UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Sem.I Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

1

CUPRINS
INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului
1.1. Introducere ................................................................................................................ 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................ 1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................ 1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................ 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2.1. Introducere ................................................................................................................ 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................... 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ...................................... 2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ... 2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................ 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................... Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3.1. Introducere ................................................................................................................ 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................................................... 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ........................................................... 3.3.2. Permanenţele juridice .............................................................................. 3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice ....................................................... 3.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................. Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4.1. Introducere ................................................................................................................ 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale ......................... 4.3.2. Clasificarea normelor sociale ..................................................................... 4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale.................... 4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept

2

5.1. Introducere .............................................................................................................. 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................. 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept .............................................. 5.3.2. Ramurile de drept ................................................................................... 5.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.1. Introducere .............................................................................................................. 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................... 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 6.3.1. Dreptul internaţional public ................................................................... 6.3.2. Dreptul internaţional privat .................................................................... 6.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7.1. Introducere ................................................................................................................ 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................ 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................. 7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale ....................................... 7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ............................... 7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................ 7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice .............................. 7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale ............................................................................................................... 7.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................ Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8.1. Introducere .............................................................................................................. 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................ 8.3.1. Noţiuni generale despre stat ................................................................... 8.3.2. Forma de stat ......................................................................................... 8.3.3. Legătura dintre drept şi stat .................................................................... 8.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................

Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9.1. Introducere .............................................................................................................. 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................... 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

3

............................. 9...................................2............ Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism .............................. 12.......... 10.....1...........3.... Îndrumător pentru autoverificare ......1... Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11.................3..1........................................ 10................. 13..........................................................................................3..... Introducere ......1...................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.... 12...................3....................3... Cutuma ca izvor de drept ...........3.. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10...6...............................3.................3................................................................. Conţinutul unităţii de învăţare .................................. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice ............... 11............. Formele de guvernământ în Anglia........... 9............ Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.......3............................................ 12............................... SUA ...............4.......Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură ..........................................2.3.....................3............... Conţinutul unităţii de învăţare .................1......................................4..............................................1. Conţinutul unităţii de învăţare .................2........................................3............ 10.4..................................................... 10. Îndrumător pentru autoverificare ..........................4.......................2.............................................. 11....... 12......... „Dat”-ul în drept...............2........3..... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice ............................3.. 10.............. 10.... 11. 9..................................................3.............................9............ Îndrumător pentru autoverificare .......3........... 12. Permanenţele juridice ..............................................................................2............................. 9. 11.......... Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13... Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic ..................3........................................................................2.......... Constantele statului în sens politico-juridic ...............1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat ............... Introducere ........................3...1.............................................3..4.........5..... Primele forme embrionare ale statului şi dreptului .... 13..2........ Îndrumător pentru autoverificare .................................................................................. 9..................3.. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare..... Constantele statului în sens istorico-geografic .......... Introducere ....... 13.................. 9............... 4 ................................. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat .. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................. Introducere ................... Franţa..................... 10.....2................................ Conţinutul unităţii de învăţare ..

......................................................4.... Conţinutul unităţii de învăţare ...... 13.................3...4. Îndrumător pentru autoverificare .........3......................... Introducere .... Legea ca izvor de drept ..............3................................................... 10........ 13..................1....................................................... Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................... Jurisprudenta ca izvor de drept .. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14.... 14.......2............................................. Proprietatea...............5.....3.......4.................4.3......................................... 14............................................13.............. circulaţia bănească şi emisiunea monetară ... Contractele ............................ ....... 5 ......................................... Doctrina ca izvor de drept ...................... 13........................1....................... 14... 14..................3.... Dreptul economic ......................... 14.............................................. Răspunderea juridică ...........................3.3................... 14.......................................3........................... Îndrumător pentru autoverificare ..2.................3.........

utilizarea unor metode. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. creativitate în domeneniul TGD. pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a dreptului. normativ. 4. Aşa cum subliniază Jean Dabin. Obiectivele cursului Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind statul şi dreptul. concepte.  capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice. văzută sub unghi filosofic. relaţii. integrarea unor domenii juridice din dreptul public şi privat. desigur.  utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic. 3.  capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare. formulată de Hans Kelsen. istorico juridice sau de ramură.  abilităţi de cercetare.  capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului. concepte. el a avut scăderea de a nu reţine.  relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului. raport juridic. Instrumental-aplicative (proiectarea.  2. prin felul în care o concepem. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. pentru ştiinţa juridică. perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinelor juridice. Asemenea categorii sunt: normă juridică. a normelor şi instituţiilor juridice. particularizarea. ci ca.  realizarea de conexiuni între idei. decât elementul formal. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc.  capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic.INTRODUCERE Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. răspundere juridică ş. Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs. a celorlalte discipline juridice. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept. Această explorare are. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu. tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare). Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)  identificarea de termeni. izvor de drept. procese. O teorie generală a dreptului. precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)  generalizarea. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept.  definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă. şi ea o tentă filosofică. mai mult sau mai puţin aprofundată. instituţia juridică. sistem de drept.  argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului.a. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. teorii. conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice. Tocmai prin această notă filosofică. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea 6 . studentul va dobândi următoarele competențe generale și specifice: 1. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei.

precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze. etc. metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. Unitatea de învăţare 14. supus studiului individual al studenţilor. Unitatea de învăţare 4.  implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD. Unitatea de învăţare 13. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore) 7 . Unitatea de învăţare 2. studii de caz. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale (2 ore) Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Dreptul în sistemul normelor sociale Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore) Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2 ore) Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2 ore) Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ (2 ore) Constantele statului (2 ore) Constantele dreptului (2 ore) Izvoarele dreptului (2 ore) Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. comportament. Unitatea de învăţare 9. morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). Noţiunea dreptului. Unitatea de învăţare 6. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore) 2. Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. În timpul convocărilor. Unitatea de învăţare 5. fenomen. cerinţe. Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris. aplicaţii. conform legislaţiei în vigoare. Unitatea de învăţare 12. Unitatea de învăţare 7. Unitatea de învăţare 3.  capacitatea de a avea un comportament etic în societate. Unitatea de învăţare 11. Unitatea de învăţare 10. Unitatea de învăţare 8. satisfacţia de a răspunde la întrebările disciplinei.  capacitatea de a aprecia diversitatea tematică. teste de autoevaluare. în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale.unui sistem de valori culturale. sarcini didactice.  acceptarea unei valori atribuite unui obiect.  reacţia pozitivă la sugestii.  abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

2.2. Elena-Mihaela Fodor.1.Bibliografie obligatorie: 1. 2.2. Introducere 1. Introducere în teoria generală a dreptului. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Editura “Actami”. Bucureşti. 1994. Teoria generală a dreptului. 1. Veronica Rebreanu. I. Editura ALL. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1. 4. Conţinutul unităţii de învăţare 1. Accepţiunile termenului „Drept” 1. pe bază de grile și subiecte în extenso. Sistemul ştiinţelor juridice 1. Editura Argonaut. Îndrumător pentru autoverificare 1. Unitatea de învăţare 1 Noţiunea dreptului Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale 1.4. Mircea Djuvara. Ceterchi. Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals. Craiovan. Gheorghe Boboş. 2003. 3. face obiectul ştiinţei dreptului. Noţiune. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8 .3.3. 1999. Teoria generală a dreptului. Editura Argonaut. 2008.1. Corina Buzdugan. Privită în contextul general al activităţii umane.3. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale.3.3. Editura ALL. Bucureşti. Dreptul ca ştiinţă 1. I. ţinându se cont de rezultatul la temele de control ale studentului. Bucureşti. Cluj-Napoca. Teoria generală a dreptului. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă.1. Introducere Dreptul. Nicolae Popa. 1998. Cluj-Napoca. 5.

dreptul este conceput în sensul de justeţe.3. 1. principii. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului: concepte. în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. categorii. pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un 9 .3. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului. care acoperă două realităţi distincte. prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. echitate. “Digestele”. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile''. Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv. Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore. “Response”. “Definiţiile''.definirea şi înţelegerea noţiunilor. Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani. 2.1. Noţiune.Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Conţinutul unităţii de învăţare 1. “Questiones”. noţiuni. În acest sens. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat. Accepţiunile termenului „Drept” Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri.

mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor. Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că. cu alte cuvinte.raport juridic concret. privit ca un ansamblu de reguli de conduită. cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic. Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept obiectiv. ori de câte ori se foloseşte expresia “drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. privit nu în scopurile care îl comandă. pe de altă parte. sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă. În situaţiile de mai sus. respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic. într-un fel specific ca o construcţie logică''. prin intermediul tehnicii. este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. de conştiinţă. care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea. Din această cauză. face obiectul ştiinţei dreptului. ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale.3. sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte. ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa. Şi dreptul obiectiv. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. la rândul lui. Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme. nu numai ca un ansamblu de norme. iar. descrierea. pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor. poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative. 10 . iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă. obiceiuri. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. practică judiciară). Dreptul obiectiv. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem). Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv. dreptul. formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului. Dreptul ca ştiinţă Dreptul. după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră.2. ci şi ca un ansamblu de concepte. În sfârşit. 1.

cu un termen mai general. acela de “juridic”. astrofizica. sociologia. sociologia juridică. fie în evoluţia lor istorică concretă. fie pe anumite părţi care grupează normele.). care produce consecinţe pe planul dreptului. filosofia dreptului. concretă. Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. ştiinţe de graniţă.a. matematica. fizica. organizatorice etc.). instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. medicale. Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. chimia. unele dintre ştiinţele auxiliare. Despre un act. biologia etc. societate şi gândire. ştiinţa dreptului. statistica judiciară etc. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia.).). sau despre acele evenimente şi acţiuni care. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. a. ştiinţe generale (logica. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. De asemenea. de regulă. reglementat de norme de drept. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. Astfel se spune despre un raport social. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. politologia. educaţionale. după cum se va vedea. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. b) ştiinţele juridice istorice. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. dau naştere. istoria ş. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. De exemplu: medicina legală. a dreptului penal. cibernetica etc. aplicarea normelor de drept. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi 11 . biofizica). Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.). etnografia. administrativ ş. potrivit normelor de drept. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. executivă şi judecătorească. grupate pe baza obiectului lor comun. că este “raport juridic''. Specificul ştiinţelor juridice. dreptul administrativ).Privită în contextul general al activităţii umane. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. psihologia. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. că este “un act juridic''.). au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. aplicarea constrângerii. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept. interpretarea lor. cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare.

întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică. subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial. în Franţa “Introduction au Droit”). acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic. Aceşti termeni au fost.3. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani. pe de o parte.3. problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa. în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa. Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”. prin care se delimitează de alte ştiinţe. enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului.ştiinţele auxiliare ale dreptului. ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul. În sensul arătat mai sus. Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate. teoria generală a dreptului. În ţara noastră. cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară. sfera de probleme. Belgia. 1. Această ştiinţă despre drept. ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”. în special. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului. adică practic nelimitate. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe. având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu. Cu toate acestea. fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale. în ansamblul ei. s-a dezvoltat sub diferite denumiri. în primele decenii ale secolului nostru. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă. Sistemul ştiinţelor juridice O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept. filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc''. Anglia şi Statele Unite ale Americii. nu se poate spune că filosofia dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul. patru: enciclopedia juridică. dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt: 12 . Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de “filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire.

distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. a eticii sau a politicii.a. În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în drept sau juristului format. a religiei. Dacă sistemele filosofice ale lui Kant. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează. ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului''. teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală. şi în învăţământul juridic universitar. acestea nu joacă decât un rol secundar. prin felul în care o concepem. decât elementul formal. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi. Sartre şi a multor altora. mai mult sau mai puţin aprofundată. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică. răspundere juridică ş.intersubiectivitatea. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea. desigur. trebuie să admitem că dreptul reprezintă. a normelor şi instituţiilor juridice. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist. el a avut scăderea de a nu reţine. o culegere de practică judiciară sau o carte de literatură juridică. Asemenea categorii sunt: normă juridică. Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei. în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său. un element nou de suprastructură care are propria sa filosofie particulară. prin referiri la filosofie. tehnică juridică. filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod. Tocmai prin această notă filosofică. pe de altă parte. existenţa. O teorie generală a dreptului. Hegel. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare. izvor de drept. abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. oameni ai bisericii sau politicieni. la teoriile politice. a 13 . viaţa în comun. pe de o parte. în cursul activităţii sale juridice. instituţia juridică. întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc. şi ea o tentă filosofică. mai vechi sau mai moderni. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. văzută sub unghi filosofic. Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”. trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului. Această explorare are. Marx. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”. formulată de Hans Kelsen. cu problemele justiţiei sociale. ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept. Aşa cum subliniază Jean Dabin. sistem de drept. raport juridic. normativ. Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care. Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. pentru ştiinţa juridică. i-au putut influenţa pe jurişti. iar. în raport cu premizele sale filosofice.

dar nu corespondenţă perfectă. pe plan mondial sau într-o anumită ţară. 14 . dreptul administrativ. constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri. cu caracter istoric. dreptul muncii. istorico juridice sau de ramură. de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod. astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice. care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări. monografiilor. În ipoteza. lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică. articolelor ştiinţifice. istoria dreptului bulgar. în general.celorlalte discipline juridice. incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului. Ştiinţele juridice de ramură. inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de drept. dreptul penal. dreptul civil. dar cu un anumit grad de relativitate. Lucrările ştiinţifice. pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură. constituie ramura ştiinţei respective. concretă. dreptul familiei. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au acelaşi obiect de reglementare. ca ramură universală (existentă în toate ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale. în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală. dreptul agrar. format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului constituţional din ţara respectivă. tratatelor. Ştiinţele juridico-istorice. dreptul procesual penal. purtând. determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează. ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică. Aceste forme specifice. Din punct de vedere istoric. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Astfel întâlnim dreptul constituţional. există o strânsă legătură. Există o disciplină. în general: o legislaţie cu o problematică unitară. denumirea. sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal. istoria dreptului italian etc. tratatele.a. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. în mod cronologic. Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept. făcând-o recunoscută în doctrina juridică. ştiinţifică. dreptul procesual civil ş. manualele. pe plan mondial formată din totalitatea studiilor. sau dreptul constituţional naţional al fiecărei ţări. Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte. studiile de legătură şi despre normele de drept ce formează o anume ramură. fie pe anumite ramuri sau instituţii. următoarele: dreptul constituţional. monografiile. sunt. Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. Între aceste trei aspecte: ramură de drept. deosebite de alte grupuri de norme. dreptul financiar. în mod firesc. istoria dreptului românesc. În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi. ţării respective. dreptul poate fi studiat fie în general. în materie civilă sau penală.

Unele din acestea au o importanţă atât de mare încât viaţa juridică. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor. iar nu pe ramuri. criminalistica.Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului. cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe. În cele mai multe cazuri. statistica judiciară. cursurile. ca ramură a dreptului este o ramură unitară. cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă. în cadrul mai multor discipline didactice. dreptul procesual civil. Ca disciplină didactică însă. Acestea din urmă nu coincid perfect. manualele. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu: drept penal general şi drept penal special. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv.a. dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil. dreptul procesual penal ş. Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală. persoanele fizice şi juridice. La fel. De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază dreptul în ansamblul său. după cum s-a văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric. În acelaşi timp. formată din totalitatea normelor de drept civil în vigoare. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice. cu ajutorul lor. nu se poate lipsi de aportul lor.a. dreptul familiei. ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură unitară. pentru ca apoi. să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. nici cu ştiinţa dreptului civil. deci a unei ramuri de drept. cursurile. cele mai importante reglementări cu caracter normativ. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. succesiuni ş. contractele speciale. Există apoi. ajung la generalizări teoretice. Dreptul civil se predă. problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului. ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. ca sferă. psihologia judiciară. ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele organe jurisdicţionale. decât disciplina didactică. Ştiinţele juridice auxiliare. ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional. De exemplu: dreptul financiar. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. pornesc de la practică. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de 15 . manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în dezvoltarea ştiinţei dreptului. în învăţământul juridic universitar. În general tratatele. contabilitatea. ca sferă. . Aşa de pildă dreptul civil român. ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri. tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective. ca problematică.

elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui.4. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept 3. drept subiectiv. aceasta datorită complexităţii. drept procedural. Indiferent de varietatea răspunsurilor posibile la această întrebare. drept material. de fapt. Concepte şi termeni de reţinut       Definiţia dreptului. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale 4. drept pozitiv. explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”. respectiv. cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi inevitabile. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice? 2. a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere. drept obiectiv. importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale. a conduitei şi intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă. şi anume: explicarea etimologiei şi originii. a definiţiei dreptului. Ce este dreptul subiectiv? 16 . ale sensurilor şi accepţiunilor termenului „drept”) în limbajul juridic şi. Ce este dreptul obiectiv? 5. 1.

accesorii şi ajutătoare. instituţia de drept. d) principale. c) Ulpian.Teste de evaluare/autoevaluare 1. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe: a) teoretice. sistemul dreptului. 3. 17 . populaţia. istorice şi de ramură. practice şi complementare. c) istorice. social şi politic naţional şi internaţional. b) Mircea Djuvara. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian. etice şi speciale. b) teoretice. factorul uman. c) cadrul natural. Care sunt factorii de configurare a dreptului: a) norma juridicã. cadrul economic. ramura dreptului. puterea publică. 2. b) teritoriul.

Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului 2. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice. 11. I. 1999. I. Editura ALL. Editura Argonaut. Introducere 2. Craiovan. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă 2. 1994.4. Veronica Rebreanu. Editura “Actami”. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. Ceterchi.3.3. Cluj-Napoca. Introducere Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii. 18 . 2. 9. Mircea Djuvara. Bucureşti. Teoria generală a dreptului.Bibliografie obligatorie 6. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Teoria generală a dreptului. Bucureşti.2. 10. Elena-Mihaela Fodor. 2008.1.3. Gheorghe Boboş.1. Corina Buzdugan. Nicolae Popa.3. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice 2. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Conţinutul unităţii de învăţare 2. 7. Cluj-Napoca. Bucureşti. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale.2.1. Editura Argonaut. Introducere în teoria generală a dreptului. 8.2. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 2 Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice 2. Editura ALL. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează.3. 1998. 2003. Teoria generală a dreptului. Îndrumător pentru autoverificare 2.

Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite. Conţinutul unităţii de învăţare 2. ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii.1. Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere. Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .2. principii. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice. statornic în lucruri.definirea şi înţelegerea noţiunilor. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază. permanent. într-un context praxiologic determinat. noţiuni despre limbajul juridic. categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice timpul alocat este de 2 ore.3. cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată. reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători. ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: concepte. folosind 19 . 2. Conceptul surprinde ceea ce este comun. agentul cunoscător. apoi. categorii. În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi.3.

definiţia.3. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei. contemporani sau înaintaşi. Descripţia. generalizarea şi particularizarea. modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei. De exemplu. de regulă. el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi. denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. ci la un conţinut informaţional determinat. faptul că. descripţia. De exemplu. abstractizarea şi determinarea. noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”. De exemplu. analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor. în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile. este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare. De exemplu. diviziunea. de asemenea. clasificarea. dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor. Denumirea reprezintă. ce intervin în procesul cunoaşterii. ci este necesară descrierea însuşirilor lui. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice. ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii. definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat. în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase. De pildă. 2. criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii. din punct de vedere informaţional. pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului. la 20 . mai ales. în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea. folosind semnele lingvistice. de recomandare şi supletive. prin intermediul rostirii şi scrierii. Descripţia. este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul. o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe.2. într-un fel. constând din două clase complementare. Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc. clasificarea nu limitează numărul subclaselor. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic. prohibitive. normele de drept. Trebuie relevat. Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei.semnele lingvistice. spre deosebire de denumire. permisive. dar. Spre deosebire de diviziune. se clasifică în: norme onerative.

modul de orientare şi organizare a investigaţiei. Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea. decretele. de particularizare. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună. prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea). Dimpotrivă. 2. Dimpotrivă. De pildă. renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”. care este o consecinţă a abstractizării. unui concept.. dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm anumite note distinctive şi spunem. la o lărgire a extensiunii conceptului. respectiv cooperaţia agricolă. respectiv la o generalizare. de exemplu. o tendinţă de diversificare. cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei. Generalizarea este. Generalizarea şi particularizarea. fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice. care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice. deoarece latura metodologică.schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea. meşteşugărească şi de consum. ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură.) şi s-a ajuns. o consecinţă a abstractizării. un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării. restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări. Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice 21 . reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''. a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele juridice.3. deci.3. care include căile. pentru determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă ilicită”. calităţile autorului faptei etc. asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. Hotărârile Guvernului. iar pe de altă parte. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete. făcând abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social. Pe măsura abstractizării unui concept. dreptul cooperatist agricol. Teoria generală a dreptului. De exemplu. ci şi al uneia rapide. ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. “fapta ilicită care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”. modurile şi mijloacele de descoperire a adevărului despre obiectul cercetat. asistăm la două tendinţe: pe de o parte. sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. are şi un rol metodologic. valorile prejudiciate. a înlăturării treptate a unora dintre notele sale. Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut. care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului Teoria generală a dreptului. prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice. determinarea sa. şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”. particularizarea înseamnă adăugarea de noi note. pe această cale. Cu timpul. care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''.

Dimpotrivă. metoda şi scopul lor. ca ştiinţă despre ştiinţele juridice. Anita M. în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale. prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi 22 . unii autori au susţinut că filosofia dreptului. Aceste metode concrete sunt următoarele: A. cât şi necesitatea integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale. În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice. a folosirii metodelor matematice şi demografice. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică.posibilităţi integrative. Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice. autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”. prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline juridice. Astfel. are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului. cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare “luate în sensul de procedee. că aspectele amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau psihologia şi sociologia juridică. Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. mijloace. B. Printre problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete. a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză. Aceasta însă nu înseamnă. necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei. cum sunt: tipul de drept. Naschitz. Metoda logică poate fi definită ca o “totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice specifice. tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. Teoria generală a dreptului. după părerea lui. studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă. fiecare cu problematica. printre care şi metodologia juridică.a. are mai multe aspecte: normativ. aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului. În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. În acelaşi timp. Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. sociologic şi psihologic. esenţa dreptului. susţinea necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare. forma dreptului. Metoda istorică. funcţiile dreptului ş. mergând pe linia adâncirii specializării. necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului.

în condiţiile pe care i le impune. cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Experimentul ar fi “acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte. într-un cuvânt. faţă de cele ale limbii uzuale. printre care şi experimentul. obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă. D. al cercetărilor penale). corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional. interpretarea normelor juridice ş. a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte. cât şi experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice). în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate 23 . Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. iar activitatea de elaborare a dreptului. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective. soluţionarea concursului sau conflictelor de norme. Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit. modelându-le. tinde mereu la perfecţionarea acestora. “Cuvintele limbajului matematic sunt. cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. a logicii obiective a dezvoltării sociale”. Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat. având anumite limite. limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate”. constituirea sistemului de organe ale statului. fiind o observaţie provocată. regulile raţionamentului juridic. pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru. Metoda experimentală.dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne.a. cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”. Astfel. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definiţii legale. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale. În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii. ca şi în cazul metodei experimentale. C. Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale. metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice. considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă. sistematizarea normelor juridice. oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. Metode cantitative. S-a constatat însă că experimentul. ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită.

prin cifre şi simboluri matematice. ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor. o proporţie. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. E. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini. cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor. trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative. Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat. Cunoscând activităţile individuale. Uneori. Metode prospective. pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. deci. cât mai apropiate de intensitatea măsurată. putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. Pe de altă parte. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă. organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional.de reglementarea juridică. metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. Cu toate acestea. semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. o prefectură. O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. De asemenea. Dreptul apare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister. ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Normele de drept conţin în ele o măsură. o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. 24 . Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic. durata medie a realizării lor. Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon. metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. folosirea celor mai noi procedee şi tehnici.

Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului juridic? 7. Concepte şi termeni de reţinut     Cunoaştere ostensivă.metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării pe baza legilor raţionamentului corect) . de laborator. se creează posibilitatea extensiunii acelui concept.metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui concept.metoda comparaţiei (sau a comparatismului. Ce desemnează abstractizarea? 8.metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării sociologice) . metoda istorică. Metodele cantitative 25 .metode de analiză cantitative (calcul matematic.metode experimentale. Metode concrete: .) . evidenţa contabilă.metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din perspectivă tendenţială). Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 2 Metodele utilizate în studiu dreptului Metode generale: . generalizarea este rezultatul abstractizării) . Metoda experimentală.metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice) . Metoda logică. Cunoaştere discursivă.4. procesul de cunoaştele se bazează pe studiul comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente) . Caracteristicile metodei prospective 9.2. a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.) .metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi şi întreg. Întrebări de control şi teme de dezbatere 6. statistică. prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.

b) un silogism ipotetic. Metoda istorică are în vedere: a) limbajul juridic. c) cunoaştere afectivă. 6. d) cunoaştere discursivă. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul: a) cunoaştere ostensivă. Abstractizarea este : a) o comparaţie. c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică. b) cunoaştere directă. c) o operaţie logică. 26 . 5.Teste de evaluare/autoevaluare 4. b) realizarea dreptului.

5. Momcilo Luburici. Ed. nr. Teoria generală a dreptului.Bibliografie obligatorie 1. 1974. 2/ 1964. 9. Teoria generală a dreptului. Nicolae Popa. 12. Ion Craiovan. 6. 2004. Introducere 3. în “Studii şi cercetări juridice”.3. 14. Lecţii de filozofie juridică. 15. 1998. Bucureşti. Oscar Print. Giorgio del Vecchio. Drept privat roman. Paris 2004. Paris. Teoria generală a dreptului. Ed. Friedmann. 2005. Bucureşti. Vladimir Hanga. W. Ed. Editura Dalloz. Editura Europa Nova. Actami. Mazilu Dumitru. Théorie générale du droit. Mihai Bădescu. Problema constantelor dreptului. Bucureşti.1. Bucureşti. Radomir Lukic. 1979. Ed. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3. Théorie générale du droit. Dalloz. 4. 2. Teoria generală a dreptului. 1965.3. 10. Paris. 2005.2. I. nr. Ed. Editura Universul Juridic.3. Editura Universul Juridic.3. Théorie générale du droit. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 7. Mircea Djuvara. Bucureşti. Paris. 1999. Unitatea de învăţare 3 Enciclopedia şi filosofia dreptului 3. 8. Traian Ionaşcu. Enciclopedia şi filozofia dreptului 3. Metodologie Juridică. Théorie de l'état et du droit. vol. Permanenţele juridice 3. 13. Conţinutul unităţii de învăţare 3. Jean Louis Bergel. Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii fenomenului juridic. în “Studii şi cercetări juridice”. Popescu Sofia. Bucureşti. Bucureşti. Eugen Barasch.2. Didactică şi Pedagogică. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Dragoş Iliescu. Editura All-Beck Bucureşti.3. 3. Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. 11. 1978. Însemnătatea enciclopediei juridice 27 . Jean Dabin.1. 1930. Teoria generală a dreptului. 1969. Iliescu Dragoş.2/1975.

Mircea Djuvara. Eugeniu Sperantia şi alţii. Dissescu. în secolul al XVII-lea. G. căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui. Dan Ciobanu şi alţii. Vallimărescu. teoria generală a dreptului. drept general sau elemente de drept. introducere în drept.3. care publica lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie juridică apare mult mai târziu. doctrinari şi jurişti precum: Constantin C. Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi cercetători ai fenomenului juridic. precum Andrei Rădulescu (“Tratat de istoria dreptului român”). strângându-se rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. S. “enciclopedia juridică este înainte de toate un studiu preliminar. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis. de exemplu din ramura 28 . eminent jurist român cu recunoaştere europeană în anii ’30 ai secolului XX. George Plastara. sub care s-a configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a dreptului. admitea că enciclopedia studiază permanenţele juridice. ea distinge astfel drumul de celelalte discipline ştiinţifice”. Încă din secolul al XVIII lea s-a formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie. El are înţelesul unei cunoaşteri în cerc. Longinescu. care cuprind toate cunoştinţele dintr-o anumită ramură. Sofia Popescu. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în orice relaţie juridică (idea de obligaţie. Mircea Djuvara. Gheorghe Boboş. Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. După părerea sa. de orientare. Nicolae Popa. Ioan Craiovean. adică ceea ce este constant în orice relaţie juridică. Introducere Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. Astăzi există enciclopedii sub forma de dicţionare voluminoase.1. a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă. specialist cu o solidă formaţie filozofică neo-kantiană. materială sau formală. de subiect de drept. O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri. enciclopedia dreptului a fost studiată de la începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni. Al. Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi. Mironescu şi alţii. obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice. În România. de sancţiune juridică).

în cursurile prof. 29 . în 1816 Ion Voda Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor. a filosofiei juridice. Dissescu. În Ţara Românească. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice. Djuvara. 4. Acesta considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că "ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs. primul curs a fost intitulat Introducere în studiul dreptului şi ţinut de prof. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe juridice Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice enciclopediei juridice i) .juridică. TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. însă preocupări despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au existat încă din Antichitate. considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Aceste preocupări fac obiectul istoriei gândirii juridice. Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea. M. În 1275. C. Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. La Iaşi. umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor.definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului este de 2 ore. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris. Vallimărescu.2. Al. Eugeniu Sperantia. în general." 3.

Astfel. Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de ştiinţă juridică sau filosofică. Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală. Conţinutul unităţii de învăţare 3. dreptate în înţeles preponderent etic. 2) dreptul ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural). Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa juridică. pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii despre drept”. încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (17641844). s-a folosit de acest termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv. precursorul Şcolii istorice a dreptului1. juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului. spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare.1. oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat. dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale. Este o abordare metateoretică. Hegel distinge astfel câteva semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept). în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon. Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate. a căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX. Astfel. 3) dreptul ca lege (drept pozitiv).3.3. În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”. 30 . şi anume: 1. G. cu ascendente în concepţiile lui Hugo şi Hegel.W. Enciclopedia şi filozofia dreptului Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie.F. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept” conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea semnificaţiilor noţiunii de drept. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea sa. În antichitatea romană şi în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă a unei tematici mai generale. începuturile teoretizării dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei.3. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului – având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice.

cu valoare de universalitate. ele având nu atât valoare euristică (metodologică). Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea. Astfel. cum procedează ştiinţele dreptului. cât 31 . adică la nivelul acestei existenţe determinate a dreptului. Teoria generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit dreptului. prin natura lor. concepte. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. Stiinţele juridice speciale. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice. in momentele istorice diferite. a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contextele social-culturale. din perspectiva Teoriei generale a dreptului.iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului. ce este comun. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent juridică. În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste discipline. 3. adică din punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. reflectarea. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” în drept. acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică. abstractizarea şi generalizarea se realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele de maximă generalitate. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte. abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a domeniului juridic. 2. ci prin opera de sinteză pe care o face. în opoziţie cu „ceea ce este”. filosofia dreptului deseori a fost confundată. opunând astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. şi anume: 1.2. ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social. pe baza jurisprudenţei. definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată. 3. se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este). ce ţine strict de el. iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută. geneza şi evoluţia sa în ansamblu. în spaţiul dreptului. la început cu teoria dreptului natural. filosofia dreptului oferă în mod direct. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea. nemijlocit concluzii. fără a-i pune în discuţie temeiurile. Încă din momentul dobândirii autonomiei sale.

dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială căreia i se aplică. echitabil 2. Mai trebuie să existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică la nimic. într-o societate organizată. morale. care subzistă în mod necesar oriunde. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme juridice – ştiinţa dreptului 4. corect. nu are nici un sens. dacă este necesar. Edmond Picard.mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic. Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale: 1. Dar aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv. Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un cunoscut jurisconsult belgian. Dreptul. ceea ce face ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu trebuie nici neglijate. dar nici extrapolate. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează.în sens filosofic. dreptul reprezintă ideea de just. Aşadar. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor.2.3. religioase etc. împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice. determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei. facultate. Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor 32 . considera Djuvara este o ştiinţă socială. Astfel obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia permanenţele juridice. forme şi mijloace cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor sociale dintre oameni. 3. oferind dreptului aparatul noţional de bază. privit ca element unitar şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. Sociologia juridica.Permanenţele juridice Mircea Djuvara defineşte dreptul. Astfel elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce numim permanenţele juridice. Însă există în relaţia juridică ceva. conform cu normele sociale şi putând apela la nevoie. cât şi de diferenţiere. Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică. profesor la Universitatea din Bruxelles. dreptul în accepţiunea de prerogativă. între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului există atât elemente de identitate. Psihologia juridica etc. de constrângerea publică – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului 3.) reprezintă modalitati. Dreptul. putere a individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o anume conduită. Întrucât se recunoaşte existenţa unei obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice. raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată. Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica.

este enciclopedie formală. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 3 Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a cunoscut. care sunt elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta. trebuind să se descopere aşadar.3. Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică. fenomenul dreptului se distinge de celelalte fenomene. Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul fenomene. 3. El poate fi găsit în permanenţele juridice. nu ar putea să existe această idee a justiţiei.3.. 3. să caute să vadă în ce constă ea. justiţie. Prin elementele sale formale şi permanente. pentru interesele nejustificate nu. Djuvara ne face să înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de celelalte realităţi. îndeosebi la universitate. este un simplu cuvânt fără înţeles şi deci fără niciun substract ştiinţific. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă. şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului. Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice. Însemnătatea enciclopediei juridice Enciclopedia dreptului susţine M. în trecut. aşa cum o studiem. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum este fenomenul chimic fizic biologic etc. Caracteristicile şi necesitatea disciplinei 33 . care este elementar acesta caracteristic. fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene. Dacă dreptul nu ar avea ceva specific. Este ideea care stă ca un fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti. dacă nu ar exista un obiect distinct al enciclopediei juridice.4. în timp. Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de aceea putem spune că enciclopedia. introducere în drept. atunci ceea ce numim noi dreptate. se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului. drept general sau elemente de drept. este adânc ancorată în sufletele noastre încât noi îi subordonăm totul. astfel enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le studiază dreptul. Dacă această realitate nu ar exista.permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele dreptului”. Această idee de dreptate.

Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei filosofii a dreptului. lacunele legislative. clasificarea şi sensurile dreptului. pe calea interpretării. înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a dreptului". are ca obiect să determine ce este dreptul. Teoria generală a dreptului este tocmai acea construcţie intelectuală. tehnicii şi practicii dreptului. de orientare. Fiind un studiu de ansamblu. De asemenea. există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte. a întregului sau. pe care. Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar. deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură. Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului Se pune întrebarea.  Permanenţe juridice. Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune diferitelor ramuri de drept. Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului. sintetice. între cele generale şi cele speciale etc. înainte de toate. Concepte şi termeni de reţinut  Enciclopedie juridică.  Ameliorarea metodologiei. fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii.  Filosofia dreptului Întrebări de control şi teme de dezbatere 34 . fie că ştie. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări. orice jurist o are şi o practică. de altfel. E. În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative. Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:  Explicarea părţilor constitutive ale dreptului. raţiunea de a fi a dreptului. M. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două. precum şi să umple. ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între normele vechi şi cele noi. Acelaşi autor consideră că Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia dreptului. a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. izvoarele şi principiile sale generale. a tehnicii legislative.M. originea şi evoluţia istorică a dreptului. un studiu preliminar. În epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin". deoarele memoria umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept. istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept. ci doar în una de sinteză. ca orice ştiinţă juridică. norma juridică şi instituţiile juridice. principiile ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă. pe măsură ce acestea intervin. reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante. deşi conexe? Răspunsurile diferă. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este. a noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică. fie că nu-şi dă seama de ea. metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării dreptului.

9. Ce desemnează permanenţele juridice? 12. b) Miguel de Unamuno. Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice? 11. b) studiul vieţii sociale. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui: a) Justinian.10. c) Mircea Djuvara. c) cunoaştere în cerc. c) Duvantis. b) Hegel. Enciclopedia juridică este: a) ramură a ştiinţei dreptului. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca: a) Christian Tomasius. 8. Obiectul filosofiei dreptului Teste de evaluare/autoevaluare 7. 35 .

Teoria generală a dreptului. 1994. 15. Consideraţii generale. I. Editura ALL. 13. Îndrumător pentru autoverificare 4.1.3.3. Corina Buzdugan. 16.2. Craiovan. Veronica Rebreanu. Bucureşti. Introducere în teoria generală a dreptului. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca. 2003.3. Mircea Djuvara.3. 14. Elena-Mihaela Fodor. Teoria generală a dreptului. Clasificarea normelor sociale 4.2. 1998. Introducere Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. Introducere 4. I.1. Cluj-Napoca. Bucureşti.4.1. Editura “Actami”. în forme şi modalităţi 36 . Conţinutul unităţii de învăţare 4. Editura ALL. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 4. 1999. 17. Editura Argonaut. Gheorghe Boboş. Ceterchi.Bibliografie obligatorie 12. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 4 Dreptul în sistemul normelor sociale 4. Ordinea socială şi normele sociale 4. 2008. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4. Nicolae Popa. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Bucureşti.3. Editura Argonaut.

figura centrală este omul. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social.1. Astfel. Ordinea socială şi normele 37 .definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale: este de 2 ore. 2. 4. sau să se abţină de la a face ceva. să nu facă ceva. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. pe care să o respecte.diferite. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 1. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor sociale Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice sistemului normativ social) . iar în acest context de structuri. 4.3. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. să le impună o variantă de conduită. Conţinutul unităţii de învăţare 4. Consideraţii generale.3. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale.2.

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. iar altele interzise. relaţiile sociale sunt extreme de complexe. la serviciu. iar în acest context de structuri. reglarea prin norme a conduitei. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. norma socială. sau să se abţină de la a face ceva. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune: A) În primul rând.sociale Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi norme care impun anumite comportamente. creşte şi se diversifică sistemul normelor sociale. în cadrul acestor acţiuni. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. etc. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate lipsi de ele. care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau de perspectivă. la şcoală. figura centrală este omul. să le impună o variantă de conduită. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva. pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. ceea ce conferă dinamica vieţii sociale. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. De aceea. Normele sociale sunt foarte variate. fiind de ne închipuit o societate fără norme de comportare. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. Ele fixează. pe stradă. pe care să o respecte. Acţiunea umană impune normarea. Astfel. 38 . Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. altele care sunt permise. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. rolul acestora şi mai ales a celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană. D) facilitează continuitatea vieţii sociale. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. în forme şi modalităţi diferite. Din punct de vedere sociologic. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor. să nu facă ceva.

etc. cum ar fii cele dintr-o societate cu caracter economic. norme ale unor organizaţii sociale etc. O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale. norme morale) şi norme elaborate în mod organizat de către un organism social (norme juridice. politic. reflectă condiţiile social-economice ale epocii. norme tehnice. Din potrivă. sancţiunea. reguli deontologice şi reguli tehnice propriu zise. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată. după gradul de generalitate: norme generale. politice.C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. intime sau colective. juridică etc. există o strânsa legătura între diferitele categorii de normelor sociale. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale.Lukic. după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate. etc. spontană (obiceiuri. normele dreptului internaţional) şi norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate. particulare (specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale). oprobiu public). după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau tacite). 4. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. norme sportive. norme religioase. spontane sau organizate. În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a normelor de către R. morală.2.). după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut). ştiinţifice. sfera de cuprindere. politică. etc. tehnice economice. Clasificarea normelor sociale În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai multe clasificării a normelor sociale. norme juridice. care ar cuprinde următoarele categorii: potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate socială: norme general umane. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. cum ar fii obiectul.).3. reguli de convieţuire socială. autorul. Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar 39 . pornind de la criterii diferite. Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa anarhică a acestora. Au fost distinse astfel: după domeniul de activitate: norme profesionale. norme politice.

4. De aceea. norma socială. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. morală. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Ele fixează. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. etc. în c adrul acestor acţiuni. de convieţuire socială. obişnuieşti. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. juridică etc.4. norme politice. altele care sunt permise. iar altele interzise. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. norme sportive. tehnice. reflectă condiţiile social-economice ale epocii.corelaţia normelor juridice cu normele morale. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4 Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. Normele sociale sunt foarte variate. norme religioase. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. Din punct de vedere sociologic. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. norme tehnice. D) facilită continuitatea vieţii sociale. politică. A) În primul rând. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. deontologice şi cu normele organizaţiilor ne statale. Concepte şi termeni de reţinut  norma socială  norma morală  ordine socială Întrebări de control şi teme de dezbatere 40 . B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. norme juridice.

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale? 14. Ce se înţelege prin ordine socială? 15. Cum se clasifică normele sociale?

Teste de evaluare/autoevaluare A) 10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: a) ţine sub control operativitatea indivizilor; b) influenţa sistemul electoral; c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii. 11. Fac parte din sistemul normelor sociale: a) conduitele antisociale; b) decretele-legi; c) normele morale. 12. Norma socială este: a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate; b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii; c) o modalitate de lucru in echipă.

41

Bibliografie obligatorie 18. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008; 19. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1999; 20. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003; 21. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998; 22. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994; 23. Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Unitatea de învăţare 5 Evoluţia istorică a sistemului de drept 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept 5.3.2. Ramurile de drept 5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

42

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune). În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice. Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu. În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

43

El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. ci pe materii. Se profilează şi anumite discipline didactice. în ţări ca: Franţa. la rândul ei. în orânduirea burgheză. În ştiinţa dreptului. a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. în sensul în care le cunoaştem astăzi. nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900. cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional. civil şi altele.O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman. precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic. În orânduirea feudală. financiar. Spinoza. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. cea de ramură a ştiinţei dreptului. În universităţi. administrativ. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat.a. Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. comercial agrar ş. Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal. care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman. Jean Jacques Rousseau ş. drept administrativ. în drept public şi privat. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică. Germania ş. comercial. 44 . Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri.a. fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. Italia. Cu timpul. şi ea. o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui. iar cel privat în drept civil. De exemplu. strâns legată de aceasta. Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman. în general în jurul şi pe profilul codurilor. glosele. cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie. sunt o mărturie în acest sens. predarea dreptului tinde şi ea la specializare. Astfel. dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui. penal şi altele. însă. a început să se divizeze şi el în drept constituţional. cât şi în prezentarea lor”. Lucrările lui Montesquieu. Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei. industrial. John Locke.a. ce se dezvoltă. atât în structura instituţiilor. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în receptarea şi în studiul dreptului roman. Hugo Grotius. începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi. dreptul public. Au apărut o serie de alte coduri: penal.

definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de drept timpul alocat este de 2 ore. fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. ce condiţionează 45 .Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări aprofundând una sau alta dintre problemele juridice. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .3. rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului. urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice. fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului.3. abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor.2.1. Conţinutul unităţii de învăţare 5. în cursurile lor. 4. Cel mult profesorii universitari. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. Unitatea şi diversitatea normelor de drept Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor. 5. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a societăţii respective. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului. 5.

independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei. să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare. El apare odată cu tipul de drept respectiv. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet separate. a fi obiectul reglementării juridice. În cadrul acestei unităţi a dreptului. 5. Ramurile dreptului Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat. concordanţa normelor juridice şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea respectivă.este socotit. înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte” sau cu particularităţi proprii. Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită. întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice. totodată.principiile de drept. Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. după diferite criterii. iar principiile pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi.2. Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice. la o justă aplicare a dreptului. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în diferite izvoare. privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul juridic universitar. altora de drept civil. să descopere şi să completeze anumite lacune. în acelaşi timp. în grupe distincte. ruptă de ansamblul celorlalte norme. am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre ele. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente .ramuri de drept şi instituţii juridice. sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept respectiv.? Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului .3. cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept. se spune că relaţiile 46 . cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. De ce anumitor norme de drept le spunem că sunt norme de drept penal. Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului. de drept administrativ sau constituţional etc. Pe baza celor arătate mai sus. după cum s-a văzut. atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice. oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică. legătura internă.aşa cum este el conceput în mod convenţional acum . Toate normele juridice apar ca o unitate. Astfel. normele juridice se repartizează. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie.

lucrurile nu stau întotdeauna aşa. constituie obiectul de reglementare a dreptului administrativ ş. relaţiile dintre organele administrative de stat. Este cazul ramurii dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Şi totuşi. relaţii între stat şi cetăţeni ş. care ulterior au primit o reglementare juridică. şi o reglementare juridică. Specificul relaţiilor de familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de drept distinctă. abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic. Adică. acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării juridice. în acelaşi timp. Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent. 47 . ramură de drept ea este cea mai tânără. relaţii de muncă. strâns legate de acestea. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale.a. de pildă. ci şi între organele administraţiei de stat. în Codul legilor lui Manu etc.criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri .nu este elucidat nici din alt punct de vedere. prin apariţia unor coduri. sau cetăţeni. şi în anumite împrejurări. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ. Cu toate acestea. ci relaţiile care formează obiectul ramurii respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice. calitatea subiecţilor ş. relaţii dintre sexe.şi unii autori îl prezintă ca atare în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. relaţiile dintre sexe.) Dar obiectul reglementării juridice .a. constituie obiectul de reglementare a dreptului civil. norme juridice care să se refere la familie au existat din cele mai vechi timpuri. există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”. Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi. care reclamă.patrimoniale şi cele nepatrimoniale. din anumite considerente. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi edificatoare. De pildă. ca. În cazul altor ramuri de drept. precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii. juridice este un criteriu obiectiv . Cu toate acestea. ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective. există nu numai între cetăţeni. cu un specific distinct. Evident. se presupune că există o altă specificitate decât cea juridică. decât foarte târziu.a. “distincte”. recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare.. se ştie că relaţiile patrimoniale . care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept. organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale. iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale preexistente.care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil. relaţii dintre părinţi şi copii. deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea dreptului roman s-au scurs aproape două milenii).

e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă. asigurările sociale. cât şi la disciplinele didactice respective. raţională şi completă a terenurilor. c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea. normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat. ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. Dacă în feudalism. a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. ne gândim. 48 . categoriile de organe ale statului. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat. cetăţenie. precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic universitar. activitate îndeplinită de organele administrative. morală. asigurările sociale de stat. creditul. ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept. La rândul lor.a. ca rezultat al apariţiei unor coduri. Astfel. În general. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. fără să mai facem alte precizări. la ramura de drept respectivă. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. la ramura ştiinţei dreptului. aceste trei aspecte formând un tot unitar. ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a dreptului. dreptul era studiat în ansamblul lui. se poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză. repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului.Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim “ramuri de drept”. Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept. sau “drept constituţional”. finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă. concepută ca o totalitate de norme penale. când spunem “drept civil”. d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor. sau “drept penal”. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc. mai întâi. aşa cum îl concepem noi astăzi. b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat.. Bineînţeles. cu organizarea şi evidenţa funciară. civile etc. precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă. disciplina muncii. timpul de lucru şi timpul de odihnă. protecţia muncii şi tehnica securităţii ş. aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei dreptului. filozofie. tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie. ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia.

dreptul muncii. dar care sunt legate de cele patrimoniale. precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. drept procesual civil. drept penal. drept civil. prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâiet ate de autoritatea legiuitoare. Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale. pârât. şi persoanele fizice. drept administrativ. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei. relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei. precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. Concepte şi termeni de reţinut 49 . instituţia juridică 3. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate. dreptul mediului. pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. dreptul familiei.4. precum şi între cetăţeni ca părţi în proces . i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni. j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire. pentru descoperirea infracţiunilor. privit ca ansamblu al normelor juridice. Componentele structurale ale dreptului ca sistem: 1. pe de altă parte.f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice. g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile. drept comercial etc. relaţiile dintre părinţi şi copii. 5. contracte. ramura de drept Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional. a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale. este un sistem organizabil din afara sa. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii. tribunale) şi cetăţeni. h) Dreptul familiei.reclamant. drept procesual penal. relaţiile născute din adopţie etc. drept financiar. între organizaţiile economice. pe de o parte. precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 5 Sistemul dreptului. succesiuni etc. norma juridică 2.

4. c) arestul la domiciliu. 3. Ce este instituţia juridică ? Teste de evaluare/autoevaluare 13. b) sistematizarea actelor normative. Sistemul dreptului. c) sistem al dreptului. 50 . Sistemul dreptului  Instituţia juridică  Ramura de drept Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Sunt instituţii juridice: a) regimul politic. Structura juridică internă a dreptului este numită: a) sistematizare legislativă. b) principiile deontologice. 14. În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice? 2. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept.

Djuvara. D. Îndrumător pentru autoverificare 51 . Structura sistemului de drept este determinată de: a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale. Pour une nouvelle approche du droit économique. Grosso. J. Le droit économique. Diritto romano e diritto dell economia. Turner. 1966. c) de forma de proprietate dominantă într-o societate Bibliografie obligatorie 1. 2005.2. Jaquemin. vol. Guy. Contribuţii la definirea dreptului economic. Contribution é l’etude de la notion de droit économique. 9. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.3. 5. Dreptul internaţional public 6. Bruxelles. Presses Universitaires de France. 1967. Introducere 6. Ryn. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6. Editura Oscar Print.. 1967. 1999. nr. Luburici Momcilo. 1958. Unitatea de învăţare 6 Dreptul intern şi dreptul internaţional 6.. Droit commercial ou droit économique.. în “La revue nouvelle”. b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate. în “Revue du Marché commun”. I. 3. Jaquemin. Paris. Craiova.15. 8. Bucureşti. Antitrust policy. 1930. 4. 2. An economic and legal analysis. vol. van. 6. Teoria generală a dreptului.2. 1954. Editura Sibila.1. în “Il diritto dell Economia”.1. A. Principes de droit commercial.3. Teoria generală a dreptului. 6. Dreptul internaţional privat 6. Socec. Craiovan Ion. 1954. Schrans. Dalloz. 10.4.. C. Mircea. Kaysen. 7. 11. 1970.3. Conţinutul unităţii de învăţare 6. Alexis. I. Bucureşti.. Teoria generală a dreptului. octobre.

pe când dreptul intern este creat .1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5. Introducere În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional.6.3. 6. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul international: concepte. Dreptul internaţional public. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si internaţional public si privat. cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. privind dreptul intern si dreptul international Utilizarea corectă a termenilor Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.în mod 52 . principii.2.1. 6. Conţinutul unităţii de învăţare 6. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . în relaţiile lor reciproce.după cum am văzut . Dreptul intern şi dreptul internaţional timpul alocat este de 2 ore. noţiuni.3. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi.definirea şi înţelegerea noţiunilor. 6. categorii.

Dreptul internaţional privat. O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme.3. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. Datorită acestei particularităţi. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. care sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional. cele două sisteme se întrepătrund. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului. cum sunt: culturale.2. cu obiect de reglementare. precum şi cu problemele procedurii civile. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice.a. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. cât şi în ordinea internă a statelor. Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. cu monopolul de stat al comerţului exterior.unilateral de către un singur stat. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor. atât în ordinea internaţională. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. izvoare şi metode diferite. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. însă. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. de asemenea. Ele se ocupă. Prin 53 . în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. turistice ş. dar. Deşi diferite. 6. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte. administrative etc. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. prin intermediul statelor. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. şi care veghează la aplicarea lor. În dreptul intern. tehnico-ştiinţifice. subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. respectiv statele. cât şi ale normelor de drept intern. Astfel. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”.

procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate etc. pe mare şi fluviale. Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului. Pornindu-se de la ideea că dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale societăţii internaţionale. extrădarea etc. cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor. şi o serie dereglementări specifice privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională. însă. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern se pune. statelor le revine obligaţia de a-şi adapta propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional. Asemenea reglementări. recidiva. acţiunea penală.admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii. vinovăţia. terorismul şi alte infracţiuni internaţionale. de asemenea. unele noţiuni de drept material şi procedural din dreptul intern. a normelor de drept internaţional. asistenţa judiciară. combaterea poluării. şi în sens invers. Cu titlu de exemplu. în special a celor mai elaborate şi mai avansate dintr-un domeniu sau altul. tentativa.acceptarea de către stat. mijloacele de probă. se referă la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe.convenţiile 54 . teritorială şi după calitatea persoanei a instanţelor de judecată. dreptul internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare: . transporturile internaţionale pe uscat. statutul juridic al străinilor. Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor. garanţiile procesuale. dreptul internaţional exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor concepte şi reglementări de drept intern. acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia sa. precum şi în statutele tribunalelor internaţionale penale. . În dreptul intern al statelor există. traficul aerian. existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a dreptului intern. executarea hotărârilor. participaţiunea. competenţa materială. pe baza liberului acord de voinţă. adesea cu caracter constituţional. probleme privind cetăţenia. răspunderea. cum ar fi infracţiunea. care constituie concepteale dreptului intern sunt preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. judecata şi căile de atac. care îi împrumută sub aspect conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale. constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării acestuia. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor.

prin convenţiile de reprimare a unor infracţiuni internaţionale. care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel. pentru încălcările prevederilor acestora. Asupra acestor teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul. statelor sau altor entităţi asimilate acestora. statele îşi asumă obligaţia de a pune de acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie. însă. datorită necesităţii de adaptare la cealaltă ordine juridică. superioară ordinilor juridice interne. Primatul dreptului internaţional este susţinut îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. la genocid. cu domenii diferite de aplicare. . mai mult sau mai puţin. atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional. Pornind de la concepţiile dreptului natural.). căci se adresează altor categorii de subiecte de drept. inclusiv dacă şi care din aceste sisteme are. formată din dreptul intern şi dreptul internaţional. cu o existenţă paralelă. urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi schimbă valoarea. după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional. inclusiv penale. Problema prevalenţei Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional problemar aporturilor dintre ele. conţinutul. inspirată din concepţiile filozofice ale lui Hegel. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul 55 . dreptul internaţional aflându-se în vârful piramidei. normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern. Adepţii acestei doctrine au opinii diferite. rupte între ele. care nu se influenţea zăreciproc. aflate într-o strictă ierarhie.referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul intern reglementări şi sancţiuni.soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne şi cele internaţionale. adepţii acestei şcoli juridice susţin existenţa unei ordini universale. dreptul având astfel o structură unitară. mergând până la negarea dreptului internaţional. eventual. având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi. Problema are şi incidenţe practice. afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme distincte. compusă din norme obligatorii. unii susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii primatul dreptului intern. Primatul dreptului intern este susţinut în general de şcoala funcţionalismului juridic. întrucât aparţine unei noi ordini juridice. destinatarii tarii. acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii universale. prevalenţă asupra celuilalt. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât trimiteri. ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu altele. Potrivit acestei doctrine. indiferent dacă acestea se adresează indivizilor. la traficul de stupefiante etc.modalităţile concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea juridică internă. şi. cel puţin sub două aspecte: . Doctrina dualistă. Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă. . b) Doctrina monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice.

raporturile dintre state fiind esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept. modul de elaborare a normelor. Dreptul internaţional. vizând asigurarea ordinii constituţionale. însă. de intercondiţionare dialectică. raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. internă. a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. ca având un caracter de coordonare între state suverane. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul naţional. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. de aceea. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. susţinând că normele dreptului internaţional practic nu există. Dreptul contemporan evidenţiază. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. Normele de drept internaţional sunt create de către state. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. Spre deosebire de dreptul intern. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. În realitate. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. 56 . Dreptul internaţional apare. exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. a acelui stat.internaţional ca o derivaţie a dreptului intern. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. cu unele prevalenţe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de reglementare. creşterea rolului dreptului internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor şi popoarelor. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.

a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul coexistenţei. iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare. de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral. b)Modul de elaborare a normelor juridice În dreptul intern edictarea normelor juridice. ca având un caracter de coordonare între state suverane. şi persoanele juridice înregistrate în statul respectiv. prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi importante. modul de elaborare a normelor. Acestea sunt entităţile care îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptatede ele însele. al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. c) Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice. În dreptul intern subiectele raportului juridic. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în ordinea juridică. vizând asigurarea ordinii constituţionale. În orice sistem constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament. Normele de drept internaţional sunt create de către state. internă. funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului respectiv. Dreptul internaţional. pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de legiferare. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările internaţionale. Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioare destinatarilor lor. c)Subiectele de drept În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele suverane şi egale. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de reglementare. subiectele de drept şi sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice. dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. 57 . Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri substanţiale. de aceea. deşi strâns legat de dreptul intern al statelor. a legilor şi a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. Spre deosebire de dreptul intern. cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state.în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. Dreptul internaţional apare. în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. a acelui stat.

În dreptul internaţional nu există. să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). procedura în faţa lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate. dar oricare dintre aceste organe sau structuri. de asemenea. juridică civilă sau penalăă ori de natură morală. sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. autorităţiale administraţiei publice (guvern. ci şi unor ramuri de drept intern. nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. În general. aceasta nu este specific numai normelor dreptului internaţional. cum ar fi dreptul constituţional. poliţie. pentru suveranitatea şi independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională. dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni. după cum se va vedea. statele fiind obligate de dreptul internaţional. iar competenţa acestora este de regulă facultativă. aşa cum există în cadrul statelor. şi folosirea forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială pentru existenţa însăşi a statelor. d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice În ordinea juridică internaţională nu există. 58 . sancţiunea nefiind un element esenţial pentru existenţa şi aplicarea dreptului. De regulă. însă. organismele jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional. implicând. prin funcţiunile şi modul lor de alcătuire. prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii internaţionale sau altor structuri special constituite unele competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate. nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor. un sistem structurat de instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate. de natură politică. Cât priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu prevăd şi sancţiuni. De altfel. a căror paletă este destul de diversificată. aplicarea normelor de drept internaţional se face de către organele specializate ale statelor. în caz extrem. ministere. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern. În anumite domenii.) care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor.deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice. armată etc. în general. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. cu caracter de principiu.

În dreptul intern. tehnico-ştiinţifice. cum sunt: culturale. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. respectiv ele ies din sfera dreptului intern. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi. care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv. Astfel. atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. dar.4. Dreptul internaţional privat. respectiv statele. cu monopolul de stat al comerţului exterior. Datorită acestei particularităţi.  Definiţia dreptului internaţional privat. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state. 59 . Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor. Concepte şi termeni de reţinut  Definiţia dreptului internaţional public. Ele se ocupă. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat A. cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor.în mod unilateral de către un singur stat. turistice ş. respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale. să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie situat deasupra statelor. şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat. aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional. pe când dreptul intern este creat . O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme. legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional. organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. B. în relaţiile lor reciproce. administrative etc. uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”. precum şi cu problemele procedurii civile.6. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului.după cum am văzut . subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor. mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie. de asemenea. aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti. Dreptul internaţional public. pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional. în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat.a.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 5. c) Dreptului international privat. 16.caracteristici 6. Ce este dreptul internaţional public? 7. Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate se realizează în materia: a) Dreptului constituţional. 60 . Dreptul intern . b) de către marile puteri ale lumii. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică: a) de către state în mod individual sau colectiv. b) Dreptului administrativ. 17. Ce este dreptul internaţional privat? Teste de evaluare/autoevaluare . c) nu există constrângere în dreptul internaţional.

4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială 7. Teoria generală a dreptului. reglarea prin norme a 61 .4. Corelaţia normelor juridice cu normele morale 7. Corina Buzdugan. 27. 2003. 1998. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) 7. 1994.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice 7. 29. Bucureşti. Editura Argonaut. Introducere Acţiunea umană impune normarea. Cluj-Napoca.3.2. Mircea Djuvara. I. Bucureşti. Bucureşti.1.3. Nicolae Popa. Veronica Rebreanu.3. Editura ALL.3.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice 7. Ceterchi. Cluj-Napoca. Editura ALL. Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Elena-Mihaela Fodor. 2008. Îndrumător pentru autoverificare 7.1. Introducere în teoria generală a dreptului. Editura “Actami”. Teoria generală a dreptului. 25. I. Introducere 7.1. 1999. 28. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 7 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. 26.3. Teoria generală a dreptului.3. Conţinutul unităţii de învăţare 7.Bibliografie obligatorie 24. Editura Argonaut. Gheorghe Boboş. Craiovan.

A) În primul rând. altele care sunt permise. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. norme sportive. în cadrul acestor acţiuni. norme religioase. De aceea. 8.conduitei. principii. D) facilită continuitatea vieţii sociale. morală. Ele fixează. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.2. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. noţiuni. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. Din punct de vedere sociologic. etc. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 62 . C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. norma socială. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. norme politice. iar altele interzise. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. la serviciu. juridică etc. norme tehnice. etc. la şcoală. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice cu alte norme sociale. categorii. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. politică. norme juridice. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. Normele sociale sunt foarte variate. pe stradă. 7. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune sistemul normelor sociale: concepte. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale.

3. orgoliu. respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile. ipocrizie etc. minciuna. pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. egoism.3. milă. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată dealungul timpului. izolare socială.De altfel. de morală.1. Amoralitatea este o stare neutral şi intermediară. răutate. în literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit întotdeauna că o protolegislatie socială”. la graniţe dintre moralitate şi imoralitate. Corelaţia normelor juridice cu normele morale Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte. Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi sociale: justiţie. sinceritate. în mare măsură. Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ura. Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale. Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine au rău. dispreţ. însemnând individualism. reguli privitoare la bine şi la rău. Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive. calitate generozitate. la corect incorect. indiferenţă. 7. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii. altruism. din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. iubire. perfidie. respectul faţă de ceilalţi. just injust. care există. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore. Conţinutul unităţii de învăţare Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 7. prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă. se impun conştiinţei ca absolut valabile 63 .noţiunilor specifice disciplinei) . devotament.definirea şi înţelegerea sistemului normativ social Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.

înainte de toate. Rousseau şi Montesquieu. Ea reface echilibrul dintre momentele descriptiv. Bentham nu ignoră ceea ce istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii comunităţii umane: binele colectiv. Punând în centrul preocupărilor fiinţa umană. El are în vedere un acord între interesele individului şi cele ale societăţii. este superioară utilităţii. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament ferm dinainte. producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea 64 . Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale care să anuleze libertatea de manifestare a omului. în schimb. Kant critică acest punct de vedere. G. Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare. îl duce la un purism moral excesiv. el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine.G. din care să rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor. ea este ca o voce sublimă care impune respect. în „Critica raţiunii practice”. Literatura filosofică contemporană este preocupată de aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ. În planul cercetării sociale această viziune a fost deschisă de J. binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. el combate. Ea porunceşte în mod absolut. care în opinia sa este puterea de a rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această lege. e un om virtuos. care ne dojeneşte în mod inexorabil. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un caracter universal. Acelaşi filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea noastră decât cu ajutorul virtuţii”. ignorantul ca şi filosoful”..şi implică excluderea oricărei contraziceri”. Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi micşorează suferinţa. Dacă se lucrează pentru util. explicativ şi normativ ale eticii. ţăranul ca şi prinţul.J. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de la legea morală. Morala este independentă.. acesta fiind un element variabil. Kant. mobilul normei morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane. noile cercetări etice caută să stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă viziune asupra omului. Morala se distinge. sistemele de morală bazate pe utilitate. acţiunea pierde caracterul său moral. postulând „bunăvoinţa” ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea acestui acord. pe care şi-o formează Kant despre virtute. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract. priveşte norma morală că un „imperativ categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. Antonescu spune că această noţiune. deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”. în mod radical de util şi de plăcut. Morala se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei. chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm.

şi o funcţie normativă în cadrul căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. În raport de această structură au fost formulate şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere. Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5. Legătura dreptului cu morala. prin ceea că pot fii inculcate. încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi valoare. nu putem să nu admitem că atât ea cât şi dreptul au o coeziune inseparabilă. Toate comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi securitate construite în baza dreptăţii. dar el nu precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare. Aceste trei elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei sociale: conştiinţa morală.morală şi nu o realitate morală impusă prin norme. care sunt esenţiale judecăţii juridice. conştiinţa juridică. în cadrul căreia predominant este elementul afectiv. reprezentând două valori paralele ale aceleaşi acţiuni. unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală. Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este întotdeauna sigur drept sau datorie”. trebuie să li se atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale. care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora. o funcţie de apreciere. apare. în cadrul căreia elementul raţional are rolul preponderent. de 65 . Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică. În mod logic. mai pregnant. deopotrivă cu dreptul. între ele existând o coerenţă necesară. atât moralei. în cadrul funcţiei de apreciere. Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în sfera elementului afectiv. cât şi dreptului. Dacă morala este relativă. conştiinţa religioasă.000 de ani şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură. În fiecare sistem moral. afectivă şi volitivă. Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare. până la conştiinţa de obligaţie. variabilă şi condiţionată istoric. După cum se ştie. de valorizare a unor fapte umane. vinovăţie şi răspundere. O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor în legătură cu morala. conştiinţa politică. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai dacă este conform dreptului. conştiinţa socială. Se poate trage concluzia că a existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate. are o structură tripartită formată din elemente de natură raţională. Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii. în general. Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia. prin prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală.

prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. latura axiologică a moralei. Comună dreptului şi moralei. pe cea a dreptului. Aceste norme se mai deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic. violul. la statornicia legalităţii în societate. a marginalizării. vătămarea integrităţii corporale.a. Ele pot îmbrăca forma regretelor. Ei simt. în celălalt caz). tâlhăria. în timp ce morală provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse). În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa coercitivă a statului. pot fii sesizate şi unele deosebiri. Oamenii. Legătura strânsa între cele două fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică. mergând până la excluderea din colectivitate. ne apar ca fapte reprobabile şi simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei.valorizare a comportamentului uman. Astfel ele se deosebesc prin aceea că. cu ajutorul simţului moral comun. totuşi.3. Astfel putem defini obiceiul ca o regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. părerilor de rău. înşelăciunea. după regulile moralei încetăţenite. reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a individului. în comportamentul lor zilnic. chiar dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către normele juridice. omorul. Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală. a mustrărilor de cuget ori a scrupulelor de conştiinţă. sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public. potrivit regulilor morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi pedepsite de normele de drept. Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a încălcat o regulă morală. în activitatea practică. ş. Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o ordine de drept sănătoasa. Sancţiunile morale exterioare sunt manifestări. pe lângă asemănările arătate. normele morale au o sancţiune specifică. 7. El apare în 66 . Sancţiunile morale interioare (din sfera conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. în societate. În orice formă. se conduc în activitatea lor. o precede. Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept. datorii) reprezintă o categorie importantă de norme sociale care au apărut încă din formele primare de organizare socială. dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. Furtul. eficienţa sancţiunilor morale depinde de profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau mai puţin profund aceste sancţiuni. Între normele morale şi juridice.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului) Obiceiurile (moravuri. în marea majoritate a cazurilor. a desconsiderării.

Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori împărtăşit de grupul social (familii.). Obiceiul recunoscut ca normă juridical devine izvor de drept. Obişnuinţa este întotdeauna repetarea unei voinţe individuale.. statul prin sistemul cunoscut. însă nu orice obicei a devenit normă de drept cutumiar. sedimentate prin experienţa de viaţa comunitară şi utilă armoniei comunităţii. de puterea publică. uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional. a unor situaţii de durată. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale. Astfel sursa obiceiurilor pare să fie imitaţia. asociaţii profesionale etc.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu. fundamental autorităţii lor .tradiţia care a ales şi a impus respectarea precedentului bun şi util. Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic sau cutumiar. obişnuinţă şi uz. care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. de a merge la spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional. iar încălcarea să vă atrage după sine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. datina e repetarea regulate a unei voinţe 67 . Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de legislaţii: individual. statul şi societatea.. regimuri antice. iar societatea prin obiceiuri.memoria comunitară. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie. Obiceiul e legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să trăiască şiş a se dezvolte. de datini ori de” mode”. instrumentul cristalizării lor . Făcând parte din regulile sociale. se aflau într-o situaţie dată. Profesorul E.mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment dat devine obligatorie. Din punct de vedere juridic. Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în vitutea faptului că a înţeles valorile. de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă. decât dacă era practicat regulat constant ca şi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie. Legătura dintre drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli. metodă este o repetare a unei voinţe sociale însă de origine individuală. oamenii respectând obiceiul ca pe o deprindere din obişnuinţă. ca un drept pozitiv. ori de câte ori. pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă. Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea sub presiunea comunităţii. obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi comportament social. În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei. Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în care a fost recunoscut de stat. Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport.

protecţia muncii etc. expresie a unor legi obiective. a căror respectare va fii asigurată prin forţa coercitivă a statului. cei mai mulţi autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a obţine. Un procedeu tehnic devine normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă. nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul dorit. Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să surprindă legităţile obiective. setul de instrucţiuni pentru întreţinerea ei. exprimată de legile naturale. S-a arătat că normele sociale pot fi luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială. Pentru ca o asemenea stabilire. este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa oamenilor. o societate modernă fiind de neconceput în absenţa normelor tehnice. Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru. În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice. În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al normelor tehnice în raport cu alte norme sociale. cu minimum de efort.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice Normele tehnice. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci când nevoile sociale impun acest lucru. Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie cunoscute sau aplicate corect.3. să le cunoască şi să le valorifice. Astfel prin norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura. că această regulă este conformă cerinţelor tehnicii înaintate. se poate aprecia că: A. Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor în acte normative. În ipoteza că nu se respectă aceste norme tehnice. Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică.) sunt norme care trebuiesc cunoscute şi aplicate.sociale particulare. într-o prezentare sistematică. normele de protecţia muncii etc. 7. au fost sistematic incluse printre normele sociale. 68 . obiceiul e repetarea unei voinţe sociale generale”. elementar distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le reglementează. în sensul lor larg. iar. acesta fiind un element în procesul de obţinere al produsului muncii. în activitatea lor practică să se formeze convingerea unui colectiv care participă la producţie. Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor. maximum de randament. exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului muncii. să devină o normă tehnică.

Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii. al circulaţiei. astfel de exemple pot fi normele de tehnică contabilă. tehnologizată şi computerizată. folosirea şi respectarea acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal.). normele de protecţie a mediului. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu îmbunătăţirea lor. normele tehnice conduc procesul productiv.De aceea. Normele tehnice au un caracter obiectiv.În societatea modernă. Deşi aceste tehnici sunt mai productive. Chiar şi modalitatea de sacrificare a animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente de ordin moral. cu norme de tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală. Fiind orientate înspre optimizarea activităţii creatoare a omului. Astfel. În general. Normele tehnice sunt cuprinse şi în 69 . în timp ce. etc. Convingerea colectivului de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit. C. în procesul de concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi umani. Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme juridice. D. al telecomunicaţiilor. unii nu le aplică datorită considerentelor morale. în mod obişnuit. în cazul în care activitatea productivă la care ele se referă încetează din motive obiective.B. Tocmai acest mod de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale. normele de protecţie a băncilor. multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică (cele din domeniul ecologic. Unele metode de pescuit conduc. Norma tehnică nu este independentă de morală. preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea altor metode de testare. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în procesul de cercetare. aceste norme sunt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. datorită faptului că ele sunt considerate imorale de un mare număr de consumatori. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act de voinţă a unui colectiv de oameni. la omorârea unor specii care nu au această destinaţie. În general. fără să fie înlocuite cu altele. În mod excepţional. pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării industriale. contencioasă. al transportului. o transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi generalizează aplicaţia în activitatea productivă. nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe juridice. normele tehnice îşi pierd aplicabilitatea. industrializată. etc. juridical. norme de tehnica elaborării sau de tehnica interpretării dreptului. normele juridice pot fi pur şi simplu abrogate. aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite. Morala îşi manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie într-o normă tehnică. Ea poate permite sau opri această transformare. o metodologie de lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de muncă pe baza standardului profesional. E.

Aceste norme se formează treptat. putând fii la un moment dat însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise într-un statut.Sperantia arată că distincţia acestor norme este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor.3. a prescrie un comportament dezirabil în cadrul unei profesii. de a sancţiona comportamentele indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente. fiind inserate în tratate sau convenţii internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare. omul fiind în acelaşi timp obiect 70 . Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate nemijlocit de relaţiile interumane. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile profesionale de o anumită înălţime intelectuală. unde este deja utilizat. În toate situaţiile se face apel la instanţa morală. C. Acest lucru reiese din faptul că se face apel la deontologie din nevoia de a norma. Simplă politeţe nu apară şi nu asigură convieţuirea. deontologia este privită ca un ansamblu de norme (reguli. Conceptul a avut ecou în medii intelectuale diverse. 7. Intră în această categorie: normele de bună-cuviinţă. regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care reglementează comportamentul oamenilor în societate. se poate cizela şi adânci prin politeţe. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare. O parte importantă a normelor de convieţuire socială este acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională. putem face următoarea sistematizare: A.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În sens larg. “consideraţie” sau “respect” între oameni. adesea cu spirit de moralitate justiţiară. norme protocolare. aportul lor este redus la normalizarea relaţiilor sociale. fără a exista însă o delimitare precisă. fie împreună cu ele. însă dacă nu sunt dublate de puternice motivaţii morale. pecand convieţuirea odată asigurată. etc. obligaţii) morale ale unei profesiuni. spontan şi ele depind mai mult de uzaje decât de morală sau de drept. fie direct.reglementările internaţionale. În sens restrâns.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”. În sens restrâns. noţiunea de norme de convieţuire socială este sinonimă cu cea de norme sociale. 7. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip normativ. inclusiv în ţara noastră. Normele de convieţuire socială pot conduce la un “minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale. fie ca substitut pentru instanţe administrative sau juridice.3. B. D. de politeţe. exprimată prin “stimă”. Profesorul E. de cortazie. În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie.

Teodosie”. militar. în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie. grupuri. pentru diferite ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ. Alături de aceasta. a adoptat la 17 decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”. psihicului său personalităţii omului. fiind o constantă cu tradiţie. comunităţi. din asistenţa psihologică etc.U. care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini datoria stabilită de lege. prezenţa ei în amfiteatrele universităţilor medicale. fie din ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja. rezultatelor şi propunerilor de schimbare.) Astfel. învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor sociologice”. Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi norme specifice unor profesiuni. bază ideologică a deontologiei medicale moderne sau. Standardele etice ale psihologului. la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al sociologilor. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său. adevărat mentor de şcoală deontologică. este abordată sub aspecte variate. Remarcabilă în acest sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării subiecţilor. al informaţiei publice etc. s-au formulat coduri deontologice în domeniul juridic. precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la aspectele deontologice. fie din neştiinţă. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de natură fizică. materială etc. Adunarea Generală a O. Unor persoane sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să poată face apel la instanţe de protecţie. la cele asupra finalităţii civice a proiectelor. în ţara noastră. servind comunitatea şi apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale. în 1975. „Jurământul lui Hypocrat”. socială. dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui cadru medical. al educaţiei. Tot în România. psihică. în îndeplinirea datoriei lor. să apere şi să protejeze drepturile fundamentale 71 . „Codul lui Hammurapi”.. Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri deontologice mai mult sau mai puţin riguroase. care au o vechime impresionantă: „Perceptele lui Confucius”. Asociaţia americană de psihologie a elaborat. deontologia medicală este cea mai consolidată deontologie explicită. În domeniul juridic. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră. morală. de la invocaţii asupra moralităţii individuale. E. „Învăţăturile lui Solomon”. Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. în activitatea de cercetare. în 1953. din cercetare. Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra vieţii.şi agent al acţiunii umane. cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională şi morală în relaţiile cu persoane. organizaţii.N. cei care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze demnitatea umană. În perioada actuală.

Pe de altă parte. cod moral specific unui anumit scop profesional”. pornind de la o interpretare a obiectului deontologiei dincolo de cadrul său firesc. preocupările se centrează în primul rând pe corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor general-umane ale persoanei. Întâlnim adesea exprimări orale sau scrise.ale oricărei persoane. Asemenea etichete apar. fără a se identifica cu puterea. medici. Orice autoritate legitimă se bazează pe o investiţie de încredere făcute în contul persoanei. ceea ce le dă o natură eclectică. Se consideră că normele deontologice se impun în societate datorită existenţei unor relaţii de autoritate. Literatura sociologică defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă superioară (persoană. să fie incluse în acte normative şi atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult presupuse. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie. El defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale. organizată în structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”. politicieni. de regulă. atunci când atitudinea. considerând că deontologia are realitate numai în concretitudinea sa. Amintim codul deontologic al poliţiştilor. Uneori se au în vedere drepturi consacrate juridic. procurorilor. de tipul: „a încălcat codul deontologic al profesiei sale”. dar acesta nu are argumente pentru a cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică. Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite condiţii şi pentru respectarea lor. sau. hotărârea. statutul juridic al cadrelor didactice. decât explicit formulate. deontologia este un concept folosit fără un suport foarte bine conturat. sau identificarea falsă a acestui câmp. fapta. organism)”. grupului său instituţiei purtătoare a autorităţii. unele „coduri deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei. grup. fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu dreptul. etc. bazată pe ideea că acestea ştiu. În acest moment. pur şi simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică în ochii opiniei publice. din păcate. militare. Fără un instrument teoretic autentic. profesori etc. comportamentul celor etichetaţi a deranjat pe autorul etichetei. 72 . etichete puse unor ziarişti. unele valori morale capătă şi o consacrare juridică. Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială. chiar dacă. În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie. aşa cum aceste drepturi s-au impus public.

raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. A) În primul rând. Norma tehnică. Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea. reglare ce asigură eficienţa acţiunii. Concepte şi termeni de reţinut     Norma morală. juridică etc. este o regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă. Întrebări de control şi teme de dezbatere 73 . Ele nu sunt date odată pentru totdeauna. Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie. norme religioase. în cadrul acestor acţiuni. Norma obişnuielnică. ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Acţiunea umană impune normarea. D) facilită continuitatea vieţii sociale. iar altele interzise. Normele sociale sunt foarte variate. C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale. la şcoală. etc. politică. norme politice. D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică.7. norma socială. norme tehnice. pe stradă. Norma religioasă. la serviciu. normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii. putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială. o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor. morală. norme sportive. Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale. Ele fixează. adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a: A) ţine sub control operativitatea indivizilor. altele care sunt permise. norme juridice. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui minim de reguli de conduită. normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente. etc. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune. Din punct de vedere sociologic. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii. reglarea prin norme a conduitei. B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante.4. B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane. De aceea.

Morala reprezintă: a) Idei. c) Este filosofia dreptului. b) Un sitem de dogme religioase. Bibliografie obligatorie 74 . Normele obişnuielnice 10. Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale? 9. b) o anumită ordine morală. c) o contradicţie dintre morală şi drept. 19.8.. precepte despre bine-rău. Normele organizaţiilor nestatale Teste de evaluare/autoevaluare 18. unei noi ordini juridice îi corespunde: a) Legea constituţională. În fiecare sistem moral.

1999. Bucureşti. Cluj-Napoca. ci exprimă o anumită poziţie. Editura Argonaut. în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae''.3. Nicolae Popa.3. Teoria generală a dreptului. 1994. 8.2. Teoria generală a dreptului.3. I. Bucureşti. Noţiuni generale despre stat 8. Forma de stat 8.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8. Aceste două mari fenomene politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt. Teoria generală a dreptului. faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. Gheorghe Boboş. Ceterchi.2.4. I. Bucureşti. 33. Luat în sine. el nu prea are sens precis. Conţinutul unităţii de învăţare 8. cuvântul “stat” provine din limba latină. Colecţia revistei „Fiat Justitia” Unitatea de învăţare 8 Legătura dintre drept şi stat 8. Editura Argonaut. Corina Buzdugan. Legătura dintre drept şi stat 8. o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute. Veronica Rebreanu. Introducere Dreptul este strâns legat de stat. 31. 35.30. Elena-Mihaela Fodor.1. 1998.1. Îndrumător pentru autoverificare 8. cu timpul. Introducere 8. În ce priveşte etimologia. El a dobândit. devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice). 34. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 75 . Norma juridică – parte componentă a normelor sociale. Introducere în teoria generală a dreptului.3. Astfel. 2003.2. Mircea Djuvara. Editura ALL. Editura “Actami”. de la “status”. Cluj-Napoca. Editura ALL. Craiovan. 2008.3. 32.

Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”.a. Într-un prim sens. (De exemplu. termenul a fost transpus curând în germană “Staat”.3. în special. o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli.definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. fără alte adăugiri şi scris cu majuscule.1. Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“. termenul de “signeurerie”. în engleză “state”. 2. Noţiuni generale despre stat Cu timpul. începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine. cu două sensuri. În perioada actuală.. Din limba italiană. delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional. Conţinutul unităţii de învăţare 8.tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”). de asemenea. în limbajul cotidian. politice. În acest fel termenul a intrat în limbaj. deosebită oarecum de regimurile particulare. Legătura dintre drept şi stat timpul alocat este de 2 ore. În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”. A mai circulat. când 76 . Acest lucru s-a petrecut. mai ales. a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. cuvântul “stat” circulă. mai ales. termenul de “Republică”. 8. pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic. De pildă. prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu. apărută în 1576). Până în această perioadă a fost utilizat. relaţiile economice. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. culturale ş. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''.. în Italia secolului al XVI-lea. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .3. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului. cuvântul Status.Obiectivele unităţii de învăţare: 1.

cu relieful lui. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră. mai ales. atât când este vorba de puterea publică. din punct de vedere al organizării sale. prin cele două atribute adăugate termenului “stat”. senatorii. în procesul de abstractizare. prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic. politice. ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. formată din diverse organe. deci. organe cum sunt: Parlamentul. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat. Guvernul. o diversitate extremă de forme organizatorice. În acest sens. pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex. în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”. putere de stat. respectiv “democratic” şi “unitar”. în aceste expresii este vorba de organizaţia politică. dar privit numai în mod structural. sau. În sfârşit. În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu. când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate''. cu alte cuvinte. Acest sens este mai restrâns ca sferă. este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state.spunem: “România este un stat unitar. cât şi atunci când este vorba de structura. având un aspect mai concret. din fraza de mai sus. cu un relief variat. “putere de stat''. culturale. în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe. democratic. Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările. locuit în majoritate de români. expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei. numai de o deosebire de nuanţă. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni. aparat de stat. de “puterea publică”. De exemplu. Între noţiunea de “stat”. Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv. în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii. respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu. Ar fi vorba. funcţionarii publici. Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic. locuit în majoritate de populaţie românească. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. mai esenţial ca şi conţinut. privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere. denumită “stat”. se împletesc foarte strâns. delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. de sensul politico-juridic al termenului. în sensul ei istorico-geografic. aşezat în sud-estul Europei”. “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă. în 77 . Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”. de modul de organizare al puterii publice. ministerele. ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul. deci de organele de stat. de accentul care se pune. formată din totalitatea organelor de stat. desemnată. dar mai profund. ce şi-a construit un sistem de relaţii economice.

cuprinse şi ele în diverse acte normative. dacă nu sunt respectate de bună voie. ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului juridic). de exemplu. Aşa. Faptul că. în statele contemporane. se impune clarificarea acestor elemente componente. 8. În mod ştiinţific însă s-a impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii. sau în acte de aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere.2. între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. instituite sau sancţionate de stat. toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor. uneori prin succesiune. structura de stat şi regimul politic. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. a căror respectare este obligatorie.” Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept. în numele întregii populaţii. la început. dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”. dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme de stat. Formă de stat Noţiunea de formă a statului este privită. cu claritate. Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul. alteori fiind aleasă pe viaţă. forma de guvernământ figurează în denumirea 78 . Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe de stat. dreptul.3. încălcarea lor atrăgând după sine aplicarea forţei de constrângere a statului”. căci majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele de drept. în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ. normele de drept sunt instituite de stat. structura. adică sunt o creaţie a statului. care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii. decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului. care. De aceea.împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă. modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului. Uneori. termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe. ar putea fi definit ca: “un ansamblu de norme de conduită. de aceea o posibilă definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu. respectiv ele sunt “sancţionate'' de stat. Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate. Pentru motivele arătate mai sus. la rândul lui. Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic.

În democraţie poporul este suveran. întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate. forma cea mai potrivită este democraţia. mai curând. Montesquieu. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. În trecut au existat. ca state compuse: uniunile reale. nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale. apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale. Factorii care determină transformarea formelor de stat. în acelaşi timp. După părerea lui.: Republica Columbia. în special în cele din regiunile muntoase. Franţa. vorbeşte. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. Regatul Danemarcei etc. ca însuşi modul de exercitare a acestei puteri''. Federaţia Rusă ş. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. 79 . fie a unor centre de putere multiple. respec-tiv înlocuirea unora cu altele. se instituie. guvernământul aristocratic. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. în mod necesar. care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate. iar în oligarhie. De exemplu: România. În ţările care au un sol nefertil.oficială a ţărilor. mai ales. confederaţiile de state şi federaţiile. nu au monedă proprie. un fel de unităţi administrativ-teritoriale. În prezent. de fapt. etc. însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal. Aristotel. subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. clima ş.a.a. referindu-se la formele de stat. solul. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia. cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile. Aristotel considera că. care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. uniunile personale. generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura. decât state propriu-zise. De ex. El arată că fertilitatea solului duce. De ex. la instituirea unui regim autoritar. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit. Polonia etc. dimpotrivă. statele federale nu au armată proprie. ar fi revoluţiile. în cadrul relaţiilor internaţionale. “mod de desemnare a agenţilor care exercită puterea ei. menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei. Astfel.: Statele Unite ale Americii. acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori. Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic. Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. el grupează formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui titular unic al puterii de stat.

care accelerează instaurarea noilor structuri. măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii juridice. G. Burdeau. referitor la existenţa unui partid unic. mai ales în secolul nostru. În categoria regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele fasciste. însă. metodele generale de guvernare. după părerea lui. Duverger. este. prin norme de drept.3. fie defavorizându-le”. În viziunea lui. M.Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau de către totalitatea cetăţenilor. decât cea tradiţională. Burdeau arată că “ceea ce importă. cu precizie. situaţia. să le menţină pe cele vechi. abordând problema regimului politic împarte dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme (unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare. în orice caz. Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa mai multor partide politice dintr-o anumită ţară. se pronunţă şi A. Legătura dintre drept şi stat Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură 80 . Proporţia în care ele conţin elemente din unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici sau monarhii. Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de crearea ordinii. destinate să frâneze evoluţia lor. În acelaşi sens. Există şi autori din acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de vedere al formei lor de guvernământ. rivalităţile lor.3. Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ. G. în una sau alta din aceste tipuri. natura partidelor de guvernământ. iar pe cele din urmă în antice şi moderne. ci însuşi pluripartidismul. El arată că există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia populară. Statele existente în comunitatea internaţională nu pot fi încadrate. în clasificarea regimurilor politice. pot să fie democrate sau autocrate. care. suprimarea sau reducerea opoziţiei. dar diametral opuse. democraţia şi autocraţia sunt două tipuri ideale. arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. Referindu-se la regimul politic. de pildă. trebuie să fie criteriul decisiv în detaşarea formelor de guvernământ. stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi. în consecinţă. este cea în: monarhii şi republici. şi reacţionare. pe de altă parte. locul pe care regimul îl acordă claselor fie favorizându-le . ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism. Ele au în comun numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii. Haoriou. pe de o parte. însă. existenţa unui partid unic. Astfel. spune el. 8. Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai puţin democratic. Marcel Prelot grupează statele în monocraţii şi democraţii.

dimpotrivă. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere. spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. Astfel. de tip european. cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic. Termenilor “drept” şi “stat”. la începutul sec. trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi. ci sunt diferiţi. iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi.4. Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan: 81 . De pildă. de toate celelalte organizaţii. se disting prin acest fapt de toate celelalte norme. nu este vorba de un dezacord. Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. aproximativ. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte. în realitate ele nu sunt. XVI. însă. unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană. 8. iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat. ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 8 Etimologia şi sensurile termenului “stat”. termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. întrucât uzează de termeni care nu se opun. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat. apărut. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. Au existat discuţii terminologice. că este vorba de o discuţie terminologică.cu orice noţiune ştiinţifică. întotdeauna. crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. XVI. în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama. în realitate. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. atunci când discută. în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit (Niccolo Machiavelli). diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că. dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. secunzii contestă. Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale. pentru că. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie. Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. prin aceasta.

Puterea de stat. În ce rezidă legătura stat-drept? 12.  Statul în relaţie cu dreptul.  Forma de stat. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat 82 . Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Legătura dintre stat şi drept.1. populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2. Caracteristici. Statul ca “putere de stat”. Concepte şi termeni de reţinut  Interdependenţa stat-drept. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat 13. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor. mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea. Întrebări de control şi teme de dezbatere 11. Forma de stat. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. “Puterea politică”. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. Concepţii şi teorii despre “putere”. adică guvernarea societăţii.

1928. Ch. Teoria generală a dreptului. Ioan Ceterchi. Cernăuţi. Institutions politiques et droit constitutionnel. I. Kelsen. Ed. E. Bucureşti. 7. Presse Universitaire de France. funcţia de guvernare. 1921. H. c) modul de constituire al puterii de stat. Paris. funcţia preventivă. Ed. b) modul de exercitare al puterii de stat. funcţia externă. Cultura Naţională. Forma de stat exprimă: a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat. 3. c) funcţia legislativă. Ed. 1967. Bibliografie obligatorie 1. 11. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. Montesquieu. Nicolae Popa. 2. Traité de droit administratif. Editura Universul Juridic. Bucureşti. Ed. Leon Duguit. D. 8. Actami. Teoria generală a dreptului. Paris.Teste de evaluare/autoevaluare 20. Ştiinţifică. 4. 21. funcţia normativă. Care sunt funcţiile statului: a) funcţia de conducere. 83 . 1924. 10. Tarangul. Politica. b) funcţia de reglementare socială. Teoria generală a statului. 12. d) modul de formare a forţei publice. 1998. 1926. funcţia de tratare a conflictelor declarate. 2006. Bucureşti. vol. Bucureşti. 1991. Structura de stat. 1964. funcţia jurisdicţională. 5. 6. Ed. Bucureşti. 9. funcţia de legitimare a puterii. Aristotel. Bucureşti. Paris. Barthélémy. 1962. Paris. Mircea Zărie. Droit constitutionnel et institutions politiques. Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat. 1928. Montchrestien. Despre spiritul legilor. 1965. Conferinţă. Droit constitutionnel et institutions politiques. Tiparul Oltenia. funcţia executivă şi administrativă. Momcilo Luburici. Traité de droit constitutionnel. apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii.

Astfel. Unitatea de învăţare 9 Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale 9. Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale şi a celei spirituale. Dogaru. Bucureşti 2005.6.4. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism 9. Teoria generală a dreptului. Luburici Momcilo.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului 9.3. Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context în care se completează reciproc. C.13.1. că unul din aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura. 16. Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori. peste 180 la număr) au intervertit cei doi termeni. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic 9. Craiovan. Craiova 1999. Ion.5. Editura All Beck.Dănişor. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice 9. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice 9. Îndrumător pentru autoverificare 9. însă. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură 9. I. fiecare în parte. D. Bucureşti 1999.1.1.3. Editura Oscar Print. 1999. Bucureşti. 14. în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie = nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii. alteori sunt folosiţi singular. Teoria generală a dreptului.3.3. Introducere 9. Editura Sibilo. Mazilu.3.3. pentru faptele de civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”.3. pe când francezii indică cultura prin termenul de “civilisation”. pentru a desemna o anumită realitate. De pildă. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9. Conţinutul unităţii de învăţare 9.Dănişor. Teoria generală a dreptului. 84 .4. 15. Gh. precum şi progresul lor continuu determinat de legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea logică a modurilor de producţie”. Curios. Dumitru.3. Teoria generală a dreptului. Editura Ştiinţifică.2.

În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 3. arte plastice.1. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori. termenul de civilizaţie se utilizează. 4. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale. locuinţa. civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale materiale. mai ales. muzică.9.a.3.3.definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. filosofie ş. 9. construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie.2. relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor. După Ovidiu Drimba. cât şi normele de comportament în relaţiile interumane. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in civilizaţia şi cultura universală. îmbrăcămintea. concretizate în opere literare. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură În limbajul cotidian. pe o anumită treaptă a dezvoltării lor. timpul alocat este de 2 ore. 85 . Conţinutul unităţii de învăţare 9. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale. pentru a desemna totalitatea valorilor materiale.

ornamentele şi divertismentele. literatura. în măsura în care răspund unor exigenţe ale vieţii practice. în anumite împrejurări. obiceiurile. caracterizată prin formele de civilizaţie şi de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită în care cultura se manifestă. Cultura corespunde unui mod de a trăi. 3. precum şi unei mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se petrec. filosofie. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale. În organizarea economică căutarea eficacităţii. de lupta pentru viaţă şi spaţiu. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată Chombart – se pot distinge. sisteme. sculptura. de a gândi sau de a acţiona. arhitectura. grupuri etnice. economie. proprie epocii pe care o străbatem. exprimă o dorinţă de putere. care duce la destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată să nu mai scape. categorii de sexe şi vârste. intenţiilor şi planurilor lui. în mod arbitrar. nici o creaţie umană nu poate fi înţeleasă. formele de putere. în special. acumularea capitalului. Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de vedere socio-geografic. politică. artele decorative sau aplicate. muzica. Aceste raporturi marchează structurile sociale. toate produsele experienţei păstrează ceva comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund la ceea ce omul caută să realizeze. ale oamenilor între ei în muncă. 2. mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la 86 . în practică raporturile sociale. cele mai multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi juridice. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe societăţi care au aceleaşi trăsături comune. Aici însă trebuie să distingem societatea organizată. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu. sub forma prestigiului. De aceea. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale. producţie. mediul înconjurător. semne) este cel în care puterea este căutată. stratificări şi ramuri profesionale. 4. familie. cultură. În felul acesta. Acelaşi autor consideră că cultura include atitudinile. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător. Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale. populaţie. instituţionalizată. operele de ştiinţă. militară şi juridică. actele şi operele din domeniul spiritului şi al intelectului cum sunt: datinile. Raporturile: oameni – natură – societate sunt marcate de concurenţă. dreptul.tehnologia. grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale procesul de dominanţă. de semnificaţie sau scop. cinci domenii ale societăţii instituţionalizate1. activităţile economice şi administrative. într-un grup ori la un individ. organizarea socială. Fără conceptul de valoare. dobândirea profitului. cucerirea pieţelor. pictura. credinţele şi practicile religioase. instituţiile. individul sau grupul iau parte la transformările ce se produc în societate. acumularea de cunoştinţe. Cu toate acestea. într-o anume societate. organele de stat. educaţia şi învăţământul. limbaj. se vorbeşte de civilizaţie industrială. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. oricare ar fi întinderea diversităţii lor.

S-ar putea spune. a raporturilor de muncă. Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. locul poştalionului a fost luat de avion şi tren. şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte 87 . fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup. ca obiecte de civilizaţie. adică poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător. că ideea de progres este proprie. are o tendinţă mai mare de stabilitate. create în cadrul transformărilor tehnice şi economice. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi. 5. observăm că. într-un mod particular. valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi. la valorile materiale create de ea. în acest domeniu. cultura este mai conservatoare. găsirea formelor celor mai potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat democratice. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social. de moduri de producţie. se renunţă la cele vechi. se zboară în spaţiul cosmic. unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii. cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu special al vieţii sociale. în mod linear pornind de la inferior spre superior? De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. blocurile moderne au înlocuit bordeiele. Dacă ne referim la civilizaţie. sancţionarea infracţiunilor. pe când altele sunt indiferente acestui proces. de forme de muncă. dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere. Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte. poate. Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de producţie. care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor. influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări. domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia. Prin ele subiectul poate deveni un actor. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai. pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. mai mult. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici. în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri. care. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor materiale. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii. de familie. a celor economice şi financiare. de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice. primele reprezentând un progres faţă de secundele. Cultura-creaţie. civilizaţia evoluează mai rapid.conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti. funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de civilizaţie şi cultură al unei societăţi. În sfârşit. constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi.

În aceste condiţii. acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii. a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea. şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. de sânge. la conducerea unor colectivităţi: ginţi. iar momentele de linişte. triburi. nu se perimează. Problemele privitoare la procurarea hranei. descendenţa socotindu-se pe linie maternă. De unde. fratrii. pe planul al doilea. apariţia agriculturii. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei. cu timpul ea este împinsă de către bărbat. aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. În jurul acestui conducător militar se formează. a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi. 9. De la vite. prin natura preocupărilor sale. era persoana cea mai în vârstă.mereu. la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare. Dimpotrivă. o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. Cât priveşte cel de al doilea criteriu. de pace constituiau o excepţie. Cu timpul. în domeniul culturii. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. datorită dezvoltării condiţiilor de trai.3. Un moment important în dezvoltarea vieţii economice. epocă ce a purtat numele de “matriarhat”.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi. Valorile mai vechi. în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. o suită de dregători militari. printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii. dezvoltarea condiţiilor de viaţă. din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane. din rândul celorlalţi membri ei. unele dintre ele. aleasă drept conducător. cu timpul. la început singura detaşare admisă de colectivitate. triburi. criteriul economic. pe baza legăturilor de rudenie. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie. în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau. 88 . a meşteşugurilor. Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”.

Un prim moment îl constituie înlocuirea vechilor legături de rudenie. La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. ajunsă la un anume grad de dezvoltare. cu conducerea societăţii. în mod simţitor. au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile. se întâlnesc diferite clase şi grupuri sociale de oameni liberi şi semiliberi. erijându-se în rolul de reprezentanţi ai societăţii. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii 89 . În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi. îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. în mod istoric. fratriile. meseriaşi. care se desprinde din rândul celorlalţi membrii ai societăţii. oameni eliberaţi din sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman). pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. formată dintr-o categorie de oameni care se ocupă cu guvernarea. negustori. Cu timpul.metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici. Două momente sunt mai importante atunci când vorbim de aceste transformări. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această întruchipare a bogăţiei ca atare. Aceste două trăsături ale societăţii. întrucât stăteau în afara ginţii respective. pe baza locului de domiciliu al populaţiei. iar apoi Clistene. nu erau membrii ai ginţii. precursorii iobagilor de mai târziu. atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială care este statul. care conţine întrînsa. în perioada dezvoltării societăţii sclavagiste. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon. într-o formă ascunsă. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei publice sau a puterii publice. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi guvernaţi. Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind proprii organizării statale a societăţii. toate celelalte mărfuri. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor. care s-au petrecut în societate şi multe altele. cu legături teritoriale. Pentru a ilustra cum a apărut. Aceştia erau agricultori. Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un adevărat cult. Toate aceste schimbări. organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două exemple: Grecia şi Roma. O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor. în antichitate. a circulaţiei monetare. Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi. Numărul sclavilor creşte. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. un obiect magic care poate îndeplini orice dorinţă. ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI TERITORIAL. de sânge care stăteau la baza vechilor forme de organizare. triburile. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare importanţă o serie de reforme în Atena. În Grecia Antică. drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii.

Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti.proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă. în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi). care a înfăptuit o serie de reforme. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării. iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului. proprietarii de ateliere.n. deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni). Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate. ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică. ales arhonte în anul 594 î.). a fost împărţită în trei tritii. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile. În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon.VI î.n. Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene. Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat. iar funcţii superioare (arhonţii.n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi. membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive.e. de fapt. o a doua din împrejurimile oraşului. la rândul ei. Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent. încercând să ia puterea în mâna lor.e. corăbii şi cămătarii. a clasei stăpânilor de sclavi. Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii 90 . mai ales în sec. ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. Fiecare filă. învestit cu puteri excepţionale.e. care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi. în funcţie de avere. un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii. iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară. care au reprezentat. dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive. cei mai săraci dintre ţărani. în anul 509 î. Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti. Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi).e. În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec.. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă.n. nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale. El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial. VII î.

procesul de formare a statului sclavagist roman. comerţul exterior. Reprezentanţii puterii publice. a fost împărţirea administrativ-politică a teritoriului Romei. cea a cavalerilor. Produsele meşteşugarilor producători de mărfuri. Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări primitive. sfatul bătrânilor. cu exercitarea constrângerii. extracţia de minereuri. în felul acesta. Se cunosc următoarele moduri de apariţie a puterii publice: 1. Babilonul şi mai ales Sumeria. fiecare clasă era grupată pe centurii. El a împărţit întreaga zonă în 4 triburi urbane şi 17 triburi rustice. nu mai era suficient pentru înfăptuirea constrângerii de către cei avuţi. în funcţie de avere. din punct de vedere al apariţiei statului Roman. organizat potrivit condiţiilor războaielor neîntrerupte. Dar faptul care interesează cel mai mult. sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte. Aceasta a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui. şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea. mai ales în economie. dar accentuând diferenţa de avere. obţinute sub forma unui impozit specific. Mărimea averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. oamenii regelui. Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste 91 .economice. Din acestă cauză creşte mai mult rolul regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de funcţionari regali. erau monopol al regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti. 2. care se desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu guvernarea. a fost deosebit de însemnat. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi în Asiria. b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul. Cei care posedau averi mai mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte. Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare. urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei. în funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. Regele îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare. ştergând legăturile de origine ale poporului. sau figurează cu numele lor şi numele tatălui. În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. Centuriile erau atât unităţi politice cât şi militare. se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii. El a împărţit pe toţi cetăţenii romani în cinci clase sociale. La rândul lor. grăbind. din fondurile de pământ ale obştii. În aceste societăţi acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea războaielor. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. Rolul acestei categorii speciale de oameni. Vârfurile oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice. În aceste condiţii.

Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”. de obicei marele preot. care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane. însă. căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice. 3. În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii. sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură. deţineau şi pământ. Regele numea un conducător. iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. care se autoadministrează. care trebuia să asigure bunăstarea obştii. şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice. chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. statul. care la început sunt lucrate de către membrii obştei. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”). a cetelor conduse de regele preot care. În jurul templelor se creează gospodării mari. în special. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii). O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine. după cum s-a putut vedea. victoria populaţiei venetice fără drepturi – plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului. pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. Tigrul. Aici. iar cei din urmă “muskenum”. Marii demnitari. În Atena. apariţia puterii publice s-a născut din contradicţiile care au apărut în sânul societăţii. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită. nu prestau ei înşişi munci. în acest fel. Aşa a apărut puterea publică. cu unele modificări. nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi. ei făceau parte din mai multe obşti. erau deci şi “muskenum”. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor.lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate. în bună măsură. 4. la popoarele 92 . două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale. pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi. care făceau parte din obşti. în favoarea altora. sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice. Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. 5. se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. ele s-au menţinut. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi observată la Roma. statul. Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale. asiriene sau seleucide). în acest fel. până la sfârşitul perioadei sclavagiste. Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat. iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate. lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul. urmate de anumite reforme la care ne-am referit mai sus.

Primele articole. să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor. Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi. de asemenea. care era format din 8 cărţi. Această lipsă. în cadrul codului. VIII î. familiei şi succesi-unii. În sec. Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic În acest context vom lua ca exemple: Egiptul. iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului.. În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec. la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli. care numără în total 282 articole. precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor.). însă. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor.n. Apastamba. care constituie partea introductivă a codului. îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”. În Egiptul antic.3. XIII î. se referă la procedura de judecată. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu. Babilonul. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii 9.germanice după cucerirea Romei. Cel mai important monument legislativ al Babilonului. să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon.e. Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei.3. 93 . Narada. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. îl ocupă reglementarea proprietăţii. munca sclavilor ş. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti.n. infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. etice şi juridice. a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior. El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie. furtul de femei. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic.e. Problemele juridice. dispoziţii privitoare la construcţii. însă. o parte din articole erau şterse. primul legiuitor a fost Menes. transpor-tul maritim.a. în anul 1902. În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere. India şi China. Gautama. întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris. repararea prejudiciului cauzat etc. Un loc important. În legile lui Hammurabi erau reglementate. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane. În textul găsit la Suza. Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. Ea a urmărit întărirea armatei. sunt expuse fără suficiente generalizări. în cadrul codului.

născut în sec. acesta fiind. dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. economice şi juridice. aşa-numita “şcoală a legiştilor”. un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice.Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii: a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii. O intensă activitate legislativă întâlnim în China. c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. un cod penal. din antichitate. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică). Budismul. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi.e. devine apoi. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare.n. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale. în special. “strămoşul oamenilor”. În Orientul Antic este vorba mai mult de un 94 . Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. În afara colecţiilor de legi.n.e. O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. cuprinzând 3000 de articole. la început în cadrul obştilor săteşti. la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut. În China. El cuprinde probleme privitoare la structura de stat. a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor. din nevoia de a cultiva pământul. Editarea Codului de legi al lui Manu. la o serie de contradicţii în drept. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit. la nesfârşit. VI-V î. Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. la procesul de judecată. reflectă această luptă.. Întreaga colecţie de legi se împarte în 12 capitole. unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. în timpul regelui Aşoca. dar ei nu erau prea numeroşi.. în China antică a dus. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist. susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului. Edictarea. în mod firesc. în sec. b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale. Legile lui Manu. Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate. după cum s-a văzut. îngreunând în mod serios aplicarea lui. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. a unui noian de legi. statul. V-IV î.n. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut. codificarea făcută de Li-Kui. cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu. precum şi la dreptul penal şi civil. fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani şi budişti. Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat.e. religie de stat. prin codificare. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. În ce priveşte puterea publică. V-IV î. în special.

la început a predominat dreptul nescris – obiceiul. Sfatul bătrânilor (Gherusia). celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire. pedepse infamante ş. Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon.3. o largă activitate legislativă a fost desfăşurată de Solon. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el.e. Puterea aparţinea.e. S-au descoperit. Cu toate acestea. aruncarea în prăpastie sau sugrumarea. pe care le-am cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat. în realitate. legi scrise în anul 621 î. întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat. prin intermediul legislaţiei elaborate de el. rudelor celui ucis. drept răscumpărare. însă. lipsirea de drepturi (atimia). armata. Atimia era o pedeapsă foarte gravă. În Atena. Legile elaborate de el. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor. în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi. Acestea sunt Sparta şi Atena. mai importante. alungarea din localitate.n. Organele de stat.n. nu au ajuns până la noi. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti. care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. Legile lui Dracon erau deosebit de severe. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie. în Sparta. o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor. VI î. Eforii. care admitea donaţia şi testamentul. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate. În Sparta. În sec. pentru prima dată. Dracon a fost cel care a elaborat. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice.n. Adunarea Poporului (Apella).e. 9. două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită. erau: Regalitatea. în special.sclavaj domestic. formată întotdeauna din doi regi. IV î.4. La începutul sec. unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci Efori aleşi de Adunarea Poporului. dezvoltarea comerţului şi a 95 . Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani.a. Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată.

În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”. pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. sunt câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii. Împăratul ţinea o cuvântare 96 .n. se refereau la o categorie nedeterminată de persoane. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice A. pe rând. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să poată fi cunoscute de către toţi romanii. Dintre dispoziţiile de drept civil. În activitatea lor de aplicare a dreptului. Areopagul a primit sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de ocupaţie. În sec. dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a creat un alt mijloc de existenţă. care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod pentru Roma. legea a început să devină principalul izvor de drept în Atena. numele iniţiatorului lor. Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o formă indirectă a hotărârilor împăratului. Cele mai frecvente edicte erau cele ale pretorilor. V-IV î.e. c) Începând din sec. două comisii formate din câte 10 membrii (decemviri). termen pe care era ales pretorul respectiv. de obicei. la bătrâneţe. I şi până în sec. DREPTUL ROMAN a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table. De obicei. b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele magistraţilor.meseriilor în Atena.3. Ele purtau. spre deosebire de “psefisme” care erau hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete. obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa instanţelor judecătoreşti. În timpul lui Solon.e. al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat. În felul acesta edictele magistraţilor au ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general. De regulă. ele erau valabile timp de un an.. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de “Legea celor XII table”.5. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre patricieni şi plebei. pretorii aduceau anumite modificări legii. ceva.a. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi întreţină tatăl. Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care nu aveau copii de sex bărbătesc. pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care mai adăugau.n. Sub presiunea plebeilor senatul a numit. care sunt atribuite lui Solon. dreptul de proprietate ş. III hotărârile senatului au devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au numit “senatus-consulte”. apărută în anul 450 î. Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii. Până la această dată legile erau cunoscute numai de către patricieni. care a coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de “dreptul civil”. 9. eventual. Astfel.

e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă “Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). o codificare a legilor romane intitulată: “Lex romane vizigotorum”. În secolul V. Cele mai importante lucrări bazate pe operele jurisconsulţilor romani. Dintre jurisconsulţii acestei perioade mai amintim pe: Paul. în timpul lui Alaric al II-lea. era condiţionată de prezentarea operei lor în original. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius. Posibilitatea invocării acestor din urmă autori. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor de drept întrucât. În anul 426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”. Cele mai cunoscute sunt: Codul Gregorian. iar vechilor locuitori ai statului roman (băştinaşii) li se aplicau legile romane. denumite astfel după numele celor care le-au întocmit.în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o hotărâre proprie. Dreptul acestor popoare. În vederea unei mai bune aplicări a legii. adesea. Aceste colecţii au luat numele de coduri. care cuprindeau constituţiile imperiale. În perioada migraţiunii popoarelor deci. La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. sunt cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”. Acestea s-au numit jus respondendi. Astfel. persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li se aplica legea regatului lor. 97 . Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept). În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii. însă. Sextus Cecilius Africanus şi pe Gaius. la vizigoţi întâlnim “Legea lui Euric”. multă vreme. din care cauză s-a numit şi Breviarum Alarici”. se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor. În perioada imperiului. d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile imperiale”. a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a celor barbare. din anul 475. ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat. “Comentariu asupra legii celor XII table”. de asemenea. În această ordine de idei. care a scris şi o istorie a dreptului roman. decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe teritoriul fostului imperiu roman de apus. s-a împletit cu dreptul roman. Ulpian şi Modestinus. Modestinus şi Gaius. întocmite din ordinul lui Justinian. în ordine cronolo-gică. juriştii nu se mai refereau la senatus-consult. o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea anumitor speţe concrete.a. În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele jurisconsulţilor romani. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din sec. Paul. Operele lui cele mai însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. “Comentariu asupra edictului provincial” ş. şi. în procesul elaborării lui. care a stabilit că scrierile jurisconsulţilor clasici: Papinian. precum şi a autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. II capătă putere de lege. Ea a apărut în anul 506. Cu timpul aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri. în timpul împăratului Augustus. în perioada migra-ţiunii popoarelor. Codul Hermogenian şi Codul Teodosian. cel mai important jurisconsult roman a fost Papinian.

98 . O codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism Cel mai important izvor al dreptului.e. care începe odată cu întemeierea Romei.. şi o codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”. dacă făceau parte din aceeaşi categorie socială. şi ţine până la înlăturarea regilor. Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci. La ostrogoţi întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat “Edictum Teodirici”. asemă-nătoare.e. anul 509 î. până în 476 era noastră. dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade: a) perioada regalităţii. el a fost înlocuit cu principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege.n. STATUL ROMAN În ce priveşte statul roman. l-a constituit cutuma. pe măsura dezvoltării feudalismului. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti. b) perioada republicană de la 509 î. din anul 516.n. Astfel.e. DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU a) Legi cu valoare constituţională: 1)“Magna Carta Libertatum” 2) Bula de aur maghiară.“Marele cutumiar al Franţei”.În statul burgunzilor se întâlnesc.“Practica Forensis”. pentru a da acestora un caracter mai unitar. 6) “Legiuirile Bizantine”. Cu timpul..e. . două codificări. din punct de vedere al organizării lor. c) perioada imperiului din anul 27 î. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică. în Evul Mediu. B.6. 9. în Franţa. cu polisurile greceşti.n. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume. întâlnim următoarele încercări de codificare: .n.3. anul 753 î. 3) Bula de aur germană. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”. de asemenea.

sau despre acele evenimente şi acţiuni care. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii (astronomia. În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii.). Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional. acela de “juridic”. educaţionale. de regulă. normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. ştiinţe generale (logica. face obiectul ştiinţei dreptului. Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi. Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte juridice''. istoria ş. La început. În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului. matematica. au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii. constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă. Despre un act. Privită în contextul general al activităţii umane. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială. aplicarea constrângerii. că este “raport juridic''. că este “un act juridic''. fizica. ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia. ştiinţa dreptului. dau naştere. edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. administrativ ş. reglementat de norme de drept. aplicarea normelor de drept. conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate. Aplicarea unor asemenea norme nu mai putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură. Aceste activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt denumite. societate şi gândire. a. chimia. dreptul administrativ). cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare. De asemenea. interpretarea lor. puterea publică. după cum se va vedea. unele dintre ştiinţele auxiliare. Astfel se spune despre un raport social. politologia. cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii. biofizica). cibernetica etc. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil. delimitările produse pe baza criteriului de avere. ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin colectivitate. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 APARIŢIA DREPTULUI. etnografia. medicale. Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. psihologia. ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia. ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice. ştiinţe de graniţă. guvernanţii. De exemplu: medicina legală. Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din afară. unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca. format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. În locul vechilor obiceiuri. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”. Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus. organizatorice etc.). statistica judiciară etc. potrivit normelor de drept. biologia etc.4.). sociologia.). unele norme de conduită din comunitatea Dreptul.9. a dreptului penal. care produce consecinţe pe planul dreptului. 99 . Ea face abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.a. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor care nu se supun normelor instituite de puterea publică. în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate. executivă şi judecătorească. astrofizica. Specificul ştiinţelor juridice. cu un termen mai general.).

primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului. singurul mijloc de apărare a intereselor private. Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice. lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice. care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei. dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani. c) ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept.. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului? 15. ci noţiunea de “dreptate” (dike). Uneori autoritatea publică intervenea direct. violenţa a constituit. fie pe anumite părţi care grupează normele. Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism. De exemplu. Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp. procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă Concepte şi termeni de reţinut      Cultură şi civilizaţie. au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. fie în evoluţia lor istorică concretă. impus de către guvernanţi. Primele legi scrise. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice. concretă. instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături specifice. dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept. Dreptul roman 16. legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. filosofia dreptului.Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor. dar cu un conţinut nou. Poemele homerice. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii. pe teritoriul de astăzi al ţării noastre. Legea celor XII table 100 . uneori. nu utilizează cuvântul “lege” (nomos). dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. b) ştiinţele juridice istorice. primitive. edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze.. După cucerirea Daciei de către romani. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului. Pe teritoriul patriei noastre. Statul şi dreptul în Orientul Antic. sociologia juridică. al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice. Întrebări de control şi teme de dezbatere 14. dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice.). La începuturile ei. grupate pe baza obiectului lor comun. Cu timpul. de pildă.

Traducere de Ioan Mihăilescu. Drimba. 1948. 3. de T. Codul lui Hammurapi. Ogiz. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de: a) Justinian.Teste de evaluare/autoevaluare 22. Legea lui Manu. Paul Henry. Filosofia Orientului Antic. I. Bucureşti. vol. Bucureşti. Vladimir. Ştiinţifică. II. I. Politică. Chombart de Lauve. Gaudemet. Negoiţă. c) codul legilor lui Manu Bibliografie obligatorie 1. vol. 1935. 4. Ed. 5. 7. Bucureşti. 6. Bucureşti. 8. Ştiinţifică şi Pedagogică.. b) codul Hermogenian. 1920. Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic). Bucureşti. 101 . Ed. 1948. c) Ulpian. Ovidiu. Cultura şi puterea. 2. Hanga. Paris. Didactică şi Pedagogică. Trad. 1982. III. V.I. Jean. Istoria generală a statului şi dreptului. Institutions de l’antiquité. Bucureşti. Banu. Ed. Avdiev.. Istoria culturii şi civilizaţiei. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum: a) codul de legi elaborat de Bochoris. 1967. I. Ed. b) Mircea Djuvara. 23.

David. Bernard.1.2. 13. Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi Corpul judecătoresc. 102 .Bădescu Mihai.1. Îndrumător pentru autoverificare 10. Editura Universul Juridic. dar nu se referă. Paris.3. Aristotel scria: “Aici trebuie să se apuce. Ed. în sensul istorico-geografic (ţară). Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10. Glasson.2. Documente celebre ale istoriei. de fapt. în mod necesar. Gheorghe. tuturor cetăţenilor. 14. Bucureşti. 1966. Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel. Popa. Unitatea de învăţare 10 Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ 10. pronunţarea pedepsei cu moartea ş. 10. ori a le împărţi şi a le încredinţa pe unele. Bucureşti . Histoire du droit et des institutions de la France. Teoria generală a dreptului. René. Les grands systčmes de droit contemporains. 15. 1970. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat 10. Actami. Ed.4.3. iar pe altele numai unora dintre ei”. Boboş. adoptarea legilor.3. printre care aminteşte: Adunarea Generală. 9. Universităţii “Dimitrie Cantemir”. 16. nr. Formele de guvernământ în Anglia. cu încheierea şi denunţarea tratatelor. Teoria generală a dreptului. Bucureşti 2004. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Paris. Momcilo. Franţa. la problema separaţiei puterilor în stat. Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat. Teoria generală a dreptului.3. 11. 1971. una din căile următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi.9. Ceterchi. Ioan. Nicolae. în “Magazin Istoric”.1. Introducere 10. 1998. The American Heritage History of the Law in America. Cluj. Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii. SUA 10. În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe. Istoria generală a statului şi dreptului. a unor organe cu diverse atribuţii. 1891.a. Luburici. E. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat 10. Magna Carta Libertatum. Schwartz. 12. 1991. care în lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului.3.

Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei puterilor.3. 10.definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare.2. de a face pace şi a încheia tratate. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să 103 . Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului. Ea aparţinea tot regelui. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune puterea de stat Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”.10. întrucât el era cel care elabora normele de drept.1. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore. în care el se referă la trei puteri: legislativă.3. executivă şi federativă. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke. prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. 6. Conţinutul unităţii de învăţare 10. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 5.

el scria: “tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile. “puterea judiciară se înfăţişează. în special la separaţia dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare. va anihila toate celelalte puteri”. el precizează: “cine are puterea legislativă sau puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile. După părerea lui Locke. atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori. Părerile lui se referă. dar. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. al cărui cetăţean era.. ar avea în mâini şi puterea să le execute. După adoptarea lor. din concepţia lui Locke lipseşte puterea judecătorească. acesta ar fi despotic. după cum s-a văzut. a fost Montesquieu. căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un stat bine organizat. spune el. ca un accesoriu al puterii legislative”.fie concentrate în mâna unei singure persoane. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată. în concepţia lui Locke. Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a proteja comunitatea şi pe membrii săi. aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat. puterea executivă şi puterea federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că. Cel care a elaborat construcţia teoretică. aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”. pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ. nu reprezintă. El abordează această problemă 104 . iar nu prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”). susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial. “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite. a separaţiei puterilor în stat. care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi. de fapt. fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul. dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor adunări constituite anume în vederea acestui scop.. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat După părerea lui Montesquieu. ci o constatare a modului de organizare a statului englez din vremea sa. În acest sens. deoarece. este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai multe persoane distincte. o teorie abstractă. În acest sens. puterea executivă trebuie să revină monarhului. el înclină spre o preponderenţă a puterii executive. După cum se poate observa. rămasă clasică. În concepţia lui Locke. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ. “. promulgate şi cunoscute de popor. precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative. puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care le-au adoptat. prin judecători imparţiali şi cultivaţi. mai degrabă. care nu au între ele nici o subordonare”. totuşi. Astfel. în lucrarea sa “De l’esprit des lois.

în mod necesar. Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate teoretică şi practică. ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească. însă. Explicaţia pe care o dă. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. când le separă. Ele colaborează strâns la bunul mers al statului. de justiţie şi de război. Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra celuilalt o acţiune reciprocă. el a fost înscris în Constituţia statelor federale. sub forma lui tripartită: puterea legislativă. puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă. participarea parlamentului la activitatea executivă este mai limitată. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri. executivă şi judecătorească. dar în forme specifice. În schimb. executivul iese din alegeri. el a fost considerat ca o sursă a libertăţii politice. unui stat constituţional de drept. În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia drepturilor nu-i asigurată. altul picioarele şi nimic mai mult”. ea participă. unde este asigurată demnitatea persoanei. În acest sens.considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. la funcţia exercitată de celelalte. în care unul ar avea ochii. Astfel. s-a recunoscut dreptul puterii 105 . În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în special dintre legislativă şi executivă). participarea la discutarea proiectelor de legi şi votarea lor. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt responsabili în faţa lui. în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o anume funcţie în principal. este explicată în doctrină şi prin modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri. În concepţia lui. Colaborarea. dar prin intermediul majorităţii parlamentare. Ei o împart în forţă şi voinţă. când confundă toate aceste părţi. Mai târziu. Din punct de vedere teoretic. acestui fenomen. au introdus în cuprinsul lor acest principiu. New Hampshire. în puterea legislativă şi puterea executivă. mai ales între puterea legislativă şi cea executivă. el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său. El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. în care există domnia dreptului. Virginia. la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”. nici separaţia puterilor determinată nu are Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o colaborare între ele. aflate în această perioadă în plină organizare constituţională. care aparţin. Primele constituţii ale statelor Massachusetts. Maryland. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative. Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane. lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma iniţiativei legislative. altul braţele. o împart în obiectul său. este alta. în mod egal. în drept de impozit. printr-un echilibru şi o colaborare a celor trei puteri separate.

Uneori. a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. prin activitatea sa spontană şi permanentă. formulele parlamentare au putut să fie menţinute. bunul mers al statului.2. Anglia este o monarhie constituţională. de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe. având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar. un regulament. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament. Cu preţul acestei discipline. Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt: A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă. Numărul lorzilor. Guetzevich arată: “un decret. puterea legislativă este aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să fie motorul statului. ordonanţe etc. care să reglementeze anumite domenii de activitate. formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. regulamente. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens. SUA Ca formă de guvernământ. aparatul de stat şi forma de stat. ordine. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord. şi încă nu sunt întotdeauna observate”. şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative. organele executive şi organele judecătoreşti 10. guvernul are rolul de a veghea cum. Formele de guvernământ în Anglia.. dar ele sunt în parte goale de substanţa lor. cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. nu era stabil. de administrarea justiţiei. Unii autori subliniază chiar importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă. cazul Franţei. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord. cazul Angliei. Franţa. cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei. în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată.executive de a elabora şi ea acte normative. cazul S. ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia. De aceea. În cursul secolului al XX-lea. şi republica parlamentară. o ordonanţă prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege. Astfel. În secolul al XVII-lea s-a 106 . Asemenea acte normative sunt: decrete. a) Camera lorzilor. republica prezidenţială.3. statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. Potrivit părerilor lui. care are o structură bicamerală. astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. decât o măsură legislativă”. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat. însă. continuă şi cu caracter tehnic. el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure.A. cu timpul. în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile.U.

pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare). Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. Înainte de adoptarea acestui act. Astfel. numărul votanţilor a crescut cu un milion. În prima calitate. a fost redus la doi ani. din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor. În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală. proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate. în urma unei reforme electorale. Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea.încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu. cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre. este rodul unui şir de modificări legale. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. după împrejurări. Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”). iar drept rezultat al acestei reforme. care va deveni şi membru al Camerei superioare. În materie de legiferare. Organizarea şi funcţionarea ei. De menţionat că. Camera Lorzilor şi-a păstrat. În momentul în care a fost numit în această funcţie. De altfel. În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei. Potrivit noilor reglementări. însă. în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului. puşi sub acuzare de Camera Comunelor. prin Actul despre Parlament (Parliament Act). În domeniul judiciar. care poartă denumirea de “speaker”. În prima sesiune a noii legislaturi. aproape toţi muncitori din oraşe. el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră. înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. în urma legii din 1911. din nou. Au fost reduse atribuţiile legislative. la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. aşa cum se prezintă astăzi. În 1911 a fost. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor. ea putea să se transforme. chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. în 1867. b) Camera Comunelor. dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. Camera Comunelor îşi alege un preşedinte. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor 107 . drept care se menţine şi se respectă şi astăzi. fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor. modificată competenţa Camerei Lorzilor. în materie de legi financiare (“Money Bill”). Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut. libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv.

Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor. Acest comitet are o competenţă exclusivă în materie financiară. să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”. obligaţiile civile şi comerciale. o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958. poate. Este interesant de 108 . legislativă. garantarea libertăţilor fundamentale. Acestea sunt. bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi Senatul)”. De această dată. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în Statele Unite ale Americii. FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat în Franţa. problemele învăţământului şi regimul proprietăţii. Atunci când examinează cererile de deschidere de credite. de către speaker-ul ei. fie ereditară. Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. Cele mai importante proiecte de legi sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere. Din această cauză. se spunea: “Acumularea tuturor puterilor. ci de preşedintele comitetului. În prezentarea lui. În Convenţia de la Philadelphia. prin cucerire sau prin alegere. drepturile reale. Este format din două camere: Adunarea Naţională şi Senatul. naţionalitatea. executivă şi judecătorească în aceleaşi mâini. fie în mâinile câtorva oameni. Puterea legislativă este plasată în trei ramuri distincte. care punea bazele Constituţiei Americane. Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei Comunelor. starea şi capacitatea persoanelor. regimul impozitelor. Hamilton scria: “În această guvernare dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici şi scriitori le-au putut concepe. politicienii americani au susţinut că competenţele între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de Constituţie.UA. cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice. comitetul nu mai este prezidat de speaker. denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici. în anumite cazuri. în general. al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. principiile dreptului penal.) A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. fie în mâna unui singur om. cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. Comitetele permanente şi celelalte comitete. însă. determinarea crimelor şi delictelor. şi în special în probleme bugetare. legea elaborată de Parlament vizează principiile generale. S. Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă originală în Statele Unite ale Americii. Parlamentul. acest organism ia denumirea de Comitet de Credite. În alte domenii. drepturile civile. dreptul la muncă şi legislaţia socială. în mod just. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale. statutul persoanelor în dreptul privat. reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. lăsând posibilitatea ca. procedura penală.îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere. s-a dezvoltat şi el în mod istoric. fie a mai multora.

funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului. precizează că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei.observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el. Preşedintele este garantul independenţei naţionale. există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta Curte de Justiţie. De regulă. Împotriva lor nu există nici o cale de atac B) ORGANELE EXECUTIVE 1. membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări. ci de Consiliul Constituţional. La activitatea legislativă mai participă. consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. 5. ci decretele elaborate de guvern. încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social. în viaţa de stat a Franţei. proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru. Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. Guvernul. pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. El asigură. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. în art. pe membrii guvernului. totuşi. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor guvernului. în mod excepţional. Consiliul de Cabinet şi Consiliile interministeriale. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. în activitatea sa permanentă. În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între Consiliul de Miniştri. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului. Consiliul Constituţional. să suplinească pe Preşedintele Republicii. inclusiv secretarii de stat. care judecă 109 . trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. să fie nu legile. este condus de prim ministru. sub preşedinţia şefului de stat. al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”. 2. numeşte şi schimbă din funcţie. Constituţia din 1958. la propunerea primului ministru. prin arbitrajul său. al integrităţii teritoriului. în numele guvernului. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar. Primul ministru poate. Preşedintele Republicii. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii. În mod treptat. Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa. care este un organ de natură jurisdicţională. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului. Deşi guvernul. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa. Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative. primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale. în afară de Parlament. care înainte nu aveau acces.

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei. Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ. Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului. Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului. 10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”. B) ORGANELE EXECUTIVE Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei, conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

110

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat. O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art. 92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ, menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui. Concepte şi termeni de reţinut     Separaţia puterilor in stat, Organe legislative, Organe executive, Organe judecatoreşti.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

111

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei

Teste de evaluare/autoevaluare

24. Organul legislativ al Angliei este a) Parlamentul b) Guvernul c) Organele administrative; 25. 26. 27. 28. Principalele puteri în stat sunt: a. Consiliile judeţene; b. Prefecturile; c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.

Bibliografie obligatorie

112

Bucureşti.2. John Locke.3. Montesquieu. Essai sur le pouvoir civil. Îndrumător pentru autoverificare 11. Introducere 11. Introducere CONSTANTELE STATULUI Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic. Pierre Lalumičre et André Demichel.3. Jean Louis Bergel. de constante ale statului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate 113 . 1966. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11. Unitatea de învăţare 11 Constantele statului 11.1.definirea şi înţelegerea noţiunilor. 11. Traité de droit constitutionnel. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune problema constantelor statului si dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) . 1964. 4. De l'esprit des lois. şi în sensul politico-juridic.4. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Paris. Gheorghe Gheorghe. 3. Ed. Ştiinţifică.1. Conţinutul unităţii de învăţare 11. 1952. 1921. 5. Théorie générale du droit. Separaţia puterilor în stat. Paris. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 7. Ed. 6. 2004.2. 8. Constantele statului în sens istorico-geografic 11. Les régimes parlamentaires européens. 2. 1976.2.3. Paris.1. Editura Dalloz. Paris. Bucureşti. Leon Duguit.1. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. Constantele statului în sens politico-juridic 11.

stilistice. Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice. care suscită reacţii şi acţiuni. costume ale unei comunităţi umane ş. în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui. Alte elemente însă. aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu. În domeniul ştiinţelor juridice.Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare Constantele statului. spaţiul geografic propriu statului. întinderile de apă. În domeniul ştiinţelor sociale. politic şi spiritual. politic şi spiritual. şi anumite elemente etnice şi economice. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu.3. monumente istorice. clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic. atât în sensul lui politico juridic. şi un înţeles etnic.1. atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. construcţii industriale. iar nu teritoriului însuşi. Pe teritoriul respectiv există. El nu este decât un cadru fizic.3. socio-economic. zăcăminte minerale. culturi agricole. ape. politic şi spiritual.cu statul în ansamblul lui. unelte de muncă. şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale. obiecte de artă. o serie de bunuri materiale: păduri. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu. noţiunii de teritoriu i s-a atribuit. politice şi spirituale. timpul alocat este de 2 ore. 11. cât şi istorico-geografic. dar nu ştiinţifice. prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz. vestigii ale trecutului. pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic.a. socio-economice. de asemenea. Totuşi. inclusiv apele teritoriale.” poate avea valoarea unei expresii figurative. Conţinutul unităţii de învăţare 11. Teritoriul reprezintă cadrul natural. Constantele statului în sens istorico-geografic a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul. uneori. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului . într-o anumită măsură.teritoriul . politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale. prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru. deci. Teritoriul cuprinde. subsolul şi spaţiul 114 . cum ar fi: specificul socio-economic.

apoi. diverse populaţii. au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii. În felul acesta. deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. exprimat şi prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele Republicii. pe care le găsea în natură. În acelaşi timp. Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a 115 . se înfăţişează ca o totalitate de organe. fără îndoială. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului. Activitatea lor. voie. cu timpul. plante. dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de persoane. investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni. se impune definirea noţiunii de organ de stat. procurori. direct şi secret îşi desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională. de bază. hotărâri care. ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie. Mediul geografic. ofiţeri etc. egal. el furnizează oamenilor cele necesare traiului. care sunt subvenţionaţi de partidele ai căror membrii sunt. atribuţii care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li se adresează. un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă. pentru perioada în care îşi desfăşoară activitatea. în sensul politico-juridic. specializată. Din punct de vedere economic. munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale deosebite. rădăcini. mai ales după descoperirea metalelor. politicienii de profesie. funcţionari. cu care să acţioneze asupra naturii. Mai există. Trebuie menţionat faptul că. la situaţia de nomad. judecători.aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. mai ales cei care lucrează în anumite instituţii sau întreprinderi de stat. calitatea solului şi a subsolului. de funcţionarii publici? Deputaţii aleşi pe baza votului universal. deputaţi. sau cu un alt termen. au jucat. senatori. a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate. făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale. a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu. dacă nu sunt respectate de bună. în cadrul organelor în care au fost aleşi. Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat. Constantele statului în sens politico-juridic Dat fiind faptul că statul. pentru a exista. care nu erau legate încă de un anumit teritoriu. Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural. pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe. Unii dintre deputaţi. îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. are un caracter politic şi un caracter reprezentativ.

îşi propun candidaţii ce urmează să fie aleşi. parlamentul. Aceasta are loc în ţările cu formă de guvernământ republicană. presupune mai multe momente: a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza sistemului electoral. direct de către alegători. prin intermediul alegătorilor. ci ca o entitate de cetăţeni organizaţi. primării etc. în altele de către parlament. landuri. ci din partea poporului.. primărie). în ţara noastră. prefectură. din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic. c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi. de regulă. în sensul politico-juridic.4. iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintrun organ de stat. cu o structură proprie. se alege o dată la 4 sau 5 ani. în organe reprezentative. în cadrul cărora partidele politice din statele cu sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări. d) Numirea guvernului. într-o formă organizatorică. 11. regiuni. îmbracă două aspecte: aspectul central şi cel local. noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat de Codul Penal. trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică a cetăţenilor. în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a fiecărei ţări în judeţe. ca organ suprem executiv. arondismente. ca organ judecătoresc suprem. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită. sau a deputaţilor şi senatorilor. comune etc.calităţii lor de reprezentanţi ai poporului. 116 . a deputaţilor. de asemenea. format. care îşi aleg organele care să-i reprezinte. Organele reprezentative sunt rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru. Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul statului. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în care au fost aleşi (parlament. în statele contemporane. de către parlament. pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. Pe plan local. Populaţia. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt propuse. oraşe. O asemenea structură a puterii centrale. e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări. în sistemele bicamerale. populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi. de către partidele politice. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 În literatura juridică. la propunerea primului ministru. ai faptului că ei au fost investiţi de popor să le exercite. Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ. care în art. în acest caz.

în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi. 1. desemnează pe primul ministru. În anii socialismului. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă. considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. organele puterii de stat parlamentul. este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. în felul acesta. rege. însă. formează împreună o structură organizatorică unitară . Sunt asimilate cu funcţionarii. prin intermediul parlamentului. ele au apărut concomitent.(miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor.Guvernul – organul central al administraţiei de stat. a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General. specializate în diverse probleme ale conducerii de stat. funcţionarii publici. În ţara noastră. anumite drepturi şi obligaţii. aceea a funcţionarilor de stat. s-au conturat organele de stat colective. persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. investiţi cu această calitate de către parlament. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri. senatorii. parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care. cu o sferă foarte largă. la propunerea Preşedintelui României. la rândul său. La început acestea au fost persoane fizice: împărat. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. iar aceştia constituie. în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri.expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori. extinzând. După cum se poate observa. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat. indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult. acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. iar nu viceversa”. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului . indiferent dacă şi cum a fost învestit. un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut. Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi. tehnicieni şi funcţionari. La rândul lor.de exemplu . cu care trebuie să operăm în acest caz. din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public. mergând de sus in jos. denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială. există o reţea de organe administrative. aceasta este o definiţie foarte generală. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori. Sensul noţiunii de funcţionar public. Parlamentul. în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” . Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice. din partea parlamentului. a unor colective organizate. ca reprezentant al voinţei poporului. La rândul lui. unii autori. o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat. ci pentru că au primit. aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. În legătură cu acest sens. apoi. conducători ai 117 .permanent sau temporar. după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat. deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate). apoi. ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat. În mod istoric. deputatul sau senatorul. ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. poporul alege pe reprezentanţii săi. este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile. dregători etc. De la apariţia lui. au existat unele discuţii. şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice. cu orice titlu. iar apoi acesta.

Ce reprezintă constantele statului? 20. solemnitatea. din judecătorii. şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor. ca elemente de constanţă. care cuprinde o serie de termeni. constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. oralitatea. cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor. trebuie să mai adăugăm. iar cealaltă. executive şi judecătoreşti. Cele mai cunoscute ministere. Activitatea organelor judecătoreşti.la noi în ţară judecătoriile. Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic. de regulă. nu numai în recurs.a. că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond. În sfârşit. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală. poliţia. şi existenţa unui aparat logic conceptual. denumit de regulă Parlament. iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni. minister. una din camere este Senatul. o Adunare a Deputaţilor. constituţional. jandarmeria. în toate ţările. c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative. b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. asigurarea dreptului la apărare ş. Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ. la cele de mai sus. aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară. juraţi etc. observăm că pe plan mondial acestea sunt formate din deputaţi. cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare. executiv. ministerul sănătăţii. ministerul de inteme. constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului: legislative..unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. guvern. executive şi judecătoreşti. Constantele în sens istorico-geografic 118 . impozite. dacă ne referim la organele legislative. ministerul învăţământului. legiferare. organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond . Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură. care poartă diverse denumiri. Există apoi organe administrative locale. ministerul de externe. Teritoriu. de asemenea. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie. ministerul justiţiei. care există în toate ţările contemporane. pentru o perioadă limitată. altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori. rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. Întrebări de control şi teme de dezbatere 19. expresii. sesizăm că acestea sunt formate. există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale. curţi. acreditare. serviciile de informaţii. a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat. interpelare. ministerul comerţului. legislativ. Populaţia. ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata. trebuie considerate elemente de constanţă. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului. contradictorialitatea. În cadrul organelor administrative (executive). parlamentar. de învăţământ etc. taxe. o serie de elemente de constanţă. De regulă. secţii sanitare. primăriilor. putem sesiza. senator. de genul prefecturilor. având o structură unicamerală sau bicamerală. este aceea de a elabora legile. denumite ministere. Trebuie precizat. Astfel. pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat. de obicei. aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii. tribunale. existenţa unor organe centrale de ramură. şi ele. buget etc Concepte şi termeni de reţinut      Constantele statului. cum sunt: sistem electoral. deputat. se bazează pe respectarea anumitor principii care. însă. În ce priveşte organele judecătoreşti.

Care suntr constantele statului : a) norma juridicã. c) nu poate fi subiect de drept. ramura dreptului.21. Constantele statului în sens politco-juridic Teste de evaluare/autoevaluare 29. puterea publică. 30. I. Ce fel de subiect de drept este Statul: a) subiect individual. Teoria generală a dreptului. instituţia de drept. Bibliografie obligatorie 1. populaţia. Mircea Djuvara. vol. Bucureşti. 119 . sistemul dreptului. b) teritoriul. b) subiect colectiv. c) legile obiective. 1930.

3.1.1. Le droit pur. Veronica Rebreanu. Paris. Actami. Teoria generală a dreptului. 5. Aşa cum civiliza-ţia şi cultura. „Dat”-ul în drept 12. Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional. Ed.3. legată de o anume epocă istorică. 2004. cu toată specificitatea ei. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12. 7. Permanenţele juridice 12. Institutul Român pentru Drepturile Omului.3. numai în cadrul lui. Îndrumător pentru autoverificare 12. Universităţii “Dimitrie Cantemir”.4.2.Alexandru Fărcaş. Ed. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului. cu exclusivitate. Cluj-Napoca. Nicolae Popa. Ioan Ceterchi. Unitatea de învăţare 12 Constantele dreptului 12. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 9. Duculescu.1. Introducere 12. 1998. Ed. 4. 6. Editura Argonaut. tot aşa şi dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei. Academiei. Introducere Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt cantonate. les constantes juridiques. Edmond Picard. 1982. les permanences juridiques. Victor July 1. 2005. 12. Momcilo Luburici. Constantele statului. presupun şi o anume continuitate. dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale. 1991. Teoria generală a dreptului. 10.3. Conţinutul unităţii de învăţare 12.2.2. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune constantele dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a 120 . Bucureşti. Flammarion. Bucureşti.2. Bucureşti. de la apariţia lor şi până în zilele noastre.

Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce subzistă. în sensul acesta. Dreptul este o ştiinţă socială. ar fi. În continuare se sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a Dreptului). Este faptul că ne găsim în prezenţa unui raport juridic. În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide. Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. nu poate exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie comună tuturor societăţilor. Constantele dreptului. nu este aşa. care le-a mai numit şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau “constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este persistent în orice relaţie juridică. Pentru a-şi ilustra afirmaţiile.1. în concepţia lui Djuvara.noţiunilor specifice disciplinei) . cuvântul a fost folosit. copilul este obligat a-1 ucide.se întreabă autorul citat. şi ne face să o recunoaştem ca atare. uciderea părintelui este crima cea mai josnică. Constantele dreptului timpul alocat este de 2 ore. în principal. 12. Conţinutul unităţii de învăţare 12. După cum precizează Djuvara. 121 . Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. în orice societate şi în orice timp şi. Edmond Picard. oriunde.3. deşi rezultatele sunt diferite. La o anumită vârstă a părintelui. Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău” este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută. mai întâi.definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in drept Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare. dispoziţiile juridice investesc.3. în mod necesar. În concepţia noastră. care se aplică în orice împrejurare. într-un mod exact. Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. este de a expune şi studia “permanenţele juridice”. totuşi. de un cunoscut jurist belgian. Ce are comun legislaţia noastră cu cea primitivă? . realitatea socială căreia i se aplică. Permanenţele juridice În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a Dreptului.

Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. de natura complexă a omuluic) În al treilea rând.raportul juridic cu elementele sale componente. un “dat” fundamental al reglementării juridice Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului. Acestea sunt relaţii economice. acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială. sentimentelor. în special.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. trei. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. sunt relaţii între oameni. familiale. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. 12. în opera de reglementare juridică. care oferă obiect reglementării juridice. Dreptul îşi poate 122 . „Dat”-ul în drept Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt. Nici un legiuitor nu poate face abstracţie. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. este. întrucât relaţiile sociale. După cum se ştie. produs al relaţiilor sociale. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. de asemenea. la rândul lor. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. subiec-ţii raportului juridic. ale epocii în care trăieşte. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. drepturile şi obligaţiile lor. culturale. Relaţiile sociale orientează. în acelaşi timp. fiecare apărând. ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale. b) În al doilea rând. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii.2. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. nu creează dreptul în mod arbitrar. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). ci şi a societăţii şi gândirii. consecinţa este că omul. dar cu toate acestea.3. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. obiectul raportu-lui juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”. asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. deşi . în acelaşi timp. printr-o mulţime de întâmplări. susceptibile de a dobândi înţelegerea şi. sub diferite înfăţişări. de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane.

duce la anumite transformări. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv. în toate epocile istorice. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept.conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. în aşa fel încât. pe planul structurii acestor relaţii. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. relaţii între vânzători şi cumpărători. De exemplu: legea valorii. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. mai ales în două direcţii: în direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). are anumite trăsături proprii de dezvoltare. în primul rând. b) În domeniul legilor sociale observăm că. în domeniul relaţiilor sociale. Pe linia aceasta putem desluşi. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”.realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. influenţând şi. observăm că. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură. există anumite trăsături de mai lungă durată. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. elementele de continuitate pot fi întâlnite. Dar. mai ales. a cărei 123 . există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. Elementele de legătură le întâlnim. relaţii între soţi. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. sau aproape la fel. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. contract. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale. neapărat. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice. a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii. influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. dacă fiecare epocă istorică. în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. proprietate. În acest sens. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic. uneori. în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. anumite tipare.

Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. obiectul raportului juridic la care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”.este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici. putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă. comune tuturor oamenilor. convingerile. chiar în ce priveşte anumite probleme de fond. şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice. uneori. Modul lui de gândire. idealurile sale. cu toate consecinţele ce decurg de aici. Cu toate acestea. în fiecare epocă istorică. Dreptul. De asemenea. subiecţii raportului juridic. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă .în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective. este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor de continuitate în drept. nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. pe planul reglementării juridice.cu trăsături şi efecte diferite . fiziologice. În acelaşi timp. În acest domeniu. biologice. a libertăţii. cu natura sa complexă. Omul este un produs al epocii sale. obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc 12. idealurile. urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală. spre deosebire de relaţiile sociale. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul. trebuie să-şi găsească. în mod necesar obligaţia de a ţine seama. Şi în acest domeniu. Tot pe acest plan.4. întâlnim anumite însuşiri fizice. idealuri comune. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. a sănătăţii persoanei. însă. asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci. în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. Din această cauză o întâlnim . ar fi. împărţirea oamenilor pe sexe. nu creează dreptul în 124 . drepturile şi obligaţiile lor. De exemplu.spune el “sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică. de acest aspect. deşi . produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale. în principal. cum sunt ocrotirea vieţii. de lungă durată. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Constantele dreptului. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. sentimentele. în concepţia lui Djuvara. În ce privesc concepţiile. raportul juridic cu elementele sale componente.acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. putem distinge anumite idealuri. ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor. întâlnim şi anumite concepţii.

asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori. întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale. voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice. mai ales în două direcţii: în direcţia Cu toate deosebirile esenţiale. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. întâlnim anumite concepte cum sunt: raport juridic. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune. întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. este. ale epocii în care trăieşte. la rândul lor. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică. există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură. proprietate. legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură). sentimentelor. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului? a) Cercetând “dat”-ul în drept. care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului. observăm că. influenţând şi. cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. ci şi a societăţii şi gândirii. duce la anumite transformări. După cum se ştie. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. în primul rând. în toate epocile istorice. familiale. la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare. Existenţa unui dat al dreptului nu duce. culturale. valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. în domeniul relaţiilor sociale. Elementele de legătură le întâlnim. relaţii între vânzători şi cumpărători. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii. soluţiile cuprinse în aceste reglementări. în acelaşi timp. fiecare apărând. anumite tipare. Dar. sunt relaţii între oameni. contract. ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. neapărat. întrucât relaţiile sociale. de asemenea. Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii. reglementările juridice joacă un rol social pozitiv.mod arbitrar. uneori. accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. dar cu toate acestea. mai ales. un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului. Pe linia aceasta putem desluşi. Relaţiile sociale orientează. În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii. explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. Deşi în conţinut acestea sunt diferite. relaţii între soţi. În acest sens. consecinţa este că omul. care oferă obiect reglementării juridice. Acestea sunt relaţii economice. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice). în ce 125 . printr-o mulţime de întâmplări. b) În al doilea rând. produs al relaţiilor sociale. elementele de continuitate pot fi întâlnite. pe planul structurii acestor relaţii. un “dat” fundamental al reglementării juridice c) În al treilea rând. care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept. În cadrul unei asemenea concepţii generale. sub diferite înfăţişări. omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială.

Dreptul.cu trăsături şi efecte diferite . idealurile sale.  Dat-ul în drept. În ce rezidă Dat-ul în drept? 23. a cărei acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. Cu toate acestea.în toate epocile istorice în care există producţie de mărfuri. nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. Din această cauză o întâlnim . sau aproape la fel. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. ce se întâlnesc în mai multe epoci istorice. cu natura sa complexă. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul. întâlnim şi anumite concepţii. produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte.priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel. Concepte şi termeni de reţinut  Constantele dreptului. Modul lui de gândire. Întrebări de control şi teme de dezbatere 22. sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. fiecare tip de civilizaţie şi cultură. În acelaşi timp. în fiecare epocă istorică. dacă fiecare epocă istorică. De exemplu: legea valorii. biologice.  Permanenţe juridice. întâlnim anumite însuşiri fizice. comune tuturor oamenilor. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara 126 . . în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură. are anumite trăsături proprii de dezvoltare. există anumite trăsături de mai lungă durată. Omul este un produs al epocii sale. idealuri comune. fiziologice. b) În domeniul legilor sociale observăm că.

Teste de evaluare/autoevaluare 31. Sunt constante ale dreptului: a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului; b) teritoriul, populaţia, puterea publică; c) relatiile sociale.omul,legile obiective. 32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat: a) Justinian; b) Mircea Djuvara; c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004. Unitatea de învăţare 13 Izvoarele dreptului 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept 13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept 13.3.3. Legea ca izvor de drept 13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

127

13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.). Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale. În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului. Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului; 12. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor dreptului Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) - definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

128

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Cutuma ca izvor de drept Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel, marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii. O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

129

în paralel cu dreptul roman. din Ulpian – secolul al III-lea e. în acest sens. nesancţionate. deci. de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni tribale. Deci.n. în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei. iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300 î. şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale. rege legendar geto-dac. organele de procuratură (prin 130 . dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local. Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi anterior cuceririlor romane.n. 13. indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu competenţele lor. Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care. şi poate chiar accelerat. dreptul autohton. care au beneficiat de un cadru propice pentru a deveni. Începând cu secolul al VI-lea î. a consolidat un drept geto-dacic format. mos maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi. creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti. timp îndelungat. În acest sens. în cea mai mare parte a lui. procesul transformării obiceiurilor în norme juridice. în continuare.e. Dar.e. Sunt.n. sancţionate ca atare. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text. prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice.cât şi în relaţiile juridice externe.e. a căpătat. vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile locale. care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î.. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic. probabil.3. Jurisprudenţa ca izvor de drept Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare. o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac. mai repede şi într-un mod mai sigur. format pe baza cutumei. a fost favorizat. care aveau un pronunţat caracter politico-juridic. a existat în provinciile romane.n. al cărui text datează din anul 224. probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romane. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor.2. era tot drept roman. – care există în Digeste. apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi. pe teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo. cu un rege geto-dac conducător al unei uniuni de triburi. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete. cu privire la măsura în care dreptul roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian. norme de drept. Reglementarea unor astfel de relaţii. în esenţă. ce se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini).

nici în doctrină şi nici în practica judiciară. incontestabil. Or. dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care. nasc un număr extrem de mare de probleme cărora. cu cazuri concrete apreciate. hotărârile organelor jurisdicţionale. prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ emis de acesta. Ne vom referi. de cultura sa de specialitate şi de cea generală. de voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică. constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului. Într-un al doilea sens. de o persoană fizică învestită cu atribuţii specifice într-un organ judiciar. acest proces este extrem de complex. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor prescripţii teoretice.d. şi transpunerea acestei norme în practică.m. prin aceasta. Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului). desigur – pentru că ea include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi. practica organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale suprastructurii. având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. dar pot schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un raport juridic. Dar. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare. soluţiile date de diverse organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie. în sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar legiuitorului respectarea Constituţiei. fireşte. În acest proces de interpretare. un izvor de drept – un izvor de drept formal. În acest sens. de această dată. un sens foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat. datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). de capacitatea intelectuală de interpretare a realităţii. intervine. pe de altă parte. În acest sens. fără îndoială. ca o condiţie sine qua non. la primul sens. Este. de diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej). ţinem să 131 . Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. De aici vine şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate. Jurisprudenţa este. pe de o parte.a. prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ care aplică legea. tocmai activitatea practicianului.soluţiile rămase definitive). de multe ori practicienii le dau soluţii diferite. dar mai intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate. are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului – care. de posibilităţile psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş. însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective. Aşadar. în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o. prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept. ca atare. În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. îi probează şi îi legitimează valabilitatea.

nemijlocit deci. în mod nemijlocit. până la apariţia Constituţiei din 1991. judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei. desigur. să confirme sau să infirme norme juridice adoptate de forul legislativ. Sigur că cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului dar. 144 alin. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice (gramaticală. că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. conform textului constituţional menţionat. decizii deosebit de importante. care pot. fiind o cale de formare a jurisprudenţei.3. dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi timp un izvor material de drept. logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului. printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale. În art. În acest sens. Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este. Aceasta deoarece. ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti. perfecţionată cu ajutorul practicii. care a apărut. c din Constituţie. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de drept. prin competenţa sa. instanţa judecătorească. această perfecţio-nare fiind făcută. causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. formându-şi propria opinie. extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de drept care este jurisprudenţa. istorică. în sensul la care ne-am referit mai sus. după Revoluţie. care este Parlamentul. o normă juridică. Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum. poate trimite cauza la Curtea Constituţională. sistematică. prin ele însele. De aceea. Legea – ca să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea fi infirmată. Vom exemplifica acest lucru. în final. prin el însuşi. voinţă pe care organul de aplicare a legii o raportează la un caz concret. ca atare.subliniem o mutaţie cu totul deosebită. Legea ca izvor de drept Analizând problematica legii ca izvor de drept. din această practică. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v. 13. o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. Rezultă. legal. tot de legiuitor. părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la formarea jurisprudenţei. Pe baza acestei iniţiative. se prevede. folosind mai ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională. argumentând-o în mod corespunzător. 143 din Constituţie) şi. Iată însă că. în teoria dreptului nostru.3. Opinia părţilor devine. art. astfel. 1 lit. direct de practică. trebuie să definim această noţiune. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de 132 . ci numai configurată sau. care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. Constituţia română de la 1991 a deschis o cale. specifică statului de drept. nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze. în cel mai bun caz. morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia. prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de neconsti-tuţionalitate. dar şi cu propria capacitate profesională.

fiind imposibilă atât formarea textului de lege. vor intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. deşi. Or. afirmaţii raţionale. o operaţiune logică va consta. şi nu numai legea ca atare. coroborată cu raţionalitatea acesteia. în prim rând. în legătură cu procesul de construire a unei norme juridice. şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de “lege”. credem. în continuare. cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii. interpretarea corectă a acesteia. denumită. în realitate. ea concretizează. Dar nu la acest sens ne vom referi. de fapt.lege. ca fiind cea mai importantă lege în stat. În drept. în ultimă instanţă). aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor cunoştinţelor. prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”. Aceasta deoarece. din afirmaţii raţionale. şi obiceiul este lege. cu predilecţie. rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept. Mai mult decât atât. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice. în 133 . conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. fără excepţie şi în drept (s. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină. Lipsa de contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează. şi anume coerenţa ei. Privim cu rezervă acest punct de vedere care este. De altfel. făcând imposibilă aplicarea ei. Dintre legi. de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). Toate celelalte legi (denumite şi ordinare). desigur. Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia. contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt. faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este. prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură. şi Legea fundamentală. Există. parlamentul (sensul restrâns). în consecinţă. sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei. se rezervă legii locul central în contextul actelor normative. În acest sens. Autorii consideră ca izvor normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu. ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia. Pentru a se argumenta această natură (filosofică. după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă. necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia. desigur. fiind considerată cea mai importantă dintre acestea.). ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. tocmai raţionalitatea legii. investit cu o anume autoritate. fără excepţie. prin natura lor. o operaţiune logică. în acest sens. că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care trebuie să fie. sau este vorba de orice act cu putere obligatorie. se menţionează. pretinde a i se respecta dispoziţia. încercării de modificare a soluţiilor i se opune. pe baza unei proceduri specifice. desigur. în care ar intra orice act care. parţial. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi.n. în cel mai înalt grad. discutabil. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi.

iar pe de altă parte. ci în toate cauzele. datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi. Aceste date. cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate. în general. pe de o parte. şi sistemul de drept în criză. aşa după cum am văzut. indiferent de natura lor juridică 13. Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina. subiective. de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic.procesul juridic. doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv.3. folosind întreaga 134 . străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează. însă. datorită. în acest caz – mai pregnant argumentele politice. nu numai aspectul “in rem” al cauzei. la rândul ei. inflaţiei legislative. ci. în plus. Doctrina ca izvor de drept În ştiinţa dreptului. conferinţe etc. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce. în locul căreia s-ar simţi. pe acesta din urmă. privesc. şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important. se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată.4. care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale. uneori. faptul că este o autoritate care are o misiune foarte importantă. în orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini arbitrare.). Nu ar mai fi ceea ce este şi. i-ar scădea forţa ştiinţifică. datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa apar. Desigur. desigur. de către practicieni. dintr-un an calendaristic. mai mult decât atât. Procesul judiciar implică latura subiectivă. totuşi. prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept. 1300 de decrete pe an şi cca. Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă. şi aspectul “in personae”. odată cu întreaga societate. Totuşi. Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept. problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. mai ales. ea poate aborda principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească. Astfel. în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil. alţii. Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului pozitiv. cu totul particulare. deoarece o politică. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină. o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce. Doctrinei i se recunoaşte. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate. întregul sistem juridic în criză. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină. şi. Alături de rolul de informare. deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. spre exemplu. indubitabil. 25.000 de hotărâri judecătoreşti). în medie. Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. care alcătuiesc “complexul cauzei judiciare”.

Şi în acest caz putem refuza. de pregătirea profesională ş. adică de cercetător. de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat. ea însăşi o sursă de drept. de la care a împrumutat deja elemente specifice. de experienţa sa juridică şi socială. În general. şi nu numai la nivel principial. ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina.a. pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. doctrinei. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”. caracterul de izvor formal al doctrinei. spune autorul: “Jurisconsultul. Cercetând sursele dreptului. activitate care îl reprezintă atât pe legislator. pe baza unui efort propriu. raţional şi istoric.m. Djuvara nu a ezitat să afirme. argumentat logic. oare. meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului.experienţă juridică a timpului. M. cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei). rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. de altfel. dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici. sistemul juridic “pierde teren”. rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică. doctrina devine. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. în acord cu realitatea. creând principiile”.d. Lăsat nemodificat un timp oarecare.n. Or. de capacitatea sa de sinteză. constatând realităţile juridice. deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi. ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun. Dar “ordinea juridică”. pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept. în general. cât şi practicianul. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice. n. ea înmagazinează sistematic. se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic). cea mai eficientă. atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale. îl reprezintă reflecţia. Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. prin aceasta. rolul de izvor de drept? În prima ipoteză. în principal. cu care am început. ţinând. categoric. singura eficientă. În acest sens. atât legisla-torul. cât şi pe practician. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi. 135 . creatorul doctrinei sau practicianul. deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp). în acest caz. Inevitabil. pe care trebuie să-l depună. De aceea. nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi). le generalizează şi sistematizează. M. în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. ci de o criză numai a sistemului juridic. deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da. o instituie tot omul de ştiinţă. “cheile necesare perfecţionării dreptului. în egală măsură.

Clasificarea izvoarelor de drept.4. Întrebări de control şi teme de dezbatere 24. Concepte şi termeni de reţinut      Definiţia izvorului dreptului. Izvoarele dreptului românesc: Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege Acte normative subordonate legii Alte izvoare ale dreptului. Ce se înţelege prin jurisprudenţă? 26. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Noţiunea de izvor de drept. Contractul normativ. Enumeraţi izvoarele dreptului 25. Jurisprudenţa. Doctrina. Legea.13. Doctrina ca izvor de drept 136 .

Europa Nova. Hegel. Nicolae. 3. Mircea. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa: a) izvoare scrise. 11. Bucureşti. 2. Teoria generală a dreptului. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina? a) izvoare nescrise. Delhoz. Teoria generală a dreptului. Bucureşti. 1994.F. Giorgio del.. Librăria Socec. J.. Ed. Mircea. vol. 1989. 1987. Bucureşti. Jurisprudenţa desemnează: a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. indiferent de gradul acestora. Ed. b) izvoare directe. Bucureşti. Ed. 1969.Teste de evaluare/autoevaluare 33. I.. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. I. Vecchio. oficiale. b) totalitatea părerilor. Bucureşti. Academiei. Bucureşti. Ed. Academiei. c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. c) izvoare nescrise. Grenoble. Ed. R. Istoria romană. Mommsen. Ed. Etnologie juridică. 1930.. Petit. 5. 4. opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului. vol. 1980. 34. 35. Drept raţional. G. Bergel. Vulcănescu. 7. 1998. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 9. Djuvara. c) izvoare neoficiale Bibliografie obligatorie 1. 1969. b) izvoare oficiale. Librăria Socec. Bucureşti. 10. Th. Istoria dreptului românesc. 8. A. Naschitz. Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului. 1970. Principiile filosofiei dreptului. 137 . B. Lecţii de filosofie juridică.M. Théorie générale du droit. Bucureşti... Actami. Popa. izvoare şi drept pozitiv.W.J. Djuvara. 6. Paris. Introduction générale au droit.

Casa de Editură şi Presă “Şansa”. T. Ghimpu. Alex.1.. Unitatea de învăţare 14 Reglementarea juridică a relaţiilor economice 14. Teză de doctorat Conducător ştiinţific prof. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. C. Dumitru. Bucureşti. 20. Bucureşti. 138 .3. 1994. Editura Paideea. Proprietatea.2. C. Niciu I. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Îndrumător pentru autoverificare 14.3. Corina Adriana. Bolintineanu. 15. Bucureşti.3.) 18. Editura Dalloz. Cluj-Napoca. Ghimpu. Institutul Român de Studii Internaţionale. Ed. 14. Dreptul muncii. 1995. Editura All Beck.1. Jean Louis Bergel. Drept internaţional public. 2004. Popescu.4. circulaţia bănească şi emisiunea monetară 14.4.. 1999. 19. 1998. Editura Servosat Arad. s. S. 22. 13. Paris. Introducere Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. 17. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Bucureşti. P. Gheorghe Boboş. 1978. (Folosită la redactarea capitolului de faţă. Dreptul economic 14. Ştiinţifică. A. Anca.2.R. Răspunderea juridică 14. Teoria generală a dreptului. Drept civil. Lidia Barac.a.Marţian. Teoria generală a obligaţiilor.1. All. 2001.3. Radu. S. Corina. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14. Craiovan Ion. Năstase. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1968. 1999. vol.12. Elemente de teoria dreptului. Contractele 14. Drept internaţional contemporan. Editura Sibila. Introducere 14. Bucureşti.. Ed. Conţinutul unităţii de învăţare 14.. Théorie générale du droit. Dreptul muncii. Alex. Ed.. Teoria generală a obligaţiilor.. Introducere în teoria izvoarelor dreptului. Bârsan. Izvoarele dreptului. Ţiclea.. 16. 21. Bucureşti. Bucureşti.3. I. Craiova 1999.. 1994.3. Stătescu.

Definirea şi înţelegerea dreptului economic Utilizarea corectă a termenilor de specialitate Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea juridică a relaţiilor economice Pentru unitatea de învățare. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate de drept.3. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în general (norme de drept constitu-ţional. 14. timpul alocat este de 2 ore. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: 13.3.14. de drept civil etc). circulaţia bănească şi emisiunea monetară Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de persoane. de drept administrativ. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.2. Conţinutul unităţii de învăţare 14. Proprietatea. Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. Acest drept a 139 .1. 14. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru fundamentale despre relaţia drept-economie. Competenţele unităţii de învăţare: Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) .

cel ţinut să respecte dreptul subiectiv. sunt toate celelalte persoane care trebuie să se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a transfera sau schimba bunurile sale. Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi. fraternitate” au descătuşat pe individ de îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să devină proprietari fără nici un fel de restricţii.fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi proprietarul . În felul acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie. forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede. Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. din ce în ce mai mult un caracter internaţional. În prezent s-a renunţat la această acoperire. statul a reglementat. o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. subiectul pasiv. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu monedele altor ţări şi stabilindu-se. Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. a utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane. Aceasta asigură posibilitatea excluderii. egalitate. Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub lozinca: “libertate. În sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. prin norme juridice. Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. până la un anumit grad. Operaţiunile băneşti s-au modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini electronice de unde şi expresia de bani electronici. XIX şi începutul sec.în timp ce titularul obligaţiei. Proprietatea stă la baza schimbului. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur. în ultimul timp. în felul acesta. Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. greutatea în metal a fiecărei monede. În Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de normele dreptului feudal. A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri. Acest lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii internaţional 140 . Evaluarea în bani a mărfurilor a dobândit. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun. felul metalului din care erau confecţionate monedele. un curs valutar.

În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor. şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”. Răspunderea juridică În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema răspunderii patrimoniale. o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice. contractul de locaţiune. 141 .3. În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil. contractul de prestări de servicii. cum sunt: contractul internaţional de export complex. contractul internaţional de know-how. în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate. contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj. ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă. contractul internaţional de coope-rare în producţie. impozite. mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie. După modul în care sunt utilizate aceste contracte. Contractele Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru a facilita circulaţia bunurilor. fluxul economic va fi frânat sau accelerat. cu titlu exemplificativ. Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică.14. o vânzare pe credit. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional. Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă. credit ş. Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”. contractul internaţional de factoring ş. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. 14. contractul internaţional de leasing. contractul de credit. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate. contractul de muncă. Astfel au apărut. de exemplu. schimb. Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat.2. contractul internaţional de service şi întreţinere.3.a. Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat). taxe pe circulaţia bănească.a. schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. circulaţia mărfurilor. După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu. contracte. succesiuni. în condiţiile producţiei de mărfuri.3. contractul de vânzare.

al reglementării juridice a unor relaţii sociale. Cei mai mulţi dintre autori îl plasează în ramura mare a dreptului public. la unii autori. nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept. dreptul agrar şi industrial privat.a. Dezvoltarea capitalismului a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului. procedura civilă. Italia. compararea între ele sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia ştiinţei dreptului constituţional . În sfârşit. acurateţe ştiinţifică. concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil.concretizată în diferite monografii. Încă din sec. studii. Un pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia diferitelor constituţii. sub denumirea de drept economic. din părerile unora dintre ei. al XVIII-lea. Dreptul economic În ultimele trei decenii se observă. încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. a diferitelor reglementări cuprinse în constituţii. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi într-o serie de ţări europene: Franţa. predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la apariţia disciplinei didactice drept constituţional. o tendinţă de a cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor economice.4.precizie tehnică. fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii.a. comentarea lor. cursuri universi-tare. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat. drept administrativ. Germania ş. dreptul internaţional privat 14. comunicări ştiinţifice. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi cel privat. articole. Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă. când este vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică. Reglemen-tând în special aspectele legate de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul proprietăţii. dreptul financiar ş. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale. De asemenea. din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ. În general. instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea. Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public. Teoretizarea normelor de drept. cu claritate. Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte norme juridice.3. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă. dreptul comercial. Nu rezultă însă. Apariţia acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură distinctă de drept. francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată 142 . drept financiar etc. doctrina juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil.

Pentru acest autor. arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase sesizate de F. invariabilă. divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează “societatea economică”.4. legislaţia economică “unică. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. acest adevăr că orice activitate economică este reglementată de o “constituţie economică”.“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polisuri”. “economia concertantă” care caracterizează dreptul econo-mic actual. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari limitări a libertăţii economice prin putere. P. care a elaborat şi a utilizat noţiunea de “drept economic”. Deşi Proudhon a fost un utopist. aceasta corespunde celor trei arte: arta socială. nu trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”. Baudeau a sesizat. eternă. Se pare că el a fost primul. La rândul ei. Organizarea socială . în Franţa. de pe atunci. publică o lucrare intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865). Proudhon (1809-1865). Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi. anunţând. Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre diverse grupe care participă la activitatea economică. aşa cum se prezintă ea astăzi. Quesnay: clasa proprietarilor. ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau dreptul privat. El ar avea ca obiectiv menţinerea justiţiei sociale. complementar şi corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”.s-ar baza pe “un drept economic. Concepte şi termeni de reţinut 143 . Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine dreptul economic.deci . celălalt nu este în măsură să penetreze structurile globale ale activităţii economice. Un secol mai târziu. 14. J. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. trebuie apreciată natura “federativă” a acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea economică. printre primii. Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări sociale. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut anterior dreptului. clasa productivă a agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor. De asemenea.

Emisiunea monetară. În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice? 28. Circulaţia bănească.     Proprietatea. Concepţii despre dreptul economic Teste de evaluare/autoevaluare 36. Doctrina dreptului economic 29. f) Raspunderea juridică. Contractele. Întrebări de control şi teme de dezbatere 27. d) Emisiunea monetară. Răspunderea juridică. e) Contractele. 144 . Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT SUNT a) Familia. c) Proprietatea. b) Fidejusiunea.

Craiova. Antitrust policy. C. 6. Pour une nouvelle approche du droit économique. Jaquemin. Schrans. 1966. J. Le droit économique. 1954. 6. 145 . Droit commercial ou droit économique. Presses Universitaires de France. I. 1958. 8. Teoria generală a dreptului. 2. Alexis.. 1967. 5. D. 10. în “La revue nouvelle”. Dalloz. Teoria generală a dreptului. Ryn. Grosso. 1954.Bibliografie obligatorie 1. de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări. 1930. Turner. 11. Editura Sibila. 7... 3. 1967. Kaysen. octobre. vol. An economic and legal analysis.. Bucureşti. nr. Socec. 4. Luburici Momcilo. 9. 1970. Craiovan Ion. Jaquemin. Editura Oscar Print. Diritto romano e diritto dell economia. Principes de droit commercial. Mircea. 1999. 2005. I. Contribution é l’etude de la notion de droit économique.. A. în “Il diritto dell Economia”. în “Revue du Marché commun”. Teoria generală a dreptului. vol. Bucureşti. Paris. Bruxelles. Guy. Contribuţii la definirea dreptului economic. Djuvara. van.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful