UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Sem.I Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

1

CUPRINS
INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................ 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................ 1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................ 1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................ 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2.1. Introducere ................................................................................................................ 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ...................................... 2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ... 2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................ 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.1. Introducere ................................................................................................................ 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................... 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ........................................................... 3.3.2. Permanenţele juridice .............................................................................. 3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice ....................................................... 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................. Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Introducere ................................................................................................................ 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale ......................... 4.3.2. Clasificarea normelor sociale ..................................................................... 4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.................... 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept

2

5.1. Introducere .............................................................................................................. 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept .............................................. 5.3.2. Ramurile de drept ................................................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.1. Introducere .............................................................................................................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 6.3.1. Dreptul internaţional public ................................................................... 6.3.2. Dreptul internaţional privat .................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.1. Introducere ................................................................................................................ 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale ....................................... 7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ............................... 7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................ 7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice .............................. 7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale ............................................................................................................... 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.1. Introducere .............................................................................................................. 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 8.3.1. Noţiuni generale despre stat ................................................................... 8.3.2. Forma de stat ......................................................................................... 8.3.3. Legătura dintre drept şi stat .................................................................... 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................

Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere .............................................................................................................. 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

3

........................4....4..... 9........ Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice ........2.........................................................................1...... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .........................2..........................3.......................................... Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11....... Cutuma ca izvor de drept .............................................................................................. 12... Primele forme embrionare ale statului şi dreptului .............................3..............3.....................1.......................................3................ Constantele statului în sens politico-juridic ..........................4....3............ 9................. SUA . 11....... Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10............2.....................9.....................2................................... Introducere .......................... 13.................................................. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat . 12...............................3... Franţa.............................................................................................. Introducere ... 9........... 13.........6.4............4..............Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură ...................... Conţinutul unităţii de învăţare ........1...................................... 9..... 11..................... 11.3..........3..2...... Îndrumător pentru autoverificare ........................................... 11..........3.......................................... 13................... „Dat”-ul în drept......................3.......1.....2.................................... 12.........................................................................................................3....... 9.......................................1.2......... Conţinutul unităţii de învăţare . 10....................... 10...... Conţinutul unităţii de învăţare .... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare......................................... Îndrumător pentru autoverificare ............................................................. Constantele statului în sens istorico-geografic ............. 10.....3...........1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat ..3...................2......... 12..... 10....... 10....................... Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism ..................................................... Introducere ............ Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13........ Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice .............. Îndrumător pentru autoverificare ......3................................... 12......5.... 10....... 10......................1........3.......... 4 .......................... Introducere .................................... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic .................................. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...1.................3....3.........3..... 9...............2.................................... Permanenţele juridice ..... Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12..... Conţinutul unităţii de învăţare ....3.................. Îndrumător pentru autoverificare .....3........ Formele de guvernământ în Anglia....................

................3............... 14.......................3.. circulaţia bănească şi emisiunea monetară ...................................................................... Conţinutul unităţii de învăţare . Îndrumător pentru autoverificare .................................2..................... 14........ Proprietatea.2.......... Jurisprudenta ca izvor de drept ..................... 14............ 14.................3........................13........................5..................... Doctrina ca izvor de drept .............................................4...............4......... 13............... 13..................................3...............3...........3. 5 .......... 14........................ Legea ca izvor de drept .......... Răspunderea juridică ..................3................. Dreptul economic ...........3.......... Contractele ...........................................1.........4..................................4........................................................3...... Îndrumător pentru autoverificare .......3...............1. 13..................................... .................................. 10... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............ Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14................. Introducere .............................................. 14...

ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. formulată de Hans Kelsen. studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice: 1. teorii. istorico juridice sau de ramură. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept. Aşa cum subliniază Jean Dabin. Această explorare are. a normelor şi instituţiilor juridice.  2. izvor de drept.  abilităţi de cercetare. perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor juridice. ci ca.  realizarea de conexiuni între idei. răspundere juridică ş. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. şi ea o tentă filosofică. desigur.  definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă. concepte. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei. utilizarea unor metode.  capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului. Tocmai prin această notă filosofică. văzută sub unghi filosofic. 3.  capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice. tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare). integrarea unor domenii juridice din dreptul public şi privat. procese. sistem de drept. Instrumental-aplicative (proiectarea. O teorie generală a dreptului. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea 6 . 4.  relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului.  argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului. creativitate în domeneniul TGD. mai mult sau mai puţin aprofundată.  utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic. relaţii. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)  identificarea de termeni. prin felul în care o concepem. pentru ştiinţa juridică.a. el a avut scăderea de a nu reţine. decât elementul formal. particularizarea. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Asemenea categorii sunt: normă juridică. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu.  capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. normativ. concepte. raport juridic. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. a celorlalte discipline juridice. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului.INTRODUCERE Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice.  capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare. Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs. precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  generalizarea. Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind statul şi dreptul. pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a dreptului. instituţia juridică.

unui sistem de valori culturale. satisfacţia de a răspunde la întrebările disciplinei. precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore) 2.  capacitatea de a avea un comportament etic în societate. studii de caz. aplicaţii. morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). Noţiunea dreptului. metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Unitatea de învăţare 13. necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. Unitatea de învăţare 2. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale (2 ore) Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Dreptul în sistemul normelor sociale Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore) Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2 ore) Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2 ore) Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ (2 ore) Constantele statului (2 ore) Constantele dreptului (2 ore) Izvoarele dreptului (2 ore) Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. teste de autoevaluare. În timpul convocărilor. conform legislaţiei în vigoare. Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris.  acceptarea unei valori atribuite unui obiect.  implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD. Unitatea de învăţare 6. Unitatea de învăţare 5. supus studiului individual al studenţilor. Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. Unitatea de învăţare 9. Unitatea de învăţare 11. Unitatea de învăţare 7. în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale. Unitatea de învăţare 12. cerinţe.  capacitatea de a aprecia diversitatea tematică.  reacţia pozitivă la sugestii. etc. Unitatea de învăţare 4. Unitatea de învăţare 3. comportament. sarcini didactice. Unitatea de învăţare 10. Unitatea de învăţare 14. fenomen. Unitatea de învăţare 8.  abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore) 7 .

Teoria generală a dreptului. 1994. Elena-Mihaela Fodor. I. face obiectul ştiinţei dreptului. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8 . Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Introducere Dreptul. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate.3. Veronica Rebreanu. Introducere 1.Bibliografie obligatorie: 1. 1998. Editura Argonaut. Îndrumător pentru autoverificare 1. 4. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă. Bucureşti. ţinându se cont de rezultatul la temele de control ale studentului. Editura Argonaut. Dreptul ca ştiinţă 1. 2008. Cluj-Napoca. Ceterchi. Editura ALL. Editura ALL. Noţiune. Sistemul ştiinţelor juridice 1. Bucureşti. Privită în contextul general al activităţii umane. Introducere în teoria generală a dreptului. 5. 2003. Unitatea de învăţare 1 Noţiunea dreptului Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale 1.1.2. 1. pe bază de grile și subiecte în extenso.3.1. Editura “Actami”. Teoria generală a dreptului. Nicolae Popa. Conţinutul unităţii de învăţare 1. 1999.1. 3.2. I.2.4.3. Accepţiunile termenului „Drept” 1. Corina Buzdugan. Bucureşti. Craiovan. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1. Teoria generală a dreptului. Mircea Djuvara. Cluj-Napoca. 2. Gheorghe Boboş.3.

dreptul este conceput în sensul de justeţe. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului. Noţiune. care acoperă două realităţi distincte. Accepţiunile termenului „Drept” Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri. În acest sens.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. “Definiţiile''. “Digestele”. 1. prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale. principii. categorii. “Questiones”. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore. în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. noţiuni.3.1. 2. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un 9 .3. pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . echitate. Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului: concepte. Conţinutul unităţii de învăţare 1.definirea şi înţelegerea noţiunilor. “Response”. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv. în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile''.

3. Din această cauză. În sfârşit. Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci. iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. cu alte cuvinte. În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă. practică judiciară). Şi dreptul obiectiv. cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic. care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea. Dreptul obiectiv. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv. 10 . de conştiinţă. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte. ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa. iar. este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor. mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”. pe de altă parte. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem). poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative. face obiectul ştiinţei dreptului. prin intermediul tehnicii. ori de câte ori se foloseşte expresia “drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor. ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Dreptul ca ştiinţă Dreptul. după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră. nu numai ca un ansamblu de norme. descrierea. ci şi ca un ansamblu de concepte. privit ca un ansamblu de reguli de conduită. într-un fel specific ca o construcţie logică''. În situaţiile de mai sus. formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului. 1. obiceiuri.raport juridic concret. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. privit nu în scopurile care îl comandă. la rândul lui. respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.2. dreptul. Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme.

Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură.). fizica. cu un termen mai general. că este “raport juridic''. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. a dreptului penal.). biofizica). Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. statistica judiciară etc. acela de “juridic”. filosofia dreptului. Despre un act. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. istoria ş. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.). De exemplu: medicina legală. ştiinţa dreptului. că este “un act juridic''. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. educaţionale. cibernetica etc. interpretarea lor. psihologia. organizatorice etc. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. grupate pe baza obiectului lor comun. etnografia. b) ştiinţele juridice istorice. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus.). sociologia juridică. Astfel se spune despre un raport social. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. Specificul ştiinţelor juridice. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. care produce consecinţe pe planul dreptului. aplicarea normelor de drept. sociologia. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. De asemenea. politologia. a. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi 11 . dreptul administrativ). administrativ ş. ştiinţe generale (logica. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. fie pe anumite părţi care grupează normele. concretă. matematica. potrivit normelor de drept. ştiinţe de graniţă. biologia etc.a.Privită în contextul general al activităţii umane. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. aplicarea constrângerii. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii.). de regulă. reglementat de norme de drept. astrofizica. după cum se va vedea. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. unele dintre ştiinţele auxiliare. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. societate şi gândire. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. dau naştere. medicale. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă.). fie în evoluţia lor istorică concretă. chimia. executivă şi judecătorească. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca.

Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire. se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului. acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele. în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa. având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu. Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”. patru: enciclopedia juridică. pe de o parte. Anglia şi Statele Unite ale Americii.3. Cu toate acestea. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă. s-a dezvoltat sub diferite denumiri. În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. în primele decenii ale secolului nostru. subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial. Aceşti termeni au fost. întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică. În ţara noastră. problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale. Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”. în Franţa “Introduction au Droit”). cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. adică practic nelimitate. sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului.3. nu se poate spune că filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani. Sistemul ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept. teoria generală a dreptului. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc''. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic. prin care se delimitează de alte ştiinţe. în ansamblul ei.ştiinţele auxiliare ale dreptului. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe. ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul. 1. în special. În sensul arătat mai sus. Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate. dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt: 12 . Belgia. sfera de probleme. Această ştiinţă despre drept.

formulată de Hans Kelsen. normativ. mai vechi sau mai moderni. şi ea o tentă filosofică. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. Asemenea categorii sunt: normă juridică. pe de altă parte. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”. la teoriile politice. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. în cursul activităţii sale juridice. a 13 . a normelor şi instituţiilor juridice. Această explorare are. a religiei. raport juridic. prin referiri la filosofie. Marx. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează. viaţa în comun. pe de o parte. în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. a eticii sau a politicii. ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. desigur. cu problemele justiţiei sociale. oameni ai bisericii sau politicieni. Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei. Hegel. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist. iar. În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în drept sau juristului format.intersubiectivitatea. un element nou de suprastructură care are propria sa filosofie particulară. ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. decât elementul formal. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi. filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. acestea nu joacă decât un rol secundar. în raport cu premizele sale filosofice. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. şi în învăţământul juridic universitar. Aşa cum subliniază Jean Dabin.a. distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. o culegere de practică judiciară sau o carte de literatură juridică. tehnică juridică. Dacă sistemele filosofice ale lui Kant. răspundere juridică ş. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. pentru ştiinţa juridică. izvor de drept. teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare. mai mult sau mai puţin aprofundată. văzută sub unghi filosofic. sistem de drept. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. O teorie generală a dreptului. existenţa. prin felul în care o concepem. Tocmai prin această notă filosofică. instituţia juridică. i-au putut influenţa pe jurişti. trebuie să admitem că dreptul reprezintă. Sartre şi a multor altora. el a avut scăderea de a nu reţine. Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă.

dreptul agrar. dreptul administrativ. În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi. de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod. în general: o legislaţie cu o problematică unitară. 14 . istoria dreptului italian etc. Există o disciplină. ştiinţifică. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă. dreptul familiei. constituie ramura ştiinţei respective. astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice. pe plan mondial formată din totalitatea studiilor. în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală. dreptul procesual penal. Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept. ca ramură universală (existentă în toate ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale. istorico juridice sau de ramură. lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică. concretă. În ipoteza. manualele. tratatele. în materie civilă sau penală. dar nu corespondenţă perfectă.celorlalte discipline juridice. sau dreptul constituţional naţional al fiecărei ţări. pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte. pe plan mondial sau într-o anumită ţară. dreptul poate fi studiat fie în general. purtând. determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează. Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. dar cu un anumit grad de relativitate. ţării respective. deosebite de alte grupuri de norme. studiile de legătură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură. în mod cronologic. dreptul civil. articolelor ştiinţifice. dreptul muncii. Astfel întâlnim dreptul constituţional. Aceste forme specifice. Lucrările ştiinţifice. monografiile. Ştiinţele juridico-istorice. dreptul financiar. denumirea. inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. fie pe anumite ramuri sau instituţii. ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului. dreptul procesual civil ş. în general. care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare. făcând-o recunoscută în doctrina juridică. cu caracter istoric. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică. Între aceste trei aspecte: ramură de drept. monografiilor. Ştiinţele juridice de ramură. există o strânsă legătură. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal. tratatelor. istoria dreptului bulgar.a. Din punct de vedere istoric. constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri. dreptul penal. în mod firesc. sunt. următoarele: dreptul constituţional. istoria dreptului românesc. sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc.

Ca disciplină didactică însă. ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. Acestea din urmă nu coincid perfect. criminalistica. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. Aşa de pildă dreptul civil român. ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. Dreptul civil se predă. Unele din acestea au o importanţă atât de mare încât viaţa juridică. De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său.a. dreptul familiei. La fel. cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective. cursurile. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. În general tratatele. după cum s-a văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric. iar nu pe ramuri.Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului. pornesc de la practică. Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă. persoanele fizice şi juridice. În cele mai multe cazuri. deci a unei ramuri de drept. statistica judiciară. succesiuni ş. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice. ca sferă. psihologia judiciară. manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. nici cu ştiinţa dreptului civil. Există apoi. dreptul procesual civil. cu ajutorul lor. Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional. ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. ca sferă. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. cursurile. . în învăţământul juridic universitar. De exemplu: dreptul financiar. în cadrul mai multor discipline didactice. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. dreptul procesual penal ş. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală.a. ajung la generalizări teoretice. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv. ca ramură a dreptului este o ramură unitară. cele mai importante reglementări cu caracter normativ. În acelaşi timp. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de 15 . ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. decât disciplina didactică. contabilitatea. dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil. nu se poate lipsi de aportul lor. contractele speciale. pentru ca apoi. Ştiinţele juridice auxiliare. problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului. ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură unitară. manualele. ca problematică. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective. cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă.

respectiv. Concepte şi termeni de reţinut       Definiţia dreptului. drept procedural. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale 4. ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”) în limbajul juridic şi. drept material. Ce este dreptul subiectiv? 16 . aceasta datorită complexităţii. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice? 2. de fapt.4. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept 3. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare. explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”. drept pozitiv. a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere. şi anume: explicarea etimologiei şi originii. a definiţiei dreptului. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1.elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui. drept obiectiv. 1. Ce este dreptul obiectiv? 5. cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile. drept subiectiv. importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale.

2. accesorii şi ajutătoare. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. sistemul dreptului. etice şi speciale. c) Ulpian.Teste de evaluare/autoevaluare 1. instituţia de drept. factorul uman. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe: a) teoretice. istorice şi de ramură. d) principale. 3. social şi politic naţional şi internaţional. b) Mircea Djuvara. cadrul economic. b) teritoriul. 17 . Care sunt factorii de configurare a dreptului: a) norma juridicã. c) istorice. b) teoretice. practice şi complementare. ramura dreptului. populaţia. puterea publică. c) cadrul natural.

Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă 2. Cluj-Napoca. Îndrumător pentru autoverificare 2. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. Bucureşti.3. Editura ALL. Craiovan. Corina Buzdugan. Bucureşti. Introducere Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii. Teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului. Introducere 2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice 2.1. 1994. 8.Bibliografie obligatorie 6.3. 2008. Mircea Djuvara.2. Editura “Actami”. Editura Argonaut. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. I. Bucureşti.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2. Veronica Rebreanu. Nicolae Popa. I. Cluj-Napoca. Gheorghe Boboş. 10.2.1. 2.2.3. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. 11. Ceterchi. Conţinutul unităţii de învăţare 2.1. 1999. Teoria generală a dreptului. 7. 9. 1998. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează. 18 . Editura ALL. Introducere în teoria generală a dreptului. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului 2.3.4. 2003. Elena-Mihaela Fodor. Editura Argonaut. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice.

1. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere. reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice. cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată. principii. categorii. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi. 2. ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale. apoi. într-un context praxiologic determinat. statornic în lucruri. În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă.3. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice timpul alocat este de 2 ore. ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. Conceptul surprinde ceea ce este comun.3. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: concepte. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător. Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .2. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază. Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători.definirea şi înţelegerea noţiunilor. noţiuni despre limbajul juridic. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite. permanent. Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă. folosind 19 . agentul cunoscător.

Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept.3. în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase. Spre deosebire de diviziune. în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea. De pildă. Denumirea reprezintă. la 20 . modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei. permisive. Descripţia. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice. definiţia. de asemenea. reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei. din punct de vedere informaţional. ce intervin în procesul cunoaşterii. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic. ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. de regulă. mai ales. De exemplu. diviziunea. descripţia. contemporani sau înaintaşi. Descripţia.semnele lingvistice. se clasifică în: norme onerative. definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat.2. o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe. în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile. faptul că. ci la un conţinut informaţional determinat. analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor. De exemplu. poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare. criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii. De exemplu. el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi. spre deosebire de denumire. prin intermediul rostirii şi scrierii. abstractizarea şi determinarea. pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc. denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. clasificarea. de recomandare şi supletive. noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”. dar. este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. normele de drept. clasificarea nu limitează numărul subclaselor. este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul. generalizarea şi particularizarea. într-un fel. prohibitive. ci este necesară descrierea însuşirilor lui. Trebuie relevat. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. folosind semnele lingvistice. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei. De exemplu. 2. constând din două clase complementare. dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor.

Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea. valorile prejudiciate. modurile şi mijloacele de descoperire a adevărului despre obiectul cercetat. care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''. Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut. Generalizarea este. are şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice 21 . care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare. pentru determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă ilicită”. dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm anumite note distinctive şi spunem. meşteşugărească şi de consum.) şi s-a ajuns. deoarece latura metodologică. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice. prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice. restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări. ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură.. reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''. ci şi al uneia rapide. Pe măsura abstractizării unui concept. care include căile. Generalizarea şi particularizarea. prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea). dreptul cooperatist agricol. 2. De exemplu. iar pe de altă parte. asistăm la două tendinţe: pe de o parte.3. renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”. Dimpotrivă. de exemplu. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună. a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele juridice. fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice. modul de orientare şi organizare a investigaţiei. Teoria generală a dreptului. De pildă. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete. cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei. o tendinţă de diversificare. sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. respectiv la o generalizare. făcând abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social. unui concept. de particularizare. un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării. ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea. determinarea sa. respectiv cooperaţia agricolă. şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”. Hotărârile Guvernului. Cu timpul. asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline.3. care este o consecinţă a abstractizării. o consecinţă a abstractizării. deci. la o lărgire a extensiunii conceptului.schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. calităţile autorului faptei etc. decretele. particularizarea înseamnă adăugarea de noi note. pe această cale. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului Teoria generală a dreptului. Dimpotrivă. “fapta ilicită care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”. a înlăturării treptate a unora dintre notele sale. care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului.

printre care şi metodologia juridică. Printre problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete. că aspectele amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau psihologia şi sociologia juridică. mijloace. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. Teoria generală a dreptului. Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. forma dreptului. necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului. mergând pe linia adâncirii specializării. susţinea necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare. Naschitz. Aceste metode concrete sunt următoarele: A. autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”. Metoda logică poate fi definită ca o “totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice. În acelaşi timp. sociologic şi psihologic. B. are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului. după părerea lui. cât şi necesitatea integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale. fiecare cu problematica. a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză. unii autori au susţinut că filosofia dreptului. Anita M. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare “luate în sensul de procedee. În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice. Metoda istorică. aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului. are mai multe aspecte: normativ. prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi 22 .posibilităţi integrative. Aceasta însă nu înseamnă. studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă. prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline juridice. în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale. metoda şi scopul lor. necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei. funcţiile dreptului ş. Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului. tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. a folosirii metodelor matematice şi demografice. esenţa dreptului. Dimpotrivă. În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică. ca ştiinţă despre ştiinţele juridice. cum sunt: tipul de drept.a. Astfel.

sistematizarea normelor juridice. cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. iar activitatea de elaborare a dreptului. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit. Experimentul ar fi “acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale. C. a logicii obiective a dezvoltării sociale”. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă. având anumite limite. limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate”. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat. pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru. modelându-le. fiind o observaţie provocată. al cercetărilor penale). Metoda experimentală.a. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte. “Cuvintele limbajului matematic sunt. tinde mereu la perfecţionarea acestora. D. constituirea sistemului de organe ale statului. Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale. S-a constatat însă că experimentul. în condiţiile pe care i le impune.dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne. oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. faţă de cele ale limbii uzuale. Metode cantitative. cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice). obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. Astfel. într-un cuvânt. ca şi în cazul metodei experimentale. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. soluţionarea concursului sau conflictelor de norme. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice. metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale. interpretarea normelor juridice ş. regulile raţionamentului juridic. corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional. ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate 23 . printre care şi experimentul. cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”. a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective. cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii.

o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Dreptul apare. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun.de reglementarea juridică. Uneori. folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. De asemenea. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor. cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor. metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative. ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex. ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. o prefectură. o proporţie. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale. pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Metode prospective. poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. E. trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. 24 . deci. Cunoscând activităţile individuale. organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional. Pe de altă parte. Cu toate acestea. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. durata medie a realizării lor. cât mai apropiate de intensitatea măsurată. Normele de drept conţin în ele o măsură. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister. prin cifre şi simboluri matematice. putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.

Caracteristicile metodei prospective 9. Metodele cantitative 25 . evidenţa contabilă.metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice) . Metoda experimentală. Concepte şi termeni de reţinut     Cunoaştere ostensivă. metoda istorică. Metoda logică. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2 Metodele utilizate în studiu dreptului Metode generale: . statistică.metode experimentale.metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg. se creează posibilitatea extensiunii acelui concept. Metode concrete: . Întrebări de control şi teme de dezbatere 6. de laborator.metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice) .metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept.) . Cunoaştere discursivă.2. Ce desemnează abstractizarea? 8. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului juridic? 7.metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială).metoda comparaţiei (sau a comparatismului. generalizarea este rezultatul abstractizării) .) .metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect) .metode de analiză cantitative (calcul matematic.4. procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente) . prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc. a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.

Abstractizarea este : a) o comparaţie. b) cunoaştere directă. b) realizarea dreptului. c) o operaţie logică. c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică. 6. c) cunoaştere afectivă.Teste de evaluare/autoevaluare 4. b) un silogism ipotetic. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul: a) cunoaştere ostensivă. 5. d) cunoaştere discursivă. Metoda istorică are în vedere: a) limbajul juridic. 26 .

2/ 1964. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. Editura Europa Nova. 1969. Paris. Traian Ionaşcu. W. Nicolae Popa.2/1975.3.Bibliografie obligatorie 1. Editura All-Beck Bucureşti. Dragoş Iliescu. Actami. în “Studii şi cercetări juridice”. Mazilu Dumitru. Jean Dabin. Permanenţele juridice 3. Théorie générale du droit.2. Metodologie Juridică. Editura Dalloz. Bucureşti. 6. Popescu Sofia. Ed.2. Théorie de l'état et du droit. 15. 5. vol. Friedmann. Paris. Iliescu Dragoş. 1978. 7. Editura Universul Juridic. Didactică şi Pedagogică.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului 3. 1974. 1999. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3. I. Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3. Drept privat roman. 1930. Paris. Mircea Djuvara. Bucureşti. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Giorgio del Vecchio.3. Jean Louis Bergel. Ed. Radomir Lukic. Ion Craiovan. Bucureşti. Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii fenomenului juridic. Teoria generală a dreptului. Editura Universul Juridic. Însemnătatea enciclopediei juridice 27 . Teoria generală a dreptului. 1979. Ed.3. Problema constantelor dreptului. Vladimir Hanga. 1998. 8. 14. Eugen Barasch. 2005. Teoria generală a dreptului. 10. Oscar Print. 13. Bucureşti.3. Dalloz.3. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 11. Mihai Bădescu. Lecţii de filozofie juridică. Théorie générale du droit. nr. 2. 2005. Ed. Conţinutul unităţii de învăţare 3. 12. 2004. nr. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. 3.1. Momcilo Luburici. în “Studii şi cercetări juridice”. 1965. Théorie générale du droit. Ed. 9. Bucureşti. Introducere 3. 4. Paris 2004.

Mircea Djuvara. drept general sau elemente de drept. Astăzi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase. El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc. Al. de orientare. Mironescu şi alţii. sub care s-a configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a dreptului. eminent jurist român cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX. Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. Mircea Djuvara. Dissescu. Eugeniu Sperantia şi alţii. “enciclopedia juridică este înainte de toate un studiu preliminar. de sancţiune juridică). strângându-se rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie juridică (idea de obligaţie. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis. Longinescu. Introducere Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică. Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. ea distinge astfel drumul de celelalte discipline ştiinţifice”. admitea că enciclopedia studiază permanenţele juridice. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi cercetători ai fenomenului juridic. G. în secolul al XVII-lea.1. Ioan Craiovean. Nicolae Popa. teoria generală a dreptului. precum Andrei Rădulescu (“Tratat de istoria dreptului român”). obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice. căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui. Încă din secolul al XVIII lea s-a formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie. Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi. a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă. În România. enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni. După părerea sa. Vallimărescu. de exemplu din ramura 28 . doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. Gheorghe Boboş. introducere în drept. O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri. care cuprind toate cunoştinţele dintr-o anumită ramură. care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai târziu. George Plastara. S. materială sau formală. Dan Ciobanu şi alţii. de subiect de drept. Sofia Popescu. specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană.3.

M. Dissescu. însă preocupări despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate. Al. a filosofiei juridice. umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor. Vallimărescu. 29 . în 1816 Ion Voda Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor.definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului este de 2 ore. în cursurile prof. în general. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX. Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris. Aceste preocupări fac obiectul istoriei gândirii juridice. Eugeniu Sperantia. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe juridice Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice enciclopediei juridice i) . În Ţara Românească. Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea. În 1275. considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului.2. Acesta considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că "ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs. C. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice. primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof.juridică. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. 4. La Iaşi. Djuvara." 3.

cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel. precursorul Şcolii istorice a dreptului1.F. spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Conţinutul unităţii de învăţare 3. G. s-a folosit de acest termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv.3. juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului. încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (17641844).1. Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau filosofică. Este o abordare metateoretică. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii despre drept”.3. Enciclopedia şi filozofia dreptului Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa. în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon. Astfel. Hegel distinge astfel câteva semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept). În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”. 3) dreptul ca lege (drept pozitiv). 30 . Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală. a căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX. Astfel. începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei. Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică. dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale.3. şi anume: 1. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. dreptate în înţeles preponderent etic. În antichitatea romană şi în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei tematici mai generale.W. Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate. 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural).

în spaţiul dreptului. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată. Încă din momentul dobândirii autonomiei sale.2. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică. şi anume: 1.iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului. in momentele istorice diferite. iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută. definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept. În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste discipline. 3. concepte. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent juridică. nemijlocit concluzii. cum procedează ştiinţele dreptului. Stiinţele juridice speciale. ce este comun. 2. ci prin opera de sinteză pe care o face. abstractizarea şi generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele de maximă generalitate. adică la nivelul acestei existenţe determinate a dreptului. Astfel. abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic. Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte. la început cu teoria dreptului natural. reflectarea. fără a-i pune în discuţie temeiurile. ele având nu atât valoare euristică (metodologică). Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea. adică din punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. prin natura lor. filosofia dreptului oferă în mod direct. cu valoare de universalitate. pe baza jurisprudenţei. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. în opoziţie cu „ceea ce este”. ce ţine strict de el. cât 31 . opunând astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică. ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social. filosofia dreptului deseori a fost confundată. a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. din perspectiva Teoriei generale a dreptului. geneza şi evoluţia sa în ansamblu. se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este). 3.

raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată.3. facultate. împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice. Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. conform cu normele sociale şi putând apela la nevoie.Permanenţele juridice Mircea Djuvara defineşte dreptul. privit ca element unitar şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. forme şi mijloace cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni. Dreptul. care subzistă în mod necesar oriunde. dar nici extrapolate. determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei. Psihologia juridica etc. religioase etc. morale. dreptul reprezintă ideea de just. considera Djuvara este o ştiinţă socială. de constrângerea publică – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului 3.în sens filosofic. Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia permanenţele juridice. putere a individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită. Aşadar. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului 4. Însă există în relaţia juridică ceva. într-o societate organizată. Dreptul. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor. Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică. ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu trebuie nici neglijate. oferind dreptului aparatul noţional de bază. la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv. echitabil 2. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un cunoscut jurisconsult belgian. Întrucât se recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice.mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic. dreptul în accepţiunea de prerogativă. cât şi de diferenţiere. profesor la Universitatea din Bruxelles. dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială căreia i se aplică. între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor 32 . Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce numim permanenţele juridice. dacă este necesar. Sociologia juridica. Edmond Picard. Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale: 1.) reprezintă modalitati. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează. corect.2. 3. Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica. Mai trebuie să existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic. nu are nici un sens.

fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene.3. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a cunoscut. şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului. este enciclopedie formală. Dacă dreptul nu ar avea ceva specific. Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul fenomene. aşa cum o studiem. Prin elementele sale formale şi permanente. Caracteristicile şi necesitatea disciplinei 33 . justiţie. Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice.4.. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc. Această idee de dreptate. Însemnătatea enciclopediei juridice Enciclopedia dreptului susţine M. în trecut. Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti. El poate fi găsit în permanenţele juridice. Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia. să caute să vadă în ce constă ea. pentru interesele nejustificate nu. trebuind să se descopere aşadar. Dacă această realitate nu ar exista. este un simplu cuvânt fără înţeles şi deci fără niciun substract ştiinţific. îndeosebi la universitate. Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică. care sunt elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta. drept general sau elemente de drept. 3.permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”. dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice. în timp.3. care este elementar acesta caracteristic. Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de celelalte realităţi. astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le studiază dreptul. 3. fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene. atunci ceea ce numim noi dreptate. se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. introducere în drept. este adânc ancorată în sufletele noastre încât noi îi subordonăm totul. nu ar putea să existe această idee a justiţiei.

izvoarele şi principiile sale generale. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă.  Ameliorarea metodologiei. de orientare. metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării dreptului. Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:  Explicarea părţilor constitutive ale dreptului. În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative. precum şi să umple.  Permanenţe juridice. de altfel. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. raţiunea de a fi a dreptului. pe măsură ce acestea intervin.M. Concepte şi termeni de reţinut  Enciclopedie juridică. clasificarea şi sensurile dreptului. orice jurist o are şi o practică. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două. înainte de toate. principiile ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice. deoarele memoria umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. un studiu preliminar. Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar. tehnicii şi practicii dreptului. fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. lacunele legislative. De asemenea. are ca obiect să determine ce este dreptul. Fiind un studiu de ansamblu. originea şi evoluţia istorică a dreptului.  Filosofia dreptului Întrebări de control şi teme de dezbatere 34 . Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului. fie că ştie. sintetice. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului". pe calea interpretării. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei filosofii a dreptului. deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură. există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului Se pune întrebarea. a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică. M. Acelaşi autor consideră că Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia dreptului. a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. pe care. ca orice ştiinţă juridică. ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între normele vechi şi cele noi. istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală. E. deşi conexe? Răspunsurile diferă. În epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin". norma juridică şi instituţiile juridice. ci doar în una de sinteză. între cele generale şi cele speciale etc. reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante. Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune diferitelor ramuri de drept. fie că nu-şi dă seama de ea. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări. a tehnicii legislative. a întregului sau. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este.

10. 35 . b) Miguel de Unamuno. b) Hegel. Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice? 11. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca: a) Christian Tomasius. b) studiul vieţii sociale. c) Duvantis. Obiectul filosofiei dreptului Teste de evaluare/autoevaluare 7. c) cunoaştere în cerc. Ce desemnează permanenţele juridice? 12. 9. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui: a) Justinian. 8. c) Mircea Djuvara. Enciclopedia juridică este: a) ramură a ştiinţei dreptului.

Teoria generală a dreptului. în forme şi modalităţi 36 . 14. Bucureşti. 1999. Elena-Mihaela Fodor. 1994. Conţinutul unităţii de învăţare 4. Îndrumător pentru autoverificare 4. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4.3.3. Ordinea socială şi normele sociale 4. Clasificarea normelor sociale 4. 1998. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale.1. 15. Mircea Djuvara. Corina Buzdugan. I. Veronica Rebreanu. Introducere Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente.Bibliografie obligatorie 12. Teoria generală a dreptului.3. 2008.1. Ceterchi.4. Gheorghe Boboş. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 4.2. Bucureşti. Craiovan. Editura ALL. Consideraţii generale.3. Introducere în teoria generală a dreptului. Introducere 4. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca. 16. Editura “Actami”. 13. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4. 17. Cluj-Napoca. 2003. Bucureşti. Editura Argonaut. Nicolae Popa. Editura Argonaut.3. Editura ALL. I.1.2.

Ordinea socială şi normele 37 . iar în acest context de structuri. Astfel. să le impună o variantă de conduită. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor.definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale: este de 2 ore. să nu facă ceva. sau să se abţină de la a face ceva. 2. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social. pe care să o respecte. Conţinutul unităţii de învăţare 4.1.3.3. figura centrală este omul. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. 4. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. 4. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă.2.diferite. Consideraţii generale. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor sociale Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice sistemului normativ social) .

o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. reglarea prin norme a conduitei. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. fiind de ne închipuit o societate fără norme de comportare. în cadrul acestor acţiuni. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. sau să se abţină de la a face ceva. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. să le impună o variantă de conduită. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Normele sociale sunt foarte variate. Din punct de vedere sociologic. pe stradă. iar altele interzise. la şcoală.sociale Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. să nu facă ceva. figura centrală este omul. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. Astfel. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. 38 . pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. Acţiunea umană impune normarea. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. norma socială. Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele. creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune: A) În primul rând. etc. pe care să o respecte. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. D) facilitează continuitatea vieţii sociale. rolul acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană. altele care sunt permise. De aceea. la serviciu. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. iar în acest context de structuri. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. în forme şi modalităţi diferite. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. Ele fixează. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită.

Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar 39 . juridică etc. politic. norme religioase. Au fost distinse astfel: după domeniul de activitate: norme profesionale. etc.Lukic. sfera de cuprindere. norme politice. reguli de convieţuire socială. Din potrivă. politică. cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter economic. tehnice economice. cum ar fii obiectul. care ar cuprinde următoarele categorii: potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate socială: norme general umane. intime sau colective. autorul. ştiinţifice. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. după gradul de generalitate: norme generale. morală. 4.3. există o strânsa legătura între diferitele categorii de normelor sociale. după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate. normele dreptului internaţional) şi norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate. politice. norme juridice. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale. pornind de la criterii diferite. norme ale unor organizaţii sociale etc. sancţiunea.C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. norme tehnice.2. oprobiu public). În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a normelor de către R. Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora. după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut). norme morale) şi norme elaborate în mod organizat de către un organism social (norme juridice. după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată. etc. spontane sau organizate. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. etc. Clasificarea normelor sociale În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificării a normelor sociale. reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise.). după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite). reflectă condiţiile social-economice ale epocii. particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale).). norme sportive. spontană (obiceiuri.

în c adrul acestor acţiuni. de convieţuire socială. deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. De aceea. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. norme politice. obişnuieşti. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă.4. morală. altele care sunt permise. Normele sociale sunt foarte variate. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. norme religioase. Ele fixează. politică. norme sportive. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. A) În primul rând. Concepte şi termeni de reţinut  norma socială  norma morală  ordine socială Întrebări de control şi teme de dezbatere 40 . Din punct de vedere sociologic. 4. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale.corelaţia normelor juridice cu normele morale. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. norme juridice. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. etc. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. iar altele interzise. juridică etc. norma socială. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. D) facilită continuitatea vieţii sociale. tehnice. norme tehnice.

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale? 14. Ce se înţelege prin ordine socială? 15. Cum se clasifică normele sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare A) 10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control operativitatea indivizilor; b) influenţa sistemul electoral; c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii. 11. Fac parte din sistemul normelor sociale: a) conduitele antisociale; b) decretele-legi; c) normele morale. 12. Norma socială este: a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate; b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii; c) o modalitate de lucru in echipă.

41

Bibliografie obligatorie 18. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; 19. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1999; 20. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003; 21. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998; 22. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 23. Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept 5.3.2. Ramurile de drept 5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

42

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune). În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice. Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu. În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

43

însă. penal şi altele. Italia. În ştiinţa dreptului. industrial. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman. cât şi în prezentarea lor”. financiar. drept administrativ. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. De exemplu.a. În orânduirea feudală. sunt o mărturie în acest sens. în ţări ca: Franţa. Cu timpul. în orânduirea burgheză. în drept public şi privat. Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal. Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei. în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900.a. o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui. Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman. cea de ramură a ştiinţei dreptului. Spinoza. Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. în general în jurul şi pe profilul codurilor. strâns legată de aceasta. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat. civil şi altele. Au apărut o serie de alte coduri: penal. dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui. Se profilează şi anumite discipline didactice.a. în sensul în care le cunoaştem astăzi. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie. care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei. precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică. ci pe materii. fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. ce se dezvoltă. iar cel privat în drept civil. şi ea.O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman. Lucrările lui Montesquieu. nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. atât în structura instituţiilor. începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi. Hugo Grotius. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în receptarea şi în studiul dreptului roman. comercial. Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta. 44 . glosele. Germania ş. cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional. a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii. dreptul public. a început să se divizeze şi el în drept constituţional. predarea dreptului tinde şi ea la specializare. În universităţi. Jean Jacques Rousseau ş. John Locke. comercial agrar ş. administrativ. Astfel. la rândul ei.

3. Cel mult profesorii universitari.1. 5. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de drept timpul alocat este de 2 ore. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a societăţii respective.Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări aprofundând una sau alta dintre problemele juridice. 4. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului. în cursurile lor. fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. ce condiţionează 45 . Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor. urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice. Conţinutul unităţii de învăţare 5. Unitatea şi diversitatea normelor de drept Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor. rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului.3.2. fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului. 5.

Astfel. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu particularităţi proprii. Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat. se spune că relaţiile 46 . Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie. în grupe distincte. privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul juridic universitar. a fi obiectul reglementării juridice. atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice. cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică.? Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului . cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. ruptă de ansamblul celorlalte norme. totodată.principiile de drept.aşa cum este el conceput în mod convenţional acum . sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. Pe baza celor arătate mai sus. 5. În cadrul acestei unităţi a dreptului. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului. la o justă aplicare a dreptului. altora de drept civil. cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept. oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele.este socotit. Ramurile dreptului Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. după diferite criterii. după cum s-a văzut. independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente . întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice.3. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în diferite izvoare. iar principiile pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi. De ce anumitor norme de drept le spunem că sunt norme de drept penal. legătura internă. Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice.2. de drept administrativ sau constituţional etc. în acelaşi timp. Toate normele juridice apar ca o unitate. să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare. normele juridice se repartizează. concordanţa normelor juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea respectivă. El apare odată cu tipul de drept respectiv. să descopere şi să completeze anumite lacune. Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită.ramuri de drept şi instituţii juridice.

a. se presupune că există o altă specificitate decât cea juridică.patrimoniale şi cele nepatrimoniale. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale. relaţii dintre sexe. Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de drept distinctă. rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale preexistente. Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent. ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective.nu este elucidat nici din alt punct de vedere. ci relaţiile care formează obiectul ramurii respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice. Este cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. există nu numai între cetăţeni. organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele. relaţii dintre părinţi şi copii. ci şi între organele administraţiei de stat. deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea dreptului roman s-au scurs aproape două milenii). relaţii de muncă. În cazul altor ramuri de drept. care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept. în Codul legilor lui Manu etc. iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. 47 . Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale.criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri . acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării juridice. abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic. precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii. şi o reglementare juridică. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ. strâns legate de acestea. ramură de drept ea este cea mai tânără.) Dar obiectul reglementării juridice . şi în anumite împrejurări. relaţiile dintre sexe.şi unii autori îl prezintă ca atare în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil.. Cu toate acestea. constituie obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş. care reclamă. Cu toate acestea.a. prin apariţia unor coduri. “distincte”.care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale. sau cetăţeni. Evident. Şi totuşi. juridice este un criteriu obiectiv . relaţiile dintre organele administrative de stat. De pildă. relaţii între stat şi cetăţeni ş. cu un specific distinct.a. se ştie că relaţiile patrimoniale . calitatea subiecţilor ş. ca. constituie obiectul de reglementare a dreptului civil. norme juridice care să se refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. Adică. de pildă. lucrurile nu stau întotdeauna aşa. care ulterior au primit o reglementare juridică. în acelaşi timp. decât foarte târziu. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”. există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi. din anumite considerente. recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi edificatoare.

Dacă în feudalism. filozofie. c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea. 48 . cu organizarea şi evidenţa funciară. sau “drept constituţional”. ne gândim. d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. categoriile de organe ale statului. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc. mai întâi. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă. creditul. sau “drept penal”. aceste trei aspecte formând un tot unitar. ca rezultat al apariţiei unor coduri. e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă. a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. morală. aşa cum îl concepem noi astăzi. Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept. timpul de lucru şi timpul de odihnă. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului. cetăţenie. ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. asigurările sociale. civile etc. protecţia muncii şi tehnica securităţii ş. precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic universitar. ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a dreptului. Astfel. în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept. b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat. disciplina muncii. normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat. dreptul era studiat în ansamblul lui. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică..Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei dreptului. se poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză. În general. asigurările sociale de stat. tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie.a. cât şi la disciplinele didactice respective. activitate îndeplinită de organele administrative. la ramura de drept respectivă. raţională şi completă a terenurilor. concepută ca o totalitate de norme penale. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat. Bineînţeles. la ramura ştiinţei dreptului. aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului. când spunem “drept civil”. fără să mai facem alte precizări. La rândul lor.

precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate. j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. ramura de drept Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional. succesiuni etc. pentru descoperirea infracţiunilor. instituţia juridică 3. şi persoanele fizice. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. drept procesual penal. dreptul mediului. între organizaţiile economice. dreptul muncii. drept civil. drept penal. i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni. precum şi între cetăţeni ca părţi în proces . Componentele structurale ale dreptului ca sistem: 1. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale. pârât. pe de o parte. drept comercial etc. precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane.4.f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice.reclamant. g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. Concepte şi termeni de reţinut 49 . este un sistem organizabil din afara sa. k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ. prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâiet ate de autoritatea legiuitoare. relaţiile dintre părinţi şi copii. contracte. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. privit ca ansamblu al normelor juridice. pe de altă parte. relaţiile născute din adopţie etc. dreptul familiei. dar care sunt legate de cele patrimoniale. norma juridică 2. 5. tribunale) şi cetăţeni. drept procesual civil. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. drept financiar. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5 Sistemul dreptului. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii. drept administrativ. h) Dreptul familiei. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei.

Sunt instituţii juridice: a) regimul politic. b) principiile deontologice. 50 . În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice? 2. b) sistematizarea actelor normative. Sistemul dreptului  Instituţia juridică  Ramura de drept Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. c) sistem al dreptului. c) arestul la domiciliu. Structura juridică internă a dreptului este numită: a) sistematizare legislativă. 14. 3. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept. Ce este instituţia juridică ? Teste de evaluare/autoevaluare 13. 4. Sistemul dreptului.

5. 3. Dreptul internaţional privat 6. 2. Ryn.4.3. 1999. Socec. Principes de droit commercial.3. Diritto romano e diritto dell economia. Turner. Bucureşti. Teoria generală a dreptului. Îndrumător pentru autoverificare 51 . octobre. van. Conţinutul unităţii de învăţare 6. I. Pour une nouvelle approche du droit économique. 1954. Jaquemin. Teoria generală a dreptului.1. C. vol. 2005. Editura Sibila. Dalloz. Dreptul internaţional public 6. 1967. Editura Oscar Print.. Alexis.. Jaquemin. 6. An economic and legal analysis. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6. Presses Universitaires de France. Mircea. Schrans. 11. în “Il diritto dell Economia”. vol.. Droit commercial ou droit économique. Guy. Le droit économique.. nr. 1930. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. Bucureşti. 6. c) de forma de proprietate dominantă într-o societate Bibliografie obligatorie 1. b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate. 7. Djuvara. în “Revue du Marché commun”. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6. 1954. Kaysen. 9. Teoria generală a dreptului. I. Grosso. Bruxelles. J. 8.3. Contribuţii la definirea dreptului economic.1. 10.. Craiovan Ion. Paris. Luburici Momcilo.15. 1967. 1958. 1970.2. Introducere 6. Structura sistemului de drept este determinată de: a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale. A. D. 1966. Antitrust policy. Craiova. în “La revue nouvelle”. 4.2.

pe când dreptul intern este creat . Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . 6.1. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul international: concepte.în mod 52 .2.3. categorii. 6. noţiuni. 6. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5.3.1.definirea şi înţelegerea noţiunilor. principii. cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. Dreptul intern şi dreptul internaţional timpul alocat este de 2 ore. în relaţiile lor reciproce. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si internaţional public si privat.după cum am văzut .6. Introducere În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional. privind dreptul intern si dreptul international Utilizarea corectă a termenilor Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Conţinutul unităţii de învăţare 6. Dreptul internaţional public.

În dreptul intern. Prin 53 . Deşi diferite. Ele se ocupă.unilateral de către un singur stat. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Astfel. atât în ordinea internaţională. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor.3. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. dar.2. 6. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. cât şi în ordinea internă a statelor. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. de asemenea. Datorită acestei particularităţi. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte. prin intermediul statelor. administrative etc. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. şi care veghează la aplicarea lor. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor.a. izvoare şi metode diferite. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. însă. care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional. cu monopolul de stat al comerţului exterior. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. precum şi cu problemele procedurii civile. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. tehnico-ştiinţifice. cât şi ale normelor de drept intern. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. turistice ş. cum sunt: culturale. respectiv statele. cu obiect de reglementare. cele două sisteme se întrepătrund. Dreptul internaţional privat. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv.

precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale. şi în sens invers. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului. recidiva. statutul juridic al străinilor. de asemenea. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa. răspunderea. tentativa. executarea hotărârilor. judecata şi căile de atac. statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional.convenţiile 54 . Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. mijloacele de probă. teritorială şi după calitatea persoanei a instanţelor de judecată. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: . Asemenea reglementări. însă. traficul aerian. terorismul şi alte infracţiuni internaţionale. în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor. extrădarea etc. . Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune. transporturile internaţionale pe uscat. acţiunea penală. unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern. cum ar fi infracţiunea. se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe. probleme privind cetăţenia. Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale. care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale. garanţiile procesuale. dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. competenţa materială. adesea cu caracter constituţional.admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii. participaţiunea. combaterea poluării. care constituie concepteale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale.acceptarea de către stat. constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia. procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc. În dreptul intern al statelor există. pe mare şi fluviale. vinovăţia. dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor. şi o serie dereglementări specifice privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională. pe baza liberului acord de voinţă. asistenţa judiciară. existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor. a normelor de drept internaţional. Cu titlu de exemplu.

adepţii acestei şcoli juridice susţin existenţa unei ordini universale. aflate într-o strictă ierarhie. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul 55 . prevalenţă asupra celuilalt.prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale. după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional. statele îşi asumă obligaţia de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie. ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are. însă. Problema prevalenţei Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problemar aporturilor dintre ele. Pornind de la concepţiile dreptului natural. conţinutul. eventual. . întrucât aparţine unei noi ordini juridice.referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul intern reglementări şi sancţiuni. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite. la genocid. acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică. Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă. mai mult sau mai puţin. dreptul internaţional aflându-se în vârful piramidei. cu o existenţă paralelă. la traficul de stupefiante etc. inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel. urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea. pentru încălcările prevederilor acestora. Problema are şi incidenţe practice. dreptul având astfel o structură unitară. rupte între ele. b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice. Doctrina dualistă. şi. normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. formată din dreptul intern şi dreptul internaţional. afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte. având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. mergând până la negarea dreptului internaţional. indiferent dacă acestea se adresează indivizilor.). Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic. statelor sau altor entităţi asimilate acestora. Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul. cu domenii diferite de aplicare. compusă din norme obligatorii. destinatarii tarii.soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale. unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii primatul dreptului intern. atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional. inclusiv penale. Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen.modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă. care nu se influenţea zăreciproc. care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel. . cel puţin sub două aspecte: . superioară ordinilor juridice interne. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât trimiteri. căci se adresează altor categorii de subiecte de drept. Potrivit acestei doctrine.

Dreptul contemporan evidenţiază. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. Dreptul internaţional apare. internă. exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. ca având un caracter de coordonare între state suverane. a acelui stat. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de reglementare. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. de intercondiţionare dialectică. ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional. În realitate. Normele de drept internaţional sunt create de către state. de aceea. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există.internaţional ca o derivaţie a dreptului intern. însă. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. vizând asigurarea ordinii constituţionale. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept. 56 . Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. Dreptul internaţional. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. modul de elaborare a normelor. Spre deosebire de dreptul intern. raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex.

Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare. internă. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptatede ele însele. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. Dreptul internaţional apare. c)Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. ca având un caracter de coordonare între state suverane. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state. în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările internaţionale. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. modul de elaborare a normelor. de aceea. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune.în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. c) Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. Normele de drept internaţional sunt create de către state. a acelui stat. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. 57 . vizând asigurarea ordinii constituţionale. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. Spre deosebire de dreptul intern. Dreptul internaţional. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. În dreptul intern subiectele raportului juridic. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme.

58 . a căror paletă este destul de diversificată.deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice. în general. nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor. În dreptul internaţional nu există. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. aşa cum există în cadrul statelor. ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. iar competenţa acestora este de regulă facultativă. sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate. după cum se va vedea. în caz extrem.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor. şi folosirea forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existenţa însăşi a statelor. dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni. În general. În anumite domenii. d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice În ordinea juridică internaţională nu există. statele fiind obligate de dreptul internaţional. ci şi unor ramuri de drept intern. autorităţiale administraţiei publice (guvern. sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului. organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional. prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate. poliţie. cu caracter de principiu. aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor. De regulă. dar oricare dintre aceste organe sau structuri. cum ar fi dreptul constituţional. de natură politică. pentru suveranitatea şi independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională. aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional. ministere. să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). de asemenea. implicând. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern. Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni. prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire. armată etc. un sistem structurat de instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate. însă. De altfel. nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. juridică civilă sau penalăă ori de natură morală.

Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. B. Ele se ocupă.în mod unilateral de către un singur stat.a. 59 . În dreptul intern.4. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. cum sunt: culturale. respectiv statele. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. Concepte şi termeni de reţinut  Definiţia dreptului internaţional public. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. cu monopolul de stat al comerţului exterior.6. de asemenea. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. Dreptul internaţional privat. administrative etc. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. Dreptul internaţional public. Astfel. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. în relaţiile lor reciproce. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. turistice ş. dar.după cum am văzut . respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. tehnico-ştiinţifice. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat A. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. pe când dreptul intern este creat . legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. Datorită acestei particularităţi.  Definiţia dreptului internaţional privat. precum şi cu problemele procedurii civile.

Ce este dreptul internaţional public? 7. c) nu există constrângere în dreptul internaţional. Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate se realizează în materia: a) Dreptului constituţional. b) Dreptului administrativ. Ce este dreptul internaţional privat? Teste de evaluare/autoevaluare . c) Dreptului international privat. b) de către marile puteri ale lumii. 60 . Dreptul intern . 16.Întrebări de control şi teme de dezbatere 5. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică: a) de către state în mod individual sau colectiv.caracteristici 6. 17.

1. Teoria generală a dreptului. Corelaţia normelor juridice cu normele morale 7. Editura Argonaut.3. Cluj-Napoca.3. Introducere Acţiunea umană impune normarea. Nicolae Popa. 1998. I. 2008. Îndrumător pentru autoverificare 7. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7. 28.Bibliografie obligatorie 24. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice 7. Mircea Djuvara.4. Introducere 7. Conţinutul unităţii de învăţare 7. Editura ALL. Bucureşti. Craiovan.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială 7.1. Veronica Rebreanu. Introducere în teoria generală a dreptului. 29. Editura ALL. Gheorghe Boboş. Corina Buzdugan. 1994. Elena-Mihaela Fodor. 1999. I.3.3. Bucureşti.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice 7.1. 27. Editura Argonaut. 25. 26. reglarea prin norme a 61 . Cluj-Napoca. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Teoria generală a dreptului.2. 2003.3. Editura “Actami”. Ceterchi.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) 7.3. Teoria generală a dreptului. Bucureşti.3.

Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. 7. norme sportive. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. politică. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. D) facilită continuitatea vieţii sociale. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. norma socială. la serviciu.conduitei. De aceea. 8. Normele sociale sunt foarte variate. altele care sunt permise. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul normelor sociale: concepte. iar altele interzise. Din punct de vedere sociologic. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. reglare ce asigură eficienţa acţiunii.2. etc. norme religioase. norme juridice. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 62 . adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. juridică etc. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. etc. principii. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. morală. norme tehnice. pe stradă. în cadrul acestor acţiuni. A) În primul rând. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice cu alte norme sociale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. noţiuni. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. norme politice. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. la şcoală. Ele fixează. categorii.

Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale. Corelaţia normelor juridice cu normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte. devotament. respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile. perfidie. la corect incorect. ipocrizie etc. Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine au rău. indiferenţă. Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie. reguli privitoare la bine şi la rău.De altfel. orgoliu. minciuna. just injust. dispreţ. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară. respectul faţă de ceilalţi. se impun conştiinţei ca absolut valabile 63 . de morală. Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive. Conţinutul unităţii de învăţare Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.noţiunilor specifice disciplinei) .3. 7. altruism. milă. egoism. sinceritate. în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o protolegislatie socială”. calitate generozitate.3. pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului.definirea şi înţelegerea sistemului normativ social Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. însemnând individualism. în mare măsură. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. izolare socială. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura. care există. la graniţe dintre moralitate şi imoralitate.1. prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă. răutate. iubire. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii.

în schimb. postulând „bunăvoinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea acestui acord. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv. Dacă se lucrează pentru util. din care să rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. el combate. Ea porunceşte în mod absolut. Kant critică acest punct de vedere. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală. Antonescu spune că această noţiune. e un om virtuos. el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine. în „Critica raţiunii practice”. este superioară utilităţii. Morala este independentă. chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm. Punând în centrul preocupărilor fiinţa umană.J. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii comunităţii umane: binele colectiv. care ne dojeneşte în mod inexorabil. binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament ferm dinainte. G. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane. Kant. explicativ şi normativ ale eticii. producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea 64 . Morala se distinge.. noile cercetări etice caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. acţiunea pierde caracterul său moral. priveşte norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ. Acelaşi filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea noastră decât cu ajutorul virtuţii”. ignorantul ca şi filosoful”. înainte de toate. îl duce la un purism moral excesiv. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. acesta fiind un element variabil. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare. ea este ca o voce sublimă care impune respect. În planul cercetării sociale această viziune a fost deschisă de J. Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. ţăranul ca şi prinţul. deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”. Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa.. Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal. sistemele de morală bazate pe utilitate. Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract. Rousseau şi Montesquieu. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale societăţii. în mod radical de util şi de plăcut. pe care şi-o formează Kant despre virtute. care în opinia sa este puterea de a rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această lege.şi implică excluderea oricărei contraziceri”.G.

Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate. conştiinţa juridică. în cadrul căreia predominant este elementul afectiv.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură. în general. reprezentând două valori paralele ale aceleaşi acţiuni. prin prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale. încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare. Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare. are o structură tripartită formată din elemente de natură raţională. În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere. prin ceea că pot fii inculcate. afectivă şi volitivă. care sunt esenţiale judecăţii juridice. Dacă morala este relativă. Toate comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptăţii. Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5. Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. conştiinţa socială. În mod logic. între ele existând o coerenţă necesară. În fiecare sistem moral. în cadrul funcţiei de apreciere. conştiinţa religioasă. deopotrivă cu dreptul. care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora. conştiinţa politică. cât şi dreptului. Legătura dreptului cu morala. o funcţie de apreciere. O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor în legătură cu morala. atât moralei. Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. vinovăţie şi răspundere. unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală. până la conştiinţa de obligaţie. de 65 . Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia. variabilă şi condiţionată istoric. După cum se ştie. nu putem să nu admitem că atât ea cât şi dreptul au o coeziune inseparabilă.morală şi nu o realitate morală impusă prin norme. Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică. mai pregnant. şi o funcţie normativă în cadrul căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. în cadrul căreia elementul raţional are rolul preponderent. Aceste trei elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei sociale: conştiinţa morală. apare. de valorizare a unor fapte umane.

Astfel ele se deosebesc prin aceea că. în marea majoritate a cazurilor. Comună dreptului şi moralei. dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. înşelăciunea.a. normele morale au o sancţiune specifică. pe lângă asemănările arătate. în societate. 7. Ele pot îmbrăca forma regretelor. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei. se conduc în activitatea lor. chiar dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către normele juridice. vătămarea integrităţii corporale. În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului. latura axiologică a moralei. totuşi. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic. a desconsiderării. a mustrărilor de cuget ori a scrupulelor de conştiinţă. Furtul. ş. datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apărut încă din formele primare de organizare socială. o precede. sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte. El apare în 66 . cu ajutorul simţului moral comun.3. pot fii sesizate şi unele deosebiri. Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încălcat o regulă morală. omorul. Între normele morale şi juridice.valorizare a comportamentului uman. potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi pedepsite de normele de drept. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. În orice formă. în comportamentul lor zilnic. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public. eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. mergând până la excluderea din colectivitate. Sancţiunile morale exterioare sunt manifestări. pe cea a dreptului. reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a individului. în timp ce morală provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse). Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. Legătura strânsa între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică. după regulile moralei încetăţenite. a marginalizării. în activitatea practică. la statornicia legalităţii în societate. Oamenii. Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept sănătoasa. părerilor de rău. violul. în celălalt caz).2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) Obiceiurile (moravuri. prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. Ei simt. tâlhăria. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept.

Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie. pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă.tradiţia care a ales şi a impus respectarea precedentului bun şi util. decât dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie. Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept.mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment dat devine obligatorie. Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport. Legătura dintre drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli.). însă nu orice obicei a devenit normă de drept cutumiar. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional. Din punct de vedere juridic.. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create.memoria comunitară. ori de câte ori. iar societatea prin obiceiuri. Făcând parte din regulile sociale. de datini ori de” mode”. ca un drept pozitiv. Profesorul E.. asociaţii profesionale etc. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şiş a se dezvolte. de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă. Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat. obişnuinţă şi uz. a unor situaţii de durată. obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi comportament social. Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia. Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individual.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. de puterea publică. Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale. metodă este o repetare a unei voinţe sociale însă de origine individuală. statul prin sistemul cunoscut. regimuri antice. Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar. instrumentul cristalizării lor . fundamental autorităţii lor . uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional. sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunităţii. În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei. datina e repetarea regulate a unei voinţe 67 . Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunităţii. oamenii respectând obiceiul ca pe o deprindere din obişnuinţă. se aflau într-o situaţie dată. Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile. statul şi societatea. iar încălcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori împărtăşit de grupul social (familii.

setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei. în activitatea lor practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie. Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru. au fost sistematic incluse printre normele sociale.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice Normele tehnice. S-a arătat că normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială. acesta fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii. Astfel prin norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura. exprimată de legile naturale. Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor. a căror respectare va fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. expresie a unor legi obiective. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii. În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice. În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme sociale. elementar distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează. să le cunoască şi să le valorifice. 7. Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative. iar. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legităţile obiective. Pentru ca o asemenea stabilire. în sensul lor larg. într-o prezentare sistematică. că această regulă este conformă cerinţelor tehnicii înaintate.) sunt norme care trebuiesc cunoscute şi aplicate. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă. normele de protecţia muncii etc. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii. Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică.3. o societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice. cu minimum de efort. este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor. să devină o normă tehnică. obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru. Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect. exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate.sociale particulare. se poate aprecia că: A. cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine. maximum de randament. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice. nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. 68 . protecţia muncii etc.

Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale. normele de protecţie a băncilor. norme de tehnica elaborării sau de tehnica interpretării dreptului. Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii. folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare. Morala îşi manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică. C. în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. D. al circulaţiei. industrializată. Norma tehnică nu este independentă de morală. tehnologizată şi computerizată. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbunătăţirea lor. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de oameni. multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele din domeniul ecologic. Ea poate permite sau opri această transformare. Unele metode de pescuit conduc. o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de muncă pe baza standardului profesional. al transportului. astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă.). în timp ce. fără să fie înlocuite cu altele. etc. contencioasă. Deşi aceste tehnici sunt mai productive.De aceea. normele tehnice conduc procesul productiv. Astfel. preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea altor metode de testare. la omorârea unor specii care nu au această destinaţie. normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea. juridical. normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate.B. Normele tehnice au un caracter obiectiv. În mod excepţional. al telecomunicaţiilor. Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. Convingerea colectivului de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit. nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe juridice. E. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală. unii nu le aplică datorită considerentelor morale. În general. o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă. etc. pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării industriale. normele de protecţie a mediului.În societatea modernă. în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive obiective. aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite. Chiar şi modalitatea de sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral. În general. datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare număr de consumatori. aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului. în mod obişnuit. Fiind orientate înspre optimizarea activităţii creatoare a omului. Normele tehnice sunt cuprinse şi în 69 .

Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înălţime intelectuală. Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane. adesea cu spirit de moralitate justiţiară. fără a exista însă o delimitare precisă. de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente. aportul lor este redus la normalizarea relaţiilor sociale. Aceste norme se formează treptat. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ. exprimată prin “stimă”.Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor. O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională. 7. putem face următoarea sistematizare: A. unde este deja utilizat. a prescrie un comportament dezirabil în cadrul unei profesii. În sens restrâns. Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale. D. fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice. de politeţe. “consideraţie” sau “respect” între oameni. însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare.reglementările internaţionale. În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie. deontologia este privită ca un ansamblu de norme (reguli.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În sens larg. norme protocolare. fie direct. spontan şi ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau de drept. Profesorul E. fiind inserate în tratate sau convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare. etc.3. se poate cizela şi adânci prin politeţe. fie împreună cu ele. C. inclusiv în ţara noastră. pecand convieţuirea odată asigurată. regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează comportamentul oamenilor în societate. Conceptul a avut ecou în medii intelectuale diverse. obligaţii) morale ale unei profesiuni. În sens restrâns. B.3. Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea. În toate situaţiile se face apel la instanţa morală. omul fiind în acelaşi timp obiect 70 . de cortazie. putând fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise într-un statut. 7. Intră în această categorie: normele de bună-cuviinţă. noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale. Acest lucru reiese din faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma.

în îndeplinirea datoriei lor. care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege. „Jurământul lui Hypocrat”. fiind o constantă cu tradiţie. dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui cadru medical. în activitatea de cercetare. al educaţiei. fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja. Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. socială. prezenţa ei în amfiteatrele universităţilor medicale. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”. la cele asupra finalităţii civice a proiectelor.) Astfel. în 1953.. Unor persoane sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să poată face apel la instanţe de protecţie. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de natură fizică. În perioada actuală. de la invocaţii asupra moralităţii individuale.U. din asistenţa psihologică etc. precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la aspectele deontologice. Alături de aceasta. Asociaţia americană de psihologie a elaborat. bază ideologică a deontologiei medicale moderne sau. din cercetare. „Învăţăturile lui Solomon”. învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice”. Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra vieţii. Adunarea Generală a O. deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită. s-au formulat coduri deontologice în domeniul juridic. comunităţi. la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al sociologilor. Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase. materială etc. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. rezultatelor şi propunerilor de schimbare. organizaţii. Tot în România. grupuri. Teodosie”.N. morală. cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane. în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie. Standardele etice ale psihologului. în 1975. adevărat mentor de şcoală deontologică.şi agent al acţiunii umane. Remarcabilă în acest sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării subiecţilor. militar. este abordată sub aspecte variate. psihică. În domeniul juridic. al informaţiei publice etc. „Codul lui Hammurapi”. psihicului său personalităţii omului. E. cei care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze demnitatea umană. în ţara noastră. care au o vechime impresionantă: „Perceptele lui Confucius”. fie din neştiinţă. Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni. să apere şi să protejeze drepturile fundamentale 71 . pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ. servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale.

Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară (persoană. Orice autoritate legitimă se bazează pe o investiţie de încredere făcute în contul persoanei. de regulă. ceea ce le dă o natură eclectică. 72 . statutul juridic al cadrelor didactice. din păcate. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic. grup. dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică. unele valori morale capătă şi o consacrare juridică. etichete puse unor ziarişti. sau. medici. pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie. El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale. pornind de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul său firesc. considerând că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa. În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială. profesori etc. Fără un instrument teoretic autentic. bazată pe ideea că acestea ştiu. etc. fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu dreptul. fără a se identifica cu puterea. decât explicit formulate. cod moral specific unui anumit scop profesional”. Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor. să fie incluse în acte normative şi atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei. hotărârea. organism)”. preocupările se centrează în primul rând pe corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei. organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”. militare. În acest moment. Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de autoritate. politicieni. sau identificarea falsă a acestui câmp. fapta. Amintim codul deontologic al poliţiştilor. procurorilor. Asemenea etichete apar. deontologia este un concept folosit fără un suport foarte bine conturat. grupului său instituţiei purtătoare a autorităţii. Întâlnim adesea exprimări orale sau scrise. Pe de altă parte. aşa cum aceste drepturi s-au impus public. atunci când atitudinea. pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei publice. exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult presupuse.ale oricărei persoane. comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul etichetei. de tipul: „a încălcat codul deontologic al profesiei sale”. chiar dacă.

7. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. pe stradă. Norma tehnică. etc. Normele sociale sunt foarte variate. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Concepte şi termeni de reţinut     Norma morală. etc. juridică etc. norme sportive. Ele fixează. De aceea. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. la şcoală. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. în cadrul acestor acţiuni. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. A) În primul rând. norme politice. Norma obişnuielnică. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale.4. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. norme tehnice. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. la serviciu. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. norme juridice. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. morală. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. reglarea prin norme a conduitei. Din punct de vedere sociologic. Întrebări de control şi teme de dezbatere 73 . o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. altele care sunt permise. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. norme religioase. D) facilită continuitatea vieţii sociale. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Acţiunea umană impune normarea. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. politică. Norma religioasă. norma socială. iar altele interzise.

c) o contradicţie dintre morală şi drept. Normele obişnuielnice 10. În fiecare sistem moral. b) Un sitem de dogme religioase. 19. Normele organizaţiilor nestatale Teste de evaluare/autoevaluare 18.8. b) o anumită ordine morală. precepte despre bine-rău. Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale? 9.. Bibliografie obligatorie 74 . unei noi ordini juridice îi corespunde: a) Legea constituţională. c) Este filosofia dreptului. Morala reprezintă: a) Idei.

34. devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice). el nu prea are sens precis. 2003. Elena-Mihaela Fodor. Aceste două mari fenomene politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt.3. Corina Buzdugan.3.3. I. Teoria generală a dreptului. Editura ALL. Gheorghe Boboş.2. Editura Argonaut. Bucureşti. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8. 32. 1994. Editura “Actami”. Editura ALL. Craiovan. 1999. ci exprimă o anumită poziţie. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Cluj-Napoca. Bucureşti. 31. de la “status”. Veronica Rebreanu. Teoria generală a dreptului. o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute.4. El a dobândit. Noţiuni generale despre stat 8. 2008. Ceterchi. Luat în sine. Îndrumător pentru autoverificare 8. Legătura dintre drept şi stat 8.3. Forma de stat 8. cu timpul. Teoria generală a dreptului. Mircea Djuvara. Nicolae Popa.1. Astfel. în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae''.3. Editura Argonaut. Introducere în teoria generală a dreptului. 35. 8. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8.2.1. Conţinutul unităţii de învăţare 8. I. Introducere 8.30. faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 75 . 1998.2. Bucureşti. În ce priveşte etimologia. Cluj-Napoca. cuvântul “stat” provine din limba latină. 33. Introducere Dreptul este strâns legat de stat.1.

cuvântul Status. delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional. În acest fel termenul a intrat în limbaj. apărută în 1576). când 76 . A mai circulat. cuvântul “stat” circulă. Într-un prim sens..a. Noţiuni generale despre stat Cu timpul. pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic. (De exemplu. 2. 8. termenul de “Republică”. de asemenea. mai ales. mai ales. în engleză “state”. prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu. Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“.1. politice. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . În perioada actuală. Conţinutul unităţii de învăţare 8. deosebită oarecum de regimurile particulare.definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Acest lucru s-a petrecut. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului.. în special.tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”). a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Legătura dintre drept şi stat timpul alocat este de 2 ore. Până în această perioadă a fost utilizat. termenul a fost transpus curând în germană “Staat”. o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli. fără alte adăugiri şi scris cu majuscule.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Din limba italiană. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''. termenul de “signeurerie”.3. În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”.3. în Italia secolului al XVI-lea. cu două sensuri. în limbajul cotidian. Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”. De pildă. culturale ş. relaţiile economice. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine.

numai de o deosebire de nuanţă. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni. cât şi atunci când este vorba de structura. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”. culturale. este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state. de “puterea publică”. delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. funcţionarii publici. de modul de organizare al puterii publice. în sensul ei istorico-geografic. în procesul de abstractizare. sau. Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările. denumită “stat”. putere de stat. dar mai profund. Acest sens este mai restrâns ca sferă. aşezat în sud-estul Europei”. De exemplu. de sensul politico-juridic al termenului. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat. mai esenţial ca şi conţinut. în aceste expresii este vorba de organizaţia politică. ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. În acest sens. din punct de vedere al organizării sale. locuit în majoritate de români. mai ales. deci. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe. ministerele. politice. formată din totalitatea organelor de stat. dar privit numai în mod structural. În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu. Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic. organe cum sunt: Parlamentul. privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere. se împletesc foarte strâns. cu relieful lui. formată din diverse organe. “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă. cu un relief variat. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv. democratic. Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate''. Guvernul. În sfârşit. având un aspect mai concret. în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii. pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex. atât când este vorba de puterea publică. prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic. în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”. ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul. Între noţiunea de “stat”. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. senatorii. expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei. o diversitate extremă de forme organizatorice. “putere de stat''. cu alte cuvinte. prin cele două atribute adăugate termenului “stat”. respectiv “democratic” şi “unitar”. desemnată. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră. din fraza de mai sus. în 77 . în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. ce şi-a construit un sistem de relaţii economice.spunem: “România este un stat unitar. deci de organele de stat. aparat de stat. de accentul care se pune. respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu. Ar fi vorba. locuit în majoritate de populaţie românească.

3. Pentru motivele arătate mai sus. Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate. în statele contemporane. structura de stat şi regimul politic. În mod ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ.2. Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul. toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor. decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. forma de guvernământ figurează în denumirea 78 . 8. termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe. dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică. cu claritate. în numele întregii populaţii. instituite sau sancţionate de stat. Faptul că. se impune clarificarea acestor elemente componente. între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe.” Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept. la început. Formă de stat Noţiunea de formă a statului este privită. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme de stat. la rândul lui. de exemplu. dreptul. care.împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă. dacă nu sunt respectate de bună voie. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. uneori prin succesiune. respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat. care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii. sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere. căci majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept. Uneori. alteori fiind aleasă pe viaţă. cuprinse şi ele în diverse acte normative. a căror respectare este obligatorie. dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”. ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic). Aşa. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului. ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită. normele de drept sunt instituite de stat. structura. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”. adică sunt o creaţie a statului. de aceea o posibilă definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu. De aceea.

Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. decât state propriu-zise. forma cea mai potrivită este democraţia. Federaţia Rusă ş. uniunile personale.a.: Republica Columbia. 79 . generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia. De ex. Montesquieu. referindu-se la formele de stat. în special în cele din regiunile muntoase. Regatul Danemarcei etc. În democraţie poporul este suveran. Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic. Polonia etc. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. solul. cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile. nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale. despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura. iar în oligarhie.a. apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale. menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional. respec-tiv înlocuirea unora cu altele. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit. Astfel. confederaţiile de state şi federaţiile. etc. ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''. întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. nu au monedă proprie. care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. În prezent. Factorii care determină transformarea formelor de stat. mai curând. acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori. În trecut au existat. ar fi revoluţiile. guvernământul aristocratic.: Statele Unite ale Americii. studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate. Aristotel considera că. dimpotrivă. De exemplu: România. clima ş. în mod necesar. În ţările care au un sol nefertil. fie a unor centre de putere multiple. În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal. el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui titular unic al puterii de stat. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. un fel de unităţi administrativ-teritoriale. El arată că fertilitatea solului duce. subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei. De ex. Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca. care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate. Aristotel. în cadrul relaţiilor internaţionale.oficială a ţărilor. mai ales. ca state compuse: uniunile reale. la instituirea unui regim autoritar. în acelaşi timp. După părerea lui. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. de fapt. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. vorbeşte. statele federale nu au armată proprie. “mod de desemnare a agenţilor care exercită puterea ei. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. se instituie. suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat. Franţa.

este cea în: monarhii şi republici. decât cea tradiţională. arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice dintr-o anumită ţară. situaţia. În categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste. Haoriou. în clasificarea regimurilor politice. Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. El arată că există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia populară. Referindu-se la regimul politic. care. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate. G. Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic. În viziunea lui. în orice caz. 8. referitor la existenţa unui partid unic. Astfel. Legătura dintre drept şi stat Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură 80 . Duverger. se pronunţă şi A. locul pe care regimul îl acordă claselor fie favorizându-le . pe de o parte. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii. Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de vedere al formei lor de guvernământ.Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. în consecinţă. democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale. care accelerează instaurarea noilor structuri. însă. suprimarea sau reducerea opoziţiei. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ. Burdeau. pe de altă parte. spune el. şi reacţionare. iar pe cele din urmă în antice şi moderne. prin norme de drept. ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism. În acelaşi sens. M.3. existenţa unui partid unic. destinate să frâneze evoluţia lor. fie defavorizându-le”. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice.3. după părerea lui. stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi. natura partidelor de guvernământ. mai ales în secolul nostru. G. pot să fie democrate sau autocrate. însă. Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii. metodele generale de guvernare. în una sau alta din aceste tipuri. să le menţină pe cele vechi. ci însuşi pluripartidismul. Ele au în comun numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. de pildă. rivalităţile lor. abordând problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare. Burdeau arată că “ceea ce importă. Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii. cu precizie. dar diametral opuse. este.

Au existat discuţii terminologice. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. aproximativ. Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale. iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. însă. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat. diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că. întotdeauna. XVI. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere. unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. atunci când discută. că este vorba de o discuţie terminologică. la începutul sec. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic.cu orice noţiune ştiinţifică. ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. se disting prin acest fapt de toate celelalte norme. secunzii contestă. de tip european. dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama. iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli). în realitate ele nu sunt. spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. dimpotrivă. 8. crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. de toate celelalte organizaţii. De pildă. Astfel. prin aceasta. apărut. în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat.4. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. în realitate. ci sunt diferiţi. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan: 81 . XVI. întrucât uzează de termeni care nu se opun. Termenilor “drept” şi “stat”. Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. nu este vorba de un dezacord. după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat. pentru că.

Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. “Puterea politică”. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat 82 . Concepte şi termeni de reţinut  Interdependenţa stat-drept. Concepţii şi teorii despre “putere”. Puterea de stat. Legătura dintre stat şi drept. În ce rezidă legătura stat-drept? 12. populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul.1. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. adică guvernarea societăţii.  Forma de stat. mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea. Caracteristici. Statul ca “putere de stat”. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat 13. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept. Întrebări de control şi teme de dezbatere 11. Forma de stat. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor.  Statul în relaţie cu dreptul.

Bucureşti. 5. 4. 1998. 1967. Structura de stat. Bibliografie obligatorie 1. Care sunt funcţiile statului: a) funcţia de conducere. Cernăuţi. 7. Paris. Conferinţă. E. vol. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Editura Universul Juridic. Teoria generală a statului. Droit constitutionnel et institutions politiques. 1926. Paris. Ed. Politica. Ioan Ceterchi. 8. 2006. Teoria generală a dreptului. 21. I. 1991. 1965. funcţia de legitimare a puterii. 83 . 11. Paris. Montchrestien. D. Institutions politiques et droit constitutionnel. Kelsen. 9. Despre spiritul legilor. Bucureşti. Cultura Naţională. funcţia normativă. funcţia de tratare a conflictelor declarate. 1921. Momcilo Luburici. Ed. H. 6. Presse Universitaire de France. 12. funcţia preventivă. Bucureşti. Teoria generală a dreptului. 10. 1928. Bucureşti. funcţia externă. funcţia jurisdicţională. Ştiinţifică. Tiparul Oltenia. funcţia executivă şi administrativă. Traité de droit administratif. Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat. 1962. funcţia de guvernare. Mircea Zărie. 2. Ed. Droit constitutionnel et institutions politiques. 1924. Forma de stat exprimă: a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat. d) modul de formare a forţei publice. Barthélémy. Aristotel. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. b) modul de exercitare al puterii de stat. Tarangul. Ch. Bucureşti. Leon Duguit. 1964. Traité de droit constitutionnel. Ed.Teste de evaluare/autoevaluare 20. Nicolae Popa. 1928. c) funcţia legislativă. Bucureşti. c) modul de constituire al puterii de stat. b) funcţia de reglementare socială. Montesquieu. Actami. Paris. Ed. 3.

însă. Ion. Bucureşti 2005. în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii.1. pe când francezii indică cultura prin termenul de “civilisation”.Dănişor. pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”. Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context în care se completează reciproc.3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice 9. Conţinutul unităţii de învăţare 9. Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism 9. că unul din aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura. De pildă. 84 . Teoria generală a dreptului.1. Introducere 9. Editura Sibilo. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură 9. 16. I.4. Dumitru.13. Editura Oscar Print. Gh.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului 9.3.3. Curios. 15. Craiova 1999.6.2.3. alteori sunt folosiţi singular.1. Editura Ştiinţifică. Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale. fiecare în parte.3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice 9. Mazilu. Bucureşti. D.3. Dogaru. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic 9. precum şi progresul lor continuu determinat de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea logică a modurilor de producţie”. 14. Editura All Beck.Dănişor. Teoria generală a dreptului. Luburici Momcilo.4. Îndrumător pentru autoverificare 9. Teoria generală a dreptului. Bucureşti 1999. pentru a desemna o anumită realitate.5. Teoria generală a dreptului.3. peste 180 la număr) au intervertit cei doi termeni. 1999.3. Astfel. C. Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori. Craiovan.

îmbrăcămintea. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori. concretizate în opere literare. cât şi normele de comportament în relaţiile interumane. 9. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . filosofie ş. pe o anumită treaptă a dezvoltării lor. muzică.9. civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale.1.definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.3. pentru a desemna totalitatea valorilor materiale. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie. relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură În limbajul cotidian.3. termenul de civilizaţie se utilizează. mai ales. 4. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in civilizaţia şi cultura universală. Conţinutul unităţii de învăţare 9. arte plastice. timpul alocat este de 2 ore. După Ovidiu Drimba. În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia. locuinţa. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale. 85 .a.2.

economie. sub forma prestigiului. Fără conceptul de valoare. De aceea. de semnificaţie sau scop. filosofie. activităţile economice şi administrative. de lupta pentru viaţă şi spaţiu. sisteme. într-un grup ori la un individ. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată Chombart – se pot distinge. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. într-o anume societate. cele mai multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi juridice. de a gândi sau de a acţiona. ale oamenilor între ei în muncă. stratificări şi ramuri profesionale. cucerirea pieţelor. muzica. Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. operele de ştiinţă. 3. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu. cinci domenii ale societăţii instituţionalizate1. proprie epocii pe care o străbatem. organele de stat. Aici însă trebuie să distingem societatea organizată. dreptul. sculptura. Raporturile: oameni – natură – societate sunt marcate de concurenţă. în practică raporturile sociale. militară şi juridică. în special. grupuri etnice. pictura. Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic. credinţele şi practicile religioase. arhitectura. actele şi operele din domeniul spiritului şi al intelectului cum sunt: datinile. nici o creaţie umană nu poate fi înţeleasă. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale. educaţia şi învăţământul.tehnologia. instituţiile. producţie. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. în mod arbitrar. formele de putere. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. toate produsele experienţei păstrează ceva comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund la ceea ce omul caută să realizeze. grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale procesul de dominanţă. categorii de sexe şi vârste. exprimă o dorinţă de putere. intenţiilor şi planurilor lui. semne) este cel în care puterea este căutată. caracterizată prin formele de civilizaţie şi de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită în care cultura se manifestă. oricare ar fi întinderea diversităţii lor. mediul înconjurător. mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la 86 . Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale. Cultura corespunde unui mod de a trăi. se vorbeşte de civilizaţie industrială. În felul acesta. obiceiurile. în măsura în care răspund unor exigenţe ale vieţii practice. 2. care duce la destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată să nu mai scape. acumularea capitalului. familie. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător. cultură. 4. dobândirea profitului. Acelaşi autor consideră că cultura include atitudinile. în anumite împrejurări. instituţionalizată. literatura. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se petrec. politică. populaţie. artele decorative sau aplicate. Aceste raporturi marchează structurile sociale. ornamentele şi divertismentele. limbaj. organizarea socială. Cu toate acestea. acumularea de cunoştinţe. În organizarea economică căutarea eficacităţii.

de moduri de producţie. se zboară în spaţiul cosmic. poate. că ideea de progres este proprie. observăm că. a raporturilor de muncă. Cultura-creaţie. are o tendinţă mai mare de stabilitate. domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia. pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. civilizaţia evoluează mai rapid. S-ar putea spune. valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte 87 . Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici. a celor economice şi financiare. locul poştalionului a fost luat de avion şi tren. fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup. blocurile moderne au înlocuit bordeiele. se renunţă la cele vechi. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. la valorile materiale create de ea. unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale. în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri. 5. Prin ele subiectul poate deveni un actor. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti.conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice. Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi. care. în acest domeniu. cultura este mai conservatoare. mai mult. constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. create în cadrul transformărilor tehnice şi economice. de forme de muncă. În sfârşit. influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări. într-un mod particular. cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu special al vieţii sociale. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi. Dacă ne referim la civilizaţie. în mod linear pornind de la inferior spre superior? De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice. dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. sancţionarea infracţiunilor. adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. primele reprezentând un progres faţă de secundele. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor. pe când altele sunt indiferente acestui proces. ca obiecte de civilizaţie. de familie.

pe planul al doilea. a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. de pace constituiau o excepţie. în domeniul culturii. o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă. Problemele privitoare la procurarea hranei. 88 . în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. era persoana cea mai în vârstă. o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii. cu timpul. la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi. Un moment important în dezvoltarea vieţii economice. din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane. o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. iar momentele de linişte. datorită dezvoltării condiţiilor de trai. Cât priveşte cel de al doilea criteriu. Dimpotrivă. 9. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. aleasă drept conducător. Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”. dezvoltarea condiţiilor de viaţă. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi. printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor. acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii. pe baza legăturilor de rudenie. În jurul acestui conducător militar se formează. criteriul economic.3. Cu timpul. cu timpul ea este împinsă de către bărbat. În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau. fratrii. la început singura detaşare admisă de colectivitate. aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic. descendenţa socotindu-se pe linie maternă. În aceste condiţii. asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea. triburi. triburi. şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. De unde. De la vite. o suită de dregători militari. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. din rândul celorlalţi membri ei. la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. Valorile mai vechi. nu se perimează. apariţia agriculturii. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi. epocă ce a purtat numele de “matriarhat”.mereu. la conducerea unor colectivităţi: ginţi. a meşteşugurilor. prin natura preocupărilor sale. unele dintre ele. de sânge.

Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult. erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. Două momente sunt mai importante atunci când vorbim de aceste transformări. iar apoi Clistene. toate celelalte mărfuri. în mod istoric. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea. care s-au petrecut în societate şi multe altele. îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această întruchipare a bogăţiei ca atare. meseriaşi. pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. Numărul sclavilor creşte. se întâlnesc diferite clase şi grupuri sociale de oameni liberi şi semiliberi. Aceştia erau agricultori. ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL. ajunsă la un anume grad de dezvoltare. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare. organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două exemple: Grecia şi Roma.metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici. negustori. în mod simţitor. triburile. Aceste două trăsături ale societăţii. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei publice sau a puterii publice. cu conducerea societăţii. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi guvernaţi. care conţine întrînsa. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor. în perioada dezvoltării societăţii sclavagiste. nu erau membrii ai ginţii. precursorii iobagilor de mai târziu. oameni eliberaţi din sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman). În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare importanţă o serie de reforme în Atena. atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii 89 . care se desprinde din rândul celorlalţi membrii ai societăţii. au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon. În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi. Un prim moment îl constituie înlocuirea vechilor legături de rudenie. Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. a circulaţiei monetare. cu legături teritoriale. într-o formă ascunsă. în antichitate. În Grecia Antică. pe baza locului de domiciliu al populaţiei. Cu timpul. întrucât stăteau în afara ginţii respective. un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi. drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii. La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. fratriile. Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii. Toate aceste schimbări. Pentru a ilustra cum a apărut. O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor.

o a doua din împrejurimile oraşului. un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii. care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi. În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon. Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale.e. cei mai săraci dintre ţărani. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate. El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile. ales arhonte în anul 594 î. mai ales în sec. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni). Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii 90 . Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice. Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat.e. de fapt. ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei.proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă. iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară. deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică.VI î. Fiecare filă. a fost împărţită în trei tritii. membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive. iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării. ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. a clasei stăpânilor de sclavi. Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent. în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi). în funcţie de avere. în anul 509 î. Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena.n.). încercând să ia puterea în mâna lor.n.e. dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive. proprietarii de ateliere. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. corăbii şi cămătarii.n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi.e.. Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti. învestit cu puteri excepţionale. iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi). care a înfăptuit o serie de reforme. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti. VII î. iar funcţii superioare (arhonţii. nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale. care au reprezentat.n. În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec. iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului. la rândul ei.

organizat potrivit condiţiilor războaielor neîntrerupte. Aceasta a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui. a fost împărţirea administrativ-politică a teritoriului Romei. b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. Din acestă cauză creşte mai mult rolul regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de funcţionari regali. În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. Vârfurile oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice. din fondurile de pământ ale obştii. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul. Se cunosc următoarele moduri de apariţie a puterii publice: 1. iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti. a fost deosebit de însemnat. în felul acesta. La rândul lor. Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare. din punct de vedere al apariţiei statului Roman. Babilonul şi mai ales Sumeria. 2. Cei care posedau averi mai mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte. sfatul bătrânilor. Dar faptul care interesează cel mai mult. El a împărţit pe toţi cetăţenii romani în cinci clase sociale. mai ales în economie. Centuriile erau atât unităţi politice cât şi militare. comerţul exterior.economice. se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii. extracţia de minereuri. sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte. Rolul acestei categorii speciale de oameni. în funcţie de avere. oamenii regelui. urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei. Regele îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare. erau monopol al regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări primitive. Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste 91 . Mărimea averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi în Asiria. ştergând legăturile de origine ale poporului. Reprezentanţii puterii publice. Produsele meşteşugarilor producători de mărfuri. care se desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu guvernarea. cu exercitarea constrângerii. El a împărţit întreaga zonă în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. sau figurează cu numele lor şi numele tatălui. fiecare clasă era grupată pe centurii. procesul de formare a statului sclavagist roman. dar accentuând diferenţa de avere. cea a cavalerilor. În aceste societăţi acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea războaielor. obţinute sub forma unui impozit specific. grăbind. În aceste condiţii. nu mai era suficient pentru înfăptuirea constrângerii de către cei avuţi. şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea.

care făceau parte din obşti. statul. care trebuia să asigure bunăstarea obştii. după cum s-a putut vedea. urmate de anumite reforme la care ne-am referit mai sus. iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită. în favoarea altora. iar cei din urmă “muskenum”. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”. care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane. în acest fel. se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. cu unele modificări. în acest fel. victoria populaţiei venetice fără drepturi – plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului. Aici. nu prestau ei înşişi munci. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine. Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. care la început sunt lucrate de către membrii obştei. asiriene sau seleucide). până la sfârşitul perioadei sclavagiste. căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice. Aşa a apărut puterea publică. ei făceau parte din mai multe obşti. deţineau şi pământ. a cetelor conduse de regele preot care. chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. Tigrul. nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi. În Atena. pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi. Regele numea un conducător. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi observată la Roma. 5. erau deci şi “muskenum”. sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură. la popoarele 92 . în special. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii). Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară. Marii demnitari. lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul. două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”). apariţia puterii publice s-a născut din contradicţiile care au apărut în sânul societăţii. şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice. de obicei marele preot.lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate. 4. 3. sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice. În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii. pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. În jurul templelor se creează gospodării mari. care se autoadministrează. statul. Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale. ele s-au menţinut. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor. în bună măsură. însă. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat.

repararea prejudiciului cauzat etc. VIII î. În sec. sunt expuse fără suficiente generalizări. Cel mai important monument legislativ al Babilonului.n. Această lipsă. În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere. Problemele juridice.a. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor.3. În legile lui Hammurabi erau reglementate. Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi. În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor. transpor-tul maritim.). să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor. care constituie partea introductivă a codului. se referă la procedura de judecată. În textul găsit la Suza.3. Narada. Ea a urmărit întărirea armatei. Primele articole. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti. în cadrul codului.e. a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior. însă. îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”. la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli. Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei.n. Babilonul. care era format din 8 cărţi. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. familiei şi succesi-unii. întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor. Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase. să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon. Apastamba. Gautama. infracţiunile îndreptate împotriva persoanei.e. apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris. India şi China. El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie. o parte din articole erau şterse. de asemenea. XIII î. iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic În acest context vom lua ca exemple: Egiptul. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii 9. dispoziţii privitoare la construcţii. în anul 1902. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec. 93 . în cadrul codului.. furtul de femei. însă. etice şi juridice. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu. munca sclavilor ş. îl ocupă reglementarea proprietăţii. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane. Un loc important.germanice după cucerirea Romei. care numără în total 282 articole. În Egiptul antic. primul legiuitor a fost Menes.

religie de stat.. Edictarea. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale. la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut. În Orientul Antic este vorba mai mult de un 94 . V-IV î.e. în timpul regelui Aşoca. aşa-numita “şcoală a legiştilor”. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii.n. prin codificare. unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. economice şi juridice. din nevoia de a cultiva pământul. a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor. din antichitate. Legile lui Manu. dar ei nu erau prea numeroşi.n. precum şi la dreptul penal şi civil. a unui noian de legi. fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani şi budişti.. În ce priveşte puterea publică. O intensă activitate legislativă întâlnim în China. la o serie de contradicţii în drept. Editarea Codului de legi al lui Manu. nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. îngreunând în mod serios aplicarea lui. la nesfârşit. cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu. Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. Budismul. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut.Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii: a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii. c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi. la început în cadrul obştilor săteşti. El cuprinde probleme privitoare la structura de stat.e. în special. statul. în mod firesc. În afara colecţiilor de legi. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. “strămoşul oamenilor”. O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. În China. VI-V î.n. devine apoi. V-IV î. reflectă această luptă. Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate. un cod penal.e. la procesul de judecată. în sec. acesta fiind. după cum s-a văzut. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. născut în sec. codificarea făcută de Li-Kui. în China antică a dus. cuprinzând 3000 de articole. Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică). b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale. în special. un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice.

3. Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată.e. Legile lui Dracon erau deosebit de severe. însă. armata. unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci Efori aleşi de Adunarea Poporului. Acestea sunt Sparta şi Atena.e. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate. legi scrise în anul 621 î. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti. două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon. Adunarea Poporului (Apella). S-au descoperit. în realitate.n. Cu toate acestea. dezvoltarea comerţului şi a 95 . mai importante. Eforii. în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi. În sec. Organele de stat.n. Legile elaborate de el. pedepse infamante ş. Sfatul bătrânilor (Gherusia). întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat. drept răscumpărare. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice. în Sparta. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. aruncarea în prăpastie sau sugrumarea. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie. alungarea din localitate. În Sparta. formată întotdeauna din doi regi. lipsirea de drepturi (atimia). erau: Regalitatea. Atimia era o pedeapsă foarte gravă. Puterea aparţinea.sclavaj domestic.n. în special. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el. În Atena. 9. VI î. la început a predominat dreptul nescris – obiceiul.a. IV î. prin intermediul legislaţiei elaborate de el. celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire. Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani.4. La începutul sec. rudelor celui ucis. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal. Dracon a fost cel care a elaborat. pentru prima dată. care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. care admitea donaţia şi testamentul. pe care le-am cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat. nu au ajuns până la noi.e. o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor.

În activitatea lor de aplicare a dreptului. termen pe care era ales pretorul respectiv. Astfel. Sub presiunea plebeilor senatul a numit. care sunt atribuite lui Solon. De obicei. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general.3. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de “Legea celor XII table”. dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a creat un alt mijloc de existenţă. În sec.n. obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti. b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor. sunt câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii. pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. Areopagul a primit sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de ocupaţie. legea a început să devină principalul izvor de drept în Atena. se refereau la o categorie nedeterminată de persoane. ceva. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A. eventual. ele erau valabile timp de un an. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi întreţină tatăl. V-IV î. Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o formă indirectă a hotărârilor împăratului.e. care a coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de “dreptul civil”. Dintre dispoziţiile de drept civil. pe rând. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii. al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat. Cele mai frecvente edicte erau cele ale pretorilor. 9. dreptul de proprietate ş. I şi până în sec. III hotărârile senatului au devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit “senatus-consulte”. care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma.n..a. Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care nu aveau copii de sex bărbătesc. la bătrâneţe. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii. În timpul lui Solon.5. c) Începând din sec. numele iniţiatorului lor. DREPTUL ROMAN a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table. de obicei. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. pretorii aduceau anumite modificări legii. Până la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni. apărută în anul 450 î. două comisii formate din câte 10 membrii (decemviri). De regulă.e. pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care mai adăugau. Ele purtau.meseriilor în Atena. Împăratul ţinea o cuvântare 96 . spre deosebire de “psefisme” care erau hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete.

precum şi a autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. Posibilitatea invocării acestor din urmă autori. II capătă putere de lege. întocmite din ordinul lui Justinian. în timpul împăratului Augustus. Dintre jurisconsulţii acestei perioade mai amintim pe: Paul. decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. 97 . Cele mai importante lucrări bazate pe operele jurisconsulţilor romani. Dreptul acestor popoare. în perioada migra-ţiunii popoarelor. şi. cel mai important jurisconsult roman a fost Papinian. însă. a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a celor barbare. din care cauză s-a numit şi Breviarum Alarici”. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec.a. e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă “Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). care a scris şi o istorie a dreptului roman. sunt cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”. Astfel. Acestea s-au numit jus respondendi. Cu timpul aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri. Ea a apărut în anul 506. iar vechilor locuitori ai statului roman (băştinaşii) li se aplicau legile romane. o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe concrete. ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat. adesea. “Comentariu asupra edictului provincial” ş. Paul.în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o hotărâre proprie. în procesul elaborării lui. multă vreme. în timpul lui Alaric al II-lea. În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii. la vizigoţi întâlnim “Legea lui Euric”. Sextus Cecilius Africanus şi pe Gaius. denumite astfel după numele celor care le-au întocmit. Operele lui cele mai însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. care cuprindeau constituţiile imperiale. În secolul V. La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. de asemenea. În perioada imperiului. Cele mai cunoscute sunt: Codul Gregorian. era condiţionată de prezentarea operei lor în original. popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe teritoriul fostului imperiu roman de apus. Codul Hermogenian şi Codul Teodosian. s-a împletit cu dreptul roman. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor de drept întrucât. Modestinus şi Gaius. În anul 426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”. d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile imperiale”. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius. Aceste colecţii au luat numele de coduri. Ulpian şi Modestinus. În vederea unei mai bune aplicări a legii. persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li se aplica legea regatului lor. juriştii nu se mai refereau la senatus-consult. se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor. în ordine cronolo-gică. care a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici: Papinian. În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele jurisconsulţilor romani. din anul 475. În această ordine de idei. În perioada migraţiunii popoarelor deci. o codificare a legilor romane intitulată: “Lex romane vizigotorum”. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept). “Comentariu asupra legii celor XII table”.

care începe odată cu întemeierea Romei. O codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”. din punct de vedere al organizării lor. pe măsura dezvoltării feudalismului..n. şi ţine până la înlăturarea regilor. dacă făceau parte din aceeaşi categorie socială. din anul 516. el a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege.n. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”. 9.e. în Franţa.În statul burgunzilor se întâlnesc. Cu timpul.“Marele cutumiar al Franţei”. 6) “Legiuirile Bizantine”. 3) Bula de aur germană. întâlnim următoarele încercări de codificare: . două codificări. anul 509 î. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti.e. în Evul Mediu. 98 .. Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci. B. de asemenea. asemă-nătoare. cu polisurile greceşti.6.“Practica Forensis”. DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU a) Legi cu valoare constituţională: 1)“Magna Carta Libertatum” 2) Bula de aur maghiară.3. La ostrogoţi întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat “Edictum Teodirici”. b) perioada republicană de la 509 î. STATUL ROMAN În ce priveşte statul roman.n. . pentru a da acestora un caracter mai unitar. dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade: a) perioada regalităţii. până în 476 era noastră. c) perioada imperiului din anul 27 î. şi o codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume. Astfel. anul 753 î. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism Cel mai important izvor al dreptului. l-a constituit cutuma.e.n.e.

Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială. psihologia. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. unele norme de conduită din comunitatea Dreptul. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. reglementat de norme de drept. În locul vechilor obiceiuri. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. a dreptului penal. politologia. Specificul ştiinţelor juridice. sau despre acele evenimente şi acţiuni care. aplicarea normelor de drept. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. 99 . conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. de regulă. La început. statistica judiciară etc. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. acela de “juridic”. ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin colectivitate. astrofizica. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 APARIŢIA DREPTULUI. ştiinţe de graniţă.9. educaţionale. Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din afară.). ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. De asemenea. ştiinţa dreptului. chimia.a. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor care nu se supun normelor instituite de puterea publică. care produce consecinţe pe planul dreptului. edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. societate şi gândire. etnografia. interpretarea lor. organizatorice etc.). potrivit normelor de drept. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. că este “raport juridic''. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. executivă şi judecătorească. delimitările produse pe baza criteriului de avere. guvernanţii. unele dintre ştiinţele auxiliare.4. dau naştere. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. după cum se va vedea.). format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. a. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. face obiectul ştiinţei dreptului. istoria ş. dreptul administrativ). Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. De exemplu: medicina legală. Astfel se spune despre un raport social. aplicarea constrângerii. Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi. biofizica). Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. fizica. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. Privită în contextul general al activităţii umane. cu un termen mai general. Aplicarea unor asemenea norme nu mai putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. ştiinţe generale (logica. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. matematica. sociologia. cibernetica etc.). administrativ ş. medicale. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. Despre un act. În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii. că este “un act juridic''. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. biologia etc.). puterea publică.

După cucerirea Daciei de către romani. Întrebări de control şi teme de dezbatere 14. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. impus de către guvernanţi.. Dreptul roman 16. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice. Legea celor XII table 100 . dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului. edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze. au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. de pildă. dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani. procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă Concepte şi termeni de reţinut      Cultură şi civilizaţie. violenţa a constituit. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. Uneori autoritatea publică intervenea direct. Pe teritoriul patriei noastre. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului? 15. dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. dar cu un conţinut nou. De exemplu.Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. fie pe anumite părţi care grupează normele.. sociologia juridică. lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice. filosofia dreptului. Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp. Poemele homerice. singurul mijloc de apărare a intereselor private. concretă. La începuturile ei. Cu timpul. primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii. Primele legi scrise. b) ştiinţele juridice istorice. ci noţiunea de “dreptate” (dike). Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice. uneori. fie în evoluţia lor istorică concretă. Statul şi dreptul în Orientul Antic. pe teritoriul de astăzi al ţării noastre. grupate pe baza obiectului lor comun. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. nu utilizează cuvântul “lege” (nomos). Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice. care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei.). primitive. Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism.

Bucureşti. Legea lui Manu. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. vol. Bucureşti. Didactică şi Pedagogică. Istoria generală a statului şi dreptului. V. b) Mircea Djuvara. III. I. Paul Henry. c) Ulpian. Ştiinţifică. b) codul Hermogenian. Ed. Paris. Negoiţă. I. Bucureşti... Bucureşti. Istoria culturii şi civilizaţiei. c) codul legilor lui Manu Bibliografie obligatorie 1. Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic). 1948. 1935. 101 . Ed. 8. 1967. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum: a) codul de legi elaborat de Bochoris. Codul lui Hammurapi. Ştiinţifică şi Pedagogică. Ed. Traducere de Ioan Mihăilescu. Ogiz. Avdiev.I. I. 7. Gaudemet. Chombart de Lauve. 1948. Trad. 1920. 3. Ovidiu. 2. Institutions de l’antiquité. 4. II. Banu. 5. Ed. 23. Jean. 6. 1982. Bucureşti. Hanga. Drimba. Cultura şi puterea. Filosofia Orientului Antic. Vladimir. Politică. de T. vol. Bucureşti.Teste de evaluare/autoevaluare 22.

Boboş. 1966. Glasson. 1891. Nicolae. Gheorghe.4. 102 . E. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat 10. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Documente celebre ale istoriei. Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel. 1998. ori a le împărţi şi a le încredinţa pe unele.3.3. René. 10. pronunţarea pedepsei cu moartea ş. În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe. Editura Universul Juridic. în sensul istorico-geografic (ţară). în “Magazin Istoric”. nr. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Ioan. Teoria generală a dreptului.9. Formele de guvernământ în Anglia. 14. Teoria generală a dreptului. Introducere 10. cu încheierea şi denunţarea tratatelor.1. 13.3. 1991. Îndrumător pentru autoverificare 10. Teoria generală a dreptului. dar nu se referă. Bucureşti . 16. 1971. Popa.3. Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc. Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat. The American Heritage History of the Law in America. la problema separaţiei puterilor în stat. Bucureşti. iar pe altele numai unora dintre ei”. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat 10. Aristotel scria: “Aici trebuie să se apuce.2. 1970. 11.1. de fapt. a unor organe cu diverse atribuţii. David. 12. Paris. Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10. 15. Paris. Momcilo. Istoria generală a statului şi dreptului. printre care aminteşte: Adunarea Generală. adoptarea legilor. Histoire du droit et des institutions de la France. Franţa.1.2.Bădescu Mihai. Magna Carta Libertatum. Les grands systčmes de droit contemporains.a. una din căile următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi. Actami. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10. Bernard. Luburici. Cluj. în mod necesar. care în lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului. tuturor cetăţenilor. SUA 10.3. Ceterchi. Ed. 9. Ed. Bucureşti 2004. Schwartz.

Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”. 10. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke. în care el se referă la trei puteri: legislativă. Ea aparţinea tot regelui. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului.1. prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război. întrucât el era cel care elabora normele de drept. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să 103 .2. 6.definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.10. executivă şi federativă. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei puterilor.3. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune puterea de stat Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .3. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. de a face pace şi a încheia tratate. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege.

totuşi. prin judecători imparţiali şi cultivaţi. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat După părerea lui Montesquieu. aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ. care nu au între ele nici o subordonare”. ca un accesoriu al puterii legislative”. Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori. promulgate şi cunoscute de popor. Astfel. Cel care a elaborat construcţia teoretică. “. precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ. În concepţia lui Locke. el înclină spre o preponderenţă a puterii executive. dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop. După adoptarea lor.. acesta ar fi despotic. În acest sens. puterea executivă şi puterea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că. “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite. a separaţiei puterilor în stat. După cum se poate observa. fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul. ci o constatare a modului de organizare a statului englez din vremea sa. din concepţia lui Locke lipseşte puterea judecătorească. va anihila toate celelalte puteri”. puterea executivă trebuie să revină monarhului. dar. el scria: “tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. iar nu prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”). el precizează: “cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile. ar avea în mâini şi puterea să le execute. După părerea lui Locke.fie concentrate în mâna unei singure persoane. adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat. în special la separaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. spune el. nu reprezintă. rămasă clasică. după cum s-a văzut. mai degrabă. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată. de fapt. a fost Montesquieu. al cărui cetăţean era. consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi. În acest sens. puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. în concepţia lui Locke. este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte. care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi. o teorie abstractă. aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”. căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un stat bine organizat. Părerile lui se referă. Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare. El abordează această problemă 104 . susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial. în lucrarea sa “De l’esprit des lois.. deoarece. “puterea judiciară se înfăţişează.

În acest sens. unde este asigurată demnitatea persoanei. Virginia. puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă. executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”.considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. participarea parlamentului la activitatea executivă este mai limitată. în care unul ar avea ochii. El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt responsabili în faţa lui. este alta. Primele constituţii ale statelor Massachusetts. Astfel. Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. În schimb. mai ales între puterea legislativă şi cea executivă. în drept de impozit. în mod necesar. În concepţia lui. dar prin intermediul majorităţii parlamentare. în care există domnia dreptului. Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate teoretică şi practică. la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. sub forma lui tripartită: puterea legislativă. în puterea legislativă şi puterea executivă. el a fost considerat ca o sursă a libertăţii politice. el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o anume funcţie în principal. aflate în această perioadă în plină organizare constituţională. altul picioarele şi nimic mai mult”. dar în forme specifice. el a fost înscris în Constituţia statelor federale. Ei o împart în forţă şi voinţă. ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească. Explicaţia pe care o dă. Ele colaborează strâns la bunul mers al statului. însă. s-a recunoscut dreptul puterii 105 . acestui fenomen. este explicată în doctrină şi prin modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri. o împart în obiectul său. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri. New Hampshire. printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate. care aparţin. Din punct de vedere teoretic. unui stat constituţional de drept. executivă şi judecătorească. Mai târziu. ea participă. Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. în mod egal. când le separă. lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma iniţiativei legislative. de justiţie şi de război. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra celuilalt o acţiune reciprocă. Colaborarea. la funcţia exercitată de celelalte. când confundă toate aceste părţi. În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată. executivul iese din alegeri. au introdus în cuprinsul lor acest principiu. participarea la discutarea proiectelor de legi şi votarea lor. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative. nici separaţia puterilor determinată nu are Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. Maryland. altul braţele. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în special dintre legislativă şi executivă). în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea.

3. Cu preţul acestei discipline. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. dar ele sunt în parte goale de substanţa lor. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. cazul Franţei. un regulament.executive de a elabora şi ea acte normative. Potrivit părerilor lui. De aceea. Franţa. SUA Ca formă de guvernământ. Uneori. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea. el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure. În cursul secolului al XX-lea. cazul Angliei. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord. guvernul are rolul de a veghea cum. republica prezidenţială. decât o măsură legislativă”. şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative. însă. Anglia este o monarhie constituţională. Asemenea acte normative sunt: decrete. şi republica parlamentară. în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată. Guetzevich arată: “un decret. în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. bunul mers al statului. având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar.. ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia. Unii autori subliniază chiar importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă. Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt: A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul. cazul S. organele executive şi organele judecătoreşti 10. Astfel.2. a) Camera lorzilor. formulele parlamentare au putut să fie menţinute. şi încă nu sunt întotdeauna observate”. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă. Formele de guvernământ în Anglia. de administrarea justiţiei. regulamente. o ordonanţă prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege. astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. care să reglementeze anumite domenii de activitate. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat. Numărul lorzilor. cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. cu timpul. ordine. cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens. continuă şi cu caracter tehnic. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament. care are o structură bicamerală. aparatul de stat şi forma de stat. puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să fie motorul statului. prin activitatea sa spontană şi permanentă. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe.A.U. nu era stabil. ordonanţe etc. formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. În secolul al XVII-lea s-a 106 .

a fost redus la doi ani. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor 107 . În materie de legiferare. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră. drept care se menţine şi se respectă şi astăzi. însă. este rodul unui şir de modificări legale. În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală. care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. după împrejurări. la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. În prima sesiune a noii legislaturi. înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. Camera Comunelor îşi alege un preşedinte. din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. care poartă denumirea de “speaker”. numărul votanţilor a crescut cu un milion. judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului. În 1911 a fost. b) Camera Comunelor. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”). în urma legii din 1911. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor. în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. Au fost reduse atribuţiile legislative. În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. iar drept rezultat al acestei reforme. Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. în 1867. În momentul în care a fost numit în această funcţie. din nou. De altfel. libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor. Potrivit noilor reglementări. Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut. prin Actul despre Parlament (Parliament Act). care va deveni şi membru al Camerei superioare. a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor. în materie de legi financiare (“Money Bill”). De menţionat că. proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate. Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea. În prima calitate. pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare). El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. modificată competenţa Camerei Lorzilor. Astfel. Înainte de adoptarea acestui act. dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. puşi sub acuzare de Camera Comunelor. fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv. Camera Lorzilor şi-a păstrat. în urma unei reforme electorale. În domeniul judiciar. Organizarea şi funcţionarea ei. aşa cum se prezintă astăzi. chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. aproape toţi muncitori din oraşe.încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu. În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei. cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre. ea putea să se transforme.

În prezentarea lui. Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă originală în Statele Unite ale Americii. o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958. să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”. drepturile civile. determinarea crimelor şi delictelor.îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere. statutul persoanelor în dreptul privat. fie în mâinile câtorva oameni. starea şi capacitatea persoanelor. principiile dreptului penal. reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. se spunea: “Acumularea tuturor puterilor. acest organism ia denumirea de Comitet de Credite. legislativă. al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. Acest comitet are o competenţă exclusivă în materie financiară.) A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. obligaţiile civile şi comerciale. poate. care punea bazele Constituţiei Americane. Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte. problemele învăţământului şi regimul proprietăţii. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în Statele Unite ale Americii. procedura penală. cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice. drepturile reale. în mod just. Hamilton scria: “În această guvernare dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. În alte domenii. Este interesant de 108 . naţionalitatea. Este format din două camere: Adunarea Naţională şi Senatul. lăsând posibilitatea ca. FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat în Franţa. comitetul nu mai este prezidat de speaker. Atunci când examinează cererile de deschidere de credite. legea elaborată de Parlament vizează principiile generale. fie a mai multora. şi în special în probleme bugetare. S. în anumite cazuri. denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici. De această dată. însă. politicienii americani au susţinut că competenţele între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de Constituţie. ci de preşedintele comitetului. Cele mai importante proiecte de legi sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere. Parlamentul. În Convenţia de la Philadelphia. dreptul la muncă şi legislaţia socială.UA. Acestea sunt. prin cucerire sau prin alegere. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini. cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. regimul impozitelor. fie în mâna unui singur om. Comitetele permanente şi celelalte comitete. de către speaker-ul ei. Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. Din această cauză. fie ereditară. Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor. garantarea libertăţilor fundamentale. s-a dezvoltat şi el în mod istoric. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale. bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi Senatul)”. Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei Comunelor. în general.

să fie nu legile. ci decretele elaborate de guvern. 2. este condus de prim ministru. să suplinească pe Preşedintele Republicii. La activitatea legislativă mai participă. în afară de Parlament. în art. pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. numeşte şi schimbă din funcţie. sub preşedinţia şefului de stat. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative. Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. El asigură. 5. există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta Curte de Justiţie. consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. Constituţia din 1958. prin arbitrajul său. membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări. care judecă 109 . Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii. De regulă. al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”. Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru. Guvernul. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. la propunerea primului ministru. care înainte nu aveau acces. în activitatea sa permanentă. pe membrii guvernului. în numele guvernului. Preşedintele este garantul independenţei naţionale. proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru. Deşi guvernul. Consiliul Constituţional. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa. În mod treptat. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. inclusiv secretarii de stat. Preşedintele Republicii. competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. al integrităţii teritoriului. ci de Consiliul Constituţional. trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului. precizează că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei. totuşi. Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între Consiliul de Miniştri. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa. Consiliul de Cabinet şi Consiliile interministeriale. Primul ministru poate. Împotriva lor nu există nici o cale de atac B) ORGANELE EXECUTIVE 1. în mod excepţional.observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el. primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale. funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor guvernului. în viaţa de stat a Franţei. încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. care este un organ de natură jurisdicţională. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ.

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei. Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ. Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului. Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului. 10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”. B) ORGANELE EXECUTIVE Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei, conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

110

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat. O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art. 92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ, menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Concepte şi termeni de reţinut     Separaţia puterilor in stat, Organe legislative, Organe executive, Organe judecatoreşti.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

111

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei

Teste de evaluare/autoevaluare

24. Organul legislativ al Angliei este a) Parlamentul b) Guvernul c) Organele administrative; 25. 26. 27. 28. Principalele puteri în stat sunt: a. Consiliile judeţene; b. Prefecturile; c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.

Bibliografie obligatorie

112

Gheorghe Gheorghe. 1966. 1976. Îndrumător pentru autoverificare 11. De l'esprit des lois.2.4. Separaţia puterilor în stat. Bucureşti. Théorie générale du droit. 5. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11.2. Paris. Les régimes parlamentaires européens. Pierre Lalumičre et André Demichel. 1921. Paris. 11. Introducere CONSTANTELE STATULUI Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic. Montesquieu. Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11.2. Conţinutul unităţii de învăţare 11. 1964. 2004. John Locke. Paris.definirea şi înţelegerea noţiunilor. de constante ale statului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate 113 . 2. 4. Ed. Ed. Constantele statului în sens politico-juridic 11. 8. Paris. Constantele statului în sens istorico-geografic 11. Essai sur le pouvoir civil. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune problema constantelor statului si dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .3.1. 3. şi în sensul politico-juridic.3. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. 1952.1.1. Introducere 11. Jean Louis Bergel. Leon Duguit. Bucureşti. Ştiinţifică. 6. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Dalloz. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7.3. Traité de droit constitutionnel.1.

politic şi spiritual. într-o anumită măsură. deci. şi un înţeles etnic. 11. de asemenea. cât şi istorico-geografic. prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru. vestigii ale trecutului. El nu este decât un cadru fizic. Pe teritoriul respectiv există. politic şi spiritual. care suscită reacţii şi acţiuni. socio-economice. unelte de muncă. culturi agricole. Constantele statului în sens istorico-geografic a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul. noţiunii de teritoriu i s-a atribuit.1. Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice. ape. Totuşi. atât în sensul lui politico juridic. zăcăminte minerale. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu. construcţii industriale.a. spaţiul geografic propriu statului. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic. Conţinutul unităţii de învăţare 11.3. Teritoriul reprezintă cadrul natural. inclusiv apele teritoriale. subsolul şi spaţiul 114 . În domeniul ştiinţelor juridice. aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu.” poate avea valoarea unei expresii figurative. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu. o serie de bunuri materiale: păduri. timpul alocat este de 2 ore.teritoriul . monumente istorice. clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu. pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic. întinderile de apă. În domeniul ştiinţelor sociale. prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz. stilistice. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului . uneori.Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Constantele statului.cu statul în ansamblul lui. obiecte de artă. Alte elemente însă. costume ale unei comunităţi umane ş. politice şi spirituale. politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale. iar nu teritoriului însuşi. şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale. politic şi spiritual. atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. socio-economic. în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui. şi anumite elemente etnice şi economice. dar nu ştiinţifice.3. Teritoriul cuprinde. cum ar fi: specificul socio-economic.

care nu erau legate încă de un anumit teritoriu. diverse populaţii. Constantele statului în sens politico-juridic Dat fiind faptul că statul. dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale. procurori. pe care le găsea în natură. făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale. specializată. pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte. au jucat.aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. hotărâri care. deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. Mediul geografic. mai ales după descoperirea metalelor. în cadrul organelor în care au fost aleşi. are un caracter politic şi un caracter reprezentativ. a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu. un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă. deputaţi. dacă nu sunt respectate de bună. plante. se înfăţişează ca o totalitate de organe. calitatea solului şi a subsolului. direct şi secret îşi desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională. în sensul politico-juridic. Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat. Mai există. pentru perioada în care îşi desfăşoară activitatea. el furnizează oamenilor cele necesare traiului. În acelaşi timp. care sunt subvenţionaţi de partidele ai căror membrii sunt. Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a 115 . Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persoane. mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat. atribuţii care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. egal. cu care să acţioneze asupra naturii. Unii dintre deputaţi. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe. se impune definirea noţiunii de organ de stat. exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele Republicii. ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie. ofiţeri etc. sau cu un alt termen. voie. În felul acesta. senatori. pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale deosebite. de funcţionarii publici? Deputaţii aleşi pe baza votului universal. Activitatea lor. apoi. fără îndoială. Din punct de vedere economic. au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii. funcţionari. îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. de bază. la situaţia de nomad. cu timpul. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. rădăcini. Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural. judecători. Trebuie menţionat faptul că. politicienii de profesie. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului. a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate. munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. pentru a exista.

din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.. oraşe. comune etc. la propunerea primului ministru. prefectură. Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru. 11.calităţii lor de reprezentanţi ai poporului. care îşi aleg organele care să-i reprezinte. format. în sensul politico-juridic. O asemenea structură a puterii centrale. ca organ judecătoresc suprem. ci din partea poporului. e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat de Codul Penal. direct de către alegători. sau a deputaţilor şi senatorilor. ci ca o entitate de cetăţeni organizaţi. Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic. primării etc. în organe reprezentative. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse. se alege o dată la 4 sau 5 ani. într-o formă organizatorică. 116 . landuri. care în art. presupune mai multe momente: a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ. în statele contemporane. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a fiecărei ţări în judeţe. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită. în cadrul cărora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări. arondismente. a deputaţilor. parlamentul. de către partidele politice. Pe plan local. primărie). prin intermediul alegătorilor. Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului. de către parlament. d) Numirea guvernului. de asemenea. îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi.4. pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. de regulă. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost aleşi (parlament. b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări. Populaţia. în altele de către parlament. Aceasta are loc în ţările cu formă de guvernământ republicană. în sistemele bicamerale. ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite. ca organ suprem executiv. populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi. regiuni. în ţara noastră. trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică a cetăţenilor. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 În literatura juridică. iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintrun organ de stat. în acest caz. cu o structură proprie. îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local.

a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. senatorii. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii.(miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor. Sunt asimilate cu funcţionarii. În anii socialismului. formează împreună o structură organizatorică unitară . ca reprezentant al voinţei poporului. cu o sferă foarte largă. rege. De la apariţia lui. ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. apoi. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori. unii autori. din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut. parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care. iar aceştia constituie. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat. dregători etc. aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. În mod istoric. o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat. deputatul sau senatorul. Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice. indiferent dacă şi cum a fost învestit. tehnicieni şi funcţionari. şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice.Guvernul – organul central al administraţiei de stat.de exemplu . la rândul său. iar apoi acesta. denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”. investiţi cu această calitate de către parlament. iar nu viceversa”. după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. La rândul lor. indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. funcţionarii publici. în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” . poporul alege pe reprezentanţii săi.permanent sau temporar. cu care trebuie să operăm în acest caz. Sensul noţiunii de funcţionar public. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă. Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public. conducători ai 117 . este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. cu orice titlu. există o reţea de organe administrative. în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri. specializate în diverse probleme ale conducerii de stat. au existat unele discuţii. anumite drepturi şi obligaţii. ele au apărut concomitent. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General. După cum se poate observa. însă. La început acestea au fost persoane fizice: împărat. în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi. desemnează pe primul ministru. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. apoi. ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. în felul acesta. În ţara noastră. considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat. persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. din partea parlamentului. şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. aceea a funcţionarilor de stat. a unor colective organizate.expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori. la propunerea Preşedintelui României. Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi. aceasta este o definiţie foarte generală. deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate). este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. ci pentru că au primit. prin intermediul parlamentului. s-au conturat organele de stat colective. mergând de sus in jos. organele puterii de stat parlamentul. În legătură cu acest sens. La rândul lui. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. extinzând. Parlamentul. 1. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului .

poliţia. legislativ. a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat. altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori. iar cealaltă. Există apoi organe administrative locale. Astfel. contradictorialitatea. şi ele. ministerul justiţiei. secţii sanitare. primăriilor. ministerul sănătăţii. executive şi judecătoreşti. care cuprinde o serie de termeni. din judecătorii. În ce priveşte organele judecătoreşti. În cadrul organelor administrative (executive). că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond. Cele mai cunoscute ministere. ministerul de inteme. dacă ne referim la organele legislative. Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ. solemnitatea. De regulă. tribunale. Trebuie precizat. În sfârşit. organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond . o serie de elemente de constanţă. trebuie considerate elemente de constanţă. aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară. având o structură unicamerală sau bicamerală. buget etc Concepte şi termeni de reţinut      Constantele statului. este aceea de a elabora legile. b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului. existenţa unor organe centrale de ramură. deputat. trebuie să mai adăugăm. care există în toate ţările contemporane. executive şi judecătoreşti. jandarmeria. legiferare.unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. guvern. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor. de genul prefecturilor. la cele de mai sus. ministerul comerţului. Ce reprezintă constantele statului? 20. impozite. cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare. constituţional.. denumite ministere. pentru o perioadă limitată. serviciile de informaţii. constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat. ca elemente de constanţă. Activitatea organelor judecătoreşti. există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale. una din camere este Senatul. de obicei. cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor. de asemenea. o Adunare a Deputaţilor.a. Întrebări de control şi teme de dezbatere 19. de învăţământ etc. aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii. Constantele în sens istorico-geografic 118 . interpelare. asigurarea dreptului la apărare ş. cum sunt: sistem electoral. juraţi etc. constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata. Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură. de regulă. însă. iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni. taxe. care poartă diverse denumiri. rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. minister. executiv. putem sesiza. c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. se bazează pe respectarea anumitor principii care. Teritoriu. şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. Populaţia. parlamentar. denumit de regulă Parlament. ministerul învăţământului. şi existenţa unui aparat logic conceptual. în toate ţările. ministerul de externe. curţi. oralitatea. sesizăm că acestea sunt formate. senator. observăm că pe plan mondial acestea sunt formate din deputaţi. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie.la noi în ţară judecătoriile. acreditare. expresii. nu numai în recurs. Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic.

Teoria generală a dreptului. c) nu poate fi subiect de drept. Bibliografie obligatorie 1. Bucureşti. I. vol. Mircea Djuvara. instituţia de drept. puterea publică.21. c) legile obiective. 30. Care suntr constantele statului : a) norma juridicã. Ce fel de subiect de drept este Statul: a) subiect individual. 119 . sistemul dreptului. ramura dreptului. b) subiect colectiv. 1930. b) teritoriul. populaţia. Constantele statului în sens politco-juridic Teste de evaluare/autoevaluare 29.

Alexandru Fărcaş. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12. Constantele statului. Bucureşti. presupun şi o anume continuitate.2. Veronica Rebreanu. Nicolae Popa. tot aşa şi dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei. 5. Ed. Academiei. 1991.2.1. numai în cadrul lui. „Dat”-ul în drept 12.3.3. Teoria generală a dreptului. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. 12. 1982. Îndrumător pentru autoverificare 12. Ed. Edmond Picard. Actami. Permanenţele juridice 12. Aşa cum civiliza-ţia şi cultura. Cluj-Napoca. Introducere Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt cantonate. cu toată specificitatea ei. dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale.3. Duculescu. les constantes juridiques. 10. Editura Argonaut. cu exclusivitate. Institutul Român pentru Drepturile Omului. Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12. Victor July 1.1. 3.1. legată de o anume epocă istorică. 6. Ioan Ceterchi. les permanences juridiques. Bucureşti. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 9.2. 1998. Ed.2. Paris. Conţinutul unităţii de învăţare 12. de la apariţia lor şi până în zilele noastre. Bucureşti. 2004. 2005. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. 4. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune constantele dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 120 . Flammarion. 7. Introducere 12. Teoria generală a dreptului. Le droit pur. Momcilo Luburici.4.

în sensul acesta. Constantele dreptului timpul alocat este de 2 ore. de un cunoscut jurist belgian. Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă? . Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. uciderea părintelui este crima cea mai josnică. Dreptul este o ştiinţă socială. În concepţia noastră. ar fi. La o anumită vârstă a părintelui. Permanenţele juridice În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice. nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor. realitatea socială căreia i se aplică.1. care le-a mai numit şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică. Pentru a-şi ilustra afirmaţiile. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă.noţiunilor specifice disciplinei) . în principal. este de a expune şi studia “permanenţele juridice”. şi ne face să o recunoaştem ca atare. Este faptul că ne găsim în prezenţa unui raport juridic. Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”.se întreabă autorul citat. nu este aşa. în mod necesar. 12. în concepţia lui Djuvara. În continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului). Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. mai întâi. în orice societate şi în orice timp şi. totuşi. cuvântul a fost folosit. dispoziţiile juridice investesc. Conţinutul unităţii de învăţare 12. Constantele dreptului.definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. După cum precizează Djuvara. copilul este obligat a-1 ucide.3. într-un mod exact. care se aplică în orice împrejurare.3. În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide. 121 . Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău” este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută. oriunde. deşi rezultatele sunt diferite. Edmond Picard.

sub diferite înfăţişări. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. b) În al doilea rând.raportul juridic cu elementele sale componente. „Dat”-ul în drept Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt. Nici un legiuitor nu poate face abstracţie. trei. drepturile şi obligaţiile lor. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. deşi . Acestea sunt relaţii economice. de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane. este. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. întrucât relaţiile sociale. printr-o mulţime de întâmplări. nu creează dreptul în mod arbitrar. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. familiale. 12. culturale. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. Dreptul îşi poate 122 . voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. care oferă obiect reglementării juridice.3. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. un “dat” fundamental al reglementării juridice Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului. Relaţiile sociale orientează. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. dar cu toate acestea. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. consecinţa este că omul. în opera de reglementare juridică. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. susceptibile de a dobândi înţelegerea şi. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. în acelaşi timp. de asemenea. subiec-ţii raportului juridic. sunt relaţii între oameni. ci şi a societăţii şi gândirii. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. După cum se ştie. ale epocii în care trăieşte. în special. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. sentimentelor. fiecare apărând. în acelaşi timp. produs al relaţiilor sociale.2. la rândul lor. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. de natura complexă a omuluic) În al treilea rând. ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. soluţiile cuprinse în aceste reglementări.

relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. observăm că. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură. a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. Elementele de legătură le întâlnim. mai ales în două direcţii: în direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. b) În domeniul legilor sociale observăm că. există anumite trăsături de mai lungă durată. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. neapărat. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. în toate epocile istorice. influenţând şi. Pe linia aceasta putem desluşi. pe planul structurii acestor relaţii. anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate. mai ales. De exemplu: legea valorii. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. dacă fiecare epocă istorică. relaţii între soţi. Dar. în primul rând. în domeniul relaţiilor sociale. sau aproape la fel. duce la anumite transformări. în aşa fel încât. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii. a cărei 123 . elementele de continuitate pot fi întâlnite. relaţii între vânzători şi cumpărători. în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. uneori. cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. anumite tipare. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv.realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. contract. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. În acest sens. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept.conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. proprietate.

asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci. idealurile sale. cu natura sa complexă.4. obiectul raportului juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. Şi în acest domeniu. Omul este un produs al epocii sale. în fiecare epocă istorică. a libertăţii. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă . idealuri comune. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. de lungă durată. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. idealurile. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. sentimentele.este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici. întâlnim anumite însuşiri fizice. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane. subiecţii raportului juridic. Dreptul. Tot pe acest plan. însă. cu toate consecinţele ce decurg de aici. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. în principal. de acest aspect. convingerile. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. a sănătăţii persoanei. În acelaşi timp. De exemplu. raportul juridic cu elementele sale componente.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. Modul lui de gândire. În acest domeniu. Din această cauză o întâlnim . pe planul reglementării juridice. spre deosebire de relaţiile sociale. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. ar fi. interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale. Cu toate acestea. în mod necesar obligaţia de a ţine seama. este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor. chiar în ce priveşte anumite probleme de fond. nu creează dreptul în 124 . putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă. cum sunt ocrotirea vieţii. putem distinge anumite idealuri. obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc 12. biologice.cu trăsături şi efecte diferite . împărţirea oamenilor pe sexe. cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice.acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. în concepţia lui Djuvara. În ce privesc concepţiile. fiziologice. întâlnim şi anumite concepţii. trebuie să-şi găsească. De asemenea. deşi . comune tuturor oamenilor.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective. uneori. în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Constantele dreptului. drepturile şi obligaţiile lor.

care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. în acelaşi timp. anumite tipare. care oferă obiect reglementării juridice. mai ales. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. După cum se ştie. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. printr-o mulţime de întâmplări. sentimentelor. În acest sens. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. pe planul structurii acestor relaţii. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. un “dat” fundamental al reglementării juridice c) În al treilea rând. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. în domeniul relaţiilor sociale. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. relaţii între vânzători şi cumpărători. este. fiecare apărând. sunt relaţii între oameni. sub diferite înfăţişări. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. în toate epocile istorice. În cadrul unei asemenea concepţii generale. culturale. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). la rândul lor. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. Pe linia aceasta putem desluşi. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. Acestea sunt relaţii economice. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. produs al relaţiilor sociale. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. întrucât relaţiile sociale. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. ci şi a societăţii şi gândirii. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. b) În al doilea rând. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei. influenţând şi. familiale. observăm că. consecinţa este că omul. Dar. În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. mai ales în două direcţii: în direcţia Cu toate deosebirile esenţiale. în primul rând. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. ale epocii în care trăieşte. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). Relaţiile sociale orientează. în ce 125 . locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. relaţii între soţi. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. de asemenea. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. duce la anumite transformări. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. dar cu toate acestea. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. uneori. neapărat.mod arbitrar. elementele de continuitate pot fi întâlnite. proprietate. Elementele de legătură le întâlnim. contract.

cu natura sa complexă. comune tuturor oamenilor. b) În domeniul legilor sociale observăm că.  Dat-ul în drept. fiziologice. Cu toate acestea. în fiecare epocă istorică. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. Modul lui de gândire. În acelaşi timp. În ce rezidă Dat-ul în drept? 23. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. idealurile sale.priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara 126 .în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuri. întâlnim anumite însuşiri fizice. Din această cauză o întâlnim . Concepte şi termeni de reţinut  Constantele dreptului. Dreptul. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. idealuri comune. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. Întrebări de control şi teme de dezbatere 22. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. a cărei acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. . sau aproape la fel. există anumite trăsături de mai lungă durată. are anumite trăsături proprii de dezvoltare.cu trăsături şi efecte diferite . biologice. Omul este un produs al epocii sale.  Permanenţe juridice. De exemplu: legea valorii. dacă fiecare epocă istorică. întâlnim şi anumite concepţii. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.

Teste de evaluare/autoevaluare 31. Sunt constante ale dreptului: a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului; b) teritoriul, populaţia, puterea publică; c) relatiile sociale.omul,legile obiective. 32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat: a) Justinian; b) Mircea Djuvara; c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept 13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept 13.3.3. Legea ca izvor de drept 13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

127

13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.). Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale. În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului. Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului; 12. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) - definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

128

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii. O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

129

ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini). care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î. Reglementarea unor astfel de relaţii. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius. Începând cu secolul al VI-lea î. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text. al cărui text datează din anul 224. a căpătat.. din Ulpian – secolul al III-lea e.e.n. rege legendar geto-dac. probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane. în acest sens. Jurisprudenţa ca izvor de drept Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare. cu privire la măsura în care dreptul roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian.2. mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi. mai repede şi într-un mod mai sigur. pe teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane. iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic. – care există în Digeste. care aveau un pronunţat caracter politico-juridic. şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale. Deci. a consolidat un drept geto-dacic format. nesancţionate. indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor. în esenţă. norme de drept.n. o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local. dreptul autohton. în continuare.n. a fost favorizat. timp îndelungat. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo. era tot drept roman. vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile locale.3. Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane. a existat în provinciile romane. probabil. cu un rege geto-dac conducător al unei uniuni de triburi.e. format pe baza cutumei. procesul transformării obiceiurilor în norme juridice. sancţionate ca atare. în paralel cu dreptul roman. în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei. creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti. În acest sens. care au beneficiat de un cadru propice pentru a deveni. organele de procuratură (prin 130 . de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni tribale. Sunt. 13.e. deci. Dar.n. prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete. în cea mai mare parte a lui.cât şi în relaţiile juridice externe. Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care. apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi. şi poate chiar accelerat.

Ne vom referi. soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. de multe ori practicienii le dau soluţii diferite.d. nici în doctrină şi nici în practica judiciară. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare. de cultura sa de specialitate şi de cea generală. ca atare. Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. tocmai activitatea practicianului. cu cazuri concrete apreciate. de această dată. prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ emis de acesta. ca o condiţie sine qua non. acest proces este extrem de complex. de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej). de capacitatea intelectuală de interpretare a realităţii. de posibilităţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş. în sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului respectarea Constituţiei. Este. Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului). îi probează şi îi legitimează valabilitatea. În acest sens. constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor prescripţii teoretice. care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ care aplică legea. dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care. hotărârile organelor jurisdicţionale. De aici vine şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate. la primul sens. pe de altă parte. dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate. pe de o parte. prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. În acest sens. ţinem să 131 . În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept. incontestabil. are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului – care. datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). nasc un număr extrem de mare de probleme cărora. Or. un sens foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat. de o persoană fizică învestită cu atribuţii specifice într-un organ judiciar.a. fireşte.m. însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective. în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o. fără îndoială. de voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică. prin aceasta. Jurisprudenţa este. practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii. un izvor de drept – un izvor de drept formal. Într-un al doilea sens. intervine. În acest proces de interpretare. desigur – pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi. Dar. dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic.soluţiile rămase definitive). şi transpunerea acestei norme în practică. având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. Aşadar.

causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este. voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. instanţa judecătorească. judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei. perfecţionată cu ajutorul practicii. 143 din Constituţie) şi. 144 alin. Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum. De aceea. Vom exemplifica acest lucru. trebuie să definim această noţiune. în cel mai bun caz. în final. după Revoluţie. nemijlocit deci. argumentând-o în mod corespunzător. se prevede. astfel. Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată. care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia. nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze. până la apariţia Constituţiei din 1991. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice (gramaticală. Rezultă. În art. specifică statului de drept. direct de practică. extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de drept care este jurisprudenţa. ci numai configurată sau. În acest sens.subliniem o mutaţie cu totul deosebită. care a apărut. logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului. dar şi cu propria capacitate profesională. Legea ca izvor de drept Analizând problematica legii ca izvor de drept. din această practică. desigur. printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale. conform textului constituţional menţionat. care pot. c din Constituţie. poate trimite cauza la Curtea Constituţională. prin ele însele.3. 13. în sensul la care ne-am referit mai sus. dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v. prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate. care este Parlamentul. prin competenţa sa. Sigur că cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului dar. această perfecţio-nare fiind făcută. ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti. Iată însă că. sistematică. părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei. 1 lit. Constituţia română de la 1991 a deschis o cale. să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul legislativ. fiind o cale de formare a jurisprudenţei. Aceasta deoarece. Pe baza acestei iniţiative. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de drept. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de 132 . prin el însuşi. tot de legiuitor. în teoria dreptului nostru. legal. Opinia părţilor devine. formându-şi propria opinie. o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. decizii deosebit de importante. folosind mai ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională. o normă juridică. ca atare. art.3. în mod nemijlocit. istorică.

necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia. fiind imposibilă atât formarea textului de lege. în continuare. prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură. sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei. şi Legea fundamentală. şi anume coerenţa ei. interpretarea corectă a acesteia. ca fiind cea mai importantă lege în stat. fiind considerată cea mai importantă dintre acestea. în acest sens. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice. ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. investit cu o anume autoritate. Există. în consecinţă. rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept. se menţionează. vor intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. se rezervă legii locul central în contextul actelor normative. credem. Or. desigur. încercării de modificare a soluţiilor i se opune. Toate celelalte legi (denumite şi ordinare). Autorii consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. parlamentul (sensul restrâns). conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. desigur. în legătură cu procesul de construire a unei norme juridice. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi. prin natura lor. fără excepţie şi în drept (s. cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii. În acest sens. discutabil. faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este. deşi. în prim rând. fără excepţie. Aceasta deoarece. o operaţiune logică va consta. ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia.lege. după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă. Dar nu la acest sens ne vom referi. Pentru a se argumenta această natură (filosofică. contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor.). în realitate. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează. de fapt. tocmai raţionalitatea legii. parţial. în cel mai înalt grad. o operaţiune logică. Mai mult decât atât. de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). făcând imposibilă aplicarea ei. Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia. şi nu numai legea ca atare. afirmaţii raţionale.n. şi obiceiul este lege. desigur. pretinde a i se respecta dispoziţia. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi. denumită. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină. în 133 . ea concretizează. pe baza unei proceduri specifice. cu predilecţie. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt. că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie. sau este vorba de orice act cu putere obligatorie. din afirmaţii raţionale. şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”. prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”. Dintre legi. în ultimă instanţă). coroborată cu raţionalitatea acesteia. De altfel. În drept. în care ar intra orice act care. Privim cu rezervă acest punct de vedere care este.

şi aspectul “in personae”. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului. Doctrina ca izvor de drept În ştiinţa dreptului. nu numai aspectul “in rem” al cauzei. deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. Aceste date. care alcătuiesc “complexul cauzei judiciare”. Alături de rolul de informare. în general. iar pe de altă parte. cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. faptul că este o autoritate care are o misiune foarte importantă. i-ar scădea forţa ştiinţifică. datorită. de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic. totuşi. ci. 25. şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. subiective. în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil. spre exemplu.3. cu totul particulare. în orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare. şi sistemul de drept în criză. Desigur. alţii. ea poate aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. pe de o parte. de către practicieni. Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept. indiferent de natura lor juridică 13.procesul juridic. care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale. însă. dintr-un an calendaristic. datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi. mai mult decât atât. 1300 de decrete pe an şi cca. Totuşi. o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. ci în toate cauzele. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate. întregul sistem juridic în criză. doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv. indubitabil.4. privesc. în locul căreia s-ar simţi. datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa apar. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce. conferinţe etc. străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează. aşa după cum am văzut. uneori. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină. Doctrinei i se recunoaşte. desigur. Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă. la rândul ei. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină. deoarece o politică. în medie. Procesul judiciar implică latura subiectivă. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite. inflaţiei legislative. Nu ar mai fi ceea ce este şi. mai ales. folosind întreaga 134 .).000 de hotărâri judecătoreşti). odată cu întreaga societate. Astfel. şi. se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată. pe acesta din urmă. Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina. Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului pozitiv. în plus. în acest caz – mai pregnant argumentele politice. Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept.

În general. cât şi pe practician. în general.n. Dar “ordinea juridică”. dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici. cât şi practicianul. de experienţa sa juridică şi socială. creatorul doctrinei sau practicianul. în egală măsură. Or. în acest caz. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic). ci de o criză numai a sistemului juridic. îl reprezintă reflecţia. oare. Djuvara nu a ezitat să afirme. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult. M. pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept. cea mai eficientă. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina. adică de cercetător. Şi în acest caz putem refuza. Cercetând sursele dreptului. prin aceasta.m. spune autorul: “Jurisconsultul. pe care trebuie să-l depună. argumentat logic. categoric. de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului. Inevitabil. De aceea. ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun. o instituie tot omul de ştiinţă. caracterul de izvor formal al doctrinei. creând principiile”. raţional şi istoric. constatând realităţile juridice. în acord cu realitatea. în principal. ea înmagazinează sistematic. atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale. ţinând. nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi). ea însăşi o sursă de drept. de la care a împrumutat deja elemente specifice. pe baza unui efort propriu. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice. le generalizează şi sistematizează. de capacitatea sa de sinteză. M.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”.experienţă juridică a timpului. activitate care îl reprezintă atât pe legislator. rolul de izvor de drept? În prima ipoteză. În acest sens. de altfel. deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp).a. cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei). sistemul juridic “pierde teren”. de pregătirea profesională ş. doctrinei. “cheile necesare perfecţionării dreptului. şi nu numai la nivel principial. deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi. singura eficientă. 135 . doctrina devine. rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. n. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi.d. Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. Lăsat nemodificat un timp oarecare. cu care am început. pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. atât legisla-torul.

Jurisprudenţa. Ce se înţelege prin jurisprudenţă? 26. Enumeraţi izvoarele dreptului 25.13. Legea. Concepte şi termeni de reţinut      Definiţia izvorului dreptului. Doctrina ca izvor de drept 136 . Contractul normativ.4. Clasificarea izvoarelor de drept. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Noţiunea de izvor de drept. Doctrina. Întrebări de control şi teme de dezbatere 24. Izvoarele dreptului românesc: Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege Acte normative subordonate legii Alte izvoare ale dreptului.

Djuvara. J. I. 11. Bucureşti. Ed. Bucureşti. Bucureşti. Djuvara.J. 8. 1969. Academiei. Vulcănescu. c) izvoare neoficiale Bibliografie obligatorie 1.. Delhoz. Hegel. oficiale. Ed. 6. vol. I. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa: a) izvoare scrise. Principiile filosofiei dreptului. 5. 137 . Vecchio.. 1980. 1998. indiferent de gradul acestora. 1970. Ed.F. Mircea. Bucureşti. b) totalitatea părerilor. 4. Istoria dreptului românesc. Ed. Ed.W. 35. Popa. c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. Etnologie juridică. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. Academiei. Drept raţional. Mommsen. Giorgio del.. Europa Nova. R. Istoria romană. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Actami. Librăria Socec. Teoria generală a dreptului. Ed.Teste de evaluare/autoevaluare 33. Th. Bucureşti. c) izvoare nescrise. Paris. A. opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului. 1930. 1969. vol. Lecţii de filosofie juridică. Petit.. 1987.. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina? a) izvoare nescrise. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. Théorie générale du droit. G. b) izvoare oficiale.. 3. 1989. 34. Naschitz. 10. Bucureşti. Bucureşti.M. Bergel. Introduction générale au droit. 9. Librăria Socec. 1994. b) izvoare directe. 2. Jurisprudenţa desemnează: a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. izvoare şi drept pozitiv. Teoria generală a dreptului. Mircea. Ed. B. Bucureşti. 7. Grenoble. Nicolae.

2004..3. Institutul Român de Studii Internaţionale. Craiova 1999. 21.4. Anca.1. 1994. Bolintineanu. Gheorghe Boboş. Ed. Dreptul muncii. Editura Sibila. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. I. All. Drept internaţional public. Elemente de teoria dreptului. Stătescu.. C. Teoria generală a obligaţiilor. Radu. Bucureşti. (Folosită la redactarea capitolului de faţă. Proprietatea. Niciu I. Alex. Editura All Beck. S. Năstase. 16. Paris. Bucureşti. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere.4. 2001. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ghimpu. Editura Dalloz. s. A. vol.) 18. 15.Marţian. Ştiinţifică.1. Teză de doctorat Conducător ştiinţific prof. Drept civil. Conţinutul unităţii de învăţare 14.2. Introducere în teoria izvoarelor dreptului.2. 17. 20. Alex. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Corina Adriana. Îndrumător pentru autoverificare 14.3. C..a. Bucureşti. 1995. 1999.R. 22. Dreptul economic 14. circulaţia bănească şi emisiunea monetară 14. Editura Paideea. Introducere Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. 1999. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14. Izvoarele dreptului.1. Editura Servosat Arad. Ghimpu. Popescu. S.. Cluj-Napoca. P. Ed. Dumitru. 1968. Drept internaţional contemporan. Bucureşti. 1994. 19. Răspunderea juridică 14.3.. Bârsan. Bucureşti. Bucureşti. 138 . Introducere 14. Contractele 14. Théorie générale du droit.. 1998.. Lidia Barac.3. T. Teoria generală a obligaţiilor..3. Ţiclea. 1978. Corina. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14. Jean Louis Bergel.12. Craiovan Ion. Teoria generală a dreptului.3. Dreptul muncii. Casa de Editură şi Presă “Şansa”. 13. Ed. Bucureşti. 14.

1. 14. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general (norme de drept constitu-ţional. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate de drept. Acest drept a 139 . de drept administrativ.Definirea şi înţelegerea dreptului economic Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea juridică a relaţiilor economice Pentru unitatea de învățare. Proprietatea.3. de drept civil etc). Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.2. 14. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .3.14. timpul alocat este de 2 ore. circulaţia bănească şi emisiunea monetară Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale despre relaţia drept-economie. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 13.

Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. felul metalului din care erau confecţionate monedele. Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub lozinca: “libertate. din ce în ce mai mult un caracter internaţional. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. Evaluarea în bani a mărfurilor a dobândit. În Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de normele dreptului feudal. subiectul pasiv. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec.fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi proprietarul . Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi. Acest lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii internaţional 140 . cel ţinut să respecte dreptul subiectiv. până la un anumit grad. Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu monedele altor ţări şi stabilindu-se. în felul acesta. Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a transfera sau schimba bunurile sale. În prezent s-a renunţat la această acoperire. greutatea în metal a fiecărei monede. o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie. fraternitate” au descătuşat pe individ de îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să devină proprietari fără nici un fel de restricţii. statul a reglementat. XIX şi începutul sec. un curs valutar. În sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri. iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. egalitate. sunt toate celelalte persoane care trebuie să se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său. Operaţiunile băneşti s-au modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini electronice de unde şi expresia de bani electronici.în timp ce titularul obligaţiei. forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede. În felul acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur. Proprietatea stă la baza schimbului. Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. prin norme juridice. în ultimul timp. a utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane. Aceasta asigură posibilitatea excluderii.

Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii. După modul în care sunt utilizate aceste contracte. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate. în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate. contractul de locaţiune.14. contractul de vânzare. impozite. credit ş. contractul de credit. contractul internaţional de service şi întreţinere. contracte. Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică. cu titlu exemplificativ. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. o vânzare pe credit. schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii.a. fluxul economic va fi frânat sau accelerat. circulaţia mărfurilor. În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil. cum sunt: contractul internaţional de export complex. contractul de muncă. succesiuni. Astfel au apărut. taxe pe circulaţia bănească. în condiţiile producţiei de mărfuri.2. mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie.3. o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare. şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”. 141 . contractul internaţional de factoring ş. contractul internaţional de leasing. contractul internaţional de know-how. 14. Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă. contractul de prestări de servicii.3. contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj. contractul internaţional de coope-rare în producţie. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional. schimb. de exemplu. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice. În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor. Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat). ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă.3. potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat. Răspunderea juridică În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema răspunderii patrimoniale. După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu. Contractele Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru a facilita circulaţia bunurilor.a.

francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată 142 . acurateţe ştiinţifică.a. Cei mai mulţi dintre autori îl plasează în ramura mare a dreptului public. Nu rezultă însă. În sfârşit. dreptul financiar ş. Teoretizarea normelor de drept. Dezvoltarea capitalismului a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi cel privat. doctrina juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil. De asemenea. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale. Germania ş. când este vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică. cursuri universi-tare. Reglemen-tând în special aspectele legate de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul proprietăţii. studii. dreptul agrar şi industrial privat. Dreptul economic În ultimele trei decenii se observă. drept administrativ. Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public. la unii autori. încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. În general. instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea. dreptul comercial. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi într-o serie de ţări europene: Franţa. a diferitelor reglementări cuprinse în constituţii. articole. procedura civilă. Italia. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat.3. Apariţia acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură distinctă de drept.a. comentarea lor. din părerile unora dintre ei. o tendinţă de a cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor economice. Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte norme juridice. drept financiar etc. al reglementării juridice a unor relaţii sociale. compararea între ele sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia ştiinţei dreptului constituţional . Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă. cu claritate. fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii. Încă din sec.concretizată în diferite monografii. sub denumirea de drept economic. predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la apariţia disciplinei didactice drept constituţional.precizie tehnică. dreptul internaţional privat 14. concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil. din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ. al XVIII-lea. Un pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia diferitelor constituţii.4. comunicări ştiinţifice. Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă. nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept.

Se pare că el a fost primul. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă.deci . Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine dreptul economic. J. complementar şi corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”. trebuie apreciată natura “federativă” a acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea economică. La rândul ei. invariabilă. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”. Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări sociale. publică o lucrare intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865). Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. aceasta corespunde celor trei arte: arta socială. legislaţia economică “unică. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează “societatea economică”. Proudhon (1809-1865). printre primii. Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi. Deşi Proudhon a fost un utopist. aşa cum se prezintă ea astăzi. celălalt nu este în măsură să penetreze structurile globale ale activităţii economice. anunţând. de pe atunci. Baudeau a sesizat.“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polisuri”. El ar avea ca obiectiv menţinerea justiţiei sociale. “economia concertantă” care caracterizează dreptul econo-mic actual. ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau dreptul privat. în Franţa. 14.s-ar baza pe “un drept economic. Quesnay: clasa proprietarilor. P. arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase sesizate de F. Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre diverse grupe care participă la activitatea economică. clasa productivă a agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor.4. acest adevăr că orice activitate economică este reglementată de o “constituţie economică”. Un secol mai târziu. Concepte şi termeni de reţinut 143 . care a elaborat şi a utilizat noţiunea de “drept economic”. De asemenea. nu trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic. eternă. Pentru acest autor. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Organizarea socială . După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari limitări a libertăţii economice prin putere.

144 . Circulaţia bănească. e) Contractele. Răspunderea juridică. Contractele. f) Raspunderea juridică. d) Emisiunea monetară. Doctrina dreptului economic 29. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT SUNT a) Familia. Concepţii despre dreptul economic Teste de evaluare/autoevaluare 36.     Proprietatea. b) Fidejusiunea. Emisiunea monetară. c) Proprietatea. Întrebări de control şi teme de dezbatere 27. În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice? 28.

Teoria generală a dreptului. Guy. în “Il diritto dell Economia”. în “La revue nouvelle”.. în “Revue du Marché commun”. C. nr.. Grosso.. 1970. Le droit économique. Principes de droit commercial. Craiovan Ion. J. vol. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. 145 . 7. van. octobre. 1930. A. D. 6. Editura Oscar Print. 1967. Turner. 1954. Socec. Kaysen.Bibliografie obligatorie 1. Bucureşti. 4. 6. Jaquemin. I. Mircea. Editura Sibila. 1967. Pour une nouvelle approche du droit économique. Contribuţii la definirea dreptului economic. 2005. I. Bruxelles. Schrans. An economic and legal analysis. Droit commercial ou droit économique. 1966. Diritto romano e diritto dell economia. Ryn. 10. Luburici Momcilo. 11. Alexis. Djuvara. 2. Dalloz.. Bucureşti.. 1999. Teoria generală a dreptului. 1958. 5. 1954. Presses Universitaires de France. 9. Jaquemin. 8. Teoria generală a dreptului. 3. Antitrust policy. Craiova. Paris. vol. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful