Informatii La Zi Revista Presei Nr. 142 Din 12 Septembrie 2023

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA
12 septembrie 2023
INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI
Povestea Spitalului Brâncovenesc din București și legenda din spatele demolării

comandate de Nicolae Ceaușescu
Acum mai bine de 180 de ani, în centrul Bucureștiului era ridicat unul dintre cele mai frumoase și mai
elegante spitale pe care Capitala le-a avut vreodată. Este vorba de Spitalul Brâncovenesc, un spital
rămas în istorie atât prin motivul nobil pentru care a fost ridicat, și anume tratarea persoanelor fără
posibilități, cât și prin destinul crunt al său, fiind demolat în „febra” reorganizării ceaușiste care a lăsat
semne adânci în istoria Bucureștilor. Prin urmare, vă prezentăm povestea Spitalului Brâncovenesc.
Povestea Spitalului Brâncovenesc pornește de dorința lăsată urmașilor de Grigore Brâncoveanu (1767-
1832), care a fost ultimul descendent direct din neamul istoric al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Acesta își trecuse în testament ca în București să apară un spital „sub nume de Brâncovenesc”. O
dorință nobilă, din partea ultimului dintre Brâncoveni, care a fost la viața sa mare ban, mai apoi mare
spătar, în 1821 iar în 1827 mare vistier și care s-a remarcat prin caracterul său vizionar, reformator dar și
prin înalta educație.
Povestea Spitalului Brâncovenesc. De ridicarea acestuia s-a ocupat soția lui Grigore Brâncoveanu, Safta
Grigore Brâncoveanu s-a căsătorit cu Elisabeta (alintată Safta sau Săftica) Balș, fiica lui Teodor Balș și
Zoe Ruset-Rosetti. După moarta lui Grigore, Elisabeta a fost singura persoană trecută în testament,
moștenind toată averea sa. În testamentul scris cu 2 ani înainte de moartea sa, Grigore Brâncoveanu
scria că va încredința ridicarea unui spital „prea iubitei mele soții Săftica”. Acest spital avea să fie „pentru
a sa vecinică pomenire să facă vreun asezământ spre mângaiere celor în dureri și în nevoiˮ.
După moartea soțului său, Safta a locuit o vreme la Iași, la familia sa, însă după a revenit la București
pentru a-și pune ordine în viață și pentru a urma dorința iubitului său soț. Prin urmare, în 1834, ea
cumpără un teren în spatele bisericii Bălașa din centrul Bucureștiului, biserică ce a fost inițial ridicată la
1743 de Bălașa și Grigore, fostul ei soț, care erau copiii domnitorului Constantin Brâncoveanu. În august
1835, Safta Brâncoveanu a realizat actul care includea toate etapele construirii spitalului, care au costat
în total 416.690 lei, fiind nevoie de 1.890.000 cărămizi, 330.000 ocale de var, 65.000 „hârdae” de nisip
dar și 4.500 de țăruși pentru clădirea prevăzută cu etaj, pod și pivniță.
De asemenea, proiectul spitalului a fost realizat de arhitectul german Josef Hartl, care fusese denumit în
1816 „arhitecton al Poliției”, adică, în limbaj modern, era responsabil de clădirile care se ridicau în
București. Planul construcției, realizat în 40 de puncte, a fost respectat la virgulă de arhitect și de
echipele de muncitori.
Primul corp conținea șase săli mari, două fiind pentru femei iar patru pentru bărbați, săli în care puteau fi
îngrijiți 60 de pacienți și care conțineau atât bucătărie cât și spălătorie. Lucrarea a fost încheiată la finalul
lunii noiembrie 1837.
1
„Într-această zi s-a consfinţit Spitalul Brâncovenesc, unul din cele mai frumoase şi mai înzestrate din
câte are România până acum.”
Inaugurarea spitalului a fost o ceremonie fastuoasă, ce a avut loc la 14 octombrie 1838, profesorul Iosif
Gentilie scriind cu această ocazie că „într-această zi s-a consfinţit Spitalul Brâncovenesc, unul din cele
mai frumoase şi mai înzestrate din câte are România până acum”.
Mai mult, pe una din cele două inscripţii ale Spitalului Brâncovenesc, care în prezent se află la Curtea
Veche din București, scria că acest spital avea să facă următoarele, „prin ctitoricesc testament întărit cu
hrisov domnesc”:
„.. să priimească tot deauna bolnavi ce nu vor plăti – mi de boale hronice fără deosăbire parte
bărbătească și femeiască potrivit cu numărul paturilor (…) să să caute bolnavi cu dohtor, gerahi, și cu
toată odihna – să fie acest spital pururea numai supt eforia celui după vremi mitropolit al ţări fără a să
amesteca stăpanirea și fără a fi supus vreodată supt nici un fel de cuvânt la îngrijire streină, sau supt
eforia celorlalte spitaluriˮ
În 1842, spitalul a fost extins cu încă o aripă, iar între 1855 și 1859 a fost realizată o nouă clădire, în
paralel cu reparațiile aduse celor deja existente. De asemenea, între 1880 și 1891 a fost refăcut parțial,
după ce fusese grav afectat de un incendiu.
În 1903, vechile clădiri ale spitalului au fost demolate, fiind construită în loc o clădire nouă, dar și un
pavilion pentru consultații gratuite și un laborator de bacteriologie. Spitalul Brâncovenesc a fost, de
asemenea, spital militar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Regimul comunist și demolarea
Desigur, în 1946 spitalul a fost naționalizat, Spitalul Brâncovenesc funcționând până în 1983. Totuși,
după cutremurul din 1977, Nicolae Ceaușescu deja „pusese gând rău” zonei, dovadă fiind demolarea
Așezămintelor Brâncovenești.
La finalul anului 1984, Spitalul Brâncovenesc avea să fie demolat, fiind victimă a planurilor de
modernizare a Pieței Unirii și a construirii Bulevardului Victoria Socialismului. Totuși, în jurul demolării
spitalului plutește confuzia și un aer de legendă, deoarece spitalul nu ar fi fost pe traiectoria lucrărilor
plănuite.
Potrivit istoricului Panait I. Panait, demolarea ar fi fost decisă de un incident care a avut loc într-o vizită
de lucru:
„La primele avizări, șeful statului (n. Nicolae Ceaușescu) a respins cu indignare demolarea acelui palat
încărcat de istorie. S-au cerut planuri de păstrare și de valorificare a monumentului. O «vizită de lucru»
făcută către sfârșitul anului 1984 a stârnit un grav accident. Unul din câinii Ceaușeștilor, erau doi, a sărit
din mașină și s-a repezit la o pisică pripășită pe șantier, care în apărarea ei a zgâriat dulăul. Toată vizita
s-a concentrat pe găsirea agresoarei.
[…]
2
În rândul bucureștenilor s-a împământenit convingerea că acel conflict între câine și pisică a pecetluit
soarta Spitalului Brâncovenesc.”
Cert este un singur lucru, la scurt timp, în decembrie 1984, aveau să înceapă demolările care au durat
până în februarie 1985, moment în care Spitalul Brâncovenesc avea să rămână doar o amintire.
Sursa https://b365.ro/povestea-spitalului-brancovenesc-din-bucuresti-si-legenda-din-spatele-demolarii-
comandate-de-nicolae-ceausescu-496599/
Arh. Radu Cornescu: "Zona peninsulară este partea identitară a Constanței, este
inima acestui oraș"
Recenta expoziție în aer liber „Dinamica urbană a Pieței Ovidiu din Constanța”, prezentată în fața
Muzeului de Istorie Națională și Arheologie, a prilejuit constănțenilor și turiștilor parcurgerea a 16 panouri
înșiruite ca o poveste a istoriei peninsulei constănțene. Rod al unui travaliu deosebit, având la bază
pasiunea pentru aceste locuri, expoziția i se datorează arhitectului Radu Cornescu.
Din nefericire, din cauza vântului puternic, cele 16 panouri nu au rezistat în picioare până la termenul
stabilit și a fost nevoie să fie strânse mai devreme. „În mod normal, această expoziție ar fi trebuit să o
fac în lunile iulie-august, dar pentru că au fost evenimentele programate de Primăria Constanța am tot
3
amânat-o”, afirma arh. Radu Cornescu, în preambulul interviului oferit ziarului „Cuget Liber”.
- Fie chiar și în trecere, timp de 10 zile am avut șansa de a cunoaște geneza Pieței Ovidiu…
- Într-un asemenea demers nu poți să te referi numai la Piața Ovidiu, ci la toată zona peninsulară. Piața
Ovidiu fără zona peninsulară și, invers, zona peninsulară fără să ții cont de nucleul ei nu prilejuiesc
istorisirea, o expoziție. De fapt, sub masca acestui titlu, expoziția spune povestea Constanței, a zonei
peninsulare, în care Constanța a existat peste 2500 de ani. Mai apoi, după 1902 a început să se extindă
și s-a dus până la bulevardul Mamaia, apoi, în 1925, s-a unit cu celelalte comune - Anadalchioi și
Brătianu - și s-a făcut municipiu. Dar chiar și în perioada interbelică și în majoritatea anilor din perioada
socialistă, centrul a fost tot aici.
Primăria a fost tot în Piața Ovidiu. Toate instituțiile importante au fost în zona peninsulară. După 1960,
când s-a desființat vechea gară și s-a făcut acolo Casa Albă, cu Prefectura, Primăria, Consiliul Județean,
au început să se mai mute unele instituții mai spre centru, unde mulți spuneau că este Miga. Dar centrul
geografic al Constanței nu există în partea aceasta. El este undeva în spatele Gării, în „no man’s land“,
acolo unde este o parte a lui Oil Terminal și până la b-dul I.C. Brătianu, unde fiecare a făcut ce-a vrut.
Adică o zonă în care abia așteptăm să se facă ceva, să se dezvolte.
Zona peninsulară este partea identitară a Constanței, este inima acestui oraș.
4
- Vă provoc la un exercițiu de imaginație. Dacă ați fi primarul Constanței, cum ați valorifica, prin
turism, istoria acestui loc?
- În primul rând, toate monumentele arheologice cunoscute să fie promovate cu-adevărat. De exemplu,
sub hotelul Forum-Continental, fost Ibis, există un amfiteatru și o bazilică episcopală, ruine din ele, care
nu se pot vizita, în ciuda faptului că ele sunt luminate, accesibile. Mai este basilica paleo-creștină din
curtea Colegiului „Mihai Eminescu” și care are o ușă de fier prin care curge ploaia, iar picturile acelea de
mii de ani sunt terminate pentru că n-are grijă nimeni de ele.
Apoi poarta mare, de est a Constanței, la intersecția străzilor Mircea cel Bătrân cu Dragoș Vodă și de
aici pornește zidul care duce, bineînțeles, prin subsol până la Turnul Măcelarilor. Nici nu a fost intabulat
terenul. Astea sunt toate lăsate de izbeliște. S-au găsit ruine și sub pavajul de-acum, pe Mircea, la
poarta mare și dincolo pe Ferdinand. Poți să faci un marcaj pe bulevard sau pe stradă și să spui că aici
se continua zidul…
Apoi, toate casele acestea vechi ar trebui luate la mână, pentru că până la urmă nu trebuie să fie numai
monumente istorice. Sunt case istorice vechi care au ornamente, au frumusețea lor. Autenticitatea și
identitatea Constanței sunt date de aceste case înșiruite. Nu au pauze între ele, sunt una într-alta. Să
faci un ghid. Bineînțeles, să fie educată și populația din peninsulă. Cred că oamenii au conștiința asta,
dar nu știu, nu se pricep. Trăiesc în cea mai frumoasă zonă a Constanței. Apoi, la casele acestea
frumoase ar trebui să dispară balcoanele închise cu geamuri de autobuz și să existe o uniformizare.
Parcă te trezești într-un ghetou nu într-un oraș extraordinar.
5
Apoi spațiile verzi, care au mai dispărut. Mai nou, au dispărut și trotuarele, din cauza supraaglomerării
cu mașini, iar lumea merge pe mijlocul străzii. Au dispărut prea mulți copaci de pe marginea străzilor…
s-a pavat și gata.
Toate chestiunile acestea trebuie făcute cu un colectiv de arhitecți, ingineri, ecologiști, luate planurile și
transformat orașul într-o perlă. Eu zic că mandatele de primar sunt foarte scurte și, până înțeleg
locuitorii, deja îl judecă pe chestiuni de interese.
- Știm că supravegheați șantierul de la Cazinou. În ce stadiu se mai află?
- Au clar termen vara anului 2024. Din păcate, șantierul a scos la iveală alte probleme tehnice și lucrările
au fost încetinite. La expertiza inițială, când s-a făcut un calcul economic, nu puteai să dai jos toată
tencuiala ca să depistezi toate hibele. Pe de altă parte, există două entități care lucrează la acest
proiect. Pe de o parte sunt cei de la Edificia Carpati, dar și Primăria are de făcut rampă de acces,
racorduri exterioare, în interior să vadă cum va mobila, sunt sălile de expoziție care și alea trebuie
pavoazate…
6
- La ce proiecte culturale mai lucrați acum?
- Mai am în lucru trei expoziții, toate cu timbru de arhitectură, bugetate de Ordinul Arhitecților din
România. În fiecare an se fac proiecte culturale, toate filialele trimit niște proiecte care sunt jurizate, iar
eu am câștigat dreptul acesta.
Una dintre cele trei expoziții la care lucrez se intitulează „Arhitectură și urbanism în Dobrogea otomană”,
pe care o începusem într-un fel.
Cea de-a doua expoziție se referă la demolări și realizări arhitecturale în Constanța în timpul
socialismului, anii ’60-’70. Și aici vreau să scot la iveală ce a făcut în Mamaia Cezar Lăzărescu, dar ce
au făcut și arhitecții de aici.
Cea de-a treia expoziție pentru care am termen anul viitor și mă liniștesc (mărturisește zâmbind) se
numește „Madonna che scappa in piazza”, având ca subtitlu „Cele două orașe înfrățite Constanța și
Sulmona“. Am luat cele două evenimente majore din viața lor: Madonna che scappa in piazza este cea
mai mare sărbătoare din Sulmona, iar la noi simetric este Ziua Marinei, din timpul lui Carol I încoace, cu
cărți poștale. Bineînțeles că arăt și atmosfera celor două orașe. Sulmona cu atmosfera medievală, mai
ales barocă, dincoace cu ce-a mai rămas din atmosfera turcească și ce s-a mai întâmplat în perioada
antebelică mai mult. Comun au bineînțeles statuia lui Ovidiu făcută de același Ettore Ferrari. Sursa
https://cugetliber.ro/stiri-interviu-arh-radu-cornescu-zona-peninsulara-este-partea-identitara-a-constantei-
este-inima-acestui-oras-489151
7
După optsprezece ani petrecuți în Danemarca, s-a întors acasă și a renovat un

conac vechi de trei secole
Un hunedorean, revenit în țară după optsprezece ani petrecuți în Danemarca, și-a investit toate
economiile în renovarea unui conac construit la 1700. În momentul achiziției, clădirea era aproape o
ruină, cu acoperiș cu țigle sparte și ziduri crăpate, din care creșteau tufe de soc. La zece ani de când a
devenit proprietarul conacului, Mihai se pregătește să încheie capitolul complicat al renovărilor și să
înceapă să scrie o nouă filă în istoria locului.
Mihai a absolvit două facultăți în Hunedoara: Facultatea de Calculatoare și Electro-mecanică și

Facultatea de Inginerie. A ajuns în Danemarca printr-o bursă de studii bilaterală, dar cum bursa nu
acoperea decât cheltuielile din primul an, a fost nevoit să împrumute 8000 de euro și să își găsească de
lucru ca să se întrețină. Cât timp a fost student, a acceptat tot felul de joburi: de la spălat de vase, până
la menaj, grădinărit și voluntar pentru testări de medicamente. Cel mai greu i-a fost să împartă ziare,
pentru că asta însemna să se deplaseze cu bicicleta pe timpul nopții, cărând câteodată și câte optzeci
de kilograme.
„După aproape un an de chin, m-am angajat ca asistent universitar la DTU (Technical University of
Denmark), iar lucrurile au fost mai ușoare pentru mine. Am terminat un master în calculatoare, cu câteva
invenții care mi-au adus și nota maximă la teză. În ultimul an de master, m-am angajat la Nokia
Danemarca. Am lucrat acolo timp de treisprezece ani ca Software Engineer, Project Manager și Program
Manager. Apoi o perioadă am fost freelancer”, povestește Mihai.
8
S-a întors acasă pentru că a vrut să fie aproape de familia lui
Un moment dificil a fost cel în care și-a pierdut tatăl și pe bunicile de care era foarte apropiat. Pentru
prima dată, începea să se gândească dacă locul lui este cu adevărat în Danemarca. Mihai își aduce
aminte că a cântărit îndelung decizia de a se întoarce acasă. A revenit, gândindu-se la toți cei dragi, dar
și la conacul Karaba, o clădire veche de 300 de ani, pe care o cumpărase în 2013.
„Mi-am dorit foarte mult o casă la munte. În vara lui 2012, am început să caut prin Țara Hațegului o
proprietate pe care să o renovez. Am găsit ceva ce se apropia oarecum de așteptările mele, dar nu era
exact ce voiam. Am trecut pe listă casa respectivă și în 2013, m-am întors cu mama să o revedem. Nu
am mai dat de ea. Am găsit o construcție la roșu care părea abandonată. În schimb, am dat de un
localnic, nea Paulin, care ne-a spus că există o casă de vânzare la nici 50 de metri de noi. Casa era, de
fapt, un conac construit la 1700”, povestește Mihai.
9
În iunie 2023, s-au făcut zece ani de când este proprietarul conacului
În momentul achiziției, clădirea era într-o stare deplorabilă, cu țigle căzute și pereți cu crăpături adânci.
Curtea era sufocată de vegetație, iar ca să înaintezi, trebuia să îți faci loc cu maceta. Cu toate astea,
frumusețea casei nu putea fi pusă sub semnul îndoielii. Interiorul cu tavane înalte, podelele prăfuite din
lemn, pereții pictați și ușile cu detalii sculptate au fost doar câteva din lucrurile care l-au făcut pe Mihai să
se îndrăgostească iremediabil de acest loc. A știut că va fi mult de muncă, dar și-a propus ca obiectiv să
redea frumusețea conacului.
„Începutul nu a fost promițător pentru că nu mă încadram în buget. Trei zile m-am tot oprit cu mașina în
zonă, pe drumul dintre Hațeg și Densuș, sperând că voi fi găsi o soluție. Până la urmă, mi-am făcut curaj
și i-am scris proprietarului, așteptând să îmi facă o ofertă mai bună de preț. În mod surprinzător, la nici o
zi după ce i-am trimis email-ul, am primit un răspuns. Omul era de acord să vândă conacul, exact pentru
suma pe care o aveam eu în cont. Asta în condițiile în care nu apucasem să îi propun nici un preț. Cred
cu tărie că a fost voia lui Dumnezeu. În iunie, s-au împlinit 10 ani de când sunt proprietarul conacului
Karaba”, spune Mihai.
10
Proprietatea a aparținut inițial familiei Nopcea
Conacul Karaba are o poveste interesantă. Se pare că a fost construit în urmă cu aproape trei secole pe
ruinele unei Vila Rustica Romana. Aici era o fermă care furniza produse alimentare metropolei Ulpia
Traiana Sarmizegetuza. Apare și pe harta iozefină, realizată între 1764 – 1785, primul proiect unitar de
ridicare topografică a Imperiului Habsburgic. Proprietatea a fost deținută inițial de familia nobiliară
Nopcea, una dintre cele mai vechi familii de nobili din Transilvania.
„Sunt două personaje celebre care se leagă de acest nume: baronul Vasile Nopcea, comite suprem al
comitatului Hunedoarei, bănuit că ar fi vestitul tâlhar Față Neagră”, povestește Mihai. „Cel de-al doilea
personaj este Franz Nopcea, cunoscut paleontolog și geolog și descoperitorul dinozaurilor pitici din Țara
Hațegului”.
11
Conacul a ajuns apoi în administrarea familiei Karaba
Conacul este incendiat în secolul al XIX-lea de rivali ai lui Față Negră. Rămâne apoi în paragină până
când este cumpărat de familia Karaba. Clădirea este renovată și extinsă, lucrările fiind gata în 1872.
Data este inscripționată pe ușa podului. Aceasta este perioada de glorie a conacului. Proprietarii,
oameni bogați și cu multă influență, organizau adesea aici festinuri somptuoase, cu invitați de seamă. În
timpul renovărilor, Mihai a găsit numeroase dovezi ale acelor ani de bunăstare: vechile ancadramente
din jurul ferestrelor, picturi florale pe pereți, partituri muzicale pentru pian.
„Proprietarul conacului, bătrânul Arpad Karaba, a avut o fiică pe nume Rozji. Din povestirile celor din
zonă, era o femeie blândă, cu suflet sensibil și o mare artistă. Am găsit partituri compuse de ea, printre
actele casei. Legenda spune că sufletul ei încă se află aici. O dată pe an, în aceeași zi, se aude sunetul
diafan al pianului. Mi s-a părut că l-am auzit și eu, pentru o clipă, acum câțiva ani”, spune Mihai.
12
Trecut zbuciumat în timpul comunismului
Declinul conacului Karaba început în martie 1948, când a ajuns pe mâinile comuniștilor. Rozji și-a
convins tatăl și fratele să doneze averea și cea mai mare parte din bani, în schimbul promisiunii
comuniștilor că pot continua să locuiască în jumătate din casă. Se pare că unuia dintre liderii comuniști,
îi era foarte dragă fata, așa că acceptă. Proprietarii își pierd averea de-o viață, dar păstrează conacul și
bunurile din el. Treptat, însă, lucrurile se schimbă, iar comuniștii nu se mai țin de promisiune. Instalează,
în unele camere ale conacului Karaba, diverse sedii de instituții: Primărie, miliție, CAP, dispensar, chiar
și școală. Casa revine statului, după trecerea în neființă a lui Rozji și a fratelui său. Este retrocedată unei
rude îndepărtate, după Revoluție și ajunge din nou în paragină. La un moment dat, proprietatea este
vândută, iar în 2013 intră în posesia lui Mihai.
13
Șantierul a durat doi ani și jumătate
Proiectul de renovare a conacului Karaba a fost unul complex și obositor. În primul an, Mihai s-a ocupat
de igienizarea și conservarea clădirii. Apoi, în următorii ani, a renovat o anexă pe care a transformat-o în
locuința lui. Restaurarea propriu-zisă a durat doi ani și jumătate. Șantierul a durat destul de mult și
pentru că Mihai a vrut să facă lucrurile ca la carte, respectând arhitectura și trecutul conacului.
„Fiind o clădire veche, ea singură cere un anumit tip de material, în așa fel încât să nu o sufoci și să o
distrugi în câțiva zeci de ani. Știu că aici părerile arhitecților sunt împărțite. Dar dacă o clădire făcută din
piatră și cărămidă și zidită doar cu var și nisip a rezistat peste de 300 de ani, fiind supusă la numeroase
intemperii, atunci cred că aceasta este rețeta de succes pentru conacul meu”, spune Mihai. „Pereții sunt
tencuiți doar cu nisip din Râul Mureș și var stins în groapă, din piatră de var adusă din Munții Țarcului și
arsă într-un cuptor aflat la câțiva kilometri de mine. Exact cum se făcea pe vremuri. Nu am folosit ciment
14
deloc la tencuială. Podelele noi sunt din lemn, iar substratul este de argilă. Geamurile sunt și ele de
lemn”.
Renovări făcute cu tehnici și materiale din trecut
Pentru Mihai, cea mai complicată misiune a fost să găsească oameni care să facă lucrurile așa cum își
dorea. În primele șase luni, s-a ocupat de renovări de unul singur, dar și-a dat seama că este un proiect
imposibil de implementat pe cont propriu. A luat legătura cu un structurist din Baia Mare care să îl
ghideze pe șantier, dar și cu arhitectul Aurel Botez, unul dintre puținii oameni care i-au înțeles dorința de
a respecta trecutul clădirii.
„A fost foarte greu să găsesc muncitori cu care să fac treabă. Am schimbat multe echipe de meseriași
până să termin renovările. Abia am găsit un tâmplar care să restaureze ușile. Toți cei cu care am vorbit
mă sfătuiau să le schimb, deși erau încă în stare bună. Dorința mea a fost să păstrez cât mai mult
elemente originale. Nu am putut peste tot. A trebuit să schimb o parte din lemnul de la pod și să refac o
parte din acoperiș. Zidurile sunt însă cele originale, cu piatră și cărămidă de acum trei sute de ani.
Geamurile și podelele au fost, de asemenea, schimbate. Nu le-am mai putut salva. Bolta de sub cerdac,
din păcate, nu a putut fi refăcută și am înlocuit-o cu grinzi de stejar. Nici tencuiala nu am mai putut să o
salvăm”, povestește Mihai.
15
Elemente datând de la 1700, descoperite în timpul șantierului
Renovările au dezvăluit o mulțime de lucruri interesante din trecutul conacului Karaba. Decopertarea
pereților a scos la iveală porțiuni de zid, cu ornamente originale, specifice fiecărei etape a modernizării
clădirii. Casa a suferit numeroase modificări în cei 300 de ani de existență, nu doar la nivel de estetică a
interiorului, ci și pe partea de arhitectură.
„Când am ajuns la tencuiala din jurul anului 1700, am fost uimiți să găsim picturi pe pereți, și borduri care
imitau marmura, decorate cu păsări și flori albastre”, povestește Mihai. „Am descoperit uși ascunse și
geamuri zidite. Vechile ancadramente ale ferestrelor și evoluția lor de la 1700 până la 1900 au fost o altă
surpriză. Am reușit să ne dăm seama cum arăta la început fațada clădirii, ce coloristică avea. Am dat
chiar și peste două ceasuri solare. În cramă, am descoperit nivelul inițial al solului. Există și o fântână
acolo”, spune proprietarul conacului.
16
Construcția de la 1700 arăta cu totul altfel. Avea turnulețe de apărare în față și în spate, cu guri de
tragere, iar fațada era decorată cu ornamente ionice. Clădirea era mai joasă și avea o sală mare în
partea stângă a cerdacului. Pridvorul era mai larg, cu coloane bogat ornamentate.
Renovarea conacului Karaba a costat peste 200.000 euro
În ceea ce privește costurile renovărilor, Mihai spune că a cheltuit în cei doi ani și jumătate de șantier în
jur de 180.000 euro. Suma include și instalațiile de apă, încălzire și curent. Conacul a fost achiziționat cu
35.000 euro, în 2013. Clădirea are o amprentă la sol de 330 metri pătrați și un hectar de teren. 10.000
euro a costat, în primul an, conservarea clădirii și igienizarea curții, iar alți 7.000 euro au fost investiți în
diverși arbori, plantați în curte.
17
„Sunt puțini oameni care mi-au fost aproape în toată această aventură. Familia mi-a fost însă alături și
asta a contat enorm. A fost un proiect care m-a solicitat din plin, și fizic, și emoțional. Am avut nopți în
care nu am dormit mai mult de două ore. Am slăbit foarte mult, de la 92 de kilograme la 68. M-am ales și
cu un burn out de toată frumusețea”, povestește Mihai
„Dar dacă vrei cu adevărat ceva, urmează-ți visul, oricât de greu ar fi! Și va fi greu! Vor fi zile când vei
simți că nu mai poți, că vrei să lași totul baltă și să te bagi într-o peșteră peste care să tragi bolovanul și
să nu mai ieși de acolo. Dar ai să vezi că te vei plictisi în acea peșteră și vei iesi și vei continua. Azi un
pic, mâine încă un pic și tot așa până la final. Dar va trebui să vrei asta cu adevărat. Atunci nimic nu îți
va sta în cale și îți vei îndeplini visul”, spune el. Sursa https://lovedeco.ro/s-a-intors-din-danemarca-si-a-
renovat-conacul-karaba/
Cum arată cel mai nou parc din București care va fi inaugurat la final de septembrie
Primăria Sectorului 4 aproape a finalizat lucrările la Parcul Tudor Arghezi, amenajat de la zero pe bd.
Metalurgiei. Spațiul verde ar urma să fie deschis până la finalul lunii septembrie, potrivit informațiilor
transmise de instituție la solicitarea HotNews.ro. Parcul are o suprafață de 3,7 hectare.
Parcul
Tudor Arghezi Foto: Hotnews / Catiușa Ivanov
18
Față de randările inițiale, Primăria a redus suprafața betonată, acest lucru fiind cerut de locuitorii din
zonă. Pe lângă spațiul verde și alei, în parc a fost amenajată o pistă pentru alergare, o fântână arteziană
cu jocuri de lumini pe muzică, o zonă pentru fitness, dar și o parcare, deoarece pe bulevard nu există
această facilitate, iar vizitatorii nu au unde lăsa mașina. Parcul nu are loc de joacă, dar reprezentanții
Primăriei spun că fac alături terenuri de sport, iar pentru un loc de joacă este posibil să cumpere încă o
bucată de teren, în continuarea parcului fiind câmp.
Lucrările de amenajare sunt aproape gata, mai fiind de turnat tartanul la locul amenajat pentru fitness și
mici completări la gazon.
„Actuala configurație a parcului este rezultatul a sute, dacă nu mii de sesizări primite în ultima perioadă
din partea familiilor care s-au mutat în zonă și care aveau nevoie urgentă de cât mai multe spatii verzi,
de cât mai mulți copaci. Prin urmare, am îndeplinit ceea ce oamenii au cerut. Adică am amenajat un
spațiu verde, de relaxare, o oază de liniște, fapt pentru care locurile de joacă pentru copiii mai mari, 14 la
număr, le-am mutat peste drum, între Metro și Cartierul Solar.
19
Evident că nu-i vom uita nici pe prichindeii noștri și că, dacă vă doriți acest lucru, vom amenaja și locurile
de joacă potrivite pentru copilași, cu leagăne, tobogane și alte asemenea aparate de joacă”, a scris
primarul Daniel Băluță, recent, pe pagina de Facebook.
FOTO Cum arată Parcul Tudor Arghezi
20
21
22
23
24
25
Cum arată fântâna arteziană din parc
Lucrările de amenajare a Parcului Tudor Arghezi au început în februarie 2022 și aveau termen de
finalizare 18 luni.
Parcul inițial avea circa 27.000 mp, dar anul trecut Primăria Sectorului 4 a decis să cumpere încă 1 ha,
pentru a extinde spațiul verde.
În total, investiția se ridică la circa 40 milioane lei.
Licitația pentru lucrările de construire a fost finalizată la începutul lui 2022 și a fost câștigată de 3 firme:
OMEGA STAR SISTEMS, Totul Verde, QUEEN EIRINI S.R.L.
În zona bd. Metalurgiei, în ultimii 10 ani s-au construit cartiere de blocuri fără spații verzi, fără trotuare,
fără străzi dimensionate corespunzător, cei care s-au mutat acolo fiind privați de aceste facilități de bază.
Sursa https://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-26521699-foto-video-cum-arata-cel-mai-nou-
parc-din-bucuresti-care-inaugurat-septembrie.htm
26
Vrancea: Morile de apă tradiţionale din Nistoreşti şi Spulber, aflate la Muzeul

Satului, au fost restaurate
Morile de apă tradiţionale din zonele Nistoreşti şi Spulber, aflate în prezent la Muzeul Satului din Crângul
Petreşti, au fost restaurate şi inaugurate pentru public, duminică, cu ocazia celei de-a treia ediţii a Zilelor
Satului Vrâncean.
"În cadrul Zilelor Satului Vrâncean am inaugurat proiectul de renovare al instalaţiilor tehnice de la Muzeul
Satului Vrâncean. Intenţionăm să renovăm toate instalaţiile tehnice de la Secţiei de Etnografie a
Muzeului Vrancei, cunoscută drept Muzeul Satului. Ne dorim ca aceste instalaţii din Muzeul Satului să se
transforme din simple machete expoziţionale, în instalaţii funcţionale, cu ajutorul cărora copiii şi nepoţii
noştri să poată înţelege cum se produceau altădată hainele, cămăşile, costumele populare, cergile, în
Vrancea Arhaică. Avem două mori cu titirez, două instalaţii tehnice de la Nistoreşti, una de la Spulber,
căreia i-am renovat deja roţile, avem joagărul de la Tulnici - Lepşa, moara de vânt de pe Valea
Milcovului şi moara de la Boloteşti. Am renovat şi dârsta de la Nistoreşti, unde vom continua şi cu partea
interioară a acestui angrenaj, acel cilindru unde se introduceau cergile pentru a fixa culorile. Am realizat
deja vâltorile la exterior, partea motrică a instalaţiei. Primim zilele astea de la Nereju cele două roţi de
moară titirez, pe care le vom monta pentru a da posibilitatea tuturor celor care ne vizitează să vadă, pe
viu, felul în care funcţionau altădată aceste instalaţii", a declarat, pentru AGERPRERS, managerul
Muzeului Vrancei, Valentin Muscă.
27
Potrivit managerului, cea mai mare provocare pentru renovarea acestor obiective turistice tradiţionale a
fost aceea de a găsi meşteri populari care să ştie să lucreze cu tehnicile şi materialele de altădată.
"Într-o Europă în căutare de identitate, elementele tradiţionale ne dau marca şi ne spun cine suntem.
Avem bune intenţii, dar şi câteva provocări. Nu banii au fost problema în acest caz. Nu costă atât de
mult aceste renovări, raportat la materialele ce trebuie folosite. Principala problemă pe care o aveam
este resursa umană. Nu mai sunt oameni care să ştie să facă astfel de lucrări şi puţinii meşteri pe care îi
mai avem merg şi execută case de lemn în diverse zone ale ţării. Nu vin să se chinuie să facă o roată de
moară, pe bani puţini şi muncă multă. Dar am reuşit să găsim la Nistoreşti şi Spulber chiar pe urmaşii
celor care au construit, utilizat şi mai târziu donat muzeului aceste mori", a spus Valentin Muscă.
Cele două mori de apă folosite de vrânceni de-a lungul secolelor au fost reconstruite astfel cu ajutorul
unor meşteri locali, dar şi cu implicarea primarilor de la Spulber şi Nistoreşti, Sorinel Vulcan, respectiv
Teodor Dobre.
"Această dârstă a fost făcută acum zeci de ani de tatăl meu, Ştefan Doldor, de fratele meu şi de mine.
Am şi lucrat în ea, împreună cu părinţii meu. Era nevoie de mai multe persoane pentru că, odată udată,
cerga devenea foarte grea, şi aveai nevoie de multă forţă pentru a o ridica din vâltoare. Mai apoi tata a
adus-o aici, la muzeu. Iar astăzi am ajuns să lucrez din nou la ea, pentru a o renova. Am refăcut vâltorile
şi roata, mai avem de renovat valul din interior şi partea de sus", a spus Stan Doldor.
Altădată, la dârsta de la Nistoreşti ajungeau cergi din toată zona Vrancei, dar astăzi nimeni din zonă nu
se mai îndeletniceşte cu această meserie.
"Am avut dârstă la mine acasă, dar în 2005 a venit apa mare şi a luat-o. Am lucrat în ea 19 ani. Înainte
veneau mulţi oameni cu cergile, chiar şi câte patru - cinci sute de bucăţi. Cergile ajungeau ţesute, se
băgau prima dată în vâltoare, după care se duceau pe valul din interior, la căldură, unde se udau timp de
mai multe ore, uneori chiar şi o zi şi jumătate, depinde cum era lâna. Şi tot aşa până se îngroaşă lâna.
Atunci oamenii foloseau cergile în casele lor. După ce a fost luată de apă, nu am mai reconstruit dârsta.
Şi pentru că nu mai există persoane dornice să ţeasă cergile. Au ieşit alt fel de pături, femeile nu mai
ţes. Nici ciobanii nu mai strâng lâna pentru a o vinde, o găseşti prin pârâuri. Astăzi cine mai foloseşte
cergile, le au din vechi. Dar altădată veneau aici persoane din toată zona asta de munte, Tulnici, Nereju,
Vrâncioaia", îşi aminteşte Ion Hânţoiu, unul dintre cei care au lucrat la renovarea dârstei de la Nistoreşti.
Un alt obiectiv renovat este Moara de la Paltin - Spulber, care datează din secolul al XIX-lea, fiind
deţinută anterior de Ion Neagu. Acum, roţile morii au fost făcute de meşterul popular Enache Manole.
Moara remontată în cadrul Secţiei de Etnografie a Muzeului Vrancei, în complex cu o piuă de bătut stofa
de sumane, este o moară cu roată medie, aşezată pe iaz, ca toate instalaţiile hidraulice vrâncene.
Construcţia are două nivele, nivelul inferior care adăposteşte angrenajul morii şi instalaţia pivei şi nivelul
superior, unde se află coşul morii şi depozitul de saci.
Cele două instalaţii au fost renovate cu finanţare din partea Consiliului Judeţean (CJ), în subordinea
căruia se află Muzeul Vrancei.
"Noi, poporul român, avem cu ce ne mândri. Şi aici, la Muzeul Satului, avem ocazia să vedem ce făceau
acum o sută, poate chiar două sute de ani, bunicii, străbunicii noştri. Cred că trebuie investit oricât ca să
aducem la lumină aceste lucruri. Iar la Muzeul Satului avem case autentice, care ar fi bine să fie vizitate
28
nu doar de focşăneni, dar de toţi vrâncenii, de acum şi de mâine, pentru că doar aşa putem ţine legătura
cu istoria. Vizităm muzeul, dar sunt sigur că fiecare dintre noi, atunci când va pleca acasă, se va gândi
mai mult la casa părintească, la bunic, la tot ce înseamnă familie", a spus preşedintele CJ Vrancea,
Cătălin Toma.
Parte componentă a Muzeului Vrancei, Secţia de Etnografie a fost deschisă în 1977, fiind amplasată în
Crângul Petreşti de lângă Focşani. Secţia cuprinde 73 de construcţii autentice grupate în 32 de
complexe cu peste 6.000 de obiecte. Tehnologia prelucrării produselor cerealiere este ilustrată cu
ajutorul instalaţiilor de măcinat, respectiv al morilor de apă şi de vânt. Alte tehnici privesc economia
viticolă din zona podgoriilor şi sunt ilustrate detaliat prin unelte şi instalaţii de vinificare amenajate în
crama monument de la Coteşti, datată printr-o inscripţie din 1859. Al doilea sector reprezintă o sinteză a
tipurilor tradiţionale de gospodării şi construcţii din principalele localităţi de pe Văile Putnei, Zăbalei,
Milcovului, Şuşiţei, Râmnicului şi Siretului. AGERPRES/(A, AS - autor: Dana Lepădatu, editor: Irina
Poenaru, editor online: Irina Giurgiu). Sursa https://www.agerpres.ro/cultura/2023/09/11/reportaj-
vrancea-morile-de-apa-traditionale-din-nistoresti-si-spulber-aflate-la-muzeul-satului-au-fost-restaurate--
1167360
Studiu despre numele purtate de sași și români până la 1400. „Ioan este cel mai
utilizat, urmat de Petru, Ladislau, Nicolae”
29
Un cercetător științific de la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române a
realizat un studiu al antroponimiei în Transilvania medievală, cu accent pe numele românești și
germane. Cercetarea urmărește numele proprii purtate de sașii și românii din Transilvania înainte de
anul 1400.
Autorul cercetării este Adinel Dincă, iar studiul a făcut parte dintr-un proiect științific finanțat de CNCSIS,
intitulat „Antroponimia în Transilvania medievală, evaluare statistică, evoluție, semnificații”.
În introducerea lucrării autorul precizează că studiile actuale dedicate fondurilor antroponimice săsești și
românești s-au concentrat pe numele de familie ale indivizilor din clasele superioare, în special membrii
clerului; analiza numelor se baza fără excepție pe studii de caz sau „monografii” ale unor antroponime
particulare sau evaluări făcute în ceea ce privește practicile care determină denumirea în cadrul unei
familii sau care au fost menite să furnizeze dovezi suplimentare pentru un argument istoric specific.
Autorul examinează cu o privire proaspătă documentele medievale care conțin nume săsești și
românești din Transilvania, formulând o serie de considerații și explicații privind structura numelor
transilvănene în secolul al XIV-lea (simple sau duble), secvența numelor în familie, relația dintre nume și
structura socială sau domeniul de practică și geografia antroponomică. O astfel de viziune revizuită
asupra temei antroponomice transilvănene ridică mai multe probleme care fie necesită revizuire și
nuanțare, fie un pas mai intens în investigarea factorilor de influență care au modelat identitatea
antroponomică a transilvănenilor medievali, după cum menționează în debutul cercetării.
Astfel, prin exemple din arhive medievale, se arată cum clerul a influențat antroponimia, dar și cum
numele au fost adaptate la modă onomastică.
„Un prim exemplu se referă la procesul purtat între capitlul catedral al Bisericii Transilvaniei şi şapte
capitluri săseşti (Sebeş, Şpring, Coşdu, Saschiz, Târnava Mare, Târnava Mică şi Criş) în prima jumătate
a anului 1309, al doilea se bazează pe fascinantul „dosar”, care conţine sute de nume de pe tot cuprinsul
teritoriului transilvan, redactat de colectorii papali Iacob şi Raymond între 1331-1337, al treilea redă o
lista comemorativă a parohilor răposaţi, membri ai confraternităţii capitlului din Sibiu (1394), iar cel din
urmă exemplu evocat priveşte alegerea plebanului din Slimnic, la sfârşitul secolului al XIV-lea.
Cel dintâi exemplu enumeră (în formă latinizată) şi în mai multe rânduri numele unor preoţi parohi din
capitlurile sus-menţionate: alături de Andrei, Bartolomeu, Cristian, Daniel, Gheorghe/George, Ioan (8
plebani poartă acest nume), Iacob, Mauritius, Mihail, Nicolae (de asemenea de 8 ori, cărora li se adaugă
alte câteva menţiuni ale unor laici cu acest nume), Paul, Petru şi Simon, nume din patrimoniul creştin
consacrat, ni se transmite şi un remarcabil registru antroponimic de factură germană, Arnold, Berthold
(cu mai multe menţiuni), Gerard, Giselbert, Godescalc/Gotscalc, Gombolin/Gobolin/Goblin,
Gundlin/Gundolin, Hermann, Konrad (de mai multe ori), Reiner, Sigfried, Theoderich, Ulrich, Walther,
Wilhelm (în forma Alhelmus) şi desigur Heinrich, nume purtat de 9 parohi (...)”
Autorul subliniază frecvența numelor și influențele culturale și sociale care au modelat numele purtate de
populația germană. În plus, se evidențiază trecerea de la nume de persoană la nume de familie, ca
urmare a intereselor statelor în curs de formare.
„O cu totul altă imagine ne oferă parcurgerea listei comemorative a membrilor confreriei capitlului din
Sibiu (care conţine şi nume din prima jumătate a secolului al XIV-lea), şi anume: fondul antroponimic
(preponderent creştin-latin) este dominat autoritar de numele Nicolae şi Ioan (bine reprezentate de
30
asemenea Cristian, Mathias, Mihail, Petru, Toma), în timp ce corpus-ul de nume germane, deşi
diversificat (Arnold, Alard, Gobelin, Gotfried, Helwig, Hermann, Ludwig, Otto, Oswald, Reynold,
Walbrunnus, Werner), indică doar excepţii într-un peisaj antroponimic creştin uniform. Numele (princiare)
dominante de la începutul veacului se regăsesc prea puţin (Konrad) ori deloc (Heinrich). În contextul
unei disputate desemnări a unui nou paroh de Slimnic, în anul 1394, are loc audierea unui lung şir de
martori-enoriaşi (parochiani). 115 persoane din comunitate (ex universitate) sunt enumerate în două liste
succesive în funcţie de candidatul preferat, Mihail sau Cristian. Acest document excepţional constituie o
adevărată radiografie a fondului de nume cultivat în rândul populaţiei germane din Transilvania, un text
care va beneficia de o analiză distinctă. Pe moment sunt suficiente următoarele observaţii: generalizarea
numelui dublu (de ex.: Cristel Carnifex, Gurge Lederer, Hannes Snyder etc.), în sensul unei evoluţii în
direcţia sistemului nume-prenume, diferenţele şi asemănările dintre antroponimia clericală şi numele
laicilor şi, legat de aceste deosebiri, tendinţa de „reinterpretare” în sens german a întregului patrimoniu
de nume, indiferent de originea acestuia (Andreas – Andris/Endris; Christianus – Cristel; Georgius –
Gurge; Johannes – Hanns, totodată şi Henning; Laurentius – Lourencz; Nicolaus – Claws; Michael –
Michil; Petrus – Peter etc.)”.
În ceea ce privește populația românească, autorul remarcă importanța izolării numelui românesc,
analizarea contextului istoric și a modului de transpunere a numelui în documente. Articolul subliniază că
antroponimia medievală în Transilvania nu a beneficiat de cercetări ample și metodologii
interdisciplinare. Totuși, se menționează că lucrări recente și catalogări au contribuit la o mai bună
înțelegere a antroponimiei românești.
Cercetarea precizează că date cantitative certe referitoare la antroponimia regăsită în cadrul populaţiei
româneşti aflate în evul mediu sub autoritatea coroanei ungare pot fi extrase abia din veacul al XIV-lea,
în special din a doua sa jumătate. „Dorinţa regelui autoritar Ludovic I (1342-1382) de a impune elitei
româneşti o reaşezare juridică şi confesională a generat - în contextul pătrunderii tot mai adânci a
impactului scrierii în societate - o prezenţă amplificată a populaţiei autohtone a Transilvaniei, Banatului,
Părţilor Vestice şi a Maramureşului în rândurile înscrisurilor de cancelarie”, scrie Adinel Dincă.
Prin analiza documentelor istorice și corectarea unor informații incomplete, autorul a reușit să identifice
frecvența numelor românești, precum Ioan, Petru, Nicolae, și să evidențieze aspecte legate de circulația
numelor în întregul teritoriu românesc din zona Carpatică.
„(...) În primul rând trebuie precizat că Ioan (cu variantele, în special Ivan) este numele cel mai utilizat,
urmat îndeaproape ca frecvenţă (în ordine descrescătoare) de Petru, Ladislau, Nicolae, Stan, Mihail,
Neag(u), Dragomir (fără Drag, Dragoş, Drăghici), Şerb(an), Stanislav, Gheorghe, Dumitru, Voicu, Roman
şi Radu (ultimele şase având acelaşi număr de menţiuni). Desigur, fondul antroponimic este mult mai
bogat, ecourile religioase fiind bine reprezentate: sunt regăsite nume teofore (Teodor) sau
veterotestamentare (David) ori elemente specific creştine (Cristian). De asemenea, unele etnonime sunt
utilizate ca nume de persoană: Roman, Sarazin, Slav, Tătar. Astfel de derivate din etnonime nu exprimă
însă niciodată apartenenţa etnică. Antroponimia feminină este slab reprezentată, fiind păstrată memoria
a patru nume: Drossa, Elena, Magdalena, Margareta.
În a doua jumătate a veacului al XIV-lea dinamica antroponimiei în rândul românilor este deosebită,
fenomenul de denominare fiind sensibil la factori politici. În contextul amintit, al încercărilor regalităţii de
aliniere a elitei româneşti cneziale la normele confesionale şi juridice ale Ungariei, poate fi constatat un
element interesant: modificările de statut juridic şi confesional implicau, uneori, şi schimbări ale identităţii
31
prin nume. „Transformarea” unui român din zona Aradului, la 1366, din Şerban (Sorban) în Ştefan (nume
cu încărcătură simbolică deosebită pentru începuturile creştinismului în Ungaria) este ilustrativă în acest
sens. Totodată, trebuie remarcată circulaţia numelor în întreg spaţiul românesc, dincolo de limitele de
autoritate politică efectivă a coroanei maghiare. Românii treceau în ambele sensuri Carpaţii sudici, fapt
care a contribuit la alimentarea fondului antroponimic din Transilvania. Astfel de argumente pledează în
favoarea unei tratări unitare a antroponimiei românilor în evul mediu; nu poate fi întâmplător faptul că
nume frecvent utilizate în voievodatele extra-carpatice (Radu, Bogdan) apar în izvoare transilvănene,
identificându-i pe românii locului, abia după 1370”.
În final, se subliniază importanța acestei cercetări pentru înțelegerea evoluției antroponimiei în

Transilvania medievală și se subliniază necesitatea unei abordări unitare a acestui subiect în contextul
evului mediu. Acest studiu reprezintă un punct de pornire valoros pentru cercetările viitoare asupra
antroponimiei în Transilvania medievală și oferă o înțelegere mai profundă a identității culturale și
istorice a acestei regiuni. Lucrarea poate fi consultată aici. Sursa
https://www.turnulsfatului.ro/2023/09/10/studiu-despre-numele-purtate-de-sasi-si-romani-pana-la-1400-
bdquo-ioan-este-cel-mai-utilizat-urmat-de-petru-ladislau-nicolae-rdquo-205480
Pentru prima oară în România, la Muzeul ”Ion Jalea” din Constanța expun creatori
populari chinezi
32
Până pe 8 octombrie, publicul din România va putea vedea, pentru prima oară în țara noastră, la Muzeul
„Ion Jalea” din Constanța, un interesant fenomen artistic de succes internațional și o selecție a celor mai
importanți creatori populari chinezi.
Expoziția, curatoriată de Luo Qi și Marieta Besu, reunește lucrările artiștilor populari Jiaxing Xiuzhou,
Miao Huixin, Feng Yun, Zhang Juemin, Zhang Yongqin, Wu Jueqing, Wu Liying, Mao Genfu, Zhu
Jianfen, Xu Youzhen, Chen Ning, Ji Yunzhen, Huang Mei, Zhu Qinhua, Wang Jianli, Zhang Jinquan,
Yang Yueping, Meng Lingdi, Qu Zhengping, Yang Haiping, Shen Ting.
Despre Fenomenul Xiuzhou a oferit detalii Ovidiu Petca, membru Comitetul Academic AAmA:
„În urma succesului expoziției „124 artiști” realizat la Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, în toamna anului
2022, odată cu includerea muzeului clujean în șirul evenimentelor internaționale ,,AAmA”, realizate de
Centrul Artistic Internațional Tagus, condus de Luo Qi, artist și profesor la Academia de Artă Chineză,
mă bucur foarte mult că am reușit să extind evenimentele ,,AAmA” și în alte centre culturale din
România. Astfel Muzeul de Artă din Constanța va găzdui, în luna septembrie a acestui an, expoziția
artiștilor populari din Jiaxing Xiuzhou, la insistențele domnului Luo Qi, iar publicul din România va putea
vedea, pentru prima oară în țara noastră, un interesant fenomen artistic de succes internațional și o
selecție a celor mai importanți creatori populari chinezi: Miao Huixin, Feng Yun, Zhang Juemin, Zhang
Yongqin, Wu Jueqing, Wu Liying, Mao Genfu, Zhu Jianfen, Xu Youzhen, Chen Ning, Ji Yunzhen, Huang
Mei, Zhu Qinhua, Wang Jianli, Zhang Jinquan, Yang Yueping, Meng Lingdi, Qu Zhengping, Yang
Haiping, Shen Ting.
În arta chineză contemporană, în urma revoluției maoiste, s-a dezvoltat un curent artistic, paralel cu
pictura tradițională, practicat de o populația rurală autodidactă, având un caracter specific figurativ. Este
vorba de o pictură populară, asemănătoare artei naive occidentale, deși în multe privințe sunt diferențe
estetice notabile, semnificative și ușor detectabile. Astfel putem observa o pregătire neacademică a
creatorilor și o educație hibridă specifică numeroaselor școli populare existente pe teritoriul Chinei
contemporane. Sunt numeroase centre de cultură populară recunoscute, care s-au impus în lumea
întregă datorită unor creatori talentați și vizionari.
Orașul Jiaxing, din districtul Xiuzhou, este o localitate situată în nord-estul provinciei Zhejiang, în
interiorul câmpiei Hangjiahu, în apropierea deltei râului Yangtze. Provincia are o istorie lungă,
multimilenară, o cultură vastă și o economie prosperă, cu zone urbane și rurale înstărite. Aceste
caracteristici, în special viața prosperă și o civilizație materială bogată, au alimentat o cultură populară
fenomenală, multicoloră, printre care se numără picturile rurale Xiuzhou.
Un prim pas în recunoașterea națională a fost Premiul I obținut la „Expoziția națională de pictură
țărănească” din 1983. Recunoașterea națională a fost un imbold pentru dezvoltarea unei activități
artistice concentrate, o explozie creativă susținută, dar mai ales impunerea unui curent artistic specific,
inconfundabil. S-a consolidat astfel mișcarea pictorilor populari din districtul Xiuzhou, devenind o marcă
specifică artei moderne chinezești, fiind promovată cu atenție, câștigând treptat o recunoaștere
internațională bine meritată.
Această pictură bogată, multicoloră, intuivă, profund figurativă, cu accent pronunțat pe detalii minuțioase,
este expusă adesea alături de arta populară caracteristică zonei Xiuzhou, cum ar fi pânzele cu
imprimeuri albastre, sobe pictate, forme pentru prăjituri sculptate, vase de lut figurative pentru viermi de
matase, broderii, obiecte realizate din decupaje din hârtie și decorațiuni arhitecturale. Atât picturile, cât și
33
obiectele enumerate mai sus sunt viu colorate, ornamentate cu gust, folosind culori strălucitoare, create
de meșteri populari, țărani și pescari din delta râului Yangtze.
În ultimii 40 de ani, picturile țărănești Xiuzhou au cunoscut un uimitor proces de dezvoltare. În 1987 au
fost expuse pentru prima dată la Academia Centrală de Arte Frumoase. În 1988, districtul Xiuzhou a fost
inclus de către Ministerul Culturii din China într-un prim lot al a orașelor de baștină ale picturii populare
moderne chineze. În 1995 s-a înființat în orașul Jiaxing Muzeul de Artă al Picturii Țărănești al
districtului Xiuzhou. Între 1999 și 2001, s-au desfășurat numeroase expoziții pe bază de invițatie pentru
creatorii populari și au fost organizate festivaluri, care au contribuit la îmbogățirea patrimoniului cultural.
S-a înființat paralel și un centru cultural pentru a încuraja activitatea de creație, care din 2020 este cel
mai mare centru al picturii populare din China.
În ultimii 30 de ani, picturile țărănești din Xiuzhou au fost expuse în peste 20 de țări, cum ar fi: Australia,
Statele Unite, Japonia, Canada, Finlanda și Dubai. În urma unor schimburi culturale internaționale au
fost expuse peste 3000 de lucrări în lumea întreagă. În 1996, artistul Miao Huixin a fost recunoscut ca
unul dintre cei mai buni zece artiști asiatici de către revista Time (Ediția Asia). A susținut peste 10
expoziții individuale de pictură în Statele Unite, Franța, Beijing și alte localități din China, iar peste 300
de lucrări ale sale au fost achiziționate de muzee cum ar fi Muzeul de Artă Chineză sau Muzeul Portland
și de colecționarii de artă”. Sursa https://cugetliber.ro/stiri-cultura-educatie-pentru-prima-oara-in-romania-
la-muzeul-ion-jalea-din-constanta-expun-creatori-populari-chinezi-489368
Cu Vintilă Mihăilescu, despre rădăcini, arhitecți, eroi civilizatori, dorințe și putințe.

INTERVIU
În 2010, pe când lucram la A51 – 51 de Birouri de Arhitectură, realizată de SpatiulConstruit.ro (pe atunci
încă BICAU) împreună cu Antonescu PR&Consulting, am avut ideea de a-l invita pe Vintilă Mihăilescu
să comenteze, într-un interviu ce urma să fie publicat în cartea noastră, un proaspăt lansat studiu despre
profesia de arhitect în România. Îl cunoșteam pe Vintilă Mihăilescu. N-am avut norocul să-l am profesor,
însă m-am bucurat de privilegiul de a respira același aer cu domnia sa în câteva împrejurări, cele mai
multe relaxate, pe terasa Muzeului Țăranului Român. Aceste momente îmi sunt printre amintirile dragi;
bonomia, curiozitatea vie, venită din dragoste, din înțelegere pentru toate cele ale omenescului, precum
și belșugul intelectual cum rar mai găsești altul – toate acestea articulează imaginea mea despre Vintilă
Mihăilescu, un om la care mă gândesc cu drag și duioșie și o minte de o anvergură pe care cred că, de
fapt, eu nici n-o bănuiesc.
Foto: Cosmin Bumbuț, pentru A51 – 51 de Birouri de Arhitectură
34
Astăzi, în această altă zi de 22 martie, la 3 ani de când cu Vintilă Mihăilescu (n. 23 mai 1951 – d. 22
martie 2020) nu mai putem vorbi decât în gând, reproducem aici, integral, interviul publicat în lucrarea
A51 – 51 de Birouri de Arhitectură. Nu doar pentru că azi e rost de panegiric, ci pentru că avem în cele
ce urmează idei și teme perene, care merită a fi revizitate și la care avem a reflecta oricând cu aceeași
îndreptățire.
Vintilă Mihăilescu este (a fost – n.r.) profesor universitar şi şeful Catedrei de Sociologie a Facultăţii de
Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. Doctor în Psihologie şi profesor invitat la Paris, Montréal, Bruxelles,
Aix-en-Provence, Bordeaux, Lyon, Montpellier, Neuchâtel, Perugia, Pécs. Animator a zeci de proiecte
internaţionale, colocvii, dezbateri, specializat în etno-psihologie, identitate şi etnicitate, studiul
comunităţilor. Spirit integrator de anvergură, aşa cum ar trebui să fie orice antropolog, şi în acelaşi timp o
persoană caldă şi deschisă, aşa cum ar trebui să fie orice om. Pornind de la un studiu pe care Ordinul
Arhitecţilor din România l-a realizat pentru prima oară în 2010 folosind un demers sociologic riguros, l-
am provocat pe Vintilă Mihăilescu la o discuţie despre starea arhitecturii la noi, acum. O discuţie care ne
arată că a face arhitectură nu înseamnă doar a zidi case, ci a construi un mod de viaţă, o cultură, o
civilizaţie.
În 2010, Ordinul Arhitecţilor din România a publicat lucrarea “Arhitect în România - Studiu de
fundamentare a politicilor naţionale pentru arhitectură”. După ştiinţa noastră, este primul studiu
sociologic realizat la nivel naţional pentru a înţelege particularităţile practicării profesiei de arhitect. După
părerea Dvs., cât de necesar este un astfel de studiu şi care este utilitatea lui?
Un astfel de studiu este necesar, în general, la două nivele: a) orice breaslă constituie, mai mult sau mai
puţin, un soi de comunitate a cărei solidaritate şi eficienţă depind în bună măsură de un astfel de
diagnostic al propriei stări de sănătate, fără idei preconcepute şi fără menajamente; b) o astfel de
analiză este cu atît mai necesară cu cît este vorba şi de politici publice în domeniul respectiv, căci o
politică publică adevărată nu este doar emanaţia unei voinţe politice, ci şi expresia unei cunoaşteri
sociale.
Studiul amintit dedică un întreg capitol evaluării prestigiului arhitectului în societate. Cum interpretaţi
părerea pe care arhitecţii o au despre ei înşişi şi cum se raportează această autoevaluare la imaginea
arhitecţilor în cadrul populaţiei?
“... aici e o problemă, fiindcă lumea nu vrea să ne dea nouă rolul pe care credem că ar trebui să-l avem.
Pe de altă parte, cred că majoritatea arhitecţilor consideră (...) arhitectul ca pe un mic
Dumnezeu.” Acesta este răspunsul unui profesor de arhitectură din Bucureşti, citat în studiul despre
care discutăm – şi cred că el spune foarte bine ceea ce aş fi vrut să comentez eu... Am impresia, privind
datele studiului şi comparîndu-le şi cu alte cercetări de acest gen, că prestigiul meseriei rămîne uşor
supra-dimensionat în ochii arhitecţilor, convinşi oarecum că în gestul lor creator se combină aproape
demiurgic Frumosul şi Politicul, marcînd astfel armonios Viaţa oamenilor; iar cînd acest lucru eşuează,
este pentru că Puterea le-a fost potrivnică... Pe de altă parte, vizibilitatea meseriei a crescut în ultima
vreme, cînd foarte multă lume a apelat la arhitecţi pentru a-şi realiza nişte vise mai mult sau mai puţin
existenţiale. Arhitecţii au fost asociaţi astfel de către populaţie mai degrabă cu aceşti prieteni ai familiei –
chiar dacă de multe ori serviciile lor s-au redus la a face rost de hîrtii. Aş fi curios să aflu însă cum ar fi
arătat răspunsurile populaţiei dacă întrebarea s-ar fi referit la urbanişti?...
35
Conform studiului citat, 1 din 8 arhitecţi deţine o funcţie de conducere într-o organizaţie profesională,
majoritatea acestora la nivel naţional. Seniorii breslei, cei cu vârsta de peste 50 de ani, sunt într-o mai
mare măsură reprezentaţi în forurile de conducere (20%) faţă de 10% ponderea de reprezentare a
tinerilor. Cum interpretaţi aceste procente?
Nu văd nimic surprinzător sau particular în aceste cifre. Pe de o parte, cifrele ne spun doar că regula
jocului a rămas cam aceeaşi şi că ajungi în astfel de poziţii mai degrabă pe la 50 de ani decît pe la 30...
Pe de altă parte, există în cazul nostru şi o amplificare a acestui efect de generaţie: cei care la revoluţie
aveau în jur de 40 de ani – suficient de maturi dar şi suficient de energici – au pus mîna pe putere şi nu
prea s-au mai gîndit să renunţe la ea..
Cercetarea sociologică a arătat că, pentru 67% dintre arhitecţii intervievaţi, profesia de arhitect
reprezintă posibilitatea de exprimare în plan artistic, creativ, în timp ce numai 18% o consideră ca o
sursă generatoare de venituri. După părerea Dvs., cum trebuie înţeleasă această situaţie, având în
vedere responsabilitatea pe care cu toţii considerăm că o poartă arhitecţii pentru calitatea spaţiului
edificat?
N-aş vrea să fiu cinic, dar tot intelectualul român este mai presus de toate artist şi cel mai mare
compliment pe care îl poţi face unui astfel de om este să-i spui că are talent, nu că are bani... Cît despre
responsabilitatea lucrului bine făcut, ea este apreciată de către toată lumea, dar este atribuită mai
degrabă castei secunde a meşteşugarilor şi artizanilor, nu artiştilor!
În ceea ce priveşte statutul ocupaţional al arhitecţilor, 60% dintre subiecţi sunt antreprenori, fie patroni
sau co-proprietari, fie angajaţi pe cont propriu în Birouri Individuale de Arhitectură. 22% deţin o funcţie
managerială, majoritatea în companii private. 36% sunt angajaţi în sectorul privat şi 11% în sectorul
public (în administraţie sau în învăţământ). Cum interpretaţi această repartizare
Cifrele nu spun decît că arhitectura este o meserie bine reprezentată şi foarte dinamică pe piaţă şi că
arhitecţii s-au adaptat, se pare, bine şi rapid la nevoile acestei pieţe care, la rîndul ei a fost – şi încă mai
este – foarte dinamică. Ar fi fost însă interesant de văzut şi procentul absolvenţilor de arhitectură care nu
au putut sau nu au mai vrut să profeseze această meserie. În orice caz, aceste date din realitate sînt
într-un oarecare decalaj faţă de auto-percepţia majoritară a arhitecţilor că ceea ce fac ei în munca lor de
fiecare zi este exprimare în plan artistic...
În ceea ce priveşte studenţii arhitecţi, studiul a arătat că circa 30% dintre studenţii de anul II sau III sunt
angajaţi, cei mai mulţi dintre aceştia ocazional sau part-time. Dintre studenţii care lucrează, majoritatea
(84%) activează în domeniul arhitecturii, iar 94% consideră că activitatea într-o firmă de arhitectură
reprezintă o oportunitate de a dobândi experienţă utilă în viitoarea carieră profesională. După părerea
Dvs., cum trebuie interpretate aceste procente, raportat la aspectele eminamente practice ale profesiunii
de arhitect? Aveţi cunoştinţă de situaţia studenţilor din alte domenii de activitate şi, dacă da, se poate
face o comparaţie cu studenţii arhitecţi
Din păcate nu există foarte multe astfel de evidenţe pentru alte discipline. Este însă clar, din tot ceea ce
ştim totuşi în această privinţă, că procentul studenţilor care încep să lucreze încă din timpul facultăţii
este în continuă creştere (sau, în orice caz, a fost pînă foarte de curînd...). Nu toţi reuşesc însă
performanţa arhitecţilor de a lucra în propria meserie (situaţia este comparabilă, poate, doar cu aceea a
juriştilor)
36
La nivelul populaţiei, o gospodărie din 5 a fost implicată, în ultimii 5 ani, într-o activitate de amenajare a
locuinţei sau a unei case de vacanţă, iar una din 10 şi-a amenajat exterior spaţiul de locuit. Lucrările de
acest tip necesită de regulă participarea unor specialişti. Cu toate acestea, dintre cei care au realizat
amenajări interioare sau exterioare, doar 4% au angajat un arhitect, iar 9% au angajat un inginer. Cum
interpretaţi faptul că populaţia apelează într-o măsură atât de mică la arhitecţi
Sîntem încă o societate ţărănească – sau, dacă vreţi, post-ţărănească. Iar la ţară, după cum spunea un
localnic din Şotînga în urmă cu ceva ani, apelezi la meşteri ("care cunoaşte meserie, zidărie, cunoaşte...
toate mişcările astea"), nu la arhitect ("Păi, el nu, decît ne-a arătat planul, ne-a făcut proiectul, planul
care l-am avut în faţă şi după el am lucrat cu nişte meseriaşi, care oricum cunoştea"). În plus, să nu
uităm că, pentru mulţi, arhitectul este încă legat de amintirea sistematizării, a planurilor forţate – dar şi a
eludării lor amiabile.
Pe scurt, pentru această categorie (majoritară) de populaţie, arhitectul este mai degrabă un
intermediar cu puterea, cu edilii, decît un creator de case. Şi din păcate nu sînt chiar puţini arhitecţii
care se complac în această postură, altminteri destul de bănoasă... Pe de altă parte însă, arhitectul este
asociat tot mai mult unei distincţii sociale, fiind angajat deci doar de către cei care vor – şi pot! – să-şi
permită un astfel de lux. Rezumînd, se pare că meseria de arhitect nu şi-a (re)găsit încă firescul ei în
societate.
Lăsând deoparte studiul discutat până acum (şi, dacă se poate, uitând toate rezultatele cercetării), cum
vede antropologul Vintilă Mihăilescu profesiunea de arhitect pe plaiul mioritic
După ce primul arhitect al ţării şi-a încetat activitatea, arhitecţii ar trebui să-şi reia cu toată
responsabilitatea menirea lor profesională. Aceasta nu se rezumă însă la a construi case – şi cu atît mai
puţin la a aviza construcţia lor!... Pe de altă parte, după cum locuinţa nu poate fi ruptă de loc şi de
locuire, tot astfel arhitectura nu poate fi izolată de alte meserii şi abordări care fundamentează şi dau
sens acestui ansamblu mult mai complex al habitatului uman.
Mai tranşant spus: nu cred că arhitectura mai poate fi practicată astăzi ca o meserie, unică şi indivizibilă,
regină a artei construcţiei! Altfel spus, ea trebuie să se deschidă – funcţional şi nu doar (eventual...)
discursiv – la discipline şi practici conexe, de la geografie şi ecologie la economie şi sociologie. Iar
pentru a-şi onora responsabilitatea şi nu doar vocaţia sa, trebuie să nu uite niciodată de spinosul şi
decisivul domeniu al politicilor urbane...
În raport cu dimensiunea estetică şi utilitară a profesiei, o problemă frecventă cu care se confruntă

arhitecţii o reprezintă faptul că beneficiarii preferă soluţii familiare lor, o estetică vernaculară în care
logica a ceea ce este frumos şi ce este urât intră în contradicţie directă cu preferinţele şi soluţiile estetice
şi de producere de spaţiu ale arhitecţilor. De unde credeţi că vine această contradicţie şi cum se poate
rezolva ea?
Aţi răspuns deja: o estetică vernaculară! Modernismul nostru în arhitectură, cînd şi cît a fost, a luat şi el,
în bună măsură, forma unui tradiţionalism neo-românesc. Spuneam mai sus că sîntem încă o societate
ţărănească sau, în orice caz, urmaşii ei imediaţi. Asta înseamnă că împărtăşim încă gusturile acesteia.
Sau dimpotrivă, vrem să ne eliberăm de ea construind ostentatoriu, fără nici o legătură cu aceste
rădăcini – ceea ce, de fapt, ne păstrează prizonierii aceleiaşi estetici, doar că răsturnate. Societatea
românească nu şi-a găsit încă forma de expresie urbanistică. Dar nici arhitecţii (urbaniştii) nu au reuşit
37
să propună – şi cu atît mai puţin să impună – o viziune coerentă în acest sens. Există opere de autor,
desigur, dar nu prea văd o viziune reală în toate acestea...
În general, la nivelul publicului, există o mare nemulţumire faţă de calitatea spaţiului construit din
România, care, în mod evident, ne influenţează calitatea vieţii. Trăim în oraşe care nu ne bucură ochiul
şi sufletul, acuzăm autorităţile de corupţie şi de lipsă de implicare, dar nimeni nu face nimic şi în
continuare apar peste noapte construcţii ce ne sluţesc cerul. Ce părere aveţi despre această situaţie şi
ce rezolvare vedeţi? Mizaţi şi aici, ca şi Mircea Vulcănescu, pe faptul că “la români se poate atunci când
nu se mai poate”
Ne întoarcem la problema viziunii, care în acest registru se cheamă politică urbană coerentă şi
consecventă şi care depinde, la rîndul său, de un proiect de ţară. Or nu avem nimic din toate acestea!
Ceea ce a început să se întîmple totuşi – şi ceea ce are o oarecare legătură cu acest “la români se
poate atunci când nu se mai poate” – este o anumită rezistenţă la distrugeri şi la sluţiri, care se pare că
au depăşit pragul de toleranţă. Este bine, este deja ceva, dar a reduce răul nu înseamnă deja a produce
binele, a înlătura coşmarul nu ţine loc de viziune...
Aţi pomenit despre existenţa unor opere de autor dar şi despre inexistenţa viziunii, despre lipsa unei
politici urbane coerente. Poate veţi fi de acord că un consens mental general, trebuincios pentru
realizarea unei politici urbane, este greu de obţinut în această ţară. Aţi miza, minimal, întru descreţirea
frunţii, pentru atribuirea prin concurs a unor spaţii publice înspre edificare unui autor inspirat, unui
eventual Gaudi bucureştean ori ploieştean, unui meşter Manole, măcar unui singular erou civilizator care
să spele de ruşine obrazul urbei de azi, lăsând viitorimii măcar câteva măiestrii arhitecturale, aşa cum
noi (bucureştenii, în speţă) ne limpezim privirea cu cele câteva splendide lucrări de sfârşit de secol XIX
Asemenea atribuiri au avut loc - şi mai au încă - în multe oraşe. Doar că ele vizează, de regulă,
nemurirea unui om politic, a unui preşedinte de ţară sau a unui primar de capitală. Luaţi, de pildă, cazul
Parisului, unde fiecare preşedinte a simţit nevoia să-şi înscrie memoria în corpul oraşului, iar acum noi
ţinem minte mai degrabă Centrul Pompidou decît numele arhitectului care l-a creat! E bine şi aşa... Mi-e
teamă însă că edililor noştri nu le lipseşte doar viziunea, ci şi gustul, şi un asemenea concurs ar risca să
producă încă un cartof înţepat în mijlocul Bucureştiului.
Pe de altă parte, cînd deplîngeam lipsa unei viziuni de natură să susţină o politică urbană coerentă, nu
aveam în vedere cîtuşi de puţin un consens general. Aşa ceva nu există şi nu poate exista! Ceea ce
poate exista însă - şi nu cred că este chiar aşa de dificil - este o minimă coordonare şi perspectivă, astfel
încît lîngă opera unui eventual Gaudi să nu apară, la doi metri, o catedrală a neamului şi alături un
Bancorex, totul învăluit în palmieri şi băncuţe rustice din lemn. Fără această viziune minimă, ar fi păcat şi
de mama lui Gaudi...
Credeţi (la nivel global) că epoca mai permite naşterea unor splendori arhitecturale?
Categoric da! Aş spune chiar că o va cere ceva mai mult decît în ultima vreme. O cere, cred, la nivelul
locuinţelor individuale, unde nevoia exprimării statutului, care uniformizează, începe să fie tot mai
mult înlocuită cu o nevoie de distincţie, care ierarhizează prin diferenţiere, prin particularitate,
prin unicitate. Ceea ce poate descătuşa creativitatea arhitectului ţinută de multe ori în frîu de un client
bogat, dar lipsit de imaginaţie. O cere însă, am impresia, şi la nivelul clădirilor publice şi funcţionale în
măsura în care acestea trebuie să acopere funcţii tot mai complexe şi inedite, obligînd astfel proiectanţii
38
să iasă din tipare, să imagineze noi soluţii, noi forme, care pot fi cel puţin interesante, dacă nu chiar
splendide. În mod paradoxal, creşterea complexităţii funcţiilor urbane ale clădirilor subminează, într-un
fel, simplul funcţionalism al acestora
Daca aţi vrea să vă ridicaţi o casă, cum v-aţi alege arhitectul?
Nu sînt, probabil, cel mai bun exemplu, pentru simplul motiv că nu văd în spaţiu; pot să citesc dincolo de
un text, dincolo de o vorbă, ba chiar şi dincolo de un obiect, dar doar dacă îl am în faţă. Sînt ca
Ceauşescu, am nevoie de machete mărime naturală ca să pricep... Dacă ar fi să-mi ridic o casă, mi-aş
alege deci arhitectul după cu totul alte criterii. Ar lua mai multe zile, poate săptămîni, în care aş sta de
vorbă cu el despre orice numai despre casă nu, aş sta cu el la masă în familie şi aş bea o ţuică, m-aş
uita cu el seara la televizor, aş asculta ceva muzică în biroul meu... Şi dacă s-ar simţi şi el bine, i-aş
încredinţa integral lucrările, fără nici un fel de altă precizare decât: ăsta-i terenul, ăştia sînt banii!
Altfel spus, aş alege un arhitect care să aibă în minte locuirea şi nu locuinţa, care să nu-mi dea la
cheie un spaţiu domestic, ci să-mi ofere elemente de domesticire de care să pot să mă agăţ. Ştiu că asta
înseamnă că pretind de la arhitect să aibă şi un oarecare fler psihologic, dar oare cer prea mult?... Sursa
https://www.spatiulconstruit.ro/articol/cu-vintila-mihailescu-despre-radacini-arhitecti-eroi-civilizatori-
dorinte-si-putinte.-interviu/26470
ORAȘUL CONTEMPORAN Generația multitasking și experiența muzeală
39
Celor născuți după 1995 li se spune Generația Z și sunt oameni încep deja să schimbe industrii, să dea
tendințele în business și să scoată din piață companiile care nu se adaptează la dorințele lor. Impactul
lor se face deja simțit. Reprezintă deja o forță de peste 2 miliarde de persoane la nivel global, iar în
România sunt circa 4,5 milioane. Sunt generația «Instant Gratification» și s-au obișnuit ca orice acțiune
de-ale lor să aibă efect de bumerang. Altfel, se simt demotivați, ignorați, nebăgați în seamă.
Dar cum comunică ei? Care sunt modalitățile prin care își transmit lumii mesajul? Cum scriu, cum se
exprimă? Răsfoind Cărțile de Onoare ale Muzeului Municipiului București am descoperit o lume nouă.
Mai lapidară și mai directă. Mai dornică de creativitate. Mai egoistă la exprimare prin cuvinte și mai
generoasă la semne. Cu alte înțelesuri, surprinzătoare, câștigate de pe urma a ceea ce privesc ei, față
de generațiile mai vârstnice.
Tonul relaxat din comunicarea orală este întâlnit și în cea scrisă. Fără a urma reguli gramaticale,
cuvintele sunt scurtate sau abreviate, iar semnele de punctuație sunt rar folosite. Regula este valabilă și
atunci când doresc să transmită, după ce au vizitat un muzeu, ce anume le-a plăcut. În plus, apar
desenele.
Vă invităm să priviți semnele trecerii tinerilor prin muzeu (am fotografiat pentru voi câteva mesaje de la
Casa Filipescu-Cesianu și Palatul Suțu), iar mai jos vă invit să citiți răspunsul la întrebarea noastră –
Cum comunică tânăra generație? – oferit de patru studente la Facultatea de Jurnalism și Științele
Comunicării din București. Sunt studente cu care am interacționat cu prilejul Nopții Muzeelor, care au
vizitat toate expozițiile de la Palatul Suțu și au făcut voluntariat, ajutând echipa Muzeului Municipiului
București să comunice în acea noapte aglomerată, în care au reușit să gestioneze și ele, împreună cu
noi, interacțiunea cu peste 1.500 de vizitatori, de toate vârstele.
Telefonul a înlocuit televizorul de Adela Cioruță
O dată cu dezvoltarea platformelor de comunicare, interacțiunea dintre indivizi, mai precis adolescenți și
tineri adulți, a evoluat în concordanță cu acestea. Platforme precum Meta (Instagram, Facebook,
WhatsApp), Twitter, TikTok, Snapchat, YouTube, Discord sau Twitch au devenit principalele rețele prin
care tinerii își desfășoară activitatea. Pozele, videoclipurile și live-urile altor personalități din mediul
online au devenit o modalitate de entertainment atât individuală, cât și în grup.
Pentru tânăra generație, telefonul a înlocuit televizorul. Datorită ușurinței de utilizare și plajei mari de
divertisment pe care o acoperă platformele social media, tinerii adulți au renunțat să mai privească
emisiuni de divertisment sau știri la televizor.
Cu ajutorul telefonului, utilizatorul poate accesa foarte rapid și ușor orice informație. Pentru verificarea
unei informații, un search în bara de Google este suficient. Iar dacă nici acest lucru nu ne-a convins,
apelăm încă o dată la rețelele sociale.
Pentru divertisment, TikTok-ul și YouTube-ul devin principalele platforme.
Dacă tânărul adult este și o fire artistică, Instagram-ul devine cel mai bun prieten. Prin postarea pozelor,
videoclipurilor și story-urilor, acesta își expune viziunea și ideologia asupra vieții, interacționând astfel cu
urmăritorii săi (sau alți utilizatori ai platformei). În prezent, dacă tânărul adult este și un tânăr
40
antreprenor, cea mai accesibilă platformă și cu ajutorul căreia își poate lansa business-ul este
Instagram.
Pentru o interacțiune în grup și o primă vizionare, Twitch-ul a acaparat deja majoritatea tinerilor adulți.
Cu ajutorul acestei platforme, internauții își pot viziona în format live creatorul preferat de conținut și pot
dialoga printr-un live chat cu ceilalți privitori.
Pentru tânăra generație, Facebook-ul nu mai prezintă o platformă de comunicare, ci mai mult de
conștientizare a unui fapt sau eveniment. Cu ajutorul Facebook-ului, ne putem confirma anumite
informații, care poate încă nu au apărut pe alte rețele sociale. Pentru noi, Facebook poate reprezenta și
un CV, astfel că pe această platformă postăm evenimente din viața noastră socială, proiecte din cadrul
liceal/universitar, articole scrise etc.
O platformă care în România nu și-a câștigat popularitatea, dar la care mulți tineri apelează pentru a afla
informații la „prima mână” este Twitter. Pe această rețea socială ajung prima dată informațiile, care mai
apoi sunt preluate de către alte pagini sau platforme.
Pentru a salva această „generație născută cu telefonul în mână” o să punctez și faptul că, personal,
comunicarea din rândul tinerilor adulți mi se pare una destul de bună. Ieșim și socializăm mai mereu,
mergem în anumite locuri pentru a studia, ne plac evenimentele culturale și căutăm în fiecare weekend
ceva nou de făcut în oraș. Fie că vorbim de o plimbare în parc, vizionarea unui film, „vânătoarea” unei
cafenele cu priveliște, toate aceste momente ne fac să uităm de micul dispozitiv din buzunar și ne învață
să ne focusăm asupra prezentului.
În linii mari, telefonul reprezintă mijlocul principal de socializare în rândul tinerei generații, dar asta nu
înseamnă că interacțiunea dintre noi s-a diminuat. Dimpotrivă. O dată cu instaurarea stării de alertă, în
anul 2020, am fost nevoiți să interacționăm mai mult decât o făceam, prin intermediul acestor rețele
sociale. Ori fără ajutorul lor, nu ne-am fi putut conecta unii cu alții. Prin urmare, tânăra generație
comunică tacticos pe aceste platforme, dar nu uită că orice ieșire din afara micului ecran este cu mult
mai apreciată.
Liberi, creativi și curioși de Andreea Hrib
Tânăra generație este complexă, dornică de cunoaștere și tehnologie. Suntem interesați de noi
tehnologii de comunicare și noi gadget-uri. Preferăm mesageria instant, precum Whatsapp și alte tipuri
de social media, unde ne putem expune părerile, de exemplu Twitter, Instagram, TikTok sau câteodată
Facebook. În principu, când folosim TikTok ne gândim la opiniile și trăirile noastre fiind expuse și într-un
mod vizual, fie că vorbim de o melodie compusă de noi, un dans, o pictură sau chiar un storytelling.
Pe Twitter, ceea ce și eu folosesc foarte des, îți poți expune părerile despre tot și despre nimic în același
timp, îți poți crea „o lume” a ta, unde te poți exprima liber și îți poți susține oamenii cu care rezonezi.
Văzând ce e în jurul nostru, comunicarea nu este doar cu prietenii, simțim nevoia de afirmare, simțim
nevoia să ne expunem părerile cu referire la subiecte care ni se par interesante atât pentru noi cât și
pentru cei din jur, încă mai avem speranța că poate opinia noastră face diferența. Pentru noi, canalele
41
de comunicare social media sunt ceea ce ne permit să fim: liberi, creativi, curioși și dornici de a spune
tuturor pasiunile și trăirile noastre.
Acționăm, comunicăm și simțim necenzurat de Andreea Iuliana Iacobescu
Cum comunică tânăra generație? Dificil de răspuns. E adevărat că generația tânără, din care fac și eu
parte, a dat o altă definiție comunicării, asta pentru că nu pot spune că a îmbunătățit-o, ci poate doar a
adaptat-o vremurilor.
Am urmat un profil real în liceu, matematică-informatică. Am crezut întotdeuna că social media este un
mediu superficial, îl foloseam ca să schimbam mesaje text despre temele nesfârșite, despre șirurile lungi
din C++ și ca să ne întrecem în postări, care mai de care mai ,,artistice”.
Apoi a venit pandemia. Stunde null! vorba nemților, încă simt repercusiunile perioadei. Cred că acesta a
fost momentul de cotitură, a reînviat dorul de a sta ore în șir la o cafea alături de prieteni. Acum, din
postura studentei la comunicare pot să spun că noi, cei din generația mea, avem un mod ciudat de unic
de a comunica. Da, ne place să comunicăm virtual, dar ne plac și ieșirile, statul la cafea, șușotitul în
timpul cursurilor (chiar dacă există alternativa de a da mesaj, care ar mai fi farmecul?).
Pe lângă faptul că suntem generația utilizatorilor înrăiți de Instagram, Tik-Tok sau WhatsApp, suntem și
reprezentanții generației care se află la granița dintre anxietatea socială (creată de pandemie și de
ecrane, în spatele cărora ne ascundem) și sociabilitate fără limite sau prejudecăți.
Așa comunicăm noi, unii ar spune că defectuos, alții ar spune că normal pentru vârsta noastră, eu spun
doar că e important că încă o facem, fizic sau virtual, o facem. Comunicăm orice oriunde, dar mai ales în
mediul online și asta nu poate exprima decât că acționăm, comunicăm și simțim necenzurat.
Cei tineri văd imposibilă o zi fără internet de Elena Larisa Bîrlădianu
Dacă în urmă cu câțiva ani internetul, lumea virtuală era o modalitate de a evada câteva momente din
viața reală, acum putem spune că lucrurile se întâmplă exact invers. Cred că viața se mai simte ca
altădată doar la țară, în zonele unde semnalul este slab și, fiind deconectat de la internet, ești nevoit să
asculți cântecul păsărilor sau să privești apusul fără să îți fie distrasă atenția de vreo notificare.
Când eram la școală am fost surprinsă să aflu că un coleg nu avea unde să meargă la țară, pentru că
bunicii lui locuiau în oraș. Am fost așa tristă pentru el încât i-am propus să meargă la bunicii mei să vadă
cât de frumos este. A rămas cu o amintire ce sunt sigură cu nu o va uita vreodată.
Unii tineri poate că nu au avut ocazia să se bucure de lucrurile cu adevărat simple, pentru că s-au
născut când totul este mai simplu, mai comod și mult mai ușor. Preferă să primească informațiile pe
whatsapp sau să urmărească un videoclip decât să participe la ora de dirigenție. Mulți nu vor să
interacționeze cu cei din jur și practic telefonul sau tableta reprezintă bariera ce îi protejează. Dacă vor
să încheie o discuție pot apăsa o tastă și se rezolvă sau pot șterge un mesaj pe care celălalt nu a apucat
să îl vadă. În realitate, trebuie să fie atenți la ce vorbe spun și pregătiți să îndrepte greșelile.
Cei tineri văd imposibilă o zi fără internet. Cred că ar fi surprinși de câte lucruri frumoase ar fi capabili și
ce sentimente ar avea la finalul unei zile în care sunt conectați la viață.
42
43
Sursa https://www.cotidianul.ro/orasul-contemporan-generatia-multitasking-si-experienta-muzeala/
44
Castelul Bethlen-Haller din judeţul Alba
Castelul Bethlen-Haller este situat în localitatea Cetatea de Baltă din judeţul Alba, pe DJ107 89.
Construit în stil renascentist, cu patru turnuri amplasate în cele patru colţuri, castelul a fost proiectat
după modelul celor de pe valea Loirei (Franţa), fiind gândit ca un castel de vânătoare şi agrement.
Castelul a fost clădit în anii 1600, de familia maghiară Bethlen (Bethlen Gabor a fost principe al
Transilvaniei între anii 1613-1629; Miklos Bethlen - arhitect şi scriitor - a fost cancelar al Transilvaniei
între anii 1691-1704).
Denumirii castelului din Cetatea de Baltă i s-a adăugat ulterior şi numele Haller - cel al unei familii
boiereşti din Transilvania, după ce, se pare, că această familie a câştigat castelul... la un joc de cărţi.
Clădirea impresionantă este situată pe o culme, deasupra localităţii Cetatea de Baltă, în vecinătatea
râului Târnava Mică. De-a lungul timpului, castelul a trecut prin numeroase transformări: construcţia
clădirii a fost finalizată în 1624, dar în perioada 1769-1773, castelul a fost reamenajat în stil baroc.
45
Intrarea în Castelul Bethlen-Haller se face printr-o uşa neagră, din lemn masiv, sculptată cu motive
florale, struguri şi viţă-de-vie. Colţurile castelului sunt prevăzute cu turnuri masive, cilindrice, iar faţadele
au o verandă acoperită în partea din faţă şi un balcon descoperit în partea din spate.
46
47
După intrarea în castel, în lateralele unei uşi mici se află blazonul familiei Bethlen şi o pisanie (ce
aminteşte de renovarea castelului). Ambele decoraţiuni erau sculptate în piatră şi, în trecut, erau
amplasate pe frontispiciul castelului.
Deasupra acestei uşi există roata unui scripete - care, probabil, ajuta la ridicarea podului care făcea
trecerea peste un sanţ cu apă.
Tot această uşă duce spre sala de la parter, decorată cu armuri şi obiecte de artă - între care un tablou
care arată intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia.
Din sala de la parter se poate trece în bucătărie, dar se poate coborî şi în beciul castelului, unde
odinioară se aduceau animalele vânate. Ferestrele beciului au, în prezent, vitralii colorate, iar în turnurile
cilindrice sunt depozitate vinuri vechi.
48
La etajele superioare ale castelului se urcă pe o scară în spirală, realizată din lemn masiv, iar pe holul
scării sunt expuse, din loc în loc, ceasuri vechi. În castel există încăperi pentru relaxare sau pentru a sta
la masă, o încăpere decorată cu trofee de vânătoare, dar şi o cameră decorată cu... capul lui Bachus -
zeul vinului şi al viţei-de-vie. În încăperile castelului se află şi creaţii vestimentare inspirate de motive
tradiţionale româneşti.
49
Actuala amenajare a castelului păstrează modelul original al parchetului, vechile scări din lemn,
50
ancadramentele din marmură ale uşilor. În perimetrul castelului există şi o herghelie de cai, un centru de
echitaţie, o minifermă de animale - cu găini, iepuri, măgăruşi, chiar şi struţi -, dar şi sere de legume.
În vecinătatea castelului se află podgorii de viţă-de-vie din soiuri renumite. Dacii au cultivat pentru prima
dată cu succes viţa-de-vie; apoi saşii, veniţi în Transilvania, au dus mai departe tradiţia producerii
vinului, aducând soiurile lor renumite - Risling şi Gewurztraminer.
51
Castelul Bethlen-Haller este un loc în care arhitectura, istoria şi turismul se completează cu gustul
deosebit al vinului. La castel există posibilitatea de a beneficia de tururi cu degustare de vinuri, dar şi de
a petrece o noapte-două în atmosfera de basm a castelului, întrucât în turnurile castelului sunt camere
care pot fi închiriate în regim hotelier.
52
Vizitarea castelului se poate face în orice zi a săptămânii, prin tur ghidat, după o rezervare.
AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Ionela Gavril, editor online: Andreea Preda).
Sursa https://www.agerpres.ro/documentare/2023/09/12/timp-liber-castelul-bethlen-haller-din-judetul-
alba--1167535
Impunătoarea biserică din Bucovina construită în 1828 după planurile trimise de la

Viena
În comuna suceveană Iacobeni se află o impunătoare biserică construită în stil gotic în anul 1828 după
planurile trimise de la Viena. Este vorba de Biserica Luterană. Biserica are hramul Sf. Johann Nepomuk
(Sf.Ioan Botezătorul) și a fost construită de Vincenz Manz, nepotul baronului austriac Anton Manz von
Mariensee întemeietorul mineritului modern în Bucovina , cu bani din fondul religionar de stat. În acea
perioadă Iacobeniul era un centru industrial și civic de mari dimensiuni, unul dintre cele mai dezvoltate
din zonă. Aici au fost aduși ţipţerii proveniţi din zona Zips (Slovacia şi Ungaria), prelucrători ai lemnului și
procepuți la minerit.
53
Potrivit însemnărilor din cartea ”Valea inferioară a Bistriței Aurii. Monografie”, de Liviu Apostol
și Constantin Emil Ursu, apărută la Editura Bucovina Istorică în 2003, aflăm că în 1817 Împăratul
Francisc I nota în jurnalul său de călătorie că la Iacobeni erau 1366 de persoane din care 488
catolici, 611 protestanți (evangheliști) și 267 ortodocși (Iacobescu, 1993). Și în municipiul Suceava
există o Biserică Luterană construită în 1868 însă de dimensiuni mult mai mici.
54
55
56
57
Sursa https://www.svnews.ro/impunatoarea-biserica-din-bucovina-construita-in-1828-dupa-planurile-
trimise-de-la-viena/354901/
Cum arată Cetățuia Brașovului, deschisă publicului după mulți ani - O istorie cu
soldați, bruiaj, procese și chefuri
Cetăţuia Braşovului, închisă de aproape zece ani, este deschisă publicului până în 17 septembrie.
Monumentul a avut o istorie complicată și, după un proces de șapte ani, a trecut în proprietatea publică
a statului român. Cum arată Cetățuia? Care au fost momentele cheie din istoria ei? Ce va urma?
Brasovenii au venit sa vada Cetatuia

de pe dealul StrajaFoto: Vlad Barza / HotNews.ro
58
Brașovenii au venit cu miile să vadă Cetățuia
Sunt opt ani de când Cetățuia de pe dealul Straja din Brsașov este închisă, iar pentru zece zile
monumentul este dechis publicului larg. Nu veți vedea însă o cetate restaurată, ci una parțial în
paragină, dar foarte interesantă. Ce este mai greu acum urmează.
În fostul restaurant (foto Vlad Barză)
Cetățuia este mai puțin cunoscută turiștilor care vin în oraș, iar asta nu se întâmplă doar din cauză că a
fost închisă aproape un deceniu, ci și fiindcă, în zilele ei bune, adică în anii 80, era cunoscută doar
pentru restaurant, nu și pentru cultură sau istorie. Ce se vede în prezent a fost construit după anul 1770,
de către stăpânirea austriacă, iar unele clădiri au clară nevoie de restaurare. Foarte multe elemente
moderne au fost adăugate acum 40 de ani.
59
„Cetatea este a voastră, a revenit acasă, a redevenit a brașovenilor și, tot împreună, vom decide ce se
va întâmpla cu ea. Urmează un proces de restaurare. Bucurați-vă de cetate. Este a dumneavoastră”, a
spus primarul Brașovului, Allen Coliban, la redeschiderea porților.
foto Vlad Barză
60
Promisiunea este că va urma un amplu proiect de restaurare, pentru a putea fi deschise toate spațiile și
trebuie să se găsească o destinație pentru clădiri. Primăria ar vrea ca locul să devină și obiectiv turistic,
dar să poată fi organizate și evenimente. Rămâne de văzut dacă vor fi bani și dacă va dura mult
restaurarea.
Cetatea, din exterior, în ianuarie 2023 (foto Vlad Barză)
Cetățuia de pe dealul Straja nu este departe de centrul istoric al Brașovului: din zona Primăriei și a
Parcului central drumul durează 10-12 minute pe jos sau 3-4 minute cu mașina. Pentru a o găsi pe
Google Maps trebuie să scrieți: „Cetățuia de pe Strajă Brașov”
Începuturi timide cu lemn
La început de secol XV exista pe dealul Straja doar un turn de veghe în formă de potcoavă, asemănător
Turnului Alb din zilele noastre. La 1524 a fost ridicat un bastion din lemn cu patru turnuri, dar fortificațiile
din lemn au tot fost distruse de invadatori și au fost refăcute. Tot pe atunci a fost consolidat turnul central
și au fost construite turnuri de artilerie.
61
foto Vlad Barză
După 1600, în jurul cetății a fost construit un șanț cu apă, iar la intrare a fost instalat un pod mobil. În
interior a fost săpată la 1623 și o fântână foarte adâncă, 81 metri, astfel că în timpul asediilor apărătorii
aveau sursă de apă.
Austriecii își pun amprenta pe „Martinsberg”
În 1688, aici s-au refugiat din fața habsburgilor o parte dintre brașovenii răsculați împotriva stăpânirii
austriece și au încercat să reziste în fața trupelor generalului Frederico Veterani. Brașovenii au fost
învinși, pe deal a fost instalată garnizoana austriacă, viile de pe deal au fost distruse, iar austriecii au
amenajat valuri de pământ.
foto Vlad Barză
62
Cetatea a fost reparată și întărită pe parcursului veacului al XVIII și forma ei actuală datează din 1773,
după renovării poruncite de împăratul Iosif al II-lea. Cetățuia a fost pentru prima oară temniță la final de
secol XVIII, aici fiind închiși prizonierii din războaiele în care au fost angrenați austriecii, rușii și otomanii.
Tot la final de secol XVIII, cetatea a fost locul unde au fost duși cei care aveau simptome de ciumă.
O sală mare în fostul restaurant foto Vlad Barză
La 1817 s-a construit o poartă, în cinstea vizitei împărătesei Carolina August a Austriei. În secolul al XIX-
lea cetatea și-a pierdut rolul militar - ultimele tunuri din dotare au fost transportate la Alba Iulia, în 1824.
În timpul revoluției din 1848 a adăpostit revoluționari maghiari care s-au predat în vara lui 1849, după un
asalt al trupelor rusești. Garnizoana maghiară a rezistat trei zile asaltului trupelor țariste, dar s-a predat
apoi.
63
În Primul Război Mondial a fost loc de luptă și din nou închisoare, iar la 1932, cetatea a fost donată
regelui Carol al II-lea, iar când comuniștii au venit la putere, Cetățuia a fost naționalizată și a redevenit
închisoare, dar și stație de bruiaj a Securității în anii 50 și 60 ai secolului trecut, pentru ca oamenii să nu
poată asculta posturi de radio străine. Cetățuia era împrejmuită cu sârmă ghimpată și păzită de o unitate
militară.
Din 1954 până în 1975 a funcționat ca depozit pentru Arhivele Statului din Brașov.
Comuniștii au făcut un restaurant ce a decăzut după 1989
Cetățuia este cunoscută de brașovenii mai în vârstă pentru restaurantul care a funcționat acolo. ONT
Carpați a renovat cetatea și a introdus-o în circuitul turistic, construind un restaurant cu specific
„medieval”. Atunci au fost pavate aleile și au fost montate instalațiile de iluminat public, atât în interior,
cât și pe aleile din jur.
64
foto Vlad Barză
Brașovenii și turiștii veneau în anii 80 la restaurant, la cramă, la cofetărie și la discotecă. Era unul dintre
cele mai populare locuri din oraș.
După căderea comunismului, cetățuia a fost administrată de către Aro Palace SA și de predecesoarele
ei, până în 2015.
Mai exact, în 1990, societatea ONT Carpați s-a privatizat, iar din ea au rezultat două companii:
Postăvarul SA și Poiana SA. Compania Postăvarul a intrat în posesia cetățuii, alături de alte active, iar
din 2000 și-a schimbat numele în Aro Palace. Primăria Brașov a vrut în 2014 să cumpere cetatea, cu 3,3
milioane de euro, oferind la schimb terenuri și bani, dar tranzacția nu s-a finalizat.
65
foto Vlad Barză
Tranzacția ajunsese și în vizorul DNA care a verificat actele. Primăria, însă, nu a ajuns la o întelegere cu
Aro Palace si a deschis în mai 2015 acțiune în instanță pentru obținerea cetățuii.
În iulie 2014, Mihai Fercală, directorul general al SIF Transilvania, care deținea Aro Palace, declara că
activitatea restaurantului care funcționa în cetate nu va aduce niciodată atâția bani încât investiția să
poată fi recuperată. Directorul SIF Transilvania mai declara că restaurantul a fost rentabil doar înainte de
1989 și unu - doi ani după.
"Pentru Aro Palace, această cetate aduce doar pierderi. gaze, electricitate, salarii. Circulația turistică a
scăzut drastic în ultimii ani și nu ne putem acoperi costurile", mai spunea în 2014, Mihai Fercală.
66
Primăria a intrat în posesia Cetăţuii de pe Dealul Straja la mijlocul lunii iulie a acestui an, în urma unui
proces foarte lung, care a durat șapte ani. Conform deciziilor instanţelor, monumentul a trecut din
proprietatea SC Aro Palace SA în cea a Statului Român. Ulterior, printr-o hotărâre de Guvern,
monumentul a fost transferat Municipiului Braşov.
După aceste zile, Cetăţuia va intra în reabilitare, primele lucrări ce urmează a fi realizate fiind cele de
punere în siguranţă. Lucrările se referă, în principal, la acoperiş şi tencuieli, scopul lor fiind de a opri
degradarea monumentului. După finalizarea lucrărilor de punere în siguranţă, Cetăţuia va fi deschisă
publicului larg pentru a vizita zona în interiorul cetăţii.
Pe termen lung, municipalitatea braşoveană are în plan să renoveze fortăreaţa. Deschiderea tuturor
spaţiilor se va face după finalizarea proiectului de restaurare, un proiect mult mai amplu, care include o
serie de studii, inclusiv cel privind rezistenţa la cutremur (există un studiu de acum 3 ani, care va trebui
actualizat), dar şi o analiză a destinaţiei spaţiilor existente, scrie publicația Bună Ziua Brașov.
67
Sursa https://www.hotnews.ro/stiri-magazin-26523274-foto-cum-arata-cetatuia-brasovului-deschisa-
publicului-dupa-multi-ani-istorie-soldati-bruiaj-procese-chefuri.htm
Bătălia armatei române pentru Odesa în 1941 - o victorie pentru orgoliul lui
Antonescu
Bătălia pentru Odesa, desfășurată în perioada de la începutul lui august și până pe 16 octombrie 1941, a
fost singura acțiune militară românească independentă față de Wehrmacht, pe frontul de est în cel de-al
doilea război mondial. În ciuda importanței victoriei românești, literatura de specialitate pe acest subiect
este destul de săracă.
68
Soldați români intrând în OdesaFoto: AFP / AFP / Profimedia
În perioada comunistă, acțiunile armatei române pe frontul de est au fost trecute sub tăcere din motive
lesne de înțeles. Pe de altă parte, nici în ultimii 30 de ani subiectul nu s-a bucurat de atenția cuvenită.
Analizând informațiile avute, nu se poate nega amploarea asediului sau importanța succesului
românesc, dar trebuie avute în vedere câteva aspecte care au umbrit o victorie, care de altfel a fost
lăudată inclusiv de Înaltul Comandament German.
Situația frontului în vara anului 1941
Așa cum este bine știut, vara anului 1941 a fost una a succeselor pentru trupele Axei, acestea înaintând
considerabil pe tot frontul. Armata română făcea parte din Grupul de Armate Sud, asigurând flancul
sudic al ofensivei. După eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, în 27 iulie 1941, Adolf Hitler,
motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, a solicitat generalului Antonescu
continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru.
Patru zile mai târziu, acesta va răspunde că „va merge până la capăt”, că „nu pune niciun fel de condiţii
şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu”, că are „deplină încredere în
69
justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”. Făcând acest lucru,
Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.
Încă din timpul luptelor pentru eliberarea Basarabiei, slăbiciunea armatei române a fost una evidentă.
Astfel, deși bătălia de la Țiganca a fost tranșată în favoarea trupelor române, pierderile suferite în
oameni și material au fost însemnate. Lipsa de pregătire, precum și penuria de echipament și armament
greu a fost evidentă.
În urma îndemnului german, românii trec Nistrul, între Tighina și Dubăsari. Ulterior, alături de germani,
trupele române înaintează spre Bug, râu pe care Armata a 3 a română, sub conducerea generalului
Petre Dumitrescu, îl va atinge. Pe data de 8 august este trimis Armatei a 4 a ordinul de a captura Odesa.
Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice
dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar
150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona
petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi
germane obţinute cu puţin timp înainte.
Foto: Soldati romani

studiind o harta / Sursă: Leemage / AFP / Profimedia Images
70
Greșeli majore în conducerea asediului asupra Odesei
La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odesa au fost angajate în principal forţe române.
Această decizie dezvăluia o încredere exacerbată în forțele armatei române, optimism care însă ignora
total realitatea frontului.
Astfel, Armata a 4 a începe atacul pe 8 august, reușind în primele câteva zile să blocheze retragerea
rușilor spre nord și est. Această reușită a fost bifată pe fondul unor pierderi semnificative, fapt ce ar fi
trebuit să fie un un semnal de alarmă pentru Antonescu.
Primele operațiuni au provocat serioase nemulțumiri în cadrul Înaltului Comandament German (OKW).
Acesta a dispus trimiterea unor unități care să sprijine atacul român, dar trupele române au continuat
acțiunile ofensive, fără să aștepte ajutorul german, ceea ce a dus la succese limitate și însemnate
pierderi.
Astfel, pe 24 august românii au fost opriți la linia principală de apărare a sovieticilor. Armata a 4-a
avusese deja 27.307 pierderi, dintre care 5.329 de morți.
Există indicii care atestă ipoteza că generalul Antonescu se baza pe capabilitățile Diviziei 1 Blindate
‘România Mare’, pe care a încercat să o folosească că forță de șoc. Ceea ce s-a ignorant a fost faptul că
aceasta cuprindea aproape în exclusivitate demodatele modele de tancuri R-2, iar până să ajungă la
fortificațiile ce apărau Odesa, ea pierduse aprope jumătate din efective.
Foto: Tanc german Panzer 35(t), după un model

cehoslovac - varianta românească de tanc se numea R-2 / Sursă: JuistLand / Alamy / Alamy /
Profimedia
Apărarea rusă constă în circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu
cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie
etc, ceea ce i-a favorizat pe apărători.
Un capitol unde armata română a stat bine a fost cel aerian. Astfel, se poate spune că aviația a fost
arma cea mai bine înzestrată și mai bine pregătită de lupte. S-au remarcat Grupul 5 Vânătoare care era
dotat cu avioane Heinkel 112-B-1 și Hurricane.
71
După două luni de lupte extrem de grele, armata română va reuși să intre în Odesa, în seara zilei de 16
octombrie, găsind un oraș părăsit de apărătorii sovietici, ultima navă de evacuare părăsind cheiurile în
aceeași dimineață.
Ajutorul primit de la germani pe parcursul asediului a fost unul minim, acest lucru datorându-se, în
principal, dorinței lui Ion Antonescu ca Odesa să fie un succes 100% românesc.
De ce nu a tras conducătorul statului român de la acea dată concluziile corecte în urma acestei bătălii
atât de greu câștigate este o întrebare care a rămas pentru generațiile următoare.
Incapacitatea armatei române de a desfășura acțiuni ofensive rapide, cu o bună coordonare între arme,
așa cum cerea războiul modern ieșise la iveală încă din timpul Operațiunii Munchen (eliberarea
Basarabiei și Bucovinei de nord), cu precădere în timpul bătăliei de la Țiganca.
Semnificația ocupării Odesei de către trupele române
În ceea privește importanța victoriei românești la Odesa, această este dincolo de orice urmă de îndoială.
Legat de condițiile în care a fost ea obținută, există două curente de opinie între specialiștii militari.
Astfel, pe de-o parte există istorici militari care sunt de părere că ocuparea Odesei de către români, pe
frontul sudic, a facilitat în mare măsură marea victorie germană de la Kiev, unde 600 de mii de soldați
ruși s-au predat.
Practic, argumentul ce stă la baza acestei afirmații se referă la faptul că sovieticii nu au putut deplasa
suficiente trupe care să spargă încercuirea în care au căzut cele trei armate ruse lângă Kiev.
În același timp, există opinia că, dimpotrivă, succesul obținut de români pe flancul sudic al frontului a fost
făcută posibil prin prisma înfrângerii sovietice catastrofale de la Kiev. Cert este că un verdict definitiv
este greu, dacă nu imposibil de dat în această privință.
Foto: Mareșalul Ion Antonescu / Sursă:

Leemage / AFP / Profimedia
72
Orgoliul lui Ion Antonescu
Incontestabil este faptul că ocuparea Odesei s-a făcut prin sacrificii umane enorme din partea armatei
române. Discutabil rămâne doar dacă aceste pierderi puteau sau nu să fie evitate, sau măcar micșorate.
Nume importante în istoria militară afirmă că victoria cu orice preț în bătălia Odesei a fost pentru
Antonescu un obiectiv personal.
În niciun moment conducătorul statului nu și-a asumat vreo vină pentru lipsa de echipament și de
armament greu a armatei române. Întotdeauna expresia folosită în rapoarte și evaluări a fost una lipsită
de echivoc : „greşelile făcute timp de 20 de ani”.
Cu alte cuvinte, responsabilitatea nu-i aparținea, toate guvernele din perioada interbelică purtând povara
actualei stări de lucruri.
Pe lângă faptul că a obținut bastonul de mareșal în urma ocupării Odesei, acesta dorea cu tot dinadinsul
să dovedească germanilor utilitatea trupelor române în campania din Rusia.
Faptul că raționamentul sau a fost total greșit s-a dovedit mai târziu, când a avut loc dezastrul de la cotul
Donului. Sursa https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26487675-batalia-armatei-romane-pentru-odesa-
1941-victorie-pentru-orgoliul-lui-antonescu.htm
Realizat,
Adriana Tănăsescu,
Director executiv
73

Informatii La Zi Revista Presei Nr. 142 Din 12 Septembrie 2023

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Informatii La Zi Revista Presei Nr. 142 Din 12 Septembrie 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI

Povestea Spitalului Brâncovenesc din București și legenda din spatele demolării

Regimul comunist și demolarea

- Știm că supravegheați șantierul de la Cazinou. În ce stadiu se mai află?

- La ce proiecte culturale mai lucrați acum?

După optsprezece ani petrecuți în Danemarca, s-a întors acasă și a renovat un

Mihai a absolvit două facultăți în Hunedoara: Facultatea de Calculatoare și Electro-mecanică și

S-a întors acasă pentru că a vrut să fie aproape de familia lui

Proprietatea a aparținut inițial familiei Nopcea

Conacul a ajuns apoi în administrarea familiei Karaba

Trecut zbuciumat în timpul comunismului

Șantierul a durat doi ani și jumătate

Renovări făcute cu tehnici și materiale din trecut

Elemente datând de la 1700, descoperite în timpul șantierului

Renovarea conacului Karaba a costat peste 200.000 euro

FOTO Cum arată Parcul Tudor Arghezi

Cum arată fântâna arteziană din parc

În total, investiția se ridică la circa 40 milioane lei.

Vrancea: Morile de apă tradiţionale din Nistoreşti şi Spulber, aflate la Muzeul

În final, se subliniază importanța acestei cercetări pentru înțelegerea evoluției antroponimiei în

Cu Vintilă Mihăilescu, despre rădăcini, arhitecți, eroi civilizatori, dorințe și putințe.

Foto: Cosmin Bumbuț, pentru A51 – 51 de Birouri de Arhitectură

În raport cu dimensiunea estetică şi utilitară a profesiei, o problemă frecventă cu care se confruntă

Daca aţi vrea să vă ridicaţi o casă, cum v-aţi alege arhitectul?

ORAȘUL CONTEMPORAN Generația multitasking și experiența muzeală

Telefonul a înlocuit televizorul de Adela Cioruță

Pentru divertisment, TikTok-ul și YouTube-ul devin principalele platforme.

Liberi, creativi și curioși de Andreea Hrib

Acționăm, comunicăm și simțim necenzurat de Andreea Iuliana Iacobescu

Cei tineri văd imposibilă o zi fără internet de Elena Larisa Bîrlădianu

Castelul Bethlen-Haller din judeţul Alba

Impunătoarea biserică din Bucovina construită în 1828 după planurile trimise de la

Brasovenii au venit sa vada Cetatuia

Brașovenii au venit cu miile să vadă Cetățuia

În fostul restaurant (foto Vlad Barză)

foto Vlad Barză

Cetatea, din exterior, în ianuarie 2023 (foto Vlad Barză)

Începuturi timide cu lemn

foto Vlad Barză

Austriecii își pun amprenta pe „Martinsberg”

foto Vlad Barză

O sală mare în fostul restaurant foto Vlad Barză

Comuniștii au făcut un restaurant ce a decăzut după 1989

foto Vlad Barză

foto Vlad Barză

Soldați români intrând în OdesaFoto: AFP / AFP / Profimedia

Situația frontului în vara anului 1941

Foto: Soldati romani

Greșeli majore în conducerea asediului asupra Odesei

Foto: Tanc german Panzer 35(t), după un model

Semnificația ocupării Odesei de către trupele române

Foto: Mareșalul Ion Antonescu / Sursă:

Orgoliul lui Ion Antonescu

S-ar putea să vă placă și