Sunteți pe pagina 1din 127

DREPT PENAL ROMÂN

Partea generală

Anul II sem.II IFR

2016

Lect.univ.dr. Camelia Reghini

1
INTRODUCERE

Unitatea de învăţare 1
Pluralitatea de infractori.

1.1. Introducere ....................................................................................................... ....................................


1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
1.3.1 Noțiuni introductive …………………………………………………………………...
1.3.2. Forme …………………………………………………………………………………………...
1.3.3. Participația penală…………………………………………………………………………………
1.3.3.1. Autorul și coautorii …………………………………………………………………………...
1.3.3.2. Instigatorul ………………………………………………………………………………………
1.3.3.3. Complicele ……………………………………………………………………………...
1.3.3.4. Pedeapsa în caz de participație
1.3.3.5. Participația improprie …………………………………………………………………………...
1.4. Îndrumător pentru autoverificare ....................................................................................... ..................

Unitatea de învăţare 2
Unitatea de infracţiune.

2.1. Introducere ..........................................................................................................................................


2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................................................................................... ........
2.3.1. Noțiuni introductive …………………………………………………………………….
2.3.2. Categorii ………………………………………………………………………….…
2.3.2.1. Unitatea naturală de infracțiune
2.3.2.2. Unitatea legală de infracțiune………………………………………………………………..
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ....................................................................................... .................

Unitatea de învăţare 3
Pluralitatea de infracţiuni.

3.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................


3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
3.3.1. Noțiuni introductive …………………………………………………….
3.3.2. Formele pluralității de infracțiuni ………………………………………………...
3.3.2.1. Concursul de infracțiuni
3.3.2.2. Recidiva
3.3.2.3. Pluralitatea intermediară
3.3.3. Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de
infracţiuni
3.4. Îndrumător pentru autoverificare ....................................................................................... ..................

Unitatea de învăţare 4
Individualizarea pedepselor. Circumstanțele atenuante și agravante.

4.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................


4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
4.3.1. Noțiuni introductive ……………………………………………………………………....
4.3.2. Circumstanțele …………………………………………………………………..

2
4.3.2.1. Circumstanțele atenuante ……………………………………………………………………...
4.3.2.2. Circumstanțele agravante
4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 5
Individualizarea pedepselor. Liberarea condiționată.

5.1. Introducere ...........................................................................................................................................


5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
5.3.1. noțiuni introductive ...............................................................................
5.3.2. Definiție ………………………………………………………
5.3.3. Condiții ………………………………………………………
5.3.4. Termenul de supraveghere
5.3.5. Supravegherea
5.3.6. Revocarea liberării condiționate
5.3.7. Anularea liberării condiționate
5.3.8. Efectele liberării condiționate
5.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 6
Individualizarea pedepselor. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

6.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................


6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
6.3.1. Noțiuni introductive ………………………………………………………………….
6.3.2. Examinare comparativă ……………………………………………………………………….
6.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................ .................

Unitatea de învăţare 7
Cauzele care înlătură răspunderea penală.

7.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................


7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
7.3.1. Noțiuni introductive ……………………………………………….
7.3.2. Definiție
7.3.3. Clasificare
7.3.4.Amnistia
7.3.5. Prescripția răspunderii penale
7.3.6. Plângerea prealabilă. lipsa şi retragerea acesteia.
7.3.7. Împăcarea părților
7.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 8
Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei.

8.1. Introducere ...........................................................................................................................................


8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
8.3.1. Noțiuni introductive ……………………………………………………………………..
8.3.2. Grațierea
8.3.3. Prescripția executării pedepsei
8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

3
Unitatea de învăţare 9
Reabilitarea.

9.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................


9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
9.3.1. Noțiuni introductive ………………………………………………...
9.3.2. Definiție
9.3.3. Caractersitici
9.3.4. Forme
9.3.5. Efectele reabilitării
9.3.6. Anularea reabilitării judecătorești
9.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................

4
INTRODUCERE

Acest curs se adresează studenților anului II ai facultății de drept, însușirea noțiunilor supuse
examinării fiind imperios obligatorie pentru orice jurist în devenire.
Disciplina Drept penal – Partea generală constituie o disciplină fundamentală în orice sistem de
drept, dată fiind funcţia acestei ramuri de drept, aceea de apărare a valorilor primordiale ale societăţii
împotriva faptelor care prezintă pericol social. Totodată, ea are ca obiect examinarea instituţiilor
fundamentale ale dreptului penal, infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea, a căror cunoaştere este
indispensabilă în perspectiva studierii ulterioare a părţii speciale a a acestei ramuri de drept, precum şi a
dreptului procesual penal.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor aspectele teoretice şi practice ale aplicării legii penale în
spaţiu şi timp, precum şi ale instituţiilor de bază ale dreptului penal, respectiv infracţiunea, răspunderea
penală şi sancţiunea. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi cunoştinţele necesare
pentru înţelegerea noţiunilor fundamentale ale dreptului penal şi a modului în care acestea interacţionează.

Modul în care este conceput cursul


Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului cu frecvenţă redusă. Este destul de
succint necesitând, în medie, un număr de 28 de ore de studiu individual. Timpul precizat poate fi mai lung
sau mai scurt raportat la nivelul cunoştiinţelor deja însuşite şi la capacitatea fiecărui student de a asimila
noţiuni noi. Cursul de faţă este structurat în nouă capitole. În fiecare capitol sunt abordate în mod unitar,
echilibrate din punct de vedere al întinderii, instituţii de bază ale dreptului penal. Fiecare capitol cuprinde:
obiectivele, structura tematică, analiza fiecărei instituţii abordate, teste de autoevaluare (TA) şi o
bibliografie de referinţă. La finalul cursului se află o bibliografie minimală şi răspunsurile corecte la
întrebările din testele de autoevaluare. În cadrul fiecărui capitol, obiectivele enunţă competenţele ce
urmează a fi dobândite de către cursanţi după parcursul acestuia. Conţinutul fiecărui capitol are în vedere
raportul competenţe-conţinuturi. Textul este structurat astfel încât să ofere o cantitate minimă necesară de
informaţii noi, uşor de asimilat care însă să stimuleze cursanţii pentru o educaţie activă. Testele de
autoevaluare au rolul de a verifica dacă obiectivele educaţionale au fost realizate. Acestea sunt plasate la
sfârşitul fiecărui capitol şi sunt fie sub forma unor întrebări tip grilă, fie întrebări care necesită răspunsuri
elaborate.

Competențe generale și specifice conferite studentului


Competenţe specifice:
C1 Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor din domeniul dreptului
penal.
C3 Aplicarea legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a celorlalte instrumente juridice internaţionale.
C4 Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din dreptul naţional, dreptul european şi
dreptul altor state.
C5 Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor referitoare la o problemă de drept
concretă.
C6 Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridice, în încadrarea lor corectă din punct de
vedere juridic şi în soluţionarea lor.

Competenţe transversale
CT3 Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare şi a surselor de informare şi de formare profesională
asistată, atât în limba română, cât şi într-o limbă străină de circulaţie internaţională.

Resurse şi mijloace de lucru


Prezentul manual de studiu individual are la bază surse bibliografice existente şi în biblioteca
facultăţii. În timpul convocărilor, în prezentarea temelor cursului sunt folosite echipamente audiovizuale,
metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică
a noţiunilor predate.

5
Structura cursului
Cursul este compus din 9 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Pluralitatea de infractori. (2 ore)


Unitatea de învăţare 2. Unitatea de infracţiune. (4 ore)
Unitatea de învăţare 3. Pluralitatea de infracţiuni. (4 ore)
Unitatea de învăţare 4. Individualizarea pedepselor. Circumstanţele atenuante şi agravante. (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Individualizarea pedepselor. Liberarea condiţionată. (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Individualizarea pedepselor. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea
aplicării pedepsei. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. (6 ore)
Unitatea de învăţare 7. Cauzele care înlătură răspunderea penală. (4 ore)
Unitatea de învăţare 8. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei. (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Reabilitarea. (2 ore)

Teme de control (TC)


Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei.

Testele de autoevaluare vor fi rezolvate în spaţiile create în acest sens. Răspunsurile corecte le
veţi găsi la finele prezentului suport de curs.
Pictogramele inserate au menirea de a evidenţia anumite informaţii.

Bibliografie obligatorie:
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic,
București, 2014
Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală, Universul Juridic, București, 2014

Metoda de evaluare.
Examenul final la această disciplină este examen oral, ce conţine întrebări tip grilă, subiect
redacţional și un caz practic de rezolvat, ţinându-se seama de rezultatele obţinute la evaluarea din timpul
semestrului (două teste cu întrebări tip grilă).

6
Unitatea de învăţare 1

Pluralitatea de infractori.

1.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................


1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
1.3.1 Noțiuni introductive …………………………………………………………………...
1.3.2. Forme …………………………………………………………………………………………...
1.3.3. Participația penală…………………………………………………………………………………
1.3.3.1. Autorul și coautorii …………………………………………………………………………...
1.3.3.2. Instigatorul ………………………………………………………………………………………
1.3.3.3. Complicele ……………………………………………………………………………...
1.3.3.4. Pedeapsa în caz de participație
1.3.3.5. Participația improprie …………………………………………………………………………...
1.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................ .

1.1. Introducere
O infracţiune poate fi comisă de o singură persoană, situaţie în care există
un singur infractor, sau de mai multe persoane împreună, situaţie în care
există o pluralitate de infractori. Pluralitatea desemnează situaţia în care
există mai mulţi subiecţi activi ai unei singure infracţiuni.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- însuşirea noţiunii de participaţie penală;
- cunoaşterea formelor participaţiei penale;
- cunoaşterea tratamentului sancţionator al participanţilor.

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor putea să stabilească forma în care un
participant îşi aduce contribuţia la comiterea infracţiunii;
- studenţii vor putea să facă distincţia între participaţia
propriuzisă şi cea improprie;
- studenţii vor fi în măsură să rezolve cazuri practice care
implică participarea mai multor persoane la comiterea
faptei.

7
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Pluralitatea de infractori, timpul alocat este de
2 ore.

1.3.1. Noţiuni introductive.


La comiterea unei infracţiuni poate participa un singur
subiect activ, situaţie în care va exista un singur autor, sau
mai mulţi subiecţi activi, ipoteză în care vor exista mai mulţi
coautori, sau un autor şi mai mulţi participanţi. În această
situaţie vorbim despre existenţa unei pluralităţi de
infractori. Pluralitatea de infractori desemnează aşadar
situaţia în care există mai mulţi subiecţi activi ai unei singure
infracţiuni.

1.3.2. Forme.
Prin prisma modului de constituire şi al rolului pe care
îl joacă subiecţii activi, putem distinge trei forme ale
pluralităţii de infractori:
1) Pluralitatea necesară (naturală).
Exemplu: X şi Y întreţin raporturi sexuale deşi
sunt fraţi.
Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de
însăşi natura faptei prevăzute de legea penală, iar participarea
mai multor persoane la comiterea ei este cerută de însăşi
conţinutul legal al infracţiunii. Cu alte cuvinte, infracţiunea
poate fi comisă dat fiind modul în care legiuitorul a înţeles să
reglementeze conţinutul său legal, numai prin cooperarea mai
multor persoane, fiecare având calitatea de autor al
infracţiunii. Cele mai numeroase fapte care presupun
existenţa pluralităţii naturale de infractori sunt cele care pot fi
comise doar de două persoane împreună, motiv pentru care
mai sunt denumite şi infracţiuni bilaterale (exemplu: bigamia
art. 376 C.pen., incestul art. 377 C.pen.). Există alte asemenea
infracţiuni, care nu pot fi comise decât prin contribuţia a mai
mult de două persoane (exemplu: încăierarea art. 198 C.pen.).
Cu privire la latura subiectivă a acestor infracţiuni, pentru

8
existenţa acestora nu este necesar ca toate persoanele care
participă la comiterea faptei, să contribuie cu vinovăţie
(exemplu: în cazul infracţiunii de bigamie, este posibil ca
unul dintre participanţi să nu cunoască faptul că celălalt are
calitatea de persoană căsătorită).
2) Pluralitatea constituită.
Exemplu: X şi Y constituie o grupare având ca
scop comiterea ulterioară a unor infracţiuni.
Este o formă a pluralităţii de infractori creată prin
asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea
comiterii de infracţiuni. Infracţiunea care presupune o astfel
de pluralitate, (exemplu: constituirea unui grup infracţional
organizat art. 367) se consumă prin simplul fapt al iniţierii sau
constituirii asociaţiei interzise de lege, sau prin aderarea sau
sprijinirea în orice mod a acesteia, nemaifiind necesară pentru
existenţa respectivei infracţiuni comiterea efectivă a vreuneia
dintre infracţiunile care intră în scopul grupării de persoane.
Prin excepţie, în ipoteza în care fapta este comisă prin
modalitatea constând în iniţierea grupării, este posibil să fie
săvârşită de un singur subiect activ. Toţi participanţii vor
răspunde în calitate de autor al infracţiunii, şi nu este necesar
ca toţi să contribuie cu vinovăţie la comiterea faptei
(exemplu: poate participa un minor care nu răspunde penal).
3) Pluralitatea ocazională (participaţia penală).
Exemplu: X îl determină pe Y să comită o
infracţiune, iar ulterior, în momentul comiterii, Z îl
păzeşte pe Y
Este o formă a pluralităţii de infractori existentă în
situaţia în care o infracţiune, dat fiind conţinutul său legal, se
poate comite de o singură persoană, dar, în concret, la
săvârşirea ei contribuie mai mulţi subiecţi activi, care
contribuie cu acte de aceeaşi natură sau de natură diferită la
comiterea infracţiunii. Cooperarea mai multor persoane nu
este, prin urmare, cerută de lege, ci este determinată din
raţiuni de înlesnire a activităţii infracţionale, sau pentru o mai
mare siguranţă a infractorului.

1.3.3. PARTICIPAŢIA PENALĂ.

Definiţie. După cum am precizat în cele ce preced, în


cazul participaţiei penale pluralitatea de subiecţi activi nu este
cerută de conţinutul legal al infracţiunii, ci se regăseşte în
conţinutul concret al acesteia (exemplu: X îl determină pe Z
să comită un furt, iar Y stă de pază cât timp Z acţionează).
Aşadar, participaţia penală ar putea fi definită ca fiind situaţia
în care mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură

9
subiectivă, cooperează ocazional cu acte materiale sau
intelectuale la comiterea aceleiaşi infracţiuni, cooperarea
nefiind cerută de conţinutul legal al infracţiunii.

Caractere. Se deosebeşte de celelalte forme ale


participaţiei nu numai prin caracterul său ocazional ci şi prin
poziţia juridică a făptuitorilor. Astfel, fiecare participant
răspunde pentru contribuţia efectivă adusă la comiterea
infracţiunii.

Forme. Participaţia penală se poate clasifica în funcţie


de mai multe criterii.
În funcţie de elementul subiectiv, putem face
distincţia între participaţie propriu-zisă (când toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie) şi
participaţie improprie (când unii participanţi acţionează cu
intenţie, iar ceilalţi din culpă sau fără vinovăţie).
În raport de natura contribuţiei fiecărui participant,
putem distinge trei forme de cooperare la comiterea unei
fapte: autorat, respectiv coautorat (participarea cu acte de
executare), instigare (participarea cu acte îndreptate spre
determinarea unei alte persoane în sensul comiterii
infracţiunii), complicitate (participarea cu acte de înlesnire
sau sprijinire a comiterii faptei).
În funcţie de importanţa contribuţiei la comiterea
faptei, putem face distincţia între participaţie principală
(autoratul şi coautoratul) şi participaţie secundară (instigare
şi complicitate). Formele participaţiei au caracter absorbant,
în sensul că dacă o persoană îşi aduce contribuţia prin mai
multe acte de natură diferită (executare, instigare, înlesnire)
va răspunde într-o singură calitate, nu în mai multe
concomitent. Astfel, forma de participaţie principală o
absoarbe pe cea secundară, în ordinea autor - instigator –
complice. Instigarea este o formă de participaţie mai gravă
decât complicitatea, deoarece, în unele cazuri, ea este
sancţionată ca infracţiune autonomă.

Condiţii:
1) Pluralitatea subiecţi activi
Este necesar aşadar ca la comiterea faptei să îşi aducă
contribuţia două sau mai multe persoane.
2) Legătura subiectivă
Legătura subiectivă se poate stabili anterior sau
concomitent săvârşirii faptei. (exemplu: X îl loveşte pe Z, iar
Y care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el
să-l lovească pe Z)

10
Constituie criteriul distincţiei care se face între
participaţia propriu-zisă şi cea improprie.
Contribuţia mai multor persoane la comiterea aceleiaşi
infracţiuni este o chestiune de ordin obiectiv. Sub aspect
subiectiv este necesar ca această cooperare materială să se
facă in temeiul unei legături subiective.
Legătura subiectivă nu trebuie să fie bilaterală. Astfel,
este suficient ca participantul secundar, care are calitatea de
instigator sau complice, să ştie că participă la comiterea
infracţiunii alături de autorul ei, fără a fi necesar ca autorul
sau coautorii să cunoască acest lucru.
O situaţie aparte există în cazul coautoratului, dată de
divergenţa de opinii existentă în privinţa admisibilităţii
coautoratului la infracţiunile din culpă şi praeterintenţionate
(a se vedea precizările în cuprinsul secţiunii dedicate acestei
forme de participaţie).
Intenţia cu care este săvârşită fapta poate fi directă sau
indirectă (nu trebuie să fie identică în privinţa tuturor
participanţilor). Mobilul şi scopul, când nu sunt cerute de
conţinutul legal al infracţiunii, pot să difere. În ipoteza în care
acestea sunt elemente constitutive ale conţinutului tip, trebuie
să fie cunoscute şi urmărite de toţi participanţii.
Dacă nu există legătură subiectivă nu va exista
participaţie propriu-zisă, ci doar o pluralitate de activităţi
infracţionale care vor constitui după caz fie participaţie
improprie, fie infracţiuni distincte.

3) Cooperarea cu acte de natură materială sau


intelectuală
Este necesară contribuţia cu acte prevăzute de lege
care definesc activitatea autorului, coautorului (acte de
executare), instigatorului (acte îndreptate spre formarea
hptărârii de a comite fapta) sau complicelui (acte de ajutare
sau înlesnire în orice mod a comiterii infracţiunii).
Contribuţia poate fi de natură materială (autor, complice) sau
intelectuală (instigator, complice), principală (autor, coautor)
sau secundară (instigator, complice), anterior (instigator,
complice) sau concomitent executării acţiunii infracţionale
(autor, complice).
Sub aspect cauzal, aporturile participanţilor constituie
cauze (autor) şi condiţii (instigator, complice), care determină
sau favorizează producerea efectului.
4) Cooperarea mai multor persoane să nu fie
cerută de conţinutul legal al infracţiunii
Am precizat în cele ce preced că elementul de
distincţie între pluralitatea ocazională şi celelalte forme ale

11
pluralităţii, constă în faptul că sub aspectul conţinutului său
legal, infracţiunea poate fi comisă de un singur subiect pasiv.
Participaţia penală este posibilă şi în cazul infracţiunilor care
presupun o pluralitate necesară, mai puţin sub forma
coautoratului. Nu este posibilă, în schimb, în cazul
infracţiunilor care presupun o pluralitate constituită, deoarece
în cazul acestora din urmă actele de iniţiere, aderare sau
sprijinire (care altminteri ar reprezenta acte de instigare sau
de complicitate) sunt asimilate actelor de executare.

Participaţia penală nu se confundă cu conexitatea


infracţională, situaţia în care între două sau mai multe
infracţiuni există o legătură (exemplu: furt şi tăinuire sau
favorizare).

1.3.3.1. AUTORUL ŞI COAUTORII


Exemplu: X sustrage un inel aparţinând lui Y. A şi
B sustrag împreună o cantitate de masă lemnoasă,
aparţinând lui C.
Potrivit art. 46(1), autor este persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală. Aşadar, autoratul, ca formă principală de contribuţie
la comiterea unei fapte tipice, se constă în săvârşirea unor
acte de executare, mai exact acte care se suprapun conduitei
incriminate în norma legală încălcată. De remarcat faptul că,
definind autorul, legiuitorul se fereşte să facă vreo referire la
forma de vinovăţie cu care acesta trebuie să acţioneze.
Autoratul, ca formă de participaţie principală, este singura
formă de contribuţie la comiterea infracţiunii care poate exista
şi în afara participaţiei.
Dacă în norma de incriminare sunt prevăzute anumite
condiţii cu privire la autorul infracţiunii, ele trebuie să se
regăsească în persoana acestuia în momentul comiterii faptei.
Când actele de instigare sau complicitate sunt
incriminate ca infracţiuni autonome, cel care le comite va
răspunde în calitate de autor.

Potrivit art. 46(2), coautori sunt persoanele care


săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală. Şi de această dată legiuitorul s-a limitat la a descrie
contribuţia obiectivă a coautorilor, fără a face nicio precizare
în privinţa aspectului subiectiv. Aşadar, putem vorbi despre o
infracţiune comisă în coautorat atunci când aceasta a fost în
mod nemijlocit comisă de mai multe persoane, care au
participat cu acte de executare. Actele de executare pot fi
concomitente sau succesive (exemplu X îl loveşte pe Z, iar Y

12
care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el să-l
lovească pe Z), pot fi similare sau diferite (exemplu X îl
loveşte pe Z cu pumnii şi picioarele, iar Y cu un cuţit).

Condiţii:
1. Sub aspect obiectiv, acţiunea infracţională trebuie
să fie comisă de mei mulţi subiecţi activi. Acţiunea fiecărui
coautor nu trebuie să fie indispensabilă, este suficient să se
înscrie în latura obiectivă a infracţiunii comise, adică să poată
fi calificată ca fiind act de executare. Sfera actelor de
executare cuprinde orice act care face parte din latura
obiectivă a infracţiunii. Coautorii trebuie să acţioneze
împreună (să fie ambii prezenţi la locul comiterii faptei) sau
în comun (nu sunt prezenţi ambii la locul comiterii faptei, dar
acţiunile lor conjugate, produc efectul), iar contribuţia lor
poate fi simultană sau succesivă.
2. Sub aspect subiectiv, toţi subiecţii trebuie să
acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie. În această privinţă,
există o divergenţă de opinii cu privire la admisibilitatea
coautoratului la infracţiunile din culpă. Potrivit unui prim
punct de vedere, este exclus coautoratul la acest tip de
infracţiuni, dată fiind lipsa legăturii subiective dintre subiecţi
(în acest context, s-a apreciat că nu este suficient să se
constate că participanţii au acţionat cu intenţie, fiind de
asemenea necesar să se constate că, sub aspectul prevederii,
aceştia au conştientizat că actele desfăşurate de ei au ca efect,
in mod conjugat, lezarea valorii apărate de legea penală, iar
sub aspectul voinţei, aceştia au dorit sau acceptat atât
producerea urmării socialmente periculoase cât şi
împrejurarea că respectiva urmare este rezultatul comun al
acţiunilor sau omisiunilor fiecăruia dintre ei). Potrivit unui al
doilea punct de vedere, dată fiind tăcerea legiuitorului, în
acord cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, este admisibilă reţinerea coautoratului la
infracţiunile din culpă, cât timp este îndeplinită condiţia
referitoare la contribuţia la comiterea faptei cu acte de
executare al căror efect conjugat este urmarea prevăzută de
lege (exemplu: X şi Y, muncitori care lucrează în construcţii,
cară împreună o bucată de metal de mari dimensiuni, pe care
o scapă de la înălţime, accidentând mortal un trecător).
Există infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat,
respectiv infracţiunile omisive improprii (când obligaţia
impusă de lege are caracter personal, exemplu infracţiunea
de nedenunţare), la infracţiunile cu subiect activ special (în
ipoteza în care nu toţi coautorii au calitatea cerută de lege,
exemplu infracţiunea de delapidare, caz în care subiecţii care

13
participă cu acte de executare fără a avea calitatea de
funcţionar, vor răspunde în calitate de complici) şi la
infracţiunile care nu pot fi comise, dată fiind conduita
incriminată, decât de către o singură persoană (exemplu
mărturia mincinoasă).

1.3.3.2. INSTIGATORUL
Exemplu: X îl convinge pe Y să îl ucidă pe Z, iar Y
trece la comiterea faptei.
Potrivit art. 47, instigator este persoana care, cu
intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală. Instigarea presupune, aşadar,
existenţa a două persoane instigatorul şi instigatul (potenţialul
autor al infracţiunii).
Condiţii
1. Să existe o activitate de instigare, constând într-un
îndemn care să aibă ca rezultat determinarea (însuşirea ideii
infracţionale de către instigat). Aceasta poate îmbrăca o
varietate de forme, ca de pildă promisiuni, rugăminţi,
îndemnuri sau chiar constrângere sau corupere.
2. Activitatea de determinare să fie anterioară luării
hotărârii de către instigat. În ipoteza în care îndemnul nu este
urmat de determinare, hotărârea fiind deja luată, va exista o
doar complicitate morală.
3. Instigatorul să acţioneze cu intenţia de a-l determina
pe autor să trecă la comiterea faptei.
4. Instigatul să înceapă comiterea acţiunii la care a fost
determinat sau să se fi abţinut să efectueze acţiunea cerută de
lege, realizând-o cel puţin în forma tentativei. În caz contrar,
instigarea nu mai poate constitui o formă de participaţie ci,
eventual, o infracţiune de sine-stătătoare (încercarea de a
determina săvârşirea unei infracţiuni, art. 370 C.p.).
Forme
Instigarea se poate clasifica în funcţie de mai multe
criterii. Astfel, în funcţie de numărul persoanelor care instigă,
pot exista sau mai mulţi instigatori, situaţia în care suntem fie
în prezenţa unor coinstigatori (care acţionează în baza unei
înţelegeri) fie a unui concurs de instigări. În funcţie de
numărul persoanelor instigate, poate exista una sau mai multe
persoane instigate. În ipoteza în care instigarea este adresată
unui număr nedeterminat de persoane, vom fi în prezenţa unei
infracţiuni distincte (instigare publică, art. 368 C.p.).
Instigarea nu poate consta dintr-o omisiune (X ştie că
Y vrea să comită o infracţiune şi nu ia nici o atitudine); în
acest caz, va exista eventual complicitate morală. Instigarea
poate fi realizată prin diverse mijloace (directe sau indirecte

14
verbale sau scrise, explicite sau ascunse).

1.3.3.3. COMPLICELE
Exemplu: X îi procură lui Y o armă pentru ca Y să
îl ucidă pe Z.
Exemplu: A, ştiind că B doreşte să îl ucidă pe C, stă
de pază în timp ce acesta comite infracţiunea.
Potrivit art. 48(1)Complice este persoana care, cu
intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.
(2)Este de asemenea complice persoana care
promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu
este îndeplinită.
Complicitatea constituie o contribuţie indirectă la
comiterea infracţiunii. Sub aspectul raportului de cauzalitate
al infracţiunii, contribuţia complicelui este o condiţie care
favorizează manifestarea cauzei.
Condiţii:
1. Să existe o contribuţie efectivă a complicelui, cu
acte de înlesnire (anterioare comiterii faptei tipice) sau ajutare
(concomitente acesteia), ori cu acte îndreptate înspre
menţinerea sau întărirea hotărârii de a comite infracţiunea
(promisiuni de tăinuire, favorizare, nedenunţare).
2. Complicele să acţioneze cu intenţia de a-l ajuta pe
autor să comită fapta.
3. Comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de
către o altă persoană, faptă la care complicele îşi aduce
contribuţia. Aportul complicelui trebuie să fie efectiv, adică
să fie ajutat sau înlesnit în orice mod la comiterea faptei.
Forme
În funcţie de natura aportului complicitatea se clasifică
în complicitate intelectuală, care constă în contribuţia, prin
diverse mijloace, la întărirea sau menţinerea hotărârii
(exemple: promisiunea de tăinuire, favorizare, de ajutor, de
nedenunţare, asistenţa în timpul executării, instigarea la
complicitate). În ceea ce priveşte promisiunea de tăinuire sau
favorizare, contribuţia complicelui are loc la data când a avut
loc înţelegerea prin promisiune. În ipoteza în care, ulterior
comiterii faptei, promisiunea este respectată, va exista un
concurs real între complicitate şi infracţiunea subsecventă.
O altă formă a complicităţii este complicitatea
materială, care constă în contribuţia la comiterea faptei de
către autor prin acţiuni de natură obiectivă (exemplu -
punerea la dispoziţia autorului a mijloacelor de comitere a

15
faptei ( procurarea unei cantităţi de otravă), înlăturarea sau
învingerea piedicilor (uciderea câinelui). În ipoteza în care
mijlocul procurat de complice la comiterea faptei nu este
utilizat efectiv de autor, aportul celui dintâi nu va putea
constitui o complicitate materială, dar va reprezenta o
complicitate morală, deoarece prin faptul procurării
mijlocului de comiterea a faptei, a contribuit indirect la
menţinerea sau întărirea decizie de a comite fapta.
Sub aspect obiectiv aportul complicelui se poate
realiza prin acţiune (procurarea armei) sau inacţiune
(omisiunea de a închide o uşă). Actele de complicitate în sine
pot avea caracter licit (cumpărarea armei) sau ilicit (furtul
acestea).
Din perspectiva temporală actele de complicitate pot
avea loc numai după luarea hotărârii, în timpul actelor de
pregătire şi actelor de executare. În consecinţă, nu există acte
de complicitate anterioare luării hotărârii şi ulterioare
executării, acestea constituind după caz instigare sau o
infracţiune conexă.

1.3.3.4. PEDEAPSA ÎN CAZ DE PARTICIPAŢIE


În mod tradiţional, există două sisteme de sancţionare:
sistemul diversificării pedepsei, potrivit căruia fiecărui
participant i se aplică o pedeapsă legală distinctă şi sistemul
parificării pedepsei, consacrat şi în legislaţia penală română,
potrivit căruia tuturor participanţilor li se aplică o pedeapsă
între aceleaşi limite legale. Astfel, potrivit art. 49, coautorul,
instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu
intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de
dispoziţiile art. 74.
Fireşte că, în etapa individualizării judiciare a
pedepsei, sancţiunea aplicată de instanţă fiecăruia dintre
participanţi va putea fi diferită, în funcţie de contribuţia
efectivă a fiecăruia la comiterea faptei. Dacă pentru
infracţiunea comisă legea prevede pedepse alternative, unora
dintre participanţi li se va putea aplica o pedeapsă, iar
celorlalţi pedeapsa alternativă.
În ipoteza în care o persoană participă la comiterea
unei infracţiuni cu acte de participaţie multiple care pot fi
calificate diferit, va răspunde pentru forma de participaţie
principală, care o absoarbe pe cea secundară (în ordinea autor
– instigator - complice), iar la aplicarea pedepsei judiciare se
va ţine cont de faptul că infractorul şi-a adus contribuţia la
comiterea faptei cu acte de participaţie multiple.

16
Circumstanţele personale şi reale şi efectul acestora
asupra răspunderii participanţilor
Săvârşirea oricărei infracţiuni are loc în anumite
împrejurări; aceste împrejurări pot fi de natură subiectivă,
internă, (premeditarea săvârşirii infracţiunii) sau de natură
obiectivă, externă (comiterea faptei în timpul nopţii). Prezenţa
acestor împrejurări anterior, concomitent sau ulterior
comiterii infracţiunii, poate, în cazurile prevăzute de lege, fie
să atenueze, fie să agraveze, fie chiar să înlăture răspunderea
penală.
Clasificare. Principala clasificare a acestor
circumstanţe se face în funcţie de modul în care influenţează
gradul de răspundere penală, în circumstanţe atenuante şi
agravante. Însă, după cum am precizat în cele ce preced,
aceste împrejurări sunt fie de natură subiectivă (poartă asupra
subiectului infracţiunii sau asupra laturii subiective), fie de
natură obiectivă (poartă asupra obiectului infracţiunii sau
asupra laturii obiective). De aceea, în funcţie de natura
acestora, circumstanţele se pot clasifica în circumstanţe
personale (subiective) şi circumstanţe reale (obiective).
Interesul practic al acestei clasificări se relevă în situaţia în
care fapta este comisă în participaţie, în momentul stabilirii
gradului răspunderii penale al fiecăruia dintre participanţi.
În situaţia comiterii unei infracţiuni în participaţie,
există posibilitatea ca în momentul comiterii să fie prezente
una sau mai multe circumstanţe atenuante sau agravante.
Problema care se pune este aceea de a stabili cum şi în ce
situaţie vor influenţa circumstanţele respective asupra
gradului de răspundere penală a participanţilor şi mai ales
dacă se vor răsfrânge asupra tuturor participanţilor sau doar
asupra unora dintre ei. Rezolvarea acestei probleme se
regăseşte în textul art. 50: care specifică faptul că
(1)Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a
unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.
(2)Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra
autorului şi a participanţilor numai în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Circumstanţele personale, poartă asupra subiectului


infracţiunii (sunt date de calităţi profesionale ale subiectului –
funcţionar, de starea civilă a acestuia - persoană căsătorită, de
raporturile existente între acesta şi victimă - soţ, rudă
apropiată, membru de familie) sau asupra laturii subiective a
infracţiunii (forma de vinovăţie - intenţie premeditată,
spontană, mobilul - interesul material, scopul - perspectiva

17
unei moşteniri). Ele imprimă un grad de pericol social
specific doar participantului sau participanţilor în persoana
căruia sau cărora se regăsesc respectivele circumstanţe; din
această cauză, acestea nu au efect asupra celorlalţi
participanţi.
În schimb, în situaţia în care o anumită calitate a
subiectului este cerută de însuşi conţinutul de bază al
infracţiunii, ea se comportă ca o circumstanţă reală, adică se
răsfrânge asupra participanţilor în situaţia în care aceştia au
cunoscut-o sau au prevăzut-o (exemplu: în cazul infracţiunii
de delapidare care presupune comiterea faptei de către un
funcţionar, calitatea de funcţionar a autorului, în ipoteza în
care este cunoscută de participanţi, va atrage răspunderea
acestora pentru infracţiunea de delapidare; în caz contrar,
participanţii vor răspunde eventual pentru infracţiunea de
furt).
Raţiunea nerăsfrângerii circumstanţelor personale
asupra participanţilor în persoana cărora nu se regăsesc aceste
circumstanţe, constă în faptul că, gradul de pericol social al
acestor persoane nu sete influenţat în nici un fel.
În literatura de specialitate s-au exprimat şi puncte de
vedere contrare, în sensul că dacă există circumstanţe pur
personale, care nu se răsfrâng asupra participanţilor, există şi
o serie de circumstanţe care deşi sunt personale (poartă asupra
subiectului sau laturii subiective) se obiectivizează, adică se
răsfrâng asupra participanţilor; acestea sunt:
- premeditarea – circumstanţă agravantă legală
specială – se regăseşte în conţinutul omorului calificat, art.
189(1) lit.a. În privinţa premeditării, există puncte de vedere
divergente cu privire la natura juridică a acesteia (respectiv cu
privire la caracterul mixt, sau pur subiectiv al premeditării).
În realitate, ceea ce determină agravarea gradului de
răspundere penală este nu pregătirea, care are o natură
obiectivă, materială, ci existenţa factorilor de conştiinţă
specifici - chibzuială, calm - care denotă persistenţa ideii
infracţionale precum şi trecerea unui timp mai îndelungat de
la luarea hotărârii până la punerea ei în executare. Din acest
motiv, participanţii care intervin spontan nu vor fi traşi la
răspundere pentru forma agravată a infracţiunii.
- starea de provocare – circumstanţă atenuantă legală
generală, art. 75(1) lit.a. În acest caz, atenuarea gradului de
răspundere penală este justificată de comiterea faptei cu
intenţie repentină. Mai exact, luarea hotărârii şi executarea
acţiunii infracţionale au loc într-o puternică stare de tulburare
sau emoţie cauzată de un act provocator al victimei (violenţă,
ameninţare sau altă acţiune ilicită gravă). Ceea ce determină

18
atenuarea gradului de răspundere penală este nu existenţa
actului provocator din partea victimei (act care are într-adevăr
o natură materială, obiectivă) ci crearea în psihicul victimei a
stării de tulburare sau temere.De aceea, dacă actul provocator
a fost apt să creeze starea psihică specifică în conştiinţa mai
multor persoane, toate acestea vor beneficia de circumstanţa
atenuantă;
- calitatea de rudă – circumstanţă agravantă legală
specială, în cazul infracţiunilor de violenţă în familie, art. 199
C.pen. În acest caz, raţiunea agravării constă în faptul că, dată
fiind relaţia de rudenie se presupune că între asemenea
persoane trebuie să existe dacă nu o legătură afectivă cel puţin
un grad de consideraţie. Ca atare, fapta comisă în asemenea
împrejurări denotă un grad de pericol social mai ridicat al
persoanei care are calitatea de rudă apropiată a victimei, faţă
de ceilalţi participanţi care nu au această calitate. Prin urmare,
nu există nici o raţiune de agravare a răspunderii penale
pentru aceştia din urmă.
- o situaţie aparte există în cazul minorităţii – potrivit
disp. art. 75 lit. d., constituie o circumstanţă agravantă legală
cu caracter general săvârşirea infracţiunii de către un infractor
major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor.
Aşadar, starea de minoritate îşi păstrează caracterul de
circumstanţă personală în ceea ce-l priveşte pe minor. În
schimb, în privinţa infractorului major, ea constituie o
circumstanţă reală pentru că, raportat la infractorul major,
minoritatea participantului nu este nicidecum o circumstanţă
personală, ci este o circumstanţă care ţine de modul de
comitere a faptei, fiind o circumstanţă reală.

Circumstanţele reale poartă asupra obiectului


infracţiunii şi asupra laturii obiective a acesteia (exemplu: loc
- public, timp - noapte, mod – prin cruzimi, mijloace de
comitere a infracţiunii – care pun în pericol viaţa mai multor
persoane). Ele sunt stări, situaţii sau împrejurări existente în
realitatea obiectivă, care imprimă faptei însăşi un anumit grad
de pericol social. Din această cauză, circumstanţele reale au
efect cu privire la toţi participanţii care le-au cunoscut sau le-
au prevăzut. În acest context, se ridică problema cum se poate
aprecia dacă un participant a prevăzut o anumită împrejurare.
Singurul răspuns posibil este în sensul că organele judiciare
vor aprecia, în funcţie de toate circumstanţele de natură
obiectivă şi subiectivă. În ipoteza în care nu se va putea
stabili, fără putinţă de tăgadă, că participantul a cunoscut
respectivele împrejurări, acestea nu vor putea fi reţinute în
sarcina sa (exemplu: dacă instigatorul îndeamnă o singură

19
persoană să comită o infracţiune, iar autorul o comite
împreună cu alte persoane, instigatorului nu-i va fi reţinută
agravanta săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane
împreună).

Participaţia la infracţiunile cu subiect special


Suntem în prezenţa unei infracţiuni cu subiect special
când norma de incriminare pretinde subiectului infracţiunii o
anumită calitate (exemplu: în cazul infracţiunii de delapidare,
autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar). În cazul
acestor infracţiuni există instigare şi complicitate chiar dacă
instigatorul şi complicele nu au calitatea cerută de lege. Dar,
după cum am precizat anterior, ei vor răspunde pentru fapta
comisă de autor doar dacă au cunoscut calitatea acestuia.
În ceea ce priveşte calificarea actelor de executare
dacă acestea aparţin unei persoane care nu are calitatea de
subiect special şi acţionează alături de o persoană care are
această calitate, s-au exprimat două opinii distincte. Conform
unei prime opinii, persoana care nu are calitatea cerută de
lege va răspunde în calitate de complice, deşi participă cu acte
de executare la comiterea faptei. Potrivit unei alte opinii,
persoana care nu are calitatea cerută de lege va răspunde în
calitate de autor al unei infracţiuni distincte. Întrucât
finalitatea este aplicarea unei pedepse proporţionale cu
aportul fiecărui participant la comiterea faptei, iar sistemul
consacrat în legislaţia română este, după cum am văzut, cel al
parificării pedepsei, fiind de dorit ca tuturor participanţilor să
li se aplice o sancţiune între aceleaşi limite speciale, prima
dintre opiniile exprimate în doctrină este cea care corespunde
acestor deziderate.

Împiedicarea consumării actului de executare de


către oricare dintre participanţi
Exemplu: X îi procură lui Y o cantitate de otravă
pentru a-l ucide pe Z, însă ulterior, după ce Y toarnă
otrava în paharul lui Z, în momentul în care Z se
pregăteşte să consume conţinutul acestuia, X intervine şi îl
împiedică să facă acest lucru.
Potrivit art. 51 C.pen. (1)Participantul nu se
pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă
săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi
consumarea infracţiunii.
(2)Dacă actele îndeplinite până în momentul
denunţării sau împiedicării constituie o altă infracţiune,
participantului i se aplică pedeapsa pentru această

20
infracţiune.
Noţiune. Este, aşadar, o cauză care apără de pedeapsă
pe acela dintre participanţii la comiterea unei infracţiuni, care
împiedică consumarea infracţiunii înainte de a fi descoperită,
sau înştiinţează autorităţile în aşa fel încât consumarea faptei
poate fi împiedicată. Cu alte cuvinte, fapta a cărei executare s-
a încercat în participaţie, trebuie să rămână în formă de
tentativă. Este o cauză de impunitate corespunzătoare situaţiei
prevăzute în art. 34 C.pen., când autorul împiedică producerea
rezultatului, în cazul tentativei terminate, aplicabilă
participanţilor. Fapta comisă îşi păstrează caracterul
infracţional de tentativă, dar cel care împiedică consumarea ei
este apărat de pedeapsă. Raţiunea constă în încurajarea
oricăruia dintre participanţi de a împiedica, în timp util, actul
executării.
Condiţii:
1. autorul sau cel puţin unul dintre coautori să fi început
executarea acţiunii infracţionale;
2. să existe o acţiune eficientă de împiedicare a producerii
rezultatului din partea oricăruia dintre participanţi. În situaţia
în care acţiunea de împiedicare este ineficientă, în sensul că
infracţiunea se consumă, nu operează cauza de impunitate.
Dacă participantul a anunţat în timp util autorităţile faptul că
se va comite o infracţiune, dar împiedicarea consumării nu a
fost posibilă datorită lipsei de promptitudine a acestora, cauza
de nepedepsire va opera;
3. fapta să nu fi fost descoperită de o terţă persoană, înainte de
consumare, cu alte cuvinte, acţiunea de împiedicare să fi fost
rezultatul voinţei libere a participantului.
Efectul constă în neaplicarea în privinţa
participantului, a pedepsei pentru fapta comisă, tentativa la
infracţiunea a cărei consumare a împiedicat-o, autorul şi
ceilalţi participanţi urmând să răspundă pentru fapta comisă,
rămasă în formă de tentativă. Dacă până în momentul
împiedicării consumării fapta participantului întruneşte
conţinutul altei infracţiuni, acesta va răspunde pentru
infracţiunea respectivă.

1.3.3.5. PARTICIPAŢIA IMPROPRIE


Exemplu: X îl determină pe Y, minor care nu
răspunde penal, să sustragă un bun aparţinând lui Z.
Definiţie. Între condiţiile participaţiei propriu-zise, pe
lângă cooperarea materială a mai multor persoane la
comiterea aceleiaşi infracţiuni, mai trebuie să existe, între
respectivele persoane, o legătură subiectivă. Cu alte cuvinte,
toate persoanele trebuie să acţioneze cu intenţie la comiterea

21
faptei. În cazul participaţiei improprii, situaţia este distinctă,
deoarece deşi fapta este comisă împreună de mai multe
persoane, cooperarea lor este exclusiv de ordin material, nu şi
de ordin psihic. Cu alte cuvinte, unele persoane acţionează cu
intenţie iar altele din culpă sau chiar fără vinovăţie
(exemplu:în gară, X îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi
indică o valiză care nu îi aparţine). În concluzie, participaţia
improprie poate fi definită ca acea formă de participaţie
penală, în cazul căreia persoanele care comit împreună sub
aspect material aceeaşi faptă, nu acţionează cu aceeaşi formă
de vinovăţie, între ele existând neconcordanţă pe plan
subiectiv.
Unele legislaţii nu cunosc instituţia participaţiei
improprii, pornind de la teza că nu există participaţie fără o
înţelegere prealabilă. În consecinţă, s-a adoptat teoria
autorului mediat, de la distanţă, mână lungă. Astfel, potrivit
acestei teorii, cel care acţionează cu intenţie este autorul
mediat al faptei deoarece nu acţionează direct, şi acesta va fi
pedepsit în calitate de autor, iar cel care acţionează fără
intenţie şi comite efectiv fapta prevăzută de legea penală, este
autorul imediat (direct), dar el nu va fi pedepsit întrucât este
echivalat cu un simplu instrument. Acestei opinii i s-au adus o
serie de critici (exemplu - bigamia în situaţia în care persoana
care instigă nu este căsătorită). În legislaţia noastră însă,
fiecare participant îşi păstrează calitatea pe care i-o conferă
actele comise în mod efectiv, neputând fi calificate, de pildă,
actele de instigare ca acte de executare. Ceea ce diferă este
atitudinea psihică a fiecăruia dintre participanţi, în momentul
comiterii faptei. Dealtfel, din definiţia dată de lege se poate
observa că unitatea în raport cu care se stabileşte participaţia
improprie, nu este infracţiunea, ca în cazul participaţiei
propriu-zise, ci fapta prevăzută de legea penală.
Astfel, potrivit disp. art 52(1)Săvârşirea nemijlocită,
cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de
legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie,
contribuie cu acte de executare o altă persoană se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
comisă cu intenţie.
(2)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a
unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(3)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea

22
infracţiune.

Forme. Participaţia improprie există aşadar în forma


coautoratului (exemplu: X doreşte să ia din pădure nişte
lemne tăiate care nu îi aparţin, şi îl solicită pe Y), instigării
(exemplu: în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute
la bagaje şi îi indică o valiză care nu îi aparţine) şi
complicităţii (exemplu: X, minor care nu răspunde penal, ia
din raftul unui magazin un anumit bun, iar Y distrage atenţia
vânzătoarei). Sub aspect subiectiv, participaţia improprie
poate îmbrăca două variante.
1) Modalitatea intenţie şi culpă fără prevedere
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu
intenţie (prevede urmările faptei comise de autor), iar autorul
din culpă, în sensul că fie nu-şi dă seama de caracterul sau
urmările faptei sale, fiind indus în eroare, fie este lăsat în
eroare de către instigatorul care acţionează cu intenţie
(exemplu: X, dorind să-l ucidă pe Y, îi înmânează lui Z o
puşcă despre care afirmă că nu este încărcată şi îl îndeamnă
să-l ţintească în glumă pe Y pentru a-l speria. Z procedează în
consecinţă, cauzând decesul lui Y). Instigarea poate avea loc
prin amăgiri, prin specularea unor deficienţe ale autorului, iar
complicitatea prin procurarea de materiale defectuoase
prezentate drept bune, prin darea de sfaturi sau informaţii
greşite.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, spre
deosebire de participaţia propriu-zisă unde se adoptă sistemul
parificării pedepsei, în acest caz s-a adoptat cel al
diversificării pedepsei. Astfel, instigatorul va răspunde pentru
infracţiunea intenţionată, iar autorul va răspunde pentru
infracţiunea comisă din culpă, dacă această variantă este
incriminată.
2) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu
intenţie (prevede urmările faptei comise de autor), iar autorul
în condiţiile unei cauze de neimputabilitate (exemplu: X,
suferind de schizofrenie paranoidă îl ucide pe Y, X îl
determină pe Y, minor sub 14 ani să sustragă un bun, în gară,
X, îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză care
nu îi aparţine, Y îl ucide pe Z, ameninţat fiind de X, X îl
îmbată pe Y împotriva voinţei acestuia şi în această stare Y îl
ucide pe Z), care trebuie să existe în momentul comiterii
faptei, instigatorul sau complicele cauzând sau profitând de
situaţia în care se află autorul.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, participantul va
răspunde pentru infracţiunea intenţionată, în timp ce autorul,

23
care a acţionat în condiţiile unei cauze de neimputabilitate, nu
va putea fi tras la răspundere penală pentru că, în ceea ce-l
priveşte, fapta nu este infracţiune. Îi vor putea fi aplicate, în
ipoteza în care se va considera oportun, măsuri de siguranţă
(internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii).

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- participaţie penală
- coautorat
- instigator
- complice
- sistemul parificării pedepsei

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt formele participaţiei penale şi care este elemntul de distincţie între acestea?
2. Care sunt condiţiile instigării?
3. Care este elementul de distincție între participația propriuzisă și cea improprie?
4. Care sunt formele complicităţii?
5. Care este modul de sancţionare al participanţilor?

Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

5.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Faptul de a încunoştinţa autorităţile de comiterea faptei, astfel încât consumarea să poată fi


impiedicată, constituie: a.o cauză de neimputabilitate; b.o circumstanţă atenuantă; c.o cauză de
nepedepsire.
2. În ipoteza în care X îl determină pe Y să comită o infracţiune iar apoi îi procură mijloacele de
comitere ale acesteia, va răspunde: a.în calitate de instigator; b.în calitate de complice; c.atât în calitate
de instigator, cât şi în calitate de complice.

24
3. Coautoratul presupune: a.cooperarea cu acte similare la comiterea unei infracţiuni; b.existenţa unei
legături subiective întotdeauna anterioară comiterii infracţiunii; c.participarea cu acte de executare la
comiterea unei infracţiuni.
4. Instigatorul: a.este sancţionat, din punct de vedere legal, mai puţin aspru decât autorul; b.acţionează
întotdeauna cu intenţie; c.este cel care ajută sau înlesneşte în orice mod la comiterea infracţiunii.
5. X îi procură lui Y, la rugămintea acestuia, o armă pentru ca Y să-l ucidă pe Z. Y îl ucide pe Z,
folosind însă otrava. X va răspunde: a.în calitate de complice material, deoarece a procurat arma; b.în
calitate de complice intelectual, deoarece a contribuit la menţinerea rezoluţiei infracţionale; c.nu va
răspunde, deoarece Y nu a folosit arma.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

25
Unitatea de învăţare 2

UNITATEA DE INFRACŢIUNI
2.1. Introducere ............................................................................................................................. .............
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat.............................................................
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
2.3.1. Noțiuni introductive …………………………………………………………………….
2.3.2. Categorii ………………………………………………………………………….…
2.3.2.1. Unitatea naturală de infracțiune
2.3.2.2. Unitatea legală de infracțiune………………………………………………………………..
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

2.1. Introducere
Denumită şi pluralitate aparentă de infracţiuni, unitatea de infracţiune
desemnează activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau
inacţiune, unicitate ce decurge din natura faptei sau din voinţa
legiuitorului, prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea de infracţiune se clasifică în două categorii – sunt în număr de
două: unitatea naturală şi legală;

Obiectivele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea formelor unităţii naturale și legale de
infracţiune;
- cunoaşterea noţiunilor de infracţiune continuă, continuată,
complexă;
- cunoaşterea noţiunilor de infracţiune de obicei,
progresivă.

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor fi în măsură să distingă între formele unităţii
naturale și legale de infracţiune;
- studenţi vor putea să identifice momentul consumării,
respectiv al epuizării unei infracţiuni continue și
continuate;
- studenţii vor putea să înțelegă modul de sancționare al
diferitelor forme ale unității de infracțiune.

26
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Unitatea de infracțiune, timpul alocat este de 4
ore.

CAPITOLUL 2
UNITATEA INFRACŢIONALĂ

2.3.1. Noţiune. Denumită şi pluralitate aparentă de


infracţiuni, unitatea de infracţiune desemnează activitatea
infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune,
unicitate ce decurge din natura faptei sau din voinţa
legiuitorului, prin care se realizează conţinutul unei singure
infracţiuni.

2.3.2. Categorii. În funcţie de elementul care imprimă


acţiunii infracţionale caracter unic, distingem între unitatea
naturală şi legală de infracţiune.

2.3.2.1. Unitatea naturală este acea categorie a


unităţii de infracţiune, determinată de unicitatea acţiunii sau
inacţiunii, de unicitatea rezultatului, de unicitatea formei de
vinovăţie cu care este comisă infracţiunea. Formele pe care
aceasta le poate îmbrăca sunt infracţiunea simplă, continuă,
deviată;
1. Infracţiunea simplă.
Exemplu: X sustrage un inel aparţinând lui Y.
Se caracterizează sub aspect obiectiv printr-un singur
obiect juridic, o singură acţiune sau inacţiune, un singur
rezultat, iar sub aspect subiectiv printr-o singură formă de
vinovăţie. Dealtfel, majoritatea infracţiunilor se realizează în
formă simplă (exemplu: un furt săvârşit printr-o singură
acţiune de luare, un omor realizat printr-o singură lovitură de
cuţit). În ipoteza în care acţiunea este fragmentată, în mod
natural, în mai multe acte componente (exemplu: sunt
sustrase, în aceeaşi împrejurarea, mai multe bunuri
voluminoase aparţinând aceluiaşi subiect pasiv, prin mai

27
multe acte de sustragere, acţiunea de ucidere se comite prin
aplicarea a trei lovituri de cuţit), această împrejurare nu atrage
dispariţia caracterului unitar, deoarece actele respective nu au
semnificaţie juridică proprie, ele se integrează natural în
activitatea infracţională care îşi păstrează caracterul unic.

2. Infracţiunea continuă.
Exemplu: X se branşează ilegal, în data de 01.01 la
o sursă de energie electrică şi consumă curent până la
data de 12.12, când se debranşează.
Se caracterizează prin prelungirea în mod natural a
acţiunii sau inacţiunii componente a laturii obiective, după
consumare, până la întreruperea acesteia, moment care
marchează epuizarea infracţiunii continue. Aşadar, caracterul
unic al acestei infracţiuni este evident, fiind dat de unicitatea
de obiect, subiect, acţiune, rezultat şi rezoluţie infracţională.
Deşi infracţiunea continuată nu este definită de legiuitor,
existenţa sa ca şi construcţie juridică distinctă nu poate fi
contestată. Astfel, reglementând în art. 154(2) momentul de la
care începe să curgă termenul de prescripţie al răspunderii
penale, legiuitorul specifică faptul că, în cazul infracţiunilor
continue, termenul curge de la data încetârii acţiunii sau
inacţiunii.
Caracterul continuu al unor infracţiuni decurge,
aşadar, fie din modul în care legiuitorul a înţeles să
incrimineze fapta (prin utilizarea unor expresii ca deţinerea,
reţinerea, rămânerea, purtarea, conducerea) fie din
particularităţile obiectului infracţiunii (furtul de energie, prin
natura sa, nu poate îmbrăca decât forma unei infracţiuni
continuate.
Existenţa unei infracţiuni continue este marcată, după
cum am precizat în cele ce preced, de două momente:
consumarea, respectiv începerea acţiunii şi epuizarea,
respectiv încetarea acţiunii, epuizare care poate fi determinată
fie de propria voinţă infractorului (fără a se pune problema
desistării), fie de intervenţia unui terţ, fie, după cum s-a
apreciat în doctrină, de o hotărâre judecătorească de
condamnare, chiar nedefinitivă.
Clasificare. În cazul unora dintre infracţiunile
continue, activitatea infracţională este susceptibilă de
întreruperi determinate de natura acestei activităţi, întreruperi
fireşti care nu afectează unitatea infracţiunii continue întrucât
reluarea activităţii după aceste întreruperi nu presupune o
nouă rezoluţie infracţională (exemplu: portul ilegal de
uniformă). Aceste infracţiuni poartă denumirea de infracţiuni
continue succesive. Spre deosebire de acestea, în cazul

28
infracţiunilor continue permanente activitatea infracţională
este neîntreruptă, nefiind necesară intervenţia infractorului
pentru prelungirea acestei activităţi (exemplu: deţinerea unor
materiale radioactive). Importanţa practică a acestei clasificări
constă în faptul că, în cazul acestei din urmă categorii, orice
întrerupere are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar
reluarea activităţii infracţionale marchează naşterea unei
pluralităţi de infracţiuni.
Cât priveşte interacţiunea cu alte instituţii de drept
penal, legea penală aplicabilă în spaţiu şi timp, prescripţia,
incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate, toate
acestea se raportează la momentul epuizării. Dacă infractorul
este minor care nu răspunde penal la data consumării
infracţiunii şi până la momentul epuizării a devenit minor
responsabil din punct de vedere penal, va răspunde pentru
ceea ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la
data consumării avea calitatea de minor care răspunde penal
şi până la momentul epuizării a devenit major, va răspunde
pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major, însă,
în mod firesc, instanţa va putea ţine cont de această
împrejurare la stabilirea pedepsei concrete.

3. Infracţiunea deviată se caracterizează prin


devierea acţiunii infracţionale de la obiectul juridic vizat la alt
obiect juridic (de aceeaşi natură sau de natură diferită), fie
datorită erorii infractorului cu privire la identitatea obiectului,
error in personam (exemplu: X doreşte să îl ucidă pe Y însă
îl confundă pe Y cu Z şi îl ucide pe acesta din urmă), fie
datorită devierii acţiunii infracţionale, aberratio ictus
(exemplu: X doreşte să îl ucidă pe Y însă din cauza faptului
că îşi apreciază în mod eronat acţiunea, îl ucide pe Z care se
afla în apropierea lui Y, sau cauzează distrugerea unui obiect
care se afla în apropierea lui Y). Acestea sunt cele mai
frecvent întâlnite situaţii în care se poate vorbi despre o
deviere a infracţiunii. În realitate, doar în prima ipoteză, error
in personam, putem vorbi despre o infracţiune unică. În
ipoteza aberratio ictus, se va reţine existenţa unui concurs de
infracţiuni, între o tentativă la infracţiunea ce s-a dorit a fi
comisă şi varianta din culpă a infracţiunii efectiv comise.

2.3.2.2. Unitatea legală este acea categorie a unităţii


de infracţiune determinată de voinţa legiuitorului (nu de
realitatea obiectivă), care reuneşte în conţinutul unei
infracţiuni două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, dintre
care cel puţin una are semnificaţie infracţională proprie.
Raţiunea pentru care legiuitorul a ales să incrimineze ca

29
infracţiune unică acte de conduită distincte, este dată de
legătura strânsă dintre acţiunile componente, fie sub aspect
obiectiv, fie sub aspect subiectiv. Formele pe care aceasta le
poate îmbrăca sunt infracţiunea continuată, complexă,
progresivă, de obicei.

1. Infracţiunea continuată.
Exemplu: X, cunoscând faptul că Y îşi încasează
banii din alocaţie în data de 10 a fiecărei luni, se decide să
îi sustragă şi comite 6 acte de sustragere, primul în luna
ianuarie şi ultimul în luna iunie, când este prins.
Potrivit art. 35(1) Infracţiunea este continuată când
o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect
pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Existenţa infracţiunii continuate este marcată, în timp,
de două momente: consumarea, care are loc odată cu
săvârşirea primei acţiuni sau inacţiuni şi epuizarea, care are
loc în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
În ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite
în mod cumulativ pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni
continuate, acestea sunt:
1. Unitatea de subiect activ. Aceasta implică faptul
că aceeaşi persoană comite actele componente al infracţiunii
continuate. În ipoteza în care infracţiunea este comisă în
participaţie, nu are importanţă dacă pe parcursul executării
se schimbă modalitatea în care subiectul contribuie la
săvârşirea acesteia, deoarece el va răspunde pentru forma de
participaţie principală (în sensul că autoratul absoarbe
celelalte forme de participaţie, iar instigarea absoarbe
complicitatea). Dacă pe parcursul comiterii infracţiunii
intervin şi alţi subiecţi activi, răspunderea acestora va fi
stabilită în funcţie de faptul dacă aveau cunoştinţă sau nu de
caracterul continuat al infracţiunii (similar cu efectul
circumstanţelor reale). În cazul în care infractorul este minor
care nu răspunde penal la data consumării infracţiunii şi până
la momentul epuizării a devenit minor responsabil din punct
de vedere penal, va răspunde pentru ce a comis după
împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la data consumării avea
calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul
epuizării a devenit major, va răspunde pentru întreaga
infracţiune comisă în calitate de major, însă instanţa va putea
ţine cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei
concrete.
2. Unitatea de rezoluţie infracţională există atunci

30
când infractorul, în momentul luării hotărârii îşi reprezintă
activitatea infracţională unică pe care urmează să o comită în
mod fracţionat, precum şi rezultatul ce urmează a fi obţinut în
urma comiterii actelor componente ale infracţiunii continuate.
Nu presupune reprezentarea în detaliu a tuturor actelor de
executare, dar nici nu este suficientă dacă este
indeterminabilă. Pentru a uni toate actele de executare,
rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient de determinată,
în sensul că infractorul are imaginea de ansamblu a activităţii
sale, pe care urmează să o comită prin acte de executare
distincte, cu fiecare act de executare rezoluţia unică
concretizându-se. Fiind o chestiune de ordin subiectiv,
existenţa unei rezoluţii unice se deduce din elemente
obiective, ca unitatea obiectului infracţiunii, similaritatea
modului de comitere a actelor componente unitatea de loc,
timp. Nici unul dintre aceste criterii nu constituie un indiciu
sigur de stabilire a unităţii de rezoluţie infracţională,
ansamblul lor fiind hotărâtor în această problemă. Dacă se
pronunţă o hotărâre de condamnare, fie ea şi nedefinitivă,
rezoluţia infracţională se consideră întreruptă.
3. Unitatea de subiect pasiv, apare ca fiind o condiţie
firească, dat fiind caracterul unic al infracţiunii. Cu alte
cuvinte, toate acţiunile sau inacţiunile trebuie îndreptate
împotriva aceluiaşi subiect pasiv ()
4. Unitatea de conţinut, respectiv comiterea mai
multor acţiuni sau inacţiuni, la anumite intervale de timp,
realizând fiecare dintre acestea conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. Condiţia este îndeplinită chiar dacă se comit doar
două acte de executare, unul consumat, iar altul rămas în
forma tentativei. Intervalele de timp dintre actele comise nu
trebuie să fie prea scurte (atunci existând o singură
infracţiune, exemplu: în aceeaşi noapte X fură prin cinci acte
de sustragere mai multe bunuri aparţinând lui Y) sau prea
lungi (situaţie în care ar exista o pluralitate de infracţiuni
exemplu: X sustrage un bun din locuinţa lui Y şi după un an
sustrage din nou un bun aparţinând aceluiaşi subiect pasiv).
Acţiunile nu trebuie să fie identice, doar să realizeze
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Dacă unele dintre acte se
încadrează în conţinutul agravat al infracţiunii (exemplu: un
act de sustragere se comite pe timp de noapte), vom fi în
prezenţa unei infracţiuni continuate în formă agravată.
Există infracțiuni care, date fiind condițiile despre care
am făcut vorbire, nu pot fi comise în formă continuată.
Acestea sunt infracțiunile comise din culpă, infracțiunile cu
rezultat indivizibil (omorul) și infracțiunile de obicei.
Sub aspectul interacţiunii cu alte instituţii de drept

31
penal, respectiv legea penală aplicabilă în spaţiu şi timp,
prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de
minoritate, toate se raportează la momentul epuizării
infracţiunii. Aşadar, în exemplul nostru, dacă în luna mai va
intra în vigoare o lege nouă, ea va fi incidentă cu privire la
întreaga infracţiune, în baza principiului activităţii, indiferent
de caracterul mai favorabil sau mai puţin favorabil al acesteia.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, potrivit
disp. art. 36(1) C.pen. (1)Infracţiunea continuată se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu
cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel
mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Aşadar, caracterul
continuat al infracţiunii reprezintă o cauză legală specială de
agravare facultativă a pedepsei, instanţa având posibilitatea
aplicării unui spor de până la 3 ani la maximul special al
pedepsei prevăzute pentru infracţiunea comisă. Cuantumul
pedepsei se va stabili şi în funcţie de numărul actelor
componente şi de gravitatea urmărilor. Potrivit disp. art. 37
C.pen. care se referă la recalcularea pedepsei pentru
infracţiunea continuată sau complexă, dacă cel condamnat
definitiv pentru o infracţiune continuată (…) este judecat
ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de
infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea
pronunţată anterior. Aşadar, dacă ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare sunt descoperite alte acte
componente ale infracţiunii, pedeapsa aplicată iniţial se va
recalcula, putând fi menţinută sau majorată.

2. Infracţiunea complexă
Exemplu: X sustrage prin violenţă un bun
aparţinând lui Y: Există o infracţiune complexă de
tâlhărie, art. .
Exemplu: X îi ucide pe Y şi pe Z în aceeaşi
împrejurare. Există o infracţiune complexă de omor
calificat.
Potrivit art. 35(2) Infracţiunea este complexă când în
conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Este evident faptul că legiuitorul a creat această formă
a unităţii legale în virtutea legăturii existente între acţiunile
componente ale acestor infracţiuni. Legătura poate fi
intrinsecă acţiunilor componente (exemplu: infracţiunea de

32
tâlhărie în cazul căreia există o legătură de tip mijloc – scop)
sau extrinsecă (exemplu: infracţiunea de omor calificat, în
cazul căreia legătura dintre acţiunile componente este dată de
unitatea de loc şi timp în care acestea sunt comise).
În funcţie de locul pe care îl ocupă acţiunea sau
inacţiunea absorbită în construcţia juridică specifică
infracţiunii complexe, distingem două forme, după cum
urmează:
1. Infracţiunea complexă forma de bază, în cazul
căreia acţiunea sau inacţiunea absorbită are rolul de element
constitutiv al infracţiunii complexe; este situaţia infracţiunilor
de viol, art. 218 C.pen., sau tâlhărie, art. 233 C.pen.
2. Infracţiunea complexă forma agravată în cazul
căreia acţiunea sau inacţiunea absorbită are rolul de
circumstanţă agravantă; este cazul infracţiunii de furt
calificat, săvârşit prin efracţie (distrugere), art. 229(1) lit. d.
În structura infracţiunii complexe sunt incluse
elementele infracţiunilor componente. Infracţiunile complexe
sunt infracţiuni pluriofensive, în sensul că prin comiterea lor
se aduce atingere mai multor obiecte juridice, fie de aceeaşi
natură (ca în situaţia omorului calificat), fie de natură diferită
(ca în ipoteza tâlhăriei; în această situaţie, una dintre cele
două valori are semnificaţia obiectului juridic principal, în
speţă patrimoniul; importanţa practică a acestei clasificări se
relevă în situaţia în care, spre exemplu, X lezează obiectul
juridic secundar, respectiv integritatea corporală a lui Y, în
scopul lezării ulterioare a obiectului juridic principal,
respectiv patrimoniul acestuia, eveniment care însă nu se mai
produce; într-o atare situaţie, încadrarea juridică a faptei
comise va fi nu de lovirea sau alte violenţe, ci de tentativă la
infracţiunea complexă de tâlhărie). În ceea ce priveşte
subiectul activ, infracţiunea complexă poate fi comisă în
coautorat, situaţie în care este posibil ca, în temeiul unei
înţelegeri prealabile sau concomitente, unul dintre coautori să
lezeze obiectul principal, iar celălalt obiectul secundar,
nefiind necesar ca acţiunile ambilor să aducă atingere
obiectului juridic principal (exemplu: X, în urma unei
înţelegeri cu Y, îi aplică o lovitură lui Z, timp în care Y îi
sustrage acestuia o sumă de bani). Cât priveşte subiectul
pasiv, valorile lezate pot aparţine aceleiaşi persoane, sau unor
persoane distincte (exemplu: X sustrage un bun aparţinând
lui Y şi pentru a-l putea păstra îi aplică lui Z, care încerca să
recupereze bunul respectiv, o lovitură). Sub aspectul laturii
obiective, infracţiunea complexă se poate comite prin acţiuni
distincte, sau printr-o singură acţiune sau inacţiune (exemplu:
X smulge cerceii de la urechile lui Y, cauzând vătămarea

33
acesteia).
În ceea ce priveşte modul de sancţionare,
infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agrvare a
răspunderii penale, în ipoteza comiterii ei aplicându-se
sancţiunea prevăzută de lege. Însă, potrivit art. 37, referitor la
recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau
complexă, dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune
(…) complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau
inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se
stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai
uşoară decât cea pronunţată anterior. Aşadar, dacă ulterior
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sunt
descoperite alte acte componente ale infracţiunii, pedeapsa se
va recalcula, putând fi menţinută sau majorată.

3. Infracţiunea de obicei
Exemplu: X, în mod repetat și fără a avea acest
drept, îl urmărește pe Y cauzându-i o stare de teamă.
Este acea infracţiune al cărei conţinut se realizeză prin
repetarea faptei cu regularitate, de un număr suficient de ori,
încât să indice obişnuinţa. Aşadar, caracterul infracţional al
faptei este dat de repetarea cu o anumită regularitate a unor
fapte antisociale identice, în aşa fel încât să indice o
deprindere a infractorului în sensul comiterii lor. Prin urmare,
spre deosebire de situaţia întâlnită în cazul infracţiunii
continuate, faptele componente ale infracţiunii de obicei,
privite în singularitatea lor, nu au caracter infracţional.
În ciuda faptului că infracțiunea de obicei nu este
regelementată în mod expres în partea generală a codului
penal, existența sa ca formă a unității legale de infracțiune nu
poate fi tăgăduită. În partea specială a Codului penal, pentru a
o individualiza, legiuitorul utilizează expresia “în mod
repetat” ( exemplu: hărțuirea, art.208 C.pen., hărțuirea
sexuală, art. 223 C.pen.).
Ca și particularități ale infracțiunii de obicei, se
impune precizarea că aceasta este incompatibilă cu tentativa
și, dat fiind faptul că presupune repetarea unor acte al căror
ansamblu are caracter infracțional, nu poate îmbrăca forma
continuată.

4. Infracţiunea progresivă
Exemplu: X îi aplică lui Y o lovitură de cuțit
cauzând vătămarea acestuia. Y este transportat la spital și
în ciuda îngrijirilor medicale acordate, decedează dup un
interval de 30 de zile.

34
Este acea infracţiune care după atingerea momentului
consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără o
nouă intervenţie din partea infractorului, îşi amplifică
progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi,
corespunzătoare unor infracţiuni mai grave. Fiecare dintre
conținuturile infracționale realizate ulterior le absoarbe pe
cele precedente.
Și în cazul infracțiunii progresive putem vorbi despre
un moment al consumării (echivalent cu săvârșirea acțiunii
sau inacțiunii infracționale), respectiv un moment al epuizării
(echivalent cu producerea ultimului rezultat).
Cât privește interacţiunea cu alte instituţii de drept
penal, respectiv legea penală aplicabilă în spaţiu şi timp,
prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de
minoritate, toate acestea se raportează la momentul
consumării, mai exact al comiterii actului de executare. Orice
altă soluție ar genera un tratament juridic inechitabil al
autorului.

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- unitate naturală
- unitate legală
- infracţiune continuă
- epuizarea infracţiunii continue
- infracţiune deviată

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prin ce se deosebeşte infracţiunea continuată de infracţiunea simplă?


2. Când se consumă şi când se epuizează infracţiunea continuă?
3. Prin ce se caracterizează infracţiunea complexă?
4. Ce înţelegem prin infracțiune de obicei?
5. Care sunt formele unităţii legale de infracţiune?
Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

35
5.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Infracţiunea continuă: a)se sancţionează prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 3 ani la
maximul special al pedepsei; b)în cazul unui conflict de legi sub aspect temporal, pentru sancţionarea
acesteia se va aplica legea în vigoare la data consumării infracţiunii; c)în cazul acesteia, termenul de
prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la epuizarea faptei.
2. Dacă o parte dintre actele de executare specifice infracţiunii continue au fost comise de infractor
când era minor şi o parte după majorat, acesta va răspunde penal: a)ca major pentru infracţiunea
continuă; b)ca minor pentru acţiunea săvârşită când era minor şi ca major pentru acţiunea comisă ulterior;
c)numai pentru acţiunea săvârşită ca major.
3. Dacă o parte dintre actele de executare specifice infracţiunii continuate au fost comise de infractor
când era minor şi o parte după majorat, acesta va răspunde penal: a.ca major pentru infracţiunea
continuată; b.ca minor pentru actele săvârşite când era minor şi ca major pentru actele comise după
majorat; c.numai pentru faptele săvârşite ca major.
4. Infracţiunea continuată: a.este o cauză reală de agravare obligatorie a pedepsei; b.este o cauză reală de
agravare facultativă a pedepsei; c.este o cauză reală de atenuare a pedepsei.
5. Actele componente ale infracțiunii de obicei: a.au semnificație infracțională privite individual; b.pot
atrage, în ipoteza repetării lor ulterior actului care indică obișnuința, realizarea caracterului continuat al
infracțiunii de obicei; c.au semnificație infracțională doar privite în ansamblul lor.

Bibliografie:
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

36
Unitatea de învăţare 3

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI.

3.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................


3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
3.3.1. Noțiuni introductive …………………………………………………….
3.3.2. Formele pluralității de infracțiuni ………………………………………………...
3.3.2.1. Concursul de infracțiuni
3.3.2.2. Recidiva
3.3.2.3. Pluralitatea intermediară
3.3.3. Pedepsele complementare, pedepsele accesorii și măsurile de siguranță în caz de pluralitate de
infracțiuni
3.4. Îndrumător pentru autoverificare ....................................................................................... ..................

Pluralitatea de infracţiuni există când aceeaşi persoană


comite mai multe infracţiuni, concomitent sau la diferite intervale de timp;
cu alte cuvinte, este constituită dintr-un grup de două sau mai multe
infracţiuni care au ca element de legătură faptul că sunt comise de aceeaşi
persoană;
Formele pluralităţii de infracțiuni sunt concursul (comiterea mai
multor infracţiuni de către o persoană fără a fi condamnată definitiv) şi
recidiva (comiterea unei infracţiuni de către o persoană după o
condamnare definitivă, cu îndeplinirea anumitor condiţii), şi pluralitatea
intermediară (o situaţie intermediară între concurs şi recidiva
postcondamnatorie).

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- însuşirea noţiunii de pluralitatea de infracţiuni;
- însuşirea noţiunii de concurs de infracţiuni, recidivă și
pluralitate intermediară;
- cunoaşterea modului de sancţionare a formelor pluralității
de infracțiuni.

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor putea face distincţia între cele trei forme ale
pluralităţii de infracţiuni;
- studenţii vor putea face distincţia între cele două forme
ale concursului de infracţiuni, respectiv între cele două
form ale recidivei;
- studenţii vor cunoaşte modul de calcul al pedepsei
rezultante într-o situaţie dată.

37
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Pluralitatea de infracţiuni. timpul alocat este
de 4 ore.

CAPITOLUL 3
PLURALITATATEA DE INFRACȚIUNI

3.3.1. Noțiune. Despre pluralitate de infracţiuni putem


vorbi în situația în care aceeaşi persoană comite mai multe
infracţiuni, concomitent sau la diferite intervale de timp, în
condițiile reglementate de lege. Cu alte cuvinte, pluralitatea
presupune existența a a două sau mai multor infracţiuni, care
au ca element de legătură faptul că sunt comise de aceeaşi
persoană.
3.3.2. Formele pluralităţii de infracțiuni reglementate
în legislația penală română, sunt: concursul (care presupune
comiterea mai multor infracţiuni de către o persoană, fără ca
între momentele comiterii infracțiunilor componente să fi
intervenit o hotărâre definitivă de condamnare), recidiva (care
presupune comiterea unei sau mai multor infracțiuni, după ce
autorul a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune
săvârșită anterior, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții
legale) și pluralitatea intermediară (care există în ipoteza în
care una sau mai multe infracțiuni sunt comise după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pentru o
infracțiune comisă anterior și nu sunt îndeplinite condițiile de
existență ale recidivei).

3.3.2.1. CONCURSUL
Exemplu: X sustrage un bun aparținând lui Y.
Înainte de a fi condamnat definitiv pentru aceasta, îl ucide
pe Z.
Exemplu: X, conducând neatent, îi lovește pe Y,
care decedează, și pe Z care suferă vătămări corporale.
Definiție: Potrivit art. 38:

38
(1)Există concurs real de infracţiuni când două sau mai
multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin
acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de
infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost
comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
(2)Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau
o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza
împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-
a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
Condiţii. Pentru existența concursului este necesar,
așadar, să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. Să existe două sau mai multe infracţiuni,
indiferent de natura sau gravitatea acestora, consumate sau
tentate, indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt comise.
2. Să fie comise de același subiect activ, indiferent de
forma în care îşi aduce contribuția la comiterea faptei (autor
sau participant), indiferent de împrejurarea dacă în momentul
comiterii faptei era minor responsabil din punct de vedere
penal sau major.
3. Infracţiunea a doua să fie comisă înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
prima infracţiune (de regulă, o hotărâre rămâne definitivă în
momentul în care nu mai poate fi exercitată împotriva ei nicio
cale ordinară de atac)
4. Ambele infracţiuni să poată fi supuse judecăţii și
să le fie aplicabile pedepse. Cu alte cuvinte, această condiție
nu este îndeplinită în ipoteza în care există două infracțiuni,
între care una este o tentativă nepedepsibilă, pe motiv că
autorul s-a desistat, sau în ipoteza în care una dintre pedepsele
aplicate pentru infracțiunile concurente este grațiată în
totalitate.

Nu are relevanță dacă infracţiunile sunt judecate de


aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite, concomitent sau
succesiv. Nici în ipoteza în care se pronunţă o hotărâre de
condamnare fără ca instanța să aibă cunoștință că mai există o
infracţiune concurentă, concursul nu încetează să existe.

Formele concursului. Art.38 C.pen. precizează care


sunt cele două forme ale concursului, criteriul de clasificare
constând în numărul acţiunilor sau inacţiunilor infracţionale
comise de către infractor;
Concursul real (sau prin mai multe acţiuni sau
inacţiuni) există când infractorul, după ce a comis o primă
infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune, înainte de a fi

39
condamnat definitiv pentru aceasta, comite o a doua
infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune distinctă (exemplu:
X sustrage un bun aparținând lui Y. Înainte de a fi condamnat
definitiv pentru aceasta, îl ucide pe Z). În cazul concursului
real, a doua infracţiune comisă poate fi independentă de prima
sau dimpotrivă, între cele două infracţiuni poate să existe o
legătură. Existenţa sau absenţa legăturii dintre infracţiuni
constituie criteriul în baza căruia concursul real se clasifică, la
rândul său, în două forme:
a. concurs real simplu, când între infracțiunile
comise nu există altă legătură decât faptul că au același
subiect activ. La rândul său, acesta poate avea caracter
omogen, câne se comit mai multe infracțiuni de același tip
(exemplu: X comite mai multe infracțiuni de furt; a nu se
confunda cu infracțiunea simplă în varianta în care acțiunea
este fragmentată în mai multe acte componente, sau cu
infracțiunea continuată) sau eterogen, când infracțiunile
comise sunt diferite.
b. concurs real cu conexitate (sau caracterizat),
când între infracțiunile componente există o legătură. În
funcție de natura acestei legături, la rândul său concursul real
cu conexitate poate îmbrăca două forme. Concurs real cu
conexitate etiologică, când prima dintre infracțiuni este
comisă pentru săvârșirea ulterioară a celei de-a doua, legătura
fiind I1, infracțiune mijloc – I2 infracțiune scop (exemplu: X
sustrage un pistol, pentru a-l ucide pe Y și ulterior comite și
infracțiunea de omor asupra lui Y) și concurs real cu
conexitate consecvențială când a doua dintre infracțiuni este
comisă pentru ascunderea primeia dintre ele, legătura fiind I1,
infracțiune cauză – I2 infracțiune efect (exemplu: X îl ucide
pe Y și ulterior incendiază casa acestuia pentru a ascunde
prima infracțiune; X îl accidentează pe Y și ulterior părăsește
locul accidentului). De menționat faptul că, dacă în situația
concursului cu conexitate etiologică ambele infracțiuni sunt
comise cu intenție, în ipoteza celui cu conexitate
consecvențială prima dintre infracțiuni poate fi comisă cu
intenție, cu praeterintenție sau din culpă, însă cea de-a doua
este întotdeauna comisă cu intenție.
Concursul ideal (sau printr-o singură acţiune sau
inacţiune) există când infractorul comite în fapt o singură
acţiune sau inacţiune, care datorită modului cum a fost comisă
şi a împrejurărilor în care a fost comisă, întruneşte în concret
conţinutul mai multor infracţiuni (exemplu: X, conducând
neatent, îi lovește pe Y, care decedează, și pe Z care suferă
vătămări corporale).

40
Sancționarea concursului. Concursul în sine nu
influenţează asupra gradului de pericol social al fiecărei
infracţiuni în parte, dovedeşte însă un grad mai mare de
pericol social al infractorului. În cazul concursului (ca dealtfel
și în cazul celorlalte forme ale pluralității de infracțiuni)
subiectul activ nu va executa un număr de pedepse egal cu
numărul infracțiunilor concurente, ci o singură pedeapsă,
denumită pedeapsă rezultantă. În ceea ce privește algoritmul
de stabilire a cuantumului acestei pedepse, legislațiile penale
s-au conturat trei sisteme de sancționare a concursului:
cumulul aritmetic (însumarea pedepselor) care deși
corespunde ideii de echitate, ar putea duce la aplicarea unor
pedepse care nu ar putea fi niciodată executate; absorbţia
(aplicarea pedepsei mai severe care le absoarbe, astfel, pe
celelalte) care este criticabil întrucât ulterior comiterii unei
infracțiuni grave, ar lăsa deschisă posibilitatea comiterii
oricâtor infracțiuni mai puțin grave și cumulul juridic
(absorbţia cu agravarea pedepsei) care constă, în esenţă, în
stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă,
aplicarea celei mai grele, la care va fi adăugat un spor de
pedeapsă.
Art. 39 C.pen. care se referă la pedeapsa principală în
caz de concurs de infracţiuni, specifică faptul că, primul pas
pe care instanța îl face în demersul de stabilire a pedepsei
rezultante, este stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
în parte după care se aplică pedeapsa, după cum urmează:
a)când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă
şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă,
se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; se poate remerca,
așadar, că în această situație, sistemul sancționator este cel al
absorbției, dat fiind specificul pedepsei principale a
detențiunii pe viață;
b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se
aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de
o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; în această
situație, sistemul sancționator consacrat de legiuitor este cel al
cumulului juridic, concursul fiind o cauză obligatorie de
agravare a pedepsei, deoarece aplicarea, la pedeapsa de bază
(cea mai grea), a sporului de o treime din totalul celorlalte
pedepse, este obligatorie; (exemplu: X comite în concurs un
furt, un omor și un viol, pentru care i se stabilesc pedepse cu
închisoarea de 1 an, 15 ani, respectiv 8 ani; pedeapsa de bază
fiind cea de 15 ani, la aceasta se va adauga un spor de o
treime din 1+8, adică 3 ani, pedeapsa rezultantă fiind de 18
ani închisoare).
c)când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se

41
aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de
o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; și în această
situație legiuitorul a consacrat cumulul juridic;
d)când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă
cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă
în întregime pedeapsa amenzii; este o ipoteză în care
sistemul de calcul al pedepsei rezultante este cel al cumulului
aritmetic;
e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai
multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii
conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii conform lit. c); este un sistem mixt, în care se
pornește de la sistemul cumulului juridic și apoi se aplică cel
al cumulului aritmetic.
În conformitate cu alin. 2 al art. 39 C.pen. atunci
când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă
prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o
treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite
s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al
pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica
pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Așadar, legiuitorul
reglementează posibilitatea aplicării detențiunii pe viață ca
pedeapsă pentru un concurs de infracțiuni, chiar și în altă
situație decât cea reglementată la lit. a, dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:
1. să se fi stabilit pentru infracțiunile concurente mai
multe pedepse cu închisoarea;
2. prin adăugarea la pedeapsa de bază a sporului de o
treime din totalul celorlalte pedepse să rezulte un cuantum de
40 de ani sau mai mare;
3. pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa
legală să fie închisoarea de 20 de ani, sau mai mare.

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni


concurente
Exemplu: X este condamnat definitiv pentru
comiterea unui furt. Ulterior se descoperă faptul că,
anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
X mai comisese și un omor.
Potrivit art. 40 contopirea pedepselor pentru
infracţiuni concurente are loc fie atunci când infractorul este
inițial condamnat definitiv doar pentru una dintre infracțiunile
concurente, ulterior instanța fiind chemată să îl judece pentru
cealaltă infracțiune, cu reținerea dispozițiilor referitoare la

42
concurs, fie când acesta este judecat în mod distinct pentru
infracțiunile concurente, pronunțându-se mai multe hotărâri
definitive de condamnare, care ulterior se impun a fi
contopite.
Astfel, (1)dacă infractorul condamnat definitiv este
judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică
dispoziţiile art. 39.
(2)Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o
hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că
cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru
o infracţiune concurentă
Esențial este faptul că, dată fiind natura concursului și
obligativitatea aplicării unei singure pedepse rezultante, în
ipoteza în care până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care s-a făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la concurs,
infractorul a executat o parte din pedeapsa aplicată pentru una
dintre infracțiunile concurente, aceasta va fi considerată parte
executată din pedeapsa rezultantă. (3)Dacă infractorul a
executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin
hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din
durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente
(exemplu: în speța prezentată anterior, lui X i se aplică inițial
o pedeapsă de 3 ani pentru furt, din care, până la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care este condamnat pentru omor și
se constată existența concursului de infracțiuni, apucă să
execute 2 ani; dacă pentru infracțiunea de omor instanța îi
stabilește o pedeapsă de 10 ani, prin aplicarea dispozițiilor
referitoare la concurs, la această pedeapsă se adaugă o treime
din cealaltă pedeapsă stabilită de instanță, respectiv o treime
din pedeapsa de 3 ani pentru furt, pedeapsa rezultantă fiind de
11 ani; în această situație, cei 2 ani executați din pedeapsa
aplicată pentru furt, se consideră parte executată din pedeapsa
rezultantă, motiv pentru care X va mai avea de executat un
rest de 9 ani din pedeapsa rezultantă pentru concursul de
infracțiuni).
În acest context, se impune precizarea că potrivit disp.
alin. (4)dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de
concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care
condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost
comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. (5)În cazul
contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi
de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare
pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă,
dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit
legii.
O ultimă precizare care se impune a fi făcută este cu

43
privire la incidența actelor de clemență, respectiv amnistia sau
grațierea colectivă. Acestea vor avea ca obiect doar o
infracțiune sau o pedeapsă stabilită pentru o infracțiune,
nicidecum un concurs sau o pedeapsă rezultantă. Prin urmare,
în exemplul anterior, în ipoteza în care, după aplicarea
dispozițiilor referitoare la concurs și stabilirea pedepsei
rezultante de 11 ani, ar interveni o grațiere totală a pedepselor
aplicate pentru infracțiunile de furt, efectul acesteia va consta
în înlăturarea sporului de un an, aferent acestei infracțiuni,
adăugat pedepsei de bază.
3.3.2.2. RECIDIVA
Exemplu: după condamnarea definitivă la
pedeapsa de 3 ani pentru comiterea unui furt, în cursul
executării pedepsei, X comite un omor.
Exemplu: după executarea în întregime a pedepsei
de 3 ani aplicate pentru comiterea unui furt, X comite un
omor.

Definiţie. Potrivit art. 41(1)există recidivă când, după


rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare
sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie
depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
un an sau mai mare.
(2)Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele
prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă.
(3)Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de
hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru
o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea
de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Din dispozițiile legale citate se poate concluziona
faptul că naşterea stării de recidivă este determinată de
comiterea unei noi infracţiuni intenţionate sancţionată de lege
cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii de un an sau
mai mare, de către o persoană condamnată anterior pentru
comiterea unei infracţiuni intenţionate la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau a închisorii mai mare de un an, după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, în cursul executării
pedepsei, în stare de evadare, sau după executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei. Se poate constata,
așadar, faptul că cele două elemente de care depinde existența
recidivei sunt, pe de o parte, existența unei condamnări
definitive anterioare, și, pe de altă parte, comiterea ulterioară
a două sau mai multe infracțiuni. Aceste două împrejurări
sunt cunoscute în doctrină și jurisprudență sub denumirea de

44
termeni ai recidivei. Primul termen poartă denumirea de
termen judiciar al recidivei, deoarece presupune existența
unei condamnări definitive pronunțate de instanța de judecată,
în timp ce al doilea termen poartă denumirea de termen legal
al recidivei, deoarece, pentru nașterea stării de recidivă nu
este necesară o nouă intervenție a instanței, în sensul
pronunțării unei hotărâri de condamnare pentru cea de-a doua
infracțiune, fiind suficient simplul fapt al comiterii celei de-a
doua infracțiuni, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Formele recidivei. În funcţie de momentul comiterii


infracțiunii ce constituie al doilea termen al recidivei, se
disting cele două forme pe care aceasta le poate îmbrăca,
respectiv recidiva postcondamnatorie (după condamnare,
înainte de terminarea executării pedepsei aplicate pentru
primul termen, sau înainte de momentul în care aceasta este
considerată a fi executată) și recidiva postexecutorie (după
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate
pentru primul termen, până la reabilitare).

1. Recidiva postcondamnatorie sau după


condamnare, există atunci când infracțiunea care constituie
termenul legal al recidivei este comisă după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea ce
constituie termenul judiciar al recidivei, înainte de terminarea
executării pedepsei, sau înainte de momentul în care aceasta
este considerată a fi executată, sau în stare de avadare din
pedeapsa aplicată pentru primul termen (exemplu: X este
condamnat definitiv la pedeapsa de 3 ani pentru furt,
evedează din executarea acestei pedepse și comite o
infracțiune de omor).
Condiţii. Fiind o formă a pluralităţii de infracțiuni
ambele infracţiuni care intră în componenţa recidivei trebuie
să fie comise de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea în
care îşi aduce contribuția la comiterea acestora.
a. Primul termen:
1. Să existe o condamnare definitivă, la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an.
Condamnarea poate fi pronunțată pentru o singură infracțiune
sau un concurs de infracțiuni. Nu poate intra, așadar, în
componența recidivei o condamnare la pedeapsa închisorii de
un an sau mai mică, sau o condamnare la pedeapsa amenzii.
2. Condamnarea să nu fie dintre cele enumerate expres
şi limitativ la art. 42 C.pen. condamnări care nu atrag starea
de recidivă. Potrivit art. 42 la stabilirea stării de recidivă nu
se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

45
a)faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; este
cunoscut faptul că legea de dezincriminare își produce efectul
retroactiv în mod obligatoriu, indiferent de momentul în care
intră în vigoare, iar acest efect constă, potrivit disp. art. 4: în
înlăturarea tuturor consecinţelor penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la faptele dezincriminate. Apare,
așadar, ca o consecință firească faptul că, o condamnare
anterioară pentru o faptă dezincriminată, nu poate atrage
starea de recidivă.
b)infracţiunile amnistiate; amnistia este o cauză care înlătură
răspunderea penală, dar în ipoteza în care legea de amnistie
intră în vigoare ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de
condamnare pentru o faptă care intră sub incidența ei, ea
înlătură executarea pedepsei, precum și consecințele
condamnării; or, este evident faptul că, fiind condiționată de
existența unei condamnări, starea de recidivă nu va putea fi
reținută.
c)infracţiunile săvârşite din culpă; este cunoscut faptul că, în
ipoteza culpei, urmarea infracțională este fie prevăzută dar
nedorită și neacceptată, fie neprevăzută, în condițiile în care
autorul avea obligația și posibilitatea să facă acest lucru; prin
urmare, dat fiind caracterul nonintențional al faptelor comise
din culpă, condamnările aferente acestei categorii de fapte nu
vor atrage starea de recidivă; în schimb, condamnările
pronunțate pentru fapte praeterintenționate vor fi luate în
calcul la stabilirea stării de recidivă.
b. Al doilea termen:
1. Să se fi comis o nouă infracţiune după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, înainte de începerea
executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare
de evadare, până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei pronunţate pentru infracţiunea care constituie primul
termen. În acest context se impune precizarea că pedeapsa se
consideră a fi executată, chiar dacă acest lucru nu s-a
întâmplat în mod efectiv, în situații ca împlinirea termenului
de supraveghere al suspendării executării pedepsei, împlinirea
termenului de supraveghere al liberării condiționate,
împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau
grațierea acesteia.
2. Infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau
praeterintenţie.
3. Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune
să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai
mare, indiferent dacă este prevăzută ca pedeapsă unică sau
alternativ cu amenda. În acest context se impune precizarea că
nu are importanţă pedeapsa care va fi efectiv aplicată de

46
instanţă. Aceasta poate fi închisoarea mai mică de un an, sau
chiar amenda. Ceea ce este important, fiind vorba despre
termenul legal al recidivei, este maximul special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracțiunea care constituie al doilea
termen al recidivei.
În ipoteza în care infracțiunea care constituie al doilea
termen rămâne în formă de tentativă, deși potrivit art. 33(2)
tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la
jumătate¸ și ar apărea firească luarea în considerare a
limitelor înjumătățite în demersul de stabilire a stării de
recidivă, art. 187 specifică faptul că prin pedeapsă prevăzută
de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără
luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei. Așadar, și în ipoteza în care infracțiunea
care constituie al doilea termen rămâne în formă de tentativă,
pentru stabilirea stării de recidivă se vor lua în calcul limitele
de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare pentru
infracțiunea consumată.
În ipoteza în care al doilea termen este format dintr-un
concurs de infracţiuni, pentru a putea vorbi despre recidivă
este suficient ca cel puţin una dintre ele, comisă cu intenţie, să
fie sancţionată cu pedeapsa legală de un an sau mai mare.

2. Recidiva postexecutorie
Sub aspectul elementelor care condiționează existența
ei, această formă a recidivei diferă de cea precedentă doar în
privința momentului comiterii infracțiunii care constituie al
doilea termen. Astfel, aceasta trebuie să fie comisă după
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, până la
reabilitare (în cazul reabilitării de drept) sau împlinirea
termenului de reabilitare (în cazul reabilitării judecătorești).

Modul de sancţionare a recidivei


Precizare:
T1 = primul termen al recidivei;
T2 = al doilea termen al recidivei;
PT1 = pedeapsa stabilită pentru primul termen, prin hotărâre de
condamnare definitivă;
PT2 = pedeapsa stabilită pentru al doilea termen;
PRR = pedeapsa rezultantă pentru recidivă;
PRC = pedeapsa rezultantă pentru concurs.
PRCT1 = pedeapsa rezultantă pentru concurs, când primul termen este
format dintr-un concurs;
PRCT2 = pedeapsa rezultantă pentru concurs, când al doilea termen este
format dintr-un concurs;
I1T2 = prima infracțiune concurentă a T2;
I2T2 = a doua infracțiune concurentă a T2;

47
Recidiva în sine nu influenţează asupra gradului de
pericol social al fiecărei infracţiuni în parte, dovedeşte însă un
grad mai mare de pericol social al infractorului. La fel ca și în
cazul concursului, subiectul activ nu va executa un număr de
pedepse egal cu numărul infracțiunilor concurente, ci o
singură pedeapsă, denumită pedeapsă rezultantă. În ceea ce
privește algoritmul de stabilire a cuantumului acestei pedepse,
dispozițiile art. 43 C.pen. fac distincție între recidiva
postcondamnatorie și cea postexecutorie.
1. Recidiva postcondamnatorie. În privința acesteia,
art. 43(1) prevede că, dacă înainte ca pedeapsa anterioară să
fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o
nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită
pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Prin
urmare, în ipoteza în care pedepsele stabilite pentru
infracțiunile ce constituie cei doi termeni ai recidivei sunt
închisoarea sau amenda, sistemul de stabilire a pedepsei
rezultante în cazul recidivei postcondamnatorii este cel al
cumulului aritmetic. În ipoteza în care, pentru cel puțin una
dintre infracțiunile care intră în componența termenilor
recidivei, pedeapsa stabilită este detențiunea pe viață, în mod
firesc sistemul de stabilire a pedepsei rezultante în cazul
recidivei postcondamnatorii este cel al absorbției, pedeapsa
rezultantă fiind detențiunea pe viață, fapt ce reiese din disp.
alin. (4)când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este
detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe
viaţă.
Ipoteza în care al doilea termen al recidivei este
format dintr-un concurs de infracțiuni este reglementată de
alin. (2), care specifică faptul că atunci când înainte ca
pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente,
dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă,
pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor
referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa
rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori
la restul rămas neexecutat din aceasta.
La fel ca și în cazul concursului, legiuitorul
reglementează în alin. (3) posibilitatea aplicării detențiunii pe
viață ca pedeapsă rezultantă pentru recidivă, chiar și în
situația în care pentru nici una dintre infracțiunile care intră în
componența termenilor recidivei, pedeapsa stabilită nu este
detențiunea pe viață, dacă sunt îndeplinite cumulativ

48
următoarele condiții:
1. să se fi stabilit pentru infracțiunile care intră în
componența termenilor recidivei mai multe pedepse cu
închisoarea;
2. prin însumarea pedepselor stabilite să rezulte un
cuantum de 40 de ani sau mai mare;
3. pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa
legală să fie închisoarea de 20 de ani, sau mai mare. Astfel
dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin.
(2) s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al
pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor
cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
La fel ca și în cazul concursului, legiuitorul oferă
instanței posibilitatea să dea eficiență dispozițiilor referitoare
la sancționarea stării de recidivă, chiar și în ipoteza în care
aceasta este descoperită ulterior aplicării pedepsei pentru
infracțiunea care constituie al doilea termen. Astfel, (6)dacă
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost
executată sau considerată ca executată se descoperă că cel
condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică
dispoziţiile alin. (1)-(5). (7)Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi
în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Concluzionând, putem remarca faptul că, în concret,


se pot ivi următoarele situații:
1. T1 şi T2 – sunt formaţi din câte o singură infracţiune
a. T2 comisă înainte de punerea în executare a PT1
PT2 se adaugă la PT1;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
- T2 – omor (10-20 ani); PT2 = 12;
- PRR = PT1 + PT2 = 18 ani.
b. T2 comisă după punerea în executare a PT1
PT2 se adaugă la restul rămas neexecutat din PT1;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
după executarea a 2 ani din PT1, este comisă T2,
dată la care ia naștere
starea de recidivă postcondamnatorie;
- T2 – omor (10-20) ani; PT2 = 12;
- PRR = PT2 12 ani + restul neexecutat din PT1 de
4 ani = 16 ani.

2. T1 este format dintr-un concurs de infracţiuni, T2 este

49
format dintr-o singură infracţiune
Componentele PRR vor fi PRCT1 şi PT2;
- T1 – tâlhărie 2-7 ani (6 ani), în concurs cu omor
10-20 ani (12 ani);
PRCT1 = 12 + 1/3 din 6 = 14 ani; după
executarea a 2 ani din PRCT1,
este comisă T2, dată la care ia naștere starea de
recidivă
postcondamnatorie;
- T2 – omor (10-20 ani); PT2 = 15 ani;
- PRR = PT2 15 ani + restul neexecutat din PRCT1
de 12 ani = 27 ani.
3. T1 este format dintr-o singură infracţiune (sau un
concurs de infracțiuni), T2 este format dintr-un concurs
de infracţiuni
a. I1T2 este altă infracțiune decât cea de evadare;
Se vor aplica întâi dispozițiile de la concurs pentru
stabilirea PRCT2 și apoi cele referitoare la recidivă, față de
PT1 (sau după caz PRCT1);
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
după executarea a 2 ani din PT1, sunt comise
I1T2 și I2T2, în concurs;
- I1T2 – viol (3-10 ani); PI1T2 = 9 ani;
- I2T2 – omor (10-20 ani); PI2T2 = 12 ani;
- PRCT2 = 12 + 1/3 din 9 = 15 ani;
- PRR = PRCT2 15 ani + restul neexecutat din PT1
de 4 ani = 19 ani.
b. I1T2 este infracțiunea de evadare;
Art. 285 Evadarea (1)Evadarea din starea legală de reținere sau
de deținere se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (…)
(4)Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul
ramas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Dată fiind dispoziția cu caracter special, potrivit căreia
pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă
la restul ramas neexecutat din pedeapsă la data evadării, în
ipoteza în care, ulterior evadării, se comite o altă infracțiune,
deși cele două sunt concurente, se va aplica în mod prioritar
dispoziția din partea specială;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
după executarea a 2 ani din PT1, sunt comise
I1T2 și I2T2, în concurs;
- I1T2 – evadare (6 luni-3 ani); P.evadare = 2
ani;
- I2T2 – omor (10-20 ani); PI2T2 = 12 ani;
- PRR = PI2T2 12 ani + (P.evadare 2 ani + restul
neexecutat din PT1 de 4 ani) 6ani = 18 ani.

50
2. Recidiva postexecutorie. În privința acesteia, art
43(5) prevede că dacă după ce pedeapsa anterioară a fost
executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă
infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se
majorează cu jumătate. Spre exemplu, în ipoteza în care
după executarea unei pedepse de 6 ani, aplicată pentru
tâlhărie (sancționată de lege cu pedeapsa 2-7 ani), autorul
comite o nouă infracțiune de tâlhărie, instanța, făcând
aplicarea dispozițiilor referitoare la recidiva postexecutorie, îi
va aplica o pedeapsă cuprinsă între 4 și 14 ani.

În cele din urmă, se impune precizarea că, în ipoteza


în care, ulterior executării unei pedepse aplicate pentru o
primă infracțiune, se comite o a doua infracţiune în stare de
recidivă postexecutorie, şi ulterior, după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare pentru aceasta la o pedeapsă
cuprinsă între limite majorate cu jumătate, în cursul executării
pedepsei, se comite o a treia infracţiune în stare de recidivă
postcondamnatorie față de infracțiunea a cărei pedeapsă este
în curs de executare și în stare de recidivă postexecutorie față
de prima infracțiune a cărei pedeapsă este executată, pedeapsa
rezultantă în această situație se calculează prin aplicarea, în
primul rând a dispozițiilor referitoare la recidiva
postexecutorie (stabilirea pentru a treia infracțiune a unei
pedepse în limite majorate cu jumătate) și apoi a dispozițiilor
referitoare la recidiva postcondamnatorie (prin adăugarea
pedepsei aplicate pentru a treia infracțiune între limite
majorate cu jumătate, la restul rămas neexecutat din pedeapsa
stabilită pentru a doua infracțiune).

3.3.2.3. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ


Exemplu: În cursul executării pedepsei de 1 an
închisoare pentru furt, X comite infracțiune de omor.
Exemplu: În cursul executării unei pedepse de 6
ani pentru tâlhărie, X comite o infracțiune de ucidere din
culpă.
Potrivit art. 44 C.pen. (1)Există pluralitate
intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă
a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de
recidivă.
Se poate constata, așadar, că sub aspectul structurii,
pluralitatea intermediară este asemănătoare recidivei

51
postcondamnatorii, deoarece cea de-a doua infracțiune este
comisă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
pentru o infracțiune anterioară. Cu toate acestea, lipsa
îndeplinirii cumulative a condițiilor de existență a termenilor
recidivei, face imposibilă reținerea acesteia și determină
existența stării de pluralitate intermediară. De subliniat faptul
că legiuitorul a înțeles să restrângă ipotezele în care putem
vorbi despre pluralitatea intermediară, la situația în care
infracțiunea ulterioară este comisă în cursul executării unei
pedepse aplicate anterior, lăsând în afara sferei acestei forme
a pluralității de infracțiuni cazurile în care infracțiunea
ulterioară este săvârșită după executarea pedepsei anterioare.
În această ultimă situație, nu putem vorbi despre o formă a
pluralității consacrată legislativ, cu un tratament sancționator
special reglementat, autorului aplicându-i-se doar pedeapsa
pentru infracțiunea comisă ulterior (exemplu: după
executarea unei pedepse de 6 ani pentru tâlhărie, X comite o
infracțiune de ucidere din culpă; nu se va putea reține starea
de recidivă postexecutorie, deoarece a doua infracțiune este
comisă din culpă, dar nici pluralitatea intermediară, deoarece
a doua infracțiune este comisă după executarea în întregime a
pedepsei aplicate pentru infracțiunea anterioară).
Dacă sub aspectul structurii pluralitatea intermediară
se apropie de recidiva postcondamnatorie, în privința
tratamentului sancționator aceasta beneficiază de prevederile
aplicabile în materia concursului. Astfel, portivitart 44(2)În
caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua
infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit
dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni. De remarcat
faptul că deși infracțiunea ulterioară este comisă în cursul
executării pedepsei aplicate pentru infracțiunea comisă
anterior, obiect al contopirii în vederea stabilirii pedepsei
rezultante pentru pluralitatea intermediară este pedeapsa
stabilită pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară, în
integralitatea ei, iar nu doar restul rămas neexecutat.
O ultimă precizare care se cere a fi făcută este aceea
că, in poteza în care autorul evedează din executarea unei
pedepse aplicate pentru o infracțiune comisă din culpă, deși
sunt îndeplinite condițiile pluralității intermediare, sistemul
sancționator aplicabil va fi cel al cumulului aritmetic, dat
fiind regimul special al infracțiunii de evadare reglementat în
art. 285 (4)pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare
se adaugă la restul ramas neexecutat din pedeapsă la data
evadării.

3.3.3. PEDEPSELE COMPLEMENTARE,

52
PEDEPSELE ACCESORII ŞI MĂSURILE DE
SIGURANŢĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE
INFRACŢIUNI
Legiuitorul a ales să reglementeze într-un articol
distinct situația pedepselor complementare și accesorii,
precum și a măsurilor de siguranță, în cazul tuturor celor trei
forme ale participației. Astfel, potrivit art. 45 C.pen.,
(1)Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit
şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de
pedeapsa principală.
(2)Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un
conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa
principală.
(3)Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut:
a)în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate
intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea;
b)în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa
complementară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită
pentru noua infracţiune. În acest context, se impune
precizarea că, în urma acestei operațiuni de adăugare a
restului neexecutat din pedeapsa anterioară, nu se va putea
depăși durata de 5 ani, care este limita maximă a pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
(4)În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni
concurente, partea din pedeapsa complementară executată
până la data contopirii pedepselor principale se scade din
durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa
rezultată.
(5)Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una
sau mai multe pedepse accesorii, se aplică dispoziţiile alin.
(1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.
(6)Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de
aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul
infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
(7)Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi
natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se
aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare.
Măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.

53
3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- concurs real
- concurs formal
- conexitate etiologică şi consecvenţială
- recidivă postcondamnatorie
- recidivă postexecutorie

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt formele pluralităţii de infracţiuni şi care este criteriul de distincţie între ele?
2. Care sunt formele concursului de infracţiuni şi care este elementul de distincţie între ele?
3. Cum se sancționează concursul de infracțiuni?
4. Cum se sancționează recidiva?
5. Cum se sancționează pluralitaea intermediară?

Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

5.

Teste de evaluare/autoevaluare
1. În ipoteza în care după condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru furt, X
comite o infracţiune de lovire sancţionata legal cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau
amenda, iar instanţa îi aplică amenda, va exista: a.concurs; b.recidivă; c.pluralitate intermediară.
2. X ucide din culpă un pieton şi părăseşte locul accidentului. În cauză se va reţine: a.un concurs real
cu conexitate etiologică (mijloc-scop); b.un concurs real cu conexitate consecvenţială(cauză-efect); c.un
concurs formal.
3. Recidiva postcondamnatorie: a.nu poate avea în componenţă o infracţiune praeterintenţionată, datorită
faptului că rezultatul mai grav se produce din culpă; b.se sancţionează prin adăugarea la pedeapsa de bază a
unui spor de o treime din pedeapsa stabilită pentru celalalt termen; c.există in ipoteza comiterii unei
infracţiuni în perioada liberării condiţionate, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
4. Recidiva postexecutorie: a.se sancţionează potrivit sistemului cumulului aritmetic; b.există în situaţia în
care infracţiunea ce constituie al doilea termen este comisă după împlinirea termenului de supraveghere a
amânării aplicării pedepsei; c.există in ipoteza în care infracţiunea ce constituie al doilea termen este
comisă după graţierea totală a pedepsei aplicate pentru primul termen.
5. Recidiva postexecutorie: a.nu există în cazul în care infracţiunea intenţionată ce constituie al doilea
termen este sancţionată de către instanţă cu amenda, chiar dacă pedeapsa legală este mai mare de 1 an;

54
b.presupune faptul că al doilea termen este comis în stare de evadare; c.există în cazul în care pedeapsa
aplicată pentru infracţiunea intenţionată comisă anterior a fost graţiată în totalitate.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

55
Unitatea de învăţare 4

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR.
CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI.
CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE ȘI AGRAVANTE
4.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
4.3.1. Noțiuni introductive ……………………………………………………………………....
4.3.2. Circumstanțele …………………………………………………………………..
4.3.2.1. Circumstanțele atenuante ……………………………………………………………………...
4.3.2.2. Circumstanțele agravante
4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

4.1. Introducere
Este cunoscut faptul că unul dintre principiile fundamentale ale
dreptului penal este cel al individualizării răspunderii penale și, pe cale de
consecință, a pedepsei, operațiune care parcurge trei etape distincte,
respectiv individualizarea legală, individualizarea judiciară și
individualizarea administrativă. Individualizarea judiciară a pedepsei este
demersul prin care pedeapsa ce urmează a fi stabilită și aplicată de instanță
este adaptată necesităţilor de apărare socială, în raport de gravitatea
abstractă şi concretă a infracţiunii, de periculozitatea infractorului şi de
împrejurările concrete în care a fost comisă fapta.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea noţiunii de circumsanţe atenuante şi
agravante;
- cunoaşterea efectului celor două tipuri de circumstanţe;
- cunoaşterea modului de stabilire a pedepsei în cazul în
care coexistă stări şi circumstanţe de atenuare, respectiv
de agravare a pedepsei.

Competenţele unităţii de învăţare:


- stunedţii vor cunoaşte circumstanţele atenuante şi
agravante;
- studenţii vor putea face distincţia între circumstanţele
legale şi cele judiciare;
- studenţii vor putea să aprecieze, într-o situaţie dată, în ce
va consta efectul circumstanţelor atenuante şi agravante.

56
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Individualizarea pedepsei. Circumstanţele
atenuante şi agravante, timpul alocat este de 2 ore.

CAPITOLUL 4
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR.
CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A
PEDEPSEI.
CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE ȘI AGRAVANTE

4.3.1. Noțiuni introductive.


Este cunoscut faptul că unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului penal este cel al individualizării
răspunderii penale și, pe cale de consecință, a pedepsei,
operațiune care parcurge trei etape distincte, respectiv
individualizarea legală, individualizarea judiciară și
individualizarea administrativă. Individualizarea judiciară a
pedepsei este demersul prin care pedeapsa ce urmează a fi
stabilită și aplicată de instanță este adaptată necesităţilor de
apărare socială, în raport de gravitatea abstractă şi concretă a
infracţiunii, de periculozitatea infractorului şi de împrejurările
concrete în care a fost comisă fapta.
Se ridică așadar problema care sunt elementele pe care
instanța le ia în cosiderare în demersul de stabilire a pedepsei
aplicabile unui infractor, într-o situație dată. Potrivit disp art.
74,
(1)Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în
raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu
periculozitatea infractorului, care se evaluează după
următoarele criterii:
a)împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum
şi mijloacele folosite;
b)starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c)natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiunii;

57
d)motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e)natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie
antecedente penale ale infractorului;
f)conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul
procesului penal;
g)nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia
familială şi socială.
(2)Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse
alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute în alin. (î) şi
pentru alegerea uneia dintre acestea.
Se poate remarca așadar faptul că legiuitorul
procedează la enumerarea limitativă a șapte categorii de
indicii, care servesc instanței în demersul de stabilire a duratei
ori a cuantumului pedfepsei concrete. Între acestea, primele
patru se raportează la aspectul obiectiv și subiectiv al faptei
comise, în timp ce ultimele trei sunt aspecte de natură a
caracteriza personalitatea infractorului.
Alături de criteriile generale menționate în cele ce
preced, legiuitorul reglementează o serie de stări, situații sau
împrejurări, anterioare, concomitente sau chiar ulterioare
comiterii faptei, care țin de fapta comisă sau de autorul
acesteia și care influențează măsura în care infractorul va fi
tras la răspundere penală. Acestea poartă denumirea de
circumstanțe.

4.3.2. CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE ȘI


CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE

Noțiune. După cum am precizat anterior,


circumstanțele sunt acele stări, situaţii sau imprejurări care,
prin legătura lor accidentală cu fapta comisă sau cu autorul
acesteia, influenţează gradul de pericol social al faptei sau
gradul de periculozitate al infractorului şi determină o
agravare sau o atenuare a pedepsei concrete.
Clasificare. Circumstanțele se pot clasifica în funcţie
de mai multe criterii, după cum urmează:
1. În funcție de efectul pe care îl au asupra pedepsei,
distingem între circumstanțe atenuante și circumstanțe
agravante. În acest context, se impune precizarea că noțiunea
de circumstanțe atenuante, respectiv agravante, nu se
confundă cu cea de cauze de atenuare sau de agravare.
Aceasta întrucât în noțiunea de cauze de atenuare sau de
agravare intră atât circumstanțele, cât și împrejurările pe care
doctrina le reglementează sub denumirea de stări de atenuare
a pedepsei (tentativa, minoritatea), respectiv stări de agravare
a pedepsei (caracterul continuat al infracțiunii, concursul,

58
recidiva, pluralitatea intermediară). Importanța practică a
distincției între circumstanțele și stările de atenuare sau de
agravare este dată de modul diferit în care acestea își produc
efectele. Astfel, să presupunem că o infracțiune este comisă în
prezența mai multor circumstanțe agravante (de trei persoane
împreună și împreună cu un minor) și a mai multor stări de
agravare a pedepsei (este în formă continuată și în stare de
recidivă). În situația dată, existența mai multor circumstanțe
nu va determina un număr de agravări succesive egal cu
numărul circumstanțelor, ci ele își vor produce un singur
efect, o singură agravare, care va fi cu atât mai consistentă cu
cât numărul lor va fi mai mare. În schimb, în ceea ce privește
stările de agravare, acestea își vor produce efectele în mod
distinct, pedeapsa urmând a suferi, succesiv, modificările
specifice fiecăreia dintre aceste stări.

2. În funcție de întinderea efectelor, circumstanțele se


clasifică în circumstanțe generale, care sunt reglementate în
partea generală a Codului penal, cu aplicabilitate în privința
tuturor infracțiunilor reglementate în partea specială a
Codului penal sau în legi speciale și speciale, care se regăsesc
în partea specială a Codului penal și au efect doar cu privire la
infracțiunea în al cărei conținut agravat se regăsesc.
Importanţa practică a distincţiei se relevă în ipoteza în care, ar
exista două circumstanțe similare, una cu caracter general iar
cealaltă cu caracter special, incidente cu privire la aceeași
infracțiune (exemplu: în vechiul Cod penal se regăsea
circumstanța agravantă generală a comiterii faptei de trei sau
mai multe persoane împreună, dar și circumstanța agravantă
specială, în conținutul agravat al furtului, constând în
comiterea infracțiunii de furt de două sau mai multe persoane
împreună; așadar, în ipoteza în care furtul ar fi fost comis de
trei persoane împreună, erau incidente atât dispozițiile cu
carctar general, cât și cele cu caracter special). Într-o astfel de
situație, este evident că nu vor putea fi reținute ambele
circumstanțe, deoarece potrivit regulii non bis in idem,
aceeași ămprejurare nu poate genera o dublă agravare a
situației inculpatului. Având în vedere că dispozițiile cu
caracter special se aplică întotdeauna cu prioritate, în această
ipoteză se va reține doar circumstanța cu caracter special.
3. În funcție de caracterul circumstanțelor, acestea se
clasifică în circumstanțe legale, a căror reținere este
obligatorie pentru instanță în ipoteza îndeplinirii condițiilor
legale și circumstanțe judiciare, a căror reținere este
facultativă pentru instanță, aceasta având posibilitatea să
aprecieze că, deși sunt îndeplinite condițiile legale, nu se

59
impune să li se dea eficiență.
4. Am precizat anterior faptul că, în funcție de
elementul asupra căruia poartă, circumstanțele se clasifică în
personale și reale, importanţa practică a distincţiei fiind
evidențiată în ipoteza comiterii faptei în participaţie.
5. Se mai face distincția între circumstanțe cunoscute
sau necunoscute de infractor, importanţa practică a acestei
distincţii constând în faptul că circumstanțele agravante își
produc efectul specific doar dacă sunt cunoscute de infractor
în momentul comiterii faptei. Cele atenuante, fiind excusiv
personale, e greu de imaginat o situație în care ar vfi posibil
să nu fie cunoscute.
6. În funcție de plasarea lor temporală raportat la de
momentul comiterii infracţiunii, circumstanțele pot fi
anterioare, concomitente, sau ulterioare comiterii acesteia.

4.3.2.1. CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE


Am precizat în cele ce preced că circumstanțele se
clasifică, între altele, în circumstanțe legale și circumstanțe
judiciare, care diferă sub aspectul obligativității reținerii lor.

Circumstanțele atenuante legale.


Potrivit art. 75 C.pen., următoarele împrejurări
constituie circumstanţe atenuante legale:
a)săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice
tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea
persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere
gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită
gravă;
b)depăşirea limitelor legitimei apărări;
c)depăşirea limitelor stării de necesitate;
d)acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin
infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până
la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai
beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani
anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se
aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra
persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise
prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice,
ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra
siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice,
infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat
persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra
capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de
genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor
privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la

60
legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a
infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare
la nerespectarea regimului materiilor explozive,
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive,
privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic
al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor,
privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în
pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică,
privind protecţia martorilor, privind interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau
xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor
privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine
umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a
celor la regimul adopţiilor.
Putem constata, așadar, că există patru circumstanțe
legale, toate având caracter personal, pe care instanța, în
ipoteza constatării îndeplinirii condițiilor legale, este obligată
să le rețină.
a. Starea de provocare.
Exemplu: X îi aplică o lovitură lui Y și părăsește
locul comiterii faptei. Imediat după comiterea faptei Y îl
urmărește pe X și îi aplică, la rândul său, multiple
lovituri, cauzând decesul acestuia.
Este o circumstanță personală, rațiunea atenuării
pedepsei constând în aceea că, la momentul luării hotărârii și
a comiterii faptei, autorul se afla într-o stare de tulburare sau
emoție.
Condiţii:
1. Să existe o acţiune de provocare din partea
persoanei vătămate, care poate îmbrăca forma unor acte de
violenţă (care nu îndeplinește condițiile atacului pentru a
justifica o apărare legitimă) de natură fizică (lovire) sau
psihică (ameninţare), printr-o atingere gravă adusă
demnităţii (insultă), sau prin altă acţiune ilicită gravă (furt).
Sub aspect subiectiv nu are importanţă forma de vinovăţie cu
care este comis actul provocator (cu toate că în doctrină s-a
apreciat că acesta trebuie să fie comis cu intenție) fiind
suficient să fie de natură a genera starea psihică specifică
(exemplu: X o accidentează din culpă pe soția lui Y, care
ripostează și îi aplică acestuia o lovitură).
2. Actul provocator al victimei să cauzeze
infractorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, de
natură a-i diminua celui provocat capacitatea de control

61
asupra acţiunilor sale. Fiind vorba despre o chestiune de
natură subiectivă, instanţa va aprecia de la caz la caz, în
funcție de toate împrejurările faptei și de persoanele
implicate, dacă se poate aprecia că există sau nu această stare.
3. Sub stăpânirea stării de puternică tulburare sau
emoţie, cel provocat să fi luat decizia de a comite fapta și să
trecă la comiterea ei. Se va putea reține circumstanța chiar și
în ipoteza în care cel care ripostează nu a fost prezent în
momentul comiterii actului provocator, dar ulterior a luat
cunoştinţă de acesta sau i-a constatat urmările, precum și în
situația în care riposta provine din partea altei persoane decât
cea împotriva căreia a fost îndreptat efectiv actul provocator,
cu condiția ca acesta să fi fost de natură să genereze autorului
o stare de puternică tulburare sau emoție (exemplu: în situația
în care există o relație de rudenie între aceștia).
4. Infracţiunea să se îndrepte împotriva autorului
actului provocator.
Nu trebuie să existe o proporţie între actul provocator
şi ripostă, fiind suficient ca actul provocator să fie de așa
natură încât să genereze o puternică stre de tulburare sau
emoție.

b. Depășirea limitelor legitimei apărări.


Exemplu: X îi aplică lui Y numeroase lovituri cu
pumnii. Pentru a se apăra, Y îi aplică lui X o lovitură de
cuțit, conștient fiind de disproporția dintre pericolul
generat de atacul lui X și pericolul generat de apărarea sa.
Este, de asemenea, o circumstanță personală, rațiunea
atenuării pedepsei constând în aceea că, la momentul luării
hotărârii și a comiterii faptei, autorul se afla în fața unui atac
material, direct, imediat și injust.
Condiţii:
1. Să existe un atac, care să îndeplinească toate
condițiile enumerate de legiuitor în art. 19(2). În ipoteza în
care atacul este terminat, în sarcina celui care se apără va
putea fi reținută, eventual, starea de provocare.
2. Cel împotriva căruia este îndreptat atacul să comită,
în apărare, o acțiune tipică, care să genereze un pericol mai
mare pentru valoarea protejată de lege, decât cel pe care îl
generează atacul.
3. Autorul acțiunii de apărare să fie conștient de
această disproporție. Este evident faptul că, în demersul de
verificare a îndeplinirii acestei condiții, instanța va examina
toate împrejurările de natură obiectivă și subiectivă,
anterioare și concomitente comiterii faptei (aceasta deoarece
este evident faptul că o persoană aflată în această situație va

62
avea tendința să afirme că nu a conștientizat disproporția,
pentru a beneficia de reținerea excesului neimputabil).

c. Depășirea limitelor stării de necesitate.


Exemplu: X, dorind să își salveze câinele dintr-un
incendiu, cauzează moartea lui Y.
Este, de asemenea, o circumstanță personală, rațiunea
atenuării pedepsei constând în aceea că, la momentul luării
hotărârii și a comiterii faptei, autorul se afla în fața unui
pericol iminent și inevitabil.
Condiţii:
1. Să existe un pericol, care să îndeplinească toate
condițiile enumerate de legiuitor în art. 20(2).
2. Cel care comite acțiunea de salvare să genereze
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat.
3. Autorul acțiunii de salvare să fie conștient de
această disproporție. Este evident faptul că, în demersul de
verificare a îndeplinirii acestei condiții, instanța va examina
toate împrejurările de natură obiectivă și subiectivă,
anterioare și concomitente comiterii faptei (aceasta deoarece
este evident faptul că o persoană aflată în această situație va
avea tendința să afirme că nu a conștientizat disproporția,
pentru a beneficia de reținerea excesului neimputabil).

d. Acoperirea integrală a prejudiciului material


cauzat prin infracţiune.
Este, în mod, evident, o circumstanță cu caracter
personal, care se deosebește însă de cele precedente prin
faptul că este ulterioară comiterii faptei și constă, după cum o
arată denumirea, în repararea voluntară, integrală, a
prejudiciului material cauzat prin infracțiune, fără ca instanța
să impună această obligație ca urmare a soluționării acțiunii
civile în procesul penal.
Condiții:
1. Autorul infracțiunii să procedeze, în mod voluntar,
la acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin
infracțiune. Eset evident faptul că în cuantumul
despăgubirilor care trebuiesc acordate subiectului pasiv
pentru a beneficia de această circumstanță, nu intră și
eventualele daune morale pe care acesta le-ar utea solicita și
asupra cuantumului cărora este necesar să se pronunțe
instanța.
2. Acoperirea prejudiciului să se realizeze în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de
judecată.

63
3. Infractorul să nu fi beneficiat de această
circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii
faptei.
4. Să nu fie vorba despre una dintre infracțiunile
exceptate în mod expres de la reținerea acestei circumstanțe
(contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie,
fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă,
infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra
sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi
respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii
naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate,
infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a
infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a
infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea
terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor
asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene, a
infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului
materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor
materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor,
privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor
privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice
civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi
securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor,
privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu
caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra
păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi
sau celule de origine umană, privind prevenirea şi
combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor).

Circumstanțele atenuante judiciare.


Potrivit art. 7(2)pot constitui circumstanţe atenuante
judiciare:
a)eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, de pildă o reparare
parțială a prejudiciului material cauzat prin infracțiune.
b)împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, de
pildă o eroare vincibilă asupra unei cauze justificative.
Este vorba, așadar, despre circumstanțele atenuante a
căror reținere nu este obligatorie pentru instanță, aceasta fiind
în măsură să aprecieze dacă ansamblul împrejurărilor ce
caracterizează fapta și persoana autorului ei, justifică luarea în
considerare a împrejurărilor menționate ca fiind de natură să

64
determine o reducere a pedepsei. În acest context se impune
precizarea că, odată reținute de către instanță, circumstanțele
judiciare au același efect ca și cele legale.

Efectul circumstanțelor atenuante.


Potrivit art. 76(1), în cazul în care există
circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu
o treime.
(2)Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante se aplică
pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
(3)Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o
singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor
atenuante reţinute.
Se poate remarca, așadar, faptul că, indiferent de
natura lor, efectul circumstanțelor are caracter obligatoriu, se
produce exclusiv cu privire la pedeapsa principală și constă în
reducerea limitelor legale în care urmează a fi stabilită
pedeapsa, respectiv în schimbarea pedepsei ce urmează a fi
aplicată. Nu în ultimul rând, după cum am remercat și în cele
ce preced, efectul circumstanțelor nu se produce succesiv, în
funcție de numărul acestora, ci o singură dată. Rămâne în
sarcina instanței să dea o eficiență pronunțată unui număr mai
mare de circumstanțe incidente cu privire la aceeași
infracțiune, prin aplicarea unei pedepse îndreptate înspre
minimul special redus cu o treime.

4.3.2.2. CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE


Spre deosebire de circumstanțele atenuante, care pot
avea caracter legal sau judiciar, cele agravante au caracter
exclusiv legal. Legiuitorul s-a ferit să dea instanțelor
posibilitatea de a reține alte împrejurări decât cele enumerate
expres în art. 77, ca fiind circumstanțe agravante (lucru
posibil sub imperiul vechiului cod penal), deoarece acest
lucru ar fi contravenit dezideratului caracterului previzibil al
legii penale.
Așadar, potrivit art. 77, următoarele împrejurări
constituie circumstanţe agravante:
a)săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună; Constituie o circumstanță reală, pentru că ține de
modul de comitere a infracțiunii. Rațiunea agravării pedepsei
constă în faptul că un număr mai mare de subiecți activi
sporeşte îndrăzneala acestora, şansele de reușită a infracţiunii
și de înlăturare a urmelor, scade rezistenţa victimei.
Circumstanța se va reține în ipoteza în care există cel puțin

65
trei subiecți activi care participă concomitent la comiterea
faptei, cu acte de autorat, coautorat sau complicitate
concomitentă.
b)săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea
victimei la tratamente degradante; Este vorba tot despre o
circumstanță reală, care se raportează la modul de comitere a
faptei, care se va reține în cazul infracțiunilor contra
persoanei, în ipoteza în care subiectului pasiv i se cauzează
suferințe intense, suplimentare celor aferente comiterii faptei
(un omor precedat de tăiarea superficială a pielii victimei și
presărarea cu sare a rănilor), precum și în ipoteza în care
aceasta este supusă unui tratament înjositor, de natură a-i
afecta demnitatea (victima este lipsită de libertate în mod
ilegal și obligată să își expună nuditatea).
c)săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură
să pună în pericol alte persoane ori bunuri; Este, în egală
măsură, o circumstanță reală, pentru că ține de modul sau
mijloacele de comitere a faptei. Nu este necesar ca prin
comiterea infracțiunii în acest mod să fie lezate efectiv și alte
valori decât cele vizate de infractor, fiind suficient ca acestea
să fie puse în pericol (comiterea unei infracțiuni de distrugere
cu ajutorul unui dispozitiv exploziv).
d)săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă
aceasta a fost comisă împreună cu un minor; Este tot o
circumstanță reală, pentru că se raportează la modul în care
majorul a comis infracțiunea. Ea se va reține indiferent de
cine a fost cel care a instigat la comiterea infracţiunii,
indiferent de faptul dacă minorul răspunde sau nu din punct
de vedere penal. Este însă evident faptul că în caz de eroare a
majorului cu privire la calitatea de minor a celuilalt
participant, circumstanța nu se va reține.
e)săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită
vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării
de sănătate, infirmităţii sau altor cauze; Constituie o
circumstanță reală, pentru că ține de modul de comitere a
infracțiunii.
f)săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu
alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost
provocată în vederea comiterii infracţiunii; Este o
circumstanță personală, deoarece ține de starea în care se afla
subiectul activ la momentul comiterii infracțiunii. Poate
constitui un indiciu al premeditării faptei.
g)săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat
de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau
de starea de urgenţă; Este o circumstanță reală, pentru că ține
de locul și timpul comiterii faptei.

66
h)săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,
opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel,
considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei
persoane în raport cu celelalte. Este, în mod evident, o
circumstanță personală, deoarece se raportează la mobilul
cere l-a determinat pe infractor să comită onfracțiunea.

Efectul circumstanțelor agravante.


Spre deosebire de situația atenuantelor, efectul
circumstanțelor agravante este facultativ, deoarece art. 78 se
exprimă în sensul că (1)în cazul în care există circumstanţe
agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul
special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul
închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu
poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii
se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul
special.
(2)Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o
singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor
agravante reţinute.
Efectul acestora se produce, așadar, o singură dată,
indiferent de numărul circumstanțelor, și constă în
posibilitatea aplicării unei pedepse până la maximul special,
la care, în ipoteza în careinstanța consideră oportun, se mai
poate adăuga unui spor, care în cazul închisorii este de cel
mult 2 ani, iar în cazul amenzii de cel mult o treime din
maximul special.

Concursul între cauze de atenuare sau de agravare


Potrivit art. 79(1), când în cazul aceleiaşi infracţiuni
sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect
reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine.
(2)Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care
au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se
stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare
la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs
sau recidivă.
(3)Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una
sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai

67
multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se
reduc conform alin. (1), după care limitele de pedeapsă
rezultate se majorează conform alin. (2).

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- stare de provocare
- exces scuzabil
- circumstanţe atenuante judiciare
- circumstanţe agravante
- coexistența circumstanțelor

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt condiţiile actului provocator?


2. Care este diferenţa între excesul neimputabil şi excesul scuzabil?
3. Care este efectul circumstanţelor atenuante?
4. Enumeraţi trei circumstanţe agravante.
5. În ce constă efectul circumstanţelor agravante?

Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

5.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. X îl loveşte pe Y până acesta cade la pământ şi apoi se îndepărtează de la locul comiterii faptei. Y
se ridică, îl ajunge pe X şi, la rândul său îi aplică acestuia o serie de lovituri care îi pun viaţa în
pericol. Y va putea invoca: a.excesul scuzabil; b.excesul neimputabil; c.starea de provocare.
2. Depăşirea limitelor stării de necesitate: a.este o circumstanţă judiciară; b.este o circumstanţă cu
caracter obiectiv; c.presupune o disproporţie vădită între bunul salvat şi cel sacrificat, precum şi faptul că
autorul acţiunii de salvare conştientizează acest lucru.

68
3. Excesul scuzabil de apărare: a.presupune o disproporţie între atac şi apărare doar la nivel obiectiv;
b.presupune o disproporţie între atac şi apărare atât la nivel obiectiv, cât şi la nivel subiectiv; c.există atunci
când autorul faptei şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs în
lipsa intervenţiei sale.
4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune: a.este o circumstanţă
atenuantă judiciară; b.este o circumstanţă atenuantă legală; c.poate fi aplicată de instanţă ori de câte ori este
acoperit prejudiciul, indiferent de frecvenţa infracţiunilor comise.
5. Pot constitui circumstanţe atenuante potrivit codului penal român: a.starea de provocare;
b.depăşirea limitelor stării de necesitate; c.eforturile depuse de infractor pentru a înlătura sau diminua
consecinţele infracţiunii.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

69
Unitatea de învăţare 5

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. LIBERAREA CONDIȚIONATĂ.


5.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
5.3.1. Noțiuni introductive ...............................................................................
5.3.2. Definiție ………………………………………………………
5.3.3. Condiții ………………………………………………………
5.3.4. Termenul de supraveghere
5.3.5. Supravegherea
5.3.6. Revocarea liberării condiționate
5.3.7. Anularea liberării condiționate
5.3.8. Efectele liberării condiționate
5.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

5.1. Introducere
Deși liberarea condiționate aparține etapei individualizării administrative,
am ales să vorbim despre ea înainte de a ne referi la renunțarea aplicării
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei și suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere (care sunt reglemantate în codul penal înaintea liberării
condiționate și aparțin etapei individualizării judiciare), întrucât liberarea
condiționată este subsecventă executării pedepsei într-un loc de detenție,
aceasta constituind regula în materie.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea noțiunii de liberare condiționată;
- cunoaşterea noţiunii de termen de supraveghere;
- cunoaşterea efectelor liberării condiționate.

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor fi în măsură să identifice condițiile în care se
poate acorda liberarea condiționată într-o situație dată;
- studenţi vor putea să identifice momentul considerării
pedepsei ca fiind executată, în cazul liberării condiționate,
- studenţii vor putea să identifice cauzele de revocare a
liberării condiționate.

70
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Individualizarea pedepselor.
Liberarea condiționată, timpul alocat este de 2 ore.

CAPITOLUL 5
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. LIBERAREA
CONDIȚIONATĂ.

5.3.1. Noțiuni introductive.


Deși liberarea condiționate aparține etapei
individualizării administrative, am ales să vorbim despre ea
înainte de a ne referi la renunțarea aplicării pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei și suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere (care sunt reglemantate în codul
penal înaintea liberării condiționate și aparțin etapei
individualizării judiciare), întrucât liberarea condiționată este
subsecventă executării pedepsei într-un loc de detenție,
aceasta constituind regula în materie.
Exemplu: X este condamnat la 3 ani închisoare
pentru comiterea unei infracțiuni de furt. După
executarea efectivă, în penitenciar, a 2 ani din pedeapsa
aplicată, X este liberat condiționat, urmând ca, în ipoteza
respectării condițiilor prevăzute de lege, pedeapsa să fie
considerată ca executată la împlinirea duratei stabilite de
instanță, respectiv după un an.

5.3.2. Definiție.
Liberarea condiționată este o modalitate de
individualizare a executării pedepsei privative de libertate,
constând în executarea în regim de libertate a restului de
pedeapsă neexecutat efectiv, în ipoteza în care sunt
îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege.
Leguitorul reglementează distinct condițiile de
acordare a liberării condiționate din executarea pedepsei
detențiunii pe viață, de cele ale liberării condiționate din
executarea pedepsei închisorii, motiv pentru care le vom

71
examina în mod separat.

5.3.3. Condițiile de acordare.


1. Liberarea condiționată din executarea pedepsei
detențiunii pe viață.
Potrivit art 99 (1)Liberarea condiţionată în cazul
detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă:
a)cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b)cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata
executării pedepsei;
c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d)instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a
îndreptat şi se poate reintegra în societate.
2. Liberarea condiționată din executarea pedepsei
închisorii.
Precizare:
Legea 254/2013, privind executarea pedepselor, specifică în art. 96 faptul
că (1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii
prestate sau a instruirii școlare și formării profesionale, în vederea
acordării liberării condiționate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile
executate pentru 4 zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4
zile executate pentru 3 zile de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopții, se consideră 3
zile executate pentru două nopți de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de școlarizare pentru formele de
învățământ general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru
absolvirea unui an școlar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare
profesională, se consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui
curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări științifice publicate sau invenții și
inovații brevetate, se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare
lucrare științifică sau invenție și inovație brevetate.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor


(1) Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în
ordinea descrescătoare a gradului de severitate, următoarele:
a) regimul de maximă siguranță;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;

Potrivit art. 100(1), liberarea condiţionată în cazul


închisorii poate fi dispusă, dacă:
a)cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata
pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau
cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult
de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;

72
b)cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim
semideschis sau deschis;
c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d)instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a
îndreptat şi se poate reintegra în societate.
(2)În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de
ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după
executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul
închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi
din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-
d).
(3)În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1)
se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi
considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate. în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi
dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate
din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10
ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare
de 10 ani.
(4)În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2)
se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi
considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate. în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi
dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime
din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10
ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de
10 ani.
Sintetizând, în vederea acordării liberării condiționate,
este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1. Executarea unei fracțiuni din pedeapsă.


Legiuitorul stabilește în mod diferit cuantumul acestora, în
funcție de pedeapsa pronunțată, respectiv de vârsta
condamnatului. Astfel:
a. în cazul unei pedepse de 10 ani sau mai mică;
a1. condamnatul care nu are 60 de ani împliniți trebuie
să execute 2/3 din pedeapsa pronunțată; în calculul
celor două treimi intră, însă, și zilele câștigate în baza
muncii prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a
executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să
fi executat efectiv 1/2 din pedeapsa pronunțată
(exemplu: X este condamnat la pedeapsa de 6 ani
pentru comiterea unei infracțiuni de tâlhărie. Pentru a

73
beneficia de liberarea condiționată, X trebuie să
execute o fracțiune de 2/3 din pedeapsă, respectiv 4
ani. Cei patru ani nu trebuie însă executați zi la zi,
deoarece în calculul acestei perioade intră și zilele
considerate ca fiind executate în ipoteza în care X a
prestat o muncă. În acest caz, X trebuie să fi executat
efectiv 1/2 din pedeapsa aplicată, respectiv 3 ani, în
care să fi prestat o muncă în asemenea condiții încât să
fi câștigat 365 de zile, în așa fel încât se se poată
considera că a executat 4 ani).
a2. condamnatul care are 60 de ani împliniți trebuie să
execute 1/2 din pedeapsa pronunțată; în calculul
acestei jumătăți intră, însă, și zilele câștigate în baza
muncii prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a
executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să
fi executat efectiv 1/3 din pedeapsa pronunțată.
b. în cazul unei pedepse mai mare de 10 ani;
b1. condamnatul care nu are 60 de ani împliniți trebuie
să execute 3/4 din pedeapsa pronunțată; în calculul
celor două treimi intră, însă, și zilele câștigate în baza
muncii prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a
executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să
fi executat efectiv 2/3 din pedeapsa pronunțată
(exemplu: X este condamnat la pedeapsa de 12 ani
pentru comiterea unei infracțiuni de omor. Pentru a
beneficia de liberarea condiționată, X trebuie să
execute o fracțiune de 3/4 din pedeapsă, respectiv 9
ani. Cei nouă ani nu trebuie însă executați zi la zi,
deoarece în calculul acestei perioade intră și zilele
considerate ca fiind executate în ipoteza în care X a
prestat o muncă. În acest caz, X trebuie să fi executat
efectiv 2/3 din pedeapsa aplicată, respectiv 8 ani, în
care să fi prestat o muncă în asemenea condiții încât să
fi câștigat 365 de zile, în așa fel încât se se poată
considera că a executat 9 ani).
b2. condamnatul care are 60 de ani împliniți trebuie să
execute 2/3 din pedeapsa pronunțată; în calculul
acestei jumătăți intră, însă, și zilele câștigate în baza
muncii prestate, zile pe care însă condamnatul nu le-a
executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să
fi executat efectiv 1/2 din pedeapsa pronunțată.

2. Persoana condamnată să se afle în executarea


pedepsei în regim semideschis sau deschis.
3. Persoana condamnată a îndeplinit integral
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară

74
de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească. Așadar, nu faptul neîndeplinirii obligațiilor
civile constituie un impediment în calea liberării condiționate,
ci reaua-credință a persoanei condamnate.
4. Instanţa are convingerea că persoana condamnată
s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Practic, această
condiție vine să sublinieze faptul că acordarea liberării
condiționate este facultativă pentru instanța de judecată.

5.3.4. Termenul de supraveghere.


De la data punerii în libertate, persoana condamnată se
află într-un termen de supraveghere, care, în cazul liberării
din pedeapsa detențiunii pe viață este de 10 ani, iar în cazul
pedepsei închisorii este echivalent cu intervalul cuprins
între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei
pedepsei.

5.3.5. Supravegherea.
Potrivit art. 101(1), Dacă restul de pedeapsă rămas
neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare,
condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de
supraveghere:
a)să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de
acesta;
b)să primească vizitele persoanei desemnate cu
supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi
orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d)să comunice schimbarea locului de muncă;
e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite
controlul mijloacelor sale de existenţă.
(2)În cazul prevăzut în alin. (1), instanţa poate impune
condamnatului să execute una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
a)să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională;
b)să frecventeze unul sau mai multe programe de
reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune
sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c)să nu părăsească teritoriul României;
d)să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de
instanţă;
e)să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai
acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu
alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de

75
acestea;
f)să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio
categorie de arme.
(3)Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) pot fi impuse în
măsura în care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
(4)Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. d)-f),
instanţa individualizează, în concret, conţinutul acestei
obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(5)Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în alin.
(2) lit. a) şi lit. b) se execută din momentul acordării
liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata
termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar
obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) se execută pe toată
durata termenului de supraveghere.
Art. 102: Supravegherea condamnatului
(1)Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin.
(1) lit. c)- e) se comunică serviciului de probaţiune.
(2)Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art.
101 alin. (2) lit. a) şi lit. b) se face de serviciul de
probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)-g) se face de organele
abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la
orice încălcare a acestora.
(3)Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art.
101 alin. (2) lit. d) şi lit. e) poate fi realizată şi printr-un
sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute de
legea specială.
(4)Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are
obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
a)au intervenit motive care justifică fie modificarea
obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării
unora dintre acestea;
b)persoana supravegheată nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite,
obligaţiile ce îi revin.
Art. 103: Modificarea sau încetarea obligaţiilor
(1)Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care
justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau
diminuarea condiţiilor de executare a celor existente,
instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod
corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai
mari de reintegrare socială.
(2)Instanţa dispune încetarea executării unora dintre
obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea

76
acestora nu mai este necesară.

5.3.6. Revocarea liberării condiționate.


Exemplu: X este liberat condiționat din executarea
unei pedepse de 6 ani, aplicată pentru o infracțiune de
tâlhărie. În cursul termenului de încercare, X comite un
omor. Într-o asemenea situație, se va dispune revocarea
liberării condiționate și se va reține o stare de recidivă
postcondamnatorie.
Potrivit art. 104(1) dacă pe durata supravegherii
persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse,
instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de
pedeapsă.
(2)Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o
nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de
supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen,
instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de
pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi
se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau
pluralitate intermediară.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul liberării condiţionate din
executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Se poate constata, așadar, faptul că legiuitorul
reglementează două motive de revocare obligatorie a liberării,
respectiv nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de
supraveghere și obligațiilor și comiterea unei infracțiuni.
În privința celui de-al doilea motiv, pentru a atrage revocarea,
trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. În cursul termenului de supraveghere să se fi comis
o infracțiune, indiferent dacă este intenționată sau din culpă.
2. Infracțiunea să fi fost descoperită în cursul
termenului de supraveghere.
3.Pentru infracțiunea respectivă să se fi pronunțat o
hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii (chiar dacă
acest lucru are loc după expirarea termenului de
supraveghere).
Este evident faptul că într-o astfel de situație,
pedeapsa aplicată pentru prima infracțiune nefiind în
întregime executată, ne vom afla, după caz, în situația
recidivei postcondamnatorii sau a pluralității intermediare.

5.3.7. Anularea liberării condiționate.


Exemplu: X este liberat condiționat din executarea

77
unei pedepse de 6 ani, aplicată pentru o infracțiune de
tâlhărie. În cursul termenului de încercare, se descoperă
că; anterior comiterii tâlhăriei, X mai comisese un omor,
care până la data respectivă rămăsese cu autor
necunoscut. Într-o asemenea situație, se va dispune
anularea liberării condiționate și se va reține existența
unui concurs de infracțiuni între omor și tâlhărie.
Potrivit art. 105(1) dacă pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai
săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru
care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea
acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după
caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă sau pluralitate intermediară.
(2)În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art. 100,
instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a
dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de
la data acordării primei liberări.
(3)Când, după anulare, instanţa dispune executarea
pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
neexecutată la data anulării liberării se va executa după
executarea pedepsei închisorii.
Așadar, pentru a opera anularea, trebuiesc îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:
1. În cursul termenului de supraveghere să se
descopere că persoana liberată săvârșise, anterior liberării, o
altă infracțiune, indiferent dacă este intenționată sau din
culpă.
2. Pentru infracțiunea respectivă să se fi pronunțat o
hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii (chiar dacă
acest lucru are loc după expirarea termenului de
supraveghere).

5.3.8. Efectele liberării condiționate.


Potrivit art. 106, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit
o nouă infracţiune descoperită până la expirarea
termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea
liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de
anulare, pedeapsa se consideră executată. Ca atare, de la
această dată va începe executarea pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi, va începe să curgă
teremenul de reabilitare și, în ipoteza comiterii unei noi
infracțiuni se va reține, dacă sunt îndeplinite condițiile legale,

78
stare de recidivă postexecutorie.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- liberare condiționată
- termen de supravegehre
- fracțiune de pedeapsă
- zile considerate ca fiind executate în baza muncii prestate
- revocare și anulare a liberării condiționate

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt condițiile de acordare a liberării condiționate?


2. Când se consideră executată pedeapsa stabilită de instanță
3. Care este termenul de supraveghere?
4. Care sunt cauzele de revocare a liberării condiționate?
5. Care sunt efectele liberării condiționate?

Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

5.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Liberarea condiţionată: a.poate fi revocată în cazul comiterii unei infracţiuni intenţionate după liberare,
până la împlinirea duratei pedepsei; b.atrage reabilitarea de drept la împlinirea duratei pedepsei pronunţate
de instanţă, dacă în perioada liberării condamnatul nu a mai comis nicio altă infracţiune; c.va fi revocată în
ipoteza comiterii unei infracţiuni după liberare, până la împlinirea duratei pedepsei și se va aplica sistemul
sancţionator de la recidivă sau pluralitate intermediară.
2. În cazul revocării liberării condiţionate pentru comiterea unei infracţiuni: a.se va aplica sistemul
cumulului aritmetic în toate situaţiile; b.va exista o stare de recidivă postcondamnatorie sau o pluralitate
intermediară; c.se vor aplica regulile referitoare la sancţionarea recidivei postexecutorii.
3. Anularea liberarării condiţionate: a.este obligatorie în ipoteza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de
lege; b. este facultativă în ipoteza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege; c.este determinată de comiterea
unei infracţiuni după liberare, până la împlinirea duratei pedepsei.

79
4. Liberarea condiţionată: a.este exclusă în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă; b.se poate acorda chiar şi
fără executarea efectivă a unei fracţiuni din pedeapsă; c.nu atrage reabilitarea de drept la împlinirea duratei
pedepsei pronunţate de instanţă.
5. Revocarea liberării condiţionate pe motiv de comitere a unei noi infracţiuni în perioada de
supraveghere, infracţiune descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, are caracter: a.facultativ;
b.obligatoriu; c.obligatoriu în ipoteza în care infracţiunea comisă ulterior este intenţionată sau
praeterintenţionată şi facultativ dacă este comisă din culpă.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

80
Unitatea de învăţare 6

Individualizarea pedepselor. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei.


Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
6.1. Introducere ...................................................................................................... .....................................
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
6.3.1. Noțiuni introductive ………………………………………………………………….
6.3.2. Examinare comparativă ……………………………………………………………………….
6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

6.1. Introducere
Potrivit art. 396 C.proc.pen., reglementând rezolvarea acţiunii penale,
legiuitorul specifică faptul că instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse
inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea
procesului penal.
Între cele trei instituții supuse examinării în prezentul capitol,
doar suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o soluție de
condamnare, celelalte două fiind distincte sub aspectul efectelor pe care le
produc. Am ales însă să le examinăm comparativ, pe de o parte pentru a
evidenția asemănările și deosebirile exsitente între ele, și, pe de altă parte,
pentru a înlesni asimilarea informațiilor referitoare la aceste trei instituții.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea noţiunii renunțare la aplicarea pedepsei;
- cunoaşterea noţiunii de amânare a aplicării pedepsei;
- cunoaşterea noţiunii de suspendare a executării pedepsei
sub supraveghere;

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor putea identifica condițiile de acordare a
renunțării, precum și efectele acesteia;
- studenţii vor putea identifica condițiile de acordare a
amânării, precum și efectele acesteia;
- studenţii vor putea identifica condițiile de acordare a
suspendării, precum și efectele acesteia.

81
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Individualizarea pedepselor. Renunţarea la
aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei. Suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere., timpul alocat este de 6 ore.

CAPITOLUL 6
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. RENUNȚAREA LA APLICAREA
PEDEPSEI. AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI. SUSPENDAREA
EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE.

6.3.1. Noțiuni introductive.


Potrivit art. 396 C.proc.pen., reglementând rezolvarea acţiunii penale, legiuitorul
specifică faptul că instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând,
după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
Între cele trei instituții supuse examinării în prezentul capitol, doar suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere este o soluție de condamnare, celelalte două fiind
distincte sub aspectul efectelor pe care le produc. Am ales însă să le examinăm
comparativ, pe de o parte pentru a evidenția asemănările și deosebirile exsitente între ele,
și, pe de altă parte, pentru a înlesni asimilarea informațiilor referitoare la aceste trei
instituții.
6.3.2. Examinare comparativă.

Renunţarea la aplicarea Amânarea aplicării Suspendarea executării


pedepsei pedepsei pedepsei sub
- instanţa nu stabileşte - instanţa stabileşte supraveghere
cuantumul pedepsei - cuantumul pedepsei, dar - instanţa stabileşte
nu o aplică, aplicarea fiind cuantumul pedepsei, o
amânată - aplică, dar nu dispune
punerea ei în executare;
este o soluţie de
condamnare -
Condiţii a)infracţiunea săvârşită a)pedeapsa stabilită, a)pedeapsa aplicată,
pentru a se prezintă o gravitate inclusiv în cazul inclusiv în caz de concurs
putea dispune redusă, având în vedere concursului de infracţiuni, de infracţiuni, este

82
măsura. De natura şi întinderea este amenda sau închisoarea de cel mult 3
remarcat, urmărilor produse, închisoarea de cel mult 2 ani;
aşadar, faptul mijloacele folosite, modul ani; - nu se poate dispune
că şi în şi împrejurările în care a - amânarea aplicării această măsură dacă
ipoteza în care fost comisă, motivul şi pedepsei închisorii atrage pedeapsa aplicată este
condiţiile sunt scopul urmărit; în caz de şi amânarea aplicării numai amenda;
îndeplinite în concurs de infracţiuni, amenzii care însoţeşte - când pedeapsa închisorii
mod renunţarea la aplicarea pedeapsa închisorii în este însoţită de pedeapsa
cumulativ, pedepsei se poate dispune condiţiile art. 62. amenzii aplicate în
dispunerea dacă pentru fiecare condiţiile art. 62, amenda
acesteia este infracţiune concurentă se execută chiar dacă
facultativă sunt îndeplinite toate executarea pedepsei
pentru instanţă condiţiile. închisorii a fost
suspendată sub
supraveghere.

b)infractorul să nu fi b)infractorul nu a mai fost b)infractorul nu a mai fost


suferit anterior o condamnat anterior la condamnat anterior la
condamnare, cu excepţia pedeapsa închisorii, cu pedeapsa închisorii mai
cazurilor prevăzute în excepţia cazurilor mare de un an, cu excepţia
art. 42 lit. a) şi lit. b), mai prevăzute în art. 42 lit. a) cazurilor prevăzute în art.
exact condamnări şi lit. b) ), mai exact 42 mai exact condamnări
pronunţate pentru fapte condamnări pronunţate pronunţate pentru fapte
ulterior dezincriminate şi pentru fapte ulterior ulterior dezincriminate,
pentru infracţiuni dezincriminate şi pentru pentru infracţiuni
amnistiate, sau pentru infracţiuni amnistiate, sau amnistiate şi condamnări
care a intervenit pentru care a intervenit pronunţate pentru
reabilitarea ori s-a reabilitarea ori s-a infracţiuni comise din
împlinit termenul de împlinit termenul de culpă sau pentru care a
reabilitare. reabilitare. intervenit reabilitarea ori
s-a împlinit termenul de
reabilitare.

c)în raport de persoana c)în raport de persoana c)în raport de persoana


infractorului, de infractorului, de conduita infractorului, de conduita
conduita avută anterior avută anterior săvârşirii avută anterior săvârşirii
săvârşirii infracţiunii, de infracţiunii, de eforturile infracţiunii, de eforturile
eforturile depuse de depuse de acesta pentru depuse de acesta pentru
acesta pentru înlăturarea înlăturarea sau înlăturarea sau
sau diminuarea diminuarea consecinţelor diminuarea consecinţelor
consecinţelor infracţiunii, infracţiunii, precum şi de infracţiunii, precum şi de
precum şi de posibilităţile posibilităţile sale de posibilităţile sale de
sale de îndreptare, îndreptare, instanţa îndreptare, instanţa
instanţa apreciază că apreciază că aplicarea apreciază că aplicarea
aplicarea unei pedepse ar imediată a unei pedepse pedepsei este suficientă şi,
fi inoportuna din cauza nu este necesară, dar se chiar fără executarea
consecinţelor pe care le- impune supravegherea acesteia, condamnatul nu
ar avea asupra persoanei conduitei sale pentru o va mai comite alte
acestuia. perioadă determinată. infracţiuni, însă este
necesară supravegherea
conduitei sale pentru o
perioadă determinată.

d)faţă de acelaşi d)infractorul şi-a d)infractorul şi-a


infractor să nu se fi manifestat acordul de a manifestat acordul de a
dispus renunţarea la presta o muncă presta o muncă

83
aplicarea pedepsei în neremunerată în folosul neremunerată în folosul
ultimii 2 ani anteriori comunităţii. comunităţii.
datei comiterii
infracţiunii pentru care
este judecat.

e)infractorul să nu se fi e)infractorul să nu se fi e)infractorul să nu se fi


sustras de la urmărire sustras de la urmărire sustras de la urmărire
penală ori judecată sau a penală ori judecată sau a penală ori judecată sau a
încercat zădărnicirea încercat zădărnicirea încercat zădărnicirea
aflării adevărului ori a aflării adevărului ori a aflării adevărului ori a
identificării şi tragerii la identificării şi tragerii la identificării şi tragerii la
răspundere penală a răspundere penală a răspundere penală a
autorului sau a autorului sau a autorului sau a
participanţilor. participanţilor. participanţilor.

f)pedeapsa prevăzută de f)pedeapsa prevăzută de f)aplicarea pedepsei


lege pentru infracţiunea lege pentru infracţiunea stabilite să nu fi fost iniţial
săvârşită să nu fie săvârşită să nu fie amânată, şi ulterior să fi
închisoarea mai mare de închisoarea de 7 ani sau intervenit o cauză de
5 ani. mai mare. revocare a amânării; în
acest caz, pedeapsa va fi
executată efectiv.
Termen de Nu există. Persoana care Termenul de supraveghere Durata suspendării
supraveghere a beneficiat de aplicarea este de 2 ani. executării pedepsei sub
acestei măsuri, nu este supraveghere constituie
supusă vreunei termen de supraveghere
supravegheri ulterioare. pentru condamnat şi este
cuprinsă între 2 şi 4 ani,
fără a putea fi însă mai
mică decât durata
pedepsei aplicate.

Termenul se calculează de Termenul de supraveghere


la data rămânerii se calculează de la data
definitive a hotărârii prin când hotărârea prin care
care s-a dispus amânarea s-a pronunţat suspendarea
aplicării pedepsei. executării pedepsei sub
supraveghere a rămas
definitivă.

În ipoteza în care, alături În ipoteza în care, alături


de pedeapsa principală, a de pedeapsa principală, a
fost stabilită pedeapsa fost stabilită pedeapsa
complementară a complementară a
interzicerii exercitării interzicerii exercitării
unor drepturi, aplicarea unor drepturi, executarea
acestora va fi, în egală acesteia va începe de la
măsură, amânată. rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare
cu suspendarea sub
supraveghere a executării
pedepsei.

Este obligatorie Este obligatorie


prezentarea motivelor pe prezentarea motivelor pe

84
care s-a întemeiat care s-a întemeiat
condamnarea, precum şi a condamnarea, precum şi a
celor ce au determinat celor ce au determinat
amânarea aplicării suspendarea executării
pedepsei şi atenţionarea pedepsei şi atenţionarea
infractorului asupra condamnatului asupra
conduitei sale viitoare şi a conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite expune dacă va mai comite
infracţiuni sau nu va infracţiuni sau nu va
respecta măsurile de respecta măsurile de
supraveghere ori nu va supraveghere ori nu va
executa obligaţiile ce îi executa obligaţiile ce îi
revin pe durata termenului revin pe durata termenului
de supraveghere. de supraveghere.
Măsuri de Nu există. Persoana care Pe durata termenului de Pe durata termenului de
supraveghere a beneficiat de aplicarea supraveghere, persoana supraveghere
şi obligaţii acestei măsuri, nu este faţă de care s-a dispus condamnatul trebuie să
Măsurile de supusă vreunei amânarea aplicării respecte măsurile de
supraveghere supravegheri ulterioare. pedepsei trebuie să supraveghere şi să execute
au ca finalitate respecte măsurile de obligaţiile ce îi revin, în
supraveghere supraveghere şi să condiţiile stabilite de
a execute obligaţiile ce îi instanţă.
infractorului, revin, în condiţiile
în timp ce stabilite de instanţă.
obligaţiile au
ca finalitate În egală măsură, În egală măsură,
asigurarea persoana care a beneficiat persoana care a beneficiat
unor şanse de aplicarea măsurii de aplicarea măsurii
sporite de trebuie să îşi trebuie să îşi
îndreptare îndeplinească obligaţiile îndeplinească obligaţiile
civile şi să se abţină de la civile, să execute pedeapsa
comiterea altor amenzii în ipoteza în care
infracţiuni. aceasta o însoţeşte pe cea
a închisorii şi să se abţină
de la comiterea altor
infracţiuni.

Pe durata termenului de Pe durata termenului de


supraveghere, persoana supraveghere, persoana
faţă de care s-a dispus faţă de care s-a dispus
amânarea aplicării amânarea aplicării
pedepsei trebuie să pedepsei trebuie să
respecte următoarele respecte următoarele
măsuri de supraveghere: măsuri de supraveghere:
a)să se prezinte la a)să se prezinte la serviciul
serviciul de probaţiune, la de probaţiune, la datele
datele fixate de acesta; fixate de acesta;
b)să primească vizitele b)să primească vizitele
consilierului de probaţiune consilierului de probaţiune
desemnat cu desemnat cu
supravegherea sa; supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, c)să anunţe, în prealabil,
schimbarea locuinţei şi schimbarea locuinţei şi
orice deplasare care orice deplasare care
depăşeşte 5 zile, precum şi depăşeşte 5 zile, precum şi

85
întoarcerea; întoarcerea;
d)să comunice schimbarea d)să comunice schimbarea
locului de muncă; locului de muncă;
e)să comunice informaţii şi e)să comunice informaţii şi
documente de natură a documente de natură a
permite controlul permite controlul
mijloacelor sale de mijloacelor sale de
existenţă. existenţă.

Instanţa poate impune Instanţa impune


persoanei faţă de care s-a condamnatului să execute
dispus amânarea aplicării una sau mai multe dintre
pedepsei să execute una următoarele obligaţii:
sau mai multe dintre a)să urmeze un curs de
următoarele obligaţii: pregătire şcolară ori de
a)să urmeze un curs de calificare profesională;
pregătire şcolară ori de b)să frecventeze unul sau
calificare profesională; mai multe programe de
b)să presteze o muncă reintegrare socială
neremunerată în folosul derulate de către serviciul
comunităţii, pe o perioadă de probaţiune sau
cuprinsă între 30 şi 60 de organizate în colaborare
zile, în condiţiile stabilite cu instituţii din
de instanţă, afară de cazul comunitate;
în care, din cauza stării de c)să se supună măsurilor
sănătate, persoana nu de control, tratament sau
poate presta această îngrijire medicală;
muncă; d)să nu părăsească
c)să frecventeze unul sau teritoriul României, fără
mai multe programe de acordul instanţei.
reintegrare socială De remarcat faptul că
derulate de către serviciul numărul obligaţiilor care îi
de probaţiune sau pot fi impuse persoanei
organizate în colaborare condamnate este sensibil
cu instituţii din redus în raport cu numărul
comunitate; obligaţiilor care îi pot fi
d)să se supună măsurilor impuse în contextul
de control, tratament sau supravegherii specifice
îngrijire medicală; amânării aplicării
e)să nu comunice cu pedepsei. Raţiunea acestui
victima sau cu membri de fapt este dată de
familie ai acesteia, cu împrejurarea că
persoanele cu care a respectivele obligaţii
comis infracţiunea sau cu coincid în parte ca şi
alte persoane, stabilite de conţinut cu cele specifice
instanţă, ori să nu se interdicţiilor aferente
apropie de acestea; pedepsei complementare a
f)să nu se afle în anumite interzicerii exercitării unor
locuri sau la anumite drepturi. Or, după cum am
manifestări sportive, specificat în cele ce
culturale ori la alte preced, în ipoteza
adunări publice, stabilite suspendării executării
de instanţă; pedepsei sub supraveghere,
g)să nu conducă anumite pedeapsa complementară a
vehicule stabilite de interzicerii exercitării unor
instanţă; drepturi începe să fie

86
h)să nu deţină, să nu executată odată cu
folosească şi să nu poarte momentul rămânerii
nicio categorie de arme; definitive a hotărârii de
i)să nu părăsească condamnare, moment la
teritoriul României fără care începe să curgă şi
acordul instanţei; termenul de supraveghere.
j)să nu ocupe sau să nu Pe parcursul termenului de
exercite funcţia, profesia, supraveghere,
meseria ori activitatea de condamnatul va presta o
care s-a folosit pentru muncă neremunerată în
săvârşirea infracţiunii, folosul comunităţii pe o
perioadă cuprinsă între 60
şi 120 de zile, în condiţiile
stabilite de instanţă, afară
de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, nu poate
presta această muncă.

Pentru stabilirea Pentru stabilirea


conţinutului obligaţiilor conţinutului obligaţiilor
prevăzute în alin. (2) lit. a) prevăzute în alin. (2) lit. a)
b) c), instanţa va consulta şi lit. b), precum şi în alin.
serviciul de probaţiune, (3), instanţa va consulta
care este obligat să serviciul de probaţiune,
formuleze recomandări în care este obligat să
acest sens. formuleze recomandări în
Când stabileşte obligaţia acest sens.
prevăzută în alin. (2) lit.
e), instanţa
individualizează, în
concret, conţinutul acestei
obligaţii, ţinând seama de
împrejurările cauzei.

Pe durata termenului de Pe durata termenului de


supraveghere, datele supraveghere, datele
prevăzute în art. 85 alin. prevăzute în art. 93 alin.
(1) lit. c)- e) se comunică (1) lit. c)- e) se comunică
serviciului de probaţiune. serviciului de probaţiune.

Supravegherea executării Supravegherea executării


obligaţiilor prevăzute în obligaţiilor prevăzute în
art. 85 alin. (2) lit. a)- c) şi art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit.
alin. (5) se face de b), alin. (3) şi alin. (5) se
serviciul de probaţiune. face de serviciul de
Verificarea modului de probaţiune. Verificarea
îndeplinire a obligaţiilor modului de îndeplinire a
prevăzute în art. 85 alin. obligaţiilor prevăzute în
(2) lit. d)- j) se face de art. 93 alin. (2) lit. c) şi lit.
organele abilitate, care d) se face de organele
vor sesiza serviciul de abilitate, care vor sesiza
probaţiune cu privire la serviciul de probaţiune cu
orice încălcare a acestora. privire la orice încălcare a
acestora.

Serviciul de probaţiune va Serviciul de probaţiune va

87
lua măsurile necesare lua măsurile necesare
pentru a asigura pentru a asigura
executarea obligaţiilor executarea obligaţiilor
prevăzute în art. 85 alin. prevăzute în art. 93 alin.
(2) lit. a)- d), într-un (2) lit. a) şi lit. b), precum
termen cât mai scurt de la şi alin. (3) într-un termen
data rămânerii definitive a cât mai scurt de la data
hotărârii de condamnare. rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.

Pe durata termenului de Pe durata termenului de


supraveghere, serviciul de supraveghere, serviciul de
probaţiune are obligaţia probaţiune are obligaţia să
să sesizeze instanţa, dacă: sesizeze instanţa, dacă:
a)au intervenit motive care a)au intervenit motive care
justifică fie modificarea justifică fie modificarea
obligaţiilor impuse de obligaţiilor impuse de
instanţă, fie încetarea instanţă, fie încetarea
executării unora dintre executării unora dintre
acestea; acestea;
b)persoana supravegheată b)persoana supravegheată
nu respectă măsurile de nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu supraveghere sau nu
execută, în condiţiile execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi stabilite, obligaţiile care îi
revin; revin;
c)persoana supravegheată c)persoana supravegheată
nu a îndeplinit obligaţiile nu a îndeplinit obligaţiile
civile stabilite prin civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu hotărâre, cel mai târziu cu
3 luni înainte de expirarea 3 luni înainte de expirarea
termenului de termenului de
supraveghere. supraveghere.

Dacă pe parcursul Dacă pe parcursul


termenului de termenului de
supraveghere au intervenit supraveghere au intervenit
motive care justifică fie motive care justifică fie
impunerea unor noi impunerea unor noi
obligaţii, fie sporirea sau obligaţii, fie sporirea sau
diminuarea condiţiilor de diminuarea condiţiilor de
executare a celor executare a celor existente,
existente, instanţa dispune instanţa dispune
modificarea obligaţiilor în modificarea obligaţiilor în
mod corespunzător, pentru mod corespunzător, pentru
a asigura persoanei a asigura condamnatului
supravegheate şanse şanse mai mari de
sporite de îndreptare. îndreptare.
Instanţa dispune încetarea Instanţa dispune încetarea
executării unora dintre executării unora dintre
obligaţiile pe care le-a obligaţiile pe care le-a
impus, atunci când impus, când apreciază că
apreciază că menţinerea menţinerea acestora nu
acestora nu mai este mai este necesară.
necesară.

88
Persoana supravegheată Condamnatul trebuie să
trebuie să îndeplinească îndeplinească integral
integral obligaţiile civile obligaţiile civile stabilite
stabilite prin hotărâre, cel prin hotărârea de
mai târziu cu 3 luni înainte condamnare, cel mai târziu
de expirarea termenului de cu 3 luni înainte de
supraveghere. expirarea termenului de
supraveghere.
Revocare Nu este posibilă Poate avea caracter Poate avea caracter
Este revocarea, deoarece obligatoriu, sau facultativ. obligatoriu, sau facultativ.
întotdeauna persoana în cauză nu are Revocarea obligatorie - Revocarea obligatorie -
determinată de obligaţii ulterioare motive: motive:
motive dispunerii acestei măsuri.
ulterioare 1. nerespectarea cu rea- 1. nerespectarea cu rea-
rămânerii credinţă a măsurilor de credinţă a măsurilor de
definitive a supraveghere şi supraveghere şi
hotărârii prin obligaţiilor impuse de obligaţiilor impuse de
care a fost instanţă; în acest caz, instanţă; în acest caz,
dispusă pedeapsa stabilită va fi pedeapsa stabilită va fi
măsura executată efectiv. executată efectiv.

2. neîndeplinirea, cu rea- 2. neîndeplinirea, cu rea-


credinţă, a obligaţiilor credinţă, a obligaţiilor
civile, dacă în cadrul civile, dacă în cadrul
procesului penal a fost procesului penal a fost
exercitată o acţiune civilă; exercitată o acţiune civilă;
în acest caz, pedeapsa în acest caz, pedeapsa
stabilită va fi executată stabilită va fi executată
efectiv. efectiv.

3. comiterea, în cursul 3. comiterea, în cursul


termenului de termenului de
supraveghere, a unei supraveghere, a unei
infracţiuni intenţionate infracţiuni intenţionate
sau praeterintenţionate, sau praeterintenţionate,
dacă sunt îndeplinite dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii: următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost - infracţiunea să fi fost
descoperită în termenul de descoperită în termenul de
supraveghere; supraveghere;
- pentru aceasta să se fi - pentru aceasta să se fi
pronunţat, chiar şi ulterior, pronunţat, chiar şi ulterior,
o hotărâre de o hotărâre de
condamnare. condamnare la pedeapsa
închisorii.

În acest caz, ulterior În acest caz, ulterior


revocării, pedeapsa iniţial revocării, pedeapsa a cărei
amânată şi pedeapsa executarea fost iniţial
stabilită pentru suspendată şi pedeapsa
infracţiunea care a atras stabilită pentru infracţiunea
revocarea, se vor contopi care a atras revocarea:
în condiţiile concursului - fie se vor cumula în
(aceasta deoarece, după condiţiile recidivei
cum am precizat anterior, postcondamnatorii
amânarea aplicării (aceasta deoarece, în cazul

89
pedepsei nu reprezintă o suspendării avem de a face
condamnare propriu-zisă). cu o pedeapsă stabilită şi
aplicată printr-o hotărâre
definitivă);
- fie se vor contopi în
condiţiile unei pluralităţi
intermediare (dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile
recidivei).

4. neexecutarea cu rea-
credinţă a pedepsei
amenzii, dacă aceasta a
fost aplicată alături de
pedeapsa închisorii; în
acest caz, zilele-amendă,
transformate ca urmare a
neexecutării cu rea-
credinţă în zile de
închisoare, se vor adăuga
la pedeapsa închisorii
stabilită de instanţă,
pedeapsa astfel rezultată
urmând a fi executată
efectiv.

Revocarea facultativă, Revocarea facultativă,


poate fi determinată de poate fi determinată de
comiterea, în cursul comiterea, în cursul
termenului de termenului de
supraveghere, a unei supraveghere, a unei
infracţiuni din culpă, infracţiuni din culpă,
dacă sunt îndeplinite dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii: următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost - infracţiunea să fi fost
descoperită în termenul de descoperită în termenul de
supraveghere; supraveghere;
- pentru aceasta să se fi - pentru aceasta să se fi
pronunţat, chiar şi ulterior, pronunţat, chiar şi ulterior,
o hotărâre de o hotărâre de
condamnare. condamnare.

În acest caz, în ipoteza în În acest caz, în ipoteza în


care pentru infracţiunea care pentru infracţiunea
comisă ulterior nu se va comisă ulterior nu se va
aplica o pedeapsă care aplica o pedeapsă care
presupune privarea de presupune privarea de
libertate a infractorului, libertate a infractorului,
instanţa va putea decide instanţa va putea decide
menţinerea amânării menţinerea suspendării
aplicării pedepsei stabilite executării pedepsei
iniţial (exemplu: dacă aplicate iniţial (exemplu:
pentru infracţiunea comisă dacă pentru infracţiunea
ulterior îi aplică pedeapsa comisă ulterior îi aplică
amenzii). În ipoteza în care pedeapsa amenzii). În
instanţa decide că este ipoteza în care instanţa

90
oportună revocarea, decide că este oportună
pedeapsa iniţial amânată şi revocarea, pedeapsa iniţial
pedeapsa stabilită pentru amânată şi pedeapsa
infracţiunea care a atras stabilită pentru infracţiunea
revocarea, se vor contopi care a atras revocarea, se
în condiţiile concursului vor contopi în condiţiile
(aceasta deoarece, după pluralităţii intermediare
cum am precizat anterior, (aceasta deoarece, pe de o
amânarea aplicării parte, după cum am
pedepsei nu reprezintă o precizat anterior, amânarea
condamnare propriu-zisă). aplicării pedepsei nu
reprezintă o condamnare
propriu-zisă, iar pe de altă
parte, a doua infracţiune
fiind comisă din culpă, este
evident faptul că nu se
poate vorbi despre
existenţa stării de
recidivă).

Anulare Dacă în termen de 2 ani Dacă pe parcursul Dacă pe parcursul


Este de la rămânerea definitivă termenului de termenului de
întotdeauna a hotărârii prin care s-a supraveghere se supraveghere se
determinată de dispus renunţarea la descoperă că persoana descoperă că persoana
motive aplicarea pedepsei se supravegheată mai condamnată mai săvârşise
anterioare descoperă că persoana săvârşise o infracţiune o infracţiune până la
rămânerii faţă de care s-a luat până la rămânerea rămânerea definitivă a
definitive a această măsură săvârşise definitivă a hotărârii hotărârii prin care s-a
hotărârii prin anterior rămânerii prin care s-a dispus dispus suspendarea,
care a fost definitive a hotărârii o amânarea, pentru care i pentru care i s-a aplicat
dispusă altă infracţiune, pentru s-a aplicat pedeapsa pedeapsa închisorii chiar
măsura care i s-a stabilit o închisorii chiar după după expirarea acestui
pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, termen, suspendarea se
expirarea acestui termen, amânarea se anulează, anulează, aplicându-se,
renunţarea la aplicarea aplicându-se, după caz, după caz, dispoziţiile
pedepsei se anulează şi se dispoziţiile privitoare la privitoare la concursul de
stabileşte pedeapsa concursul de infracţiuni, infracţiuni, recidivă sau
pentru infracţiunea care a recidivă sau pluralitate pluralitate intermediară.
atras iniţial renunţarea la intermediară.
aplicarea pedepsei,
aplicându-se apoi, după
caz, dispoziţiile privitoare
la concursul de
infracţiuni, recidivă sau
pluralitate
intermediară.

În caz de concurs de În caz de concurs de


infracţiuni, instanţa poate infracţiuni sau pluralitate
dispune amânarea aplicării intermediară, instanţa
pedepsei rezultante dacă poate dispune suspendarea
sunt îndeplinite condiţiile executării pedepsei
prevăzute în art. 83. Dacă rezultante, dacă sunt
se dispune amânarea îndeplinite condiţiile
aplicării pedepsei, prevăzute în art. 91. Dacă
termenul de supraveghere se dispune suspendarea

91
se calculează de la data executării pedepsei sub
rămânerii definitive a supraveghere, termenul de
hotărârii prin care s-a supraveghere se calculează
pronunţat anterior de la data rămânerii
amânarea aplicării definitive a hotărârii de
pedepsei. condamnare prin care s-a
pronunţat anterior
suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Efecte Persoana faţă de care s-a Persoanei faţă de care s-a În cazul în care
dispus renunţarea la dispus amânarea aplicării condamnatul nu a săvârşit
aplicarea pedepsei nu pedepsei nu i se mai o nouă infracţiune
este supusă niciunei aplică pedeapsa şi nu este descoperită până la
decăderi, interdicţii sau supusă niciunei decăderi, expirarea termenului de
incapacităţi ce ar putea interdicţii sau supraveghere, nu s-a
decurge din infracţiunea incapacităţi ce ar putea dispus revocarea
săvârşită. decurge din infracţiunea suspendării executării
săvârşită, dacă nu a pedepsei sub supraveghere
săvârşit din nou o şi nu s-a descoperit o cauză
infracţiune până la de anulare, pedeapsa se
expirarea termenului de consideră executată.
supraveghere, nu s-a
dispus revocarea amânării
şi nu s-a descoperit o
cauză de anulare.

Renunţarea la aplicarea Amânarea aplicării Suspendarea executării


pedepsei nu produce pedepsei nu produce pedepsei sub supraveghere
efecte asupra executării efecte asupra executării nu produce efecte asupra
măsurilor de siguranţă măsurilor de siguranţă şi măsurilor de siguranţă şi
şi a obligaţiilor civile a obligaţiilor civile a obligaţiilor civile
prevăzute în hotărâre. prevăzute în hotărâre. prevăzute în hotărârea de
condamnare.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- renunțarea la aplicarea pedepsei


- amânarea aplicării pedepsei
- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- termen de supraveghere
- măsuri de supraveghere

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere?

92
2. Care este tratamentul sancţionator aplicabil în cazul revocării amânării aplicării pedepsei?
3. Care sunt condițiile de acordare a renunțării la aplicarea pedepsei?
4. Care este motivul anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere?
5. Care este finalitatea stabilirii obligațiilor de către instanță în cursul termenului de supraveghere?
Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

5.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Termenul de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei: a.este variabil în funcţie de durata
pedepsei stabilite; b.se stabileşte de instanţă pe o durată cuprinsă între 2 şi 4 ani; c.este de 2 ani.
2. Renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă: a.pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
comisă este de cel mult 5 ani; b.pedeapsa stabilită de instanţă pentru fapta comisă este de cel mult 5 ani;
c.infractorul nu a comis mai multe infracţiuni concurente.
3. Existenţa unei condamnări anterioare pentru o infracţiune din culpă este compatibilă cu:
a.suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; b.amânarea aplicării pedepsei; c.renunţarea la
aplicarea pedepsei.
4. Pentru a se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este necesar ca în
termenul de supraveghere: a.să se fi comis o infracţiune, indiferent de natura acesteia; b.să se fi comis o
infracţiune pentru care să se fi pronunţat o condamnare, indiferent de pedeapsa aplicată; c.să se fi comis o
infracţiune pentru care să se fi pronunţat o condamnare, la pedeapsa închisorii.
5. În ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă alături de pedeapsa închisorii s-
a aplicat şi pedeapsa amenzii: a.executarea ei va fi de asemenea suspendată; b.executarea acesteia nu va
suspendată; c.executarea acesteia constituie o condiţie de acordare a suspendării.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

93
Unitatea de învăţare 7

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ


7.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
7.3.1. Noțiuni introductive ……………………………………………….
7.3.2. Definiție
7.3.3. Clasificare
7.3.4.Amnistia
7.3.5. Prescripția răspunderii penale
7.3.6. Plângerea prealabilă. Lipsa și retragerea acesteia.
7.3.7. Împăcarea părților
7.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

7.1. Introducere

Există însă situaţii şi împrejurări, ulterioare comiterii infracţiunii, care duc


la concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este
necesară sau nu mai poate avea loc. Aceasta întrucât fie a trecut interval
de timp considerabil de la comiterea faptei, fie au intervenit anumite
schimbări de natură social-politică (aglomerarea locurilor de detenţie,
frecvenţa redusă a anumitor infracţiuni), fie infracţiunea comisă prezintă
un pericol social redus şi între subiecţii acesteia există o anumită legătură.
În asemenea situaţii, cu toate că fapta comisă îşi păstrează caracterul
infracţional, răspunderea penală este înlăturată. Aceste situaţii poartă
denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea noţiunii de amnistie;
- cunoaşterea noțiunii de prescripție;
- cunoaşterea noțiunii de plângere prealabilă.

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor cunoaşte noțiunea de amnistie;
- studenţii vor cunoaşte noțiunea de prescripție;
- studenţii vor cunoaşte noțiunea de plângere prealabilă.

94
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Cauzele care înlătură răspunderea penală,
timpul alocat este de 4 ore.

CAPITOLUL 7
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA
PENALĂ

7.3.1. Noţiuni introductive.


Odată stabilită îndeplinirea cumulativă a tuturor
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, se poate pune problema
tragerii la răspundere penală a autorului acesteia, deoarece,
potrivit disp. art. 15(2) infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale.
Există însă situaţii şi împrejurări, ulterioare comiterii
infracţiunii, care duc la concluzia că tragerea la răspundere
penală a infractorului nu mai este necesară sau nu mai poate
avea loc. Aceasta întrucât fie a trecut interval de timp
considerabil de la comiterea faptei, fie au intervenit anumite
schimbări de natură social-politică (aglomerarea locurilor de
detenţie, frecvenţa redusă a anumitor infracţiuni), fie
infracţiunea comisă prezintă un pericol social redus şi între
subiecţii acesteia există o anumită legătură. În asemenea
situaţii, cu toate că fapta comisă îşi păstrează caracterul
infracţional, răspunderea penală este înlăturată. Aceste situaţii
poartă denumirea de cauze care înlătură răspunderea
penală.

7.3.2. Definiţie.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt
împrejurări ulterioare comiterii infracţiunii, reglementate
expres şi limitativ de lege, în prezenţa cărora raportul
juridic penal generat de comiterea infracţiunii se stinge.
Pe cale de consecinţă, se stinge dreptul statului de a aplica o
sancţiune infractorului, precum şi obligaţia corelativă a
acestuia de a o executa.

95
7.3.3. Clasificare.
În funcţie de natura cauzelor care înlătură răspunderea
penală, în doctrină se face distincţia între cauze generale şi
cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale.
1. Cauzele generale au o natură obiectivă (incidenţa
lor nu depinde de conduita sau calitatea infractorului), sunt
reglementate în partea generală a Codului penal şi sunt
incidente, în principiu, cu privire la orice infracţiune sau cu
privire la toate infracţiunile menţionate expres de legiuitor.
Acestea sunt amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa
plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi
împăcarea părţilor.
2. Cauzele speciale, denumite şi cauze de nepedepsire
au o natură subiectivă, (incidenţa lor depinde de conduita
sau calitatea infractorului) şi sunt reglementate fie în partea
generală a codului, caz în care au aplicabilitate cu privire la
toate infracţiunile (desistarea, împiedicarea producerii
rezultatului), fie în partea specială a codului, în legătură cu
anumite infracţiuni (calitatea de membru de familie în cazul
infracţiunilor de nedenunţare, tăinuire sau favorizare).

7.3.4. AMNISTIA
Exemplu: X comite o infracţiune de furt. Anterior
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, intră în
vigoare o lege prin care se amnistiază infracţiunile de furt
comise anterior . Urmare a acestui fapt, procesul penal
încetează, fără a mai fi stabilită şi aplicată o pedeapsă
pentru fapta comisă.
Exemplu: X comite o infracţiune de furt pentru
care i se aplică pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani şi
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi. Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, intră în vigoare o lege prin care se
amnistiază infracţiunile de furt comise anterior . Urmare
a acestui fapt, este înlăturată executarea pedepsei
principale şi a celei complementare, precum şi celelalte
consecinţe ale condamnării. În consecinţă, dacă ulterior X
va comite din nou o infracţiune de furt, condamnarea
anterioară nu va putea fi reţinută ca prim termen al
recidivei.

Definiţie.
Legiuitorul nu defineşte amnistia, mărginindu-se să
specifice care sunt efectele şi limitele efectelor acesteia.
Astfel potrivit art. 152 C.pen., amnistia înlătură

96
răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Dacă
intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea
pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale
condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se
restituie.
(2)Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
Aşadar, amnistia ar putea fi definită ca fiind un act de
clemenţă, îmbrăcând forma unei legi organice, cu efect
exclusiv retroactiv, limitat la infracţiunile comise anterior
intrării ei în vigoare, prin care este înlăturată fie răspunderea
penală (pentru infracţiunile în privinţa cărora nu s-a pronunţat
o hotărâre de condamnare la data intrării ei în vigoare), fie
executarea pedepsei şi celelalte consecinţe ale condamnării
(pentru infracţiunile în privinţa cărora s-a pronunţat o hotărâre
de condamnare la data intrării ei în vigoare).

Clasificare.
Amnistia suportă mai multe clasificări, în funcţie de
diverse criterii.
Astfel, în funcţie de aria de întindere a amnistiei,
aceasta poate fi generală, când priveşte toate infracţiunile
comise anterior datei intrării ei în vigoare, şi specială, când
priveşte doar anumite infracţiuni (particularizate de exemplu
prin cuantumul pedepsei, prin natura lor, prin calitatea
infractorului).
În funcţie de momentul intrării în vigoare a legii de
amnistie raportat la momentul pronunţării hotărârii de
condamnare, amnistia poate fi proprie (sau
antecondamnatorie) sau improprie (postcondamnatorie).

Obiect.
Amnistia are ca obiect infracţiunile comise până la
data apariţiei actului de amnistie, anume prevăzute în acest
act. Nu intră, aşadar, sub incidenţa amnistiei infracţiunile
comise în ziua adoptării actului de amnistie, precum şi cele
comise ulterior acestui moment. În ceea ce priveşte
infracţiunile a căror executare se prelungeşte în timp
(continue, continuate), acestea intră sub incidenţa actului de
clemenţă dacă sunt epuizate până la momentul intrării în
vigoare a legii de amnistie. În schimb, în ceea ce priveşte
infracţiunile progresive, dat fiind specificul acestora, ele vor
constitui obiect al actului de clementă dacă momentul
comiterii lor (respectiv cel al săvârşirii acţiunii sau inacţiunii
incriminate) se situează temporal anterior intrării în vigoare a
legii de amnistie, chiar dacă rezultatul final se produce

97
ulterior acestui moment.

Efecte.
Efectele amnistiei sunt obligatorii şi diferă în funcţie
de faptul dacă amnistia este antecondamnatorie sau
postcondamnatorie.

1. Amnistia antecondamnatorie înlătură răspunderea


penală, având drept consecinţă faptul că, indiferent în ce fază
s-ar afla procesul penal, acesta încetează. Având însă în
vedere că o soluţie de achitare creează persoanei în cauză o
situaţie mai favorabilă decât o soluţie de încetare a procesului
penal, art. 18 din Codul de procedură penală reglementează
posibilitatea inculpatului care urmează să beneficieze de
amnistie, dar care se consideră nevinovat, de a solicita
continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia
şi a obţine astfel achitarea. Procedând astfel, beneficiul
amnistiei nu este înlăturat deoarece, dacă în final se dovedeşte
vinovăţia inculpatului, infracţiunea comisă de el va cădea sub
incidenţa amnistiei.
2. Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea
pedepsei stabilite şi aplicate pentru infracţiunea care cade sub
incidenţa sa, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării
(înlătură executarea pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi, împiedică reţinerea stării de
recidivă). Cu toate acestea, efectele amnistiei nu sunt identice
cu cele cu cele ale reabilitării, deoarece există şi alte
consecinţe ale condamnării, reglementate în dispoziţii
extrapenale, consecinţe pe care amnistia nu le înlătură
(persoana condamnată nu poate îndeplini calitatea de
magistrat, avocat, gestionar).

Limitele efectelor amnistiei.


Amnistia nu are efect asupra pedepsei principale a
amenzii, încasată anterior intervenirii amnistiei. De
asemenea, amnistia nu are efect asupra măsurilor de
siguranţă, dată fiind finalitatea lor specifică, de înlăturare a
unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a comiterii de noi
fapte prevăzute de legea penală. În egală măsură, amnistia nu
are efect asupra drepturilor persoanei vătămate, deoarece
nu înlătură executarea obligaţiilor civile.

7.3.5. PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE


Exemplu: X comite o infracţiune de furt. De la data
comiterii faptei se naşte dreptul statului de a-l trage la
răspundere penală pe infractor, drept care trebuie

98
exercitat şi valorificat înăuntrul unui termen, denumit
termen de prescripţie a răspunderii penale, care în cazul
infracţiunii de furt este de 5 ani. Dacă înăuntrul acestui
termen lui X nu i se aplică o pedeapsă, raportul penal
generat de comiterea infracţiunii se stinge, iar statul îşi
pierde dreptul de a-l trage la răspundere penală pe
infractor.

Noţiuni introductive. Eficacitatea combaterii şi


prevenirii infracţiunilor este legată de promptitudinea cu care
organele judiciare desfăşoară procesul de tragere la
răspundere penală. Prin trecerea unei perioade de timp relativ
îndelungate de la comiterea infracţiunii, fără ca infractorul să
fie tras la răspundere, aplicarea şi executarea pedepsei devine
ineficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept penal,
întrucât, pe de o parte, rezonanţa infracţiunii comise s-a
atenuat, iar pe de altă parte, infractorul a avut posibilitatea să
se îndrepte. În consecinţă, tragerea la răspundere penală nu
mai apare ca fiind necesară, intervenind prescripţia
răspunderii penale.

Definiţie.
Şi de această dată legiuitorul se limitează la a
reglementa, în art. 153(1), efectele prescripţiei, specificând
faptul că prescripţia înlătură răspunderea penală. Ea poate
fi definită ca fiind acea cauză care determină înlăturarea
răspunderii penale pentru o infracţiune comisă, ca urmare a
trecerii unui anumit interval de timp, fără ca raportul juridic
penal generat de respectiva infracţiune să fi fost soluţionat în
acest interval, prin pronunțarea unei hotărâri definitive de
condamnare.

Caracter.
Prescripţia răspunderii penale are caracter general, în
sensul că, în principiu, este incidentă cu privire la toate
infracţiunile. Prin excepţie, art. 153(2) specifică faptul că
Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul
infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război,
indiferent de data la care au fost comise și al infracţiunilor
de omor, omor calificatl și al infracţiunilor intenţionate
urmate de moartea victimei (loviri cauzatoare de moarte,
variantele agravate praeterintenționate a unor infracțiuni
urmate de moartea victimei).

Termenele de prescripţie.
Specific prescripției este un anumit interval de timp, a

99
cărui curgere marchează pierderea dreptului statului de a-l
trage la răspundere penală pe infractor şi totodată dispariţia
obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele procesului de
tragere la răspundere penală. Este important, așadar, a se
specifica durata termenului de prescripție, precum și
momentul de la care acesta începe să curgă.
Sub aspectul duratei, se impune precizarea că
termenele de prescripţie a răspunderii penale variază în
funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
comisă, acestea fiind:
a)15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 20 de ani;
b)10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu
depăşeşte 20 de ani;
c)8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;
d)5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu
depăşeşte 5 ani;
e)3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
În acest context, se impune precizarea că și în situaţia
în care infracţiunea a rămas în forma tentativei, termenele de
prescripţie se determină în raport de pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea consumată. În egală măsură, în
ipoteza în care există circumstanţe atenuante sau agravante
generale care ar putea avea influenţă asupra pedepsei,
termenele de prescripţie se determină în raport de pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă. Această soluție
este în acord cu prevederile art. 187, care specifică faptul că
prin pedeapsă prevăzută de lege, se înţelege pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită
în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor
de reducere sau de majorare a pedepsei.
În cazul comiterii infracţiunii în participaţie,
termenele de prescripţie sunt aceleaşi pentru toţi participanţii,
indiferent de calitatea și momentul în care îşi aduc contribuția
la comiterea faptei.
Dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede
pedepse alternative, termenele de prescripţie se determină în
funcţie de pedeapsa mai grea, respectiv în funcţie de maximul
special al pedepsei mai grele.

100
Sub aspectul momentului de la care începe să cugă
termenul de prescripție, același articol prevede că
(2)termenele (...) încep să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii. în cazul infracţiunilor continue termenul curge
de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul
infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei
acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de
la data săvârşirii ultimului act.
(3)În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie
a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii
acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
(4)În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii
sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie
începe să curgă de la data la care acesta a devenit major.
Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului.
În cele din urmă, în cazul în care există o pluralitate de
infracţiuni sub forma concursului, termenele de prescripţie
încep să curgă pentru infracţiunile concurente în mod distinct,
de la data comiterii fiecăreia dintre ele.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii


penale.
Pentru a înțelege rațiunea care l-a determinat pe
legiuitor să reglementeze această instituție, trebuie să pornim
de la premisa că termenul de prescripție curge în favoarea
celui care a comis infracțiunea, și în defavoarea celuilalt
subiect al raportului juridic penal, respectiv statul, prin
organele sale judiciare. De aceea, ori de câte ori autoritățile
însărcinate cu tragerea la răspundere penală a infractorului ies
din pasivitate, termenul prescripției este întrerupt și începe să
curgă un nou termen. Astfel, potrivit art. 155(1)Cursul
termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin
îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză,
(2)După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen
de prescripţie.
(3)Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de
toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de
întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
(4)Termenele prevăzute în art. 154, dacă au fost depăşite cu
încă o jumătate, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi
ar interveni. E vorba despre situația cunoscută în doctrină sub
denimirea de prescripție specială. Rațiunea acestei
reglementări constă în necesitatea stabilirii unui termen în
care demersurile de tragere la răspundere penală să își

101
găsească finalitatea, indiferent de numărul întreruperilor
termenului de prescripție, pentru a se evita o prescripție
perpetuă.

Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii


penale.
Potrivit art. 156(1) cursul termenului prescripţiei
răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie
legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal.
(2)Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza
de suspendare.
Putem remerca așadar faptul că sunt reglementate
două cauze de suspendare a cursului prescripției:
1. Existenţa unei dispoziţii legale (autorizarea
prealabilă a procurorului general în cazul infracţiunilor care
intră sub incidenţa art.5 C.p., existenţa unei boli grave a
inculpatului care îl împiedică să ia parte la proces).
2. Existenţa unei împrejurări de neprevăzut ori de
neînlăturat (cutremur, inundaţie, război).
Suspendarea termenului prescripţiei are ca efect
reluarea cursului prescripţiei la încetarea cauzei de
suspendare, iar timpul scurs înaintea acestui moment intră în
durata termenului de prescripţie. Aceasta spre deosebire de
întreruperea cursului prescripției, unde, după cum am arătat în
cele ce preced, după fiecare întrerupere începe să curgă un
nou termen de prescripţie.

Efectele prescripţiei răspunderii penale.


După cum am specificat, prescripția înlătură
răspunderea penală pentru infracţiunea comisă. Efectul
prescripţiei se produce din oficiu, fără ca cel interesat să fie
obligat să solicite aplicarea acesteia. Cu toate acestea, art. 18
din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea
persoanei care urmează să beneficieze de efectul prescripției,
dar care se consideră nevinovat, de a solicita continuarea
procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine
astfel achitarea.

7.3.6. PLÂNGEREA PREALABILĂ. LIPSA ŞI


RETRAGEREA ACESTEIA.

Noțiuni introductive.
Este cunoscut faptul că săvârșirea unei infracţiuni,
generează naşterea unui raport de drept penal, ai cărui subiecţi

102
sunt statul prin intermediul organelor sale judiciare şi
infractorul. Dacă demersul de angajare a răspunderii penale a
infractorului are loc în majoritatea cazurilor din oficiu,
legiuitorul reglementează, cu titlu de excepție, anumite
situații în care, fie datorită gradului de pericol redus al
infracţiunii comise (amenințare), fie datorită faptului că este
vorba despre infracțiuni aflate în strânsă legătură cu viața
intimă și privată a victimei (viol), fie datorită relațiilor
existente între subiectul activ și pasiv al infracțiunii (furt între
rude), iniţierea demersului de tragere la răspundere penală
este lăsată la latitudinea subiectului pasiv al infracţiunii, care
îşi exercită acest prerogativ prin intermediul plângerii
prealabile.

Definiţie.
Plângerea prealabilă este reglementată în Codul de
procedură penală în capitolul referitor la sesizarea organelor
de urmărire penală. Mai exact, art. 295 C.proc.pen. specifică
faptul că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o
astfel de plângere. Plângerea prealabilă are, așadar, o dublă
valență, constituind atât un mod de sesizare a organelor de
urmărire penală, cât și o manifestare de voinţă a subiectului
pasiv al unei infracțiuni, de a cărei existenţă este condiţionat
demersul de tragere la răspundere penală.

Condiţii.
Pentru a-și produce efectele specifice, plângerea
prealabilă trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ,
următoarele condiții:
1. plângerea prealabilă trebuie să provină de la
persoana vătămată sau de la reprezentantul legal sau
contractual al acesteia. În ipoteza în care persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de
exerciţiu restrînsă, plângerea prealabilă se face de către
reprezentantul legal, respectiv de către persoana vătămată cu
încuviinţarea reprezentantului legal. În această situaţie, dată
fiind situaţia specială a persoanei vătămate, s-a reglementat şi
posibilitatea iniţierii demersului de tragere la răspundere
penală din oficiu.
În acest context, se poate vorbi despre o
indivizibilitate activă a răspunderii penale, în sensul că, în
cazul în care prin comiterea infracţiunii s-a adus atingere mai
multor subiecți pasivi, este suficient să existe plângerea
prealabilă din partea unuia dintre aceștia. În egală măsură,

103
există și o indivizibilitate pasivă a răspunderii penale, în
sensul că, în cazul în care infracţiunea s-a comis în
participaţie, este suficient ca plângerea prealabilă să fie
făcută faţă de un singur participant.
2. plângerea prealabilă trebuie să fie făcută cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă care trebuie
îndeplinite pentru valabilitatea ei (datele de identificare ale
persoanei vătămate, descrierea faptei, indicarea făptuitorului,
a mijloacelor de probă).
3. plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de
3 luni de la data când persoana vătămată a aflat despre
săvârșirea faptei.

LIPSA PLÂNGERII PREALABILE


Exemplu: X comite o infracțiune de viol asupra lui
Y (violul fiind o infracțiune care se urmărește la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate). Y nu
formulează o plângere prealabilă către organele
competente în termen de 3 luni de la data când a aflat
despre comiterea faptei.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile de
valabilitate ale plângerii prealabile, aceasta este considerată
ca inexistentă. Astfel, plângerea prealabilă lipseşte atunci
când persoana vătămată, deşi cunoaşte identitatea
făptuitorului, nu face o astfel de plângere sau nu o face în
termenul prevăzut de lege. De asemenea, plângerea prealabilă
se consideră inexistentă atunci când este făcută de o altă
persoană decât persoana vătămată şi nu există un mandat în
acest sens.
Potrivit art 157(1)În cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea
penală.
(2)Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane
atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă
s-a făcut numai de către una dintre ele.
(3)Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor
fizice sau juridice care au participat la săvârşirea acesteia,
chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire
la una dintre acestea.
(4)În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu
restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de
făptuitor, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din
oficiu.

104
(5)Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei
juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea
termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.

RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE


Exemplu: X comite o infracțiune de viol asupra lui
Y (violul fiind o infracțiune care se urmărește la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate). Y formulează
o plângere prealabilă către organele competente în termen
de 3 luni de la data când a aflat despre comiterea faptei.
Ulterior, în cursul demersului de tragere la răspundere
penală a lui X, înainte de soluționarea cauzei printr-o
hotărâre definitivă, Y își retrage plângerea prealabilă.

Definiție.
Retragerea plângerii prealabile este, de asemenea, o cauză
care înlătură răspunderea penală. Aceasta reprezintă un act
unilateral de voinţă a persoanei vătămate prin infracţiune,
care, după ce a introdus plângerea prealabilă, renunţă, în
condiţiile legii, la plângerea făcută, înainte de soluţionarea
cauzei printr-o hotărâre definitivă. Potrivit art.
158(1)Retragerea plângerii prealabile poate interveni până
la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de introducerea unei plângeri
prealabile.
(2)Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea
penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost
retrasă.
(3)Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu,
retragerea plângerii prealabile se face numai de
reprezentanţii lor legali. în cazul persoanelor cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de lege.
(4)În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii
produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.

Condiţii.
Pentru a-și produce efectele specifice, retragerea
plângerii prealabile trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
1. Retragerea plângerii prealabile să fie făcută de

105
persoana vătămată, sau de reprezentantul legal sau
contractual al acesteia.
2. Retragerea plângerii prealabile să fie totală, să
privească atât latura penală cât şi latura civilă a procesului și
să nu lase să subziste drepturi și obligații corelative ulterioare.
3. Retragerea plângerii să intervină până la
soluționarea cauzei printr-o hotărâre definitivă.
La fel ca și în cazul celorlalte cauze care înlătură
răspunderea penală, art. 18 din Codul de procedură penală
reglementează posibilitatea persoanei împotriva căreia s-a
formulat o plângere prealabilă și se află în fața unei posibile
retrageri a acesteia, de a solicita continuarea procesului penal,
pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine astfel achitarea.

7.3.7. ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR


Exemplu: X comite o infracțiune de furt, subiectul
pasiv fiind Y (furtul fiind o infracțiune care se urmărește
din oficiu). Până la citirea actului de sesizare a instanței, X
și Y decid să se împace.

Definiție.
Potrivit art. 159(1) împăcarea poate interveni în
cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut
din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
Împăcarea este, așadar, o cauză de înlăturare a
răspunderii penale incidentă cu privire la infracțiunile în cazul
cărora demersul de tragere la răspundere penală are loc din
oficiu, cu condiția ca legea să prevadă expres posibilitatea
împăcării. Este un act bilateral, prin care inculpatul și
persoana vătămată decid, de comun acord, să pună capăt
demersului de tragere la răspundere penală, prin înlăturarea
răspunderii penale și stingerea acțiunii civile. (2)Împăcarea
înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

Condiții.
1. Să fie vorba despre o infracțiune în cazul căreia
demersul de tragere la răspundere penală se inițiază din
oficiu.
2. Să fie vorba despre o infracțiune în cazul căreia
legea prevede expres posibilitatea împăcării.
3. Să intervină până la citirea actului de sesizare a
instanței (rechizitoriul întocmit de procuror).
4. Să intervină între persoanele abilitate, respectiv
inculpat și persoana vătămată, personal sau prin reprezentanții
legali sau contractuali. De remercat faptul că în materia
împăcării nu se regăsesc prevederile referitoare la

106
indivizibilitatea activă și pasivă. (3)Împăcarea produce
efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit
şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
(4)Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu,
împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali, iar
persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot
împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
(5)În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de
reprezentantul său legal sau convenţional ori de către
persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea
intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea
şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele
fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.

7.4. Îndrumar pentru autoverificare


Concepte şi termeni de reţinut

- înlăturarea răspunderii penale


- amnistie postcondamnatorie
- termen de prescripţie a răspunderii penale
- suspendarea cursului prescripţiei
- plângere prealabilă

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este obiectul amnistiei?


2. Ce efecte are amnistia postcondamnatorie?
3. De când incepe să curgă termenul de prescripție?
4. Până când poate interveni retragerea plângerii prealabile?
5. Până când poate interveni împăcarea părților/

Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

5.

107
Teste de evaluare/autoevaluare

1. În cazul infracţiunilor contra libertăţii săvârşite faţă de un subiect pasiv minor, în ipoteza în care
s-a produs decesul acestuia ulterior împlinirii vârstei majoratului, termenul de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă: a.de la data săvârşirii acţiunii de lipsire de libertate; b.de la data
producerii decesului; c.de la data împlinirii vârstei majoratului.
2. Împăcarea părţilor: a.înlătură răspunderea penală dacă intervine până la citirea actului de sesizare a
instanţei; b.înlătură răspunderea penală dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare; c.poate avea loc doar în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
3. Termenul de prescripţie a răspunderii penale: a.începe să curgă de la data la care organele judiciare
au cunoscut autorul faptei; b.în caz de concurs de infracţiuni, cuantumul său variază în funcţie de pedeapsa
rezultantă; c.în cazul infracţiunii progresive, începe să curgă de la data consumării acesteia.
4. Amnistia: a.are ca obiect infracţiunile comise după intrarea în vigoare a legii de amnistie; b.nu are
efecte asupra pedepselor complementare; c.nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate.
5. Amnistia postcondamnatorie: a.înlătură executarea pedepsei; b.înlătură executarea pedepsei și
consecințele condamnării; c.nu are efecte asupra pedepsei amenzii, executate deja la data intrării în vigoare
a legii de amnistie.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

108
Unitatea de învăţare 8

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI


8.1. Introducere ...........................................................................................................................................
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
8.3.1. Noțiuni introductive ……………………………………………………………………..
8.3.2. Grațierea
8.3.3. Prescripția executării pedepsei
8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

8.1. Introducere
Alături de cauzele care înlătură răspunderea penală, legiuitorul a
reglementat anumite situaţii în care, ulterior finalizării procesului de tragere
la răspundere penală prin stabilirea și aplicarea unei pedepse, executarea
pedepsei respective nu mai are loc. Astfel, cu toate că s-a comis o
infracţiune pentru care instanţa de judecată a aplicat o sancţiune, această
sancţiune nu poate fi executată, fie pentru că persoana condamnată s-a
sustras de la executare şi nu a putut fi găsită un interval de timp mai
îndelungat, fie pentru că, din rațiuni de politică penală, autoritățile
competente apreciază că nu este necesară executarea pedepsei.
Corespunzător acestor situaţii, legiuitorul a reglementat două cauze care
înlătură executarea pedepsei, respectiv graţierea şi prescripţia executării
pedepsei.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea noţiunii de cauze care înlătură executarea
pedepsei;
- cunoaşterea instituţiei gaţierii;
- cunoaşterea noţiunii de prescripţie a executării pedepsei.

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor putea face distincţia între cauzele care
înlătură răspunderea penală şi cauzele care înlătură
executarea pedepsei;
- studenţii vor cunoaşte efectele graţierii;
- studenţii vor putea stabili, într-o situaţie dată, termenul de
prescripţie a executării pedepsei.

109
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Cauzele care înlătură sau modifică
executarea pedepsei, timpul alocat este de 2 ore.

. CAPITOLUL 8
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA
PEDEPSEI

8.3.1. Noţiuni introductive.


Alături de cauzele care înlătură răspunderea penală,
legiuitorul a reglementat anumite situaţii în care, ulterior
finalizării procesului de tragere la răspundere penală prin
stabilirea și aplicarea unei pedepse, executarea pedepsei
respective nu mai are loc. Astfel, cu toate că s-a comis o
infracţiune pentru care instanţa de judecată a aplicat o
sancţiune, această sancţiune nu poate fi executată, fie pentru
că persoana condamnată s-a sustras de la executare şi nu a
putut fi găsită un interval de timp mai îndelungat, fie pentru
că, din rațiuni de politică penală, autoritățile competente
apreciază că nu este necesară executarea pedepsei.
Corespunzător acestor situaţii, legiuitorul a reglementat două
cauze care înlătură executarea pedepsei, respectiv graţierea şi
prescripţia executării pedepsei.

8.3.2. GRAŢIEREA
Exemplu: X este condamnat definitiv la pedeapsa
închisorii de 2 ani, pentru comiterea unei infracțiuni de
furt. Ulterior intră în vigoare o lege prin care se grațiază
în totalitate pedepsele aplicate pentru infracțiunile de furt
săvârșite anterior intrării în vigoare a legii. Ca efect al
grațierii, X va fi pus în libertate, iar pedeapsa va fi
considerată ca fiind executată.

Definiţie.
Legiuitorul defineşte grațierea în art. 1 din Legea nr.
546/2002, privind grațierea și procedura acordării

110
grațierii¸ca fiind este măsura de clemenţă ce constă în
înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei
aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai
uşoară. De asemenea art. 160 C.pen., referindu-se la efectele
grațierii, specifică faptul că (1)Graţierea are ca efect
înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori
comutarea acesteia în alta mai uşoară. Așadar, grațierea este
un act de clemenţă, îmbrăcând forma unei legi organice sau a
unui decret prezidențial, cu efect exclusiv retroactiv, limitat la
pedepsele aplicate pentru infracţiunile comise anterior intrării
ei în vigoare, prin care este înlăturată în totalitate sau parțial
pedepsa aplicată, sau aceasta este înlocuită cu alta, mai
ușoară.

Clasificare.
Grațierea suportă mai multe clasificări, în funcţie de
diverse criterii.
Astfel, în funcţie de beneficiarii ei, grațierea poate fi
individuală, care este acordată, prin decret, de președintele
României, de regulă la cererea condamnatului şi poate
interveni numai după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare sau colectivă, care este acordată prin lege unui
număr nedeterminat de persoane şi poate interveni chiar şi
înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (cu
condiția ca infracțiunea să fi fost comisă anterior intrării în
vigoare a legii de grațiere), caz în care își va produce efectele
doar în momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare (exemplu: X comite un furt la data de 01.01. La
data de 01.03 intră în vigoare o lege prin care se grațiază
pedepsele aplicate pentru infracțiunile de furt săvîrșite
anterior. La data de 01.05 rămâne definitivă hotărârea de
condamnare a luiX, dată la care grațierea își va produce
efectele).
În funcţie de aria de întindere a efectelor sale, grațierea poate
fi totală (are ca efect înlăturarea în totalitate a executării
pedepsei) parţială (are ca efect înlăturarea unei părți din
pedeapsa aplicată, parte indicată de legiuitor fie sub forma
unui interval fix, fie sub forma unei fracțiuni din pedeapsă)
sau poate îmbrăca forma comutării (are ca efect înlocuirea
pedepsei aplicate de instanţă cu o pedeapsă de altă natură, mai
uşoară). În acest sens, art. 16 din Legea nr. 546/2002,
specifică faptul că (1)graţierea este totală atunci când
priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei.
(2)Graţierea parţială poate privi o parte determinată din
pedeapsă, o parte calculată prin raportare la pedeapsa în
întregul ei, precum şi restul pedepsei rămase de executat.

111
În funcţie de modul în care se produc efectele
graţierii, aceasta poate fi necondiţionată (când efectele
acesteia se produc fără se a impune, în viitor, beneficiarului
său respectarea anumitor obligaţii) și condiţionată (când,
dimpotrivă, producerea efectelor acesteia este condiţionată de
buna conduită a beneficiarului acesteia în viitor, în sensul că
acesta trebuie să se abţină de la comiterea de noi infracţiuni o
anumită perioadă de timp, denumită termen de supraveghere).
În acest sens, art. 17 din Legea nr. 546/2002, specifică faptul
că graţierea individuală se acordă necondiţionat, iar
graţierea colectivă poate fi acordată şi condiţionat.

Obiect.
Grațierea are ca obiect pedepsele aplicate pentru
infracţiunile comise până la data intrării în vigoare a legii. Nu
intră, aşadar, sub incidenţa grațierii pedepsele aplicate pentru
infracţiunile comise în ziua adoptării actului de grațiere,
precum şi cele aplicate pentru infracțiunile comise ulterior
acestui moment. După cum am precizat, în ipoteza în care la
data intrării în vigoare a legii de grațiere, pentru infracțiunea
comisă anterior nu era încă stabilită o pedeapsă printr-o
hotărâre definitivă, efectele grațierii nu sunt înlăturate, ci doar
amânate, ele urmând să se producă în momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare. În acest sens, potrivit
art. 13 din Legea nr. 546/2002, (1) graţierea colectivă poate
avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru
fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere.
(2)Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi
produce efectele numai de la data rămânerii definitive a
hotărârii.
De asemenea, în cazul unui concurs de infracțiuni,
obiect al grațierii colective îl poate constitui doar pedeapsa
aplicată pentru fiecare infracțiune în parte, și nu pedeapsa
rezultantă. În acest sens, potrivit art. 14 din Legea nr.
546/2002, (1)în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru
care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul
graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru
fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă.
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele
dintre aceste pedepse este incidenţă graţierea, ele vor fi
descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din
pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi
sporul eventual aplicat.

Efecte.

112
Efectele grațierii sunt obligatorii şi diferă în funcţie de
felul acesteia.

Astfel, în ceea ce privește grațierea individuală, art.


3 din Legea nr. 546/2002 prevede că (1)Graţierea
individuală se acordă la cerere sau din oficiu, numai după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
(2)Decretul de graţiere individuală nu poate fi revocat.
De asemenea, art. 9 din Legea nr. 546/2002 prevede
că:
(1)Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse.
(2)Graţierea individuală în cazul persoanei fizice se acordă
numai pentru pedepse sau măsuri educative privative de
libertate.
(3)Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a
căror executare nu a început din cauza sustragerii
condamnatului de la executare, condamnările cu
suspendarea executării pedepsei, precum şi pedepsele
complementare şi cele accesorii aplicate persoanei fizice.
(4)În cazul persoanei juridice pot fi graţiate atât pedeapsa
principală, cât şi pedepsele complementare prevăzute la art.
139 şi 140 Codul penal.
(5)Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi
asupra măsurilor administrative pronunţate într-o cauză
penală.

În privința grațierii colective, art. 12 din Legea nr.


546/2002 prevede că:
Graţierea colectivă se acordă unui număr de persoane
pentru condamnări determinate prin cuantumul pedepselor
sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate.
Art. 13(1)Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai
pedepse aplicate de instanţă pentru fapte săvârşite anterior
datei prevăzute în legea de graţiere.
(2)Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi
produce efectele numai de la data rămânerii definitive a
hotărârii.
Art. 14(1)În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-
au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii
colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare
dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă.
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele
dintre aceste pedepse este incidenţă graţierea, ele vor fi
descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din
pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi

113
sporul eventual aplicat.
(3)Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai
uşoară, prevăzută Codul penal, în limitele stabilite de
acesta.

Sintetizând, putem concluziona că efectele graţierii


asupra pedepselor principale constau în înlăturarea
executării acesteia în totalitate sau parţial sau în comutarea ei
într-o pedepsă mai ușoară. În consecință, în cazul graţierii
totale, la data intervenirii graţierii pedeapsa se consideră
executată, consecința constând în faptul că de la această dată
va începe executarea pedepselor complementare și va începe
să curgă termenul de reabiltare. În cazul graţierii parţiale, de
la data acordării graţierii se va mai executa doar restul de
pedeapsă rămas negraţiat. În cazul comutării pedepsei din
detenţiunea pe viaţă în închisoare, durata executată din
detenţiunea pe viaţă se consideră parte integrantă a pedepsei
închisorii care o înlocuiește ca efect al grațierii. De asemenea,
graţierea poate avea ca obiect o pedeapsă componentă a unei
pedepse rezultante pentru o formă a pluralităţii de
infracţiuni. În acest caz, dacă pentru una dintre pedepsele
contopite este incidentă graţierea, aceasta este scoasă din
contopire iar dacă în urma acestei operaţiuni, rămâne în fiinţă
o singură pedeapsă componentă a pedepsei rezultate, va fi
înlăturat şi eventualul spor aplicat pentru respectiva formă a
pluralităţii.
În ceea ce privește momentul la care grațierea își
produce efectele, regula este că acest lucru se va întâmpla la
data intrării în vigoare a actului de grațiere. În cazul în care
legea de graţiere intervine înainte de condamnare, efectele
sale nu sunt excluse, dar, dat fiind faptul că obiectul grațierii
este o pedeapsă, acestea se vor produce în momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În cazul
graţierii condiţionate, aceasta îşi produce efectele tot de la
data apariţiei actului de clemenţă, dar aceste efecte devin
definitive în momentul expirării termenului de supraveghere
şi doar dacă în acest termen beneficiarul nu a comis o nouă
infracţiune.

Dispozițiile legale la care am făcut referire în cele ce


preced, reglementează și limitele efectelor graţierii. Astfel,
art. 160(2)C.pen., specifică faptul că graţierea nu are efecte
asupra pedepselor complementare şi măsurilor educative
neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune
altfel prin actul de graţiere.
(3)Graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi

114
asupra drepturilor persoanei vătămate.
(4)Graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror
executare este suspendată sub supraveghere, în afară de
cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
Concluzionând, putem constata faptul că grațierea nu
înlătură condamnarea şi consecinţele condamnării, astfel
că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o
pedeapsă executată (poate forma primul termen al recidivei
postexecutorii, atrage incapacităţi, interdicţii sau decăderi, de
la data producerii efectului graţierii începe să curgă termenul
de reabilitare).
De regulă ea nu are efecte asupra pedepselor a căror
executare este suspendată sub supraveghere, asupra
pedepselor complementare și asupra măsurilor educative
neprivative de libertate, în afară de cazul în care prin actul
de graţiere se dispune altfel.
În nicio situație, grațierea nu are efect asupra
măsurilor de siguranţă, dată fiind finalitatea lor specifică, de
înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a
comiterii de noi infracţiuni și nici asupra drepturilor
persoanei vătămate, necesitatea despăgubirii acesteia având
prioritate în fața argumentelor de natură socio-politică care
fundamentează acordarea grațierii.

8.3.3. PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI


Exemplu: X este condamnat pentru comitere unei
infracțiuni de furt la pedeapsa de 1 an inchisoare. În
ipoteza în care X nu este obligat să execute pedeapsa
pronunțată împotriva sa, în termenul de prescripție de 6
ani, statul își pierde dreptul de a-l obliga să o execute,
deoarece executarea acesteia este înlăturată ca efect al
prescripției.
Noțiuni introductive
Eficacitatea sancţiunii stabilite și aplicate este legată
de promptitudinea cu care organele judiciare abilitate trec la
punerea în executare a acesteia. Prin trecerea unei perioade de
timp relativ îndelungate de la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare, fără ca infractorul să fi început executarea
pedepsei aplicate, scopul sancţiunii de drept penal rămâne o
noțiune lipsită de conținut, întruct rezonanţa infracţiunii
comise s-a atenuat și infractorul a avut posibilitatea să se
îndrepte. Prin urmare, executarea pedepsei aplicate nu mai
apare ca fiind necesară şi eficientă, intervenind prescripţia
executării pedepsei.

Definiţie.

115
Şi de această dată legiuitorul se limitează la a
reglementa, în art. 161(1), efectele prescripţiei, specificând
faptul că prescripţia înlătură executarea pedepsei principale.
Ea poate fi definită, așadar, ca fiind acea cauză care determină
înlăturarea executării pedepsei stabilite și aplicate printr-o
hotărâre definitivă, pentru o infracţiune comisă, ca urmare a
trecerii unui anumit interval de timp, fără ca respectiva
pedeapsă să fi fost pusă efectiv în executare în acest interval.

Caracter.
Prescripţia executării pedepsei are caracter general, în
sensul că, în principiu, este incidentă cu privire la toate
infracţiunile. Prin excepţie, art. 161(2) specifică faptul că
prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale
pronunţate pentru ifracţiunile de genocid, contra umanităţii
şi de război, indiferent de data la care au fost comise și al
infracţiunilor de omor, omor calificatl și al infracţiunilor
intenţionate urmate de moartea victimei (loviri cauzatoare de
moarte, variantele agravate praeterintenționate a unor
infracțiuni urmate de moartea victimei).

Termenele de prescripţie.
Și acestei forme de prescripție îi este specific un
anumit interval de timp, a cărui curgere marchează pierderea
dreptului statului de a-l obliga pe condamnat să execute
pedepsa pronunțată în privința sa. Este important, așadar, a se
specifica durata termenului de prescripție, precum și
momentul de la care acesta începe să curgă.
Sub aspectul duratei, se impune precizarea că
termenele de prescripţie a executării pedepsei variază în
funcţie de pedeapsa ce urmează a fi executată. Potrivit art
162(7) prin pedeapsa ce se execută se înţelege pedeapsa
stabilită de instanţă, ţinându-se cont de cauzele ulterioare
de modificare a acesteia. Prin urmare, în cazul unui concurs
de infracțiuni, termenul de prescripție a executării pedepsei se
va calcula în funcție de pedeapsa rezultantă. Potrivit art.
161 C.pen., aceste termene sunt:
a)20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b)5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar
nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu
închisoarea;
c)3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Sub aspectul momentului de la care începe să cugă
termenul de prescripție, același articol prevede că
(2)termenele (...) încep să curgă de la data când hotărârea

116
de condamnare a rămas definitivă.
(3)În cazul revocării sau anulării amânării aplicării
pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere
ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a
rămas definitivă.
(4)În cazul revocării liberării condiţionate, în condiţiile art.
104 alin. (1), termenul de prescripţie începe să curgă de la
data când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se
calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.
(5)În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii, termenul de prescripţie curge de la data când
hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în
raport cu durata pedepsei închisorii.

Întreruperea cursului prescripţiei executării


pedepsei.
La fel ca și în cazul prescripției răspunderii penale,
termenul de prescripție a executării pedepsei curge în
defavoarea unuia dintre subiecții raportului juridic penal,
respectiv a statului, prin autoritățile competente. De aceea, ori
de câte ori acestea ies din pasivitate, termenul prescripției este
întrerupt și începe să curgă un nou termen. În acest sens, art.
163(1) prevede că cursul termenului de prescripţie a
executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării
pedepsei. În ipoteza în care, condamnat fiind la pedeapsa
amenzii, infractorul beneficiază de înlocuirea acesteia cu o
munca în folosul comunității, potrivit art. 163(3)Cursul
termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se
întrerupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
De asemenea, termenul curge în favoarea persoanei
condamnate, dându-i posibilitatea celui care a comis
infracțiunea să își formeze singur un comportament în
concordanță cu exigențele societății. Din acest motiv, orice
atitudine neconformă cu aceste exigențe a persoanei
condamnate, determină, în egală măsură, întreruperea cursului
prescripției, oferind astfel autorităților abilitate un nou termen
în care să îl oblige pe condamnat să își execute pedeapsa.
Astfel, potrivit art. 163(1) sustragerea de la executare, după
începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen
de prescripţie de la data sustragerii.
(2)Cursul termenului de prescripţie a executării se
întrerupe şi prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni.

117
Suspendarea cursului prescripţiei executării
pedepsei.
Potrivit art. 164(1) cursul termenului prescripţiei
executării pedepsei este suspendat în cazurile şi condiţiile
prevăzute în Codul de procedură penală.
(2)Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza
de suspendare.
Potrivit dispozițiilor reglementate în Codul de
procedură penală, astfel de cauze sunt, spre exemplu,
suspendarea executării pedepsei pe perioada exercitării căilor
extraodinare de atac, sau amânarea sau întreruperea executării
pedepsei (în cazul în care condamnatul suferă de o boală ce
nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Adiministrației
Naționale a Penitenciarelor, sau în cazul condamnatei gravide
sau care are un copil mai mic de un an).
Suspendarea termenului prescripţiei are ca efect
reluarea cursului prescripţiei la încetarea cauzei de
suspendare, iar timpul scurs înaintea acestui moment intră în
durata termenului de prescripţie. Aceasta spre deosebire de
întreruperea cursului prescripției, unde, după cum am arătat în
cele ce preced, după fiecare întrerupere începe să curgă un
nou termen de prescripţie.

Efectele prescripţiei răspunderii penale.


După cum am specificat, prescripția înlătură
executarea pedepsei principale care ar fi trebuit să fie
executată. Ca atare, la finalul termenului de prescripție încep
să opereze interdicțiile de exercitare a unor drepturi cu titlu de
pedeapsă complementară, începe să curgă termenul de
reabilitare, iar în ipoteza comiterii unei noi infracțiuni se va
ridica problema existenței recidivei postexecutorii.
Legiuitorul reglementează, și în cazul acestei forme a
prescripției, o serie de limitele a efectelor sale. Astfel,
potrivit art 162(6) pedepsele complementare aplicate
persoanei fizice şi măsurile de siguranţă nu se prescriu.

8.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- graţierea individuală
- grațierea colectivă

118
- intreruperea cursului prescripției executării pedepsei
- suspendarea cursului prescripției executării pedepsei
- termene de prescripţie a executării pedepsei

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce înţelegem prin graţiere colectivă?


2. Care este efectul graţierii asupra pedepselor ?
3. De când incepe să curgă termenul de prescripție a executării pedepsei?
4. Care sunt infracțiunile inprescriptibile?
5. Care sunt limitele efectelor grațierii?
Răspunsuri:
1.

2.

3.

4.

5.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Graţierea: a.are efecte şi asupra pedepselor complementare; b.înlătură răspunderea penală pentru fapta
comisă; c.nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă.
2. La data grațierii totale a unei pedepse cu închisoarea în cuantum de 3 ani pentru o infracțiune
intenționată: a.ia naștere starea de recidivă postexecutorie; b.începe să curgă termenul reabilitării de drept;
c.începe executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
3. Graţierea: a.nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, afară
de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere; b.înlătură executarea obligaţiilor civile impuse în
sarcina condamnatului; c.înlătură răspunderea penală.
4. Termenul de prescripţie a executării pedepsei: a.curge de la data comiterii infracţiunii; b.curge de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; c.variază în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta comisă.
5. Graţierea nu poate avea ca obiect: a.pedepsele aplicate pentru infracţiuni comise anterior intrării în
vigoare a legii de graţiere; b.pedepsele aplicate pentru infracţiuni comise ulterior intrării în vigoare a legii
de graţiere; c.pedepsele cu detențiunea pe viață.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

119
Unitatea de învăţare 9

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII


REABILITAREA
.

9.1. Introducere ............................................................................................................ ...............................


9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
9.3.1. Noțiuni introductive ………………………………………………...
9.3.2. Definiție
9.3.3. Caractersitici
9.3.4. Forme
9.3.5. Efectele reabilitării
9.3.6. Anularea reabilitării judecătorești
9.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................... .............

9.1. Introducere
Consecinţele unei condamnări nu pot fi perpetue. Trecerea
timpului stinge din conştiinţa membrilor societăţii ecourile infracţiunii
comise şi, totodată, dă posibilitatea fostului condamnat să adopte o conduită
conformă exigenţelor societăţii. Aceasta este raţiunea pentru care este
reglementată instituţia reabilitării. Aceasta este menită să stimuleze
eforturile de reintegrare ale fostului condamnat care, prin comportarea sa
privită în ansamblu în decursul unei anumite perioade de timp, dovedește
că s-a reeducat şi că este posibilă reintegrarea sa în societate.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- cunoaşterea noţiunii de reabilitare.
- cunoaşterea formelor reabilitării;
- cunoaşterea efectelor reabilitării.

Competenţele unităţii de învăţare:


- studenţii vor putea aprecia, într-o situaţie dată, care dintre
formele reabilitării este incidentă;
- studenţii vor putea stabili, într-o situaţie dată, care este
termenul reabilitării judecătoreşti;
- studenţii vor putea aprecia, într-o situaţie dată, dacă sunt
îndeplinite condiţiile reabilitării judecătoreşti.
- studenţii vor putea identifica efectele suspendării
condiţionate şi suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei.

120
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare, Cauzele care înlătură consecințele
condamnării. Reabilitarea. timpul alocat este de 2 ore.

CAPITOLUL 9
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE
CONDAMNĂRII REABILITAREA

Exemplu: X execută o pedeapsă de 1 an închisoare


aplicată pentru comiterea unei infracțiuni. După trei ani de
la executarea pedepsei, intervine reabilitarea de drept, care
înlătură consecințele condamnării. În ipoteza în care
ulterior X va mai comite o infracțiune de furt, nu va fi
sancționat ca infractor recidivist.

9.3.1. Noțiuni introductive.


Consecinţele unei condamnări nu pot fi perpetue.
Trecerea timpului stinge din conştiinţa membrilor societăţii
ecourile infracţiunii comise şi, totodată, dă posibilitatea
fostului condamnat să adopte o conduită conformă exigenţelor
societăţii. Aceasta este raţiunea pentru care este reglementată
instituţia reabilitării. Aceasta este menită să stimuleze
eforturile de reintegrare ale fostului condamnat care, prin
comportarea sa privită în ansamblu în decursul unei anumite
perioade de timp, dovedește că s-a reeducat şi că este posibilă
reintegrarea sa în societate.

9.3.2. Definiţie.
Putem afirma, așadar, că reabilitarea este mijlocul
legal prin care, în urma trecerii unei perioade de timp de la
data executării pedepsei, fostul condamnat este reintegrat în
societate, prin înlăturarea tuturor decăderilor, interdicţiilor şi
incapacităţilor care au rezultat din condamnare.

9.3.3. Caracteristici.

121
1. Reabilitarea are caracter general în sensul că
operează cu privire la toate condamnările, indiferent de
gravitatea acestora şi indiferent de natura infracţiunii care a
atras condamnarea respectivă.
2. Reabilitarea operează ex nunc, în sensul că înlătură
pentru viitor decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care au
rezultat din condamnare.
3. Reabilitarea are caracter indivizibil, în sensul că, în
cazul unor condamnări succesive, nu poate fi acordată pentru
una sau unele dintre acestea: cu alte cuvinte, nu se poate
concepe existenţa unei reabilitări parţiale a condamnatului,
pentru că reabilitarea operează in personam nu in rem.

9.3.4. Forme.
Legea reglementează două forme ale reabilitării, care
diferă sub aspectul modului în care ăși produc efectele și al
condiţiilor de acordare, respectiv reabilitarea de drept (care
își produce efectele de plin drept în cazul condamnărilor de
gravitate redusă) şi reabilitarea judecătorească (care este
decisă de instanţă, după verificarea îndeplinirii anumitor
condiţii).
1. Reabilitarea de drept.
Potrivit art. 165, reabilitarea are loc de drept în cazul
condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei
executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în
decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă
infracţiune. Este vorba, așadar, despre acea formă a
reabilitării ce intervine din oficiu, în cazul condamnărilor o
gravitate relativ redusă, în ipoteza în care sunt îndeplinite și
celelalte condiții prevăzute de lege:
1. Pedeapsa aplicată de instanţă este amenda,
închisoarea de cel mult doi ani, sau închisoarea a cărei
executare a fost suspendată sub supraveghere. În situaţia
în care intervine o graţiere parţială a pedepsei sau o comutare,
reperul pentru stabilirea formei de reabilitare care urmează să
intervină este pedeapsa aplicată de instanţă, nu pedeapsa
redusă sau înlocuită ca urmare a graţierii. În situaţia mai
multor condamnări succesive la pedeapsa amenzii sau a
închisorii care nu depăşeşte un an, va opera reabilitarea de
drept pentru fiecare dintre acestea, dacă intervalul dintre
executarea pedepsei precedente şi comiterea următoarei
infracţiuni, este mai mare de trei ani. Dimpotrivă, dacă
intervalul este mai mic de trei ani, va putea opera doar
reabilitarea judecătorească. De asemenea, în situaţia mai
multor condamnări succesive, dintre care pentru unele ar

122
putea să opereze reabilitarea de drept iar pentru altele
reabilitarea judecătorească, persoana condamnată va putea
cere doar reabilitarea judecătorească, întrucât, după cum s-a
menţionat în cele ce preced, reabilitarea are caracter
indivizibil, motiv pentru care nu este posibilă o reabilitare
parţială.
2. Să fi trecut un termen de 3 ani de la executarea sau
considerarea ca executată (prin prescripție, grațiere sau
împlinirea termenului de supraveghere) a pedepsei aplicate.
3. În cursul termenului de 3 ani, condamnatul să nu
mai fi comis altă infracţiune. În cazul nerespectării acestei
condiţii, va putea să opereze doar reabilitarea judecătorească.
2.Reabilitarea judecătorească.
Potrivit art.166 C.pen., condamnatul poate fi
reabilitat, la cerere, de instanţă. Este, așadar, vorba despre o
formă a reabilitării cu caracter facultativ, care presupune
examinarea de către instanță a oportunității acesteia. Aceasta
este incidentă în cazul altor categorii de condamnări decât
cele în privința cărora operează reabilitarea de drept și
presupune îndeplinirea unor condiţii suplimentare. În ipoteza
îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții, instanța va
putea decide, printr-o hotărâre, asupra reabilitării fostului
condamnat.
1. Pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea cu
executare, mai mare de doi ani sau detenţiunea pe viaţă,
ulterior înlocuită sau comutată. În situaţia în care intervine
o graţiere parţială a pedepsei, reperul pentru stabilirea
termenului de reabilitare care urmează să intervină este
pedeapsa aplicată de instanţă, nu pedeapsa redusă ca urmare a
graţierii.
2. Să fi trecut un anumit interval de timp de la data
executării sau considerării ca executată a pedepsei, interval
variabil în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate, denumit
termen de reabilitare.
În privința duratei termenelor de reabilitare, potrivit
art. 166(2) acestea sunt:
a)4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai
mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani;
b)5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
c)7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă,
comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
d)10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, considerată executată ca urmare a graţierii, a
împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei

123
sau a liberării condiţionate.
Se poate remerca, așadar, faptul că durata termenelor
de reabilitare se stabileşte în funcţie de pedeapsa principală
stabilită de instanță, indiferent că este aplicată pentru o
infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, iar nu în
funcţie de pedeapsa executată, care poate fi redusă ca urmare
a unei graţieri parţiale.
În ceea ce privește modul de calcul al termenului de
reabilitare, acesta se socotește împlinit cu o zi înaintea zilei
corespunzătoare datei de la care a început să curgă și începe
să curgă de la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei. În cazul pedepsei închisorii executate integral la
locul de deţinere, termenul începe să curgă de la data punerii
în libertate, iar în cazul în care condamnatul a fost liberat
condiţionat de la data împlinirii duratei pedepsei aplicate de
instanță. În cazul condamnărilor succesive, dat fiind
caracterul indivizibil al reabilitării, termenul acesteia se
stabileşte în funcţie de condamnarea mai severă, dar începe să
curgă de la data executării ultimei condamnări. Când
executarea pedepsei s-a stins prin prescripţie, termenul
reabilitării începe să curgă de la data împlinirii termenului de
prescripţie, în cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă,
termenul începe să curgă de la data apariţiei actului de
graţiere, în timp ce în caz de graţiere parţială, termenul
reabilitării începe să curgă de la data executării restului de
pedeapsă. În acest sens, art. 167 specifică faptul că
(1)Termenele prevăzute în art. 165 şi art. 166 se socotesc de
la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale
sau de la data când aceasta s-a prescris.
(2)Pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, termenul
curge din momentul în care amenda a fost achitată integral
sau executarea ei s-a stins în orice alt mod.
(3)În caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de
pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere,
dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă,
sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni
în curs de judecată.
(4)În caz de suspendare sub supraveghere a executării
pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de
supraveghere.
(5)În cazul condamnărilor succesive, termenul de
reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea
şi curge de la data executării ultimei pedepse.
Prin excepție, potrivit art. 166(2), condamnatul
decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi

124
reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea
condamnatului până la deces, apreciază că merită acest
beneficiu.
3. În cursul termenului de reabilitare, condamnatul să
nu comis o nouă infracțiune. Această condiție apare ca
firească, dată fiind finalitatea instituției reabilitării. Astfel,
faptul comiterii unei noi infracțiuni, denotă că fostul
condamnat nu a adoptat o conduită conformă exigențelor
societății și nu se justifică reabilitarea sa.
4. Condamnatul a achitat integral cheltuielile de
judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta
dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau
când partea civilă a renunţat la despăgubiri. Prin urmare,
neîndeplinirea acestor obligații nu constituie un impediment
în calea reabilitării decât în ipoteza în care se datorează relei-
credințe a fostului condamnat.

Soluţionarea de către instanță a cererii de


reabilitare.
Întrucât reabilitarea judecătorească presupune o
examinare din partea instanței cu privire la oportunitatea
acordării ei, pentru a fi admisă, cererea de reabilitare trebuie
să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege. Potrivit art. 170 C.pen.
(1)În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate
introduce o nouă cerere decât după un termen de un an,
care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotărâre
definitivă.
(2)Condiţiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite
şi pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.
(3)Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii
de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură
penală.

9.3.5. Efectele reabilitării.


Potrivit art. 169(1)Reabilitarea face să înceteze
decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care
rezultă din condamnare. În acest context, decăderile şi
interdicţiile pot decurge din hotărârea de condamnare, în
cazul în care, alături de pedeapsa principală, s-a aplicat
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, în timp
ce incapacităţile decurg din dispoziţii legale extrapenale prin
care se reglementează diferite activităţi (legea de organizare
judiciară, legea de organizare a avocaturii) unde se prevede că
persoanele condamnate nu pot ocupa anumite funcţii

125
(magistrat) sau nu pot exercita anumite profesii(avocat). Dat
fiind specificul efectelor reabilitării, este evident faptul că o
condamnare în privinţa căreia a intervenit sau s-a pronunţat
reabilitarea, nu se ia în considerare la stabilirea stării de
recidivă.

Limitele efectelor reabilitării.


În conformitate cu art. 169(2) reabilitarea nu are ca
urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care
condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare
a gradului militar pierdut. De asemenea, (3)reabilitarea nu
are efecte asupra măsurilor de siguranţă, dată fiind
finalitatea lor specifică, de înlăturare a unei stări de pericol şi
de preîntâmpinare a comiterii de noi fapte prevăzute de legea
penală.

9.3.6. Anularea reabilitării judecătoreşti.


Este cunoscut faptul că anularea unui act este determinată de
cauze anterioare sau concomitente acestuia. În cazul
reabilitării, potrivit art. 171, reabilitarea judecătorească va fi
anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel
reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost
cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

9.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

- termen de reabilitare
- reabilitarea de drept
- reabilitarea judecătorească
- efectele reabilitării
- anularea reabilitării

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt condiţiile reabilitării de drept?


2. In ce constă efectul reabilitării?
3. Care sunt condiţiile reabilitării judecătoreşti?
4. În funcţie de ce variază termenul de reabilitare judecătorească?
5. Când intervine anularea reabilitării?
Răspunsuri:
1.

126
2.

3.

4.

5.

Teste de evaluare/autoevaluare
1. Reabilitarea de drept: a.presupune trecerea unui termen, variabil în funcţie de pedeapsa executată;
b.este condiționată, sub aspectul efectului, de existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să o constate;
c.intervine şi în cazul pedepsei amenzii.
2. Termenul reabilitării de drept: a.variază în funcţie de pedeapsa pronunţată; b.variază în funcţie de
pedeapsa executată; c.este fix.
3. Reabilitarea de drept: a.îşi produce efectele doar dacă este constatată printr-o hotărâre judecătorească;
b.este condiţionată de împrejurarea ca cel condamnat să nu comită o infracţiune în cursul termenului de
reabilitare; c.este condiţionată de împrejurarea ca cel condamnat să nu sufere o condamnare în cursul
termenului de reabilitare.
4. Reabilitarea de drept operează în cazul în care: a.s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei; b.s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei; c.s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
5. Termenul reabilitării judecătoreşti: a.este fix; b.variază în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate de
instanţă; c.variază în funcţie de cuantumul pedepsei efectiv executate de cel condamnat.

Bibliografie obligatorie
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București,
2014

127