FOIŞORUL DE FOC

Ing. Vasile BĂLAN

Director al Muzeului Naţional al Pompierilor

La începutul secolului al XIX-lea, măsurile „feritoare de foc”

luate de autorităţi încep să se intensifice ca urmare a dezvoltării
oraşelor (comerţul şi manufacturile), dar şi din cauza deselor incendii
produse.
Reuşita intervenţiei pompierilor era condiţionată de rapida lor
alarmare. În majoritatea oraşelor, clădirile cele mai înalte au fost
utilizate şi pentru supraveghere, ziua şi noaptea, astfel încât, în cazul
izbucnirii unui incendiu, să se dea imediat semnalul de foc. Aceste
puncte de observaţie au apărut treptat în toată Europa, în paralel cu
| 43
manifestarea primelor forme de organizare a oamenilor în lupta cu
focul.
Alimentarea cu apa necesară intervenţiei la foc era dificilă,
tehnica utilizată fiind insuficientă şi fără performanţe, iar formaţiile
profesioniste sau voluntare de pompieri aproape că nu existau.
În aceste condiţii se punea accentul pe salvarea oamenilor şi
bunurilor şi nu pe acţiunea de stingere propriu-zisă. Aşa se explică
preocuparea autorităţilor pentru alarmarea şi prevenirea populaţiei
prin ridicarea de turnuri de observare a incendiilor. De asemenea,
clopotniţele bisericilor şi turnurile primăriilor (Sibiu, Sighişoara ş.a.),
fiind cele mai înalte din localităţile respective, au fost folosite în
anumite perioade istorice şi ca observatoare de foc, la fel şi turnurile
de observare şi apărare împotriva oştirilor duşmane a cetăţilor Cluj,
Braşov, Iaşi (Golia), Târgovişte (Chindia).
Reglementări referitoare la prevenirea şi intervenţia la
incendii au fost emise deseori, printre care şi „Regulamentul pentru
starea sănătăţii şi pazei bunei rânduieli în poliţia Bucureştilor” din
anul 1832, care prevedea ridicarea în fiecare „comisie” a oraşului „la
locul cât se va putea mai de mijloc şi cel mai înalt, câte un foişor de
foc unde să fie apururea 2 paznici din jandarmi, însă unul din
pedestrime care să păzească sus, iar altul călare, jos. Şi cum va
vedea cel de sus foc, să spună călăreţului, care să meargă la
comisarul Plasei şi Agie”.

Iaşi – Turnul Golia, Giurgiu 1929, Tecuci 1903

| 44
 În Bucureşti au existat mai multe clădiri înalte utilizate şi ca
foişoare de observare a incendiilor, una dintre cele mai cunoscute
fiind Turnul Colţei, construită în 1715, care a servit în acest scop
până în anul 1802. În 1888, a fost demolat din cauza stării avansate
de degradare şi din necesitatea sistematizării oraşului.

Turnul Colţei (1715-1888)

Foişoarele din care se supraveghea oraşul

erau dotate cu clopote de alarmare, cu steaguri şi
felinare în culorile „comisiilor”, acoperişurile
fiind vopsite de asemenea în aceste culori. În
situaţia izbucnirii unui incendiu semnalele de foc
erau date prin bătăi de clopot sau prin steaguri
(ziua), iar noaptea prin felinare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Capitala
se confrunta cu o multitudine de probleme de
ordin edilitar printre care alimentarea cu apă
potabilă şi lipsa unui foişor de observare a
incendiilor din care să fie supravegheat oraşul.
Dificultăţile se datorau creşterii continue a
populaţiei care ajunsese la 20.000 locuitori,
precum şi a măririi suprafeţei la peste 30 de km2.

| 45
 În aceste condiţii primăria
iniţiază un proiect de realizare a unui
sistem de alimentare cu apă a
Bucureştiului, însemnând o staţie de
pompare a apei la Grozăveşti, o reţea
de distribuţie a ei şi un rezervor de
compensaţie.
Astfel este pus în practică
planul construirii unei clădiri-turn,
care urma să servească drept post de
observare a incendiilor şi rezervor de
alimentare cu apă.
Proiectul clădirii i-a fost
încredinţat arhitectului-şef al primăriei, George Mandrea, profesor la
prima şcoala românească de arhitectură înfiinţată în anul 1892 şi
colaborator al revistei „Analele Arhitecturii”, prima revistă
românească de specialitate. Este autorul şi al altor proiecte cunoscute
cum ar fi Piaţa Bibescu-Vodă, biserica Delea Veche, biserica
mănăstirii Sinaia ş.a.

Unul dintre numeroasele devize ale lucrărilor executate pentru

ridicarea Foişorului de Foc

| 46
 George Mandrea a realizat mai întâi o variantă constructivă
masivă, un trunchi de con greoi cu două brâie. După modificări
succesive ale proiectului ajunge în final la o construcţie suplă şi
rezistentă. Proiectul a fost terminat la 6 septembrie 1890, iar licitaţia
de construire a fost câştigată de antreprenorul A. Thenen.
Estimat la 200.000 lei, foişorul a fost ridicat în mai puţin de
un an, în perioada 18 septembrie 1890 – 1 iulie 1891 cu materialele
şi mijloacele tehnice existente la vremea respectivă.
Cea mai înaltă construcţie din Bucureşti, la acea dată
(aproape 50 m), era realizată din piatră, cărămidă şi var hidraulic cu
fundaţia din beton. La nivelul solului diametrul exterior era cam de
17 m, zidăria avea grosimea de 3,20 m (ca şi în prezent), iar la partea
superioară, în dreptul rezervorului de apă, grosimea era de lăţimea
unei cărămizi, pentru a reduce greutatea clădirii. Postul de veghe se
afla situat la înălţimea de 42 m, iar rezervorul de alimentare cu apă,
cilindric, cuprindea etajele (actuale) 4, 5 şi 6 fiind mascat de peretele
care-l înconjura, prevăzut cu 16 ferestre cu jaluzele din lemn.

26 februarie 1892 – Răspunsul

Primăriei dat comandantului
Regimentului 6 Artilerie:
„Domnule comandant
La adresa dvs. (...) avem onoarea a vă
face cunoscut că în curând se vor
completa micile lucrări rămase
neterminate şi că în luna viitoare se
va putea ocupa turnul de apă de un
post de pompieri după cum cereţi”.

| 47
 În luna martie 1892, după montarea rezervorului cu
capacitatea de 750 m.c. şi a instalaţiilor auxiliare aferente aduse de la
Uzina Generală de Apă din Liège s-a constatat că pompele de la
Grozăveşti nu aveau puterea necesară ridicării apei la nivelul
superior al rezervorului renunţându-se astfel la utilizarea lui.
În ianuarie 1892, comandantul Regimentului 6 Artilerie se
adresează primăriei afirmând că „postul de pompieri de la Olari
poate ocupa turnul ce s-a pus în lucrare deoarece în urma inspecţiei
făcute s-a găsit gata”. Primăria este de acord cu această solicitare
şi pune la dispoziţie spaţiul necesar instalării pompierilor: parterul
şi etajul I. Etajul II rămânea în continuare la dispoziţia
„supraveghetorului rezervorului precum şi pentru fântânarii
însărcinaţi cu manevrarea diverselor robinete-vane”.

1900

Servanţii postului de pompieri nr. 5, Foişor, 1920

| 48
 Postul de pompieri nr. 5 – Foişor, aşa cum a fost denumit este
instalat în aprilie 1892: la parter existau două pompe manuale
montate pe trăsuri hipo, o saca, 6 cai şi magazia cu echipament. La
etajul I era amenajat biroul comandamentului pichetului, camera de
gardă şi dormitorul pompierilor. La etajul al II-lea se afla
comandantul postului de pompieri şi bucătăria, iar la etajul al III-lea
(care nu putea fi locuit datorită marginii inferioare a rezervorului)
se depozitau materiale, se uscau furtunuri, se efectuau reparaţii
minore.

Saca hipo şi pompă manuală hipo, fabricate de Knaust Wien,

modele 1882 (aflate în colecţiile muzeului)

| 49
 Accesul în clădire se făcea pe patru uşi diametral opuse. Una
permitea intrarea în grajdul cailor (actuala şi singura uşă de acces în
foişor), pe alta se intra în remiza cu materiale de stingere, pe a treia
se ajungea în depozitul de furaje, iar pe a patra practicată spre
actualul bulevard Ferdinand, se urca la etaj, spre birouri şi spre
dormitoarele trupei.

Macheta foişorului Plan parter foişor (1892)

Scara interioară în spirală ajungea până la etajul al III-lea. De

aici era fixată pe peretele exterior al rezervorului de apă, până la
partea superioară a sa, de unde, pe o altă scară în spirală se ajungea la
postul de veghe aflat la înălţimea de 42 m.
| 50
 Gheorghe Constantinescu în muzeu (comandant al postului „Foişor”
în perioada 1916-1918)

La anunţarea unui incendiu se înhămau rapid caii la cele două

pompe manuale şi la saca, aflate la parterul clădirii, după care se
alerga spre locul indicat. Convoiul era precedat de un gonaş călare cu
misiunea de a descoperi locul incendiului şi sursele de apă. Servanţii
pompieri erau echipaţi în vestoane maro, pantaloni negri cu vipuşcă
grena şi cizme.

Foişorul de Foc, 1940

| 51
 Ca „observator al incendiilor”, foişorul a funcţionat până la
instalarea telefonului, în 1910, ca post de pompieri până în anul
1936, când este construită cazarma „Regele Ferdinand” din
apropierea Gării Obor – în care se transferă acest post, iar ca turn de
apă, niciodată.
După 1936, Foişorul de Foc a avut diverse destinaţii: depozit
de arhive, birouri ale întreprinderii de transporturi comunale, spaţiu
pentru locuinţe ş.a. care au produs degradarea sa lentă, până în anii
1961-1963, când a fost consolidat, renovat şi amenajat ca muzeu. În
locul rezervorului de apă dezafectat au fost construite trei niveluri,
s-a instalat liftul, scara centrală în spirală a fost prelungită până la
ultimul etaj, s-a amenajat expoziţia de bază, iar la 16 septembrie
1963 a fost inaugurat Muzeul Pompierilor.

Documentul care a stat la baza înfiinţării cazărmii de pompieri

„Regele Ferdinand” (Obor), 1936

| 52