POMPIERII MILITARI ÎN ISTORIA ROMÂNIEI

Din ordinul M.S.R. Carol I, în Bucureștii anului 1901 era inaugurat un

impunător monument făurit de către sculptorul Hegel, sacrificiul lor fiind astfel
onorat peste generații. Îl vedem și astăzi pe Calea 13 Septembrie, anunțând parcă
din acea trâmbiță pe fiecare om ce trece pe lângă el că încă nu s-a spus totul. În
solemnitatea ce îl înconjoară nu vrea să transmită doar pagini de istorie, ci ne
îndeamnă parcă să păstrăm cu sfințenie moștenirea lăsată de acei bravi eroi
pompieri prin sacrificiul lor. Cine au fost ei, eroii apărători ai acestui pământ, al
străbunicilor bunicilor noștri? Cui au predat ei, de la o generație la alta, această
misiune nobilă ce ne-a fost și nouă, încredințată cu sfințenie?

Între anii 1709-1714 este construit Turnul Colței din București care, deși inițial
servea drept clopotniță a bisericii Colțea, mai târziu capătă întrebuințarea de foișor
de foc.

Prima menționare în istorie a pompierilor bucureșteni datează din timpul

domnitorului Nicolae Mavrogheni (domnitor în Țara Românească între anii 1786-
1790), domnitor care, după incendiul din ziua de 29 octombrie 1787 care a cuprins
Mănăstirea Cotroceni, a devenit atât de precaut în domeniul incendiilor încât îi
chema la el noaptea pe tulumbagiii orașului și împreună cu aceștia și cu garda sa
alergau pe străzile Bucureștiului strigând în gura mare: „Iagan Vaar!” adică „Este
foc”. Abia după un ceas era anunțată alarma falsă, după ce le fusese testată reacția și
vigilența bucureștenilor. Conform istoricului Ionescu Gion, în această perioadă sunt
organizați mai bine pompierii în ceea ce la acea vreme se numea Corpul
tulumbagiilor, adică al pompierilor, din București.

De aici putem trage concluzia că ar fi existat astfel de servicii pentru

combaterea incendiilor și inainte de 1787, dar nu cu foarte mult timp înainte
deoarece în Imperiul Otoman, sub a cărui suzeranitate ne aflam, prima formă de
organizare pentru combaterea incendiilor a fost înființată în Constantinopole de
către marele vizir Damed Ibrahim Pașa în anul 1728, sub domnia sultanului Ahmed al
III-lea.

Ca urmare a focului din ziua de 28 august 1804 care a mistuit 600 de case din
București, domnitorul Țării Românești, Constantin Vodă Ipsilanti (1802-1806)
dispune ca pe lângă Agia (Poliția) din București dar și în cadrul Spătăriei (palatului
domnesc) să ia ființă câte o căpitănie de foc compusă fiecare din 50 de tulumbagii.
La sfârșitul lunii august a anului 1832 este adus în București pompierul rus Stavnoi
din orașul Petersburg cu contract determinat pe un an de zile, urmând să exercite
funcția de „comandant al instrumentelor de foc din Bucuresci”.

La data de 3 ianuarie a anului 1835, domnitorul Mihail Sturdza aproba proiectul de

înființare a unei unități militare de pompieri pentru orașul Iași denumită „Roata de
pojarnici” care se subordona totuși față de Aga (Poliția) orașului Iași. Comandantul
pompierilor ieșeni la acea vreme era căpitanul Bacinski, ofițer cu o vastă experiență
câștigate în armata rusă.

În luna decembrie a anului 1835, doctorul Zucker i se adresează, printr-o scrisoare

redactată în limba franceză, domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842), arătându-și
intenția de a înființa o companie de pompieri militari pentru serviciul orașului
București, găsind necesar ca în această companie să se afle și oameni care știu să
repare pompele de incendiu. Propune a i se da pentru început 16 soldați recruți
pentru formarea lor în atelierul înființat pentru fabricarea pompelor, dar și un
subofițer cu rol de supraveghere a soldaților. Numărul soldaților urma să crească la
40 în decursul primului an. Domnitorul aprobă propunerea, acesta fiind sâmburele
organizării pompierilor militari în Muntenia

Proiectul de înființare a „Roatei de Pompieri” a orașului București ia ființă sub

domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) care la data de 18 august 1844 aprobă
legea pentru înființarea în orașul București a unei Roate de pompieri cu un efectiv de
7 ofițeri, 23 de subofițeri și 256 soldați. Se prevedea ca Roata să ia ființă la începutul
anului 1845, având aceeași dispunere precum în proiectul generalului maior Starov
înaintat în anul 1833, și anume o subunitate să funcționeze pe lângă Agia București,
iar celelalte 5 subunități să își desfășoare activitatea în cele 5 vopsele (forma veche
de delimitare pe hartă a sectoarelor orașului București). Regulamentul Organic,
ediția a II-a, București 1847- secțiunea „Legiuiri din 1844”, pagina 625-640.

În ziua de 13 septembrie 1848, armata turcă ce număra 5000 de soldați

conduși de către Omer-Pașa, Kerim-Pașa, Ismail-Pașa și Mahomed-Pașa se deplasa
din tabăra de la Cotroceni în direcția străzii Mihai Vodă, în scopul de a răsturna
Locotenența Domnească (forma de guvernare compusa din Nicolae Haralambie,
Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, s-a constituit în data de 11 februarie în urma
abdicării forțate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a dispărut în data de 10 mai a
anului 1866, atunci când Carol I al României, Principe de Hohenzollern Sigmaringen a
fost ales Domn al Principatelor Unite) și de a o înlocui cu un Caimacan (locțiitor al
marelui Vizir). Bătălia a pornit de la gestul unui ofițer turc care, în momentul în care
pompierii tranzitau spațiul dintre cazarma cavaleriei către cazarma pedestrimii, a
decis să lovească cu latul sabiei un pompier. În tandem cu gestul umilitor al ofițerului
turc a reacționat și un soldat aflat în subordinea ofițerului care imediat l-a răpus cu
un foc de pușcă pe pompierul lovit. Ajunși în cazarma pedestrimii, pompierii se
înarmară cu arme de foc și începură ofensiva pentru a neutraliza tunurile Semilunei.
În bătălie și-au pierdut viața în tabăra românilor 2 ofițeri și 48 de soldați, 57 fiind
răniți, iar în tabăra turcă au murit în luptă un șef de batalion, mai mulți ofițeri, dar și
158 de soldați, conform relatărilor maiorului Dimitrie Papazoglu. În amintirea
vitejilor luptători de la 13 septembrie 1848, în data de 13 septembrie 1901 a fost
dezvelit Monumentul Eroilor Pompieri din București (sculptor Wladimir Hegel), în
fața clădirii Arsenalului Armatei.

În anul 1866, la venirea în țară a lui Carol I al României, Principe de

Hohenzollern-Sigmaringen, se menționează în literatura de specialitate existența a
doar două unități militare de pompieri: Batalionul Pompieri București și Compania
Pompieri Iași.

În anul 1871, Ministrul de Interne Lascăr Catargiu decretează Regulamentul asupra

comenzilor de pompieri urbani (Decret nr.1779 din 23 septembrie 1871), din care
redăm primele 5 articole:

- Art. 1.Toate comunele urbane ale țărei sunt obligate conform art. 15 din legea
comunală a avea cate uă comandă de pompieri.

- Art. 2. Importanța și mărimea acestei comenzi va fi proporționată numărului

locuitorilor comunei și mijloacelor cele financiare.

- Art. 3. Speciala însărcinare a acestor comendi este apărarea clădirilor de incendiu.

Nici uă altă însărcinare afară de aceasta nu li se poate pune.

- Art. 4. Pompierii din comunele urbane ale țărei, afară de cei din Bucuresci și Iași,
suntu îngăjiați dintre gradele inferioare ce au servitu în armată și care ar poseda
certificate de bună conduită seu din voluntari cu garanții și acte că în viața privată au
datu dovedi de bună conduită.Se va alege oameni robuști, ei vor avea cunoștință de
zidărie și dulgherie.

- Art. 5. Îngagiările în serviciu de pompieri voru fi celu pucinu pe termen de 3 ani

În anul 1874 apare în Monitorul Oficial nr. 64 din 19 martie Legea

Pompierilor, lege care organiza pompierii orașelor capitale de județe ca trupe de
artilerie constituind artileria teritorială a armatei, depinzând de Ministerul de Război.
Întreținerea pompierilor era suportată 2/3 din bugetul primăriilor locale și 1/3 din
bugetul Statului. Tot din această lege aflăm că Decretul nr. 1779 din 1871 fusese pus
în aplicare în următorii 3 ani prin înființarea în următoarele orașe a unor formațiuni
militare de pompieri sub forma de companii /divizioane/ baterii/semibaterii și secții:
Galați, Craiova, Ploiești, Focșani,Brăila, Botoșani,Bacău, Roman, Bârlad, Pitești,
Severin, Buzău, Giurgiu
 14 mai 1877, un detașament de 80 de pompieri militari sub comanda cpt.
Constantin Horezeanu este trimis din București la Calafat spre a servi în bateria de
coastă „Independența”

În anul 1890 este inaugurat Foișorul de Foc, construcție proiectată de către

arhitectul George Mandrea și menită să înlocuiască vechiul Turn al Colței ridicat în
1714 și demolat în anul 1888. Foișorul de foc va funcționa până în anul 1935 când,
din cauza apariției clădirilor mult mai înalte decat acesta, își va pierde rolul de foișor
de observație. Din anul 1963 devine Muzeul Național al Pompierilor - Foișorul de
Foc.

La data de 11 aprilie 1912, prin Înalt Decret Nr.2222 este înființat

Inspectoratul pompierilor, iar cpt. Constantin Urlățeanu este înaintat la gradul de
maior și numit Inspector al Pompierilor din țară, păstrând și comanda Companiei de
Pompieri București.

La data de 1 octombrie 1920, lt.col. Pohrib Gheorghe este numit Inspector al

Pompierilor Militari. Acesta face demersuri pentru înlocuirea vechii tehnici de luptă
cu focul, astfel încât în anul 1922 merge împreună cu fostul Inspector al Pompierilor,
colonel în rezervă Constantin Urlățeanu, în Austria și Germania pentru a intra în
contact cu marii producători de autospeciale de la acea vreme. Decizia este
favorabilă fabricii Magirus din localitatea Ulm, Germania, iar în luna august a anului
1923 sosesc în țară primele autospeciale pentru orașele București și Galați. La
recepția autospecialelor participă și A.S.R. Principele Carol. În decursul anului 1924,
orașele Brăila, Ploiești și Craiova trec la modernizarea serviciului de incendiu.

La 28 februarie 1933, prin Decretul Regal nr. 468, se aprobă „Regulamentul

de funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene” având drept scop „să
limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor
teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”.
Prin prevederile sale, detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Acest
moment este considerat data de naştere a protecţiei civile.

Ordinul Marelui Stat Major din 05.05.1945 prevedea că pompierii militari vor
trece în subordinea Ministerului de Interne.

Legea nr. 57 din 1968 privind reorganizarea administrativ-teritorială,

marchează apariţia grupurilor judeţene de pompieri.

La 15 decembrie 2004 are loc fuziunea dintre Inspectoratul General al

Corpului Pompierilor Militari (cu toate unităţile sale), cu structurile din componenţa
Comandamentului Protecţiei Civile, rezultând Inspectoratul General pentru Situaţii
de Urgenţă împreună cu inspectoratele judeţene.
 POMPIERII MILITARI ÎN ISTORIA
JUDEŢULUI SATU MARE

Istoria pompierilor sătmareni se leagă de Turnul Pompierilor, element

devenit simbol pentru aceasta armă în judeţul Satu Mare. Totul a început la sfârşitul
secolului XIX, când în urma demersurilor întreprinse de către magistratul oraşului
Satu Mare, Cămara regală aproba în anul 1768, constituirea unui edificiu de piatră şi
cărămidă destinat primăriei oraşului. Această nouă clădire a fost terminată prin anul
1777 şi se găsea pe locul unde se află astăzi Hotelul Dacia. Aici au fost adăpostite
organele administrative şi judecătoreşti ale oraşului.

Amintirea acestui edificiu în memoria sătmărenilor a dăinuit pînă în zilele

noastre cu denumirea de "casa cu turn". Turnul instalat deasupra imobilului a servit
ca observator (foişor) pentru supravegherea ordinii şi liniştii publice, precum şi
pentru depistarea eventualelor incendii, pînă în anul 1900 cînd acesta va fi demolat,
construindu-se actualul "Complex hotelier şi de alimentaţie pubică DACIA".

Pentru înlăturarea acestui inconvenient, la îndemnul comandantului

pompierilor Gyula Tankoczi, episcopul catolic Meszlenyi Gyula va aloca suma de
20.000 de coroane de aur pentru construirea unui turn special de supraveghere,
cunoscut şi în prezent ca fiind 'Turnul Pompierilor”.

Infiinţarea primelor cazărmi de pompieri

Primele repere istorice despre pompierii sătmăreni le aflăm în anul 1804, când
conducerea oraşului Satu Mare a comandat la un meşter specialist, numit J. Remost, o
"mare pompă de incendiu".

Cînd în anul 1812 a ars aproape în întregime satul Bercu, oraşul Satu Mare a
fost printre primele localităţi care a ajutat locuitorii satului incendiat, trimiţîndu-le
pâine, grîu şi mălai în cantităţi mari. După marele incendiu din satul Bercu,
magistratul oraşului Satu Mare a hotărît ca fiecare meşter de breaslă să fie obligat să
aibă şi pompe de incendiu manuale.

In anul 1820 au ars Parohia şi mai multe case din Satu Mare. Din această
cauză magistratul oraşului Satu Mare a decis că în afară de paza din Turnul
pompierilor, să fie pus şi cîte un paznic pentru observarea incendiilor şi în turnurile
bisericilor reformate din Satu Mare şi Mintiu. Deci rezultă clar că în anul 1820 există
un turn al pompierilor, probabil turnul primăriei vechi construit din lemn în anul 1777,
iar apoi supraînălţat cu încă un etaj, unde s-a ţinut serviciu permanent, zi şi noapte,
pentru observarea incendiilor.

Grija autorităţilor locale pentru prevenirea şi stingerea incendiilor s-a

concretizat prin înfiinţarea în anul 1875 a "Reuniunii pompierilor voluntari din Satu
Mare". Reuniunea a fost condusă în fapt, timp de 10 ani, de către J. Ferenczy, care a
organizat o echipă de pompieri, a redactat "Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Reuniunii pompierilor voluntari din Satu Mare", care, după ce a fost
aprobat de conducerea oraşului, a rămas în vigoare pînă în preajma primului război
mondial.

Dotarea cu utilaje a primelor formaţiuni de pompieri

Pentru intervenţie la stingerea incendiilor, pompierii aveau în dotare utilaje

de tip hipo. In anul 1913, episcopul Borpmisza Tibor, în calitate de patron al
Reuniunii, va dona acesteia un automobil (autopompă) în valoare de 20.000 coroane.
Interesant de subliniat este faptul că Reuniunea avea şi o "secţie de salvare",
încadrată cu pompieri salvatori voluntari şi înzestrată cu o căruţă şi cu echipamentul
necesar acordării primului ajutor medical, care intervenea în cazuri de înjunghieri,
accidente rutiere, înec, sinucideri, otrăviri, arsuri, muşcături de cîine şi altele.

Incepînd cu anii 1930-1931, Reuniunea va funcţiona ca "Serviciu de

incendiu" în subordinea Primăriei oraşului Satu, Mare, avîndu-1 ca şef pe Carol Blaga,
comandant executiv pe Aurel Puşcaşu. În iulie 1932 documentele îl consemnează ca
prim comandant pe Gavril Păuşan, viitorul chestor al Poliţiei de Stat Satu Mare.

Reorganizarea formaţiunilor de pompieri la nivel local

In anul 1910, numărul pompierilor activi din municipiul Satu Mare era de 10, în
1931 de 16, iar în 1933 numărul lor s-a mărit la 20, fiind angajaţi şi doi şoferi. A fost
reorganizat şi corpul pompierilor voluntari infiinţîndu-se o echipă din 30 de pompieri
în 1931.

Funcţionarea anevoioasă şi uneori defectuoasă a acestor asociaţii, lipsa de

organizare unitară a serviciilor de incendii, dotarea modestă cu mijloace adecvate de
intervenţie la incendiu, rapida înflorire economică din perioada interbelică au pus la
modul imperativ problema eficientizării activităţilor de prevenire şi stingere a
incendiilor, necesitatea trecerii de la amatorism şi voluntarism, la profesionalism.
 Promulgarea la 3 aprilie 1936 a Legii de organizare a pompierilor, a creat
cadrul legislativ privind organizarea şi funcţionarea în mod unitar a unităţilor,
subunităţilor şi formaţiunilor civile de pompieri în România întregită.

Înfiinţarea companiilor de pompieri din Satu Mare şi Carei

Infiinţarea subunităţilor din Satu Mare şi Carei s-a făcut în 1936, o dată cu
majoritatea unităţilor din Transilvania şi Banat, înlocuind serviciile de incendiu ale
primăriilor municipiilor şi oraşelor, preluînd localurile, materialele de incendiu şi
mobilierul ce a aparţinut serviciilor respective. In baza legii de organizare a
pompierilor, promulgată prin înaltul Decret nr. 815 din 3 aprilie 1936, care a creat
cadrul legislativ unitar pentru funcţionarea instituţiei pompierilor din România
întregită, cele două subunităţi s-au înfiinţat prin Ordin de Zi al Comandamentului
Pompierilor Militari, după obţinerea în prealabil a "consimţămîntului" primăriilor
municipiului Satu Mare, respectiv a oraşului Carei de a-şi militariza serviciul de
incendiu. Potrivit Legii de organizare a pompierilor, întreţinerea unităţilor de
pompieri militari cădea în sarcina primăriilor localităţilor unde acestea s-au înfiinţat.

Compania de Pompieri militari Satu Mare s-a înfiinţat la l octombrie 1936, cu

un efectiv bugetar de: un căpitan comandant; un subofiţer instructor şi 23 de militari
în termen. Compania de Pompieri militari din Carei, sub denumirea de Secţia de
pompieri militari, din l noiembrie 1936, cu un efectiv bugetar de un comandant
(provizoriu plutonier) şi 16 militari în termen, numiţi oameni trupă.

Ambele aparţineau, pe linia specialităţii, de grupul 6 Pompieri Cluj. Pe linie

administrativ teritorială aparţineau de judeţul Satu Mare, respectiv de judeţul Sălaj.

Dotarea unităţilor de pompieri

Privind dotarea cu materiale de combatere a incendiilor, in cazul Companiei

de pompieri Satu Mare din procesul-verbal de predare-primire datat 2 octombrie
1936, încheiat între "Paul Petraş -comandantul pompierilor civili din Satu Mare şi
căpitan Grumăzescu Petre-comandantul Companiei Pompieri Satu Mare, rezultă
următoarele utilaje:

- 2 pompe (nr. l şi nr. 2);

- l car de unelte;
- l autostropitoare "De Dion Bonton"(în stare rea de funcţionare);
- l motopompă sistem Renault;
- o scară mecanică de 18 metri cu 2 felinare;
- l stingător cu furtun;
- scări simple, trăgătoare şi englezeşti din bucăţi;
- 4 cai cu harnaşament complet;
- alte materiale.
In ceea ce priveşte ecipamentul de protecţie şi salvare pentru servanţi,
cuprindea în 1936 la Companiile din Satu Mare şi Carei următoarele: cuie de salvare;
pompa şi masca contra fumului; centura de piele de la funia de salvare; sac de salvare
la 16 metri; pernă de salvare; lădiţe cu medicamente; mănuşi de piele; mască franceză
completă; centură de topor subofiţerească; brîie de incendiu. In documentele de
arhivă sătmărene, din perioada 1936-1947, nu se fac referiri legate de completarea
tehnicii de stingere, fapt ce ne determină să credem că, cel puţin in acel deceniu,
dotarea celor două subunităţi nu a suferit modificări importante.

Pompierii sătmăreni în timpul ocupaţiei hortisto-fasciste

In toamna anului 1940, în urma Dictatului de la Viena, unele companii de

pompieri din partea de nord a Transilvaniei se desfiinţează temporar ca subunităţi
militare, reluîndu-şi activitatea spre sfârşitul anului 1944 sau începutul anului 1945.
(în arhiva Primăriei municipiului Satu Mare, s-au găsit referiri la serviciul de pompieri
organizat de noile autorităţi în perioada ocupaţiei hortiste).

Din documentele respective rezultă că stingerea incendiilor era asigurată de

"Pompierimea profesionistă din oraşul municipal liber-regesc Satu Mare", care
funcţiona potrivit "Regulamentului de funcţionare al pompierilor din Satu Mare".
Activitatea acestui serviciu era coordonată şi supravegheată direct de către primarul
oraşului. În acelaşi an, printr-un studiu în domeniu se arăta ca pentru a face faţă.
situaţiei este necesar să revină cîte un pompier la 2.000 de locuitori. Intrucît populaţia
oraşului în anul 1941 era de 52.138 de locuitori, rezultă că personalul necesar
serviciului de combatere a incendiilor s-ar ridica la 26 de oameni, iar la fiecare 10-12
pompieri, ar reveni un ofiţer. Comandant era Kovacs Arpad.

In perioada ocupaţiei fascisto-hortiste, documentele oficiale se scriau în limba

maghiară, arhivele din Satu Mare au puţine traduceri referitoare la activitatea pom -
pierilor.

Incheierea celui de-al II-lea război mondial, anularea Dictatului de la Viena, au

făcut posibilă, reînfiinţarea unităţilor şi subunităţilor de pompieri din Transilvania.
 Pompierii sătmăreni după 1945

In arhiva Primăriei municipiului Satu Mare se află documentele în legătură cu

asigurarea financiară a Companiei de pompieri militari, începînd cu luna aprilie 1945,
fapt ce demonstrează că aceasta şi-a reluat activitatea la scurt timp după eliberarea
localităţii, în organizarea şi cu efectivele regăsite în anii 1946-1947.

Chiar dacă cele două subunităţi erau subordonate aceluiaşi Ţinut, au evoluat în
judeţe diferite, în localităţi de ranguri diferite, fapt ce şi-a pus amprenta asupra
activităţii lor. Cu toate acestea putem aprecia că misiunile lor au fost identice, adică,
"Prevenirea şi combaterea sinistrelor, precum şi executarea măsurilor impuse
pompierilor prin Regulamentul apărării pasive..." De asemenea, în cazul ambelor
subunităţi, avînd în dotare autopompe cisternă stropitoare cu dispozitiv de stingere a
incendiilor, o sarcină frecventă era şi stropitul străzilor. Ca urmare a intervenţiei.
făcute de Direcţia Artileriei la Comandamentul Pompierilor Bucureşti, în anul 1939,
pompierii militari din "garnizoanele unde existau depozite de muniţiuni, să conlucreze
la operaţiunile de stropire a magaziilor de muniţii cu materialele (motopompe) şi
personalul său".

Imaginea instituţiei

Privind relaţiile interumane dintre pompierii militari şi autorităţile locale, am

reţinut că acestea au fost bune, fapt rezultat din adresa de felicitare adresată de
comandantul Secţiei de Pompieri Carei, plutonier major Căprăruş Nicolae, primarului
oraşului Carei, cu prilejul anului nou 1939/1940, la care primarul răspunde cu
"mulţumiri pentru urări". In concluzie, pompierii militari sătmăreni au trăit şi muncit
alături de populaţia din judeţ, îndeplinindu-şi cu dăruire şi spirit de abnegaţie
misiunile ce le-au fost încredinţate, asigurînd relaţii de bună înţelegere, conlucrare şi
cooperare cu organele administraţiei publice locale, conducerile unităţilor economice
şi întreaga populaţie. Evenimentele istorice din viaţa poporului şi a ţării s-au răsfrînt şi
au fost resimţite şi de pompierii militari sătmăreni.
 Activitatea pompierilor sătmăreni după 1947

Anul 1947 a produs profunde mutaţii în structura şi profilul profesional al

Corpului Pompierilor Militari din România, influenţînd necondiţionat viaţa şi
activitatea pompierilor militari din actualul judeţul Satu Mare.

După proclamarea Republicii, Inspectoratul General al Pompierilor cuprindea: 4

inspectorate regionale şi 11 grupuri de pompieri. Cele două subunităţi din actualul
judeţ Satu Mare existente în acea perioadă (Satu Mare şi Carei) aparţineau de
Inspectoratul regional şi Grupul de pompieri Cluj.

ln jurul anului 1950, Compania de pompieri Satu Mare a fost instalată în

clădirea de pe strada A.I.Cuza în care actualmente funcţionează Secţia de Artă a
Muzeului Judeţean Satu Mare. De aici, în anul 1958 s-a mutat într-o clădire de pe B-
dul Vasile Lucaciu, nr. 28-33, care, fiind afectată de inundaţiile catastrofale din
primăvara anului 1970, a fost demolată. Atunci s-a început construirea actualei
cazărmi, situată pe strada Fabricii nr. 35, unde funcţionează şi în prezent, împreună
cu Grupul de pompieri al judeţului Satu Mare.

Compania de pompieri Cărei funcţionează într-o clădire situată pe strada l

Independenţei, nr. 28.

Cele două subunităţi au beneficiat de preocupările constante ale

Comandamentului Pompierilor Militari privind dotarea cu mijloace tehnice de tip
auto, necesare intervenţiilor operative pentru stingerea incediilor şi înlăturarea
efectelor negative ale calamităţilor naturale şi catastrofelor. Pentru început au intrat
în serviciul pompierilor sătmăreni autopompe cisterne de tip Praga şi Skoda,
autopompe de primă intervenţie tip IMS de fabricaţie străină, iar după 1960
autopompe cisternă de fabricaţie românească tip SR 104; SR 132; SR 114. Din anul
1976 compania a fost dotată cu autopompe cisternă cu tun de apă şi spumă, apoi pe
auţoşasiuri tip Roman Diesel, autostingătoare şi autopompe de intervenţie şi
comandă pe autoşasiu T.V., autospeciale de lucru cu pulberi şi gaze inerte, toate de
fabricaţie românească, precum şi autoscări mecanice fabricate în colaborare cu firme
ruseşti sau germane, în prezent parcul de maşini şi utilaje de stingere din dotarea
subunităţilor din organigrama Grupului de pompieri al judeţului Satu Mare poartă
marca unor prestigioase firme româneşti, avînd parametri superiori în exploatare,
capabile să îndeplinească funcţiuni multiple.

După 1947 subunităţile Satu Mare şi Cărei erau subordonate Grupului 9

Pompieri "Someş" Cluj, iar din 1951, o dată cu înfiinţarea regiunilor administrative,
trec în subordinea Serviciului Regional de Paza Contra Incendiilor Baia Mare, care
ulterior s-a numit Grupul Regional P.C.I. Baia Mare, apoi Maramureş.
 Pompierii sătmăreni în jurul anului 1968

Conform legii de organizare adminisţrativ-teritorială a ţării din 1968, pe baza

Ordinului Ministerului Afacerilor Interne, se înfiinţează Grupul de pompieri al
judeţului Satu Mare, cu sediul în municipiul Satu Mare, avînd în organică Compania de
pompieri Satu Mare (categoria a II-a), Compania de pompieri Carei (categoria a III-a) şi
Inspecţia judeţeană de prevenire a incendiilor, pentru întreg teritoriul judeţului.

Componenţa Grupului se păstrează în linii generale aşa cum a fost la înfiinţare,

comportând în timp modificările aduse la nivelul naţional unităţilor judeţene de
pompieri, în special după 1989, cum sînt: constituirea serviciilor de asigurare tehnică,
materiale şi financiare proprii, înfiinţarea cabinetului medical propriu, înfiinţarea de
noi" subunităţi de pompieri, etc. Dacă în anul 1954 s-au executat un număr de 478 de
controale la obiectivele din Satu Mare şi 264 la cele din Carei, s-a ajuns în anul 1969 la
peste 900 de controale, iar în anul 1995 obiectivele controlate depăşesc numărul de
1.500.

Formaţiuni civile de pompieri

Cu toate ca exista date foarte puţine, în baza Decretului Consiliului de Stat nr.
44/1951, se trece la organizarea formaţiilor civile şi voluntare de pază contra
incendiilor în unităţi economice, instituţii şi localităţi, a căror activitate a fost
îndrumată şi sprijinită permanent de pompierii militari sătmăreni, asigurindu-se locul
şi rolul corespunzător al acestora în unităţile şi localităţile în care sînt' constituite.

Printre primele formaţiuni civile de pompieri constituite pe teritoriul judeţului

nostru sînt cele de la S.C. UNIO SA şi S.C. SAMOBIL SA din Satu Mare, precum şi cele
din comunele Berveni şi Livada. Demn de remarcat este faptul că prin Hotărîrea
Consiliului de Miniştri din 3 septembrie 1953, ziua de 13 septembrie a fost
declarată ca "ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA", ca un omagiu adus eroilor căzuţi
pe Dealul Spirii din Bucureşti, în acea zi memorabilă a anului revoluţionar 1848.
Această zi a fost sărbătorită în fiecare an de către pompierii militari şi civili sătmăreni
în cadrul unor festivităţi comemorative, cu rezultate deosebite în munca şi
întrecerile organizate în întimpinarea acestei zile.

Un succes remarcabil în acest sens îl constituie clasificarea formaţiei

civile de pompieri a oraşului Ţăşnad pe locul I pe ţară în întrecerea dintre
formaţii, în anul 1991, precum şi a cercului de elevi "Prietenii pompierilor" a Scolii
generale nr. 7 Satu Mare în întrecerile profesionale ale acestei categorii de
pompieri, în anul 1995.

Reorganizarea pompierilor militari

Posibilităţile deschise de evenimentele sociale din decembrie 1989 au adus

modificări esenţiale şi în structura organizatorică şi funcţională a unităţii.

Pornindu-se de la rolul important în concepţia occidentală pe care le au

organele de logistică au fost create primele elemente care duceau spre o desprindere
din acest punct de vedere a unităţii de pompieri de Inspectoratul Judeţean de Poliţie,
care asigura elementul logistic la vremea respectivă. În acest sens au fost create
funcţii şi structuri care să poată desfăşura o activitate independentă pe linia asig urării
logistice şi financiar-contabile, de la o persoană, în anul 1990, s-a ajuns la două
compartimente în prezent. S-a investit un volum mare de muncă în selecţionarea per -
sonalului corespunzător, instruirea acestuia de către per soanele specializate din
Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari, crearea unor noi condiţii
normale de desfăşurare a muncii în concordanţă cu legislaţia apărută, îndeosebi după
anul 1989.

Tot ca scop al direcţionării activităţii unităţii spre ţinte exacte şi eficiente, în

anul 1994 au fost create condiţiile pentru asigurarea unei asistenţe medicale calificate
şi oportune prin crearea cabinetului medical de unitate încadrat cu medic şi asistent
medical.

La data de 01.01.1990 unitatea noastră dispunea de un număr de 34 mijloace

p.s.i. şi transport, s-au primit în perioada 01.01.1990 - 01.01.2000 mijloace de
transport noi, 7 mijloace p.s.i. de la stocul de mobilizare şi un mijloc p.s.i. prin
transfer şi au ieşit în aceeaşi perioadă 9 mijloace p.s.i. şi transport prin casare, 6
mijloace p.s.i. prin transfer către instituţii publice.

Intr-un mod creator a fost regândit şi procesul de instrucţie, s-a renunţat la

durata stagiului militar de l an şi patru luni şi s-a stabilit la un an de zile, a fost
modificat sistemul de recrutare şi încorporare, modificându-se anu mite bareme şi
făcând încorporări la 4 luni, ceea ce a dus la o nouă existenţă a ciclurilor de instrucţie
pentru trupă. Pornind de la principiul intervenţiei rapide, utile şi efi ciente au fost
angajaţi militari pe bază de contract folosiţi în principiu pentru nevoi operative, dar s-
au întreprins măsuri şi pentru înfiinţarea a noi subunităţi de intervenţie, cea de la
Negreşti-Oaş fiind înfiinţată în anul 1994. Coordonarea operativă şi calificată a
operaţiunilor de luptă specifice a căpătat un plus de eficienţă prin insti tuirea unui
serviciu de permanenţă la conducere şi permanentizarea executării serviciului
operativ în punctul de comandă al unităţii.

Un moment important al istoriei pompierilor militari sătmăreni s-a consumat în

anul 1997, când unitatea primeşte denumirea de Grupul de pompieri „SOMEŞ" al
judeţului Satu Mare, iar prin decretul Prezidenţial nr. 517 din 10.10.1997 i se acordă
Drapelul de luptă. Acest eveniment a fost onorat de prezenţa domnului general de
brigadă Udor Aurel, adjunct al comandamentului C.P.M.

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (acronim: IGSU) este o structură

subordonată Ministerului Afacerilor Interne, înființată la 15 decembrie 2004 prin Hotărârea
Guvernului României nr. 1490, fiind creată prin fuzionarea Comandamentului Protecției
Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari.

La nivel național, IGSU coordonează toate organizațiile implicate în managementul situațiilor

de urgență, în concordanță cu reglementările internaționale.

La nivel teritorial (în județe), filialele se numesc Inspectorate județene pentru situații de
urgență (acronim: ISU).

Inspectoratul pentru situații de urgență “Someș” al județului Satu Mare a luat ființă în anul
2004, prin unirea Unității de Protecție Civilă cu Grupul de Pompieri “Someș” al județului
Satu Mare.

Despre DSU

Despre DSU-Se infiinteaza in anul 2014

I. Organizare
Departamentul pentru Situatii de Urgenta are in subordine:

 Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta

 Inspectoratul General de Aviatie al Ministerului Afacerilor Interne (numai pentru
operaţiuni de gestionare a situaţiilor de urgenţă
 Directia Generala pentru Monitorizare, Control Operational si Inspectia activitatii
Serviciilor de Ambulanta si UPU / CPU

II. Atributii

 Departamentul coordoneaza operational serviciile de ambulanta judetene, respectiv

al municipiului Bucuresti, UPU/CPU, precum si serviciile publice Salvamont
 Departamentul asigura secretariatul tehnic pentru Comisia Interministeriala pentru
support tehnic. CIMST se organizeaza si functioneaza ca organism interministerial, in
scopul coordonarii activitatilor privind organizarea, functionarea si finantarea
Sistemului national de asistenta medicala de urgenta si de prim ajutor calificat,
precum si a serviciilor profesioniste pentru situatii de urgenta
 Departamentul monitorizează activitatea operativă a structurilor pe care le are în
coordonare
 Condiţiile tehnice şi organizatorice privind coordonarea operaţională a serviciilor
publice Salvamont se efectueaza in baza protocoalelor încheiate între inspectoratele
judeţene pentru situaţii de urgenţă şi autorităţile administraţiei publice locale care
au constituite astfel de servicii, avizate de către Departament.
 În situaţii de urgenţă, prefectul este coordonat operaţional de secretarul de stat,
şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă.

Un alt moment important de dată recentă, a fost prilejuit de pregătirea Gărzii

Drapelului, în vederea participării la festivitatea de acordare a Drapelului de Luptă al
inspectoratului, de către președintele României, festivitate ce a avut loc la data de 13
Septembrie 2021, la Palatul Cotroceni-București, prin care Inspectoratului pentru Situații de
Urgență “Someș” al județului Satu Mare i-a fost acordat Drapelul de Luptă, ca recunoaștere
a meritelor deosebite și a activității unității în gestionarea situațiilor de urgență,
reprezentând simbolul onoarei, vitejiei și gloriei militare. De asemenea, în data de 15
septembrie, la sediul unității a fost organizată și desfășurată festivitatea dedicată Zilei de 13
septembrie la care a fost prezentat Drapelul de Luptă, acordat inspectortaului prin decret
prezidențial, în fața unității adunate.