I.

Primele dovezi despre existent pompierilor din Galați sunt din anul 1832, când aceștia erau
organizați de Primărie, într-o clădire din spatele Mănăstirii Metoc, ale cărei ruine încă se mai
văd astăzi. La vremea respectivă, turnul de observație era instalat în vârful bisericii, iar
tulumbagii – denumiți astfel după cuvântul turcesc folosit să denumească pompierii - urcau pe
o scară lipită de perete. Biserica era un punct punct de observație pentru că inima orașului era
în port.
În acea vreme, recrutarea pompierilor se făcea prin baterea tobei în piețele târgului Galați și se
putea înrola oricine, indiferent de țara de origine.
Prevederile Regulamentului Organic
Regulamentul Organic, pus în aplicare în Moldova la 1 ianuarie 1832, cuprinde
dispoziţii speciale privind apărarea oraşelor împotriva incendiilor. Agia (sau Poliția după anul
1806) era responsabilă de serviciul de stingere a incendiilor, după cum citim în articolul XCI
din Regulamentul Organic:
„Agia va priveghie pentru tulumbagii să alerge la casele aprinse spre ajutori şi pentru ca
ogeacurile [hornurile] să fie bine curăţite la toate casile...”.
În capitolul numit „Despre măsurile feritoare la foc”, special destinat acestei
probleme, „Regulamentul Organic al Moldovei”:
„„Spre a se feri oraşul de primejdia focului la care a fost supus în atîtea rînduri, se vor
lua toate măsurile feritoare.. .
Se va alcătui o breaslă de tulumbagii, cu un număr de 24 oameni comenduiţi [conduși]
de un căpitan. Aceşti tulumbagii se vor împărţi prin toate cvartalurile oraşului, unde se
vor aşaza cotiuge [căruțe] cu sacale cîte cu doi cai vîrtoşi, înhairnaţi, avînd aceste
cotiuge ciuture, topoară, căngi, scări şi alte unelte trebuitoare”.
Prima cazarmă cu organizare militară, a fost înființată în Galați la 13 martie
1840, și se numea „comandă pojărnicească” (comandă=conducere; pojar=incendiu).

II. 13 septembrie 1848, moment de referinţă în istoria pompierilor.

Bătălia din Dealu Spirii

În ziua de 13 septembrie, cu puțn timp înaintea sosirii trupelor otomane avusese loc

înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie. Solemnitatea a influențat moralul și
devotamentul ostasilor, vointa de a apara demnitatea nationala. Aceeasi stare de spirit îi
caracteriza si pe ostasii Companiei de Pompieri comandați de căpitanul Pavel Zăgănescu;
acestia voiau sa meargă la cazarma din Dealul Spirii, convinși de iminența unui conflict armat
cu otomanii.
Încleștarea propriu-zisa s-a declanșat ca urmare a unei altercații între un ofițer al companiei de
Pompieri si unul otoman; desi împresurați din toate părtile de turci, pompierii s-au avântat cu
curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă, iar inamicul, în
pofida superioritatii numerice, a fost cuprins de panică.
Între pompierii români şi militari otomani a izbuncit o adevărată bătălie. Pompierii, care
aveau conşiinţa că îşi apără ţara, au dat dovadă de o bravură care i-a uimit pe toţi. În
cele din urmă, pompierii bucureşteni au fost înfrânţi, însă eroismul lor i-a transformat
într-un adevărat model pentru ostaşii români care, la 1877 au trecut Dunărea pentru a
cuceri, pe câmpul de luptă, independenţa României faţă de Imperiul Otoman.
În 1866, domnitorul Alexandr Ioan Cuza acordă prima medalie militară, numită
„PRO VIRTUTE PATRIAE”, soldaților care au luptat în Dealu Spirii. Mai târziu, s-a
recunoscut importanța zilei de 13 septembrie, fiind declarată Ziua națională a
pompierilor.

III. Constituirea pompierilor artileriști

Anul 1874 este deosebit de important pentru istoria pompierilor militari, prin faptul că
regele Carol I modifică legile anterioare ale armatei și recunoaște pompierilor caracterul
militar şi structura organizatorică specifică armatei. În conformitate cu Legea din 18 martie
1874 pompierii trec sub autoritatea Ministerului de Război, începând cu data de 1 aprilie.
Din acelaşi an, pompierii din Bucureşti, Iaşi şi alte 15 oraşe reşedinţă de judeţ, sunt
formaţi ca trupe de Artilerie, iar instrucţia se împărţea în două: artileristică şi de pompieri.
Prin această lege Comanda de Pompieri din oraşul Galaţi intră în compunerea
Artileriei Teritoriale, cu dublul caracter de Artilerişti şi de pompieri, ca făcând parte din
Artileria Teritorială Galaţi.

IV. Pompierii în Războiul de Independenţă (1877-1878)

Prin Legea de organizare a puterii armate a României, votată la 27 martie / 8 aprilie

1872, forţa armată se compunea din: armata permanentă, cu rezerva ei (formată din
infanterie de linie, vânători, roşiori, artilerie, geniu, jandarmi, trenul echipajelor,
serviciul sanitar, flotila, intendenta şi administraţia), armata teritorială, cu rezerva ei
(alcătuită din dorobanţi şi călăraşi), miliţiile (compuse din batalioane de infanterie,
escadroane de cavalerie şi artilerie teritorială - adică pompieri), garda orăşenească
(pentru comunele urbane) şi gloatele destinate să asigure ordinea şi paza localităţilor în
care fiinţau.
În cadrul trupelor de artilerie teritorială, ofiţerii de pompieri au fost cei care au însoţit
coloanele de muniţii, datorită priceperii lor în stingerea incendiilor și manevrarea
tunurilor.
Pompierii din Galaţi au mult de suferit din punct de vedere al organizării, dotării
şi întreţinerii. Fiind organizați de către Ministerul de Război (azi MApN), dar întreținuți
de Primărie, deseori le lipseau hainele și echipamentul necesar, iar hrana era puțină. În
același timp, pompierii erau nemulțumiți că făceau două tipuri de antrenament: de
artileriști și de pompieri.
Pentru uşurinţa administraţiei se hotărăşte, prin Decizia Ministerială nr. 8/1879,
ca pe data de 1 aprilie 1879 diferitele secţii de pompieri ale oraşelor să fie grupate pe
baterii. Se ordonă ca Secţiile Brăila, Focşani şi Bârlad, vor forma cu secţia Galaţi o
singură baterie, sub denumirea de Bateria «GALAŢI».
Incendiile se anunțau astfel: pompierul din punctul de observare anunța apariția
unui incendiu, arătând cu steagul direcția în care a apărut acesta și un punct de reper.
Căruțele cu tulumbe și unelte plecau în direcția respectivă, apoi cereau lămuriri pe
drum. Fiind pavate cu piatră, străzile stricau deseori carele de stingere, care erau nevoie
să meargă repede.
Pe timpul zilei, polițiștii de pază în diverse cartiere, anunțau un incendiu la
postul de poliție cel mai apropiat, apoi se trimitea un polițist călare la sediul
pompierilor.

Înființarea Protecției Civile

La 22 februarie 1933, regele Carol al II-lea a semnat Înaltul Decret Regal nr. 468 din
1933, prin care se instituia regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor
aeriene, document care a fost stabilit că reprezintă actul de naştere al Protecţiei Civile din
România. Printr-o multiplă documentare, atât în România cât şi în străinătate, ia fiinţă Legea
1245 din 1933 şi Regulamentul nr.10 de aplicare a acestuia, prin care pompierilor militari le
revin noi atribuţiuni de bază în organizarea, conducerea şi desfăşurarea Apărării Pasive a
Teritoriului (azi, Protecția Civilă) pe lângă cea de stingere a incendiilor.
Apărarea pasivă era definită prin limitarea pierderilor de vieți omenești și materiale.
Apărarea activă era bazată pe contraofensivă militară împotriva avioanelor.
Dealtfel, protecția civilă de azi a luat naștere datorită bombardamentelor efectuate în
primul război mondial, când s-a apelat la bombardarea cu gaze toxice, pentru a înspăimânta
populația și a determina scăderea moralului armatei.
Regulamentul Apărării Pasive, apărut în anul 1933, precizează că pompierii în timp de
război, în afară de stingerea incendiilor obişnuite mai au şi următoarele atribuţiuni:
- misiuni de veghe (foişoare) ocazie cu care descoperă şi semnalează incendiile ce se produc
în urma unui atac aerian;
- cercetarea gazelor;
- dezinfectarea terenurilor şi localurilor;
- salvarea gazaţilor;
- stingerea incendiilor produse mai ales de bombele incendiare;
- curăţirea şi ridicarea dărâmăturilor, a planşeelor şi balcoanelor avariate de bombardamente,
ce prezintă pericol de dărâmare;
- ridicarea şi distrugerea proiectelor neexplodate.
Aceste noi obiective au impus şi noi forme de organizare, noi metode de acţiune,
în primul rând organizarea în cadrul unităţilor de pompieri a unui organ de apărare
pasivă, a echipelor corespunzătoare îndeplinirii acestor activităţi; în al doilea rând
sprijinul dat instituţiilor la nivel local în vederea instuirii proprilor formaţiuni de apărare
pasivă, instruirea populaţiei.
Alarmarea populației se făcea prin sirene acționate manual, electric si prin baterea
clopotelor in mediul rural.

Pompierii gălăţeni după 1945

Prin ordinul Marelui Stat Major nr.10265 / 26.05.1945, pompierii militari trec în
organizarea actuală a Ministerului Afacerilor Interne care preia întregul personal, dotarea şi
instrucţia acestuia, rămânând Marelui Stat Major al Armatei numai organizarea şi situaţiile.
Prin acest ordin, Corpul Pompierilor Militari redevine Inspectoratul General al
Pompierilor, iar la 12.06.1945 se stabilea structura organizatorică. Cele 7 Grupuri sunt:
Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Craiova, Timişoara, Braşov şi Cluj,organizare care va dura până în
1947.
Odată cu noua organizare administrativă a ţării şi în Comandamentul Pompierilor se
produc modificări. Din 01.04.1951, în cadrul celor 5 Grupuri Administrative iau fiinţă 23 de
Grupuri Regionale.
Pompierii din Galați şi-au desfăşurat activitatea inițial în Piata 30 Decembrie (Piața
Mare azi, unde intoarce tramvaiul), apoi în clădirea numită Casa Armenilor, situată astăzi în
strada Sf. Spiridon.
La 18 septembrie 1952, Decretul nr. 324 desfiinţa Comandamentul Pompierilor pentru
a înfiinţa Direcţia Pompieri din M.A.I. În cadrul acestei Direcţii apare pentru prima dată
compartimentul Prevenirea Incendiilor.

La data de 01.03.1956 se înfiinţează Grupul regional de Pompieri Galaţi, sub conducerea

căpitanului Constantin Guţu (1956-1957), urmat între anii 1957-1961 de cpt. Teodor Socol.
Aceasta se făcea prin afilierea la această unitate a Corpului de pompieri Tecuci, Mărăşeşti, şi
Focşani, de la fostul Grup regional de Pompieri Bârlad. În acest fel, Grupul Regional Galaţi
are în subordine companiile: Galaţi-oraş, Galaţi-port, Brăila, Focşani, Tecuci şi Mărăşeşti. La
comanda unităţii de Protecţie Civilă, în perioada 1954-1956, fusese colonelul Irimescu
Dumitru. Acesta este succedat de maior Baranga Aurel (1959-1964).
La data de 01.06.1977, printr-un Ordin al M.I,denumirea Grupului de Pompieri
Galaţi se schimbă în Compania I de Pompieri şi se înfiinţează Compania a II-a de
pompieri, pentru platforma Combinatului Siderurgic Galaţi, din cauza unui incendiu puternic
izbucnit la secția Laminoare.
 În baza legii cu privire la organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari,
din data de 23 octombrie 1996 se schimbă denumirea „Comandamentul Trupelor de
Pompieri” în Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari.
Un eveniment important din viaţa unităţii îl constituie noua denumire a Grupului de
Pompieri al judeţului Galaţi căruia, în data de 23.11.1986 - prin ordinul Ministrului de
Interne, i se atribuie denumirea de Grupul de Pompieri „General Ieremia Grigorescu” al
judeţului Galaţi. Cu această ocazie generalul de brigadă ing. Ionel Crăciun, înmânează
drapelul de luptă Grupului de Pompieri al judeţului Galaţi - fapt autentificat şi de Brevetul
Drapelului de luptă al unităţii, semnat de Ministrul de Interne Doru I. Tărăcilă şi datat 7
septembrie 1996.

Până în anul 2004, măsurile de protecție civilă și stingere a incendiilor se realizau de către
Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari și Comandamentul Protecției Civile,
instituții aflate sub coordonarea Ministerului de Interne.
Pentru a se adapta la creșterea exponențială a riscurilor nonmilitare, pe fondul
accelerării tendințelor de globalizare, al schimbărilor climatice radicale, al diversificării
activităților economice și producerii de dezastre, cele două instituții menționate fuzionează în
decembrie 2004, luând astfel ființă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU).
În calitate de integrator al Sistemului Național de Management al Situațiilor de
Urgență, creat în 2004, IGSU coordonează acțiunile instituțiilor implicate în managementul
situațiilor de urgență, asigurând și funcția de punct național de contact în relația cu
organizațiile internaționale guvernamentale și neguvernamentale cu responsabilități în
domeniu.
Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență a fost creat premergător
aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă o rețea de comunicare permanentă între
autoritățile administrației publice și structurile abilitate în managementul situațiilor de
urgență, constituite pe niveluri și domenii de competență, și care dispun de infrastructura și
resursele necesare pentru reducerea pierderilor de vieți omenești și intervenția la diferitele
tipuri de situații de urgență.

Astfel, la data de 14 decembrie 2004, în baza prevederilor Hotărârii Guvernului nr.

1492/2004, privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă
profesioniste s-a înfiinţat Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „General Ieremia
Grigorescu” al judeţului Galaţi, prin unificarea Grupului de Pompieri Militari „General
Ieremia Grigorescu” al judeţului Galaţi cu Inspectoratul judeţean de Protecţie Civilă,
constituit ca serviciu public deconcentrat cu personalitate juridică, aflat în subordinea
Inspectoratului General Pentru Situaţii de Urgenţă şi sub coordonarea prefectului judeţului
Galaţi.
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „General Ieremia Grigorescu” al judeţului
Galaţi este destinat să execute misiuni prevenire, monitorizare şi gestionare a situaţiilor de
urgenţă de pe raza judeţului.
Misiunile Protecţiei Civile
Apărută ca o necesitate în asigurarea protecţiei forţelor combatante, îndeosebi după
prima conflagraţie mondială, când au fost folosite pentru prima dată gazele toxice de luptă,
Protecţia Civilă din România, şi-a extins domeniul de activitate, mai ales după cel de-al
doilea război mondial, când, modernizarea armelor a cuprins în sfera lor de activitate atât
muniţia nucleară cât şi cea biologică, cu efecte distructive nu numai asupramilitarilor, dar şi
asupra populaţiei. De-a lungul timpului, pe fondul creşterii riscurilor nonmilitare, accelerării
tendinţelor de globalizare, al schimbărilor climatice radicale, al diversificării activităţilor
economice şi producerii de dezastre, Protecţia Civilă a devenit un instrument umanitar folosit
de către stat în momentul când acesta trebuia să răspundă unei situaţii de urgenţă, fie ea
naturală, tehnologică sau conflictuală.