorie 1. C. Diritto romano e diritto dell economia. An economic and legal analysis. Guy. Jaquemin. Jaquemin. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.4. Introducere 6.3. 1999. Bucureşti. Îndrumător pentru autoverificare 51 . vol. Craiovan Ion. 1954. în “La revue nouvelle”. 8. 1930.1. Dreptul internaţional public 6. Ryn. 1967. Teoria generală a dreptului. Presses Universitaires de France. 11.. J. 10. Alexis. 1970. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6. Contribuţii la definirea dreptului economic. Dalloz.. 1967.3.

3. privind dreptul intern si dreptul international Utilizarea corectă a termenilor Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Dreptul intern şi dreptul internaţional timpul alocat este de 2 ore. categorii. pe când dreptul intern este creat .după cum am văzut . Introducere În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional.1. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Dreptul internaţional public.6. Conţinutul unităţii de învăţare 6.3. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul international: concepte. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si internaţional public si privat. 6. principii. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. în relaţiile lor reciproce.în mod 52 .1.2. cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.definirea şi înţelegerea noţiunilor. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. 6. 6. noţiuni.

dar. Deşi diferite. cât şi în ordinea internă a statelor. cu obiect de reglementare. însă. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. prin intermediul statelor. tehnico-ştiinţifice. turistice ş. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti.2. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. Astfel. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. Dreptul internaţional privat. Ele se ocupă. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. 6. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. precum şi cu problemele procedurii civile. şi care veghează la aplicarea lor. de asemenea. respectiv statele. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. cele două sisteme se întrepătrund. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. Prin 53 .3. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. cum sunt: culturale. izvoare şi metode diferite.a. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. administrative etc. atât în ordinea internaţională. care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor.unilateral de către un singur stat. cu monopolul de stat al comerţului exterior. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. În dreptul intern. cât şi ale normelor de drept intern. Datorită acestei particularităţi. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat.

Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale. asistenţa judiciară.admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii. extrădarea etc. existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern. statutul juridic al străinilor. procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc. garanţiile procesuale. unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern. cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor. terorismul şi alte infracţiuni internaţionale. cum ar fi infracţiunea. în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul. dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale. tentativa. de asemenea. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: . participaţiunea.acceptarea de către stat. competenţa materială. combaterea poluării. adesea cu caracter constituţional. şi o serie dereglementări specifice privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională.convenţiile 54 . executarea hotărârilor. Cu titlu de exemplu. răspunderea. . care constituie concepteale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale. constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia. teritorială şi după calitatea persoanei a instanţelor de judecată. În dreptul intern al statelor există. traficul aerian. dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. mijloacele de probă. pe baza liberului acord de voinţă. a normelor de drept internaţional. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor. statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional. şi în sens invers. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor. însă. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului. vinovăţia. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. pe mare şi fluviale. judecata şi căile de atac. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune. care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale. transporturile internaţionale pe uscat. se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe. acţiunea penală. recidiva. Asemenea reglementări. probleme privind cetăţenia.

aflate într-o strictă ierarhie. datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică. Pornind de la concepţiile dreptului natural. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul 55 . întrucât aparţine unei noi ordini juridice.modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă. Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. şi.). compusă din norme obligatorii. Doctrina dualistă. atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional. Problema prevalenţei Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problemar aporturilor dintre ele. ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. dreptul având astfel o structură unitară.prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale. Potrivit acestei doctrine. având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. superioară ordinilor juridice interne. afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte. mai mult sau mai puţin. Problema are şi incidenţe practice.soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale. care nu se influenţea zăreciproc. cel puţin sub două aspecte: . acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. cu o existenţă paralelă. normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. mergând până la negarea dreptului internaţional. formată din dreptul intern şi dreptul internaţional. urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât trimiteri. căci se adresează altor categorii de subiecte de drept. conţinutul. b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice. statelor sau altor entităţi asimilate acestora. la genocid. destinatarii tarii. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite. .referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul intern reglementări şi sancţiuni. prevalenţă asupra celuilalt. cu domenii diferite de aplicare. pentru încălcările prevederilor acestora. după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional. inclusiv penale. dreptul internaţional aflându-se în vârful piramidei. Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul. adepţii acestei şcoli juridice susţin existenţa unei ordini universale. Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă. inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel. indiferent dacă acestea se adresează indivizilor. rupte între ele. care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel. statele îşi asumă obligaţia de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie. eventual. . inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are. unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii primatul dreptului intern. Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic. însă. la traficul de stupefiante etc.

susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există. exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. vizând asigurarea ordinii constituţionale. Dreptul contemporan evidenţiază. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. Dreptul internaţional apare. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. internă. ca având un caracter de coordonare între state suverane. creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Dreptul internaţional. În realitate. modul de elaborare a normelor. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. a acelui stat. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. de aceea. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de reglementare. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. 56 . Spre deosebire de dreptul intern. cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. însă. raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. de intercondiţionare dialectică. Normele de drept internaţional sunt create de către state. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv.internaţional ca o derivaţie a dreptului intern. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral.

Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. Normele de drept internaţional sunt create de către state. În dreptul intern subiectele raportului juridic. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. c) Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. Spre deosebire de dreptul intern. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. 57 . iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. Dreptul internaţional apare. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptatede ele însele. ca având un caracter de coordonare între state suverane. c)Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. a acelui stat. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările internaţionale. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. Dreptul internaţional. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică.în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. modul de elaborare a normelor. şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state. internă. de aceea. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. vizând asigurarea ordinii constituţionale. în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.

dar oricare dintre aceste organe sau structuri. cu caracter de principiu. procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate. după cum se va vedea. ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni. De regulă. juridică civilă sau penalăă ori de natură morală. poliţie. să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern.deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice. însă. În dreptul internaţional nu există. şi folosirea forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existenţa însăşi a statelor. implicând. aşa cum există în cadrul statelor. sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. iar competenţa acestora este de regulă facultativă. Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni. de natură politică. organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional. prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate. În anumite domenii. a căror paletă este destul de diversificată.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor. statele fiind obligate de dreptul internaţional. aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor. aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional. d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice În ordinea juridică internaţională nu există. în general. un sistem structurat de instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate. prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire. în caz extrem. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. autorităţiale administraţiei publice (guvern. de asemenea. 58 . pentru suveranitatea şi independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională. cum ar fi dreptul constituţional. nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. ci şi unor ramuri de drept intern. ministere. În general. De altfel. armată etc. sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului.

organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. cu monopolul de stat al comerţului exterior. turistice ş. cum sunt: culturale.  Definiţia dreptului internaţional privat. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. Dreptul internaţional privat. precum şi cu problemele procedurii civile. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional.a. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor.6. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. Concepte şi termeni de reţinut  Definiţia dreptului internaţional public. 59 . pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional.în mod unilateral de către un singur stat. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat.4. Datorită acestei particularităţi. de asemenea. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. Dreptul internaţional public. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări.după cum am văzut . mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. administrative etc. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. dar. tehnico-ştiinţifice. B. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. Ele se ocupă. pe când dreptul intern este creat . în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. Astfel. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. În dreptul intern. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. în relaţiile lor reciproce. respectiv statele. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat A. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată.

c) Dreptului international privat. b) Dreptului administrativ. 17. Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate se realizează în materia: a) Dreptului constituţional. b) de către marile puteri ale lumii. 60 . Ce este dreptul internaţional public? 7. c) nu există constrângere în dreptul internaţional.Întrebări de control şi teme de dezbatere 5. 16.caracteristici 6. Dreptul intern . Ce este dreptul internaţional privat? Teste de evaluare/autoevaluare . Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică: a) de către state în mod individual sau colectiv.

I. Elena-Mihaela Fodor. Introducere 7. Îndrumător pentru autoverificare 7.3. Craiovan. Teoria generală a dreptului. 27.1.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale 7. Editura “Actami”.Bibliografie obligatorie 24. Teoria generală a dreptului.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Introducere Acţiunea umană impune normarea.3. Editura Argonaut. Conţinutul unităţii de învăţare 7. Bucureşti. Mircea Djuvara. Editura ALL. Introducere în teoria generală a dreptului.3. Editura Argonaut.2.1. Bucureşti. Editura ALL. Gheorghe Boboş.3. Cluj-Napoca. Veronica Rebreanu. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. 2003. 1999. 26. 29. reglarea prin norme a 61 . Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice 7. 28. Teoria generală a dreptului.3. Nicolae Popa.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) 7. Ceterchi. Cluj-Napoca.4. 1998.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială 7. 1994. Bucureşti. Corina Buzdugan. 2008.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice 7. 25. I.

putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. categorii. 7. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. 8. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul normelor sociale: concepte. la serviciu. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor.2. principii. Normele sociale sunt foarte variate. A) În primul rând. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă.conduitei. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice cu alte norme sociale. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. politică. în cadrul acestor acţiuni. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 62 . altele care sunt permise. noţiuni. la şcoală. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. Ele fixează. norme politice. Din punct de vedere sociologic. De aceea. norme juridice. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. etc. norme tehnice. morală. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. norme religioase. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. etc. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. D) facilită continuitatea vieţii sociale. juridică etc. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. norme sportive. iar altele interzise. pe stradă. norma socială. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea.

izolare socială. prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă. Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive. Corelaţia normelor juridice cu normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte. 7. pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. minciuna. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului.3. ipocrizie etc. iubire. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii. altruism.1. Conţinutul unităţii de învăţare Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară. orgoliu. egoism. răutate. sinceritate. însemnând individualism. respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile. milă. reguli privitoare la bine şi la rău. perfidie. de morală. calitate generozitate. Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine au rău. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura. se impun conştiinţei ca absolut valabile 63 . în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o protolegislatie socială”. just injust. indiferenţă. Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie.3. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. în mare măsură. devotament.noţiunilor specifice disciplinei) . Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale.De altfel. respectul faţă de ceilalţi. la graniţe dintre moralitate şi imoralitate.definirea şi înţelegerea sistemului normativ social Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. la corect incorect. care există. dispreţ.

G. Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. acesta fiind un element variabil. Kant critică acest punct de vedere. el combate. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii comunităţii umane: binele colectiv. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare. Antonescu spune că această noţiune. postulând „bunăvoinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea acestui acord... explicativ şi normativ ale eticii. Punând în centrul preocupărilor fiinţa umană. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament ferm dinainte. Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei. din care să rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal.J. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale societăţii. în mod radical de util şi de plăcut. în schimb. Ea porunceşte în mod absolut.G. e un om virtuos. este superioară utilităţii. Morala se distinge. Dacă se lucrează pentru util. Acelaşi filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea noastră decât cu ajutorul virtuţii”. deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”. În planul cercetării sociale această viziune a fost deschisă de J. binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. care ne dojeneşte în mod inexorabil.şi implică excluderea oricărei contraziceri”. priveşte norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. în „Critica raţiunii practice”. ea este ca o voce sublimă care impune respect. chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm. Morala este independentă. Rousseau şi Montesquieu. Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ. pe care şi-o formează Kant despre virtute. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. noile cercetări etice caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. îl duce la un purism moral excesiv. ţăranul ca şi prinţul. care în opinia sa este puterea de a rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această lege. sistemele de morală bazate pe utilitate. înainte de toate. acţiunea pierde caracterul său moral. el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală. ignorantul ca şi filosoful”. producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea 64 . Kant. Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract. Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa.

Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare. Toate comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptăţii. prin ceea că pot fii inculcate. în general. După cum se ştie.morală şi nu o realitate morală impusă prin norme. Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate. în cadrul căreia predominant este elementul afectiv. Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. În mod logic. Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică. prin prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală. în cadrul funcţiei de apreciere. O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor în legătură cu morala. are o structură tripartită formată din elemente de natură raţională. apare. şi o funcţie normativă în cadrul căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. mai pregnant. deopotrivă cu dreptul. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia. Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv. unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală. o funcţie de apreciere. care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora. conştiinţa socială. În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere. încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură. Dacă morala este relativă. conştiinţa politică. vinovăţie şi răspundere. conştiinţa religioasă. de 65 . afectivă şi volitivă. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. între ele existând o coerenţă necesară. până la conştiinţa de obligaţie. conştiinţa juridică. trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale. În fiecare sistem moral. de valorizare a unor fapte umane. Legătura dreptului cu morala. în cadrul căreia elementul raţional are rolul preponderent. Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5. reprezentând două valori paralele ale aceleaşi acţiuni. atât moralei. cât şi dreptului. variabilă şi condiţionată istoric. care sunt esenţiale judecăţii juridice. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. Aceste trei elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei sociale: conştiinţa morală. nu putem să nu admitem că atât ea cât şi dreptul au o coeziune inseparabilă.

Oamenii. normele morale au o sancţiune specifică. Legătura strânsa între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică. Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. Ei simt. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic. pot fii sesizate şi unele deosebiri.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) Obiceiurile (moravuri. potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi pedepsite de normele de drept. 7. chiar dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către normele juridice. mergând până la excluderea din colectivitate. latura axiologică a moralei. după regulile moralei încetăţenite. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. El apare în 66 .valorizare a comportamentului uman. Comună dreptului şi moralei. Între normele morale şi juridice. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei. în marea majoritate a cazurilor. părerilor de rău. prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. o precede. a mustrărilor de cuget ori a scrupulelor de conştiinţă. a marginalizării. în comportamentul lor zilnic. reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a individului. în societate. sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte. vătămarea integrităţii corporale. eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept. ş. violul. omorul. cu ajutorul simţului moral comun. la statornicia legalităţii în societate. Ele pot îmbrăca forma regretelor. datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apărut încă din formele primare de organizare socială. dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public. pe lângă asemănările arătate. Sancţiunile morale exterioare sunt manifestări. tâlhăria. În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului. Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept sănătoasa. Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. a desconsiderării. Furtul. Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încălcat o regulă morală. totuşi. înşelăciunea. se conduc în activitatea lor. Astfel ele se deosebesc prin aceea că. în celălalt caz). În orice formă.3. în activitatea practică. în timp ce morală provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse).a. pe cea a dreptului.

însă nu orice obicei a devenit normă de drept cutumiar. uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional. decât dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie. Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile.mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment dat devine obligatorie.. Din punct de vedere juridic. Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia. statul şi societatea. oamenii respectând obiceiul ca pe o deprindere din obişnuinţă.tradiţia care a ales şi a impus respectarea precedentului bun şi util. Făcând parte din regulile sociale. ca un drept pozitiv. statul prin sistemul cunoscut.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. ori de câte ori. fundamental autorităţii lor . Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat.). a unor situaţii de durată. instrumentul cristalizării lor . metodă este o repetare a unei voinţe sociale însă de origine individuală. În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei. de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional. Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. de puterea publică. de datini ori de” mode”.memoria comunitară. Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individual. Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale. Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept. iar societatea prin obiceiuri. iar încălcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar. regimuri antice. datina e repetarea regulate a unei voinţe 67 . Legătura dintre drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă. obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi comportament social. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie. Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori împărtăşit de grupul social (familii. asociaţii profesionale etc. obişnuinţă şi uz. Profesorul E. se aflau într-o situaţie dată. de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă. sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunităţii. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şiş a se dezvolte. Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunităţii..

se poate aprecia că: A. obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”.3.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice Normele tehnice. Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor. 7. acesta fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii. S-a arătat că normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială. în sensul lor larg. 68 . protecţia muncii etc. exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate. Astfel prin norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura. Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect. Pentru ca o asemenea stabilire. este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii. au fost sistematic incluse printre normele sociale. În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legităţile obiective. nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice.) sunt norme care trebuiesc cunoscute şi aplicate. Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru. elementar distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează. exprimată de legile naturale. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă. maximum de randament. să devină o normă tehnică. expresie a unor legi obiective.sociale particulare. setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii. iar. Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică. într-o prezentare sistematică. că această regulă este conformă cerinţelor tehnicii înaintate. cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine. în activitatea lor practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice. normele de protecţia muncii etc. cu minimum de efort. o societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice. În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme sociale. a căror respectare va fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. să le cunoască şi să le valorifice. Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru.

Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbunătăţirea lor. unii nu le aplică datorită considerentelor morale. juridical. Morala îşi manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. Convingerea colectivului de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit. normele tehnice conduc procesul productiv. al circulaţiei. În mod excepţional. Deşi aceste tehnici sunt mai productive.B. normele de protecţie a băncilor. C. Astfel. Chiar şi modalitatea de sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral. Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice. În general. industrializată. pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării industriale. astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă. multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele din domeniul ecologic. al telecomunicaţiilor. în mod obişnuit. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare. tehnologizată şi computerizată. etc.). o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de muncă pe baza standardului profesional. În general. normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea. normele de protecţie a mediului. Ea poate permite sau opri această transformare. nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe juridice. etc. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de oameni. Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale. la omorârea unor specii care nu au această destinaţie. folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală. Norma tehnică nu este independentă de morală. aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului. norme de tehnica elaborării sau de tehnica interpretării dreptului. în timp ce. D. E. al transportului. în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare număr de consumatori. Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii. contencioasă. Normele tehnice sunt cuprinse şi în 69 . o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă. Normele tehnice au un caracter obiectiv.De aceea. fără să fie înlocuite cu altele. Fiind orientate înspre optimizarea activităţii creatoare a omului. aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite.În societatea modernă. preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea altor metode de testare. normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate. în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive obiective. Unele metode de pescuit conduc.

“consideraţie” sau “respect” între oameni.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În sens larg. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare.Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor. În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie. Aceste norme se formează treptat. deontologia este privită ca un ansamblu de norme (reguli. etc. Acest lucru reiese din faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma. fiind inserate în tratate sau convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare. fie direct.3. adesea cu spirit de moralitate justiţiară. fie împreună cu ele. exprimată prin “stimă”. D. fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice. spontan şi ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau de drept. omul fiind în acelaşi timp obiect 70 . inclusiv în ţara noastră.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înălţime intelectuală. pecand convieţuirea odată asigurată. însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ. În sens restrâns. de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente. B. În toate situaţiile se face apel la instanţa morală. putând fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise într-un statut. se poate cizela şi adânci prin politeţe. Intră în această categorie: normele de bună-cuviinţă. norme protocolare.3. C. Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale. Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea. Conceptul a avut ecou în medii intelectuale diverse. de politeţe. a prescrie un comportament dezirabil în cadrul unei profesii. fără a exista însă o delimitare precisă. În sens restrâns. Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane.reglementările internaţionale. 7. unde este deja utilizat. noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale. obligaţii) morale ale unei profesiuni. aportul lor este redus la normalizarea relaţiilor sociale. putem face următoarea sistematizare: A. regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează comportamentul oamenilor în societate. Profesorul E. de cortazie. 7. O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională.

prezenţa ei în amfiteatrele universităţilor medicale. grupuri. „Codul lui Hammurapi”. s-au formulat coduri deontologice în domeniul juridic. organizaţii. Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. În perioada actuală. Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni. comunităţi. morală. care au o vechime impresionantă: „Perceptele lui Confucius”. dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui cadru medical. socială. psihică. materială etc. în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie. Adunarea Generală a O. Unor persoane sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să poată face apel la instanţe de protecţie.U. în activitatea de cercetare. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de natură fizică. Asociaţia americană de psihologie a elaborat. în ţara noastră. din asistenţa psihologică etc. cei care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze demnitatea umană. să apere şi să protejeze drepturile fundamentale 71 . Alături de aceasta. la cele asupra finalităţii civice a proiectelor. în 1953. E. Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra vieţii. pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ.N. Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase. psihicului său personalităţii omului.) Astfel. precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la aspectele deontologice. este abordată sub aspecte variate. adevărat mentor de şcoală deontologică. În domeniul juridic. rezultatelor şi propunerilor de schimbare. Tot în România. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”. fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja. al educaţiei. Standardele etice ale psihologului.şi agent al acţiunii umane. la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al sociologilor. de la invocaţii asupra moralităţii individuale. deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită. „Învăţăturile lui Solomon”. fie din neştiinţă. al informaţiei publice etc. Remarcabilă în acest sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării subiecţilor. fiind o constantă cu tradiţie.. „Jurământul lui Hypocrat”. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. Teodosie”. bază ideologică a deontologiei medicale moderne sau. în 1975. cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră. din cercetare. învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice”. care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege. militar. servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale. în îndeplinirea datoriei lor.

ale oricărei persoane. etc. Amintim codul deontologic al poliţiştilor. profesori etc. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. de tipul: „a încălcat codul deontologic al profesiei sale”. dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică. Orice autoritate legitimă se bazează pe o investiţie de încredere făcute în contul persoanei. unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei. Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială. comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul etichetei. grupului său instituţiei purtătoare a autorităţii. medici. pornind de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul său firesc. ceea ce le dă o natură eclectică. pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei publice. decât explicit formulate. sau identificarea falsă a acestui câmp. chiar dacă. din păcate. exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult presupuse. politicieni. considerând că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa. El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale. aşa cum aceste drepturi s-au impus public. Fără un instrument teoretic autentic. Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de autoritate. Asemenea etichete apar. de regulă. fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu dreptul. Pe de altă parte. deontologia este un concept folosit fără un suport foarte bine conturat. unele valori morale capătă şi o consacrare juridică. hotărârea. fără a se identifica cu puterea. 72 . cod moral specific unui anumit scop profesional”. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic. În acest moment. În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie. etichete puse unor ziarişti. Întâlnim adesea exprimări orale sau scrise. Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor. fapta. bazată pe ideea că acestea ştiu. organism)”. sau. preocupările se centrează în primul rând pe corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei. statutul juridic al cadrelor didactice. grup. organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”. să fie incluse în acte normative şi atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară (persoană. procurorilor. militare. atunci când atitudinea. pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie.

putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Din punct de vedere sociologic. Norma tehnică. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. Norma religioasă. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. la şcoală. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Acţiunea umană impune normarea. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. Norma obişnuielnică. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă.7. în cadrul acestor acţiuni. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. norme juridice. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. norme religioase. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Întrebări de control şi teme de dezbatere 73 . De aceea. norme sportive. reglarea prin norme a conduitei. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. D) facilită continuitatea vieţii sociale. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. A) În primul rând. Normele sociale sunt foarte variate. Ele fixează. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. norme politice. etc. morală. iar altele interzise. juridică etc. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. politică. la serviciu. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. Concepte şi termeni de reţinut     Norma morală. norme tehnice. etc. altele care sunt permise. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. norma socială. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale.4. pe stradă.

unei noi ordini juridice îi corespunde: a) Legea constituţională. Bibliografie obligatorie 74 . Normele organizaţiilor nestatale Teste de evaluare/autoevaluare 18. În fiecare sistem moral.. Morala reprezintă: a) Idei. b) Un sitem de dogme religioase. Normele obişnuielnice 10. 19. precepte despre bine-rău. c) Este filosofia dreptului.8. Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale? 9. c) o contradicţie dintre morală şi drept. b) o anumită ordine morală.

Nicolae Popa. Legătura dintre drept şi stat 8. o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute. 32. Ceterchi.2. Editura ALL. faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. Teoria generală a dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. 2008.2.1. Mircea Djuvara. Forma de stat 8. ci exprimă o anumită poziţie. Editura Argonaut. Craiovan. cuvântul “stat” provine din limba latină. Teoria generală a dreptului.3. Teoria generală a dreptului. El a dobândit. Bucureşti. Editura “Actami”. I. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 75 . de la “status”. I. Introducere în teoria generală a dreptului.30. Luat în sine. Introducere Dreptul este strâns legat de stat. Elena-Mihaela Fodor. Bucureşti. 33.1. 2003. 8.1. În ce priveşte etimologia. Astfel.3.2.3. Aceste două mari fenomene politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt. Cluj-Napoca. 1999. Gheorghe Boboş. Introducere 8. Conţinutul unităţii de învăţare 8. Editura ALL. Îndrumător pentru autoverificare 8. cu timpul. 1994. el nu prea are sens precis. Bucureşti. 35.3. Noţiuni generale despre stat 8. Cluj-Napoca. Editura Argonaut.3. Corina Buzdugan. 31.4. devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice). 34. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8. 1998. în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae''. Veronica Rebreanu.

cu două sensuri.a. Din limba italiană. termenul de “signeurerie”.3. cuvântul Status. culturale ş. în Italia secolului al XVI-lea. în limbajul cotidian. începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine. Conţinutul unităţii de învăţare 8. relaţiile economice. pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic. când 76 . termenul a fost transpus curând în germană “Staat”. Legătura dintre drept şi stat timpul alocat este de 2 ore.definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. fără alte adăugiri şi scris cu majuscule.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. În perioada actuală. Până în această perioadă a fost utilizat. Într-un prim sens. Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“. În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”. De pildă. a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu.1.. termenul de “Republică”. în special. 2. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului. 8. Acest lucru s-a petrecut. A mai circulat. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. politice. apărută în 1576).tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”). În acest fel termenul a intrat în limbaj. Noţiuni generale despre stat Cu timpul. mai ales. (De exemplu. de asemenea. deosebită oarecum de regimurile particulare. Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”. delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''. mai ales.3. o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli. cuvântul “stat” circulă. în engleză “state”. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) ..

aparat de stat. respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu. ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. Între noţiunea de “stat”. ministerele. În acest sens. locuit în majoritate de români. se împletesc foarte strâns. din punct de vedere al organizării sale. “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă. pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex. prin cele două atribute adăugate termenului “stat”. în procesul de abstractizare. formată din diverse organe. mai ales. funcţionarii publici. Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni. în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii. de accentul care se pune. respectiv “democratic” şi “unitar”. o diversitate extremă de forme organizatorice. locuit în majoritate de populaţie românească. “putere de stat''. de sensul politico-juridic al termenului. Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. având un aspect mai concret. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe. Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările. democratic. politice. cu alte cuvinte. cu un relief variat. în 77 . Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv. ce şi-a construit un sistem de relaţii economice. De exemplu. desemnată. În sfârşit. este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state. Guvernul. Ar fi vorba. de “puterea publică”. expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei. În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu.spunem: “România este un stat unitar. organe cum sunt: Parlamentul. aşezat în sud-estul Europei”. cât şi atunci când este vorba de structura. numai de o deosebire de nuanţă. în sensul ei istorico-geografic. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”. culturale. putere de stat. sau. denumită “stat”. în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”. Acest sens este mai restrâns ca sferă. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră. din fraza de mai sus. atât când este vorba de puterea publică. delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. senatorii. privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere. cu relieful lui. dar mai profund. când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate''. deci. în aceste expresii este vorba de organizaţia politică. ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. de modul de organizare al puterii publice. mai esenţial ca şi conţinut. prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic. în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. formată din totalitatea organelor de stat. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat. deci de organele de stat. dar privit numai în mod structural.

structura de stat şi regimul politic. adică sunt o creaţie a statului. Pentru motivele arătate mai sus. dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică. Aşa. dacă nu sunt respectate de bună voie. respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat. uneori prin succesiune. a căror respectare este obligatorie.” Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept. structura. se impune clarificarea acestor elemente componente. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”. care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii.împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă. la rândul lui. Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul. normele de drept sunt instituite de stat. Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate. în statele contemporane.3. de aceea o posibilă definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu. 8. dreptul.2. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului. în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ. care. forma de guvernământ figurează în denumirea 78 . în numele întregii populaţii. În mod ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii. Formă de stat Noţiunea de formă a statului este privită. Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic. cuprinse şi ele în diverse acte normative. la început. decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. alteori fiind aleasă pe viaţă. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat. instituite sau sancţionate de stat. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor. Faptul că. între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită. termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe. sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. Uneori. de exemplu. cu claritate. ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic). dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”. De aceea. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme de stat. căci majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept.

fie a unor centre de putere multiple. menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile. În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. în special în cele din regiunile muntoase.a. În prezent.: Republica Columbia. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. respec-tiv înlocuirea unora cu altele. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia. Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. dimpotrivă. solul. Astfel. Regatul Danemarcei etc. subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. De exemplu: România. însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional. statele federale nu au armată proprie. care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate. clima ş. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal.: Statele Unite ale Americii. Franţa. Aristotel. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit. despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. nu au monedă proprie. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. ca state compuse: uniunile reale. nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale. care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. Polonia etc. în mod necesar. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat. Factorii care determină transformarea formelor de stat. ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''. generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora. referindu-se la formele de stat. iar în oligarhie. a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei. studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate. Montesquieu. De ex. 79 . etc. În ţările care au un sol nefertil. vorbeşte. de fapt. suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. În trecut au existat. uniunile personale. mai curând. Aristotel considera că. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. El arată că fertilitatea solului duce. ar fi revoluţiile. mai ales. În democraţie poporul este suveran. Federaţia Rusă ş. guvernământul aristocratic. întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. se instituie. “mod de desemnare a agenţilor care exercită puterea ei.a. apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale. decât state propriu-zise.oficială a ţărilor. un fel de unităţi administrativ-teritoriale. el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui titular unic al puterii de stat. Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca. De ex. După părerea lui. forma cea mai potrivită este democraţia. în acelaşi timp. acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori. la instituirea unui regim autoritar. confederaţiile de state şi federaţiile. în cadrul relaţiilor internaţionale.

ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism. care accelerează instaurarea noilor structuri. fie defavorizându-le”. în consecinţă. Burdeau. în clasificarea regimurilor politice. Duverger. În acelaşi sens. referitor la existenţa unui partid unic. Haoriou. Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic. situaţia. În categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste. Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii. care. abordând problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare. Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. mai ales în secolul nostru. şi reacţionare. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate. Burdeau arată că “ceea ce importă.3. însă. însă. spune el. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii. este cea în: monarhii şi republici. Referindu-se la regimul politic. Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ. democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale. dar diametral opuse. să le menţină pe cele vechi. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice dintr-o anumită ţară. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice. în orice caz. iar pe cele din urmă în antice şi moderne. Legătura dintre drept şi stat Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură 80 . Astfel. rivalităţile lor. prin norme de drept. după părerea lui. 8. Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii. decât cea tradiţională. destinate să frâneze evoluţia lor. M. locul pe care regimul îl acordă claselor fie favorizându-le . metodele generale de guvernare. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de vedere al formei lor de guvernământ. cu precizie.Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. natura partidelor de guvernământ. G. se pronunţă şi A.3. este. pe de o parte. pot să fie democrate sau autocrate. ci însuşi pluripartidismul. în una sau alta din aceste tipuri. existenţa unui partid unic. G. Ele au în comun numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. El arată că există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia populară. suprimarea sau reducerea opoziţiei. stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi. pe de altă parte. În viziunea lui. de pildă.

în realitate. De pildă. în realitate ele nu sunt. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere. aproximativ. ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat. XVI. cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. XVI. însă. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 Etimologia şi sensurile termenului “stat”. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. 8.4. pentru că. în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. nu este vorba de un dezacord. Au existat discuţii terminologice. diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că. unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. Termenilor “drept” şi “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli). crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat. întrucât uzează de termeni care nu se opun. de tip european. prin aceasta. Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat. apărut. Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie. la începutul sec. că este vorba de o discuţie terminologică. atunci când discută. dimpotrivă. în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama. după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. întotdeauna. de toate celelalte organizaţii. se disting prin acest fapt de toate celelalte norme. spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale.cu orice noţiune ştiinţifică. ci sunt diferiţi. Astfel. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. secunzii contestă. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan: 81 .

În ce rezidă legătura stat-drept? 12. adică guvernarea societăţii. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor. Concepte şi termeni de reţinut  Interdependenţa stat-drept. mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea. Întrebări de control şi teme de dezbatere 11. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat 13. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”.  Forma de stat. Legătura dintre stat şi drept. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept.1. Caracteristici. Concepţii şi teorii despre “putere”. Puterea de stat.  Statul în relaţie cu dreptul. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat 82 . Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2. “Puterea politică”. Forma de stat. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Statul ca “putere de stat”. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul.

1924. b) modul de exercitare al puterii de stat. 1962. Presse Universitaire de France. Teoria generală a statului. c) modul de constituire al puterii de stat. Tarangul. Nicolae Popa. 1998. Ch. Tiparul Oltenia.Teste de evaluare/autoevaluare 20. 7. Droit constitutionnel et institutions politiques. Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat. vol. c) funcţia legislativă. 1928. Momcilo Luburici. funcţia executivă şi administrativă. 1991. b) funcţia de reglementare socială. Bucureşti. Politica. Ioan Ceterchi. funcţia preventivă. Leon Duguit. 1965. 2. 2006. 11. funcţia normativă. D. d) modul de formare a forţei publice. E. Ştiinţifică. 3. Cultura Naţională. Care sunt funcţiile statului: a) funcţia de conducere. Teoria generală a dreptului. funcţia jurisdicţională. funcţia de guvernare. funcţia externă. Bucureşti. Cernăuţi. Ed. 1921. Actami. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. Kelsen. Structura de stat. 12. 83 . Conferinţă. 10. 8. Ed. Ed. Paris. Ed. 1964. Droit constitutionnel et institutions politiques. funcţia de legitimare a puterii. 9. Institutions politiques et droit constitutionnel. Barthélémy. Aristotel. Forma de stat exprimă: a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat. Bucureşti. 4. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Despre spiritul legilor. Paris. 5. Bucureşti. Traité de droit constitutionnel. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. funcţia de tratare a conflictelor declarate. Traité de droit administratif. Bucureşti. 6. H. 21. 1928. Editura Universul Juridic. 1926. Montesquieu. Mircea Zărie. Montchrestien. Bibliografie obligatorie 1. I. Paris. Paris. Ed. 1967.

Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context în care se completează reciproc.2.3. 1999.4.13. Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori. 84 . Ion.3. Astfel. Editura Oscar Print.Dănişor. I.1. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură 9. Îndrumător pentru autoverificare 9. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic 9.3. De pildă. Teoria generală a dreptului. că unul din aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura. Dogaru. 14.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului 9. Introducere 9. 16. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice 9.1. pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”. D.3. 15.3. Bucureşti. însă. în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii.4. Gh. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului. pentru a desemna o anumită realitate. Bucureşti 1999. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice 9. Craiova 1999. Mazilu.3.3.6.Dănişor. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism 9. Teoria generală a dreptului. Luburici Momcilo. C. Bucureşti 2005. Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9. pe când francezii indică cultura prin termenul de “civilisation”. peste 180 la număr) au intervertit cei doi termeni. Editura Ştiinţifică. precum şi progresul lor continuu determinat de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea logică a modurilor de producţie”.3. alteori sunt folosiţi singular. Conţinutul unităţii de învăţare 9.1. Dumitru. Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale. Craiovan.5. fiecare în parte. Editura Sibilo. Curios. Editura All Beck.

După Ovidiu Drimba. filosofie ş.3. Conţinutul unităţii de învăţare 9. îmbrăcămintea. 4. În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia. timpul alocat este de 2 ore.definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie. concretizate în opere literare. termenul de civilizaţie se utilizează. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale. relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor.9. cât şi normele de comportament în relaţiile interumane. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in civilizaţia şi cultura universală. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori.1. 85 .a. pe o anumită treaptă a dezvoltării lor.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură În limbajul cotidian. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale. muzică. 9. civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale. pentru a desemna totalitatea valorilor materiale. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .2. mai ales. locuinţa. arte plastice.

actele şi operele din domeniul spiritului şi al intelectului cum sunt: datinile. caracterizată prin formele de civilizaţie şi de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită în care cultura se manifestă. politică. în practică raporturile sociale. filosofie. organele de stat. care duce la destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată să nu mai scape. instituţiile. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată Chombart – se pot distinge. 3.tehnologia. acumularea capitalului. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător. educaţia şi învăţământul. muzica. mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la 86 . 4. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. în special. Fără conceptul de valoare. acumularea de cunoştinţe. În organizarea economică căutarea eficacităţii. dobândirea profitului. într-un grup ori la un individ. cele mai multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi juridice. mediul înconjurător. Acelaşi autor consideră că cultura include atitudinile. ornamentele şi divertismentele. grupuri etnice. pictura. proprie epocii pe care o străbatem. dreptul. familie. activităţile economice şi administrative. oricare ar fi întinderea diversităţii lor. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se petrec. sculptura. formele de putere. cultură. intenţiilor şi planurilor lui. grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale procesul de dominanţă. de semnificaţie sau scop. Raporturile: oameni – natură – societate sunt marcate de concurenţă. în mod arbitrar. Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic. organizarea socială. nici o creaţie umană nu poate fi înţeleasă. semne) este cel în care puterea este căutată. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale. De aceea. sub forma prestigiului. sisteme. 2. arhitectura. cinci domenii ale societăţii instituţionalizate1. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. Aceste raporturi marchează structurile sociale. producţie. economie. de a gândi sau de a acţiona. literatura. limbaj. Aici însă trebuie să distingem societatea organizată. cucerirea pieţelor. Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. artele decorative sau aplicate. ale oamenilor între ei în muncă. credinţele şi practicile religioase. se vorbeşte de civilizaţie industrială. operele de ştiinţă. militară şi juridică. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu. exprimă o dorinţă de putere. toate produsele experienţei păstrează ceva comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund la ceea ce omul caută să realizeze. stratificări şi ramuri profesionale. obiceiurile. într-o anume societate. în anumite împrejurări. de lupta pentru viaţă şi spaţiu. În felul acesta. Cu toate acestea. în măsura în care răspund unor exigenţe ale vieţii practice. Cultura corespunde unui mod de a trăi. categorii de sexe şi vârste. populaţie. instituţionalizată.

în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri. a celor economice şi financiare. de moduri de producţie. blocurile moderne au înlocuit bordeiele. a raporturilor de muncă. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi. S-ar putea spune. constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. cultura este mai conservatoare.conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social. se zboară în spaţiul cosmic. cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu special al vieţii sociale. locul poştalionului a fost luat de avion şi tren. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. care. se renunţă la cele vechi. că ideea de progres este proprie. mai mult. funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi. pe când altele sunt indiferente acestui proces. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai. unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii. de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice. valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale. 5. domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti. la valorile materiale create de ea. pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. de forme de muncă. într-un mod particular. Prin ele subiectul poate deveni un actor. primele reprezentând un progres faţă de secundele. găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici. de familie. Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. sancţionarea infracţiunilor. fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup. Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte 87 . influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări. ca obiecte de civilizaţie. Dacă ne referim la civilizaţie. poate. În sfârşit. create în cadrul transformărilor tehnice şi economice. are o tendinţă mai mare de stabilitate. observăm că. dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. în acest domeniu. în mod linear pornind de la inferior spre superior? De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. Cultura-creaţie. civilizaţia evoluează mai rapid.

Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. triburi. printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor. nu se perimează. datorită dezvoltării condiţiilor de trai. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei. a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. apariţia agriculturii. Un moment important în dezvoltarea vieţii economice. cu timpul ea este împinsă de către bărbat. o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile.mereu. descendenţa socotindu-se pe linie maternă. acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea. dezvoltarea condiţiilor de viaţă. epocă ce a purtat numele de “matriarhat”. la conducerea unor colectivităţi: ginţi. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi.3. 9. În jurul acestui conducător militar se formează. fratrii. Valorile mai vechi. pe baza legăturilor de rudenie. în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic. din rândul celorlalţi membri ei. pe planul al doilea. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii. unele dintre ele. în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi. 88 . Cât priveşte cel de al doilea criteriu. criteriul economic. Dimpotrivă. o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. triburi. a meşteşugurilor. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie. în domeniul culturii. de sânge.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi. iar momentele de linişte. era persoana cea mai în vârstă. De la vite. cu timpul. şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”. la început singura detaşare admisă de colectivitate. Cu timpul. În aceste condiţii. În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. De unde. asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor. o suită de dregători militari. prin natura preocupărilor sale. aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. aleasă drept conducător. de pace constituiau o excepţie. din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane. Problemele privitoare la procurarea hranei.

Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor. negustori. cu conducerea societăţii. au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile. pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. în antichitate. Toate aceste schimbări. Un prim moment îl constituie înlocuirea vechilor legături de rudenie. ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon. în perioada dezvoltării societăţii sclavagiste. îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. fratriile. Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. În Grecia Antică. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi. organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două exemple: Grecia şi Roma. meseriaşi. de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. Aceştia erau agricultori. care s-au petrecut în societate şi multe altele.metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici. de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii 89 . La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. toate celelalte mărfuri. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această întruchipare a bogăţiei ca atare. în mod simţitor. a circulaţiei monetare. se întâlnesc diferite clase şi grupuri sociale de oameni liberi şi semiliberi. triburile. care conţine întrînsa. pe baza locului de domiciliu al populaţiei. care se desprinde din rândul celorlalţi membrii ai societăţii. ajunsă la un anume grad de dezvoltare. erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. oameni eliberaţi din sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman). cu legături teritoriale. Cu timpul. O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor. nu erau membrii ai ginţii. într-o formă ascunsă. întrucât stăteau în afara ginţii respective. În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi. Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. în mod istoric. Numărul sclavilor creşte. Aceste două trăsături ale societăţii. un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. precursorii iobagilor de mai târziu. Două momente sunt mai importante atunci când vorbim de aceste transformări. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei publice sau a puterii publice. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare importanţă o serie de reforme în Atena. Pentru a ilustra cum a apărut. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi guvernaţi. iar apoi Clistene. drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii.

Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat.e.. Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate. care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile. în anul 509 î. mai ales în sec. El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial. iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară.n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi. în funcţie de avere.). Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă.e. dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive. un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii. încercând să ia puterea în mâna lor. care a înfăptuit o serie de reforme.n. iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului. Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. care au reprezentat. ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. VII î. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni). deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică. Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii 90 . în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi). În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon. Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena. În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec. Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene. de fapt. a fost împărţită în trei tritii. a clasei stăpânilor de sclavi. corăbii şi cămătarii. Fiecare filă. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă. o a doua din împrejurimile oraşului.n. învestit cu puteri excepţionale. cei mai săraci dintre ţărani.n. nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice. ales arhonte în anul 594 î. membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive. ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei. iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi). iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării.e. iar funcţii superioare (arhonţii. proprietarii de ateliere. la rândul ei.e. Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti.proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti.VI î. Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent.

în funcţie de avere. sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul. procesul de formare a statului sclavagist roman. din punct de vedere al apariţiei statului Roman. Mărimea averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. oamenii regelui. În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. a fost deosebit de însemnat. care se desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu guvernarea. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi în Asiria. Centuriile erau atât unităţi politice cât şi militare. cea a cavalerilor. fiecare clasă era grupată pe centurii. Reprezentanţii puterii publice. El a împărţit întreaga zonă în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice. a fost împărţirea administrativ-politică a teritoriului Romei. ştergând legăturile de origine ale poporului. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. comerţul exterior. Se cunosc următoarele moduri de apariţie a puterii publice: 1. La rândul lor. Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare. urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei. din fondurile de pământ ale obştii. Produsele meşteşugarilor producători de mărfuri. dar accentuând diferenţa de avere. În aceste societăţi acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea războaielor. În aceste condiţii. sau figurează cu numele lor şi numele tatălui.economice. Rolul acestei categorii speciale de oameni. Cei care posedau averi mai mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte. grăbind. iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste 91 . erau monopol al regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. mai ales în economie. Aceasta a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui. Regele îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare. Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări primitive. Vârfurile oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice. extracţia de minereuri. organizat potrivit condiţiilor războaielor neîntrerupte. b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. nu mai era suficient pentru înfăptuirea constrângerii de către cei avuţi. Din acestă cauză creşte mai mult rolul regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de funcţionari regali. în felul acesta. cu exercitarea constrângerii. 2. sfatul bătrânilor. se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii. Dar faptul care interesează cel mai mult. Babilonul şi mai ales Sumeria. obţinute sub forma unui impozit specific. şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea. El a împărţit pe toţi cetăţenii romani în cinci clase sociale.

Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat. care trebuia să asigure bunăstarea obştii. statul. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi observată la Roma. pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. ele s-au menţinut. Aşa a apărut puterea publică. care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane. de obicei marele preot. în favoarea altora. iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi. statul. care la început sunt lucrate de către membrii obştei. În jurul templelor se creează gospodării mari. urmate de anumite reforme la care ne-am referit mai sus. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine. însă. în special. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii). Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale. după cum s-a putut vedea. se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. Aici. a cetelor conduse de regele preot care. căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice. care se autoadministrează. şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice. nu prestau ei înşişi munci. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”). Marii demnitari. lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul. Regele numea un conducător. cu unele modificări. În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii.lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate. 4. victoria populaţiei venetice fără drepturi – plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului. sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură. asiriene sau seleucide). iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate. Tigrul. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor. 3. apariţia puterii publice s-a născut din contradicţiile care au apărut în sânul societăţii. în acest fel. pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi. la popoarele 92 . deţineau şi pământ. două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale. în acest fel. erau deci şi “muskenum”. până la sfârşitul perioadei sclavagiste. 5. în bună măsură. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”. chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită. care făceau parte din obşti. În Atena. sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice. iar cei din urmă “muskenum”. ei făceau parte din mai multe obşti. Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară.

a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior. Problemele juridice. de asemenea.a. Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi.e.germanice după cucerirea Romei. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane. furtul de femei. dispoziţii privitoare la construcţii.). Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei. întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. sunt expuse fără suficiente generalizări. Un loc important. să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon. infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. însă. În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere. să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor.3. iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului.n. îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”. munca sclavilor ş. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii 9. care constituie partea introductivă a codului. Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase. însă. transpor-tul maritim. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic În acest context vom lua ca exemple: Egiptul. repararea prejudiciului cauzat etc. În legile lui Hammurabi erau reglementate. o parte din articole erau şterse. Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu. în cadrul codului. Gautama. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor. apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris.3. În textul găsit la Suza. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti. 93 .e. Ea a urmărit întărirea armatei. India şi China. la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli. îl ocupă reglementarea proprietăţii. care numără în total 282 articole. Cel mai important monument legislativ al Babilonului. XIII î. care era format din 8 cărţi. Narada. în cadrul codului. În Egiptul antic. familiei şi succesi-unii. în anul 1902. Babilonul. Primele articole. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor.. primul legiuitor a fost Menes. VIII î. Apastamba. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. etice şi juridice. În sec. Această lipsă. precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor. În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor.n. se referă la procedura de judecată.

din nevoia de a cultiva pământul. în sec.. fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani şi budişti. Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. dar ei nu erau prea numeroşi. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. Legile lui Manu. “strămoşul oamenilor”. a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor. la procesul de judecată. în China antică a dus. Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. Edictarea. V-IV î. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit. dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. V-IV î. precum şi la dreptul penal şi civil. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi. nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului. Budismul. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut. îngreunând în mod serios aplicarea lui. codificarea făcută de Li-Kui. economice şi juridice. la început în cadrul obştilor săteşti.e. unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor..e. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. El cuprinde probleme privitoare la structura de stat. în mod firesc. în special.n.n. a unui noian de legi. la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut.n. c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. în timpul regelui Aşoca. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică). aşa-numita “şcoală a legiştilor”. religie de stat. în special. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. În China. b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale. devine apoi. născut în sec. O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. după cum s-a văzut. un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice. În ce priveşte puterea publică. un cod penal. Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat. În Orientul Antic este vorba mai mult de un 94 . din antichitate. prin codificare. VI-V î. reflectă această luptă. În afara colecţiilor de legi. la nesfârşit. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist.Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii: a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii. statul. cuprinzând 3000 de articole. Editarea Codului de legi al lui Manu.e. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale. acesta fiind. O intensă activitate legislativă întâlnim în China. cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu. la o serie de contradicţii în drept.

În Atena. nu au ajuns până la noi. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti. însă.sclavaj domestic.e. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice.e. în Sparta. mai importante.4. La începutul sec. armata. Adunarea Poporului (Apella). pedepse infamante ş. erau: Regalitatea. celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. Puterea aparţinea. pe care le-am cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ. Legile elaborate de el. VI î. Sfatul bătrânilor (Gherusia). la început a predominat dreptul nescris – obiceiul. Legile lui Dracon erau deosebit de severe. pentru prima dată. Dracon a fost cel care a elaborat. care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. Organele de stat. întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat. Cu toate acestea. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor. formată întotdeauna din doi regi.n. S-au descoperit. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani.a. Acestea sunt Sparta şi Atena. alungarea din localitate. În Sparta. care admitea donaţia şi testamentul.e. IV î.n. drept răscumpărare. 9. legi scrise în anul 621 î.n. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon. prin intermediul legislaţiei elaborate de el. În sec. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată.3. dezvoltarea comerţului şi a 95 . aruncarea în prăpastie sau sugrumarea. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el. Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită. Eforii. unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci Efori aleşi de Adunarea Poporului. în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. în special. rudelor celui ucis. în realitate. o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor. lipsirea de drepturi (atimia). este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate. Atimia era o pedeapsă foarte gravă. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal.

Sub presiunea plebeilor senatul a numit. se refereau la o categorie nedeterminată de persoane. Ele purtau. b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. două comisii formate din câte 10 membrii (decemviri). În sec. III hotărârile senatului au devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit “senatus-consulte”. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A. pe rând. obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”.. Dintre dispoziţiile de drept civil. Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o formă indirectă a hotărârilor împăratului. Areopagul a primit sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de ocupaţie.5. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de “Legea celor XII table”. Până la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni. spre deosebire de “psefisme” care erau hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete. apărută în anul 450 î. c) Începând din sec.n. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general.meseriilor în Atena. Cele mai frecvente edicte erau cele ale pretorilor. 9.e. la bătrâneţe. care a coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de “dreptul civil”. DREPTUL ROMAN a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table. I şi până în sec. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii.e. care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma.a. dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a creat un alt mijloc de existenţă. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii. De obicei. eventual. de obicei. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii. al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat. ele erau valabile timp de un an. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. Împăratul ţinea o cuvântare 96 .3. pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. Astfel. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi întreţină tatăl.n. dreptul de proprietate ş. legea a început să devină principalul izvor de drept în Atena. În activitatea lor de aplicare a dreptului. În timpul lui Solon. ceva. termen pe care era ales pretorul respectiv. sunt câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii. pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care mai adăugau. numele iniţiatorului lor. De regulă. care sunt atribuite lui Solon. pretorii aduceau anumite modificări legii. V-IV î. Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care nu aveau copii de sex bărbătesc.

Dreptul acestor popoare. Posibilitatea invocării acestor din urmă autori. În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele jurisconsulţilor romani.în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o hotărâre proprie. Ea a apărut în anul 506. În perioada migraţiunii popoarelor deci. Cele mai cunoscute sunt: Codul Gregorian. În secolul V. ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat. popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe teritoriul fostului imperiu roman de apus. cel mai important jurisconsult roman a fost Papinian. în perioada migra-ţiunii popoarelor. o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe concrete. Astfel. “Comentariu asupra edictului provincial” ş. s-a împletit cu dreptul roman. din anul 475. juriştii nu se mai refereau la senatus-consult. care a scris şi o istorie a dreptului roman. Modestinus şi Gaius. a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a celor barbare. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor de drept întrucât. e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă “Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”).a. însă. o codificare a legilor romane intitulată: “Lex romane vizigotorum”. multă vreme. întocmite din ordinul lui Justinian. 97 . Ulpian şi Modestinus. II capătă putere de lege. precum şi a autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. Dintre jurisconsulţii acestei perioade mai amintim pe: Paul. decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. în timpul împăratului Augustus. se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor. În anul 426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”. de asemenea. Sextus Cecilius Africanus şi pe Gaius. La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Acestea s-au numit jus respondendi. “Comentariu asupra legii celor XII table”. Cu timpul aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri. era condiţionată de prezentarea operei lor în original. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius. care cuprindeau constituţiile imperiale. Cele mai importante lucrări bazate pe operele jurisconsulţilor romani. persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li se aplica legea regatului lor. din care cauză s-a numit şi Breviarum Alarici”. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept). Operele lui cele mai însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. şi. la vizigoţi întâlnim “Legea lui Euric”. în procesul elaborării lui. în ordine cronolo-gică. În perioada imperiului. În această ordine de idei. iar vechilor locuitori ai statului roman (băştinaşii) li se aplicau legile romane. adesea. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec. Paul. sunt cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”. care a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici: Papinian. În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii. în timpul lui Alaric al II-lea. denumite astfel după numele celor care le-au întocmit. Codul Hermogenian şi Codul Teodosian. În vederea unei mai bune aplicări a legii. Aceste colecţii au luat numele de coduri. d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile imperiale”.

b) perioada republicană de la 509 î. 98 . 9. 3) Bula de aur germană.n. l-a constituit cutuma.În statul burgunzilor se întâlnesc. B.. şi ţine până la înlăturarea regilor. două codificări. el a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege.e.e. 6) “Legiuirile Bizantine”. din anul 516. dacă făceau parte din aceeaşi categorie socială.6. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume. pentru a da acestora un caracter mai unitar. în Franţa. DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU a) Legi cu valoare constituţională: 1)“Magna Carta Libertatum” 2) Bula de aur maghiară. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”. şi o codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”. STATUL ROMAN În ce priveşte statul roman. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism Cel mai important izvor al dreptului. care începe odată cu întemeierea Romei. anul 509 î. anul 753 î.e.. . Astfel. cu polisurile greceşti.n. pe măsura dezvoltării feudalismului. până în 476 era noastră. întâlnim următoarele încercări de codificare: . asemă-nătoare. c) perioada imperiului din anul 27 î.3.“Practica Forensis”. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică. Cu timpul. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti. O codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”. La ostrogoţi întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat “Edictum Teodirici”. din punct de vedere al organizării lor.n. dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade: a) perioada regalităţii. în Evul Mediu.n.e. de asemenea.“Marele cutumiar al Franţei”. Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci.

societate şi gândire. statistica judiciară etc.). Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. unele norme de conduită din comunitatea Dreptul. că este “raport juridic''. cibernetica etc. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. ştiinţe generale (logica. interpretarea lor. aplicarea normelor de drept. Aplicarea unor asemenea norme nu mai putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe.). În locul vechilor obiceiuri. după cum se va vedea. Despre un act. De asemenea. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. fizica. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. biofizica). istoria ş. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă.9. edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. puterea publică. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. dau naştere. Astfel se spune despre un raport social. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice.). medicale. ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin colectivitate. a. guvernanţii. administrativ ş. a dreptului penal. 99 . organizatorice etc. Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. astrofizica.a. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. că este “un act juridic''. de regulă. reglementat de norme de drept. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. psihologia. La început. executivă şi judecătorească. biologia etc. etnografia. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor care nu se supun normelor instituite de puterea publică. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. face obiectul ştiinţei dreptului. delimitările produse pe baza criteriului de avere. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. sociologia.4. politologia. normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. care produce consecinţe pe planul dreptului. În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii. educaţionale. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 APARIŢIA DREPTULUI. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. acela de “juridic”. potrivit normelor de drept. dreptul administrativ). Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială.). unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. Privită în contextul general al activităţii umane. Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din afară. matematica. De exemplu: medicina legală. chimia. ştiinţe de graniţă.). ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. aplicarea constrângerii. ştiinţa dreptului. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. cu un termen mai general. unele dintre ştiinţele auxiliare. Specificul ştiinţelor juridice.

Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice.. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. Poemele homerice. dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept. ci noţiunea de “dreptate” (dike). dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice. grupate pe baza obiectului lor comun. concretă. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului? 15. dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp. singurul mijloc de apărare a intereselor private. fie în evoluţia lor istorică concretă. De exemplu. Pe teritoriul patriei noastre. sociologia juridică. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept.. Uneori autoritatea publică intervenea direct. violenţa a constituit. Legea celor XII table 100 . fie pe anumite părţi care grupează normele.Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice. nu utilizează cuvântul “lege” (nomos). Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice. La începuturile ei. pe teritoriul de astăzi al ţării noastre. uneori. au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani. Întrebări de control şi teme de dezbatere 14. Primele legi scrise. impus de către guvernanţi. edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze.). Dreptul roman 16. Statul şi dreptul în Orientul Antic. După cucerirea Daciei de către romani. dar cu un conţinut nou. Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism. primitive. filosofia dreptului. de pildă. Cu timpul. procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă Concepte şi termeni de reţinut      Cultură şi civilizaţie. b) ştiinţele juridice istorice.

Bucureşti. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. Bucureşti. Banu. Codul lui Hammurapi. Bucureşti. 23. Avdiev. Legea lui Manu. I. 1948. Trad. 5. 7. Istoria culturii şi civilizaţiei. Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic). b) codul Hermogenian. Traducere de Ioan Mihăilescu. 1948. Filosofia Orientului Antic. 101 . Bucureşti. Ed. Cultura şi puterea. Politică. c) Ulpian. vol. I. II. V. Hanga. de T. Negoiţă. Ştiinţifică. Gaudemet. vol. 3. Ed. Jean. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum: a) codul de legi elaborat de Bochoris. Bucureşti. I. 8.. Ed. III. Ovidiu.. Didactică şi Pedagogică. b) Mircea Djuvara.I. Institutions de l’antiquité. 4. 1967. Ed. 1982. 1920. Vladimir. c) codul legilor lui Manu Bibliografie obligatorie 1. Ştiinţifică şi Pedagogică. 2. Bucureşti. 1935.Teste de evaluare/autoevaluare 22. 6. Drimba. Paul Henry. Chombart de Lauve. Ogiz. Istoria generală a statului şi dreptului. Paris.

Popa. Paris. Teoria generală a dreptului. În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe. Ioan. Schwartz. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10.Bădescu Mihai. Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat. 102 . Documente celebre ale istoriei. Glasson.3. a unor organe cu diverse atribuţii. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Ed. dar nu se referă. Formele de guvernământ în Anglia. 1970.1.2. iar pe altele numai unora dintre ei”. 1971. Istoria generală a statului şi dreptului.2. Ceterchi. Editura Universul Juridic. 10. care în lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului. E. Histoire du droit et des institutions de la France. tuturor cetăţenilor. 12. în mod necesar.3. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat 10.1. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat 10. în “Magazin Istoric”.9. 14.1. Actami. Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel. Magna Carta Libertatum. Teoria generală a dreptului. cu încheierea şi denunţarea tratatelor. ori a le împărţi şi a le încredinţa pe unele. Teoria generală a dreptului. Boboş. Franţa. David. 9. Îndrumător pentru autoverificare 10. nr. Paris.3. pronunţarea pedepsei cu moartea ş. Introducere 10. Nicolae. Universităţii “Dimitrie Cantemir”.4. 1966. 11. Ed.a. SUA 10. Gheorghe. 1991. 15.3. Bucureşti . Bucureşti. la problema separaţiei puterilor în stat. Cluj. de fapt. Aristotel scria: “Aici trebuie să se apuce. Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii. printre care aminteşte: Adunarea Generală. Bucureşti 2004.3. 1891. una din căile următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi. René. 1998. Momcilo. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10. Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc. în sensul istorico-geografic (ţară). Les grands systčmes de droit contemporains. 16. 13. The American Heritage History of the Law in America. Luburici. adoptarea legilor. Bernard.

definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Ea aparţinea tot regelui. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke.3. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei puterilor.1. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului.2.10. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război. prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. în care el se referă la trei puteri: legislativă. 6. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege.3. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune puterea de stat Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să 103 . executivă şi federativă. 10. întrucât el era cel care elabora normele de drept. de a face pace şi a încheia tratate.

Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. El abordează această problemă 104 . ci o constatare a modului de organizare a statului englez din vremea sa. în concepţia lui Locke. rămasă clasică. fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul. mai degrabă. Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori. al cărui cetăţean era. puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”.. dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop. aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. care nu au între ele nici o subordonare”. Cel care a elaborat construcţia teoretică. căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un stat bine organizat. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat După părerea lui Montesquieu. în lucrarea sa “De l’esprit des lois. totuşi. după cum s-a văzut. precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative. ar avea în mâini şi puterea să le execute. acesta ar fi despotic. dar. în special la separaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. În acest sens. ca un accesoriu al puterii legislative”. iar nu prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”). a separaţiei puterilor în stat. pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ. promulgate şi cunoscute de popor. Astfel. puterea executivă trebuie să revină monarhului. el scria: “tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. După părerea lui Locke. În concepţia lui Locke. din concepţia lui Locke lipseşte puterea judecătorească. care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi. După cum se poate observa. În acest sens. “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite. deoarece. Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare. adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat. este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte. o teorie abstractă. va anihila toate celelalte puteri”. nu reprezintă. aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”. După adoptarea lor. “. de fapt.fie concentrate în mâna unei singure persoane. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ. prin judecători imparţiali şi cultivaţi.. a fost Montesquieu. el precizează: “cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile. “puterea judiciară se înfăţişează. susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial. el înclină spre o preponderenţă a puterii executive. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată. Părerile lui se referă. spune el. consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi. puterea executivă şi puterea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că.

în care unul ar avea ochii. executivul iese din alegeri. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. dar prin intermediul majorităţii parlamentare. în drept de impozit. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în special dintre legislativă şi executivă). la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată. ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o anume funcţie în principal. unui stat constituţional de drept. În schimb. participarea la discutarea proiectelor de legi şi votarea lor. nici separaţia puterilor determinată nu are Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. altul picioarele şi nimic mai mult”. puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă. Virginia. El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. aflate în această perioadă în plină organizare constituţională. în care există domnia dreptului. Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. unde este asigurată demnitatea persoanei. Astfel. el a fost înscris în Constituţia statelor federale. participarea parlamentului la activitatea executivă este mai limitată. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra celuilalt o acţiune reciprocă. acestui fenomen. Din punct de vedere teoretic. În acest sens. în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt responsabili în faţa lui. ea participă. Mai târziu. Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate teoretică şi practică. când le separă. în puterea legislativă şi puterea executivă. însă. În concepţia lui. Ele colaborează strâns la bunul mers al statului. au introdus în cuprinsul lor acest principiu. el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său. sub forma lui tripartită: puterea legislativă. Explicaţia pe care o dă. dar în forme specifice. în mod egal. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative. în mod necesar. Primele constituţii ale statelor Massachusetts. este explicată în doctrină şi prin modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri. s-a recunoscut dreptul puterii 105 . Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri. executivă şi judecătorească. mai ales între puterea legislativă şi cea executivă. Ei o împart în forţă şi voinţă. Colaborarea.considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. este alta. executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”. de justiţie şi de război. New Hampshire. Maryland. el a fost considerat ca o sursă a libertăţii politice. când confundă toate aceste părţi. lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma iniţiativei legislative. la funcţia exercitată de celelalte. altul braţele. printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate. o împart în obiectul său. Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. care aparţin.

. nu era stabil. însă. În cursul secolului al XX-lea. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier. Unii autori subliniază chiar importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă. ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia. un regulament. şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative. SUA Ca formă de guvernământ. formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe. care să reglementeze anumite domenii de activitate. aparatul de stat şi forma de stat. În secolul al XVII-lea s-a 106 . dar ele sunt în parte goale de substanţa lor. având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar. decât o măsură legislativă”. cazul S. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. şi republica parlamentară. cu timpul. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord. Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt: A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul. în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile. astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. formulele parlamentare au putut să fie menţinute. organele executive şi organele judecătoreşti 10. cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. Formele de guvernământ în Anglia. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea. prin activitatea sa spontană şi permanentă. de administrarea justiţiei. continuă şi cu caracter tehnic. Uneori. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat. cazul Angliei. Numărul lorzilor. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă. Guetzevich arată: “un decret. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord.U. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. o ordonanţă prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament. Cu preţul acestei discipline.executive de a elabora şi ea acte normative. ordine. care are o structură bicamerală. guvernul are rolul de a veghea cum. puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să fie motorul statului. ordonanţe etc. Astfel. Asemenea acte normative sunt: decrete. a) Camera lorzilor. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens. cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană. Potrivit părerilor lui. bunul mers al statului. De aceea. Anglia este o monarhie constituţională. şi încă nu sunt întotdeauna observate”. regulamente. cazul Franţei.3.2. în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată. republica prezidenţială. el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure. Franţa.A.

Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea. numărul votanţilor a crescut cu un milion. este rodul unui şir de modificări legale. puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”). De altfel. În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor. în urma legii din 1911. prin Actul despre Parlament (Parliament Act). libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor. iar drept rezultat al acestei reforme. la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut. Astfel. b) Camera Comunelor. care poartă denumirea de “speaker”. modificată competenţa Camerei Lorzilor. De menţionat că. în urma unei reforme electorale. care va deveni şi membru al Camerei superioare. ea putea să se transforme. care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. însă. Au fost reduse atribuţiile legislative. Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. În momentul în care a fost numit în această funcţie. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor. chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. Potrivit noilor reglementări. În prima calitate. în 1867. cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre. drept care se menţine şi se respectă şi astăzi. fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. Camera Lorzilor şi-a păstrat. din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. Camera Comunelor îşi alege un preşedinte. Organizarea şi funcţionarea ei. Înainte de adoptarea acestui act. a fost redus la doi ani. din nou. El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor 107 . În prima sesiune a noii legislaturi. iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului. după împrejurări.încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu. În domeniul judiciar. proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate. aproape toţi muncitori din oraşe. În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală. pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare). În materie de legiferare. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor. majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră. În 1911 a fost. în materie de legi financiare (“Money Bill”). În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei. aşa cum se prezintă astăzi.

Este interesant de 108 . fie în mâna unui singur om. se spunea: “Acumularea tuturor puterilor. Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă originală în Statele Unite ale Americii. comitetul nu mai este prezidat de speaker. acest organism ia denumirea de Comitet de Credite. procedura penală. ci de preşedintele comitetului. poate. De această dată.) A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. care punea bazele Constituţiei Americane. fie a mai multora. obligaţiile civile şi comerciale. regimul impozitelor. fie ereditară. bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi Senatul)”. o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958. Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. În prezentarea lui. principiile dreptului penal. Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei Comunelor. determinarea crimelor şi delictelor. s-a dezvoltat şi el în mod istoric. dreptul la muncă şi legislaţia socială. Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor. drepturile reale. starea şi capacitatea persoanelor. legislativă. garantarea libertăţilor fundamentale. cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. legea elaborată de Parlament vizează principiile generale. problemele învăţământului şi regimul proprietăţii. reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. de către speaker-ul ei. însă. Acestea sunt. Din această cauză. cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice. în anumite cazuri. în general. prin cucerire sau prin alegere. Acest comitet are o competenţă exclusivă în materie financiară. naţionalitatea. politicienii americani au susţinut că competenţele între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de Constituţie. în mod just. Hamilton scria: “În această guvernare dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. Comitetele permanente şi celelalte comitete. Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte. fie în mâinile câtorva oameni. Cele mai importante proiecte de legi sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere. În Convenţia de la Philadelphia.îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere. S. şi în special în probleme bugetare. Este format din două camere: Adunarea Naţională şi Senatul.UA. În alte domenii. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini. să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”. drepturile civile. Parlamentul. FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat în Franţa. lăsând posibilitatea ca. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în Statele Unite ale Americii. statutul persoanelor în dreptul privat. denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici. Atunci când examinează cererile de deschidere de credite. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale.

ci de Consiliul Constituţional. trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. De regulă. este condus de prim ministru. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor guvernului. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. care înainte nu aveau acces. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa. 5. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. la propunerea primului ministru. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa. primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale. El asigură. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. în art. Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. În mod treptat. pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. să fie nu legile. Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru. Preşedintele Republicii. Împotriva lor nu există nici o cale de atac B) ORGANELE EXECUTIVE 1. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. care judecă 109 . Preşedintele este garantul independenţei naţionale. Primul ministru poate. în mod excepţional. Deşi guvernul. În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între Consiliul de Miniştri. Constituţia din 1958. proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru. La activitatea legislativă mai participă. precizează că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei.observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el. pe membrii guvernului. Consiliul de Cabinet şi Consiliile interministeriale. al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”. în activitatea sa permanentă. Consiliul Constituţional. totuşi. să suplinească pe Preşedintele Republicii. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative. ci decretele elaborate de guvern. Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii. în numele guvernului. în viaţa de stat a Franţei. numeşte şi schimbă din funcţie. Guvernul. competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. prin arbitrajul său. există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta Curte de Justiţie. 2. Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. în afară de Parlament. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social. inclusiv secretarii de stat. sub preşedinţia şefului de stat. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului. al integrităţii teritoriului. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului. care este un organ de natură jurisdicţională. membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări.

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei. Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ. Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului. Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului. 10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”. B) ORGANELE EXECUTIVE Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei, conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

110

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat. O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art. 92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ, menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Concepte şi termeni de reţinut     Separaţia puterilor in stat, Organe legislative, Organe executive, Organe judecatoreşti.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

111

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei

Teste de evaluare/autoevaluare

24. Organul legislativ al Angliei este a) Parlamentul b) Guvernul c) Organele administrative; 25. 26. 27. 28. Principalele puteri în stat sunt: a. Consiliile judeţene; b. Prefecturile; c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.

Bibliografie obligatorie

112

Paris. Pierre Lalumičre et André Demichel. 1921.1.1. Introducere CONSTANTELE STATULUI Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic. Montesquieu.definirea şi înţelegerea noţiunilor. Les régimes parlamentaires européens. şi în sensul politico-juridic. Paris. Ştiinţifică.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. 3. 1976.2. Ed. Ed. 1952. de constante ale statului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate 113 . Traité de droit constitutionnel. Editura Dalloz. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 8.2. Essai sur le pouvoir civil. Introducere 11. 1964. Constantele statului în sens politico-juridic 11. 11.4. Îndrumător pentru autoverificare 11. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. Gheorghe Gheorghe.3. Paris. 1966. Bucureşti.1. Jean Louis Bergel. Separaţia puterilor în stat. Paris. Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11.3. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune problema constantelor statului si dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11. Bucureşti. 2. De l'esprit des lois. 4.1. Théorie générale du droit. 2004. Conţinutul unităţii de învăţare 11. John Locke. Leon Duguit.3. Constantele statului în sens istorico-geografic 11. 5. 6.

Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu.1. unelte de muncă. El nu este decât un cadru fizic.teritoriul . culturi agricole. subsolul şi spaţiul 114 .a. construcţii industriale. politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale. atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. obiecte de artă. costume ale unei comunităţi umane ş. politic şi spiritual. spaţiul geografic propriu statului. Teritoriul cuprinde. politic şi spiritual. şi un înţeles etnic. monumente istorice. şi anumite elemente etnice şi economice. vestigii ale trecutului. prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz.3. iar nu teritoriului însuşi. în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic. Pe teritoriul respectiv există. cât şi istorico-geografic.” poate avea valoarea unei expresii figurative. Teritoriul reprezintă cadrul natural. cum ar fi: specificul socio-economic. deci. timpul alocat este de 2 ore. socio-economice. atât în sensul lui politico juridic. care suscită reacţii şi acţiuni. În domeniul ştiinţelor juridice. într-o anumită măsură. de asemenea. În domeniul ştiinţelor sociale.3. Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice. 11. Conţinutul unităţii de învăţare 11. socio-economic.Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Constantele statului. Totuşi. politic şi spiritual. inclusiv apele teritoriale. politice şi spirituale. aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu. şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale. uneori. clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu. zăcăminte minerale. Constantele statului în sens istorico-geografic a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul. ape. noţiunii de teritoriu i s-a atribuit. prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru. Alte elemente însă. dar nu ştiinţifice. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu. întinderile de apă. stilistice. o serie de bunuri materiale: păduri. pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic.cu statul în ansamblul lui. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului .

În acelaşi timp. diverse populaţii. deputaţi. Unii dintre deputaţi. mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat. rădăcini. dacă nu sunt respectate de bună. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului. el furnizează oamenilor cele necesare traiului. care nu erau legate încă de un anumit teritoriu. pentru a exista. exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele Republicii. cu care să acţioneze asupra naturii. deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. procurori. se înfăţişează ca o totalitate de organe. în cadrul organelor în care au fost aleşi. sau cu un alt termen. voie. are un caracter politic şi un caracter reprezentativ. mai ales după descoperirea metalelor. direct şi secret îşi desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională. funcţionari. Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural. atribuţii care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. ofiţeri etc. judecători. care sunt subvenţionaţi de partidele ai căror membrii sunt. Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a 115 . de bază. se impune definirea noţiunii de organ de stat. Activitatea lor. hotărâri care. a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. În felul acesta. specializată.aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. apoi. politicienii de profesie. munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat. Mai există. dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale. Din punct de vedere economic. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe. au jucat. de funcţionarii publici? Deputaţii aleşi pe baza votului universal. senatori. pentru perioada în care îşi desfăşoară activitatea. Mediul geografic. un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă. au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii. cu timpul. ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie. a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate. pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte. fără îndoială. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persoane. Constantele statului în sens politico-juridic Dat fiind faptul că statul. calitatea solului şi a subsolului. plante. în sensul politico-juridic. îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. egal. pe care le găsea în natură. Trebuie menţionat faptul că. pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale deosebite. la situaţia de nomad. făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale.

parlamentul. arondismente. b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări. d) Numirea guvernului. Pe plan local. Aceasta are loc în ţările cu formă de guvernământ republicană. 11. în acest caz. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ. pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local. de către parlament. Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru. ca organ judecătoresc suprem. presupune mai multe momente: a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. în sistemele bicamerale. Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului.. într-o formă organizatorică. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost aleşi (parlament. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse. în altele de către parlament. format. noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat de Codul Penal. comune etc. îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi. sau a deputaţilor şi senatorilor. se alege o dată la 4 sau 5 ani. în organe reprezentative. care îşi aleg organele care să-i reprezinte. cu o structură proprie. din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. ci din partea poporului. primărie). în cadrul cărora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări.4. ci ca o entitate de cetăţeni organizaţi. 116 . în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a fiecărei ţări în judeţe. de către partidele politice. în sensul politico-juridic. Populaţia. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 În literatura juridică. prefectură. primării etc. O asemenea structură a puterii centrale. oraşe. trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică a cetăţenilor. în ţara noastră. regiuni. landuri. e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintrun organ de stat. direct de către alegători. de asemenea. în statele contemporane. prin intermediul alegătorilor. c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi.calităţii lor de reprezentanţi ai poporului. care în art. a deputaţilor. la propunerea primului ministru. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită. ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite. de regulă. Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic. ca organ suprem executiv. populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi.

la rândul său. iar apoi acesta. Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice. după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. La rândul lui. din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea.(miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor. anumite drepturi şi obligaţii. aceasta este o definiţie foarte generală. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori. conducători ai 117 . este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. În ţara noastră. deputatul sau senatorul. iar nu viceversa”. organele puterii de stat parlamentul. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile. investiţi cu această calitate de către parlament. au existat unele discuţii. s-au conturat organele de stat colective. 1. funcţionarii publici. în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri. În legătură cu acest sens. din partea parlamentului. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă. cu care trebuie să operăm în acest caz. Parlamentul. acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. La rândul lor. în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi. prin intermediul parlamentului. parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care. o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat. unii autori. De la apariţia lui. este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. cu orice titlu. indiferent dacă şi cum a fost învestit. persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. tehnicieni şi funcţionari. în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” .de exemplu . poporul alege pe reprezentanţii săi. deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate). ci pentru că au primit. desemnează pe primul ministru. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. în felul acesta.permanent sau temporar. a unor colective organizate.expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori. apoi. În anii socialismului. Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi. iar aceştia constituie. există o reţea de organe administrative. ele au apărut concomitent. ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. aceea a funcţionarilor de stat. La început acestea au fost persoane fizice: împărat. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar. După cum se poate observa. extinzând. ca reprezentant al voinţei poporului. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului . Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult. şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice. formează împreună o structură organizatorică unitară . Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii. Sunt asimilate cu funcţionarii. aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. mergând de sus in jos. rege. denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”. un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut. specializate în diverse probleme ale conducerii de stat. Sensul noţiunii de funcţionar public. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. senatorii. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat.Guvernul – organul central al administraţiei de stat. şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat. apoi. dregători etc. ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public. cu o sferă foarte largă. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat. însă. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială. a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. la propunerea Preşedintelui României. În mod istoric.

acreditare. denumite ministere. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie. Întrebări de control şi teme de dezbatere 19.. jandarmeria. cum sunt: sistem electoral. Ce reprezintă constantele statului? 20. constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. senator. Activitatea organelor judecătoreşti. solemnitatea. ministerul comerţului. ministerul sănătăţii. organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond . primăriilor. iar cealaltă. c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare. expresii. Cele mai cunoscute ministere. Trebuie precizat. de genul prefecturilor. însă. de învăţământ etc. În sfârşit. Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic. ministerul de inteme. legiferare. există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale. având o structură unicamerală sau bicamerală. una din camere este Senatul. ministerul justiţiei. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului. că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond. ministerul de externe. parlamentar. taxe. poliţia. aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii. Constantele în sens istorico-geografic 118 . care poartă diverse denumiri. sesizăm că acestea sunt formate. cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor.la noi în ţară judecătoriile. este aceea de a elabora legile. b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. minister. de obicei. secţii sanitare. constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. la cele de mai sus. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor. putem sesiza. trebuie să mai adăugăm. care cuprinde o serie de termeni. impozite. Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură. Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ. serviciile de informaţii. În ce priveşte organele judecătoreşti. asigurarea dreptului la apărare ş. şi ele. se bazează pe respectarea anumitor principii care. executiv. constituţional. în toate ţările. şi existenţa unui aparat logic conceptual. a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat. contradictorialitatea. tribunale. pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat. executive şi judecătoreşti. de regulă. legislativ. şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. observăm că pe plan mondial acestea sunt formate din deputaţi. deputat. Populaţia. trebuie considerate elemente de constanţă. care există în toate ţările contemporane. o serie de elemente de constanţă. interpelare. aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară. În cadrul organelor administrative (executive). existenţa unor organe centrale de ramură. executive şi judecătoreşti. buget etc Concepte şi termeni de reţinut      Constantele statului. Există apoi organe administrative locale. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală. juraţi etc. oralitatea. pentru o perioadă limitată. De regulă. Teritoriu. dacă ne referim la organele legislative. de asemenea. ca elemente de constanţă. guvern. denumit de regulă Parlament. rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri.unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. nu numai în recurs. o Adunare a Deputaţilor. din judecătorii. iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni. ministerul învăţământului. altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori. Astfel. curţi. ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata.a.

c) nu poate fi subiect de drept. puterea publică. Bibliografie obligatorie 1. 30. 119 . I. 1930. Mircea Djuvara. populaţia. ramura dreptului. b) subiect colectiv. Constantele statului în sens politco-juridic Teste de evaluare/autoevaluare 29. Bucureşti. b) teritoriul.21. sistemul dreptului. Care suntr constantele statului : a) norma juridicã. Ce fel de subiect de drept este Statul: a) subiect individual. Teoria generală a dreptului. instituţia de drept. c) legile obiective. vol.

6. 1982. Bucureşti. 5. 4. de la apariţia lor şi până în zilele noastre. 1991.3. Institutul Român pentru Drepturile Omului. Teoria generală a dreptului.1. Ed. 3. Îndrumător pentru autoverificare 12.3. Teoria generală a dreptului. 7. numai în cadrul lui. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Flammarion. 2004. Conţinutul unităţii de învăţare 12.3. Victor July 1. les permanences juridiques. presupun şi o anume continuitate. Veronica Rebreanu. 1998.4. Actami. Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional. Constantele statului. Bucureşti. Ed.2. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. Aşa cum civiliza-ţia şi cultura.2. Editura Argonaut.2. Introducere 12. Duculescu. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 9. 12. Paris. dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale. Le droit pur. Bucureşti. cu toată specificitatea ei. 10.1. Academiei. „Dat”-ul în drept 12.Alexandru Fărcaş. Edmond Picard. Ed. Momcilo Luburici. Nicolae Popa. cu exclusivitate. Permanenţele juridice 12. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12.1.2. tot aşa şi dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune constantele dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 120 . les constantes juridiques. Cluj-Napoca. legată de o anume epocă istorică. 2005. Ioan Ceterchi. Introducere Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt cantonate. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12.

realitatea socială căreia i se aplică. Edmond Picard. În continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului). Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă? . care se aplică în orice împrejurare. După cum precizează Djuvara. deşi rezultatele sunt diferite. oriunde.definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Pentru a-şi ilustra afirmaţiile. şi ne face să o recunoaştem ca atare. 121 . Permanenţele juridice În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului.noţiunilor specifice disciplinei) .3. Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. Constantele dreptului. mai întâi. Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. copilul este obligat a-1 ucide. uciderea părintelui este crima cea mai josnică.se întreabă autorul citat. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă. La o anumită vârstă a părintelui. nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor. nu este aşa. Este faptul că ne găsim în prezenţa unui raport juridic. în mod necesar. Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău” este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută. care le-a mai numit şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice. 12. într-un mod exact. Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. Dreptul este o ştiinţă socială. dispoziţiile juridice investesc. în principal. în concepţia lui Djuvara. În concepţia noastră. Constantele dreptului timpul alocat este de 2 ore. În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide.1. ar fi. de un cunoscut jurist belgian. totuşi. în sensul acesta. Conţinutul unităţii de învăţare 12. cuvântul a fost folosit.3. în orice societate şi în orice timp şi. este de a expune şi studia “permanenţele juridice”.

obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. familiale. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). în special. de asemenea. de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane. subiec-ţii raportului juridic.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică.3. în acelaşi timp. sub diferite înfăţişări. în opera de reglementare juridică. care oferă obiect reglementării juridice. sunt relaţii între oameni. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. Nici un legiuitor nu poate face abstracţie. nu creează dreptul în mod arbitrar. de natura complexă a omuluic) În al treilea rând. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. fiecare apărând. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. este. sentimentelor. susceptibile de a dobândi înţelegerea şi. Relaţiile sociale orientează. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. „Dat”-ul în drept Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. la rândul lor. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. trei. drepturile şi obligaţiile lor. printr-o mulţime de întâmplări.2. ci şi a societăţii şi gândirii. în acelaşi timp. După cum se ştie. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. 12. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. consecinţa este că omul. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. întrucât relaţiile sociale. b) În al doilea rând. culturale. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. deşi . Acestea sunt relaţii economice. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Dreptul îşi poate 122 . ale epocii în care trăieşte.raportul juridic cu elementele sale componente. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. dar cu toate acestea. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. un “dat” fundamental al reglementării juridice Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. produs al relaţiilor sociale. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii.

în primul rând. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. mai ales în două direcţii: în direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). neapărat.realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. pe planul structurii acestor relaţii. sau aproape la fel. în toate epocile istorice. anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate. Elementele de legătură le întâlnim. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. influenţând şi. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. duce la anumite transformări. în aşa fel încât. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. a cărei 123 . Pe linia aceasta putem desluşi. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. În acest sens. influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective. De exemplu: legea valorii. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. fiecare tip de civilizaţie şi cultură.conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale. a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea. b) În domeniul legilor sociale observăm că. există anumite trăsături de mai lungă durată. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. uneori. proprietate. a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii. elementele de continuitate pot fi întâlnite. Dar. în domeniul relaţiilor sociale. contract. relaţii între vânzători şi cumpărători. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. relaţii între soţi. anumite tipare. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură. mai ales. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. dacă fiecare epocă istorică. observăm că.

Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane. biologice. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă . idealuri comune. este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. convingerile. cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice. drepturile şi obligaţiile lor. fiziologice. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. idealurile. cu natura sa complexă. întâlnim anumite însuşiri fizice.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc 12. cum sunt ocrotirea vieţii. în principal.acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. putem distinge anumite idealuri. De exemplu. Modul lui de gândire. deşi . pe planul reglementării juridice. trebuie să-şi găsească. Cu toate acestea. ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor. comune tuturor oamenilor. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Constantele dreptului. interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale. întâlnim şi anumite concepţii. În acest domeniu. asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci. şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept.este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici. idealurile sale. a libertăţii. putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă. spre deosebire de relaţiile sociale. De asemenea. În acelaşi timp. Tot pe acest plan. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. uneori. ar fi. raportul juridic cu elementele sale componente. Din această cauză o întâlnim . Omul este un produs al epocii sale. în mod necesar obligaţia de a ţine seama. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului.cu trăsături şi efecte diferite .în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective.4. în fiecare epocă istorică. Dreptul. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. obiectul raportului juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. în concepţia lui Djuvara. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. a sănătăţii persoanei. În ce privesc concepţiile. chiar în ce priveşte anumite probleme de fond. sentimentele. cu toate consecinţele ce decurg de aici. subiecţii raportului juridic. de lungă durată. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. de acest aspect. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. însă. nu creează dreptul în 124 . împărţirea oamenilor pe sexe. Şi în acest domeniu. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz.

voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. După cum se ştie. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. consecinţa este că omul. anumite tipare. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. culturale. b) În al doilea rând. sunt relaţii între oameni. mai ales. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. mai ales în două direcţii: în direcţia Cu toate deosebirile esenţiale. influenţând şi. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. relaţii între soţi. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. neapărat. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. în acelaşi timp. care oferă obiect reglementării juridice. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. pe planul structurii acestor relaţii. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. printr-o mulţime de întâmplări. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. produs al relaţiilor sociale. de asemenea. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Pe linia aceasta putem desluşi. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. Acestea sunt relaţii economice. sentimentelor. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei. sub diferite înfăţişări. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. elementele de continuitate pot fi întâlnite. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. dar cu toate acestea. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. Relaţiile sociale orientează. relaţii între vânzători şi cumpărători. familiale. Elementele de legătură le întâlnim. întrucât relaţiile sociale. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. ci şi a societăţii şi gândirii. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. observăm că. În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. în ce 125 . duce la anumite transformări. în toate epocile istorice. fiecare apărând. ale epocii în care trăieşte. uneori. contract. proprietate. în domeniul relaţiilor sociale. un “dat” fundamental al reglementării juridice c) În al treilea rând. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. Dar. este. În acest sens. în primul rând. la rândul lor. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. În cadrul unei asemenea concepţii generale. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori.mod arbitrar. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept.

Cu toate acestea. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. comune tuturor oamenilor. dacă fiecare epocă istorică. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuri. În acelaşi timp. cu natura sa complexă. Întrebări de control şi teme de dezbatere 22. biologice. De exemplu: legea valorii. fiziologice. Modul lui de gândire. întâlnim şi anumite concepţii. întâlnim anumite însuşiri fizice. Dreptul. b) În domeniul legilor sociale observăm că. . idealuri comune. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara 126 . În ce rezidă Dat-ul în drept? 23. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. idealurile sale.priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. sau aproape la fel.  Permanenţe juridice. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. Concepte şi termeni de reţinut  Constantele dreptului. Din această cauză o întâlnim . există anumite trăsături de mai lungă durată. în fiecare epocă istorică. a cărei acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri.cu trăsături şi efecte diferite . ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. are anumite trăsături proprii de dezvoltare.  Dat-ul în drept. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. Omul este un produs al epocii sale. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.

Teste de evaluare/autoevaluare 31. Sunt constante ale dreptului: a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului; b) teritoriul, populaţia, puterea publică; c) relatiile sociale.omul,legile obiective. 32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat: a) Justinian; b) Mircea Djuvara; c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept 13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept 13.3.3. Legea ca izvor de drept 13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

127

13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.). Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale. În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului. Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului; 12. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) - definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

128

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii. O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

129

Deci.e. Jurisprudenţa ca izvor de drept Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare. a fost favorizat. Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care. nesancţionate. timp îndelungat. o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni tribale. prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor. în cea mai mare parte a lui. sancţionate ca atare. norme de drept. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius. în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei.3. 13. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete. pe teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane. creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti. al cărui text datează din anul 224. ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini). procesul transformării obiceiurilor în norme juridice. şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale. organele de procuratură (prin 130 .cât şi în relaţiile juridice externe. apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi. Reglementarea unor astfel de relaţii. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text. dreptul autohton. probabil.. era tot drept roman. probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane. şi poate chiar accelerat. deci. în esenţă.e. cu privire la măsura în care dreptul roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian. a existat în provinciile romane. – care există în Digeste. care au beneficiat de un cadru propice pentru a deveni. În acest sens. în paralel cu dreptul roman. cu un rege geto-dac conducător al unei uniuni de triburi. dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local. indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. rege legendar geto-dac. care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î. a consolidat un drept geto-dacic format. în acest sens. a căpătat. Începând cu secolul al VI-lea î. care aveau un pronunţat caracter politico-juridic.2.n. în continuare. mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi. Dar.n. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic.n. iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î. mai repede şi într-un mod mai sigur.e. din Ulpian – secolul al III-lea e.n. format pe baza cutumei. vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile locale. Sunt. Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo.

în sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului respectarea Constituţiei.a. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor prescripţii teoretice. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare. de o persoană fizică învestită cu atribuţii specifice într-un organ judiciar. un sens foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat. are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului – care. de voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică.m. în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o. un izvor de drept – un izvor de drept formal.soluţiile rămase definitive). În acest sens. practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii. datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). intervine. de capacitatea intelectuală de interpretare a realităţii. Ne vom referi. nasc un număr extrem de mare de probleme cărora. având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. desigur – pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi. incontestabil. Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului). În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. Într-un al doilea sens. Dar. cu cazuri concrete apreciate.d. de această dată. dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate. de cultura sa de specialitate şi de cea generală. Jurisprudenţa este. soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. fără îndoială. tocmai activitatea practicianului. De aici vine şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate. de posibilităţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş. şi transpunerea acestei norme în practică. hotărârile organelor jurisdicţionale. pe de altă parte. însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective. În acest proces de interpretare. ca o condiţie sine qua non. dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic. dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care. prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. la primul sens. Este. care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ care aplică legea. constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului. nici în doctrină şi nici în practica judiciară. de multe ori practicienii le dau soluţii diferite. Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. ţinem să 131 . pe de o parte. acest proces este extrem de complex. Aşadar. Or. prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ emis de acesta. prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept. prin aceasta. În acest sens. fireşte. îi probează şi îi legitimează valabilitatea. de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej). ca atare.

formându-şi propria opinie. judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei.3. Rezultă. prin competenţa sa. Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată. Constituţia română de la 1991 a deschis o cale. să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul legislativ. părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei. prin ele însele. ca atare.3. după Revoluţie. decizii deosebit de importante. Sigur că cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului dar. această perfecţio-nare fiind făcută. poate trimite cauza la Curtea Constituţională. Legea ca izvor de drept Analizând problematica legii ca izvor de drept. Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este. 1 lit. argumentând-o în mod corespunzător. desigur. dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept. o normă juridică. Iată însă că. conform textului constituţional menţionat. Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum. perfecţionată cu ajutorul practicii. în mod nemijlocit. morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia. 13. trebuie să definim această noţiune. ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti. extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de drept care este jurisprudenţa. până la apariţia Constituţiei din 1991. direct de practică. Pe baza acestei iniţiative. nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze. sistematică. care pot. ci numai configurată sau. că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.subliniem o mutaţie cu totul deosebită. dar şi cu propria capacitate profesională. instanţa judecătorească. folosind mai ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională. În acest sens. care este Parlamentul. prin el însuşi. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de 132 . Vom exemplifica acest lucru. astfel. o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. se prevede. voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice (gramaticală. c din Constituţie. din această practică. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de drept. În art. în sensul la care ne-am referit mai sus. în cel mai bun caz. care a apărut. specifică statului de drept. tot de legiuitor. printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale. De aceea. nemijlocit deci. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v. care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate. logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului. art. fiind o cale de formare a jurisprudenţei. Aceasta deoarece. Opinia părţilor devine. în final. în teoria dreptului nostru. 143 din Constituţie) şi. causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. istorică. legal. 144 alin.

afirmaţii raţionale. investit cu o anume autoritate. faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este. fără excepţie. şi Legea fundamentală. rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept. aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor. Există. prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură.n. după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă. pretinde a i se respecta dispoziţia. În acest sens. în ultimă instanţă). Or. în care ar intra orice act care. desigur. Aceasta deoarece. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi.lege. parlamentul (sensul restrâns). necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia. în continuare. în legătură cu procesul de construire a unei norme juridice. şi anume coerenţa ei. din afirmaţii raţionale. deşi. credem.). şi obiceiul este lege. o operaţiune logică va consta. fiind considerată cea mai importantă dintre acestea. în cel mai înalt grad. prin natura lor. în acest sens. se rezervă legii locul central în contextul actelor normative. o operaţiune logică. În drept. în consecinţă. interpretarea corectă a acesteia. ea concretizează. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt. Toate celelalte legi (denumite şi ordinare). cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii. conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. în realitate. de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). şi nu numai legea ca atare. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează. Dintre legi. încercării de modificare a soluţiilor i se opune. ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia. parţial. în prim rând. ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. Dar nu la acest sens ne vom referi. ca fiind cea mai importantă lege în stat. desigur. pe baza unei proceduri specifice. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină. şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”. contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. discutabil. vor intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. fiind imposibilă atât formarea textului de lege. sau este vorba de orice act cu putere obligatorie. De altfel. coroborată cu raţionalitatea acesteia. desigur. tocmai raţionalitatea legii. Mai mult decât atât. fără excepţie şi în drept (s. în 133 . De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice. de fapt. Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia. Autorii consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. denumită. se menţionează. că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie. Privim cu rezervă acest punct de vedere care este. prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”. făcând imposibilă aplicarea ei. sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei. cu predilecţie. Pentru a se argumenta această natură (filosofică.

aşa după cum am văzut. în general. desigur. ci. deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează. Desigur.000 de hotărâri judecătoreşti). datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa apar. unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil. Aceste date. şi. care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale. cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului pozitiv. o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. spre exemplu. în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. deoarece o politică. ci în toate cauzele. nu numai aspectul “in rem” al cauzei. pe acesta din urmă. mai mult decât atât.procesul juridic. datorită. datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi. subiective. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce. mai ales. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină. şi sistemul de drept în criză. Doctrina ca izvor de drept În ştiinţa dreptului. inflaţiei legislative. în plus. însă. cu totul particulare. pe de o parte. Alături de rolul de informare. şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. Procesul judiciar implică latura subiectivă. folosind întreaga 134 . dintr-un an calendaristic. conferinţe etc.3. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite. faptul că este o autoritate care are o misiune foarte importantă. uneori. în acest caz – mai pregnant argumentele politice. la rândul ei. întregul sistem juridic în criză. Totuşi. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului. ea poate aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. indubitabil. de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate. Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina. în medie. Astfel. de către practicieni. şi aspectul “in personae”. privesc. Nu ar mai fi ceea ce este şi. care alcătuiesc “complexul cauzei judiciare”. Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept.4. alţii. în orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare. în locul căreia s-ar simţi. doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv. totuşi. Doctrinei i se recunoaşte. 25. se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată. i-ar scădea forţa ştiinţifică. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept. iar pe de altă parte. odată cu întreaga societate. problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. indiferent de natura lor juridică 13. 1300 de decrete pe an şi cca.). Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă.

Lăsat nemodificat un timp oarecare.a. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da. caracterul de izvor formal al doctrinei. atât legisla-torul. 135 . şi nu numai la nivel principial. n. în acest caz.m.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”. în egală măsură. ea însăşi o sursă de drept. în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. în principal. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului. de experienţa sa juridică şi socială. ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun. de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat. pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. cu care am început. îl reprezintă reflecţia. categoric. se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic).n. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult. Djuvara nu a ezitat să afirme. doctrinei. pe care trebuie să-l depună. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. pe baza unui efort propriu. cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei). oare. ea înmagazinează sistematic. le generalizează şi sistematizează. sistemul juridic “pierde teren”. adică de cercetător. de capacitatea sa de sinteză. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. singura eficientă. pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept. rolul de izvor de drept? În prima ipoteză. rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice. “cheile necesare perfecţionării dreptului. prin aceasta. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. în general. argumentat logic. deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi. Şi în acest caz putem refuza. Inevitabil. Dar “ordinea juridică”. deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp). creând principiile”. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. cea mai eficientă. de pregătirea profesională ş. nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi). Cercetând sursele dreptului. ţinând.experienţă juridică a timpului. M. dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici. În general. activitate care îl reprezintă atât pe legislator. ci de o criză numai a sistemului juridic. o instituie tot omul de ştiinţă. Or. doctrina devine. M. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi. spune autorul: “Jurisconsultul. în acord cu realitatea. de altfel. cât şi practicianul. creatorul doctrinei sau practicianul. raţional şi istoric. cât şi pe practician. de la care a împrumutat deja elemente specifice. atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale. În acest sens. ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina. De aceea. constatând realităţile juridice.d.

Concepte şi termeni de reţinut      Definiţia izvorului dreptului. Clasificarea izvoarelor de drept. Contractul normativ. Izvoarele dreptului românesc: Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege Acte normative subordonate legii Alte izvoare ale dreptului. Doctrina. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Noţiunea de izvor de drept. Enumeraţi izvoarele dreptului 25.13. Ce se înţelege prin jurisprudenţă? 26. Doctrina ca izvor de drept 136 . Întrebări de control şi teme de dezbatere 24.4. Jurisprudenţa. Legea.

Istoria dreptului românesc. Europa Nova. Petit. 137 . c) izvoare neoficiale Bibliografie obligatorie 1. A. R. Ed. 1989. Lecţii de filosofie juridică. Ed. c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. 8. Mommsen. Naschitz. Jurisprudenţa desemnează: a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 1994. 1969. Théorie générale du droit. b) izvoare oficiale. Bucureşti. 11. Delhoz. Ed. J. 3. 9. I. vol.. Teoria generală a dreptului. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 4. Ed. c) izvoare nescrise. Drept raţional. Ed.. I.. opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului. 5. Principiile filosofiei dreptului. Bucureşti.. Mircea. Librăria Socec. vol. Academiei. b) totalitatea părerilor. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina? a) izvoare nescrise. 1980. Nicolae. 1930. Vecchio. Academiei. oficiale.W. Hegel. 6.. b) izvoare directe. Bucureşti. Ed. Djuvara. 10. Bergel. Istoria romană.M. Introduction générale au droit..J. G. indiferent de gradul acestora.F. Grenoble. 7. 34. Librăria Socec. Bucureşti. Th. 1970. izvoare şi drept pozitiv. B. Vulcănescu. Bucureşti. 1998. Mircea. Bucureşti. Giorgio del. 35. 1969. 1987. Etnologie juridică. Actami. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. Popa. Paris. Djuvara. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa: a) izvoare scrise. Bucureşti.Teste de evaluare/autoevaluare 33. Ed. 2. Teoria generală a dreptului. Bucureşti.

(Folosită la redactarea capitolului de faţă. 19. Dumitru. Dreptul economic 14. Stătescu. Ed.3. Editura Dalloz. Dreptul muncii.3. Bucureşti. Drept internaţional public.3. Introducere în teoria izvoarelor dreptului. Bolintineanu. Ghimpu. Craiovan Ion. Craiova 1999. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Ed. Năstase. Drept internaţional contemporan. circulaţia bănească şi emisiunea monetară 14. Jean Louis Bergel. Popescu. Bucureşti. 2004..Marţian.3. Lidia Barac. Paris. Bucureşti. Ştiinţifică. Răspunderea juridică 14.3. 22. Anca. 17..2.2. Dreptul muncii.4. 138 . C. 21. Teză de doctorat Conducător ştiinţific prof. 20. Institutul Român de Studii Internaţionale. Teoria generală a obligaţiilor. Théorie générale du droit. 1999. 16. Radu. Bârsan. 2001. Izvoarele dreptului.1. Alex. Îndrumător pentru autoverificare 14. Editura Servosat Arad. 1978. Bucureşti..4.. Editura Sibila. Niciu I. Teoria generală a obligaţiilor. Drept civil. I. 1999..1. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14. A. P. 15..1. 1994. Introducere Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. T. Bucureşti. All. Alex. 13. Ghimpu. S. Editura Paideea. Introducere 14. Casa de Editură şi Presă “Şansa”. S. C. vol.) 18. Cluj-Napoca.3. Ţiclea. Contractele 14. Editura All Beck. Gheorghe Boboş. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14. Corina Adriana. Elemente de teoria dreptului. 1995. 1968.R.a. Proprietatea. Teoria generală a dreptului.. 1998. Ed. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Bucureşti. s. Bucureşti. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. 14. Corina.12.. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. 1994.

Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale despre relaţia drept-economie. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate de drept.2. circulaţia bănească şi emisiunea monetară Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane.1.3. Proprietatea. de drept administrativ. timpul alocat este de 2 ore. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general (norme de drept constitu-ţional. 14.14. Acest drept a 139 . Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate.Definirea şi înţelegerea dreptului economic Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea juridică a relaţiilor economice Pentru unitatea de învățare. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 13. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . de drept civil etc). Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.3. 14.

Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu monedele altor ţări şi stabilindu-se. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a transfera sau schimba bunurile sale.fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi proprietarul . Operaţiunile băneşti s-au modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini electronice de unde şi expresia de bani electronici. a utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane. greutatea în metal a fiecărei monede. din ce în ce mai mult un caracter internaţional. sunt toate celelalte persoane care trebuie să se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun. În felul acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei. subiectul pasiv. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur. Proprietatea stă la baza schimbului. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub lozinca: “libertate. În sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. În Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de normele dreptului feudal. în ultimul timp. Aceasta asigură posibilitatea excluderii. Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi. statul a reglementat. Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. fraternitate” au descătuşat pe individ de îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să devină proprietari fără nici un fel de restricţii. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. XIX şi începutul sec. Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede. Evaluarea în bani a mărfurilor a dobândit. prin norme juridice. În prezent s-a renunţat la această acoperire. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec. Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. egalitate. până la un anumit grad. un curs valutar. în felul acesta. cel ţinut să respecte dreptul subiectiv. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie.în timp ce titularul obligaţiei. Acest lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii internaţional 140 . A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri. felul metalului din care erau confecţionate monedele.

în condiţiile producţiei de mărfuri. Astfel au apărut. contractul internaţional de know-how. credit ş. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat). În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil. 141 . o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare. Răspunderea juridică În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema răspunderii patrimoniale. în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate.3. cum sunt: contractul internaţional de export complex.a. contractul de credit. contractul de muncă. o vânzare pe credit. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere.3. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie. schimb. Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă. de exemplu. După modul în care sunt utilizate aceste contracte. ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă. schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. contracte. succesiuni. contractul internaţional de coope-rare în producţie. şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”.3. Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu. potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat. taxe pe circulaţia bănească. circulaţia mărfurilor. cu titlu exemplificativ. impozite. contractul de prestări de servicii. contractul internaţional de factoring ş. Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică.14. contractul internaţional de service şi întreţinere. 14. Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii. Contractele Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru a facilita circulaţia bunurilor.2. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional. contractul internaţional de leasing. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate. contractul de vânzare. contractul de locaţiune. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice.a. contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj. În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor. fluxul economic va fi frânat sau accelerat.

la unii autori. Germania ş. concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil. drept financiar etc. predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la apariţia disciplinei didactice drept constituţional. Italia.3. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale. Teoretizarea normelor de drept. dreptul agrar şi industrial privat. Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă.concretizată în diferite monografii. Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public. dreptul financiar ş. Nu rezultă însă. În general.a. drept administrativ. al XVIII-lea. francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată 142 . încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. cursuri universi-tare. fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii. din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi cel privat. comunicări ştiinţifice. dreptul internaţional privat 14. Dezvoltarea capitalismului a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului. instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea. Reglemen-tând în special aspectele legate de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul proprietăţii. doctrina juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil. Încă din sec. a diferitelor reglementări cuprinse în constituţii. dreptul comercial.precizie tehnică. sub denumirea de drept economic. Un pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia diferitelor constituţii. compararea între ele sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia ştiinţei dreptului constituţional . De asemenea. comentarea lor. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă.4. procedura civilă. când este vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică. Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte norme juridice. În sfârşit.a. studii. Dreptul economic În ultimele trei decenii se observă. o tendinţă de a cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor economice. cu claritate. Cei mai mulţi dintre autori îl plasează în ramura mare a dreptului public. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat. al reglementării juridice a unor relaţii sociale. acurateţe ştiinţifică. din părerile unora dintre ei. articole. nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi într-o serie de ţări europene: Franţa. Apariţia acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură distinctă de drept.

Baudeau a sesizat. divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează “societatea economică”. care a elaborat şi a utilizat noţiunea de “drept economic”. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări sociale. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari limitări a libertăţii economice prin putere. Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi. printre primii. Organizarea socială . Concepte şi termeni de reţinut 143 . celălalt nu este în măsură să penetreze structurile globale ale activităţii economice. P. în Franţa. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”. invariabilă. publică o lucrare intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865). “economia concertantă” care caracterizează dreptul econo-mic actual. Quesnay: clasa proprietarilor. Un secol mai târziu. El ar avea ca obiectiv menţinerea justiţiei sociale. trebuie apreciată natura “federativă” a acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea economică. arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase sesizate de F. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. acest adevăr că orice activitate economică este reglementată de o “constituţie economică”. Proudhon (1809-1865). J. De asemenea. eternă. Deşi Proudhon a fost un utopist. de pe atunci. Se pare că el a fost primul. anunţând.“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polisuri”. Pentru acest autor. clasa productivă a agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor. ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau dreptul privat. complementar şi corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”. nu trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic. legislaţia economică “unică.4.s-ar baza pe “un drept economic. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine dreptul economic. La rândul ei.deci . Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre diverse grupe care participă la activitatea economică. aşa cum se prezintă ea astăzi. 14. aceasta corespunde celor trei arte: arta socială.

Circulaţia bănească. În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice? 28. d) Emisiunea monetară. Răspunderea juridică. b) Fidejusiunea. c) Proprietatea.     Proprietatea. 144 . Contractele. Întrebări de control şi teme de dezbatere 27. Concepţii despre dreptul economic Teste de evaluare/autoevaluare 36. e) Contractele. Doctrina dreptului economic 29. Emisiunea monetară. f) Raspunderea juridică. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT SUNT a) Familia.

J. Luburici Momcilo. D. în “Il diritto dell Economia”.. Pour une nouvelle approche du droit économique... Teoria generală a dreptului. vol. în “La revue nouvelle”. Droit commercial ou droit économique. Guy. Dalloz. 9. 145 . Principes de droit commercial. Schrans. 3. Socec. C. Antitrust policy. Ryn. 5. Kaysen. Djuvara.. Bucureşti. 8. van. 2. Bucureşti. 1958. 7. 4. Craiovan Ion. An economic and legal analysis. Presses Universitaires de France. Craiova. Grosso.. Jaquemin. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. 1930. Alexis. 11. 6. 1967. Jaquemin. A. Editura Oscar Print. I. 1954. octobre. Teoria generală a dreptului. Diritto romano e diritto dell economia. Turner. 1970.Bibliografie obligatorie 1. 1954. Mircea. 1966. Le droit économique. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. 6. Teoria generală a dreptului. Editura Sibila. Paris. I. 2005. Contribuţii la definirea dreptului economic. în “Revue du Marché commun”. 10. 1967. Bruxelles. vol. 1999. nr.