PRELEGEREA 1

NOŢIUNI DESPRE ARDERI

1.1 Fenomenul arderii

1.1.1 Arderea

Arderea/combustia (eng. combustion), fizico-chimic, este reacţia rapidă de oxidare a unei

substanţe aflată în starea gazoasă.
Arderea, tehnic (SR EN ISO 13943), este reacţia exotermă a unei substanţe (pe care o
vom numi combustibil) cu un comburant (putând adăuga la definiţie, că este însoţită, în general,
de lumină - care poate fi incandescenţă şi/sau flăcără - şi/sau de fum.
Combustibil (eng. fuel) este, în contextul lucrării de faţă, orice substanţă, material, produs
de construcţii care are proprietatea de combustibilitate (proprietatea de a se aprinde şi arde în
continuare contribuind la creşterea cantităţii de căldură degajate).
Comburant/agent oxidant este, uzual, oxigenul, oxigenul din aer (aflat în proporţie de
21%) sau oxigenul cedat de o altă substanţă prin reacţia de oxidare; pentru ca o substanţă
combustibilă să ardă, s-a constatat că este suficient ca mediul ambiant să conţină 14÷18%
oxigen.
Se cunosc şi substanţe care ard fără prezenţa oxigenului din aer, cum ar fi: acetilena
comprimată, clorura de azot, precum şi alte substanţe compuse; aceste substanţe, în anumite
condiţii, pot exploda cu degajare de căldură şi apariţie de flăcări.
Din punctul de vedere fizic, arderea determină, în timp scurt, creşterea temperaturii
mediului înconjurător la valori peste 10000C.
Procesul de ardere, pentru a avea loc, trebuie să îndeplinească condiţia prezenţei
concomitente, în acelaşi spaţiu:
- a combustibilului;
- a comburantului (uzual, oxigenului);
- a sursei de aprindere (care să transfere, din exteriorul sistemului, suficientă căldură
pentru atingerea temperaturii de aprindere în vederea iniţierii arderii, energia aprinderii).
Cei trei factori enumeraţi mai sus definesc aşa-numitul triunghi al focului (figura 1.1).

Figura 1.1 Triunghiul focului

(www.isover.ro)

7
 Cercetări mai recente fac discuţii despre aşa-numitul tetraedru al focului, considerând că,
pentru explicarea proceselor arderii, mai trebuie avută în vedere desfăşurarea reacţiilor chimice
în lanţ.
Fenomenul de ardere implică desfăşurarea unor procese de transfer de căldură şi de masă
(care pregătesc amestecul format din combustibil şi oxigen) pentru atingerea temperaturii ce face
posibilă o dezvoltare suficient de rapidă a reacţiei de oxidare cu degajare de căldură.
Fenomenul de ardere, în concepţia actuală, are la bază teoria reacţiilor în lanţ (eng. chain
reaction). Această teorie presupune formarea, în timpul reacţiei de oxidare, a radicalilor liberi,
care în urma reacţiei cu alte molecule formează noi radicali liberi ce reacţionează la rândul lor cu
molecule neutre. Aceste reacţii sunt denumite reacţii secundare de continuare a lanţului. În acest
mod apare un lanţ de reacţii ce se repetă, în timpul cărora produsele finale se formează printr-o
serie de faze intermediare care iniţiază începutul unui nou lanţ ce constituie centrul activ al
reacţiei. Reacţia, susţinută de centrii activi, încetează când lanţul se întrerupe ca urmare a
ciocnirii atomilor sau radicalilor cu molecule inerte (cazul halonilor) sau cu suprafeţe care absorb
energia acestora (cazul pulberilor stingătoare).
În cazul incendiilor în clădiri, mulţi produşi combustibili au o structură chimică care
conţine carbon, hidrogen şi oxigen; unul poate fi propanul (C3H8), care prin ardere completă
produce dioxid de carbon (CO2) şi vapori de apă (H2O), ca în ecuaţia stoechiometrică din relaţia
1.1 [11], [12].

C3H8 + 5O2 → 3CO2 + 4H2O (1.1)

Mărimile fizice ce caracterizată arderea sunt:

- temperatura de ardere, temperatura minimă de la care un combustibil arde până la
epuizare;
- viteza de ardere, cantitatea de combustibil consumat prin ardere în unitatea de timp
(tabelul 1.1); aceasta este dependentă de tipul materialului combustibil şi mărimea suprafeţei
ocupate, de posibilităţile de ventilare, de temperatura dezvoltată în timpul arderii, de presiunea
aerului etc.; aceasta poate fi măsurată în:
- cazul gazelor: m/s sau cm/s sau m3/zi şi poate fi considerată că variază liniar cu timpul;
- cazul lichidelor: grosimea stratului de lichid care arde în unitatea de timp şi poate fi considerată
că variază liniar cu timpul;
- cazul solidelor: masa materialului combustibil ars pe unitatea de suprafaţă a arderii în unitatea
de timp ;
- intensitatea de ardere, dată de căldura (energia) degajată în timpul arderii, exprimată în
J (Jouli); raportarea cantităţii căldurii la cantitatea unitară de combustibil ce o produce (1 kg în
cazul substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N, N indicând condiţii normale, în cazul substanţelor
gazoase) defineşte căldura de ardere/puterea calorifică, Q, exprimată în J/kg sau J/m3N (a se
consulta Prelegerea 2);
- limitele de ardere:
- limita inferioară, dată de concentraţia minimă a gazelor în aer sub care amestecul
gazos nu poate să ardă, fiind prea sărac în molecule reactante (energia rezultată din
arderea unei particule se dispersează înainte de a putea activa o altă particulă de substanţă
combustibilă pentru propagarea arderii);
- limita superioară, dată de concentraţia maximă a gazelor în aer peste care
amestecul gazos nu poate să ardă din cauza lipsei oxigenului necesar (oxigenul disponibil
se consumă în cursul arderii unei particule, nemaifiind suficient pentru întreţinerea arderii
particulei celei mai apropiate);
- intervalul de ardere (cuprins între limita inferioară şi superioară) este cel în care arderea
se poate produce, dimensiunea acestuia putând fi influenţată de creşterea temperaturii (mărirea

8
intervalului) sau de adăugarea unor gaze inerte sau vapori incombustibili (micşorarea
intervalului).

Tabelul 1.1 Viteza de ardere pentru produse combustibile uzuale

Nr. Viteza de ardere dată prin
crt. Substanţa combustibilă masa consumată lungimea consumată
(kg/m2.min) (mm/min)
1 Lemn (grinzi, mobilă în încăpere) 0,65÷0,90 -
2 Lemn tăiat în stive, în aer liber 0,70 -
3 Cherestea în stive pe teren descoperit 0,67 -
4 Bumbac afânat 0,24 -
5 Cărţi pe rafturi din lemn 0,33 -
6 Hârtie afânată 0,48 -
7 Fibră artificială scurtă afânată 0,40 -
8 Textolit 0,40 -
9 Cauciuc natural 0,80 -
10 Cauciuc sintetic 0,53 -
11 Articole tehnice din cauciuc 0,67 -
12 Film pe bază de celuloid 70,0 -
13 Polistiren 0,86 -
14 Sticlă organică 0,86 -
15 Fenoplaste 0,36 -
16 Sodiu metalic 0,70÷0,90 -
17 Acetonă 2,83 3,30
18 Benzen 2,30 3,15
19 Benzină 2,70÷3,20 3,80÷4,50
20 Alcool butilic 0,81 1,10
21 Eter dietilic 3,60 5,00
22 Izopentan 6,30 10,00
23 Petrol (ţiţei) 1,70 1,60
24 Petrol lampant 2,90 3,60
25 Păcură 2,10 2,20
26 Sulfură de carbon 2,20 2,70
27 Toluen 2,30 2,70
28 Alcool etilic 1,60÷2,00 2,00÷2,50

Flacăra (eng. flame) poate fi definită ca propagarea rapidă, autosusţinută, cu viteză

subsonică a arderii în mediu gazos cu emisie de lumină (SR EN ISO 13943) sau ca amestecul
aerului cu un gaz combustibil în reacţie care emite radiaţii electromagnetice, deseori în spectrul
vizibil (lumina); caracteristicile flăcărilor sunt:
- emisia luminii: 1÷5 µm în cazul hidrocarburilor;
- temperatura: dependentă de caracteriticile produselor care ard (concentraţie etc.),
tabelul 1.2;
- culoarea: galbenă sau portocalie în cazul materialelor organice, albastră în cazul
alcoolilor, gălbuie şi, eventual, cu tendinţă spre albastru în cazul gazului natural, galbenă,
asociată cu mult fum, în cazul hidrocarburilor lichide, albastră în cazul monoxidului de carbon
etc.;
- radianţa: 1,5 Hz, în cazul incendiilor cu suprafaţă mare de ardere până la 15 Hz, nivelul
radiaţiei variind în jurul unei valori medii.

9
 La flacără se disting: o zonă centrală care conţine produşi nearşi încă şi care este mai
rece, o zonă intermediară, precum şi o zonă periferică unde combustia este completă şi
temperatura este cea mai mare (figura 1.2)

Tabel 1.2 Temperatura flăcării pentru combustibili uzuali [9]

Nr. Produsul combustibil Temperatura
0
crt. C
1 acetilena 2325
2 amoniacul 1700
3 Gaz în amestec cu aerul heptanul 2290
4 hidrogenul 2400
5 metanul 2210
6 oxidul de carbon 2400
7 propanul 1930
8 bumbacul 305
9 hârtia 510
10 sodiul metalic 900
11 lemnul răşinoaselor stivuit în aer liber 1200
12 Solid huila 1200
13 cauciucul natural 1100
14 polistirenul 1350
15 magneziul 2000

(după Bjorn Karlsson, James G. Quintiere, 2000) (Wikipedia)

Figura 1.2 Flăcări şi distribuţia temperaturilor în flacăra unei lumânări

10
 Produsele de ardere sunt:
- gazele de ardere, care sunt purtătoarele căldurii (eng. heat) şi a căror cantitate poate fi
stabilită prin calcul după compoziţia combustibilului;
- resturile minerale sau cenuşa (eng. ash), ca în cazul substanţelor solide; în acest context
intoducem şi funinginea (eng. soot);
- fumul (eng. smoke) şi oxidul de carbon (ca produs intermediar care prezintă un pericol
deosebit, care poate provoca intoxicaţii şi asfixieri), în cazul arderilor incomplete.
Fumul este amestecul vizibil de lichide sub forma picăturilor foarte fine şi/sau
particulelor solide aflate în suspensie; funcţie de compoziţia chimică a produselor care ard, poate
prezenta culoare, miros şi gust specific, tabelul 1.3.

Tabel 1.3 Caracteristicile fumului [9]

Nr. Produsul combustibil Caracteristicile
crt. Culoarea Mirosul Gustul
1 Bumbac brun-închis specific acrişor
2 Cauciuc negru-brun sulfuros acid
3 Celuloid cenuşiu închis specific acid
4 Combinaţii de azot galben brun iritant acid
5 Fosfor alb dens ca de usturoi fără
6 Hârtie, paie, fân galben alb specific acrişor
7 Lemn gri cenuşiu de răşină acrişor
8 Magneziu alb fără metalic
9 Potasiu metalic alb dens fără alcalin
10 Polistiren negru închis hidrocarburi fără
11 Policlorură de vinil cenuşiu închis acid clorhidric fără
12 Produse petroliere negru uleios acrişor
12 Sulf alb negru specific acid

Clasificarea arderilor se poate face:

- după condiţiile de desfăşurare a reacţiilor de oxidare:
- arderea completă, cazul arderii în întregime a substanţei combustibile, existând
cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de ardere rezultă:
bioxid de carbon, vapori de apă, bioxid de sulf etc.);
- arderea incompletă, cazul arderii parţiale a substanţei combustibile, neexistând la
dispoziţie cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de ardere
rezultă: oxid de carbon, alcool, vapori de apă şi compuşi organici complecşi);
- după percepţia fenomenului:
- arderea cu flacără, cazul arderii combustibilului în faza gazoasă cu emisie de
lumină; arderea cel mai des întâlnită;
- arderea cu incandescenţă, cazul arderii combustibilului cu emisie vizibilă de
lumină la suprafaţa acestuia (arderea cărbunilor); temperatura suprafeţei depăşeşte 5000C;
- arderea mocnită, cazul arderii combustibilului fără emisie vizibilă de lumină
(pusă în evidenţă de creşterea temperaturii mediului ambiant şi apariţia fumului); este o
ardere autosusţinută prin căldura reacţiilor interne;
- după viteza reacţiilor oxidării:
- arderea lentă, cazul ruginirii fierului, putrezirii lemnului, respiraţiei fiinţelor etc.,
când se constată o creştere a temperaturii fără atingerea valorii care să conducă la emisia
de lumină;
- arderea normală/uniformă, la care propagarea se face cu viteze de ordinul cm/s;
- arderea rapidă, cazul exploziei, precum deflagraţia, la care propagarea se face cu
viteze de ordinul zecilor de m/s (subsonice);

11
 - arderea foarte rapidă, cazul detonaţiei, la care propagarea se face cu viteze de
ordinul km/s (supersonice) şi care este însoţită de undă de şoc.

1.1.2 Aprinderea

Aprinderea (termică) este procesul de iniţiere a arderii unui amestec combustibil cu

flacără susţinută, ca urmare a accelerării reacţiei de oxidare.
Aprinderea se produce numai la aducerea combustibilului în faza gazoasă (figura 1.3), cu
atât mai uşor cu cât emanarea de vapori şi gaze începe la o temperatură mai mică (funcţie de
starea de agregare a substanţei combustibile: gazoasă, lichidă sau solidă).

Figura 1.3 Schema generală de producere a aprinderii sau de iniţiere a arderii

Aprinderea unui amestec combustibil are loc când viteza de generare a căldurii, prin
reacţii chimice, depăşeşte viteza de pierdere a căldurii (pentru sistemele reale, neadiabatice).
Căldura necesară aprinderii amestecului combustibil poate fi asigurată:
- de un flux de căldură exterior, cazul aprinderii normale şi definim temperatura de
aprindere;
- de o sursă exterioară de căldură (flacără, scânteie etc.), cazul aprinderii pilot şi definim
temperatura de aprindere;
- prin generarea internă de căldură, cazul aprinderii spontane/autoaprinderii şi definim
temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere.
Temperatura de aprindere şi temperatura de aprindere spontană nu sunt constante fizice;
acestea sunt mărimi complexe, valorile acestora depinzând de condiţiile în care se produce
procesul de încălzire (compoziţie, temperatură, presiune, sursă de aprindere etc.) şi metoda de
determinare aplicată.
Condiţiile necesare producerii aprinderii sunt:
- concentraţia amestecului combustibil (gaz şi/sau vapori de lichid şi/sau praf/solid
combustibil cu aerul) să fie în interiorul limitelor de ardere;
- energia generată sub formă de căldură (extern sau intern) să poată menţine temperatura
amestecului peste temperatura de aprindere a acestuia.
Inflamabilitatea este caracteristica unui material combustibil aflat în faza gazoasă de a se
aprinde cu emisie de lumină.

12
 Aprinderea substanţelor combustibile gazoase este procesul de iniţiere a arderii cu
flacără într-un anumit punct, prin aducerea acestora la temperatura de aprindere, după care,
îndepărtând sursa de aprindere, combustia continuă (figura 1.3); este caracterizată de următoarele
mărimi fizice:
- temperatura de aprindere, temperatura minimă până la care trebuie încălzită o substanţă
gazoasă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau oxigenului, pentru a iniţia arderea şi arde în
continuare şi după îndepărtarea sursei de aprindere;
- temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere, temperatura minimă până la care
trebuie să se încălzească o substanţă gazoasă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau
oxigenului, pentru a iniţia arderea şi arde în continuare şi fără a veni în contact direct cu o sursă
de aprindere (tabelul 1.3);
- energia de aprindere: este mărimea minimă a energiei unei scântei electrice sau
mecanice, suficientă pentru aprinderea unui amestec de gaz-aer la o anumită concentraţie; este
funcţie de parametrii amestecului gazos (compoziţie, presiune, temperatură etc.) şi dispozitivul
determinării (tabelul 1.4);
- limitele de ardere pentru gazele combustibile (arderea gazelor combustibile se produce
dacă concentraţia acestora în aer se află între limitele de ardere).

Tabelul 1.3 Temperatura de autoaprindere pentru gaze combustibile uzuale [8]

Nr. Substanţa Temperatura Nr. Substanţa Temperatura
crt. ( 0C) crt. ( 0C)
1 Acetilenă 305 7 Hidrogen 575
2 Acetonă 560 8 Metan 633
3 Alcool etilic 392 9 Propan 481
4 Amoniac 651 10 Sulfură de carbon 100
5 Eter etilic 192 11 Terebentină 240
6 Heptan 233 12 Toluen 552

Tabelul 1.4 Energia de aprindere, minimă, pentru gaze combustibile uzuale [8]
Nr. Substanţa Energia minimă Nr Substanţa Energia minimă
crt. (MJ) crt. (MJ)
1 Acetilenă 0,02 9 Hidrogen 0,01
2 Acetonă 1,10 10 Metan 0,26
3 Alcool etilic 0,14 11 Metanol 0,14
4 n-Butan 0,26 12 Metilacetonă 0,28
5 Benzen 0,22 13 n-Pentan 0,22
6 Ciclohexan 0,24 14 Propan 0,25
7 Eter dietilic 0,19 15 Propilenă 0,17
8 Etilenă 0,10 16 Sulfură de carbon 0,009

Unele substanţe gazoase sunt combustibile la temperatura normală, precum hidrogenul,

oxidul de carbon, hidrocarburile cu mai mult de 4 atomi de carbon (butanul, propanul etc.), ca şi
câteva amestecuri gazoase complexe (gazul natural - al cărui principal constituent este metanul,
gazul de sondă, gazul de fermentaţie etc.).
Amestecurile gazoase combustibile pot fi aprinse de o scânteie electrică sau mecanică, de
o suprafaţă caldă în contact dar şi prin încălzire adiabatică.
Vaporizarea este procesul trecerii unui lichid în stare de vapori, prin evaporare sau
fierbere; evaporarea se produce numai la suprafaţa lichidului şi la orice temperatură.
Producerea vaporizării este cu atât mai intensă cu cât aria suprafeţei lichidului este mai mare,
temperatura mai mare şi vaporii emanaţi de lichid îndepărtaţi mai repede.

13
 Aprinderea substanţelor combustibile lichide este procesul de iniţiere a arderii prin
degajarea vaporilor şi aprinderea acestora (figura 1.3); este caracterizată de următoarele mărimi
fizice:
- temperatura de inflamabilitate (flash-point), temperatura minimă, în condiţii de
presiune atmosferică normală, la care vaporii degajaţi de un lichid combustibil formează cu aerul
(deasupra suprafeţei acestuia) un amestec de o anumită concentraţie ce se aprinde la contactul cu
o sursă de aprindere (la această temperatură un lichid combustibil nu arde), tabelul 1.5;
temperatura de inflamabilitate constituie un parametru de bază care poate fi folosit pentru
indicarea, cu aproximaţie, a temperaturii la care un lichid combustibil prezintă pericol la
incendiu (poate fi utilizată ca temperatură pentru siguranţa tehnică la proiectarea clădirilor
destinate depozitării lichidelor combustibile);
- temperatura de aprindere, temperatura minimă la care un lichid combustibil, după ce s-
au aprins vaporii, arde în continuare (prin evaporare continuă), tabelul 1.5;
- temperatura de aprindere spontană/de autoaprindere, temperatura până la care trebuie
încălzit un lichid combustibil, în prezenţa aerului sau oxigenului şi fără a veni în contact direct
cu o sursă de aprindere, ca, după ce s-au aprins vaporii, să ardă în continuare;
- limitele de ardere pentru vapori;
- densitatea vaporilor.

Tabelul 1.5 Temperatura de inflamabilitate şi aprindere pentru lichide combustibile uzuale [8]
Nr. Substanţa Temperatura de inflamabilitate Temperatura de aprindere
crt. ( 0C) ( 0C)
1 Acetaldehidă -27 140
2 Acetilenă -18 335
3 Acid acetic 40 485
4 Alcool etilic 12 425
5 Alcool metilic 11 455
6 Benzen -11 555
7 Benzină auto -42 232
8 Clorbenzen 28 590
9 Clorură de metan -14 625
10 Dicloretilenă 48 460
11 Eter etilic -40 170
12 Etilenglicol 111 416
13 Păcură 50÷100 260÷420
14 Petrol lampant 30÷40 220÷250
15 Propilenă -107 455
16 Stiren 32 490
17 Sulfură de carbon -30 102
18 Terebentină 35 255
19 Toluen 6 480
20 Ţiţei -35÷35 380÷531
21 Ulei de in 205 340
22 Ulei de maşină 181 355
23 Ulei de transformator 147 300
24 Xilen 25 144
Notă:
1. În afară de lichide se mai inflamează şi vaporii unor substanţe solide (camfor, naftalină, fosfor), aceste substanţe
volatilizându-se la temperatura normală.

Viteza de ardere a lichidelor combustibile este funcţie de suprafaţa liberă a acestora în

stare liniştită (esenţial), viteza de evaporare (care depinde de presiunea vaporilor, viteza de

14
reînnoire a atmosferei deasupra suprafeţei libere a lichidului, respectiv curenţii de aer) şi
cantitatea de căldură transmisă de la flăcări.
Piroliza este procesul descompunerii chimice ireversibile a unui material prin creşterea temperaturii şi
în lipsa reacţiei cu oxigenul.
Aprinderea substanţelor combustibile solide:
- care ard cu flacără (în stare gazoasă), este procesul iniţierii arderii prin transformarea
în vapori, fără descompunere sau prin sublimare, (cazul camforului) sau prin topirea urmată de
vaporizarea şi aprinderea acestora (cazul parafinei), figura 1.3;
- care ard mocnit (în stare solidă fără flacără), este procesul iniţierii arderii prin creşterea,
la început lentă, a căldurii degajate (abia perceptibilă) şi, în continuare, proporţional cu
temperatura (depinzând de numeroşi factori ce ţin de material şi mediul ambiant: starea
suprafeţei, forma şi granulometria materialelor, prezenţa corpurilor străine, realizarea ventilaţiei
etc.), figura 1.3;
- care ard mixt (în stare solidă cu flacără), este procesul iniţierii arderii prin
descompunerea chimică a substanţei sub acţiunea căldurii (piroliză), cu degajarea amestecurilor
de gaze şi aerosoli (incluzând şi particule suspendate, efluenţii arderii) şi aprinderea acestora,
figura 1.3.
Aprinderea substanţelor combustibile solide este caracterizată de următoarele mărimi
fizice:
- temperatura de aprindere, temperatura minimă de suprafaţă la care debitul volatilelor
este suficient pentru asigurarea unei flăcări susţinute, tabelul 1.6;

Tabelul 1.6 Temperatura de aprindere pentru solide combustibile uzuale

Nr. Substanţa Temperatura Nr. Substanţa Temperatura
crt. ( 0C) crt. ( 0C)
1 Asfalt 400 27 Mangal 180
2 Brad 225 28 Molid 282
3 Bumbac cârpe 320 29 Mătase fibre 279
4 Bumbac fibre 200÷220 30 Mătase artificială 472
5 Bumbac ţesături 255 31 Naftalină 79
6 Carpen 250 32 Paie 200÷220
7 Carton 300÷360 33 Pene 500
8 Cauciuc natural sintetic 250÷450 34 Piele moale 400÷450
9 Celuloid 125÷190 35 Pin 280
10 Cânepă 215 36 Pirită praf 401
11 Celuloză 160÷170 37 Plută plăci 260
12 Coşuri nuiele 380 38 Poliamide fibre 420
13 Fag 295 39 Poliamide praf 535
14 Făină din lemn 430 40 Polietilenă 341
15 Făină din plută 210 41 Policlorură de vinil 900
16 Fân 205÷210 42 Polimetacrilat 450
17 Fosfor alb 45 43 Porumb boabe 250
18 Fosfor roşu 240 44 Polistiren 340÷345
19 Funingine 900 45 Poliuretan spumă 310
20 Grăsimi animale 340÷450 46 Rumeguş fag 396
21 Hamei 250÷300 47 Rumeguş molid 445
22 Hârtie scris 363 48 Stejar 340
23 Hârtie ziar 185÷230 49 Tutun 175
24 In 232 50 Tutun frunze 393
25 In fibre 345 51 Vată 320
26 Iută 254 52 Zahăr praf 377÷410

15
 - inerţia termică ce caracterizează aprinzibilitatea substanţelor solide, definită prin
produsul dintre conductivitatea termică (λ), densitatea masică (ρ) şi căldura specifică (c), tabelul
1.7 (materialele cu inerţie termică mică pot fi aprinse de surse cu energie termică redusă: mucul
ţigării, flacăra chibritului etc.);
- căldura de ardere/puterea calorifică (a se consulta Prelegerea 2).

Tabelul 1.7 Inerţia termică pentru solide combustibile uzuale

Nr. Substanţa Conductivitatea Densitatea Căldura Inerţia
crt. termică masică specifică termică
0
(W/m C) (kg/m3) (kJ/kg 0C) (W/m 0C)
1 Beton 1,600 2400 0,750 2880
2 Cărămidă 0,800 2600 0,800 1660
3 Lemn masiv 0,360 800 2,386 680
4 Hârtie 0,140 790 1,340 150
5 Lână 0,038 200 1,884 9
6 Bumbac 0,058 81 1,298 6

Aprinderea spontană/autoaprinderea substanţelor combustibile solide este procesul bazat

pe autoîncălzirea substanţei combustibile solide în masă; poate fi:
- chimică, produsă în masa substanţelor ce au capacitate intensă de combinare cu
oxigenul din aer, cu apa sau alte substanţe; substanţele combustibile predispuse la autoaprindere
chimică pot fi împărţite în trei grupe:
- substanţe care se aprind spontan la contactul cu aerul în condiţii normale de
temperatură: substanţele pirofore, precum fosforul, metalele alcaline etc.;
- substanţe care reacţionează violent la contactul cu apa în condiţii normale:
carbura de calciu, metalele alcaline etc.;
- substanţe care se aprind violent la contactul cu substanţe organice: oxidanţii şi
peroxizii, precum cloratul de potasiu în contact cu acidul oxalic, acidul azotic şi sulfuric
în contact cu materiale celulozice etc.;
- fizico-chimică, stimulată de factori fizici şi procese chimice (suprafaţa specifică, gradul
de aerare, izolarea termică faţă de mediul exterior, prezenţa impurităţilor); susceptibile la acest
gen de autoaprindere sunt: cărbunele, bumbacul, azotatul de amoniu, lacurile din ulei, seminţele
şi turtele din floarea soarelui;
- biologică, specifică unor produse vegetale (furaje, borhot, rumeguş din lemn, tutun,
tăiţei din sfeclă etc.) sau animale (lână, păr etc.), stimulată de acţiunea microorganismelor, care
în urma propriilor procese fiziologice, generează substanţe chimice ce conduc la reacţii chimice
care produc cantitatea de căldură necesară iniţierii procesului de ardere.
Temperatura autoaprinderii în cazul solidelor are un rol foarte important în propagarea
incendiului; creşterea nivelului termic, de exemplu prin radiaţie, determină aprinderea solidului
respectiv la atingerea temperaturii de autoaprindere şi apariţia de focare de incendiu.
Fenomenul autoaprinderii poate genera incendii instantanee sau mocnite (în stare
ascunsă), apariţia şi dezvoltarea acestora fiind favorizată de factori aleatori (umiditatea, aerarea,
prezenţa impurităţilor, gradul concasării etc.).

1.2 Explozia

Explozia este cazul particular al arderii, la nivelul amestecurilor explozive de gaze

combustibile şi/sau de vapori combustibili şi/sau de prafuri combustibile cu aerul, în care
reacţiile oxidării se produc rapid şi violent, cu degajare de căldură, lumină şi generare de presiuni
mari.

16
 Termenul explozie folosit pentru spargerea unui recipient presurizat, cauzată de
suprapresiunea interioară (eventual, combinată cu defecte de fabricaţie) este impropriu folosit.
Producerea exploziei are loc în momentul în care amestecul exploziv are o anumită
concentraţie de gaze combustibile şi/sau vapori combustibili şi/sau prafuri combustibile în aer
(exprimată în % din volum sau g/m3) şi vine în contact cu o sursă de aprindere.
Limitele de explozie sunt:
- limita inferioară, concentraţia minimă a gazelor şi/sau vaporilor şi/sau prafurilor
combustibile în aer sub care nu se poate produce explozia, din cauza excesului de aer;
- limita superioară, concentraţia maximă a gazelor şi/sau vaporilor şi/sau prafurilor
combustibile în aer peste care nu se poate produce explozia, din cauza lipsei de aer;
- intervalul de explozie (cuprins între limita inferioară şi superioară) este cel în care
explozia se poate produce, având un rol determinant în stabilirea pericolului de explozie la gaze,
lichide şi prafuri combustibile (pericolul cel mai mare pentru iniţierea unor explozii îl prezintă
gazele cu intervalul de explozie exploziei mare, precum acetilena cu limitele de explozie
4÷80%).
Limita inferioară/superioară de explozie a unui amestec format din mai multe substanţe
se poate calcula cu relaţia 1.2 (a lui Le Chatelier),

100
L (1.2)
a b c n
   .... 
A B C N

unde: L este concentraţia care defineşte limita inferioară/superioară de explozie a amestecului,

în %;
a, b, c, ..., n - conţinutul componentului în amestecul considerat, în %;
A, B, C, ..., N - limita inferioară/superioară de explozie pentru fiecare component din
amestecul considerat.
Limitele de explozie, inferioară şi superioară, publicate în literatura de specialitate sunt
determinate pentru temperatura normală (200C) şi presiunea atmosferică. În unele situaţii reale,
în special la obiectivele industriale, se poate depăşi temperatura şi presiunea la care au fost
determinate limitele de exploziee pentru unele substanţe indicate în literatura de specialitate. În
acest caz, limitele de explozie se pot calcula cu relaţiile 1.3,

Linf 20  10 t  20
Linf t  Linf 20  
100 100
(1.3)
Lsup 20  15 t  20
Lsupt  Lsup 20  
100 100

unde: Linf /Lsup este limita inferioară/superioară de explozie la temperatura t;

Linf20/Lsup20 - limita inferioară/superioară de explozie la temperatura 200C;
t - temperatura amestecului, în 0C.
Limitele de ardere includ limitele de explozie; în multe cazuri, limitele de ardere şi
limitele de explozie sunt aproape identice. La început, orice amestec gazos arde cu flacără
stabilă, după care, în anumite condiţii, au loc reacţii care conduc la explozie.
Limitele de exploziei nu au o valoare constantă, deoarece amestecurile explozive sunt
supuse acţiunii unor factori ca: temperatura mediului ambiant, presiunea la care este supus
amestecul exploziv etc..
Creşterea temperaturii peste cea normală (200C) măreşte intervalul de exploziee.
Temperatura mediului înconjurător exercită o influenţă mai mare asupra limitei superioare de
explozie decât asupra celei inferioare. Pentru determinarea practică, cu uşurinţă, a limitelor de

17
explozie în cazul creşterii temperaturii, se poate aplica următoarea regulă: la creşterea
temperaturii cu fiecare 1000C, limita inferioară de explozie scade cu 10% şi limita superioară
creşte cu 15%.
Pentru majoritatea substanţelor, temperatura de explozie este cuprinsă între 10000C şi
30000C; la explozia amestecurilor cu prafuri combustibile, aceasta este mai scăzută.
Între temperaturile de inflamabilitate şi limitele de explozie există o strânsă legătură; de
aceea, gradul de periculozitate al amestecului exploziv se poate caracteriza fie prin concentraţiile
limită, fie prin temperaturile limită (când sunt prezente substanţe aflate în faza lichidă).
Variaţia presiunii la care sunt supuse amestecurile explozive modifică limitele de ardere
sau de explozie ale acestora. Creşterea presiunii, chiar şi până la 20 atm, nu influenţează prea
mult valoarea limitelor de explozie, dar scăderea presiunii face ca intervalul de explozie să se
reducă considerabil; la o presiune mult scăzută, indiferent de compoziţia amestecului, iniţierea
exploziei devine imposibilă.
Factorii de care depinde explozia amestecurilor praf-aer sunt:
- compoziţia chimică a prafului; cantitatea mai mare de substanţe volatile conţinute de
praf face ca pericolul de explozie să fie mai accentuat;
- concentraţia prafului; cele două limite de explozie (ca şi în cazul vaporilor şi gazelor)
sunt funcţie de gradul de dispersie al prafului, precum şi de umiditatea, temperatura şi conţinutul
substanţelor volatile; pentru majoritatea prafurilor combustibile prezintă interes limita inferioară
de ardere, existând riscul aprinderii şi exploziei în special pentru cele la care aceasta nu
depăşeşte 65 g/m3, limita superioară fiind destul de ridicată şi practic de neatins;
- starea fizică a prafului; pericolul la explozie este mai mare cu cât praful dispersat este
mai fin;
- compoziţia şi temperatura mediului; umiditatea, în principiu, micşorează pericolul la
explozie, în afara cazului substanţelor cu care umiditatea intră în reacţie; prezenţa, în anumite
cantităţi, a unor gaze inerte în aer micşorează sau chiar înlătură pericolul la explozie.
Printre prafurile cu cel mai mare pericol la explozie şi la incendiu se pot enumera: praful
de zahăr, amidonul, textilele, lemnul, cerealele şi făina, materialele plastice, pulberile metalice
(de zirconiu, titan, magneziu, aluminiu etc.).
Exploziile pot fi cauze ale unor incendii, după cum, în unele cazuri, şi incendiile pot fi
cauze ale unor explozii.
Dilatarea gazelor rezultate din explozie, cauzată de cantitatea mare de căldură degajată,
provoacă solicitări dinamice de tip şoc, pentru care se pot preciza:
- presiunea maximă de explozie, presiunea maximă care s-ar produce în cazul în care nu
ar exista schimb de căldură între produsele arderii şi pereţii incintei; aceasta poate fi calculată
cunoscând compoziţia în substanţe şi concentraţia lor, starea iniţială a sistemului şi cantitatea
substanţelor volatile (în cazul prafurilor);
- timpul de explozie, timpul cât se manifestă solicitarea dinamică din explozie; acesta
variază de la sutimi de secundă (cazul amestecului de hidrogen-aer) până la zecimi de secundă.
În urma exploziilor amestecurilor, în clădirile industriale închise se produc presiuni
semnificative, capabile să provoace distrugeri clădirii. Cu cât efectul presiunii durează mai puţin
în urma exploziei, cu atât este redusă distrugerea.

Bibliografie

1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T. Press,
Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
4. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.

18
5. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
6. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
7. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2, Bucureşti,
1998.
8. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P., Manualul pompierului, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
9. Cercetarea cauzelor de incendii, Calotă S., Popa Gh., Sorescu G., Dolha S., Editura Universul
Juridic, 2010.
10. Diaconu-Şotropa D., Burlacu L., Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007 Ediţie
nouă, Bucureşti, 2007.
11. Drysdale D., An Introduction to Fire Dynamics (Second Edition), John Wiley & Sons, 2008.
12. Spearpoint M., Fire Engineering Design Guide (Third Edition), New Zealand Center for
Advanced Engineering, 2008.
13 ***, SR EN ISO 13943:2011 Siguranţa la foc. Vocabular, ASRO, Bucureşti, 2011.

19
20
PRELEGEREA 2
NOŢIUNI DESPRE INCENDIU

2.1 Incendiul ca fenomen în construcţii

2.1.1 Procesul şi evoluţia incendiului în spaţii închise

Standarde privitoare la terminologia din domeniu (SR EN ISO 13943) fac diferenţa între
noţiunile foc şi incendiu, astfel:
- focul este ardere autoîntreţinută, organizată, cu producere de efecte utile şi a cărei
propagare, în timp şi spaţiu, este limitată (ardere controlată);
- incendiul este ardere autoîntreţinută, neorganizată, cu producere de efecte dăunătoare şi
a cărei propagare, în timp şi spaţiu, este nelimitată dacă nu se intervine (ardere necontrolată).
Incendiul, cu conotaţie juridică, este arderea scăpată de sub control, iniţiată de o cauză
bine precizată (voită sau nu) care produce pierderi de vieţi şi/sau de bunuri materiale şi necesită,
în vederea întreruperii, o acţiune pentru stingere.
Incendiul este un fenomen complex bazat în apariţia şi evoluţia sa pe procesele de ardere
(incluzând, cănd este cazul, formarea flăcărilor), pe schimbul de căldură şi gaze cu mediul
adiacent, precum şi pe transformările din materialele elementelor construcţiei.
Incendiul (fenomen fizic şi chimic complex) este puternic influenţat de mediu.
Interacţiunile dintre flacără, combustibil şi mediu pot fi puternic neliniare şi estimarea cantitativă
a proceselor implicate este adesea dificilă; incendiile pot fi: incendii în spaţii închise sau incendii
în spaţii deschise.
Procesul de ardere specific incendiilor produse în clădiri (cazul incendiilor în spaţii
închise) implică apariţia fluxurilor de căldură şi de masă între combustibil şi mediu (figura 2.1).

Figura 2.1 Schema fluxurilor de căldură şi de masă în spaţiile închise incendiate

(după Bjorn Karlsson, James G. Quintiere, 2000)

21
 Fazele incendiului produs într-un spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine, aşa cum
rezultă din analiza evoluţiei lui, sunt cinci (figura 2.2).

a. b.
Figura 2.2 Evoluţia incendiului produs în spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine

Faza 1, apariţia focarului iniţial al arderii, este faza în care, datorită unor împrejurări
favorizante, sunt puse în contact unul dintre materialele combustibile cu sursa de aprindere a
cărei energie, transferată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului;
caracteristice sunt temperatura şi energia aprinderii.
Modelarea fizică a focului pentru această fază este efectuată, acoperitor, prin aprinderea
unui produs, orientat vertical, de la o flacără mică (vezi scenariul de referinţă pentru testarea
reacţiei la foc a produselor de construcţii, SR EN ISO 11925-1).
Faza 2, arderea lentă, este faza în care arderea este limitată strict la materialele
combustibile care constituie focarul iniţial (statistic, peste trei sortimente), termodegradându-le
profund, fără distrugerea lor totală.
Cu o durată variabilă ca timp (absentă în numeroase cazuri), poate fi de ordinul
minutelor, orelor şi, în unele situaţii, zilelor şi săptămânilor (cazul arderilor mocnite); durata
acestei faze depinde de natura, cantitatea şi modul de distribuire a materialelor combustibile în
incintă, precum şi de dimensiunile, amplasarea surselor de aprindere şi cantitatea de căldură
transmisă de acestea (cu cât materialul combustibil se aprinde mai uşor, cu atât căldura degajată
este mai mare şi propagarea are loc mai rapid).
În această fază, radiaţia este neglijabilă iar temperatura creşte relativ lent, fără a atinge
valori importante şi fără a modifica esenţial temperatura mediului din încăpere. Din
descompunerea materialelor rezultă gaze care se acumulează în atmosfera înconjurătoare şi
formează cu aerul un amestec combustibil, precum şi gudroane care vor contribui la propagarea
incendiului. Caracteristice fazei sunt flacăra ascendentă (cu înălţimea şi temperatura ei) şi
debitul de căldură degajat de flacără (similar incendiului în aer liber fără vânt). Modelele
matematice elaborate pentru această fază urmăresc să determine evoluţia înălţimii şi temperaturii
flăcării funcţie de timp (ISO 16734 ... 16736) în vederea amplasării optime a sistemelor pentru
detectarea şi stingerea incendiului.
După stabilizarea arderii, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 2.1, rămânerea ca incendiu local, dacă materialul combustibil este izolat;
- calea 2.2, autostingerea sau arderea cu viteză mică, dacă ventilarea spaţiului este
insuficientă;
- calea 2.3, arderea activă/dezvoltarea incendiului (faza 3).
22
 Faza 3, arderea activă sau dezvoltarea incendiului, este faza în care arderea se propagă
la toate obiectele combustibile învecinate cu focarul, având aerul necesar arderii în cantitate
suficientă.
Din cauza variaţiei densităţii şi formării curenţilor de convecţie, gazele calde, mai uşoare,
se acumulează sub tavan şi ies din incintă pe la partea superioară a deschiderilor, fiind înlocuite
de un curent de aer rece care pătrunde pe la partea inferioară; caracteristice sunt temperatura
(care, în diferite puncte ale incintei, este mult diferită, suferind importante şi rapide fluctuaţii) şi
radiaţia (care devine principalul factor al transferului de căldură, ca urmare a formării stratului
gazelor fierbinţi şi fumului acumulat sub tavan şi care propagă incendiul şi în zone mai
îndepărtate de foc prin încălzirea materialelor până la temperatura de aprindere), natura şi
finisajul pereţilor având un rol esenţial dat de aportul suplimentar, însemnat, al radiaţiei termice
(radiaţia reciprocă între pereţi).
Modelarea fizică a focului este efectuată, pentru această fază, acoperitor, prin arderea
unui singur produs amplasat în colţul camerei (vezi scenariul de referinţă pentru testarea reacţiei
la foc a produselor de construcţii, metoda SBI, SR EN ISO 13823).
Modelarea matematică a focului, pentru această fază, urmăreşte determinarea evoluţiei
debitului de căldură degajat, Q, la timpul t de la începerea incendiului şi la timpul
corespunzător stării staţionare a incendiului (important pentru evaluarea stabilităţii la foc a
elementelor structurale).
Din această fază, incendiul poate evolua pe una din următoarele căi:
- calea 3.1, producerea fenomenului flashover (termen intraductibil în limba română dar
acceptat în literatura de specialitate europeană şi română prin SR EN ISO 13943 şi SR ISO
8421/1), fenomen tranzitoriu de instalare bruscă a arderii la nivelul tuturor suprafeţelor
combustibile din incintă (dacă aerul necesar arderii este în cantitate suficientă); se caracterizează
prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen din aer şi creşterea procentului de oxid de carbon (cu
până la 20%), precum şi prin creşterea rapidă, exponenţială, a temperaturii şi creşterea masivă şi
rapidă a cantităţii de fum generat, în special, de finisajul combustibil al pereţilor (este momentul
cel mai periculos pentru pompierii care asigură intervenţia la incendiu); urmează evoluţia către
faza 4, arderea generalizată;
- calea 3.2, producerea regresiei incendiului, focul putându-se stinge spontan dacă aerul
necesar arderii devine insuficient (în cazul unui spaţiu închis) sau dacă distanţele sunt relativ
mari între masele combustibile (fenomenul conducţiei nemaiputându-se produce);
- calea 3.3, producerea fenomenului backdraft (termen intraductibil), similar celui de
flashover, manifestat în condiţiile existenţei insuficiente a aerului pentru ardere la interiorul
spaţiului, dar alimentat cu aer din exterior (cu un conţinut sporit de oxigen) prin spargerea
accidentală a unui geam şi/sau deschiderea unei uşi şi/sau apariţia crăpăturilor în pereţi; se
caracterizează prin scăderea rapidă a cantităţii de oxigen din aer şi creşterea procentului de oxid
de carbon, precum şi prin creşterea rapidă a temperaturii şi creşterea masivă şi rapidă a cantităţii
de fum.
Faza 4, arderea generalizată sau generalizarea incendiului este faza în care arderea are
loc în întreaga incintă; caracteristic fazei sunt temperatura (care se uniformizează spre valori
maxime, peste 11000C) şi radiaţia (care devine preponderentă).
În cursul acestei faze, structurile care asigură rezistenţa construcţiei sunt cele mai afectate
de incendiu, fisurează şi se dislocă pereţi, se lărgesc deschideri etc., având loc propagarea
incendiului în incintele alăturate şi apoi în întreaga clădire.
Regimul de ardere se stabilizează şi viteza de ardere, m, este condiţionată:
- în cazul incendiului ventilat (de scurtă durată), de suprafaţa materialelor combustibile
(de existenţa aerului în exces raportat la suprafaţa de contact cu combustibilul), caz în care se
calculează cu relaţia 2.1a:

m = Kl ×Ac (2.1a)

23
 - în cazul incendiului neventilat, de dimensiunile deschiderilor (de regimul admisiei
aerului), caz în care se calculează cu relaţia 2.1b (după Kawagoe):

m = 5,5×Av× hv0,5 (2.1b)

unde: m este viteza de ardere, în kg/min.;

kl - constanta depinzând de materialul combustibil şi de viteza de creştere a temperaturii
în incintă;
Ac - suprafaţa de contact materiale combustibile-aer, în m2;
Av - aria deschiderii pentru ventilare, în m2;
hv - înălţimea deschiderii pentru ventilare, în m.
La determinarea performanţei produselor de construcţii în condiţiile acestei faze (vezi
Regulamentul privind clasificarea şi încadrarea produselor de construcţii cu rol în securitatea
la incendiu) se efectuează testele privind reacţia la foc (metoda determinării incombustibilităţii,
SR EN ISO 1182, şi a căldurii de ardere brute/puterii calorifice superioare, SR EN ISO 1716) şi
testele privind rezistenţa la foc (metoda testării în cuptor, SR EN 1363/1, 2, 3).
Faza 5, regresia arderii sau regresia incendiului, este faza în care temperatura şi flăcările
se atenuează mult, din cauza epuizării combustibilului, în final rămânând jarul şi cenuşa;
caracteristice sunt temperatura (care încetează să mai crească, chiar scade) şi reinstalarea
mediului gazos între flăcări şi elementele construcţiei.
Importanţa acestei perioade nu trebuie subestimată din punctul de vedere al măsurilor de
securitate; temperatura scade, dar nu brusc, rămânând mult timp foarte mare, acţiunea ei
distructivă asupra structurii care asigură rezistenţa construcţiei neputând fi neglijată. Uneori,
chiar în această fază, incendiul se poate transmite încăperilor şi/sau clădirilor vecine (obstacolul
reprezentat de pereţi nemairezistând în timp).
Având în vedere fazele descrise, evoluţia unui incendiu într-un spaţiu închis poate fi
reprezentată sub forma unei scheme logice (figura 2.2a) sau unui grafic (figura 2.2b).
Modelul incendiului, stabilit pe baza experimentelor şi măsurării temperaturilor la
incendii reale, devenit clasic, cunoscut ca şi curba standard temperatură-timp ISO 834
(introdusă în 1981 de American Society for Testing and Materials-ASTM şi ulterior de
International Standards Organisation-ISO, precum şi de Comitetul pentru Standardizare
European-CEN), caracterizează creşterea temperaturii funcţie de timpul producerii arderii (figura
2.3); expresia matematică a curbei este dată de relaţia 2.2 (acest model standardizat al
incendiului este acceptat pe plan mondial):

T - T0 = 345 × log10(8×t + 1) (2.2)

unde: T0 este temperatura iniţială, în 0C;

T - temperatura la timpul t de la începerea evoluţiei focului standard, în minute.
Documentul normativ SR EN 1991-1-2 paragraful 2.3(3) precizează că, în cazul
structurilor pentru care se specifică cerinţe pentru rezistenţa la foc, se poate considera curba
standard temperatură-timp ISO 834 ca focul de calcul relevant (dacă nu se fac alte precizări).
Curba din figura 2.3 este utilizată ca program termic la cuptorul pentru determinarea
rezistenţei la foc a elementelor de construcţii (pereţi, stâlpi, grinzi, planşee etc.).
Pentru că evoluţia focului, pe timpul unui incendiu, este aleatoare (intervenind numeroşi
factori, precum sarcina termică a incendiului, forma şi dimensiunile încăperii, aria şi poziţia
deschiderilor spre exterior, natura şi poziţionarea materialelor combustibile, locul şi modul de
iniţiere a incendiului, dispunerea încăperii în clădire etc.), nu pot exista două incendii identice;
din acest motiv au fost dezvoltate modele diverse menite să aprecieze cât mai corect realitatea
acestuia.
Incendiul convenţional izbucnit în spaţiu deschis evoluează similar cu cel în spaţiu închis,
cu următoarele particularităţi:

24
 - se dezvoltă, de la început, pe întreaga suprafaţă a materialului atins de flăcări;
- mărimea flăcărilor depinde de condiţiile meteorologice şi dinamica curenţilor care
afluiesc către locul incendiului;
- produsele arderii sunt bogate în particule din cărbune.

Figura 2.3 Curba standardizată temperatură-timp, ISO 834,

model de incendiu şi program termic pentru cuptorul de testarea la foc

Principiile arderii, avute în vedere la studiile teoretice ale incendiilor, se referă la:
- realizarea condiţiei aprinderii şi arderii, prin prezenţa simultană, în acelaşi spaţiu, a:
- combustibilului;
- comburantului (oxigenului din aer sau substanţelor care pot ceda oxigenul);
- sursei de aprindere, cu energia necesară;
- realizarea temperaturii de aprindere, prin încălzirea care iniţiază arderea şi susţine
propagarea flăcării;
- dezvoltarea în continuare a arderii prin reacţiile chimice în lanţ, indiferent de sursa
iniţială;
- arderea în continuare a combustibilului prin căldura disipată de flăcări, procesul
vaporizării sau pirolizei în combustibilului;
- posibilitatea arderii până când:
- combustibilul este consumat;
- concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul necesar arderii;
- pierderea căldurii este atât de mare încât nu mai asigură necesarul desfăşurării, în
continuare, a procesului pirolizei materialului combustibil;
- posibilitatea inhibării chimice sau răcirii suficiente a flăcării pentru împiedicarea
desfăşurării, în continuare, a reacţiilor.
Forma de dezvoltare a incendiului, figura 2.4, poate fi: circulară (a), frontală (b) sau
unghiulară (c).

a. b. c.
Figura 2.4 Forme de dezvoltare a unui incendiu [3]
25
2.1.2 Dinamica incendiilor în clădiri

Propagarea incendiilor

Propagarea incendiului în spaţii închise (cazul clădirilor) este funcţie de compoziţia

chimică şi viteza de ardere a produsului aprins, de densitatea sarcinii termice, de sursa potenţială
de aprindere, de temperatura mediului ambiant, de curenţii atmosferici existenţi şi/sau care se
formează, de obstacolele întâlnite (pereţi, planşee etc.); aceasta se produce în plan vertical şi
orizontal, un rol hotărâtor avându-l viteza arderii şi alimentarea cu aer, precum şi temperatura
flăcărilor (tabelul 2.1) şi mărimea acestora.

Tabelul 2.1 Temperatura flăcărilor pentru combustibili uzuali

Nr. Provenienţa flăcării Temperatura
crt. (0C)
1 Chibrit 700
2 Lanuri cereale 1400÷1500
3 Benzină 1200
4 Motorină 1100
5 Ţiţei brut 1100
6 Păcură 1000
7 Acetilenă 2500÷3000
8 Amoniac 1700
9 Oxid de carbon 2100
10 Propan 1925
11 Cherestea 1200

Înălţimea flăcărilor, Hfl, poate fi apreciată utilizând diverse modele pentru foc.
Vitezele de propagare a incendiilor produse de combustibili uzuali sunt date în tabelul
2.2.
Propagarea incendiului în clădire, din spaţiul unde s-a iniţiat (încăpere, compartiment de
incendiu) către alte spaţii ale clădirii, se face şi prin:
- transmiterea conductivă a căldurii la interiorul elementelor delimitatoare ale spaţiului
adiacent celui incendiat;
- penetrarea directă a flăcărilor în spaţiul adiacent celui incendiat prin crăparea sau
prăbuşirea elementelor despărţitoare ale construcţiei.
Propagarea incendiului în spaţii deschise (exterioare) se face orizontal (la nivelul
solului, focul propagându-se circular şi, de regulă, relativ încet). Direcţia propagării este
influenţată de configuraţia terenului (spre exemplu, în cazul existenţei denivelărilor, focul se
propagă spre partea superioară a pantei), de curenţii de aer creaţi de foc şi vânt (spre exemplu,
vântul poate crea o direcţie de propagare privilegiată şi, în cazul existenţei unui teren denivelat,
poate impune o propagare spre baza pantei), precum şi de reciprocitatea dintre factori.

Schimbul de gaze

În faza de început a oricărui incendiu, gazele încălzite se dilată, presiunea creşte şi o parte
a fumului şi gazelor fierbinţi generate sunt ridicate în aer.
În cazul incendiului în spaţii închise, gazele de ardere, fiind mai uşoare decât aerul,
generează o forţă ascensională care pune în mişcare fumul, mai întâi pe verticală, către plafon şi,
apoi, pe orizontală în planul acestuia, acumulându-se într-un strat din ce în ce mai gros.
Creşterea vitezei curentului de gaze ascendente este proporţională cu diferenţa dintre
temperatura fumului de la partea superioară a încăperii şi temperatura gazelor mediului ambiant
de la partea inferioară a încăperii.

26
Tabelul 2.2 Viteza propagării incendiului produsă de materiale/substanţe combustibile uzuale
Nr. Viteza medie
Materialele, substanţlee sau obiectele combustibile aprinse
crt. (m/min)
1 Lemn rotund în stive 0,35÷0,70
2 Scânduri din lemn (2÷4 cm grosime) în stive:
- la un conţinut de umiditate de 8÷12% 4,00
- la un conţinut de umiditate de 16÷18% 2,30
- la un conţinut de umiditate de 18÷20% 1,60
- la un conţinut de umiditate de 20÷30% 1,20
- la un conţinut de umiditate de 30% 1,00
3 Produse textile în depozite închise la o încărcare de 140 kg/m2 0,33
2
4 Suluri din hârtie în depozite închise la o încărcare de 140 kg/m 0,27
2
5 Cauciuc sintetic în depozite închise la o încărcare de 290 kg/m 0,40
6 Incendiu la iarbă uscată în condiţii de vânt puternic 400,00÷500,00
7 Acoperişuri la hale pentru ateliere cu suprafaţă mare 1,70÷3,20
8 Produse tehnice din cauciuc în stive aflate în aer liber 1,10
9 Case pentru locuit şi magazine, construcţii din lemn, mobilă etc. 1,00÷1,20
10 Complexe la păduri cu plantaţii mijlocii la viteze ale vântului de 22,00
7÷19 m/s şi umiditate relativă a aerului pe timp de zi de 39%
11 Pădure cu brad-molid şi brazi până la 4,20
12 Pădure cu pini, brazi, tufişuri până la 14,20
13 Pădure cu molid până la 18,00

În cazul incendiului în spaţii deschise, pe măsura îndepărtării fumului şi gazelor fierbinţi

de zona arderii, scade atât temperatura, cât şi viteza circulaţie a gazelor pe verticală. Mărimea
vitezei curentului gazelor ascendente influenţează dezvoltarea incendiului, materializată prin
antrenarea particulelor din materialele solide aprinse. Materialele aprinse şi ridicate în aer pierd
treptat din viteza mişcării ascendente şi, sub efectul gravitaţiei, cad din curent, ele împrăştiindu-
se pe teritoriul înconjurător, favorizând apariţia unor focare noi.
Creşterea vitezei curentului ascendent de fum şi gaze fierbinţi duce la creşterea cantităţii
de aer care intră în zonele de ardere şi cauzează intensificarea arderii şi creşterea temperaturii.
Odată cu accelerarea schimbului de gaze se reduce arderea incompletă; în cele din urmă, se
stabileşte un echilibru între viteza de ardere şi schimbul de gaze.

Deplasarea fumului în interiorul clădirilor

Deplasarea fumului generat de un incendiu la interiorul unei clădiri, pe verticală şi/sau

orizontală, este influenţată de tirajul care se creează, de funcţionarea instalaţiei pentru ventilare
sau condiţionare şi de presiunea curenţilor de aer existenţi.
În zona arderii, fumul se deplasează către partea superioară a încăperii (figura 2.5) şi,
întâlnind un planşeu, se deplasează pe sub acesta în toate direcţiile, iar în cazul deschiderilor iese
în exterior, pe la partea superioară a acestora.
În restul construcţiei, mişcarea fumului depinde de diferenţa de presiune ce se creează şi
de existenţa posibilităţilor deplasării gazelor pe verticală de jos în sus şi de la un nivel la altul: pe
orizontală, începând de la ultimul nivel în jos, fumul se propagă pe la casa scării în lungul
coridoarelor pentru evacuare, la partea superioară a acestora, cu viteza mersului normal, sau de la
o încăpere la alta, când există goluri pentru realizarea legăturii între ele (semnificativ în cazul
canalelor pentru ventilare, chiar şi în cazul nefuncţionării ventilatoarelor, acestea constituind căi
pentru propagarea uşoară a fumului).

27
 Figura 2.5 Împrăştierea fumului şi gazelor fierbinţi în cazul incendiilor în clădiri [5]

Ventilarea spaţiilor incendiate

Ventilarea naturală a încăperii influenţează viteza de ardere, care este proporţională cu

raportul dintre suprafaţa deschiderilor şi suprafaţa pardoselii, astfel:
- când raportul este mare, situaţia este caracterizată de sporirea vitezei de ardere şi
reducerea arderii incomplete (cazul incendiilor ventilate, când schimbul de gaze creşte pe măsură
ce suprafaţa golurilor şi/sau deschiderilor este mai mare);
- când raportul este mic, situaţia este caracterizată de reducerea vitezei de ardere şi
creşterea arderii incomplete, cu mult fum conţinut în produsele de ardere (cazul incendiilor
neventilate la subsoluri).
Ventilarea naturală se poate face:
- uşor, prin deschiderea ferestrelor care permite căldurii şi fumului să iasă pe la partea
superioară, în timp ce aerul proaspăt pătrunde pe la partea inferioară a acestora;
- când este raţional, prin realizarea unor trape pentru ventilare (din construcţia clădirii)
amplasate, în general, pe acoperiş, funcţie de particularităţile constructive şi poziţia punctelor
periculoase (figura 2.6);
- când incendiul ia proporţii mari, încât clădirea nu mai poate fi salvată, şi pentru
menţinerea acestuia sub control în limitele clădirii, prin introducerea ţevilor pentru refularea şi
ventilarea incendiului sau prin practicarea unor deschideri în anvelopa construcţiei de către
pompierii aflaţi la intervenţie (figura 2.7).

Trapă pentru ventilare în funcţiune a. efectul lipsei trapelor: inundarea cu fum (minute)
b.,c. efectul prezenţei trapelor: evacuarea fumului (secunde)

Figura 2.6 Dispozitive pentru ventilare la clădiri [5]

Ventilarea artificială a încăperii (existenţa unui sistem pentru ventilare) influenţează

direcţia şi viteza schimbului de gaze, rolul acesteia accentuându-se mai ales în perioada de
28
dezvoltare a incendiului, când schimbul de gaze care se produce în urma arderii este mic în
comparaţie cu puterea curenţilor de aer din sistemul pentru ventilare. Aceasta duce la
intensificarea arderii şi abaterea ei în direcţia curenţilor de aer din sistemele pentru ventilare.

Figura 2.7 Intervenţii de urgenţă la acoperiş, pentru realizarea ventilării incendiului

Schema curenţilor de aer nu este fixă, din cauza condiţiilor în care are loc incendiul;
pentru fiecare incendiu există şi o anumită schemă a curenţilor de aer.
Într-o clădire, în cazul unui incendiu se acumulează căldură şi fum în cantitate mare,
putând provoca pierderi importante dacă nu se recurge la o ventilare adecvată.

2.1.3 Cauzele incendiilor

Stabilirea cauzelor incendiilor permite realizarea unor statistici reale, cu consecinţe

importante la nivelul macro- şi/sau micro-social. Evidenţierea corectă a celor mai frecvente
cauze la incendii, a dinamicii acestora, asigură perfecţionarea permanentă a legislaţiei,
elaborarea unor norme eficiente pentru apărare împotriva incendiilor, cu măsuri specifice în
domenii specifice, şi crearea unei culturi pentru prevenirea incendiilor prin informarea publicului
asupra riscurilor existente şi dezvoltarea unor programe educaţionale adecvate.
Cercetarea cauzelor incendiilor impune o abordare ştiinţifică şi este un domeniu
specializat cu o terminologie specifică. Sunt necesare cunoştinţe temeinice despre arderea
materialelor, termodinamica incendiului, transferul căldurii. Cunoaşterea legităţilor şi principiilor
generale, reproductibile, permite studierea aspectelor specifice fiecărui incendiu.
Cercetarea cauzelor incendiilor presupune, în acelaşi timp, o abordare criminalistică
modernă, dar şi de o specificitate deosebită (după Sorin Calotă, Gheorghe Popa, George
Sorescu, Simion Dolha, 2010).
Componentele cauzei incendiului sunt: primul material aprins, sursa, mijlocul,
împrejurarea; trebuie remarcat că anumite circumstanţe (înlăturarea urmelor pentru reluarea
rapidă a activităţii, numărul redus de indicii determinat de distrugerile masive, producerea în
zone izolate şi lipsa personalului calificat) nu permit identificarea certă şi univocă a fiecăreia din
cele patru componente ale cauzei incendiului şi, ca urmare, concluzia formulată poate avea două
sau mai multe variante probabile, iar pe cale de consecinţă sunt situaţii la care cauza incendiului
rămâne nedeterminată (în curs de stabilire) o perioadă mai mare sau mai mică de timp, în orice
statistică naţională un procent variabil (5% ÷30%) revenind incendiilor cu cauză nedeterminată.
Interesul investigatorului cauzei incendiului este, mai întâi, identificarea particularităţilor
primei faze a incendiului, respectiv determinarea focarului şi amprentei incendiului
(identificarea produselor care se aprind primele) şi, ulterior, evidenţierea sursei de aprindere şi
împrejurărilor în care a izbucnit şi s-a propagat incendiul.
Tipurile surselor de aprindere, aşa cum apar ele în rapoartele la intervenţii şi analiza
statistică la pompierii români, sunt: arcul sau scânteia electrică, efectul termic al curentului

29
electric, scurtcircuitul electric, electricitatea statică, flacăra deschisă, flacăra închisă, efectul
termic (căldura prin contact sau radiaţie), frecarea, scânteia mecanică, jarul sau scânteia
(inclusiv ţigara), autoaprinderea, reacţia chimică, explozia, substanţa incendiară, trăsnetul,
precum şi alte surse (radiaţia solară, energia nucleară, căderea unor corpuri din atmosferă etc.).
Mijloacele producerii surselor de aprindere, grupate, pot fi identificate cu:
- sisteme electrice: aparatele electrocasnice, corpurile pentru iluminatul electric, aparatele
pentru întrerupere şi control, conductorii şi alte echipamente;
- sisteme care produc electricitate statică: destinate depozitării, vehiculării şi
transportului lichidelor sau pulberilor combustibile, incluzând curele pentru transmiterea
mişcării, pentru spălare în lichide combustibile, precum echipamentele, uneltele şi sculele care se
încarcă electrostatic;
- sisteme cu flacără deschisă: brichetele, chibriturile, lămpile, spirtierele, lumânările,
torţele, făcliile;
- foc în aer liber;
- ţigară;
- aparate pentru încălzit: cazanele, cuptoarele, aparatele pentru gătit, sobele, uscătoarele,
dispozitivele pentru sudură, tăiere sau lipire cu gaz sau lichide combustibile;
- utilaje şi sisteme pentru acţionare: motoarele, locomotivele, maşinile;
- metale (materiale) care ard sau care produc scurgeri topite;
- conducte (canalele) pentru agenţi termici, ventilare sau produse ale arderii: burlanele
şi coşurile pentru fum, conductele pentru încălzire sau tehnologice cu abur sau alte fluide calde;
- produse care se pot aprinde spontan;
- produse şi substanţe care pot produce explozii;
- trăsnet;
- corpuri supraîncălzite de soare;
- reactoare sau arme nucleare.
Împrejurările determinante care intervin ca parametru şi în evaluarea riscului la incendiu,
grupate, pot fi identificate cu:
- instalaţiile electrice defecte;
- echipamentele electrice improvizate;
- aparatele electrice sub tensiune;
- sistemele pentru încălzire defecte;
- mijloacele pentru încălzire improvizate;
- mijloacele pentru încălzire nesupravegheate;
- coşurile, burlanele pentru fum defecte sau necurăţate;
- cenuşa, jarul sau scânteia de la sistemele pentru încălzire;
- jocul copiilor cu focul;
- fumatul;
- focul deschis;
- aprinderea spontană/autoaprinderea sau reacţiile chimice;
- scânteile mecanice, electrostatice sau din frecare;
- scurgerile (scăpările) de produse inflamabile;
- defecţiunile tehnice la construcţii montaj;
- neregulile organizatorice;
- defecţiunile tehnice în exploatare;
- explozia urmată de incendiu;
- accidentul tehnic;
- trăsnetul şi alte fenomene naturale;
- acţiunea intenţionată (arsonul);
- alte împrejurări;
- nedeterminate.

30
 Clasificarea incendiilor după cauzele care le-au produs se poate face în funcţie de
elementele obligatorii pentru producerea acestuia, dar, în cele mai multe cazuri, se optează
pentru analiza naturii surselor aprinderii; astfel, deosebim categoriile de incendii după sursa de
aprindere:
- cu flacără:
- focuri în aer liber;
- flacără (chibrit, lumânare);
- flăcări de la aparatele termice;
- de natură termică;
- obiecte incandescente (ţigară, topituri metalice, becuri şi proiectoare electrice, jar,
cenuşă, zgură de la aparatele de încălzit, particule incandescente de la sudură etc.);
- căldură degajată de aparate termice (casnice, industriale);
- efect termic al curentului electric;
- coşuri defecte şi necurăţate (fisuri, scântei etc.);
- de natură electrică:
- arcuri şi scântei electrice;
- scurtcircuit (echipamente, cabluri etc.);
- electricitate statică;
- prin aprindere spontană:
- aprindere spontană de natură chimică (inclusiv reacţii chimice exoterme);
- aprindere spontană de natură fizico-chimică;
- aprindere spontană de natură biologică;
- de natură mecanică:
- scântei mecanice;
- frecare;
- naturale:
- căldură solară;
- trăsnet;
- datorate explozivilor şi materialelor incendiare;
- indirecte (radiaţia unui focar de incendiu, flacăra unui amestec exploziv etc.).
Incendiile provocate (incendii tip arson) sunt tratate separat, din cauza particularităţilor
deosebite, deşi sursele de aprindere utilizate, de regulă, de incendiatori se regăsesc în categoriile
anterioare.
Explozia, ca fenomen tehnic distinct, trebuie tratată ca împrejurare declanşatoare a
incendiului şi nu ca sursă de aprindere. Pe de o parte, explozia, ca orice ardere, poate genera sau
nu un incendiu iar pe de altă parte, sursele de iniţiere ale unei explozii nu sunt întotdeauna
identice cu cele ale incendiului rezultat (de exemplu: comprimarea adiabată între anumite limite),
fiind necesară o evidenţă clară, distinctă a cauzelor la explozii şi la incendii, pentru a evita
confuzii şi paralelisme. În principal, o explozie poate genera un incendiu prin flacăra amestecului
exploziv care se propagă în spaţiu, întâlnind alte materiale combustibile, sau prin scântei
mecanice rezultate din şocuri.

2.1.4 Efectele incendiilor

Efectele asupra ocupanţilor

Incendiile, aproximativ 75000 pe an în toată lumea, produc victime omeneşti, rezultând

morţi, de ordinul zecilor de mii, şi răniţi, de ordinul sutelor de mii, iar pierderile materiale sunt
mai mari decât în cazul oricărei alte calamităţi naturale.

31
 Statisticile recente cu privire la incendiile din diferite ţări arată că, în medie, numărul
deceselor la 100 000 de locuitori variază între 0,54 (Elveţia) şi 2,50 (S.U.A.), tabelul 2.3, şi că
şansa morţii într-un incendiu este estimată la 1: 60 000 pe an [13].

Tabelul 2.3 Victimele incendiilor la 100000 locuitori (2004÷2008)

Nr. Nr. Victime în
crt. Victime în incendii crt. incendii
Ţara Ţara
la 100000 locuitori la 100000
locuitori
1 Elveţia 0,54 11 Norvegia 1,45
2 Olanda 0,59 12 Japonia 1,56
3 Austria 0,96 13 Suedia 1,68
4 Iugoslavia 1,15 14 Franţa 1,70
5 Spania 1,20 15 Finlanda 1,92
6 România 1,22 16 Regatul Unit (U.K.) 2,02
7 17 Statele Unite ale
Noua Zeelandă 1,25 2,50
Americii (S.U.A.)
8 Danemarca 1,37
9 Norvegia 1,45
10 Japonia 1,56

O situaţie a victimelor incendiilor pentru România poate fi urmărită în tabelul 2.4.

Tabelul 2.4 Victimele incendiilor în România pe grupe de vârstă (2004÷2008)

Nr. Categoria de vârstă
crt. Categoria de victime (ani)
0÷6 7÷14 15÷25 26÷55 56÷70 >70
Decedaţi
(proporţia cauzei din
numărul total,
după EURALARM:
1 - fum şi gaze 62,4% 6 2 2 51 31 47
- arsuri 26,0%
- răniri 10,2%
- crize cardiace 0,6%
- alte cauze 0,8%)
2 Răniţi 19 17 52 192 72 54

Cea mai mică rată a deceselor într-un incendiu o are grupa de vârstă 15÷25 ani, tabelul
2.4 [13], deoarece acest grup este capabil a se evacua rapid în caz de incendiu.
Riscurile la incendiu în clădirile etajate sunt cele mai mari şi, adesea, produc un număr
crescut de decese.
Decesele în clădiri protejate cu ajutorul instalaţiilor cu sprinklere sunt surprinzător de
mici şi demonstrează că principala funcţie a sprinklerelor, protecţia vieţii, este dovedită.
Există numeroase încercări de a corela decesele la incendii cu diferiţi factori; o astfel de
corelaţie, pozitivă, este cea referitoare la consumul de alcool şi fumat. Fumatul este cauza
principală de deces în multe incendii din România (43%).
Numărul persoanelor care prezintă leziuni în urma unui incendiu este mult mai mare
decât cel al persoanelor decedate (leziunile sunt efectele incendiilor care necesită asistarea
medicală şi/sau tratamentul persoanelor implicate). În multe cazuri, persoanele rănite necesită
spitalizare, crescând efectele şi costurile incendiilor.

32
 Efectele asupra bunurilor

Incendiile provoacă pierderi enorme de bunuri. Pierderile în domeniul imobiliar în ţările

industrializate sunt de 1,0÷1,5% din produsul naţional brut [13]. Aproximativ 20% din această
valoare reprezintă pierderi directe de bunuri iar 80% reprezintă costurile cu intervenţia la
incendiu. Indirect, pierderile din incendii sunt greu de evaluat, cum ar fi pierderea autorităţii, a
încrederii clienţilor, precum şi pierderea unor persoane instruite etc. (de multe ori nu pot fi
măsurate în termeni monetari).

Efectele fumului

Fumul la incendii apare ca rezultat al arderii non-stoechiometrice a combustibililor. În

plus faţă de produşii finali de oxidare, CO2 şi H2O, produsele de ardere conţin o serie de gaze şi
compuşi parţial oxidaţi şi reduşi, cum ar fi metanul (CH4), metanolul (CH3OH), formaldehida
(HCHO), acidul formic (HCOOH), acidul acetic (CH3COOH), precum şi picăturile inflamabile
de gudron, vaporii condensaţi şi particulele solide foarte fine [13]. Prezenţa acestora generează
un produs vizibil al arderii, cunoscut sub numele de fum. Fumul în incendii este prezent la toate
temperaturile. Condiţiile fizice de ardere, cum ar fi rata de ardere, modul de ardere, temperatura,
au mai multă influenţă în compoziţia fumului decât felul materialului care arde.
Caracteristicile fumului interesante pentru persoanele implicate într-un eventual incendiu
sunt: opacitatea (reducerea vizibilităţii), toxicitatea, densitatea şi culoarea.
Statisticile şi cercetările privind incendiile arată că cele mai multe decese cauzate de
incendiu sunt datorate inhalării fumului [13].
În situaţia de incendiu, materialele moderne de construcţii eliberează mulţi compuşi
toxici pe unitatea de masă comparativ cu cele tradiţionale. Cu toate acestea, compoziţia fumului
este destul de constantă, iar rata răspândirii incendiului şi emisiilor de fum se majorează. Aceste
două elemente sunt cele mai importante cauze în creşterea ratei de deces în timpul incendiilor.
Fumul inhalat provoacă iritaţii şi leziuni ale sistemului respirator, în timp ce fumul din aer
afectează ochii, determinând lăcrimare şi, în multe cazuri, chiar şi leziuni grave ale ochilor.
Culoarea fumului variază în funcţie de materialul ars, de la albastru deschis, în cazul unei
bune arderi, la negru închis în timpul arderii unor hidrocarburi de mare greutate moleculară.
Fumul de culoare neagră reduce semnificativ vizibilitatea, obturând vizibilitatea semnelor pentru
ieşire şi inducând panică în rândul persoanelor [13].
Este bine cunoscut faptul că fumul dens obturează vizibilitatea şi pune în pericol viaţa,
atât a persoanelor care se evacuează, cât şi a pompierilor aflaţi la intervenţie.
Reducerea vizibilităţii poate provoca accidente la evacuarea pe scări etc., depinzând nu
numai de compoziţia şi concentraţia fumului, dar şi de starea psihică a ocupanţilor şi natura
iluminatului.
Cu privire la efectele letale ale fumului [13], acesta prezintă un real potenţial de pericol,
inhalarea lui reprezentând cel mai mare factor în decesele la incendii; pericolul generat de fum
este funcţie de:
- puterea toxică a fumului (adesea exprimată prin LC50, concentraţia necesară pentru a se
determina efectul asupra a jumătate din populaţia expusă);
- expunerea unei persoane la diferite concentraţii de fum şi/sau stres termic la intervale de
timp, IC(t)dt;
Unele dintre aceste efecte ale fumului cresc la o expunere continuă, altele apar
instantaneu. Supravieţuirea unei persoane depinde de factori precum: gradul de expunere, tipul
de efect, persoanele care vor să se evacueze, intervenţia altor persoane etc.. Din păcate, singurele
date care există cu privire la efectele reale ale fumului la incendii sunt în caz de deces sau
spitalizare imediat după eveniment.

33
 A durat mult până când s-a demonstrat că efectele subletale ale fumului pot afecta
supravieţuirea în incendii; foarte rar au existat date disponibile pe care să se bazeze deciziile de
securitate la incendiu.
Statisticile din anii „90 arată că aproximativ trei sferturi din victimele incendiilor din
România sunt cauzate de inhalarea fumului [13]. Două treimi din acestea apar în afara camerei
unde este focarul incendiului şi în care s-a propagat cu uşurinţă. Noile statistici au demonstrat
contrariul, anume că cei mai mulţi oameni au murit în camera focarului, prin inhalarea fumului.
Acest lucru sugerează faptul că incendiile mocnite, cu persoana în imediata apropiere a arderii,
sunt relativ mai răspândite, probabil şi din cauza obiectelelor aflate în încăperi care, acum, au
compoziţii chimice mai periculoase.
Impactul pe care fumul îl poate avea asupra persoanelor vizează:
- colapsul fizic (incapacitatea);
- acuitatea mentală scăzută;
- acuitatea vizuală redusă;
- viteza de evacuare redusă;
- iritaţiile senzoriale (la plămâni, ochi etc.);
- arsurile produse de căldura transmisă, inclusiv prin radiaţie;
- reducerea necesarului de aer pentru respiraţie, cauzat de reducerea capacităţii de
funcţionare a motoarelor ventilatoarelor etc..
Proiectul de standard internaţional ISO DIS 13571 (DIS 13571) a fost pregătit de ISO în
subcomisia SC3 Toxic Hazards in Fire (actualmente Fire Threat to People and the Environment)
a TC92. Acesta oferă ecuaţii generice de evaluare a pericolelor fumului, inhalării de gaze toxice,
expunerii la gaze iritante, obturării vizuale şi căldurii. Standardul DIS 13571 oficializează
includerea efectelor subletale, inclusiv varietatea efectelor fumului pe cele mai sensibile
segmente ale populaţiei.
Acest standard impune constrângeri cu privire la proiectarea produsului, resurselor,
precum şi funcţionalitatea constructivă. O alegere importantă ca acest DIS să devină un standard
internaţional a fost încheiată, dar în momentul acesta rezultatele nu au fost verificate; există
diverse neajunsuri:
- DIS 13571 limitează efectele fumului prin stabilirea nivelului fără efect bazat pe o oră
de expunere considerată sigură; aceste niveluri sunt de 10 ori mai mici faţă de expunerile grave,
tabelul 2.5 [13]; simple calcule arată că, pentru o cameră de 30 m 3, expunerea peste 1 minut la
fumul produs de arderea mocnită a 150 g de lemn ar fi intolerabilă. Mai mult, a fost estimat că
niveluri de CO ar conduce la sânge cu niveluri de carboxihemoglobină comparabile cu ale unui
fumător moderat;
- prezumţia că efectele iritante ale gazelor sunt instantanee rămâne a fi verificată;
- ecuaţiile de combinare a gazelor de ardere pentru a produce efecte subletale sunt
generice şi nu au fost validate.

Tabelul 2.5 Limitele expunerii pentru diferite gaze

Gazul folosit la expunere Expunerea sigură Expunerea periculoasă
CO 3,500 ppm-min 35,000 ppm-min
HC1 100 ppm 1,000 ppm

Faţă de cercetările incendiilor din anii 1970, numeroase echipamente pentru laborator au
fost construite pentru a măsura letalitatea fumului [13]. Exemplele includ furnalul tip ceaşcă
NBS, cuptorul tub DIN (de origine germană) şi metoda UPITT (adoptată de statul New York).
Nici unul dintre aceste echipamente nu reflectă condiţiile relevante ale incendiului şi nici unul nu
a fost testat la incendii reale pentru a se stabili efectul fumului produs.
La sfârşitul anilor „80, un laborator pentru testarea letalităţii fumului a fost dezvoltat la
NIST, bazat pe un aparat construit la Institutul de Cercetare Southwest [13]. Metoda constă în
expunerea la un produs arzând radiant de energie. O ecuaţie algebrică (ecuaţia N-gaz) este

34
utilizată pentru a anticipa potenţa toxică mortală la diferite concentraţii ale unui număr redus de
gaze (CO, CO2, HCN, HCl, HBr, oxigen redus) care sunt emise în timpul arderii. Această ecuaţie
se bazează pe date preluate prin expunerea şobolanilor la aceste tipuri de gaze, în mod individual
şi/sau în combinaţie.
Rezultatele de la aceste aparate au fost obţinute în urma testării pe animale a fumului
provenit din incendii produse de combustibili precum lemnul, PVC-ul şi spuma poliuretanică
[13]. Pentru incendiile post-flashover, ecuaţia N-gaz este corectată pentru cantităţi mari de CO
rezultate din slaba ventilaţie a camerei incendiate. Acurateţea nivelului este adecvată pentru a fi
utilizată în analiza riscurilor.

Efectele gazelor fierbinţi

Principalul efect al gazelor fierbinţi este toxicitatea, când sunt inhalate chiar şi în
concentraţii foarte mici. Toxicitatea este sporită când gazele sunt inhalate, în general, la o
temperatură ridicată şi, adesea, cu un deficit de oxigen. Cu toate acestea, în caz de deces este
foarte dificil să se indice un singur gaz ca fiind responsabil de tragicul eveniment. Gazele
fierbinţi apar în amestecuri de gaze, iar posibilitatea intensificării acţiunii prin asocierea acestora
este întotdeauna prezentă. În mai multe ţări sunt în curs de desfăşurare cercetări cu privire la
toxicitatea fumului şi gazelor fierbinţi.
Cu toate acestea, ceea ce este cunoscut cu siguranţă, pe baza a numeroase experimente
biologice şi chimice, este faptul că multe gaze fierbinţi, luate individual, sunt toxice pentru om.
Toxicitatea depinde de mai mulţi factori, cum ar fi concentraţia de gaz în aer, durata de
expunere, starea fizică individuală etc..

Efectele căldurii şi flăcărilor

În timpul incendiilor sunt eliberate, adesea, cantităţi enorme de energie termică. Dacă
pentru orice motiv (inconştienţă, ebrietate, incapacitate fizică sau psihică, droguri etc.) oamenii
nu sunt capabili să iasă din atmosfera incendiată, efectele căldurii produc de la disconfort termic
până la deces. Creşterea temperaturii aerului poate fi tolerată într-o anumită măsură în funcţie de
umiditatea aerului, prin efectele de scut termic al îmbrăcămintei şi activităţii psihice [13].
Arsurile pot fi provocate fie prin contact direct cu focul, fie prin radiaţie de la foc. În
cazul în care temperatura pe suprafaţa pielii umane creşte la 450C, stratul exterior al pielii se
deteriorează, în timp ce, la o temperatură de 750C, ţesutul pielii este imediat distrus. Aceste
extreme, împreună cu niveluri intermediare de arsuri ale pielii, sunt clasificate în grade de arsuri
(I÷IV). Arsuri la o zonă relativ mică a pielii pot fi foarte dureroase, iar dacă este afectată o zonă
mai mare (50% pentru tineri, 20% pentru bătrâni), rata decesului poate să ajungă la 50% din cei
care prezintă arsuri [13].
Sângele cu deficit de apă devine dens, încetineşte circulaţia şi provoacă o creştere a
ritmului cardiac. Bărbaţii apţi fizic sunt capabili să suporte temperaturi ale aerului între
80÷1000C timp de 10 minute, fără consecinţe grave. La temperaturi uşor mai ridicate
(110÷1200C), ritmul respiraţiei şi inimii devin crescute, ca după o perioadă scurtă de timp cu
temperatură mai mare să se instaleze colapsul total.
Pielea poate fi deteriorată când este expusă doar câteva minute la un flux de căldură. La
unele persoane, chiar şi o expunere severă la soare poate provoca un şoc termic. Toleranţa la
radiaţia termică este drastic redusă la intervalul 1,7÷2,2 kW/m2. De exemplu, o încălzire produsă
de un flux de 1,7 kW/m2 poate fi tolerată timp de 30 de minute, pe când o încălzire produsă de
un flux de 2,2 kW/m2 poate fi tolerată numai 5 minute. Expunerea la un flux de energie termică
tot mai mare provoacă arsuri grave pielii. O secundă de expunere la 20 kW/m2 duce la roşeaţă a
pielii, în timp ce radiaţii de 28 kW/m2 duc la arsuri ale pielii. Fluxul de căldură de 37 kW/m2
produce serioase arsuri la nivelul pielii corpului omenesc [13].

35
 Oamenii prezintă instinctiv frică la incendii şi arsuri, care pot fi determinante numai în
cazul în care nu există mijloace de ieşire din incendiu sau se află în incapacitatea de a se evacua.
În consecinţă, copiii mici şi bătrânii sunt victimele cele mai probabile. Viaţa oamenilor care sunt
victime ale incendiilor, în cazul în care supravieţuiesc, le este pusă în pericol din cauza
posibilelor infecţii.
O centralizare a efectele nocive ale incendiilor este făcută în tabelul 2.6.

Tabelul 2.6 Efectele principale ale incendiilor

- asupra oamenilor: arsuri prin atingere directă (pericol mare
pentru aprinderea hainelor: cele sintetice se topesc pe piele,
acţiune directă cele din bumbac se aprind repede)
- prin propagarea incendiului la produsele din apropiere
(ardere, explozie)
Flăcări - prin propagarea incendiului la vecinătăţi
- asupra produselor de construcţii: dilatări, transformări
efect termic - chimice, modificări ale caracteristicilor mecanice şi termice
prin radiaţie - asupra construcţiei: deformarea şi cedarea în timp a
elementelor care asigură rezistenţa construcţiei şi/sau a celor
pentru compartimentare etc.
- prin propagarea incendiului la distanţe mari de focar, prin
tubulaturi, ghene etc.
efect termic -
- asupra oamenilor: arsuri
prin radiaţie,
- asupra construcţiei: deformarea şi cedarea în timp a
convecţie
elementelor care asigură rezistenţa construcţiei şi/sau a celor
pentru compartimentare etc.
- prin întârzierea evacuării ocupanţilor (ca urmare a
opacitate reducerii vizibilităţii pe căile evacuării şi/sau instalarea
panicii)
- prin întârzierea intervenţiei (ca urmare a împiedicării
localizării precise a focarului şi/sau a victimelor etc.)
Fum, - asupra oamenilor şi animalelor (ca urmare a asfixierii: dată
gaze arse toxicitate de lipsa oxigenului consumat prin ardere, degajarea oxidului
de carbon şi formarea carboxihemoglobinei ce provoacă
moartea, degajarea gazelor toxice ca fosgenul, acidul
cianhidric, amoniacul etc., având efect letal în anumite
concentraţii
- asupra construcţiei: prin atacarea suprafeţelor metalice,
armăturilor, betonului, lemnului, din cauza componentelor
coroziune acide (precum acidul clorhidric, acetic, sulfuric etc.)
- asupra bunurilor (maşini-unelte şi/sau dispozitive
electronice, electrotehnice sensibile la coroziune)
Reziduuri - asupra oamenilor: arsuri
efect termic
solide - prin propagarea incendiului la vecinătăţi
(cenuşă, - prin stimularea cancerului
particule
toxicitate
incandescent
e, funingine)

36
2.1.5 Clasificarea incendiilor

După natura substanţelor combustibile implicate în procesul arderii (ISO 3941-87 şi

STAS 11841-83, SR EN 2-2004), incendiile pot fi încadrate în:
- clasa A, incendii care implică combustibili solizi a căror ardere are loc cu formare de
jar: lemn, hârtie, materiale textile, rumeguş, piele, produse din cauciuc şi mase plastice care nu
se topesc la căldură;
- clasa B, incendii care implică combustibili lichizi sau solizi care ard în stare topită:
benzină, petrol, alcooli, toluen, lacuri, vopsele, uleiuri, gudroane, ceară, parafină, materiale
plastice care se topesc uşor la căldură;
- clasa C, incendii care implică combustibili gazoşi: hidrogen, metan, acetilenă, butan,
gaz de sondă;
- clasa D, incendii care implică metale: sodiu, potasiu, litiu, magneziu, zinc, titan,
aluminiu;
- clasa E, incendii a căror cauze sunt de natură electrică;
- clasa F, incendii localizate în spaţiile pentru gătit care implică, prin procesul
tehnologic, utilizarea uleiurilor, grăsimilor animale şi/sau vegetale etc..

2.1.6 Stingerea incendiilor

Stingerea unui incendiu este posibilă prin eliminarea sau izolarea elementelor
fundamentale ale arderii: combustibilul şi/sau comburantul (oxigenul din atmosferă în
majoritatea cazurilor) şi/sau căldura.
Procedeele întreruperii procesului de ardere se bazează pe:
- răcirea zonei de ardere;
- izolarea produselor combustibile de aerul atmosferic;
- reducerea conţinutului minim de oxigen;
- folosirea substanţelor explozive;
- introducerea inhibitorilor în spaţiul producerii reacţiilor de ardere;
- reducerea temperaturii substanţelor lichide aprinse, prin amestecarea maselor acestora;
- îndepărtarea substanţelor combustibile din zona arderii.
Clasificarea substanţelor stingătoare (naturale sau de sinteză), după procedeul
întreruperii arderii în care se folosesc se grupează în:
- substanţe stingătoare care acţionează prin răcire; reprezentativă este apa în stare
naturală sau îmbunătăţită chimic, refulată sub formă de jet compact, dispersată, pulverizată
(recomandată, în special, pentru stingerea incendiilor din clasa A);
- substanţe stingătoare care acţionează prin izolare, precum:
- spuma chimică (recomandată pentru stingerea incendiilor din clasa B);
- spuma aeromecanică (recomandată pentru stingerea incendiilor din clasa B);
- apa uşoară/light water (recomandată pentru stingerea incendiilor din clasa B).
- pulberile stingătoare (recomandate în special pentru incendiile din clasele A, B, C);
pulberile stingătoare uzuale nu se utilizează la stingerea metalelor pirofore dar există
totuşi şi pulberi stingătoare indicate pentru incendii din clasa D, pentru celelalte clase
fiind considerate ineficiente);
- substanţe stingătoare care acţionează prin reducerea conţinutului de oxigen, precum:
- bioxidul de carbon, azotul, apa foarte fin pulverizată (particule sub 100 m),
aburul (recomandate, cu unele restricţii, pentru stingerea incendiilor din clasele A, B, C);
- substanţe stingătoare care acţionează prin inhibare chimică, precum:
- halonii (hidrocarburi halogenate) folosite sub formă de jet compact, jet
pulverizat sau sub formă de aerosoli (recomandate pentru incendii din clasele A, B, C).

37
 În ultima perioadă, din cauza toxicităţii halonilor şi a efectului negativ asupra stratului de
ozon, s-a trecut la producerea unor înlocuitori ai halonilor, care au toxicitate redusă şi influenţă
nulă asupra stratului de ozon. Eficienţa stingerii cu înlocuitori este mai scăzută decât cu haloni,
necesitând concentraţii şi volume de 1,1÷1,6 ori mai mari.
La intervenţii, toţi aceşti agenţi stingători folosesc instalaţii fixe, semifixe şi mobile sau
stingătoare portative şi/sau transportabile care echipează curent clădirile civile şi industriale.

2.2 Aprecierea severităţii incendiului

2.2.1 Intensitatea de ardere

Intensitatea de ardere este dată de căldura (energia) degajată în timpul arderii, exprimată
în J (Jouli); cantitatea de căldură produsă de cantitatea unitară de combustibil (1 kg în cazul
substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N, N indicând condiţii normale, în cazul substanţelor
gazoase) defineşte puterea calorifică, Q, exprimată în J/kg sau J/m3N.
Reglementările specifice, europene şi naţionale (SR EN ISO 13943), utilizează, pentru
puterea calorifică a materialelor combustibile, noţiunea căldura de ardere; mărimea, care este
direct proporţională cu viteza de ardere şi invers proporţională cu timpul de ardere, poate fi
utilizată la evaluarea potenţialului distructiv al incendiului.
Căldura de ardere (puterea calorifică), după modul condensării vaporilor apei rezultaţi
în procesul încercării, poate fi (tabelul 2.7, figura 2.8,):
- căldura de ardere brută (puterea calorifică superioară, Qs sau PCS), căldura degajată
pentru arderea completă a cantităţii unitare de combustibil la care gazele arse sunt răcite până la
temperatura de referinţă de 00C, 150C sau 200C, vaporii apei condensând cu cedarea căldurii
pentru condensare egală cu căldura vaporizării consumată la ardere (este importantă pentru
clasificarea produselor de construcţii din punctul de vedere al reacţiei la foc, SR EN ISO 1716);
- căldura de ardere netă, Hu (puterea calorifică inferioară, Qi sau PCI), căldura degajată
pentru arderea completă a cantităţii unitare a combustibilului la care gazele arse sunt evacuate
din instalaţie la o temperatură mai mare de 1000C, fără condensarea vaporilor apei, transportând
cu ei căldura latentă a vaporizării; această căldură este şi cea utilă, folosită în tehnica arderilor
(este importantă pentru calculul sarcinii termice, SR EN 1991-1-2).
Între căldurile de ardere (puterile calorifice) există o legătură dată de relaţia 2.3,

Qs = Qi + 2510 × (9h + w) (2.3)

unde: 2510 este căldura latentă medie de vaporizăre a apei, în KJ/kg;

9h - cantitatea de apă rezultată din arderea celor h kilograme de hidrogen pe care le
conţine 1 kg de combustibil;
w - umiditatea din combustibil, în kg.

2.2.2 Densitatea sarcinii termice pentru aprecierea riscului la incendiu în construcţii

Materialele combustibile existente într-un spaţiu constituie potenţialii generatori ai unei

arderi (haine, hârtie, cărţi, materiale plastice, textile, lemn etc.); în condiţiile unei posibile
creşteri a temperaturii în acelaşi spaţiu cu ele, acestea pot iniţia arderea şi genera un eventual
incendiu.
În acest context se definesc mărimile fizice sarcina termică şi densitatea sarcinii termice,
aceasta din urmă fiind utilizată la asocierea nivelului de risc la incendiu unui spaţiu analizat (P
118-99).

38
Tabelul 2.7 Puterea calorifică a unor produse combustibile uzuale (SR EN ISO 1716) [10]
Nr. Substanţa PCS PCI Nr. Substanţa PCS PCI
crt. combustibilă (MJ/kg) (MJ/kg) crt. combustibilă (MJ/kg) (MJ/kg)
1 Amidon 17,6 - 23 Lână 20,7÷26,6 -
Plăci
2 Antracit 30,9÷34,6 30÷34,2 24 19,9 -
aglomerate
Lemn
3 Benzină 46,8 43,7 25 19,8 -
rumeguş
4 Bumbac 16,5÷20,4 - 26 Mangal 33,7÷34,7 33,2÷34,2
Cauciuc Mătase
5 44,9 42,3 27 13,6÷19,5 -
natural artificială
Cauciuc
6 33,9÷40,6 - 28 Paie 15,6 -
spumă latex
Cauciuc
7 32,6 - 29 Păcură 42,0÷46,1 -
anvelope
8 Celuloid 17,5÷20,6 16,4÷19,2 30 Piele 18,2÷19,8 -
Celuloză
9 17,8÷18,4 16,4÷17,0 31 Plută 26,1 -
acetat fibre
Policarbona
10 Cox 28,0÷31,0 28,0÷31,0 32 30,9 29,78
t
11 Epoxi 32,8÷33,5 31,1÷31,4 33 Polistiren 41,4÷42,5 39,7
Fibre Polistiren
12 30,6 - 34 39,7 35,6÷40,8
acrilice spumă
Grăsimi
13 39,8 - 35 Poliuretan 23,9 22,7
animale
Poliuretan
14 Grâu 15,0 - 36 26,1÷31,6 23,2÷28,0
spumă
Hârtie Silicon
15 12,7 - 37 14,0÷19,5 -
reviste spumă
16 Hârtie ziar 19,7 - 38 Ulei de in 39,2÷39,4 -
Hârtie Ulei
17 21,5 39 45,8÷46,0 -
cerată mineral
18 Lemn fag 20,0 18,7 40 Unt 38,5 -
19 Lemn brad 21,0 19,6 41 Untură 40,1 -
Uree
20 Lemn stejar 20,2 18,7 42 formaldehidă
15,9 14,61
21 Lemn molid 21,8 20,4 43 Tutun 15,8 -
22 Lemn pin 19,2 17,8 44 Ţiţei 43,0÷47,1 40,9÷43,9

Conform STAS 10903/2-79

Sarcina termică, SQ, în MJ, este cantitatea de căldură pe care o poate degaja prin
combustie completă totalitatea materialelor combustibile, fixe şi mobile, existentă în spaţiul
afectat de incendiu, relaţia 2.4,

SQ = Σ (Mi × Qi) (2.4)

unde: Mi este masa materialului combustibil curent din tot spaţiul considerat, în kg;
Qi - puterea calorifică inferioară a materialului combustibil curent (SR EN 1716), în
MJ/kg.

39
 a. b.
a. bomba calorimetrică pentru combustibilii solizi (şi lichizi grei, care nu se evaporă)
b. calorimetrul cu circulaţie de apă pentru combustibilii gazoşi (şi lichizi volatili)

Figura 2.8 Instalaţii pentru determinarea căldurii de ardere a combustibililor

(wikipedia.org)

Densitatea sarcinii termice, qs, în MJ/m2, este sarcina termică aferentă unui spaţiu,
raportată la aria pardoselii acestuia, relaţia 2.5a,

qs = SQ / As (2.5a)

unde: As este aria secţiunii orizontale a spaţiului incendiat (pardoseala de referinţă), în m2.
În practică s-a utilizat, multă vreme, în special pentru aprecieri comparative, echivalentul
în lemn al sarcinii termice, fiind cantitatea de lemn care, prin ardere, ar degaja aceeaşi cantitate
de căldură ca şi materialele combustibile existente în spaţiul analizat (având puterea calorifică
inferioară, Qlemn, egală cu 18,42 MJ/kg sau 4400 kcal/kg); densitatea sarcinii termice
echivalentă, în kglemn/m2, este dată de relaţia 2.5b.

Mlemn = (Mi × Qi) / (As × Qlemn) (2.5b)

2.2.3 Căldura degajată în situaţia de incendiu pentru aprecierea stabilităţii la foc

Pentru aprecierea acţiunii incendiului asupra elementelor structurale (stâlpi, pereţi, grinzi,
planşee etc.), căldura degajată pe parcursul desfăşurării acestuia se evaluează în mod diferit,
după cum se poate urmări în continuare.

Conform STAS 10903/2-79

Cantitatea de căldură degajată, SA, în MJ, este dată de relaţia 2.6:

SA = c × p × Σ(mi × Qi × Mi) (2.6)

unde: c este coeficientul care ia în considerare dimensiunile spaţiului analizat (tabelul 2.8);
p - coeficientul care ia în considerare numărul nivelurilor şi condiţiile de ventilare şi de
evacuare a căldurii din clădirea în care se află spaţiul analizat (tabelul 2.9);
mi - coeficientul care ia în considerare capacitatea de ardere a materialului combustibil
curent în condiţiile incendiului (tabelul 2.10);
Qi - puterea calorifică inferioară a materialului combustibil curent, în MJ/kg;
Mi - masa materialului combustibil curent din tot spaţiul analizat, în kg.

40
Tabelul 2.8 Valorile coeficientului c (STAS 10903/2-79)
Nr. Aria construită Latura mică a spaţiului incendiat (l)
crt. a spaţiului incendiat (Ac)
(m)
(m2)
l < 20 20 ≤ l < 40 40 ≤ l < 60 l ≥ 60
1 ≤ 1000 1,0 1,0 - -
2 1001÷3000 1,1 1,1 1,2 1,5
3 3001÷5000 1,2 1,2 1,4 1,5
4 5001÷7000 1,2 1,2 1,5 2,0
5 7001÷9000 1,2 1,4 (1,3) 1,7 2,2
6 9001÷30000 1,2 1,5 (1,3) 2,0 (1,7) 2,4
7 > 30001 1,2 1,5 (1,3) 2,0 (1,7) 2,6

Tabelul 2.9 Valorile coeficientului p (STAS 10903/2-79)

Nr. A*g / Ac Pentru etaj
Pentru subsol
crt.
1 2 3÷5 >5
1 ≤ 0,04 1,4 1,2 1,3 1,5 1,8
2 0,04÷0,08 1,2 1 1,1 1,3 1,5
3 > 0,08 1 0,6 0,8 1 1,3

Tabelul 2.10 Valorile coeficientului m (STAS 10903/2-79)

Nr. m
Denumirea şi starea materialelor
crt.
1 - nitroceluloză, camfor şi alte materiale cu intensitate mare de ardere 1,5
- hârtie în stare liberă, talaş, rigle din lemn cu grosimea maximă de 1 cm;
2 - gaze lichefiate şi lichide combustibile încălzite la temperatura lor de fierbere; 1,3
- deşeuri de spumă din material plastic sau de burete din cauciuc;
- lemn rotund şi ecarisat cu grosimea de 10÷20 cm;
- ţesături din lână, bumbac şi fibre sintetice în baloturi;
- hârtie în role de peste 50 kg sau coale balotate în poziţie verticală; cărţi şi dosare în
3 0,75
rafturi, paie şi fân în stive cu înălţimea peste 3 m;
0
- lichide cu punctul de inflamabilitate mai mare de 100 C, care nu sunt încălzite în
exploatarea normală la temperaturi mai mari de 500C;
- lichide cu punctul de inflamabilitate mai mare de 550C în butoaie, recipiente
mobile închise etanş;
- hârtie în role de peste 50 kg în poziţie orizontală;
- cărţi şi acte stivuite strâns;
- rumeguş, lemn rotund şi ecarisat cu grosimea de peste 20 cm, cherestea sau plăci
4 din lemn în stive stratificate dens; 0,50
- bumbac brut balotat;
- cereale şi seminţe în saci;
- lichide combustibile în conducte şi recipienţi ficşi închişi;
5 - cereale şi seminţe în vrac sau în ambalaje incombustibile, zahăr în vrac sau în saci; 0,30

6 - alte materiale combustibile; 1,00

41
 Conform SR EN 1991-1-2

Valoarea caracteristică a sarcinii termice, în MJ, se calculează cu relaţia 2.7,

Qfi,k = Σ(Mk,i × Hui × Ψ) = ΣQfi,k,i (2.7)

unde: Mk,i este masa materialului combustibil curent, în kg;

Hui - căldura de ardere netă (puterea calorifică inferioară) a materialului combustibil
curent (tabelul 2.11), în MJ/kg;
Ψ - coeficientul facultativ care apreciază sarcina termică de incendiu protejată.
Conţinutul în umiditate al materialelor poate fi luat în considerare cu relaţia 2.8,

Hu = Hu0 × (1 - 0,01×u) - 0,025×u (2.8)

unde: u este conţinutul de umiditate, în % din masa uscată a materialului;

Hu0 - căldura de ardere netă (puterea calorifică inferioară) a materialului uscat, în MJ/kg.

Tabelul 2.11 Căldura de ardere netă (SR EN 1991-1-2 după SR EN ISO 1716)
Nr. Produsele combustibile Hu
crt. (MJ/kg)
1 lemn 17,5
2 Materiale solide alte materiale celulozice (îmbrăcăminte, plută, bumbac, hârtie, 20
carton, mătase, pai, lână)
3 carbon (antracit, cărbune de lemn, cărbune) 30
4 seria parafinelor (metan, etan, propan, butan) 50
5 seria olefinelor (etilenă, propilenă, butenă) 45
6 Produse chimice seria aromaticelor (benzen, toluen) 40
7 seria alcoolurilor (metanol, etanol, alcool etilic) 30
8 carburanţi (benzină, petrol-gaz lampant, motorină-Diesel) 45
9 hidrocarbonaţi (polietilenă, polistiren, polipropilenă) 40
10 ABS-alchibenzensulfonat 35
11 poliester (plastic) 30
12 poliizocianurat şi poliuretan (material plastic) 25
13 policlorură de vinil PVC (material plastic) 20
14 Alte produse bitum, asfalt 40
15 piele 20
16 linoleum 20
17 anvelope din cauciuc 30
Notă:
1. Valorile conţinute în acest tabel nu pot fi utilizate la calculul conţinutului energetic al combustibililor.

Valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice, qfi,k, în MJ/m2, se calculează cu

relaţia 2.9 (pentru aprecieri detaliate, mai realiste),

qfi,k = Qfi,k / A (2.9)

unde: A este aria suprafeţei de referinţă a incendiului, care poate fi aria planşeului
compartimentului (şi în acest caz se notează cu Af) sau aria desfăşurată la interiorul
compartimenului (şi în acest caz se notează cu At), în m2.
Valoarea de proiectare a densităţii sarcinii termice, qfi,d, în MJ/m2, este dată de relaţia
2.10,

42
 qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn (2.10)

unde: qfi,k este valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice şi este dată sau de relaţia 2.9
(pentru aprecieri detaliate, mai realiste) sau de tabelul 2.12, funcţie de destinaţia spaţiului
analizat (pentru aprecieri care permit utilzarea prelucrărilor statistice), în MJ/m2;
m - coeficientul de ardere şi este funcţie de destinaţia spaţiului analizat şi de tipul
sarcinii termice (pentru materiale preponderent celulozice m=0,8);
δq1 - coeficientul care apreciază riscul de iniţiere a incendiului şi este funcţie de mărimea
spaţiului analizat (tabelul 2.13);
δq2 - coeficientul care apreciază riscul de iniţiere a incendiului şi este funcţie de destinaţia
spaţiului analizat (tabelul 2.13);
δn = Πδni (i=1 posibil până la 10) - coeficientul care apreciază măsurile de protecţie activă
aplicate (tabelul 2.14).

Tabelul 2.12 Valoarea caracteristică a densităţii sarcinii termice (SR EN 1991-1-2)

Nr. Destinaţia qfi,k, valoarea qfi,k,
crt. caracteristică medie fractilă 80%
(MJ/m2) (MJ/m2)
1 Locuinţe 780 948
2 Spitale (camere) 230 280
3 Hoteluri (camere) 310 377
4 Biblioteci 1500 1824
5 Birouri 420 511
6 Săli de clasă 285 347
7 Centre comerciale 600 730
8 Teatre (cinematografe) 300 365
9 Transport (spaţiul public) 100 122
Note:
1. Pentru fractilă 80% s-a aplicat distribuţia de tip Gumbel.
2. La densitatea sarcinii termice din tabel se adaugă densitatea sarcinii termice provenite din elementele de
construcţii, calculată cu relaţiile 2.7÷2.9. Pentru alte tipuri de construcţii şi pentru un proiect anume se determină
sarcina termică printr-o analiză care ia în considerare destinaţia construcţiei, materialele combustibile adăpostite,
mobilierul şi materialele de construcţii (inclusiv pentru acoperiş şi finisaj).
3. Din punctul de vedere al prezenţei lor în compartimentul de incendiu, se disting:
- încărcările permanente în situaţiade incendiu, care nu variază pe durata exploatării normale a
construcţiei; acestea se iau în calcul pe baza valorilor rezultate din măsurători;
- încărcările variabile în situaţia de incendiu, a căror valoare poate să varieze în decursul exploatării
normale a construcţiei, se iau în calcule cu valori care se presupune că nu vor fi depăşite pentru 80% din timpul de
funcţionare al clădirii; dacă protecţia rezistă expunerii la foc, acestea nu se iau în considerare (încărcările protejate).

Tabelul 2.13 Coeficienţii care apreciază riscul de iniţiere a incendiului (SR EN 1991-1-2)
δq1 δq2
Nr. Suprafaţă
crt. planşeu Valoarea Destinaţiea Valoarea
compartiment
(m2)
1 25 1,10 galerii artă, muzee, piscine 0,78
2 250 1,50 birouri, locuinţe, hoteluri, industrii papetărie 1,00
3 2500 1,90 industrii construcţii de maşini şi motoare 1,22
4 5000 2,00 laboratoare chimice, ateliere vopsitorie 1,44
5 10000 2,13 fabrici artificii şi/sau vopsele 1,66

43
Tabelul 2.14 Coeficienţii care apreciază măsurile de protecţie activă (SR EN 1991-1-2)
δni
Stingerea automată Detecţiea automată Stingerea manuală
a incendiului a incendiului a incendiului
Sistem Surse Detecţie şi Alarmare Serviciu Serviciu Căi Echipa- Sisteme
automat independente alarmă automată propriu privat cu de mente de desfu-
de de apă automată prin pompieri de contract acces luptă la mare
stingere f u d căldură fum pompieri libere incendiu
cu apă ă n o
r a u
ă ă
δn1 δn2 δn3 δn4 δn5 δn6 δn7 δn8 δn9 δn10
0,61 1,0 0,87 0,7 0,87/0,73 0,87 0,61/0,78 0,9/1/ 1,0/1,5 1,0/1,5
1,5
Note :
1. Pentru măsuri normale de protecţie activă, considerate curent satisfăcute (existenţa căilor de acces, instalaţiilor
pentru stingerea incendiilor şi sistemelor pentru desfumare), δni=1,0.
2. În cazul în care nu se respectă Nota1, δni=1,5 pentru măsurile lipsă.
3. În cazul punerii în suprapresiune a scărilor pentru incendiu în momentul alertării, δ n8=1,5.

Valoarea de proiectare a sarcinii termice (reprezentând valoarea ariei limitată de graficul

debitului de căldură degajată pe parcursul evoluţiei unui incendiu şi axa timpului, figura 2.9), în
MJ, se poate aprecia cu relaţia 2.11,

Qfi,d = qfi,d × A (2.11)

Figura 2.9 Variaţia debitului de căldură degajată

pe parcursul evoluţiei unui incendiu interior asupra căruia nu se intervine

Conform SR EN 1991-1-2

Debitul de căldură degajată, Q, în MW (figura 2.9), poate fi calculat:

- pentru faza dezvoltării incendiului (zona ascendentă din grafic, figura 2.9), cu relaţia
2.12,

Q = 106 × (t/ta)2 (2.12)

unde: t este timpul măsurat de la declanşarea incendiului, în s;

ta - timpul necesar atingerii unui debit de căldură de 1MW (tabelul 2.15), în s;
- pentru faza generalizării incendiului, când acesta este controlat prin combustibil (zona
palier din grafic, figura 2.9), cu relaţia 2.13a,

Q = RHRf × Afi (2.13a)

44
unde: RHRf este debitul maxim de căldură degajată de 1 m2 incendiat, în cazul unui incendiu
controlat prin combustibil, în kW/m2 (tabelul 2.15 şi a se vedea SR EN 1991-1-2: 2004,
E.4 (8), (9)), figura 2.10;
Afi - aria maximă a incendiului, care poate fi identică cu aria compartimentului de
incendiu, în cazul distribuţiei uniforme a sarcinii termice, sau mai mică, în cazul unui
incendiu localizat, în m2;

Tablul 2.15 Valorile timpului ta şi debitului de căldură maxim RHRf (SR EN 1991-1-2)
Nr. Destinaţia Viteza de ta RHRf
crt. dezvoltare (s) (kW/m2)
a incendiului
(δq2 = 1)
1 Locuinţe medie 300 250
2 Spitale (camere) medie 300 250
3 Hoteluri medie 300 250
4 Biblioteci rapidă 150 500
5 Birouri medie 300 250
6 Clase de şcoală medie 300 250
7 Centre comerciale rapidă 150 250
8 Teatre (cinematografe) rapidă 150 500
9 Transport (spaţiul public) lentă 600 250
Note:
1. Valorile pentru viteza de dezoltare a incendiului şi RHRf sunt valabile pentru δq2=1.
2. Pentru viteza de dezvoltare a incendiului foarte mare (vezi NFPA), debitul de căldură degajat corespunde lui
ta=75s.

- pentru faza generalizării incendiului, când acesta este controlat prin ventilare (zona palier
din grafic, figura 2.9), cu relaţia 2.13b,

Qmax = 0,10 × m × Hu ×Afi × (heq)0,5 (2.13b)

unde: m este factorul arderii, acceptat ca fiind m = 0,8;

Hu - căldura de ardere netă (puterea calorifică inferioară) a lemnului, Hu = 17,5 MJ/kg;
Av - aria suprafeţelor deschise, în m2;
heq - înălţimea medie a deschiderilor, în m.
- pentru faza regresiei incendiului (zona descendentă din grafic, figura 2.9), fază care se
considerată că începe când 70% din totalul sarcinii termice s-a consumat, presupunându-se că
variază liniar.

Figura 2.10 Eliberarea căldurii în calorimetrul cu con, RHR, ISO 5660-1

45
2.2.4 Aplicaţii la stabilirea densităţii sarcinii termice pentru spaţii cu destinaţii diverse
(după Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor
normativului P 118-99 "Siguranţa la foc a construcţiilor", indicativ: MP 008-2000)

Generalităţi

Evaluarea densităţii sarcinii termice în spaţiile construite luate ca exemplu presupune că:
- pardoselile combustibile (mocheta, PVC etc.) sunt lipite pe un strat suport incombustibil
(beton, şapă);
- tâmplăria exterioară se realizează din materiale incombustibile (profile din aluminiu);
- încăperile sunt separate cu elemente de construcţii (pereţi şi planşee) incombustibile,
rezistente la foc;
- plafoanele false sunt cu structură metalică şi panouri din fibră minerală.

Teme rezolvate

Studiul de caz 1: încăpere tip birou

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: pentru birouri;
- arie încăpere: 25 m2;
- biroul conţine:
- 1 uşă intrare (1 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 3 birouri de 30 kg fiecare, din lemn de brad 80% şi metal 20%, cu:
- 1 corp mobil 22 kg din lemn de brad 80%,
- 2 scaune tapiţate conţinând fiecare 2 kg lemn de brad şi 0,5 kg poliuretan,
- hârtie pentru scris 5 kg,
- 1 calculator complet echipat de 10,65 kg conţinând 50% material plastic;
- 3 dulapuri pentru documente de 57 kg fiecare, din lemn de brad 80%;
- 3×3 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- poliuretan: 22,70 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşa intrare: 1,00 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 Kg/m3 × 19,60 MJ/Kg = 679,14 MJ;
- birouri din lemn şi metal: 30 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 470,4 MJ, astfel 3 birouri ×
470,4 MJ = 1411,2 MJ;
- corpuri mobile birou: 22 kg × 0,80 × 19,60 MJ/Kg = 344,96 MJ, astfel 3 corpuri ×
344,96 MJ = 1034,88 MJ;
- scaune: 2 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 31,36 MJ la care se adaugă poliuretan 0,5 kg ×
22,70 MJ/kg = 11,35 MJ în total 31,36 MJ + 11,35 MJ = 42,71 MJ, astfel 6 scaune × 42,71 MJ =
256,26 MJ;
- hârtie: 5 kg × 16,30 MJ/Kg = 81,5 MJ, astfel 3 birouri × 81,5 = 244,5 MJ
- calculatoare: 10,65 kg × 0,5 × 33,50 MJ/Kg = 178,39 MJ, astfel 3 calculatoare × 178,39
MJ = 535,16 MJ;
- dulap documente (80% din greutate este material combustibil): 57 kg × 0,80 × 19,60
MJ/kg = 893,76 MJ, astfel, 3 dulapuri × 893,76 MJ = 2681,28 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,5 kg/m × (3×3) m × 33,50 MJ/kg = 150,75 MJ;
Total sarcină termică în încăpere:
679,14 +1411,2 +1034,88 + 256,26+ 244,50 + 535,16 + 2681,28 + 150,75 = 6314,03 MJ.

46
 Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
6314,03 MJ / 25 m2 = 253 MJ/m2.

Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =420 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,10, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 420 × 0,80 × 1,10 × 1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,00) = 144 MJ/m2.

Studiul de caz 2: încăpere bibliotecă tip sală de lectură

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: sală pentru lectură într-o bibliotecă (ca multitudine de birouri);
- arie încăpere: 1225 m2;
- sala conţine:
- 4 uşi intrare (1,50 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 100 mese lectură de 60 kg fiecare, din lemn brad 80%, cu:
- 8 scaune de 3 kg cu şezut şi spătar din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set cărţi, hârtie etc. de 2,5 kg,
- 100 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 / 20 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşi intrare: 1,50 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 1018,71 MJ, astfel
4 uşi × 1018,71 MJ = 4074,84 MJ
- mese de lectură din lemn şi metal: 60 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 940,8 MJ, astfel, 100
mese × 940,8 MJ = 94080 MJ;
- scaune metalice cu şezut şi spătar din lemn: 3 kg × 0,80 × 19,25 MJ/kg = 46,20 MJ,
astfel 800 scaune × 46,20 MJ = 36960 MJ;
- cărţi, hârtie, materiale textile: 2,5 kg × 16,30 MJ/kg = 40,75 MJ, astfel 800 mese ×
40,75 MJ = 32600 MJ;
- cabluri, tuburi, etc.: 0,5 kg/m × 100 m × 33,50 MJ/kg = 1675 MJ.
Total sarcină termică în încăpere:
4074,84 + 94080 + 36960 + 32600 + 1675 = 169389,84 MJ.
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
169389,84 MJ / 1225 m2 = 139 MJ/m2.

Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =420 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,70, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 420 × 0,80 × 1,70 × 1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,00) = 222 MJ/m2.

Studiul de caz 3: încăpere bibliotecă tip deposit de cărţi

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: depozit de cărţi al unei biblioteci;
- arie încăpere: 1270 m2.
Sala conţine:

47
 - rafturi metalice cu lăţimea de 0,30 m, înălţimea de 2,10 m şi lungimea totală de 1440 m;
- 100 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,5 kg/m din material plastic.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- cărţile depozitate pe rafturile metalice: 0,30 m × 2,10 m × 1440 m × 550 kg/m3 × 16,30
MJ/kg = 8133048 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,5 kg/m × 100 m × 33,50 MJ/Kg = 1675 MJ.
Total sarcină termică în încăpere:
8133048 + 1675 = 8134723 MJ,
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
8134723 MJ / 1270 m2 = 6406 MJ/m2.

Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:

qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =1500 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,70, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 1500 × 0,80 × 1,70 × 1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,00) = 791 MJ/m2.

Studiul de caz 4: încăpere în clădire de învăţământ superior tip sală pentru seminarii

Datele problemei:
- destinaţia spaţiului: sală pentru cursuri;
- arie încăpere: 48 m2;
- sala conţine:
- 1 uşă intrare (1 m × 2,10 m × 0,03 m) din lemn de brad;
- 15 mese lucru de 30 kg fiecare, din lemn brad 80%, cu:
- 2 scaune de 3 kg cu şezut şi spătar, din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set hârtie de 0,5 kg;
- 1 masă catedră de 30 kg, din lemn brad 80%, cu:
- 1 scaun de 3 kg cu şezut şi spătar, din lemn de brad, însemnând 80% din
masă,
- 1 set hârtie de 0,5 kg;
- 1 pardoseală estradă din lemn 0,5 m2;
- 50 m cabluri, tuburi etc. cu o greutate de 0,4 kg/m, din material plastic.
Puterea calorifică, Qi, a materialelor combustibile:
- lemn: 19,60 MJ/kg,
- hârtie: 16,30 MJ/kg;
- material plastic: 33,50 / 20 MJ/kg.
Sarcina termică aferentă masei materialelor combustibile pentru:
- uşă intrare: 1,50 m × 2,10 m × 0,03 m × 550 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 1018,71 MJ;
- mese de lucru şi catedră: 30 kg × 0,80 × 19,60 MJ/kg = 470,4 MJ, astfel 16 mese ×
470,4MJ = 7526,4 MJ;
- scaune: 3 kg ×0,80×19,60 MJ/Kg = 47,04 MJ,astfel 31 scaune ×47,04 MJ= 1458,24 MJ;
- hârtie: 0,5 kg × 16,30 MJ/kg = 8,15 MJ, astfel 31 locuri × 8,15 MJ = 252,65 MJ;
- pardoseală estradă: 0,5 m2 × 600 kg/m3 × 19,60 MJ/kg = 5880 MJ;
- cabluri, tuburi etc.: 0,4 kg/m × 50 m × 33,50 MJ/kg = 670 MJ,
Total sarcină termică în încăpere:
1018,71 + 7526,4 + 1458,24 + 252,65 + 5880 + 670 = 16806 MJ.
Evaluarea densităţii sarcinii termice conform STAS 10903/2-79:
16806 MJ / 48 m2 = 351 MJ/m2.

48
 Evaluarea densităţii sarcinii termice de proiectare conform SR EN 1991-1-2: 2004:
qfi,d = qfi,k × m × δq1 × δq2 × δn,
qfi,k =285 MJ/m2, m=0,80,
δq1=1,70, δq2=1,00, δn2=0,87, δn4=0,73, δn6=0,61, δn8=1,00, δn9=1,00, δn10=1,00,
qfi,d= 285 × 0,80 × 1,70 ×1,00 × (0,87×0,73×0,61×1,00×1,00×1,10) = 151 MJ/m2.

Teme propuse spre rezolvare

Tema 1: să se determine densitatea de sarcină termică pentru un spaţiu de parcare a

autoturismelor.
Datele problemei:
- numărul autoturismelor: 85;
- aria construită a parcajului (exclusiv rampe şi scări): 3760 m2;
- principalele materiale luate în considerare şi puterea lor calorifică, Qi:
- benzine (motorine): 6,65 MJ/kg;
- cauciuc: 41,85 MJ/kg;
- materiale plastic: 46,00 MJ/kg;
- masa materialelor combustibile luate în considerare pentru un autoturism:
- benzine (motorine): 48 kg;
- cauciuc: 80 kg
- materiale plastice: 400 kg.

Tema 2: să se determine focul de calcul pentru o încăpere tip birou.

Datele problemei:
- masa mobilierului: 160,00 kg;
- căldura de ardere netă, Hu (putere calorifică inferioară, Qi) pentru piele: 20,00 MJ/kg;
- debitul de căldură maxim, RHRf pentru birouri mobilate: 0,200 MW/m2;
- aria maximă a incendiului: 4,50 m2;
- timpul necesar atingerii unui debit de căldură de 1MW pentru birouri: ta=300 s.

Bibliografie

1. Apahidean B., Mreneş M., Combustibili şi teoria proceselor de ardere, Editura U. T. Press,
Cluj-Napoca, 1997.
2. B. Karlsson, J. G. Quintiere, Enclosure Fire Dynamics, CRC Press LLC, 2000.
3. Bălulescu P., Călinescu V. şi alţii, Noţiuni de fizică şi chimie pentru pompieri,
Comandamentul Pompierilor, Bucureşti, 1971.
4. Bălulescu P., Călinescu V., Prevenirea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979.
5. Bălulescu P., Stingerea incendiilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
6. Bălulescu P., Popescu I.., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987.
7. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
8. Bălulescu P., Cauzele tehnice ale incendiilor şi prevenirea lor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1971.
9. Calotă S., Lencu V., Şerban T., Protecţia împotriva incendiilor, vol. 1 şi vol. 2, Bucureşti,
1998.
10. Calotă S., Temian G., Ştirbu V., Duduc G., Golgojan I. P, Manualul pompierului, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
11. D. Diaconu-Şotropa, L. Burlacu, Fenomene de ardere, Review AICPS nr. 1/2007 Ediţie
nouă, Bucureşti, 2007.
12. D. Drysdale, An Introduction to Fire Dynamics (second edition), John Wiley&Sons, Ltd,
1998.

49
13. F. Viţelaru, Contribuţii privind evacuarea fumului şi persoanelor din clădiri etajate pentru
birouri (teză de doctorat), Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” din Iaşi, 2011.
14. Tatu P., Popescu I., Neagoe V., Ciucă Şt., Manualul pompierilor, Redacţia publicaţiilor
pentru construcţii, Bucureşti, 1972.
15. S.Calotă, GH. Popa, G. Sorescu, S. Dolha, Cercetarea cauzelor de incendiu-Aspecte teoretice
şi practice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
16. ***, STAS 10903/1979, Determinarea sarcinii termice în construcţii.
17. ***, Regulamentul instrucţiei de specialitate a pompierilor militari, Serviciul editorial al
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1990.
18. ***, SR EN 1363/1,2,3, Încercări de rezistenţă la foc.
19. ***, EN ISO 13943-2008, Fire Safety-Vocabulary
20. ***, SR EN 1991-1/2:2004, Eurocod 1: Acţiuni asupra structurilor, Partea 1-2: Acţiuni
generale - Acţiuni asupra structurilor expuse la foc.
21. ***. Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor normativului
P118-99 "Siguranţa la foc a construcţiilor" indicativ: MP 008-2000.

50
PRELEGEREA 3
SISTEMUL SECURITĂŢII LA INCENDIU ÎN CONSTRUCŢII

3.1 Securitatea la incendiu în construcţii

Generalităţi

Focul (ca fenomen natural), în interacţiune cu sistemele tehnice (clădiri, instalaţii,

autovehicule, submarine, vapoare, avioane, nave spaţiale etc.) şi într-un spaţiu legislativ dat
(unde se desfăşoară activităţi umane şi focul se manifestă ca incendiu), generează problematica
securităţii la incendiu a sistemelor tehnice.
Multe dintre evenimentele care generează incendii implică clădiri, mai general
construcţii, care adăpostesc diverse activităţi umane şi care, la rândul lor, implică ocupanţi
(persoane şi bunuri materiale); în acest sens discutăm de securitatea la incendiu în clădiri sau,
într-un sens mai larg, de securitatea la incendiu în construcţii.
Ca oricărui sistem tehnic, şi construcţiei i se poate asocia un nivel de securitate la
incendiu, care poate fi pus în evidenţă analizând securitatea la incendiu funcţie de riscul la
incendiu asociat, figura 3.1; se poate observa că nivelul securităţii la incendiu este cu atât mai
înalt cu cât nivelul riscului la incendiu asociat este mai coborât.

Figura 3.1 Reprezentarea grafică a relaţiei securitate - risc

Securitatea la incendiu are obiective (care arată ce trebuie făcut) şi strategii specifice de
prevenţie şi de protecţie la incendiu (care arată cum trebuie făcut). Toate acestea trebuie să fie
rodul experienţei acumulate, experimentelor efectuate, cercetărilor întreprinse, teoretizărilor
realizate şi să se regăsească în reglementările tehnice elaborate pentru obţinerea unor construcţii
sigure din punctul de vedere al securităţii la incendiu.

3.1.1 Obiectivele securităţii la incendiu în construcţii

Obiectivele securităţii la incendiu care trebuie avute în vedere la proiectarea, executarea

şi exploatarea clădirilor sunt:
- limitarea probabilităţii producerii de victime;
51
 - limitarea probabilităţii producerii de distrugeri materiale;
- limitarea probabilităţii producerii de distrugeri mediului înconjurător;
- limitarea probabilităţii producerii de distrugeri patrimoniului arhitectural, istoric şi/sau
cultural de valoare;
- limitarea probabilităţii producerii distrugerilor infrastructurii localităţilor.
Toate aceste limitări trebuie să fie acceptabile.
Limitarea probabilităţii producerii de victime vizează:
- sănătatea şi viaţa persoanelor aflate în situaţia incendiului, care implică:
- proiectarea tuturor clădirilor încât, în cazul incendiului, ocupanţii să poată
rămâne în clădire sau să poată fi evacuaţi, fie într-o altă parte a clădirii (loc mai sigur),
fie în afara clădirii; salvarea persoanelor implică: alarmarea persoanelor în privinţa
incendiului şi asigurarea traseelor pentru evacuare (fără ca evacuaţii să fie afectaţi de
foc sau produşii acestuia până la ajungerea într-un spaţiu sigur, cerinţă care trebuie
asigurată atât în interiorul cât şi în exteriorul clădirii, cazul persoanelor din clădirile
învecinate);
- luarea în considerare a persoanelor care, permanent sau temporar, pot fi în situaţia
de a nu se putea salva singure (persoanele spitalizate sau copiii mici care necesită
asistenţă la evacuare şi care nu se pot evacua cu viteza celor aflaţi în situaţia de
normalitate) sau persoanele care se află ocazional în clădire în situaţia incendiului (şi
care nu cunosc posibilităţile locale pentru evacuare, micşorând, în felul acesta, viteza
evacuării);
- sănătatea şi viaţa persoanelor din componenţa forţelor de intervenţie (care intră în
clădire pentru salvarea vieţii, bunurilor şi/sau pentru controlul incendiului) necesită, încă din faza
proiectării clădirii, prevederea dotărilor speciale pentru intervenţie.
Limitarea probabilităţii producerii de distrugeri materiale (inclusiv pierderea
proprietăţii) se referă la salvarea bunurilor, implicând: evitarea degradării şi/sau distrugerii
conţinutului fix (structură, subansamble ale clădirii) şi mobil (mobilier, valori depozitate etc.);
aceasta vizează:
- structura şi subansamblele clădirii, la care degradările produse de un eventual incendiu
să permită repararea şi/sau reconstruirea în timpul cel mai scurt posibil şi cu cheltuieli minime
(trebuie avute în vedere pierderile disproporţionat de mari în comparaţie cu mărimea incendiului,
ce pot să apară la reţelele pentru distribuţia energiei şi/sau pentru comunicaţii);
- conţinutul clădirii, mai ales la clădirile care adăpostesc bunuri de mare valoare (în unele
cazuri, mai mari decât valoarea clădirii în sine: bănci, muzee etc.);
- proprietatea din imediata apropiere, la care se pot produce daune (prin afectarea clădirii
şi conţinutului) prin extinderea unui eventual incendiu;
- întreruperea afacerii, mai ales la clădirile care prin afectarea lor ar produce reducerea
sau stoparea unor activităţi aducătoare de venituri foarte mari (în unele cazuri, mai mari decât
valoarea clădirii şi conţinutului acesteia: unităţi productive, bănci etc.);
- imaginea publică, mai ales în cazul clădirilor la care siguranţa pe care o oferă face parte
din justificarea lor de a fi (cazul clădirilor din industria hotelieră cu acoperire internaţională, al
cazinourilor etc.).
Modul de abordare al primelor două obiective depinde de categoria şi destinaţia
construcţiei, variind de la o ţară la alta şi de la o perioadă istorică la alta, nivelul economic al
dezvoltării ţării fiind important.
Formaţiunile de pompieri şi normele pentru apărare împotriva incendiilor au fost
promovate, în principal, de firmele de asigurare, acestea fiind iniţial interesate, în mod deosebit,
de protejarea proprietăţii şi, mai apoi, de salvarea vieţii (vezi perioada marelui incendiu din
Londra, anul 1666, figura 3.2).
Noua optică, inclusă atât în normele internaţionale cât şi naţionale privind securitatea la
incendiu, dă o mai mare importanţă salvării vieţii decât proprietăţii. Din această nouă

52
perspectivă, se consideră că distrugerile provocate de incendii construcţiilor sunt problema
proprietarilor şi/sau asiguratorilor.

Figura 3.2 Marele incendiu din Londra, 1666

(www.luminarium.org, Luminarium Encyclopedia Project)

Limitarea probabilităţii producerii de distrugeri mediului înconjurător are în vedere

recunoaşterea impactului pe care îl poate avea un incendiu major asupra mediului şi vizează:
- minimizarea emisiilor de efluenţi poluanţi în atmosferă;
- minimizarea poluanţilor solizi şi/sau lichizi deversaţi (inclusiv produşi pentru stingere)
la locul incendiului.
În acest context, cea mai bună cale pentru evitarea acestor aspecte este stingerea
incendiului cât timp este de mici dimensiuni.
Limitarea probabilităţii producerii de distrugeri patrimoniului arhitectural, istoric şi/sau
cultural de valoare vizează clădirile vechi sau noi cu importanţă istorică şi/sau culturală (pentru
care pierderile nu se exprimă în termeni cantitativi) şi cu atât mai mult pe cele aflate în zone
turistice (la care se adaugă şi pierderile exprimabile în termeni cantitativi).
Limitarea probabilităţii producerii de distrugerii infrastructurii localităţilor vizează
distrugerile majore ce pot fi produse de incendii, chiar de mică amploare, sistemelor vitale
funcţionării comunităţilor umane (cazul reţelelor pentru distribuţia energiei şi/sau pentru
telecomunicaţii).
Obiectivele securităţii la incendiu se realizează prin crearea şi aplicarea sistemului
securităţii la incendiu (ansamblul măsurilor şi/sau acţiunilor/activităţilor pentru informare şi/sau
manageriale şi/sau tehnice şi/sau operative şi/sau cu caracter umanitar etc., menite să diminueze
riscul la incendiu), care cuprinde:
- sistemul de prevenţie la incendiu (destinat preîntâmpinării potenţialului incendiu prin
stingerea lui înainte să capete proporţii);
- sistemul de protecţiei la incendiu (destinat limitării efectelor potenţialului incendiu când
acesta capătă proporţii).

3.1.2 Strategia securităţii la incendiu în construcţii cu privire la protecţie

Obiectivele securităţii la incendiu în construcţii, în cazul producerii unui incendiu, se

realizează prin alegerea unei strategii care stabileşte că proiectarea, executarea şi exploatarea
construcţiilor trebuie făcută ca să se asigure, pe toată durata de existenţă a acestora:
- stabilitatea la foc a elementelor structurale (un timp normat);
- limitarea izbucnirii, propagării şi dezvoltării incendiului la interiorul şi exteriorul
construcţiei;
- limitarea propagării fumului şi gazelor toxice la vecinătăţi;

53
 - menţinerea/evacuarea în condiţii de siguranţă a ocupanţilor sau salvarea lor prin alte
mijloace (într-un interval de timp normat);
- protejarea forţelor de intervenţie.
Strategia poate fi pusă în aplicare prin crearea şi aplicarea sistemului protecţiei la
incendiu, combinând sistemul de protecţie pasivă la incendiu cu sistemul de protecţiei activă la
incendiu.
Sistemul de protecţie pasivă la incendiu (sau controlul pasiv al incendiului) controlează
incendiul şi efectele sale prin structura şi/sau componentele construcţiei (nefiind necesare
operaţiuni speciale pe timpul desfăşurării incendiului).
Sistemul de protecţie activă la incendiu (sau controlul activ al incendiului) controlează
incendiul sau efectele sale prin intervenţia persoanelor şi/sau utilizarea dispozitivelor automate;
acesta include şi sistemul de protecţie operativă la incendiu.

3.2 Conceptele fundamentale ale securităţii la incendiu în construcţii

3.2.1 Conceptul incendiului cu cinci faze

Incendiile nu au o dezvoltare identică, pentru că unele se extind în afara încăperii în mod

prematur, altele nu ating momentul flashover (deoarece elementele inflamabile sunt prea mici
sau izolate sau nu există suficient aer pentru susţinerea arderii) sau, în cazul unora, poate avea
loc procesul backdraft (unde încăperea are ferestre mari şi temperatura este ridicată şi se sparge
sticla ferestrelor). Cu toate acestea, specialiştii în securitatea la incendiu a construcţiilor au
introdus conceptul incendiului cu cinci faze (figura 3.3), pentru o mai uşoară înţelegere a ceea ce
are loc în desfăşurarea unui incendiu real într-o construcţie; astfel, incendiul produs într-o
încăpere (spaţiu închis) şi asupra căruia nu se intervine, parcurge următoarele faze:

Figura 3.3 Evoluţia tipică a unui incendiu în spaţiu închis şi asupra căruia nu se intervine
54
 - faza 1, apariţia focarului iniţial, când potenţialul combustibil este încălzit şi se aprinde
(debutul arderii cu flacără);
- faza 2, incendiu local (sau ardere lentă), când, în majoritatea cazurilor, arderea se
răspândeşte încet pe suprafeţele inflamabile din focar;
- faza 3, incendiu dezvoltat, când arderea se răspândeşte mai repede, generând flux de
căldură radiantă de la flăcările şi gazele fierbinţi asupra materialelor combustibile din
vecinătatea focarului şi/sau mai depărtate;
- flashover, când viteza de ardere creşte foarte repede, dacă nivelul superior al
temperaturilor ajunge la aproximativ 6000C, făcând tranziţia la următoarea fază;
- faza 4, incendiu generalizat, când toate materialele combustibile ard şi viteza de ardere
este controlată de natura suprafeţelor inflamabile arzânde (incendiu ventilat) sau de ventilarea
încăperii (incendiu neventilat); este cea cu impact major asupra elementelor structurale şi pentru
compartimentare;
- faza 5, regresia incendiului, când combustibilul se epuizează şi temperaturile scad; în
această fază, viteza arderii depinde mai mult de cantitatea de combustibil decât de ventilarea
încăperii.

3.2.2 Conceptul compartimentării la incendiu

Conceptul compartimentării la incendiu implică realizarea, în interiorul construcţiei, a

unor spaţii limitate cu elemente de construcţii (pereţi, planşee etc.) numite antifoc, cu un nivel
minim impus performanţei de rezistenţă la foc, admiţându-se că, în compartimentul de origine,
incendiul sursă ajunge în faza de generalizare înainte ca acţiunea efectivă a forţelor de
intervenţie să aibă loc (figura 3.4).

Figura 3.4 Conceptul compartimentării la incendiu

Rezistenţa la foc a elementelor antifoc, din componenţa compartimentului de incendiu,

asigură că incendiul nu se extinde în afara compartimentului pe parcursul desfăşurării acestuia;
ca urmare, funcţiile de separare şi stabilitate pentru elementele antifoc trebuie menţinute pe o
perioadă previzibilă a incendiului sau pentru un interval de timp suficient punerii în acţiune a
mijloacelor tehnice pentru contracararea incendiului şi evacuarea persoanelor (eventual, a
animalelor, în cazul construcţiilor agro-zootehnice) într-un spaţiu sigur din interiorul construcţiei
(numit în reglementările româneşti degajament protejat) sau exteriorul acesteia.
Componentele combustibile ale clădirii trebuie concepute, realizate (eventual tratate) şi
alese pentru a opri propagarea incendiului prin ardere lentă (exemplu, în cazul închiderilor
multistrat, stratul combustibil trebuie protejat prin vopsire, placare etc., de un altul incombustibil
sau izolant).
Elementele antifoc ale compartimentului de incendiu (pereţii, planşeele, plafoanele etc. şi
acoperişul) trebuie să răspundă următoarelor criterii de performanţă la foc:
- rezistenţa mecanică (R) sau menţinerea stabilităţii la foc o perioadă determinată;

55
 - etanşeitatea la flăcări şi/sau gaze fierbinţi (E), evitarea penetrării elementului de flăcări
şi/sau de gaze fierbinţi o perioadă determinată;
- izolarea termică (I), menţinerea, pe faţa neexpusă incendiului, a unei temperaturi
inferioare celei care să inducă autoaprinderea materialelor combustibile aflate în apropiere.
Satisfacerea acestor criterii de performanţă permite încadrarea elementelor de construcţii
în clasele de performanţă privind rezistenţa la foc, notate: REI, sau R (cazul elementelor
structurii rezistente care nu au şi funcţia de realizare a separării) sau EI (cazul elementelor pentru
separare precum uşile, elementele vitrate menite să contracareze flăcările).
Conceptul compartimentării la incendiu este la baza reglementărilor din majoritatea
ţărilor civilizate şi performanţa privind rezistenţa la foc a elementelor antifoc (măsurată în
minute şi încadrabilă unor module de timp) se face prin testare la un incendiu convenţional (dat
de o relaţie temperatură-timp sau curbă standard temperatură-timp) definit în reglementări
naţionale şi/sau internaţionale.

3.2.3 Conceptul controlului pasiv al incendiului

Conceptul controlului pasiv al incendiului implică măsuri:

- luate în fazele premergătoare flashover-ului: prin alegerea materialelor potrivite pentru
construcţie şi/sau pentru finisajele interioare (care împiedică rapida răspândire a flăcărilor în
perioada de dezvoltare a incendiului);
- luate în fazele ulterioare flashover-ului: prin prevederea elementelor de
compartimentare şi structurale cu suficientă rezistenţă la foc (pentru prevenirea răspândirii
incendiului şi cedării structurii).

3.2.4 Conceptul controlului activ al incendiului

Controlul activ al incendiului prin detectare

Conceptul controlului activ al incendiului prin detectare implică măsuri:

- luate în faza incipientă (de încălzire a combustibilului):
- înaintea aprinderii, prin detectarea umană prin vizualizare directă şi/sau mirosire;
- concomitent cu aprinderea, prin detectarea umană şi automată (cu dispozitive
pentru detectarea fumului);
- luate în faza arderii lente:
- prin detectarea umană (de către persoanele implicate în incendiu);
- prin detectarea automată (cu dispozitive pentru detectarea fumului şi/sau
temperaturii; detectoarele de fumu utilizate, în special, în cazul incendiilor cu
ardere mocnită, fără căldură mare, care pot ameninţa viaţa, sunt, în general, mai
sensibile decât detectoarele de temperatură care activează sistemele automate
pentru stingerea incendiilor);
- luate după flashover, prin detectarea umană (de către vecini, prin observarea fumului şi
flăcărilor ieşind prin ferestre şi alte deschideri).
Conceptul detecţiei automate poate fi aplicat în cazul dotării clădirilor cu dispozitive
pentru sesizarea automată a manifestării unui incendiu incipient şi pentru alarmarea automată a
unui serviciu de supraveghere care lucrează pe toată durata zilei (în caz de alarmă, serviciul
poate interveni direct sau poate anunţa serviciile specializate în intervenţia la incendii).
Conceptul detecţiei poate fi înţeles (figura 3.5) ca o rezistenţă la foc (limitată sau nulă) în
completarea celei oferite de compartimentul de incendiu şi structura sa de rezistenţă, putând fi o
soluţie când destinaţia clădirii obligă la o compartimentare redusă; este aplicabil, în particular,
clădirilor caracterizate de o densitate de sarcină termică mică, clădirilor cu înălţimea mică şi

56
mijlocie, unde incendiile se dezvoltă lent şi care, eventual, dispun de un serviciu pentru
securitate eficace şi rapid mobilizabil.

Figura 3.5 Efectele detecţiei şi stingerii asupra incendiilor

Controlul activ al incendiului prin stingere

Conceptul controlului activ al incendiului prin stingere implică măsuri realizate:

- cu dispozitive automate:
- în cazul flăcărilor: instalaţii cu sprinklere care pulverizează apa pe o arie locală
(cea mai bună metodă); un astfel de sistem stinge majoritatea incendiilor şi previne
creşterea altora, trebuind să acţioneze în faza incipientă a incendiului (necesarul de
apă fiind calculat pentru incendii de o anumită mărime);
- în cazul fumului: ventilatoare sau dispozitive pentru îndepărtarea fumului din
anumite zone şi/sau presurizarea casei scărilor; controlul activ al fumului poate
necesita sisteme sofisticate pentru asigurarea evacuării fumului şi produselor toxice
din clădire, fără recircularea lor prin alte zone ale clădirii, considerate sigure;
- cu personal:
- persoane aflate la locul incendiului, prin obstrucţionarea aprinderii, arderii, şi
răspândirii unor incendii de mici dimensiuni;
- echipe specializate pentru intervenţia la incendii, în vederea stingerii incendiului;
la intervenţie, timpul este un factor determinant şi cuprinde: detectarea incendiului,
alertarea echipelor specializate/pompierilor, deplasarea la locul intervenţiei a echipelor
specializate/pompierilor, punerea în funcţiune a tehnicii pentru stingere şi localizarea
focului; dacă nu există suficiente resurse pentru stingerea unui incendiu mare, după
flashover, acesta este controlat prin preîntâmpinarea răspândirii la vecinătăţi şi prin
stingerea în perioada de regresie.
Conceptul stingerii automate poate fi utilizat în cazul dotării clădirilor cu echipamente
pentru stingerea automată (sprinklere cu apă, CO2, haloni/înlocuitori de haloni etc.).
În cazul instalaţiilor cu sprinklere care au ca agent de stingere apa, există reţineri la
utilizare, din cauza posibilelor pagube generate de apa deversată peste obiectele aflate în zona
acţiunii acestora.
Sprinklerele se declanşează local, când temperatura spaţiului incendiat atinge valori
precum 70÷1400C. Suprafaţa controlată de un sprinkler este aproximativ 50 m2 iar 75% din
spaţiul incendiat este controlat, în medie, de 4 sprinklere.
Conceptul stingerii automate (figura 3.5) trebuie înţeles ca o rezistenţă la foc (limitată sau
nulă) în completarea celei oferite de compartimentul de incendiu şi structura de rezistenţă a
acestuia, utilizându-se obligatoriu când densitatea sarcinii termice este mijlocie sau mare.
Stingerea automată poate fi o soluţie pentru clădirile deschise cu compartimentări minime.

57
 Controlul activ al incendiului prin intervenţia persoanelor implicate

Conceptul controlului activ al incendiului prin intervenţia persoanelor implică măsuri

luate de:
- persoane din încăperea de origine a incendiului:
- în faza incipientă: prin sesizarea semnalelor unui posibil incendiu (vizualizarea
şi/sau mirosirea combustibilului încălzit de o sursă de căldură) şi obstrucţionarea
aprinderii (prin îndepărtarea combustibilului sau eliminarea sursei de aprindere); după
aprindere, când incendiul devine evident, prin stingerea focului (cât timp este de mică
amploare, precum şi dacă sunt în stare de trezie şi posibilitate de mişcare);
- în perioada de ardere lentă (când incendiul nu mai poate fi stins manual): prin
evacuare (în zone sigure din interiorul sau exteriorul clădirii, fumul încă neblocând căile
pentru acces); în această perioadă, condiţiile în încăperea în care a apărut incendiul devin
periculoase pentru viaţă;
- persoane din alte zone ale clădirii: pot afla de incendiu (când este de amploare) şi pot
genera situaţii ce ţin de întâmplare.
Mijlocul cel mai comod de contracarare a incendiului, de către persoanele implicate, este
utilizarea stingătoarelor manuale, dacă locul incendiului este identificat repede şi persoanele sunt
capabile să utilizeze aceste dotări.
După flashover, persoanele nu pot supravieţui din cauza condiţiilor extreme create de
temperatura mare şi toxicitatea gazelor.
În situaţia unui incendiu, persoanele au asigurată viaţa dacă se produce detectarea
incendiului şi alarmarea acestora, oferindu-le suficiente informaţii şi timp pentru determinarea
deplasării într-un loc sigur, înainte ca situaţia să devină de necontrolat.

Controlul activ al incendiului prin intervenţia serviciilor specializate

Conceptul controlului activ al incendiului prin intervenţia serviciilor specializate implică

măsura intervenţiei pompierilor publici sau privaţi (aceştia din urmă având avantajul cunoaşterii
zonei controlate şi timpului de sosire la locul incendiului mai scurt). Oricare ar fi modul
organizării serviciilor, esenţială este existenţa accesului vehiculelor pentru intervenţie (pentru
rapiditatea sosirii la intervenţie) şi existenţa rezervei suficiente de apă.

3.2.5 Cadrul conceptual al securităţii la incendiu în construcţii

Din cauza numărului mare de variabile interactive care definesc fenomenul incendiului,
prezentarea securităţii la incendiu în construcţii, fără cadru conceptual, este dificilă; una dintre
cele mai durabile scheme de abordare este aşa-numitul arbore al conceptelor securităţii la
incendiu (Fire Safety Concepts Tree), dezvoltat de NFPA (National Fire Protection Association,
1997), modificat de autor ca în figura 3.6, şi care poate fi studiat pe niveluri.
Nivelul 1 arată factorii care generează problematica securităţii la incendiu sau riscului la
incendiu.
Nivelul 2 evidenţiază faptul că protecţia la incendiu sau managementul impactului
incendiului nu este necesar dacă se poate evita aprinderea, iar dacă nu, impactul focului trebuie
minimizat (în realitate vor fi întotdeauna aprinderi neplanificate, dar probabilitatea apariţiei
acestora poate fi redusă prin programe pentru prevenirea incendiilor; incendierea intenţionată
este o practică din ce în ce mai importantă de generare a incendiilor care nu poate fi controlată
uşor de proiectanţii construcţiilor).
Nivelul 3 arată că managementul impactului incendiului implică: managementul focului
şi managementul ocupanţilor expuşi focului.

58
 Spaţiul fenomenelor Spaţiul legislativ Spaţiul sistemelor tehnice
naturale generator de reglementări generator de construcţii
generator de foc (tehnice, juridice) (vulnerabilitate)
(hazard)

Problematica securităţii la incendiu / Problematica riscului la incendiu

Prevenţia la incendiu Protecţia la incendiu

sau Managementul
impactului incendiului (qS/qfd)

Managementul focului Managementul ocupanţilor expuşi

focului

Managementul persoanelor Managementul bunurilor

(protejarea prin evacuare) (protejarea la locul iniţial)

şi

Determinarea evacuării Asigurarea evacuării

(detectare, alarmare, (semnalizare, căi de
evacuare) evacuare)

100
Controlul combustibililor Controlul pasiv Controlul activ
80

60 East
şi Manual Automat West
40
North
20

0
Controlul Asigurarea Controlul1st Qtr 2nd Qtr 3rd Qtr 4th Qtr
combustibilităţii finisajelor stabilităţii structurii extinderii incendiului

Izolarea incendiului Ventilarea incendiului

spre exterior
(activ, pasiv)

Figura 3.6 Arborele conceptelor securităţii la incendiu în construcţii

(după NFPA, Fire Safety Concepts Tree, 1997)

Nivelul 4 arată că managementul ocupanţilor expuşi focului poate fi efectuat: cu

protejare prin evacuare (managementul persoanelor) sau protejare pe loc (managementul
bunurilor); în general, persoanele sunt evacuate în exteriorul clădirii, când este posibil, iar când
nu este posibil (o practică în cazul clădirilor foarte mari) se deplasează persoanele într-un loc
sigur situat în interiorul clădirii (numit degajament protejat în literatura de specialitate
românească). Mare parte a bunurilor expuse incendiului trebuie protejate la locul lor, fără a fi
deplasate.

59
 Nivelul 5 arată că pentru deplasarea persoanelor trebuie determinată evacuarea (detectat
incendiul şi alarmate persoanele) şi trebuie asigurată evacuarea (prin prevederea de căi pentru
evacuare semnalizate corespunzător cu marcaje şi indicatoare); trebuie să se producă ambele
acţiuni.
Nivelul 6 arată că managementul focului se poate face prin:
- (nivelul 7.1) controlul combustibililor (limitarea cantităţii combustibilului sau
geometriei spaţiului); de exemplu: limitarea cantităţii combustibilului depozitat într-un anumit
spaţiu şi pentru un interval de timp;
- (nivelul 7.3) controlul activ (stingerea focului manual sau automat care depinde de
detectarea rapidă a incendiului, precum şi de cantitatea şi calitatea produselor pentru stingere,
obişnuit apă);
- (nivelul 7.2) controlul pasiv, care presupune:
- (nivelul 8.1) limitarea combustibilităţii finisajelor interioare (în realitate, ar
trebui să fie conţinută în controlul combustibililor, dar plasarea pe nivelul 8 este motivată
de faptul că execuţia finisajelor interioare este parte componentă a procesului construirii
şi mai puţin parte a managementului construcţiei);
- (nivelul 8.2) asigurarea stabilităţii structurii (pentru evitarea prăbuşirii clădirii în
timpul unui incendiu, uşoara reparare a clădirii şi protejarea persoanelor şi bunurilor
aflate în alte părţi ale clădirii la momentul incendiului);
- (nivelul 8.3) controlul extinderii incendiului.
Nivelul 9 arată că controlul extinderii incendiului se poate face prin:
- izolarea incendiului;
- ventilarea incendiului spre exterior.
Izolarea incendiului este metoda principală de protecţie împotriva incendiilor şi se
realizează prin impunerea unei rezistenţe la foc adecvate pereţilor şi planşeelor (pentru a nu lăsa
focul să se extindă din încăperea în care a început).
Evitarea extinderii incendiilor la dimensiuni mari este una din cele mai importante
componente ale unei strategii de securitate la incendiu şi se poate face prin:
- ventilarea incendiului spre exterior, aplicată în special clădirilor cu un singur etaj sau
ultimului nivel al clădirilor cu mai multe etaje, pentru reducerea impactului incendiilor;
ventilarea poate fi asigurată utilizând un sistem activ (ventilare mecanică) sau un sistem pasiv
(ventilare naturală, precum cel bazat pe topirea luminatoarelor din materiale plastice); în ambele
situaţii, ventilarea poate mări severitatea incendiului la nivel local dar reduce extinderea
incendiului şi impactului termic la nivelul întregii clădiri;
- prevenirea extinderii focului către clădirile vecine, limitând mărimea deschiderilor din
elementele de închidere exterioare.

3.2.6 Sinteza conceptelor securităţii la incendiu

Conceptul compartimentării la incendiu fundamentează toate reglementările actuale

bazate pe incendii convenţionale. Acesta permite ca, utilizând conceptul controlului pasiv, să se
atingă nivelul de securitate satisfăcător cu privire la persoanele adăpostite de clădire; totuşi nu se
poate face aceeaşi afirmaţie şi despre bunurile adăpostite.
Adesea este mai eficace utilizarea conceptelor controlului activ care permite evitarea unui
incendiu generalizat; astfel, pentru protecţia bunurilor este de preferat detectarea şi/sau stingerea
automată a incendiului (permiţându-se identificarea locului incendiului din primele minute şi
limitarea extinderii focului, ca şi a daunelor ce s-ar produce).
Conceptele mai sus amintite pot fi completate cu participarea persoanelor adăpostite
pentru menţinerea nivelului securităţii impus, dat fiind că aceştia, detectând focul repede, sunt
imediat alertaţi şi pot trece la limitarea incendiul dintr-un spaţiu cu dimensiuni reduse.

60
 Recurgerea la un concept alternativ poate conduce la evitarea intervenţiilor pe elementele
structurii de rezistenţă, cu mărirea rezistenţei la foc (răcirea acestora prin stropire cu apă),
păstrând nivelul de securitate.

3.3 Riscul la incendiu în construcţii

3.3.1 Elementele riscului la incendiu

Riscul la incendiu, Rfoc, în mod obişnuit, este dat de relaţia 3.1:

Rfoc = P × G (3.1)

unde: P este probabilitatea manifestării unui incendiu;

G - nivelul gravităţii probabilelor pierderi în situaţia incendiului.
Rfoc nu poate fi niciodată nul şi se raportează la un nivel acceptat pentru riscul la
incendiu, Racceptat; cele două riscuri trebuie să respecte relaţia 3.2.

Rfoc < Racceptat (3.2)

Nivelul riscului la incendiu acceptat depinde de destinaţia, dimensiunile şi importanţa

clădirii, precum şi de numărul ocupanţilor etc..
În tabelul 3.1 este prezentată o situaţie, estimată în medie, pentru apariţia incendiilor în
clădiri cu destinaţii uzuale.

Tabelul 3.1 Situaţia apariţiei incendiilor pentru destinaţii uzuale ale clădirilor
Nr. Funcţiunea clădirii Numărul incendiilor pe an
crt. la 1 milion m2 suprafaţă a solului
1 Clădiri industriale 2
2 Clădiri pentru birouri 1
3 Clădiri pentru locuinţe 1…5

Eficacitatea sistemului de protecţie activă la incendiu, respectiv probabilitatea declanşării

unui incendiu în condiţiile luării unor măsuri de protecţie activă este prezentată în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2 Eficacitatea sistemului de protecţie activă la incendiu

Nr. Tipul de măsură Probabilitatea declanşării unui incendiu
crt.
1 Intervenţia pompierilor 10%
2 Prezenţa şi funcţionarea sprinklerelor 2%
3 Existenţa serviciilor de securitate privată 1% … 0,1%
şi a sistemelor de alarmă
4 Existenţa serviciilor de securitate privată ≤ 0,01%
şi a sistemelor de sprinklere

Valoarea probabilă a pierderilor depinde de un număr de parametri care pot fi grupaţi

după cum urmează:
- parametri privind clădirea (destinaţie, configuraţie geometrică etc.);
- parametri privind protecţia pasivă la incendiu (compartimentarea la incendiu, rezistenţa
la foc a elementelor structurii de rezistenţă etc.);
- parametri privind protecţia activă la incendiu (existenţa dispozitivelor pentru detectarea
incendiilor, existenţa instalaţiilor pentru stingere automată a incendiilor etc.);
61
 - parametri privind condiţiile realizării intervenţiei în situaţia de incendiu (rapiditatea
intervenţiei, existenţa condiţiilor pentru intervenţie etc.).

3.3.2 Costul măsurilor pentru protecţia la incendiu

Măsurile pentru protecţie la incendiu care se aleg şi se aplică unei clădiri şi costul total cu
securitatea la incendiu sunt determinate de destinaţia şi concepţia iniţială a clădirii. Concepţia
securităţii la incendiu a clădirii trebuie integrată concepţiei de ansamblu a acesteia pentru a
atinge un nivel optim al securităţii cu o investiţie minimă.
O analiză a relaţiei cost-beneficiu (prin beneficiu înţelegându-se reducerea cheltuielilor
rezultate din punerea în operă a unei măsuri pentru protecţie la incendiu) indică faptul că
rentabilitatea investiţiilor este variabilă şi funcţie de măsurile/mijloacele de protecţie la incendiu
alese. Analizând din punctul de vedere global, când nivelul măsurilor de securitate la incendiu
puse în operă este ridicat pierderile la incendiu sunt mici.
Din figura 3.7, se poate constata forma hiperbolică a curbei pierderi-măsuri de protecţie,
în timp ce forma curbei cheltuieli-măsuri de protecţie are o variaţie liniară, ceea ce duce la
concluzia că, din punctul de vedere financiar, există un optim privind alegerea şi implementarea
măsurilor pentru protecţie la incendiu (vezi curba costului total care include costul măsurilor
pentru protecţie puse în aplicare, la care se adaugă costul eventualelor pierderi în situaţia de
incendiu).

Figura 3.7 Analiza costurilor pentru obţinerea unei securităţi la incendiu adecvate

În acest context, trebuie subliniat că, în general, cheltuielile nu trebuie să coboare sub un
minim necesar, având în vedere exigenţele pentru securitate referitoare la persoanele din spaţiul
considerat.
Pe de altă parte, trebuie evidenţiate criteriile care permit analiza comportării structurii în
situaţia de incendiu. Aplicând măsuri pentru protecţie în vederea ameliorării securităţii globale la
incendiu a unei clădiri, este cu siguranţă necesar să urmărim care vor fi efectele ultime ale
acestora, iar pentru ca măsurile să fie eficace, este necesar a le asocia cu alte măsuri
complementare (astfel, este inutil să fie crescută rezistenţa la foc a unei structuri dacă nu există
compartimentări care să limiteze dezvoltarea incendiului, putându-se ajunge la incendii majore
care să necesite demolarea clădirii; banii cheltuiţi pentru protejarea unei “ruine” vor fi în mare
parte pierduţi şi în această situaţie se preferă limitarea măsurilor pentru protecţie la incendiu la
un nivel care să permită evacuarea ocupanţilor în situaţia de incendiu).

62
3.3.3 Aprecierea securităţii la incendiu în construcţii

Aprecierea calitativă

Aprecierea calitativă a securităţii la incendiu a unei construcţii constă în stabilirea şi

analiza scenariilor de incendiu defavorabile, cu cea mai mare probabilitate de a se realiza,
pentru fiecare comparându-se probabila creştere şi răspândire a focului, fumului şi gazelor, cu
detectarea incendiului şi deplasarea ocupanţilor verificându-se satisfacerea cerinţelor de
performanţă în situaţia de incendiu.
O prezentare sistematizată a analizei scenariului de incendiu este făcută în figura 3.8.
Acest mod de apreciere a securităţii la incendiu în construcţii este cel mai des folosit în
proiectare; există şi alte abordări sistematizate ale sistemului securităţii la incendiu, în întregime
sau pe părţi.

Precizarea actelor normative privind sistemul protecţiei la incendiu

Stabilirea destinaţiei şi geometriei clădirii

Estimarea încărcării maxime probabile cu materiale combustibile

Estimarea numărului maxim al ocupanţilor şi localizarea acestora

Proiectarea sistemului protecţiei la incendiu

Analizarea performanţelor sistemului protecţiei la incendiu

NU
Modificarea proiectului privind securitatea la incendiu Performanţă acceptată?

DA

Acceptarea proiectului privind securitatea la incendiu

Figura 3.8 Schema de principiu a analizei scenariului de incendiu

Aprecierea cantitativă

Aprecierea cantitativă a securităţii la incendiu a unei construcţii constă în estimarea

valorii siguranţei la incendiu a construcţiei pe baza datelor istorice existente pentru destinaţia
construcţiei (date extrem de limitate în momentul de faţă), utilizând proceduri pentru calculul
valorii riscului la incendiu.
Aprecierea cantitativă a riscului la incendiu în construcţii se constituie ca o disciplină
aflată în plină dezvoltare, cu toate că, în momentul de faţă, în cele mai multe proiecte nivelul
securităţii la incendiu nu este cuantificat.
Metodele pentru aprecierea riscului la incendiu în construcţii, în consecinţă a siguranţei
privind securitatea la incendiu, pot fi:
- probabiliste: care pot cuantifica pierderea vieţii şi bunurilor materiale în cazul
incendiului; acestea sunt mai utile cercetării decât proiectării;
- deterministe: care utilizează factori de ris specifici; sunt cel mai des folosite în
proiectarea securităţii la incendiu a construcţiilor (determinarea factorilor de risc în proiectarea
securităţii la incendiu este la începuturi, aşa că vor fi multe situaţii când va fi necesar un efort
susţinut din partea proiectantului şi autorităţii care avizează proiectul).

63
3.4 Ingineria securităţii la incendiu

Ingineria securităţii la incendiu se defineşte (Engineering Council, 1997) ca aplicarea

principiilor ştiinţifice şi inginereşti la fundamentarea raţionamentelor şi elaborarea
reglementărilor privind protecţia persoanelor, a proprietăţii şi mediului la efectele distructive ale
incendiului, la înţelegerea fenomenului incendiu şi a efectelor sale, precum şi la înţelegerea
comportării persoanelor aflate în situaţia incendiului. Aceste deziderate sunt atinse prin:
- aprecierea hazardului şi efectelor lui;
- asigurarea nivelului corespunzător măsurilor de prevenirii şi de protecţiei, în limitele
consecinţelor incendiului;
- reducerea pagubelor la amplasarea, proiectarea, construirea şi utilizarea adecvată a
clădirilor (prin alegerea materialelor, structurilor, proceselor industriale, sistemelor pentru
transport şi similare etc.);
- proiectarea, instalarea, întreţinerea şi/sau dezvoltarea sistemelor pentru detectarea,
ontrolul şi stingerea incendiului corelat cu sistemele şi echipamentul pentru comunicare;
- organizarea şi controlul corespunzător al resurselor tehnice şi umane, precum şi al
formaţiunilor specializate de intervenţie;
- investigarea şi analizarea post-incendiu, precum şi evaluarea şi feedback-ul activităţilor
întreprinse.
Inginerul specializat în contracararea efectelor incendiilor, prin educaţia, pregătirea şi
experienţa sa, asigură:
- înţelegerea naturii, a caracteristicilor şi mecanismului propagării incendiului, precum şi
controlul focului şi produşilor arderii asociaţi;
- înţelegerea evoluţiei şi propagării incendiului în interiorul/exteriorul clădirii şi a
modului cum poate fi detectat, controlat şi/sau stins;
- capabilitatea anticipării comportării materialelor, structurilor, maşinilor, dispozitivelor
şi proceselor în corelaţie cu protecţia vieţii, bunurilor şi mediului;
- înţelegerea interacţiunii şi integrării sistemului securităţii la incendiu ca urmare a
existenţei şi altor sisteme implementate în clădiri, construcţii industriale, instalaţii industriale
etc.;
- capacitatea utilizării tuturor cunoştinţelor cerute de activitatea inginerului pentru
securitate la incendiu.
Cercetarea domeniului a început în 1998 şi, după o perioadă, au fost date definiţii
Ingineriei incendiului, în engleză Fire Engineering, de CEN, ISO (ISO 13387, ISO 16731 ...
16735) şi SFPE (SFPE are o definiţie şi pentru inginerul specialist pentru incendii, în engleză
Fire Engineer). Cu toate acestea, în diferite medii inginereşti se practică diverse denumiri
similare, precum: Fire Engineer(ing), Fire Safety Engineer(ing) şi Fire Protection
Engineer(ing); problema definirii domeniului a fost cea a conciziunii şi acoperirii subiectului în
întregime.
Astăzi, profesiunea de inginerie a incendiilor cuprinde subiecte precum:
- ştiinţifice: mecanismele iniţierii focului, chimia reacţiilor la interiorul flăcării, inhibarea
arderii, chimia produşilor toxici etc.;
- tehnologice: protecţia structurilor clădirilor, proiectarea sistemelor pentru detectarea şi
alarmarea la incendiu, precum şi proiectarea sistemelor automate pentru stingere, aprecierea
hazardului în întreprinderile industriale, investigarea incendiilor tip arson, asigurarea la incendii
etc.;
- psihologice şi fiziologice: studierea comportării categoriilor de persoane aflate în
situaţia de incendiu şi implicaţiile asupra construcţiilor (reacţia lor la alarmare, proiectarea căilor
pentru evacuare), reacţia la stres şi minimizarea acestuia etc.;
- manageriale: la nivelul formaţiunilor specializate pentru intervenţia la incendii a
unităţilor publice sau pentru producţie (coordonarea, comanda, planul de intervenţie,

64
managementul şi analiza costului), la nivelul managementului ingineriei incendiilor în
întreprinderi comerciale (controlul financiar, motivarea personalului) etc.;
- juridice: realizarea, implementarea şi aplicarea legislaţiei pentru securitatea la incendiu,
ca urmare a creşterii litigiilor cu caracter civil şi criminal datorate incendiilor etc..

Bibliografie

1. Buchanan A. H., Structural Design for Fire Safety, Wiley&Sons, Ltd, 2002.
2. Burlacu L., Diaconu-Şotropa D., Securitatea la incendiu a construcţiilor şi instalaţiilor,
Editura Societăţii Academice “MATEI-TEIU BOTEZ”, Iaşi, 2008.
3. D. Rasbash, G. Ramachandran, B. Kandola, J. Watts, M. Law, Evaluation of Fire Safety,
John Wiley&Sons, Ltd, 2004.
4. Matti Kokkala (Co-ordinator of CIB W014: Fire), Rational fire Safety Engineering Approach
to Fire Resistance of Buildings, Publication 269, www.cibworld.nl, 2002.
5. ***, Legea 10 privind calitatea în construcţii (şi modificările ulterioare), Monitorul Oficial al
României, Bucureşti, 1995.
6. ***, Legea 608 privind evaluarea conformităţii produselor, Monitorul Oficial al României,
Bucureşti, 2001.
7. ***, Legea 307 privind apărarea împotriva incendiilor, Monitorul Oficial al României,
Bucureşti, 2006.
8. ***, HG 622 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a produselor pentru
construcţii, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2004.
9. ***, HG 1739 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării
şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, Monitorul Oficial al României, Bucureşti,
2006.
10. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor-Indicativ P 118-99, IPCT-SA, Bucureşti,
1999.
11. ***, Ordin MDLPL 1822 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind
clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii pe baza performanţelor de comportare
la foc, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2004.
12. ***, Ordin MTTC 217 pentru aprobarea Reglementării tehnice „Normativ pentru proiectarea,
executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a incendiilor”-Indicativ NP 086-05,
Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2005.
13. ***, Ordin MAI 130 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a scenariilor de securitate
la incendiu, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2007.
14. ***, Ordin MAI 163, privind aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor,
Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2007.
15. ***, Ordin MAI 210, Aprobarea metodologiei privind identificarea, evaluarea şi controlul
riscului de incendiu, Monitorul Oficial al României, Bucureşti, 2007.

65
66
PRELEGEREA 4
PERFORMANŢA PRODUSELOR PENTRU CONSTRUCŢII
CU ROL ÎN SECURITATEA LA INCENDIU

4.1 Generalităţi privind performanţa de securitate la incendiu a construcţiilor

4.1.1 Analiza de performanţă

Performanţa sistemelor tehnice

Analiza de performanţă a unui sistem tehnic stabileşte calitatea sau performanţa

acestuia.
Performanţa sistemului tehnic este răspunsul complex al acestuia, analizabil după
criteriile de performanţă specifice scopului pentru care el a fost proiectat.
Nivelul de performanţă al sistemului tehnic indică măsura în care sistemul atinge
obiectivele pentru care a fost proiectat, corespunzător fiecărui criteriu de performanţă specific şi
în condiţiile de referinţă precizate, permiţând încadrarea sistemului tehnic în una dintre clasele
de performanţă.
De asemenea, performanţa sistemului tehnic este dată, pe de o parte, de performanţa
componentelor sale (componente considerate independente) şi, pe de altă parte, de performanţa
ansamblului (componentele considerate în interacţiune).

Performanţa construcţiei

Performanţa construcţiei este dată de realizarea şi menţinerea nivelurilor de performanţă

pe întreaga durată de existenţă a acesteia, pentru fiecare dintre cerinţele esenţiale (care pot fi
tratate ca şi criterii de performanţă), stipulate, pentru România, în legea 10/1995 actualizată,
privind calitatea în construcţii:
a) rezistenţă mecanică şi stabilitate;
b) securitate la incendiu;
c) igienă, sănătate şi mediu înconjurător;
d) siguranţă şi accesibilitate în exploatare;
e) protecţie împotriva zgomotului;
f) economie de energie şi izolare termică;
g) utilizare sustenabilă a resurselor naturale.
Performanţa construcţiei poate fi tratată şi pentru fiecare cerinţă esenţială în parte; astfel,
putem discuta despre performanţa de securitate la incendiu a construcţiei, care este dată de:
- performanţa produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu;
- performanţa întregului ansamblu construit.
Performanţa produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu poate fi
analizată pentru categorii de performanţă. Pentru fiecare categorie de performanţă şi grup de
produse pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu se definesc clasele de performanţă,
încadrarea în una dintre clase făcându-se după nivelul de performanţă, măsurat prin încercări la
foc standardizate, pentru fiecare criteriu de performanţă specificat.

67
4.1.2 Scenarii de referinţă

Pentru evaluarea performanţei la foc a materialelor şi/sau elementelor de construcţii sau,

după noile norme europene, a produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu,
condiţiile de referinţă sau, după noile norme europene, scenariul de referinţă sunt definite de o
curbă temperatură-timp ce descrie evoluţia temperaturii gazelor la suprafaţa produsului şi care
este reprezentarea grafică a diferitelor niveluri ale acţiunii termice; curba este un model de
incendiu, numit şi model convenţional sau nominal, care poate fi:
- curba temperatură-timp ISO 834;
- curba incendiului exterior;
- curba armonizată a hidrocarburilor;
- curba incendiului mocnit etc..
Curba temperatură-timp ISO 834, relaţia 4.1 şi figura 4.1: modelul acţiunii termice care
corespunde incendiului ajuns până în faza de incendiu generalizat (post-flashover),

T = 345 × log10(8t + 1) + 20 (4.1)

unde: T este temperatura gazelor, în 0C;

t - durata expunerii termice, în minute.
Curba incendiului exterior, relaţia 4.2 şi figura 4.1: modelul acţiunii termice în cazul
unui incendiu ieşind prin fereastră, dezvoltat liber şi care afectează faţa exterioară a peretelui
unei construcţii,

T = 660 × (1 - 0,687-0,32t - 0,313-3,8t ) + 20 (4.2)

unde: T este temperatura gazelor, în 0C;

t - durata expunerii termice, în minute.
Curba armonizată a hidrocarburilor, relaţia 4.3 şi figura 4.1: modelul acţiunii termice în
cazul unui incendiu mai sever (cu o viteză mai mare de creştere a temperaturii decât cea dată de
curba standardizată ISO 834),

T = 1080 × (1 - 0,325-0,167t - 0,675-2,5t ) + 20 (4.3)

unde: T este temperatura gazelor, în 0C;

t - durata expunerii termice, în minute.
Curba incendiului mocnit, relaţia 4.4: modelul acţiunii termice care corespunde
incendiului ajuns până în faza de incendiu dezvoltat (pre-flashover):

T = 154 × t0,25 + 20, pentru 0 < t ≤ 21

(4.4)
T = 660 × (1 - 0,687-0.32t - 0,313-3.8t ) + 20, pentru t > 21

unde: T este temperatura gazelor, în 0C;

t - durata expunerii termice, în minute.
Incendiul semi-natural: modelul acţiunii termice corespunzător contactului direct cu
flacăra, cu transferul căldurii prin convecţie; corespunde expunerii în încercarea SBI (cu un
singur obiect arzând) şi se utilizează în cazul sistemelor uşoare pentru plafoane suspendate, cu o
inerţie termică mică.
Nivelul constant al temperaturii: modelul acţiunii termice (utilizat suplimentar) în cazul
unor elemente de construcţii, la evaluarea:
- nivelului etanşeităţii la fum al uşilor, 2000C;
- performanţei la incendiu a planşeelor supraîncălzite, 5000C;

68
 - rezistenţei la funingine a coşurilor pentru fum, 10000C.
Scenarii de incendiu extreme. În cazul unor obiective speciale (tuneluri pentru trafic,
centrale nucleare etc.), specificaţiile tehnice pot impune scenarii de incendiu extreme şi modelul
convenţional al acţiunii termice să fie dat de curbe nominale caracteristice acestor situaţii.

Figura 4.1 Modele pentru incendiu convenţionale/nominale

4.2 Clasificarea românească (tradiţională) a materialelor

şi elementelor de construcţii din perspectiva securităţii la incendiu

Generalităţi

Comportarea la foc, în România, P 118-99, se putea defini ca totalitatea schimbărilor

fizice şi chimice intervenite atunci când un material, produs sau ansamblu este supus acțiunilor
unui incendiu standard.

4.2.1 Combustibilitatea materialelor și elementelor de construcții

Clase de combustibilitate privind materialele şi elementele de construcţii

Combustibilitatea materialelor şi/sau elementelor de construcţii, în România, P 118-99,

se putea defini ca și capacitatea acestora de a se aprinde şi arde în continuare, contribuind la
creşterea cantităţii de căldură dezvoltată de incendiu; această capacitate se stabilea pe baza unor
încercări experimentale standardizate şi asigura încadrarea într-o clasă de combustibilitate
(definită ca şi caracteristica unui material sau element de construcţii, exprimată prin nivelul
parametrilor specifici determinaţi în urma unor încercări la foc standardizate).
În diferite ţări au fost (posibil că mai sunt încă) diferite metode pentru încercările la foc
standardizate privind combustibilitatea materialelor sau elementelor de construcţii cu rol în
securitatea la incendiu şi, corespunzător, clasificări şi încadrări diferite ale acestor produse;
astfel, puteau fi identificate diferenţe până şi la nivelul modului notării claselor de
combustibilitate: M0÷M4 (Franţa), A1, A2, B1÷B3 (Germania), 0÷4 (Anglia); încadrarea
materialelor sau elementelor de construcţii cu rol în securitatea la incendiu într-o clasă de

69
combustibilitate putea diferi de la o ţară la alta, atât sub aspectul formei, cât şi al conţinutului; ca
urmare, libera circulaţie şi evaluarea unitară a performanţelor la foc a produselor pentru
construcţii cu rol în securitatea la incendiu putea fi afectată.
Din punctul de vedere al combustibilităţii, în România, materialele şi elementele de
construcţii (STAS 11357) puteau fi:
- incombustibile, încadrabile, tradiţional în România, în clasa de combustibilitate C0
(cele care sub acţiunea focului sau a temperaturilor înalte nu se aprind, nu ard mocnit şi nu se
carbonizează);
- combustibile, încadrabile, tradiţional în România, în una dintre clasele de
combustibilitate C1÷C4 (cele care, sub acţiunea focului sau temperaturilor înalte, se aprind, ard
mocnit sau se carbonizează).
În România (tradiţional), materialele şi elementele combustibile de construcţii cu rol în
securitatea la incendiu se încadrau, după capacitatea de inflamare a lor (a uşurinţei de aprindere
şi a contribuţiei la dezvoltarea incendiului), în una dintre clasele de combustibilitate:
- C1, practic neinflamabile;
- C2, dificil inflamabile;
- C3, mediu inflamabile;
- C4, uşor inflamabile.
Clasificarea (având caracter empiric) se baza pe metode aplicate unei epruvete prelevate
din produsul respectiv şi indiferent de posibila utilizare finală.
Materialele şi elementele combustibile de construcţii dintre clasele C1 şi C2 constituiau
(tradiţional) grupa materialelor denumite greu combustibile, caracterizate prin aceea că arderea,
mocnirea sau carbonizarea are loc numai în cazul existenţei unei surse exterioare cu foc sau
temperatură mare, încetând după îndepărtarea acesteia.
Elementele de construcţii se considerau incombustibile sau combustibile după
caracteristicile materialelor implicate, dar şi după modul inserării lor în structura elementului.
În România (tradiţional), pentru materialele şi elementele combustibile de construcţii cu
rol în securitatea la incendiu se utilizau şi clase de combustibilitate echivalente (SR CEI 364-
3+A1), astfel:
- CA1 pentru C0;
- CA2a pentru C1;
- CA2b pentru C2;
- CA2c pentru C3;
- CA2d pentru C4.

Clase de combustibilitate privind lichidele combustibile

Lichidele combustibile, după temperatura inflamabilităţii vaporilor, se încadrează în una

dintre clasele de combustibilitate, P 118-99:
- LI, pentru lichide cu temperatura de inflamabilitate mai mică sau egală cu 280C;
- LII, pentru lichide cu temperatura de inflamabilitate cuprinsă între 280C şi 550C;
- LIII, pentru lichide cu temperatura de inflamabilitate cuprinsă între 550C şi 1000C;
- LIV, pentru lichide cu temperatura de inflamabilitate mai mare de 1000C.

Clase de periculozitate privind materialele şi substanţele depozitate

Materialele şi substanţele depozitate se încadrează în una dintre clasele de periculozitate,

P 118-99:
- P1, fără periculozitate:
- materiale incombustibile care nu pot da naştere la reacţii periculoase, fără
ambalaje (în vrac) sau în ambalaje incombustibile; exemple: minereuri, produse şi piese
metalice (inerte), ciment, nisip, beton, materiale de construcţii refractare, azbest, legume,

70
fructe, carne, conserve în cutii metalice sau borcane, lichide incombustibile (inerte)
îmbuteliate etc.;
- P2, cu periculozitate redusă (A÷C):
- A, materiale din clasa P1 în ambalaje cu combustibilitate redusă; exemple:
minereuri şi alte materiale inerte în saci sau butoaie combustibile, piese metalice în folii
sau prelate greu combustibile, piese metalice, elemente din beton, azbociment pe palete
din lemn, lichide incombustibile sau conserve în ambalaje incombustibile în navete sau
lădiţe combustibile ori pe palete din lemn etc.;
- B, materiale care se aprind greu, cu o viteză redusă de ardere şi care nu au o
putere calorifică mare; exemple: aparate electrice, obiecte executate din bachelită şi răşini
fenolice, melamină, piei brute, baloturi de lână (spălată şi uscată), zahăr brut şi cereale în
vrac sau în saci, produse de panificaţie, tutun în butoaie;
- C, lichide incombustibile inerte, în ambalaje combustibile; exemple: lapte, apă
minerală în butelii din plastic, cutii din carton etc.;
- P3, cu periculozitate medie (A÷C):
- A, materiale din clasele P1 şi P2 ambalate în cutii din carton;
- B, materiale cu combustibilitate medie (care se încadrează în clasele P4 şi P5) şi
cu putere calorifică de cel mult 27,3 J/kg, în orice fel de ambalaje, cu excepţia celor din
materiale plastice spongioase; exemple: mobilă (fără garnituri din burete din cauciuc sau
plastic) şi obiecte masive din lemn, butoaie din lemn goale (fără reziduuri periculoase),
bambus, produse din ebonită, fibre animale (lână, mătase naturală, păr etc.) şi fibre
artificiale cu combustibilitate redusă (poliamidice, poliesterice, poliacrilice şi
polivinilice), ţesături şi confecţii executate din asemenea fibre, fibre vegetale toarse gros,
saltele şi perne (fără burete din cauciuc sau materiale plastice), articole din piele, cărţi,
papetărie, negru de fum (ambalat în saci sau granulat), amidon, făină din cereale, zahăr
cristalizat, paste făinoase şi alte articole de băcănie (ambalate în pungi), tutun, ceai,
legume uscate, grăsimi etc.;
- C, lichide combustibile cu temperatura de inflamabilitate mai mare de 1000C, în
ambalaje incombustibile care pot fi introduse în cutii din carton; exemple: vopsele pe
bază de ulei în cutii, borcane, butoaie şi similare; produse farmaceutice combustibile în
cutii, bidoane, sticle, damigene etc., lubrifianţi şi glicoli în butoaie sau bidoane, uleiuri
vegetale în butoaie sau sticle etc.;
- P4, cu periculozitate mare (A÷F):
- A, materiale şi produse din clasele P1÷P3, în ambalaje din materiale plastice
spongioase;
- B, materiale combustibile cu viteză mare de ardere sau cu o putere calorifică mai
mare de 23,7 J/kg, indiferent de forma de ambalare; exemple: lemn în formă de tocătură
şi talaş, fibre vegetale (in, cânepă, bumbac), fibre artificiale cu o putere calorifică mai
mare de 27,3 J/kg, confecţii executate din asemenea fibre, saltele sau plăpumi cu
umpluturi din burete, cauciuc sau materiale plastice spongioase, fibre textile, vată, paie,
zegras, împletituri din nuiele; celuloză; carton; hârtie, cauciuc brut sau prelucrat;
materiale plastice sau obiecte confecţionate din acestea (altfel decât sub formă de fibre)
care nu sunt menţionate în clasa P3;
- C, materiale şi produse incombustibile care pot suferi deteriorări importante în
urma acţiunii temperaturilor înalte, a apei sau gazelor corosive, indiferent de natura
ambalajelor; exemple: aparatură electrică şi electronică având relee şi contacte sensibile
necapsulate, tuburi electronice, utilaje şi aparate de înaltă precizie, bijuterii, medicamente
şi produse cosmetice etc.;
- D, materiale şi produse care, sub efectul temperaturii, degajă cantităţi importante
de gaze corosive, indiferent de natura ambalajelor; exemple: policlorură de vinil, teflon şi
răşini epoxidice, acid clorhidric, clorură de var etc.;

71
 - E, lichide combustibile din clasa P3 în ambalaje combustibile; exemple: lichide
ambalate în butoaie din carton, bidoane sau canistre din materiale plastice;
- F, lichide inflamabile cu temperaturi de inflamabilitate cuprinse între 500C şi
1000C, în ambalaje incombustibile ce pot fi introduse în cutii din carton; exemple:
carburanţi Diesel, motorină, păcură, smoală, uleiuri pentru acţionări hidraulice şi de
ungere, uleiuri minerale, cerneală tipografică etc.;
- P5, cu periculozitate deosebit de mare (A÷H):
- A, materiale instabile care se pot descompune exploziv la temperatura normală,
materiale care pot exploda sub efectul încălzirii, frecării, lovirii sau şocurilor de
detonaţie, obiecte pirotehnice indiferent de modul de ambalare; exemple: acid acrilic,
acid cianhidric nestabilizat, acid percloric anhidru, apă oxigenată concentrată, clorat de
amoniu, hidrazină anhidră, acetilenă, acetiluri (de argint, cupru etc.), anhidră cromică,
azotat de amoniu sau potasiu, bioxid de clor, hidroxilamină, nitroetan, nitroceluloză
uscată, peroxizi (de acetil, benzoil, zinc), chibrituri cu fosfor alb, muniţie explozivă sau
incendiară, explozivi, corpuri pentru artificii, rachete etc.;
- B, materiale care, la contactul cu alte materiale, pot da naştere la reacţii explozive
sau se pot aprinde indiferent de modul de ambalare; exemple: acetonă, acid acetic, acid
fluorhidric anhidru, amoniac, etilendiamină, peroxizi de potasiu sau sodiu etc.;
- C, materiale susceptibile să se autoaprindă, indiferent de modul de ambalare;
exemple: carton asfaltat în roluri, cărbune bituminos, deşeuri din cauciuc sau lână, făină
din lucernă şi/sau din peşte, fosfor alb, îngrăşăminte organice umede, mangal, seminţe de
in etc.;
- D, substanţe oxidante capabile să iniţieze aprinderea materialelor combustibile la
contactul cu acestea, indiferent de modul de ambalare; exemple: acid azotic, clorhidric,
sulfuric, brom, clor, erbicide, iod, salpetru (azotat de potasiu) etc.;
- E, materiale care, sub efectul căldurii, degajă cantităţi mari de gaze combustibile
sau toxice, indiferent de modul de ambalare; exemple: acrilonitril, alcaloizi, amine,
acetonă, anilină, cloroform, clorură de metil, esteri, iod, iodaţi, piridină, tetrabrommetan,
acetat de plumb, butadienă, fosfor, sulfat de metil etc.;
- F, materiale care, în contact cu apa, se aprind şi degajă temperaturi capabile să
aprindă materialele combustibile din imediata vecinătate sau degajă gaze combustibile,
indiferent de modul de ambalare; exemple: amidă alcalină, amestecuri aluminotronice,
bariu, calciu, carbură de calciu (carbid), hidroxid de calciu (var nestins), hidrură de
aluminiu, calciu etc.; magneziu metalic sau aliaje cu conţinut mai mare de 30% (masa de
magneziu), potasiu metalic, sodiu metalic, plutoniu, titan, uraniu, zinc pulverulent;
- G, recipiente cu gaze comprimate, indiferent de modul de ambalare; exemple:
recipiente fixe sau transportabile cu gaze sub presiune, recipiente de tip Spray etc.;
- H, substanţe sau materiale solide care au o putere calorifică mai mare de 33,6
MJ/kg sau sunt caracterizate de o ardere deosebit de intensă; exemple: lichide
combustibile cu temperatura de inflamabilitate mai mică de 550C, gaze combustibile
indiferent de modul de ambalare, celuloid şi obiecte din celuloid, peliculă pe bază de
nitroceluloză, peroxilină, bicromat de sodiu, cloraţi (de calciu, potasiu, bariu etc.),
permanganat de sodiu, calciu sau zinc, peroxizi de potasiu, sodiu, plumb, petrol lampant,
benzină, sulfură de carbon, toluen, ţiţei, acetonă, gazolină, alcool etilic etc.; propan,
butan, propilenă, hidrogen, butadienă, gaz de furnal, metan etc..

72
4.2.2 Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii

Clase de rezistenţă la foc privind elementele de construcţii

Rezistenţa la foc a elementului de construcţii, în România, P 118-99, se putea define ca

aptitudinea acestuia de a-și păstra, într-un timp determinat, capacitatea portantă, izolarea
termică și etanșeitatea stabilite prin încercări standardizate.
Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii, pentru fiecare criteriu de performanţă
(capacitate portantă, izolare termică, etanşeitate la foc), se cuantifica în ore şi minute:
- rezistenţa la foc după criteriul capacităţii portante, fiind durata de la începutul
încercării până la momentul în care elementul capătă deformaţii maxime admise, se prăbuşeşte
sau, în cazul elementelor metalice, se atinge temperatura critică (specificată în prescripţiile
tehnice sau în tema experimentului), nemaiputând îndeplini rolul destinat în cadrul construcţiei;
- rezistenţa la foc după criteriul izolării termice, fiind durata până la care se atinge una
din următoarele situaţii limită:
- temperatura medie a feţei neexpuse depăşeşte temperatura iniţială cu peste 1400C;
- temperatura maximă atinsă în oricare dintre punctele feţei neexpuse depăşeşte cu
peste 1800C temperatura iniţială sau, indiferent de mărimea temperaturii iniţiale,
temperatura maximă ajunge la 2200C;
- rezistenţa la foc după criteriul etanşeităţii, fiind durata până la care în elementul
încercat se formează fisuri, crăpături sau deschideri prin care trec flăcările sau gazele fierbinţi ce
aprind vata din bumbac sau până la care apar flăcări susţinute pe partea neexpusă minimum 10 s.
Condiţiile de referinţă în cazul determinării rezistenţei la foc în cuptorul pentru încercări
sunt realizate de menţinerea unui program termic care se desfăşoară după curba temperatură-
timp ISO 834, relaţia 4.1.
Metoda pentru determinarea rezistenţei la foc (STAS 7771 -1/1981 şi -2/1982) consta, în
principiu, în determinarea timpului (numit limita de rezistenţă la foc, LRF), în care elementul de
construcţii expus acţiunii focului, după un program termic standardizat (vezi condiţiile de
referinţă), îndeplinea unul sau mai multe dintre criteriile specificate; acestea nu se raportau la
valori standardizate.
Clasele de rezistenţă la foc pentru elementele de construcţii sunt expresia nivelului
acoperitor al rezistenţei la foc a produsului pentru un grup al criteriilor de performanţă şi pot fi:
- clasele pentru încadrarea elementelor de construcţii a căror limită a rezistenţei la foc se
determină după toate trei criteriile, luându-se în considerare, acoperitor, valoarea cea mai mică,
se notează cu REI-ore şi minute (rezistent la foc);
- clasele pentru încadrarea elementelor de construcţii a căror limită a rezistenţei la foc se
determină după criteriul capacităţii portante, se notează cu R-ore şi minute (rezistent la foc);
- clasele pentru încadrarea elementelor de construcţii a căror limită a rezistenţei la foc se
determină după criteriul etanşeităţii, se notează cu E-ore şi minute (etanş la foc).
Liste cu elemente de construcţii care au fost încercate la foc (şi pentru care au fost
stabilite limite ale rezistenţei la foc) au fost puse la dispoziţie de INCERC Bucureşti; exemple
sunt prezentate în tabelele 4.1a÷4.1c.

Tabelul 4.1a Limita de rezistenţă la foc pentru pereţi din cărămidă plină
Grosime nominală LRF
(cm) (h şi min.)
Netencuit Tencuit
6,3 1 h 30’ 2 h 40’
11,5 2 h 40’ 4h
24,0 7h 7h

73
Tabelul 4.1b Limita de rezistenţă la foc pentru pereţi din cărămidă cu goluri verticale
Grosime nominală LRF
(cm) (h şi min.)
Netencuit Tencuit
’
8,8 2 h 30 4h
11,5 3 h 30’ 5h
’
14,0 4 h 30 6h
24,0 7h 7h
29,0 7h 7h

Tabelul 4.1c Limita de rezistenţă la foc pentru pereţi din B.C.A.

Grosime LRF
(cm) (h şi min.)
6,0 1h
7,5 1 h 45’
10,0 2 h 45’
12,0 4h
15,0 7h
20,0 7h
24,0 7h

4.3 Clasificarea europeană a produselor pentru construcţii

cu rol în securitatea la incendiu

Genealităţi

Există o directivă europeană, referitoare la produsele pentru construcţii (DPC), care

stabileşte reguli cu valabilitate generală, pe teritoriul Comunităţii Europene, privind libera
circulaţie a produselor pentru construcţii: cerinţele esenţiale, specificaţiile tehnice de referinţă,
sistemele pentru evaluarea conformităţii, organizarea instituţională necesară. Hotărârea
Guvernului României nr. 622/2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a
produselor pentru construcţii preia prevederile DPC.
Modalităţi pentru aplicarea DPC au fost ulterior stabilite prin decizii ale Comisiei
Europene. Directiva Consiliului European şi deciziile Comisiei Europene fac parte din categoria
reglementărilor comunitare a căror transpunere în legislaţia naţională a Statelor Membre şi a
ţărilor candidate (din perspectiva integrării) este obligatorie. Dintre decizii, şapte se referă la
sistemul euroclaselor privind cerinţa securităţii la incendiu şi condiţiile clasificării produselor
pentru construcţii din punctul de vedere al acestei cerinţe. Dintre acestea, enumerăm ca fiind de
interes în cadrul prelegerii:
- Decizia Comisiei nr. 00/147/CE, 2000, referitoare la clasificarea performanţelor privind
reacţia la foc a produselor pentru construcţii;
- Decizia Comisiei nr. 00/367/CE, 2000, referitoare la clasificarea performanţelor privind
rezistenţa la foc a produselor pentru construcţii;
- Decizia Comisiei nr. 00/553/CE, 2000, privind performanţele la incendiu din exterior a
învelitorilor pentru acoperiş.
Cerinţele esenţiale sunt explicitate în Documentele Interpretative (DI).
În aceste documente este abordată şi noua concepţie europeană privind testarea şi
clasificarea produselor pentru construcţii aflate în situaţia de incendiu; astfel, DI 2 la DPC
indică, drept măsuri principale aplicate în Statele Membre, pentru respectarea cerinţei securitatea
la incendiu:

74
 - limitarea iniţierii şi propagării focului şi fumului în camera focarului prin limitarea
contribuţiei la foc a produselor pentru construcţii şi
- asigurarea stabilităţii la foc a construcţiei pentru un timp (normat).
Aceste două aspecte implică analiza produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la
incendiu din punctul de vedere al:
- performanţei de reacţie la foc;
- performanţei de rezistenţă la foc.
Procedurile de încercare a produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu
(standardizate) demarează cu precizarea scenariilor de referinţă şi a condiţiilor de utilizare
finală pentru produsul analizat, continuă cu stabilirea nivelului de performanţă pentru fiecare
criteriu de performanţă (prin încercări la foc standardizat) şi se finalizează cu încadrarea în
clasa sau clasele de performanţă pentru produsul respectiv.
Scenariile de referinţă reproduc situaţii ale unor incendii reale (elaborate pe baza
cercetărilor în domeniul termodinamicii incendiului); acestea caracterizează situaţia riscului la
incendiu utilizată pentru o metodă de încercare sau un anume sistem de clasificare.
Condiţiile utilizării finale sunt, în mod convenţional, date de ansamblul condiţiilor
specifice în care produsul urmează a fi încorporat într-o construcţie; astfel, termenul se referă la
o utilizare concretă a unui produs, în legătură cu toate aspectele care influenţează contribuţia la
foc a lui în diferite situaţii ale incendiului (cantitatea, orientarea, metoda punerii în operă a
produsului, poziţia acestuia în raport cu alte produse adiacente etc.).
Nivelul de performanţă la foc al unui produs pentru construcţii este măsura în care, în
condiţiile unui anumit scenariu de referinţă, acel produs pentru construcţii satisface unele criterii
de performanţă privind securitatea la incendiu (impuse prin specificaţii tehnice).
Clasa de performanţă la foc a produsului este expresia cantitativă formulată în termenii
performanţei pentru contribuţia la foc a produsului, în condiţiile utilizării finale, şi este
consecinţa existenţei nivelurilor diferite privind performanţa produselor.
Raportul clasificării trebuie să detalieze fundamentarea şi rezultatele procedurii
clasificării, având conţinutul şi formatul din standardele specifice. El este întocmit de un
organism recunoscut/desemnat/notificat sau de producător, responsabil pentru efectuarea
încercărilor, potrivit sistemului atestării conformităţii şi aplicabil produsului respectiv (SR EN
13501/1). Datele fundamentării şi domeniul aplicării unei clasificări acordate trebuie să fie
înscrise în informaţiile marcajului CE (succint şi complet).

4.3.1 Performanţa de reacţie la foc a produselor pentru construcţii

Generalităţi

Contribuţia la foc (concept nou propus de Comunitatea Europeană în vederea

caracterizării produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu) vine să lărgească
conţinutul conceptului combustibilitatea la foc, prin adăugarea fluxului de căldură degajat, a
fumului şi gazelor de ardere emise, a radiaţiei de căldură, a propagării flăcării etc..
Performanţa de reacţie la foc a unui produs pentru construcţii vizează iniţierea şi
propagarea incendiului în camera focarului şi reducerea contribuţiei produselor pentru construcţii
la dezvoltarea incendiului.
Clasificarea privind performanţa de reacţie la foc apreciează contribuţia produsului la
alimentarea unui foc la care este expus, în condiţii specificate.

Clase de reacţie la foc privind produsele pentru construcţii

Scenariile de referinţă reproduc situaţia unui incendiu iniţiat într-o cameră, care se poate
dezvolta şi, eventual, poate atinge flashover-ul; astfel, se pot identifica următoarele pentru:

75
 - iniţierea incendiului: prin aprinderea unui produs pe o suprafaţă limitată, cu o flacără
mică;
- dezvoltarea incendiului ce poate atinge flashover-ul: prin aprinderea unui singur produs
în colţul camerei, generând flux de căldură pe suprafeţele adiacente (metoda SBI);
- incendiul generalizat: prin contribuţia la incendiu a tuturor produselor combustibile.
Metodele de încercare, stabilite ca standarde de referinţă aplicabile suprafeţei produselor
şi acoperirii pardoselilor, sunt cele cu privire la:
- incombustibilitate: SR EN ISO 1182;
- determinarea puterii calorifice superioare: SR EN ISO 1716;
- un singur produs arzând - SBI: SR EN ISO 13823, figura 4.2a;
- aprinzibilitate în contactul direct cu flacăra mică: SR EN ISO 11925-2, figura 4.2b;
- reacţia la foc în prezenţa sursei de căldură radiantă: SR EN ISO 9239-1, figura 4.2c.
Criteriile privind performanţa de reacţie la foc sunt:
- creşterea temperaturii (ΔT);
- pierderea de masă (Δm);
- durata persistenţei flăcării (Tf);
- puterea calorifică superioară (PCS);
- viteza de dezvoltare a incendiului (FIGRA);
- cantitatea totală de căldură degajată (THR600s);
- propagarea laterală a flăcării (LFS);
- viteza emisiei de fum (SMOGRA);
- cantitatea totală de fum emis (TSP600s);
- propagarea flăcării (FS).
Niveluri diferite ale performanţei privind reacţia la foc a produselor permit încadrarea
acestora în clase de performanţă privind reacţia la foc.
Clasele privind performanţa de reacţie la foc, pe grupe de produse, sunt prezentate în
continuare (EN 13501).
Produse pentru construcţii (cu excepţia pardoselilor):
- principale:
A1, produse care nu contribuie la foc în nici o fază a incendiului, care satisfac
automat toate cerinţele celorlalte clase (nu are loc flashover), cu eliberare nesemnificativă
a fumului şi fără producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
A2, produse care, în cazul unui incendiu în faza dezvoltată, nu contribuie
semnificativ la sarcina termică şi dezvoltarea acestuia (nu are loc flashover), cu eliberarea
fumului şi producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
B, condiţii mai severe decât la clasa C (nu are loc flashover), cu eliberarea fumului
şi producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
C, suplimentar față de clasa D: produse care, la acţiunea unui singur produs
arzând, prezintă o propagare limitată a flăcării lateral (are loc flashover în mai puţin de
20 minute la HRR=700kW), cu eliberarea fumului şi producerea picăturilor sau
particulelor arzânde;
D, suplimentar față de clasa E: produse capabile să reziste o perioadă lungă la
acţiunea unei flăcări mici şi să suporte acţiunea termică a unui singur produs arzând, cu o
degajare limitată de căldură (are loc flashover în mai puţin de 5 minute la HRR=900kW),
cu eliberarea fumului şi producerea picăturilor sau particulelor arzânde;
E, produse capabile să reziste pentru scurt timp la acţiunea unei flăcări mici fără
propagarea semnificativă a flăcării (are loc flashover în mai puţin de 2 minute la
HRR=900kW), cu eliberare semnificativă a fumului şi producerea picăturilor sau
particulelor arzânde;
F, produse pentru care nu se determină performanţe şi care nu pot fi clasificate A1,
A2, B, C, D, E;

76
 a.
(MPA Otto-Graff-Institute fire department test laboratory)

b. c.
(www.sandwichbau.com)

Figura 4.2 Instalaţii de testare a reacţiei la foc a produselor pentru construcţii

- suplimentare (cazul produselor încadrabile în clasele A2, B, C, D):

s1, emisie mică de fum;
s2, emisie limitată de fum;
s3, nu se cer limitări pentru emisia de fum;
d0, fără picături/particule arzânde;
d1, picături/particule care nu persistă peste o durată dată;
d2, nu se cer limitări pentru producerea de picături/particule arzânde.

Produse pentru pardoseli:

- principale:
A1FL, A2FL, BFL, CFL, DFL, EFL, FFL;
- suplimentare (cazul produselor încadrabile A2FL, BFL, CFL, DFL): s1, s2.

Produse termoizolante pentru tubulatură liniară:

- principale:
A1L, A2L, BL, CL, DL, EL, FL.
- suplimentare (cazul produselor încadrabile A2L, BL, CL, DL, EL): s1, s2, s3, d0, d1, d2.

77
 Echivalenţa claselor de combustibilitate şi reacţie la foc
privind produsele pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu

Pentru a soluţiona diferendele cu privire la utilizarea claselor de combustibilitate

(tradiţionale în România) şi claselor de reacţiei la foc (impuse prin aderarea la Comunitatea
Eropeană) s-a emis un act normativ care completează actul normativ 1822/394/2004 care
stipulează:
- clasele de combustibilitate definite în Normativul de siguranţă la foc a construcţiilor
P118-99, se înlocuiesc cu clasele de reacţie la foc, după modul utilizării finale a produsului
pentru construcţii;
- clasele de combustibilitate prevăzute în alte reglementări specifice au caracter
informativ şi se înlocuiesc, obligatoriu, cu clasele de reacţie la foc, cum se prezintă în tabelul 4.2.

4.3.2 Performanţa de rezistenţă a foc a produselor pentru construcţii

Generalități

Performanţa de rezistenţă la foc a unui produs pentru construcţii (SR EN 13501/2)

vizează aptitudinea acestuia de a-şi păstra, un timp determinat, stabilitatea la foc/capacitatea
portantă şi/sau izolarea termică şi/sau etanşeitatea la foc şi, eventual, orice altă funcţie impusă
specificată la o încercare la foc standardizată.
Clasificarea privind performanţa de rezistenţă la foc apreciază menţinerea stabilităţii
elementelor portante ale unei construcţii, precum şi a altor funcţii în situaţia de incendiu, o durată
determinată.

Clase de rezistenţă la foc privind produsele pentru construcţii

Scenariile de referinţă reproduc situaţiile unor incendii reale, definite prin curbe
temperatură-timp, precum:
- curba temperatură-timp ISO 834;
- curba incendiului mocnit;
- nivelul constant al temperaturii.
Metodele de încercare, stabilite ca standarde de referinţă, au la bază determinarea
timpului în care produsul pentru construcţii expus acţiunii focului, după un program termic
standardizat, îndeplineşte unul sau mai multe dintre criteriile de performanţă specificate şi sunt
(parte dintre ele):
- încercarea de rezistenţă la foc: SR EN ISO 1363/1/2/3;
- încercarea de rezistenţă la foc a elementelor de construcţii neportante: SR EN ISO
1364/1/2;
- încercarea de rezistenţă la foc a elementelor de construcţii portante: SR EN ISO
1365/1/2/3/4;
- încercarea de rezistenţă la foc pentru instalaţii tehnice: SR EN ISO 1366/1/2/5;
- încercarea de rezistenţă la foc pentru uşi şi sisteme pentru închidere: SR EN ISO
1634/1/3;
- metode pentru determinarea contribuţiei la rezistenţa elementelor structurale la foc: SR
EN ISO 13381/4/5/6/7.
Criteriile privind performanţa de rezistenţa la foc (SR EN 13501/2 şi SR EN ISO 13943)
sunt:
- principale:
- capacitatea portantă la foc (R), figura 4.3a,b;
- izolarea termică la foc (I);

78
 - etanşeitatea la foc (E), figura 4.4;
- radiaţia termică (W), opţional.

Tabelul 4.2 Echivalenţa claselor de combustibilitate şi de performanţă privind reacţia la foc

Clasa combustibilităţii Clasa performanţei reacţiei la foc
C0 (CA1 ) A1 -
A2 S1, d0
S1, d1
S2, d0
A2 S2, d1
S3, d0
C1 (CA2a) S3, d1
S1, d0
S1, d1
B S2, d0
S2, d1
S3, d0
S3, d1
S1, d0
S1, d1
C2 (CA2b) C S2, d0
S2, d1
S3, d0
S3, d1
S1, d0
S1, d1
C3 (CA2c) D S2, d0
S2, d1
S3, d0
S3, d1
S1, d2
A2 S2, d2
S3, d2
S1, d2
B S2, d2
C4 (CA2d)
S3, d2
S1, d2
C S2, d2
S3, d2
S1, d2
D S2, d2
S3, d2
E d2
F -

79
 a. elemente structurale orizontale (grinzi, planşee)

b. elemente structurale verticale (stâlpi)

Figura 4.3b Testarea rezistenţei la foc a elementelor structurale

(după Fire resistance and fire testing, Sheffield University, 2002)

Figura 4.4 Testarea etanşeităţii la foc a elementelor de construcţii

(www.egolf.org.uk/,2013)

80
 - complementare:
- acţiunea mecanică (M);
- închiderea automată (C);
- etanşeitatea la fum (S);
- continuitatea în alimentarea cu curent electric şi/sau transmisia semnalului pe
durata incendiului (P sau PH);
- rezistenţa la arderea funinginii (G);
- capacitatea de protecţie la foc a acoperirilor (K);
- durata stabilităţii la temperatură constantă (D);
- durata stabilităţii la curba standard temperatură-timp (DH);
- funcţionalitatea ventilatoarelor electrice pentru fum şi gaze fierbinţi (F);
- funcţionalitatea mijloacelor pentru evacuare naturală a fumului şi gazelor fierbinţi
(B).
Niveluri diferite ale performanţei rezistenţei la foc a produselor permit încadrarea
acestora în clasele de performanţă privind rezistenţa la foc.
Clasele privind performanţa de rezistenţă la foc a produselor pentru construcţii (şi forma
raportului clasificării sunt detaliate în SR EN 13501/2) sunt expresia nivelului acoperitor al
performanţei de rezistenţă la foc a produsului referitor la un grup al criterilor performanţei.
Clasele sunt exprimate prin simbolurile care indică criteriile avute în vedere (litere), timpul
asigurării performanţei (numere) şi criteriile complementare avute în vedere (litere).
Performanţa este dată de durata pentru care este îndeplinit criteriul respectiv, exprimată
în minute, încadrabilă în următoarele module standardizate: 10, 15, 20, 30, 45, 60, 90, 120, 180,
240, 360; rezultatele încercărilor se rotunjesc la valoarea inferioară cea mai apropiată inclusă în
modulele standardizate.
Clasele privind performanţa de rezistenţă la foc pot fi:
- în cazul elementelor portante:
- REI-ttt, cu îndeplinirea simultană a criteriilor capacităţii portante, etanşeităţii şi
izolării termice la foc;
- RE-ttt, cu îndeplinirea simultană a criteriilor capacităţii portante şi etanşeităţii la
foc;
- R-ttt, cu îndeplinirea criteriului capacităţii portante la foc;
- în cazul elementelor neportante:
- EI-ttt, cu îndeplinirea simultană a criteriilor etanşeităţii şi izolării termice la foc;
- E-ttt, cu îndeplinirea criteriului etanşeităţii la foc.
Clasificările se aplică produselor pentru construcţii, fiecare având standarde de metodă
pentru încercarea de rezistenţă la foc, specifice, grupabile în:
- elemente portante fără rol în separarea la incendiu: pereţi, planşee, acoperişuri, grinzi,
stâlpi, balcoane, scări, pasarele;
- elemente portante cu rol în separarea la incendiu, cu sau fără vitraje, accesorii, furnituri:
pereţi, planşee, plafoane;
- produse şi sisteme utilizate la protejarea elementelor portante sau a unor părţi ale
construcţiei: plafoane fără rezistenţă la foc proprie, acoperiri, tencuieli pentru protecţie, ecrane;
- elemente neportante, cu sau fără vitraje, accesorii, furnituri: pereţi despărţitori, plafoane
rezistente la foc, faţade, pereţi cortină, pereţi exteriori, pardoseli supraînălţate, elemente pentru
etanşarea trecerilor şi rosturilor, uşi rezistente la foc, uşi antifum, obloane, protecţii pentru goluri
de trecere a benzilor rulante şi a sistemelor pentru transport pe şină, conductelor şi canalelor
tehnice, etanşărilor liniare, etanşărilor pentru străpungeri, coşuri;
- acoperiri cu rol în protecţia la foc (la pereţi şi plafoane);
- uşi la ascensoare;
- sisteme de controlul al fumului şi căldurii etc..

81
4.3.3 Performanţa la foc exterior a acoperişurilor şi învelitorilor de acoperiş

Generalităţi

Performanţa la foc a acoperişurilor/învelitorilor de acoperiş vizează limitarea extinderii

incendiilor la vecinătăţi prin acoperişuri/învelitorile de acoperiş.
Clasificarea performanţei la foc exterior a acoperişurilor sau învelitorilor de acoperiş
apreciază comportarea unui acoperiş sau a unei învelitori de acoperiş pentru situaţia în care, în
condiţiile utilizării finale, este expus(ă) la un incendiu din afara construcţiei.

Clase de performanţă la foc exterior

privind acoperişurile sau învelitorile de acoperişuriș

Scenariile de referinţă reproduc situaţiile unor incendii reale la nivelul acoperişurilor sau
învelitorilor de acoperiş; astfel, au în vedere că incendiile la acoperiş diferă fundamental
comparativ cu incendiile din interior, prin sursele iniţierii, modul dezvoltării şi propagării etc..
Iniţierea incendiului se poate face de la interior sau exterior.
Iniţierea din interior are loc în cazul propagării la acoperiş a incendiilor de la etajele
superioare sau poduri, propagarea având loc în toate direcţiile, cu o mare rapiditate din cauza
materialelor combustibile şi a unor factori favorizanţi precum: existenţa curenţilor ascendenţi ai
aerului (cazul luminatoarelor), acumularea gazelor arse fierbinţi sub plafon (care conţin încă
produse combustibile), absenţa unor ecrane rezistente la foc etc.; de regulă, se degajă fum, gaze
toxice şi căldură în cantităţi mari, fumul inundând rapid etajele superioare, casa scării etc..
În propagarea incendiului prin acoperiş, în lungul coamei şi cornişei acestuia intervin doi
factori esenţiali:
- combustibilitatea învelişului exterior;
- existenţa vântului (care activează arderea, exceptând cazul când vântul este violent).
În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile, incendiul cuprinde cu rapiditate
întreaga suprafaţă a acestora. În momentul ieşirii flăcărilor la suprafaţa acoperişului are loc o
dezvoltare bruscă a arderii, cauzată de afluxul aerului proaspăt în cantitate mare care întreţine şi
intensifică arderea, manifestând-se cu violenţă (flăcări înalte, fum intens).
Curenţii de aer formaţi ridică la înălţime bucăţi aprinse din material sau scântei care sunt
transportate la distanţe mari de gazele calde sau vânt, putând iniţia noi incendii (ca rezultat al
apariţei unor surse externe pentru iniţierea incendiilor).
Radiaţia flăcărilor care ies prin acoperiş facilitează aprinderea acoperişurilor încă intacte
din vecinătăţi, apoi accelerează propagarea flăcării.
Când hidroizolaţia arde, incendiul se propagă în timp scurt pe întreaga suprafaţă a
acoperişului, ulterior pătrunde în masa combustibilă şi distruge elementele portante, creând
posibilitatea prăbuşirii lor. Picăturile topiturii pot genera noi focare de incendiu, prin căderea pe
materialele combustibile.
Curenţii convecţiei ce se deplasează de la clădirea incendiată spre clădirile vecine
favorizează propagarea incendiului şi furnizează un aport termic suplimentar din care rezultă o
scădere a timpului expunerii necesar pentru inflamarea interioarelor încăperilor sau învelitorilor
combustibile.
Propagarea scânteilor şi materialelor aprinse furnizează un aport termic suplimentar unor
materiale inflamabile aduse deja la o temperatură apropiată de cea a autoaprinderii şi poate iniţia
noi focare. Distanţa la care incendiul poate fi transmis, prin diverse corpuri aprinse, variază
funcţie de direcţia vântului şi natura acoperişurilor.
Specificitatea incendiului în cazul acoperişurilor şi învelitorilor de acoperiş a impus
selectarea a trei situaţii caracteristice pentru incendiu:
- iniţierea incendiului de la corpuri arzânde;
- iniţierea incendiului de la corpuri arzânde şi vânt;

82
 - iniţierea incendiului de la corpuri arzânde, vânt şi căldură radiantă.
Metoda de încercare, stabilită ca standard de referinţă, este:
- încercarea de rezistenţă la foc: SR EN ISO 1187.
Criteriile privind performanţa la foc exterior a acoperişurilor pot fi grupate
corespunzător metodelor standardizate ale încercării:
Metoda 1 (B): evaluează performanţa acoperişului afectat de corpuri arzânde (se aplică
unui acoperiş construit):
- propagarea ascendentă a focului la interior şi exterior;
- propagarea descendentă a focului la exterior şi interior;
- propagarea laterală a focului la exterior şi interior;
- lungimea maximă arsă la interior şi exterior:
- apariţia fragmentelor sau picăturilor arzânde:
- de la faţa expusă;
- penetrând acoperişul;
- penetrarea acoperişului:
- completă şi izolată;
- sumând toate străpungerile complete.
Metoda 2 (BW): evaluează performanţa acoperişului (nedenivelat) afectat de corpuri
arzânde, în condiţiile pentru vânt (se aplică unei învelitori de acoperiş cu suport):
-după lungimea termodegradabilă a învelitorii de acoperiş şi substrat:
- considerând valoarea medie pentru viteza vântului 2 m/s;
- considerând valoarea medie pentru viteza vântului 4 m/s;
- considerând valoarea maximă pentru ambele viteze ale vântului.
Metoda 3 (BWR): evaluează performanţa acoperişului (nedenivelat) afectat de corpuri
arzânde, în condiţiile vântului şi căldurii radiante suplimentare, metoda având şi o variantă în
două trepte (se aplică unui acoperiş construit), determinându-se:
- timpul de propagare a focului în exterior (TE);
- timpul de penetrare a focului (TP).
Clasele privind performanţa la foc exterior a acoperişurilor pot fi grupate corespunzător
metodelor standardizate de încercare (SR EN 13501-5/2006):
Metoda 1: BROOF (B), FROOF (B);
Metoda 2: BROOF (BW), FROOF (BW);
Metoda 3.1: BROOF (BWR), CROOF (BWR), DROOF (BWR), FROOF (BWR);
Metoda 3.2: BROOF (BWR), CROOF (BWR), DROOF (BWR), EROOF (BWR), FROOF (BWR).

4.3.4 Performanţa la foc a sistemelor de controlul al fumului

Generalităţi

Concepţia europeană privind securitatea la incendiu se referă şi la diferitele tipuri de

instalaţiilor (utilitare şi care asigură protecţia activă la incendiu).
Abordarea performanţei instalaţiilor cu rol în securitatea la incendiu dintr-o construcţie se
face după rolul lor funcţional în cadrul clădirii, în situaţia de incendiu (instalaţii electrice, de
încălzire, de gaze, cabluri electrice etc.) şi vizează:
- contribuţia la propagarea incendiului şi, în acest caz, interesează performanţa de
reacţie la foc;
- durata pentru care pot să asigure funcţia la care au fost proiectate şi executate şi, în
acest caz, interesează performanţa de rezistenţă la foc.
Nu au fost, încă, elaborate decizii ale Comisiei Europene privind instalaţiile, din cauza
efortului mare necesar pentru realizarea unui consens: diversitatea mare a tipurilor instalaţiilor,
numărul mare al producătorilor, complexitatea mare a abordărilor fenomenologice pentru

83
stabilirea criteriilor şi parametrilor adecvaţi în vederea clasificărilor, progresul tehnic permanent
etc.; cu toate acestea, standardele europene prevăd un sistem de clasificare privind rezistenţa la
foc a unor instalaţii precum sistemele de controlul al fumului (conducte de controlul al fumului,
clapete de fum, bariere de fum, ventilatoare mecanice de evacuarea fumului şi căldurii, inclusiv
conectorii, mijloace de evacuare naturală a fumului şi căldurii).

Clase de performanţă la foc privind sistemele de control al fumului

Scenariile de referinţă reproduc situaţiile unor incendii reale specifice sistemelor de

controlul al fumului, şi pot fi date de:
- curba standardizată temperatură-timp (incendiu post-flashover);
- curba incendiului mocnit;
- nivelul constant al temperaturii.
Metodele de încercare, stabilite ca standarde de referinţă, sunt următoarele:
- încercarea de rezistenţă la foc: SR EN ISO 1363/1/2/3;
- încercarea de rezistenţă la foc pentru instalaţii: SR EN ISO 1366/1/2.
Criteriile privind performanţa la foc a componentelor sistemelor de controlul al fumului
sunt prezentate în continuare:
- etanşeitatea la foc (E);
- izolarea termică (I);
- etanşeitatea la fum (S);
- durata stabilităţii la temperatură constantă (D);
- durata stabilităţii la curba temperatură-timp (DH);
- funcţionalitatea ventilatoarelor electrice de fum şi căldură (F);
- funcţionalitatea mijloacelor de evacuare naturală a fumului şi căldurii (B).
Clasele privind performanţa la foc a componentelor sistemelor de control al fumului (SR
EN 13501-4-2007) sunt aplicabile:
- conductelor sistemelor de control al fumului monocompartimentat: E300, E600;
- conductelor sistemelor de control al fumului multicompartimentat: EI(30, 60, etc.);
- clapetelor de fum rezistente la foc monocompartiment: E600, E600S;
- clapetelor de fum rezistente la foc multicompartiment: E, EI;
- barierelor de fum: D600, DH;
- ventilatoarelor mecanice de evacuare a fumului şi căldurii: F200 120, F300 60, F400 90,
F600 60, F842 30;
- mijloacelor de evacuare naturală a fumului şi căldurii: B300 30, B600 30.

4.4 Comportarea principalelor materiale de construcţii în situaţia de incendiu

Generalităţi

Sunt cunoscute influenţele şi consecinţele distructive pe care le are incendiul asupra

construcţiilor şi echipamentelor. Oricare ar fi materialele din care sunt executate, în situaţia
incendiului, ele sunt solicitate suplimentar, comparativ cu situaţia normală a exploatării, şi aceste
solicitări sunt avute în vedere la verificarea elementelor de construcţii. Aproape toate
construcţiile, prin materialele din care sunt executate, sunt afectate, mai mult sau mai putin, de
incendiu.
Experienţa demonstrează că elementele de construcţii îşi pierd capacitatea portantă din
cauza temperaturilor ridicate ce se produc pe perioada desfăşurării incendiului (distrugeri locale,
modificări ale parametrilor termo-mecanici, transformări structurale etc.).
Un efect negativ asupra materialelor şi elementelor de construcţii îl are şi folosirea
neraţională a apei la stingerea incendiilor care poate conduce, în final, şi la prăbuşirea lor (prin

84
scăderea capacităţii portante, mai ales în condiţiile (unde este cazul) existenţei procesului fizico-
chimic de deshidratare-rehidratare, şi prin încărcarea suplimentară).
În timpul stingerii incendiilor nu este recomandabil să se stropească cu apă, pentru a fi
răcite, elementele de construcţii realizate cu materiale anorganice (piatra, betonul), pentru că la
suprafaţa acestora are loc o variţie bruscă a temperaturii care conduce la apariţia fisurilor şi,
ulterior, la desprinderea straturilor superficiale (în grosime de 3÷4 cm şi mai mult). Acesta poate
fi şi cazul planşeelor din beton armat care, în unele situaţii, pot prezenta fisuri pe toată grosimea
lor.
Din acest motiv, la stingerea unui incendiu, răcirea elementelor de construcţii trebuie să
se facă uniform şi treptat; spre exemplu, la început, când elementul structural este încălzit la
temperatura provocată de incendiu, răcirea se va face încet cu spumă sau apă în cantităţi mici şi,
ulterior, după reducerea temperaturii la 350÷5000C, se poate utiliza apa pentru răcire în cantităţi
mari, sub formă de jet, ploaie sau pulverizată.
Un efect suplimentar al utilizării neraţionale a apei poate fi cel al supraîncărcării unor
elemente structurale din construcţie cu aceasta, cum ar fi planşeele aflate într-o configuraţie care
să reţină apa în cantităţi mari (fără posibilitatea de scurgere a acesteia).

4.4.1 Zidăria şi materialele constituente

Zidăria cu blocuri din piatră. Piatra naturală, material tradiţional de construcţii (poate cel
mai vechi, din perspectiva primelor adăposturi umane, peşterile), alături de cea artificială
(granitul, calcarul, betonul, azbestul, materialele ceramice etc.), sunt considerate incombustibile,
deşi s-ar părea că nu sunt influenţate de variaţia temperaturii când aceasta are valori mari, în
cazul incendiilor, la nivelul materialului au loc diverse procese care duc la scăderea rezistenţei şi
la degradare. Astfel, dacă după acţiunea temperaturilor ridicate se secţionează un stâlp din piatră,
se poate constata că partea cea mai caldă este spre exteriorul acestuia pe o adâncime de ordinul
centimetrilor (stratul superficial), temperatura scăzând mult cu adâncimea (măsurată spre
interiorul stâlpului). Efectul este dilatarea părţii încălzite în raport cu miezul, mai rece, care se
opune; rezultatul este apariţia forfecării la limita interioară a stratului superficial şi desprinderea
acestuia de pe elementul de construcţii; acest fapt depinde esenţial de caracteristicile materialului
constitutiv al elementului, spre exemplu, viteza de desprindere a stratului superficial este cu atât
mai mare cu cât rezistenţele mecanice ale materialului sunt mai scăzute (comportare defavorabilă
în situaţie de incendiu).
Zidăria cu blocuri din ceramică. Acest proces apare şi în cazul blocurilor ceramice
(cărămizilor), dar temperatura la care apare procesul desprinderii stratului superficial este mult
mai mare (materialul constitutiv este argila vitrifiată). Datorită procesului tehnologic prin care se
obţine, cărămida obişnuită din argilă, supusă la temperaturi de până la 700÷9000C pe o singură
faţă, se comportă bine în condiţiile incendiului (degradarea acesteia se produce în jurul
temperaturii de 10000C).
Elementele ceramice din argila arsă, destinate realizării zidăriilor, se încadrează în
euroclasa de reacţie la foc A1 şi sunt practic incombustibile. S-a constatat că pereţii având 38 cm
din cărămidă pot rezista la foc aproximativ 180 de minute şi cei având 30 cm grosime fac faţă cu
succes focului 120 de minute. Aşadar, rezistenţa mecanică, capacitatea portantă, etanşeitatea şi
izolarea termică a elementelor de construcţii sunt asigurate în cazul expunerii la incendiu, iar
elementele ceramice, datorită componentelor naturale, nu emană gaze nocive sau fum.
Zidăria cu blocuri din BCA. Blocurile din BCA (beton celular autoclavizat) sunt realizate
din materii prime naturale, pur minerale, şi se încadrează în clasa reacţiei la foc A1. Aceasta
înseamnă că materialul este incombustibil şi neinflamabil, constituind o barieră împotriva
extinderii focului. Există blocuri pentru zidărie a căror rezistenţă la foc ajunge la 120 minute
pentru pereţi având 15 cm grosime. În consecinţă, nu apar fisuri în material, rosturile şi
îmbinările rămân intacte, iar dilatarea blocurilor este minimă. Pe lângă faptul că sunt materiale

85
ecologice, blocurile din zidărie, având calitate superioară, nu emană fum şi nu produc gaze
nocive în timpul arderii.

4.4.2 Betonul

Betonul, piatră artificială (combinaţie de ciment, agregat şi apă) care ocupă un loc aparte
în ponderea materialelor de construcţii, în condiţiile incendiului se degradează prin exfoliere şi
despicare, precum şi prin reducerea semnificativă a rezistenţei materialului datorită temperaturii
excesive. Prin exfolierea betonului cauzată de foc (la temperaturi de 400÷5000C), armătura poate
să fie descoperită şi, din cauza supraîncălzirii, va pierde din rezistenţă şi elasticitate. Despicarea
poate să apară când vaporii din interiorul betonului (datoraţi umidităţii) îşi măresc volumul,
producându-se, mai întâi, fisurarea şi, ulterior, dislocarea unor bucăţi din material. De asemenea,
despicarea poate să apară, din cauza dilatării termice, la o suprafaţă exterioară a unui element
comprimat (cazul stâlpilor, pereţilor structurali sau elementelor structurale precomprimate).
Efectul temperaturii ridicate asupra rezistenţei betonului este mic şi neglijabil sub 2500C,
dar peste 3000C se pot pune în evidenţă pierderi apreciabile ale rezistenţei. Betonul supraîncălzit,
în cazul unui incendiu, suferă o pierdere privind rezistenţa la compresiune, care continuă să
scadă şi în cursul răcirii. Dacă temperatura nu depăşeşte 3000C, în mare măsură rezistenţa se
restabileşte. Betonul încălzit la sub 5000C se rehidratează în timpul răcirii şi, treptat,
redobândeşte cea mai mare parte a rezistenţei iniţiale (aproximativ 90%); în cazul temperaturii
de scurtă durată, va avea loc o revenire lentă la rezistenţa iniţială.
Altfel spus, sub acţiunea temperaturilor ridicate, betonul îşi păstrează rezistenţa mecanică
până la aproximativ 6000C; peste 8000C, betonul pierde 70÷80% din rezistenţa mecanică iniţială.
Umiditatea betonului este cel mai important factor care influenţează comportarea la
temperaturi ridicate. Astfel, pierderea rezistenţei la temperatură ridicată este mai mare la betonul
umed (saturat cu apă) decât la betonul uscat.
Betoanele mai slabe suferă o pierdere a rezistenţei mai mică faţă de betoanele mai
rezistente; 4000C constituie o limită superioară pentru betoane, deoarece betonul supraîncălzit pe
o durată semnificativă se va deteriora în timpul răcirii care urmează în aer liber.
Cu creşterea temperaturii, betonul îşi schimbă şi culoarea; astfel, la aproximativ 3000C
devine roz, la 500÷6000C devine gri (şi friabil) iar la 12000C devine galben (cu suprafaţă
fisurată, adică sinterizează).
Armăturile (din oţel) din betonul precomprimat vor pierde aproximativ 20% din
rezistenţă la 3000C şi nu revin la rezistenţa iniţială în timpul răcirii.
Sub acţiunea focului, partea expusă a elementului se dilată mai mult decât partea opusă a
acestuia, conducând la o curbare a elementului. Rezistenţa la întindere a betonului şi a armăturii
situate pe partea secţiunii expusă la foc scade cu creşterea temperaturii; când rezistenţa oţelului,
sub efectul temperaturii ridicate, scade până la valoarea efortului/solicitării din armătură (rezultat
al încărcărilor), se produce cedarea din încovoiere.

4.4.3 Oţelul

Construcţiile din metal, în situaţia incendiului, se încălzesc foarte repede, ajungând până
la temperaturi critice. Studiul proprietăţilor mecanice ale oţelurilor (şi în general, ale metalelor
cum este şi aluminiul) constituie o problemă importantă atât din punctul de vedere al comportării
lor în condiţiile incendiului cât şi din cel al utilizării la instalaţiile care funcţionează la
temperaturi ridicate. Spre exemplu, în cazul oţelurilor obişnuite, utilizate la construcţii, rezistenţa
mecanică creşte cu temperatura până la aproximativ 2500C, după care, dacă aceasta creşte în
continuare, se reduce (la 5000C cu 50% şi la 6000C cu 70÷80%); în consecinţă, oţelul neprotejat
poate fi utilizat în condiţii sigure (fără pierderi semnificative privind modulul de elesticitate şi

86
rezistenţa materialului) până la aproximativ 4000C, la temperaturi ajungând la aproximativ
6000C devenind inutilizabil din cauza deformaţiilor mari, chiar şi sub greutatea proprie.
Rezistenţele mecanice ale oţelului sunt diminuate de creşterea temperaturii şi datorită
transformărilor de la nivelul reţelei cristaline: la aproximativ 7000C, oţelul cu conţinut redus în
elementele alierii trece din ferită (cu sistemul cristalinizării cubic centrat) în austenită (cu
sistemul cristalinizării cubic cu feţe centrate) şi la aproximativ 15000C oţelul nu este decât o
soluţie lichidă de carbon în fier (tabelul 4.3).

Tabelul 4.3 Temperatura de topire a unor metale şi aliaje (S. Calotă şi colectivul, 2009)
Nr Metalul Temperatură topire Nr Metalul Temperatură
crt. (0C) crt. topire
(0C)
1 staniu (cositor) 232 7 bronz 1000
2 plumb 327 8 aur 1064
3 zinc 419 9 cupru 1083
4 aluminiu 659 10 fontă 1200÷1350
5 alamă 900 11 nichel 1462
6 argint 961 12 fier 1530

Transformările structurale atrag modificări ale proprietăţilor mecanice. Astfel, creşterea

temperaturii are ca efect reducerea rezistenţei la forfecare (care antrenează o majorare a alungirii
şi stricţiunii la rupere), precum şi reducerea rezistenţei la întindere şi a limitei elasticităţii
(concomitent).
Temperatura critică (numită şi temperatura de cedare) corespunde momentului în care
capacitatea portantă a elementului structural metalic (la această temperatură) devine egală cu
efortul/solicitarea (rezultat al încărcărilor) de la nivelul acestuia. Temperatura critică la
elementele de construcţii metalice este, tradiţional, aproximativ 5500C, dar poate atinge şi valori
mai mari, 700÷8000C, funcţie de modul rezemării şi încărcării elementului structural (stâlp,
grindă panşeu etc.).

4.4.4 Lemnul

Lemnul este unul din cele mai vechi şi mai folosite materiale din lume, cu multe avantaje
ca material de construcţii. Lemnul este un material natural (combinaţie de polimeri naturali cu
greutate moleculară mare: 25% semiceluloză, 50% celuloză şi 25% lignină), neomogen şi
anizotrop, curat, uşor de folosit, rezistent şi cu o greutate specifică relativ mică. Majoritatea
esenţelor de lemn sunt practice la operaţii de îmbinat (prin cuie, adezivi sau alte tipuri de
conectori), la vopsire sau tratare, fiind dintotdeauna unul dintre materialele principale de
construcţii.
Comparativ cu metalul, lemnul se comportă mai bine în timpul unui incendiu. Când este
expus la foc, un element structural din lemn îşi păstrează capacitatea portantă un timp mai
îndelungat decât metalul. Un element din metal neprotejat îşi pierde repede capacitatea şi
cedează în urma încărcărilor, în timp ce lemnul îşi pierde capacitatea portantă treptat, odată cu
micşorarea secţiunii ca urmare a carbonizării.
Proprietăţile lemnului (mai ales cele termice) sunt influenţate de temperatură, densitate
(300÷800 kg/m3), conţinutul umidităţii (fiind un material higroscopic), orientarea fibrelor şi
compoziţia chimică.
La aproximativ 1100C are loc deshidratarea, care influenţează viteza carbonizării (lemnul
ud şi dens conduce la reducerea vitezei carbonizării, aproximativ 2,5 cm/oră, iar cel uscat la
mărirea vitezei carbonizării, dublând-o) şi începe degajarea substanţelor volatile; către 1500C,

87
lemnul capătă o culoare gălbuie şi degajarea volatilelor se intensifică, pentru ca apoi, până la
aproximativ 2100C, să devină maroniu.
La aproximativ 2000C, lemnul începe să se termodegradeze, generând substanţe volatile
inflamabile (constituenţii lemnului generează volatile după cum urmează: la 200÷2600C
semiceluloza, la 240÷3500C celuloza şi la 280÷5000C lignina) care se aprind în aer.
La peste 3000C, structura fizică este afectată mai întâi la suprafaţă, unde apar fisuri în
cărbune, perpendicular pe fibră, favorizând degajarea volatilelor şi, apoi, lărgirea acestora; la
aproximativ 3500C, lemnul este transformat în cărbune, cu o densitate aproximativ uniformă.
La 400÷4500C, parte din lemn se transformă în cărbune, proporţia fiind 15÷20%
(majoritatea provenind din conţinutul ligninei).
Lemnul, în situaţia incendiului, nu se va aprinde până la temperatura de 2500C. Odată
aprins, de obicei se carbonizează la exterior cu 0,64 mm/minut viteză medie, şi asta în cazul unui
incendiu sever. Cărbunele rezultat reuşeşte să izoleze în continuare elementul structural din
lemn, făcând ca limita expunerii să poată creşte.
În cazul elementelor din lemn lamelar, după 30 de minute de foc doar 19 mm din secţiune
este carbonizată, lăsând cea mai mare parte din secţiune intactă.
În U.S.A., elementele din lemn lamelar sunt larg acceptate ca una dintre cele mai
eficiente şi puţin costisitoare căi pentru îndeplinirea criteriilor de rezistenţă la foc, normate prin
codurile de practică.

4.4.5 Sticla utilizată la ferestre

Mărimea incendiilor este limitată şi de cantitatea oxigenului disponibil. În majoritatea

cazurilor, cantitatea oxigenului dintr-o cameră vine, în mare măsură, prin uşile şi ferestrele
deschise sau neetanşe şi, într-o mică măsură prin sistemul ventilării (golurile construcţiei).
Într-un incendiu se întâmplă ca ferestrele închise anterior să fisureze şi să crape. Evoluţia
incendiului poate fi influenţată de spargerea ferestrelor; astfel, devine de interes dacă şi când
sticla se va sparge, în special la ferestrele tip termopan.
Există cel puţin două situaţii tipice de expunere la căldură a sticlei implicate în incendii:
- fereastră expusă la încălzire pe o singură faţă, caz în care temperatura locală a gazelor şi
cea radiantă sunt destul de apropiate, spargerea geamurilor prin şoc termic având loc la o
diferenţă de temperatură de aproximativ 700C între faţa caldă şi cea rece;
- fereastră expusă unui incendiu din exterior, caz în care diferenţa la expunere între partea
de sus şi partea de jos a ferestrei poate fi relativ mică; încălzirea este, de obicei, datorată radiaţiei
(temperatura locală a gazelor poate fi apropiată de cea a mediului înconjurător, din moment ce
fereastra nu este spălată de flăcări în mod direct şi există un flux convectiv care răceşte în lungul
ferestrei).
La aproximativ 7000C, sticla prezintă uşoare deformări, la aproximativ 8000C
deformările se amplifică şi marginile vii se rotunjesc, pentru ca apoi, la aproximativ 8500C, să
apară primele semne ale topirii sticlei, aceasta topindu-se efectiv la aproximativ 9000C, când se
formează topituri ce se solidifică în timp.
S-a identificat faptul că marginea protejată a sticlei joacă rolul predominant în controlul
fisurării (Keski-Rahkonen).
Rezistenţa la foc a unei ferestre este influenţată, în principal, de comportamentul
geamurilor la temperaturi ridicate. Rezistenţa la foc a unei ferestre cu cadru din PVC este, în
general, mai mare decât cea a ferestrelor cu cadre din lemn. Materialele din PVC au proprietăţi
bune la foc şi ramele din PVC ale ferestrelor oferă o performanţă satisfăcătoare la incendii, în
comparaţie cu alte materiale.
Există o teorie pentru estimarea apariţiei primei fisurări la geamuri, dar nu este relevant
pentru ventilaţia incendiului, fiind foarte dificil să se prevadă când se va sparge sticla, într-o
situaţie a unui incendiu real. Există factori, cum ar fi dimensiunile ferestrei, tipul cadrului,

88
grosimea sticlei, defectele sticlei şi gradientul vertical al temperaturii, care au un efect
considerabil asupra momentului în care se va sparge sticla.
Geamurile fumurii sau cele cu panouri pentru insecte cresc cu aproximativ 21% fluxul de
căldură necesar fisurării. Aceste informaţii pot fi utile în estimarea riscului aprinderii în
interiorul unei clădiri de la radiaţiile exterioare.
Ferestrele duble sau triple rezistă mult mai mult într-un incendiu fără a se sparge. Astfel,
la o fereastră dublă, radiaţiile transmise prin primul ochi al sticlei sunt transmise numai în
regiunile spectrale unde cel de-al doilea ochi al sticlei nu le absoarbe. Consecinţa este că cel de-
al doilea ochi al sticlei nu este încălzit ca primul ochi al sticlei care este în continuare supus
încălzirii. Acest aspect conduce la faptul că cel de-al doilea geam niciodată nu se va sparge într-
un incendiu de scurtă durată. Rezultate experimentale confirmă acest raţionament: au fost expuse
două tipuri de ferestre duble într-o cameră incendiată (cu geam din sticlă având 6 mm grosime),
temperatura în cameră ajungând la aproximativ 7500C, şi nici un geam nu s-a spart (Shields,
Silcock şi Hassani).
În general, cercetările studiază geamurile cu grosimi având 6 mm, demonstrând că se pot
sparge după 7 minute, prin expunere la căldură radiantă cu un flux de 23 kW/m2 (aproximativ
7700C).
Geamuri cu sticlă foarte groasă se folosesc în multe clădiri comerciale.
Există felurite ochiuri din sticlă rezistente la foc. Cele tradiţionale sunt cele armate cu
sârmă. În prezent, multe ochiuri din sticlă rezistentă la foc nu sunt cu fir din sârmă, acestea fiind,
de obicei, structuri multistrat care includ straturi polimerice intermediare.
Ferestrele din material plastic (policarbonat) sunt, deseori, utilizate la vehicule pentru
transport şi la clădirile şcolilor.
Spargerea geamurilor este influenţată şi de materialul cadrului ferestrei; astfel s-a
constatat (Mowrer) că, la ferestrele cu cadru din policlorură de vinil, rama are tendinţa să cedeze
înainte de a se sparge geamurile. Cedările cadrelor din policlorură de vinil au fost observate când
fluxurile căldurii au crescut de la 8 kW/m2 la 16 kW/m2. De asemenea, s-a constatat că sticla
înrămată în cadre din aluminiu a prezentat o fisurare mult mai târzie decât geamurile tradiţionale
cu cadru din lemn (McArthur).

Bibliografie

1. C. Zamfir, Şt. Vintilă, S. Calotă, I. Voiculescu, Securitatea la incendiu în reglementările

europene şi româneşti, Editura FAST-PRINT, Bucureşti, 2004.
2. Elena Axinte, Elemente compuse oţel-beton (suport de curs), Iaşi, 2010.
3. F. Viţelaru, Contribuţii privind evacuarea fumului şi persoanelor din clădiri etajate pentru
birouri (teză de doctorat), Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” din Iaşi, 2011.
4. S. Calotă, G. Temian, V. Ştiru, G. Duduc, I. P. Golgojan, Manualul pompierului, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009.
5. V. Moisuc, Comportarea la foc a principalelor elemente de construcţii (lucrare master),
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” din Iaşi, 2011.
6. C. Mircea, Ana Cosma, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii şi
Economia Construcţiilor, Bucureşti-Filiala Cluj-Napoca, Durabilitatea elementelor şi structurilor
de beton precomprimat, 2005 (www.incerc-cluj.ro).
7. T. Pamfil, I. Popescu, V. Neagoe, Şt. Ciucă, Manualul pompierilor, Redacţia publicaţiilor
pentru construcţii, 1972.
8. ***, Hotărârea Guvernului nr. 622/2004 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a
produselor pentru construcţii, Bucureşti, 2004.
9. ***, Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii (actualizată), Bucureşti, 1995.
10. ***, Normativ de Siguranţă la foc a construcţiilor, indicativ P 118-99, ediţia II-a, I.P.C.T.
SA, Bucureşti, 1999.

89
11. ***, Ordinul nr. 1822/394 din 7.10.2004 pentru aprobarea Regulamentului privind
clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii pe baza performanţelor de comportare la
foc (actualizat), Bucureşti, 2004.

90
PRELEGEREA 5
CONSTRUCŢIILE
ÎN CONTEXTUL SECURITĂŢII LA INCENDIU ÎN ROMÂNIA

Generalităţi

Performanţa unei construcţii poate fi tratată pentru fiecare cerinţă esenţială în parte;
astfel, putem discuta despre performanţa privind securitatea la incendiu în construcţii.
În particular, performanţa privind securitatea la incendiu a construcţiei este dată de:
- performanţa produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu;
- performanţa întregului ansamblu construit.

5.1 Abordarea construcţiilor din punctul de vedere al securităţii la incendiu

Măsurile de prevenţie şi de protecţie la incendiu, precum şi nivelurile de performanţă

impuse unei construcţii se stabilesc după destinaţia/funcţiuna, categoria construcţiei etc.; în acest
sens, reglementările româneşti privind securitatea la incendiu a construcţiilor (cuprinzând clădiri,
instalaţii şi amenajări) fac deosebire între acestea.
Practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, în cazul construcţiilor
supraterane (cu sau fără subsoluri sau demisoluri), precum şi a celor subterane distinge
destinaţii/funcţiuni precum (P 118-99):
- civile (publice): cazul clădirilor pentru locuit, comerţ, sănătate, cultură, învăţământ,
sport, turism sau administrative etc.;
- de producţie şi/sau depozitare: cazul clădirilor pentru activităţi specifice de bază sau
auxiliare (hale, ateliere, depozite etc.);
- mixte: cazul clădirilor care adăpostesc simultan spaţii cu destinaţii civile publice diferite
sau cazul celor care adăpostesc simultan spaţii de producţie şi depozitare sau al celor care
adăpostesc simultan spaţii cu funcţiuni civile publice şi/sau de producţie şi/sau depozitare etc..
Construcţiile agroindustriale şi agrozootehnice se tratează, după caz, prin asimilare cu
construcţiile civile sau de producţie sau depozitare, în conformitate cu destinaţia/destinaţiile
acestora.
Practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, distinge construcţii precum (P
118-99):
- înalte: cele civile supraterane, la care pardoseala ultimului nivel folosibil este situată la
minimum 28 m (dar sub 45 m) faţă de terenul (carosabilul) accesibil autovehiculelor de
intervenţie a pompierilor, aferent clădirii; nu sunt considerate clădiri înalte construcţiile care nu
adăposteasc persoane, clădirile civile la care deasupra nivelului limită se află un singur nivel ce
ocupă maximum 50% din aria construită a clădirii şi cuprinde numai încăperi pentru maşinile
ascensoarelor, spaţii tehnice aferente construcţiei şi circulaţii funcţionale;
- foarte înalte: cele civile supraterane la care pardoseala ultimului nivel folosibil este
situată la minimum 45 m faţă de terenul (carosabilul) accesibil autovehiculelor de intervenţie a
pompierilor, aferent clădirii;
- deschise: cele descoperite sau acoperite (tip şopron) nedelimitate perimetral pe
minimum două laturi sau delimitate de elemente neetanşe (plasă, trafor etc.);

91
 - închise: cele acoperite şi delimitate perimetral cu pereţi; aici pot fi încadrate şi
construcţiile:
- monobloc: care au aria construită minimum 20000 m2 şi lăţimea minimum 72m;
- blindate: care sunt supraterane şi în interiorul cărora activitatea se desfăşoară
numai la lumină artificială, precum şi cele care au acoperiş şi pereţi de închidere
perimetrală plini (în care se prevăd numai goluri psihologice şi uşi de acces); încăperile
blindate care au aria construită minimun 700 m2 sunt considerate construcţii blindate.
Practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, face distincție cu privire la
spaţiile interioare: (P 118-99):
- încăperi cu aglomerări de persoane: cele pentru care numărul persoanelor ce se pot
întruni simultan este minimum 50, fiecăreia revenindu-i o suprafaţă de pardoseală cu aria sub 4
m2 ;
- săli aglomerate: încăperi sau grup de încăperi ce comunică direct între ele prin goluri
protejate sau neprotejate, în care suprafaţa de pardoseală ce îi revine unei persoane are aria sub 4
m2 şi pentru care numărul persoanelor ce se pot întruni simultan este minimum 150 sau
minimum 200 în cazul sălilor situate la parter; practica securităţii la incendiu distinge, după
destinaţie, săli aglomerate codificate S1 şi S2 (tabelul 5.1).

Tabelul 5.1 Săli aglomerate (P118-99)

Codul
Destinaţia sălii aglomerate
sălii aglomerate
Teatru dramatic şi muzical, sală de spectacole, circ, expoziţie
S1 comercială, muzeu cu exponate combustibile, magazin cu mărfuri
combustibile etc.
Sală de proiecţii cinematografice, cantină şi restaurant, sală de
lectură, muzeu cu exponate incombustibile, expoziţie permanentă de
S2
artă, auditoriu, sală de întruniri, saloan de dans, sală de concert, sală
de sport, sală de aşteptare sau de cult, vestiar etc.
Notă:
1. Sălile aglomerate a căror destinaţie nu este cuprinsă în tabel, se încadrează prin asimilare .

În practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, se mai utilizează termeni ca

(P 118-99):
- utilizatori: persoane, animale sau obiecte care utilizeză o construcţie;
- nivel: spaţiu construit şi delimitat de planşee, suprateran sau subteran, închis sau
deschis;
- supantă: planşeu intermediar deschis pe una sau mai multe laturi spre încăperea în care
este dispus, figura 5.1a; supanta care ocupă din suprafaţa încăperii/spaţiului în care se află
minimun 40% constituie nivel;
- demisol: nivel al construcţiei prevăzut cu ferestre în pereţii de închidere şi cu pardoseala
situată sub cota terenului amenajat (carosabilului) cu maximum jumătate din înălţimea liberă a
acestuia; se consideră nivel suprateran al construcţiei;
- mansardă: spaţiu funcţional amenajat în volumul podului construcţiei; se consideră
nivel suprateran al construcţiei;
- atrium: spaţiu din interiorul construcţiei închis la înălţimea a cel puţin patru niveluri ale
construcţiei, dispuse pe una sau mai multe dintre laturile acestuia, figura 5.1b;
- degajament protejat: spaţiu al unei construcţii, închis cu elemente de construcţii,
orizontale şi verticale, incombustibile şi rezistente la foc, conform P 118-99, realizat astfel
pentru a nu fi inundat cu fum un timp determinat şi destinat circulaţiei utilizatorilor; este luat în
considerare la stabilirea timpului/lungimii de evacuare în situaţia de incendiu;

92
 - încăpere tampon: încăpere pentru protecţia golurilor din pereţi, conformată, alcătuită şi
realizată ca să corespundă prevederilor normativului P 118-99 (după rolul pe care îl are în cazul
incendiului);

a. b.
Figura 5.1 Spaţiul construit în contextul securităţii la incendiu
a. supantă (Universitatea din Lund), b. atrium (Universitatea Tehnică din Iaşi)

- tambur deschis: subansamblu construit în vederea protejării la foc, adiacent golurilor

destinate circulaţiei funcţionale, din pereţii antifoc sau rezistenţi la foc sau rezistenţi la explozie;
- perete cortină: închidere perimetrală a construcţiei, cu structură de rezistenţă proprie
(independentă de cea a construcţiei la care se ancorează) sau panouri de faţadă fixate structurii
construcţiei; după caz, pot fi utilizate şi combinaţii ale celor două sisteme de închidere
perimetrală.
Un caz aparte îl constituie conceptul compartimentului de incendiu, care trebuie abordat
ca o măsură de protecţie la incendiu cu privire la clădire (fiind tratat, extis, alături de alte măsuri
de protecţie la foc), dar care poate fi definit şi în acest context:
- compartimentul de incendiu (raportat la interiorul construcţiei) este partea clădirii (în
extremis clădirea), conţinând una sau mai multe încăperi şi/sau spaţii, delimitată prin elemente
de construcţii destinate izolării de restul clădirii pe o durată determinată, în scopul limitării
propagării incendiului;
- compartimentul de incendiu (raportat la un grup de construcţii) este grupul clădirilor,
delimitat prin spaţii şi/sau elemente de construcţii destinate să îl izoleze de un alt grup de clădiri
sau alte construcţii pe o durată determinată, în scopul limitării propagării incendiului;
- compartimentul de incendiu (la modul general) este entitatea minimă construită şi
delimitată specific prin spaţiu de siguranţă sau elemente de construcţii antifoc destinate să îl
izoleze un timp determinat, în scopul limitării propagării incendiului.

5.2 Riscul la incendiu asociat construcţiilor

Nivelul de risc la incendiu se asociază (şi se precizează în documentaţiile tehnice)

zonelor, spaţiilor, încăperilor, compartimentelor de incendiu şi clădirilor sau instalaţiilor
tehnologice (P118-99).
În cazul construcţiilor civile, nivelul de risc la incendiu asociat se stabileşte, în mod
obişnuit şi simplificat, după densitatea sarcinii termice, qs, sau după destinaţia atribuită, cum
urmează:

93
 - nivelul mic de risc la incendiu, pentru qs  420 MJ/m2 sau, indiferent care este
densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile şi încăperile având alte destinaţii decât cele menţionate
la alte niveluri de risc;
- nivelul mijlociu de risc la incendiu, pentru qs = 420÷840 MJ/m2 sau, indiferent care este
densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile în care se utilizează focul deschis (pentru bucătărie,
zonă centrală termică, oficiu preparări calde etc.);
- nivelul mare de risc la incendiu, pentru qs  840 MJ/m2 sau, indiferent care este
densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile în care se utilizează sau se depozitează materiale sau
substanţe combustibile (pentru arhivă, bibliotecă, zonă multiplicare, parcare autovehicule etc.).
Riscul asociat compartimentului de incendiu este dat de riscul cel mai mare dacă spaţiul
căruia îi corespunde ocupă minimum 30% din volumul întregului compartiment.
În cazul încăperilor şi spaţiilor echipate cu instalaţii automate de stingere, riscurile la
incendiu mari pot fi considerate mijlocii şi cele mijlocii pot fi considerate mici.
În cazul construcţiilor de producţie şi/sau depozitare (industriale), nivelul de risc la
incendiu asociat se stabileşte, în mod obişnuit şi simplificat, după categoria de pericol de
incendiu (A÷E) la care se încadrează procesul tehnologic adăpostit; nivelurile de risc la
incendiu asociate construcţiilor civile pot fi extrapolate şi la construcţiile de producţie şi/sau
depozitare, cu precizările:
- nivelul mic de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces încadrabil
categoriei de pericol de incendiu E;
- nivelul mijlociu de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces
încadrabil categoriei de pericol de incendiu D;
- nivelul mare de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces încadrabil
categoriei de pericol de incendiu C.
Categoriile de pericol de incendiu se stabilesc având-se în vedere natura activităţilor
desfăşurate, caracteristicile arderii materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate
sau depozitate, precum şi densitatea sarcinii termice (tabelul 5.2).

5.3 Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor

Generalităţi

Gradul de rezistenţă la foc (GRF) asociat construcţiei este conceptul care apreciază
răspunsul global al construcţiei/compartimentului de incendiu la acţiunea focului, şi este definit
funcţie de combustibilitatea şi rezistenţa la foc a principalelor elemente de construcţii care o
alcătuiesc; reglementările româneşti definesc cinci grade de rezistenţă la foc, GRF I÷V (tabelul
5.3).
Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiei, după destinaţia şi, eventual, nivelul de
risc la incendiu/categoriea de pericolului de incendiu, se corelează cu aria construită, numărul
nivelurilor şi, eventual, capacitatea atribuită acesteia (numărul persoanelor adăpostite).

5.3.1 Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor civile (publice)

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor civile supraterane, după destinaţie, se

corelează cu:
- capacitatea construcţiei şi numărul nivelurilor; exemple:
- pentru cele având asociat gradul de rezistenţă la foc I şi II, numărul nivelurilor
supraterane nu se limitează (oricare ar fi capacitatea lor), cu excepţia construcţiilor având
gradul de rezistenţă la foc II cu săli aglomerate;

94
 - pentru cele având asociat gradul de rezistenţă la foc III÷V, numărul nivelurilor
se limitează funcţie de destinaţie şi număr de persoane adăpostite, tabelul 5.4;
- aria construită admisă, tabelul 5.5.

Tabelul 5.2 Categoriile de pericol de incendiu (P 118-99)

Categoria
Caracteristicile substanţelor şi materialelor
de pericol
ce determină încadrarea
de incendiu
Substanţe a căror aprindere sau explozie poate să
aibă loc în urma contactului cu oxigenul din aer,
A apă sau alte substanţe sau materiale.
(BE3a) Lichide având temperatura de inflamabilitate a
vaporilor sub 280C, gaze sau vapori cu limita
inferioară de explozie până la 10%, când acestea
pot forma cu aerul amestecuri explozive.
Lichide având temperatura de inflamabilitate a
vaporilor 280C÷1000C, gaze sau vapori cu limita
inferioară de explozie mai mare de 10%, când
B acestea pot forma cu aerul amestecuri explozive.
Observaţii
Nu determină încadrarea în categoriile A şi B
(BE3a) şi (BE3b) de pericol de incendiu:
- folosirea substanţelor solide, lichide sau
gazoase drept combustibil de ardere;
- scăpările şi degajările de gaze, vapori sau
praf care sunt în cantităţi ce nu pot forma cu
aerul amestecuri explozive.
În asemenea situaţii, încadrarea se face în
categoriile C, D sau E (BE2, BE1a, b), în
funcţie de densitatea sarcinii termice de
incendiu şi pericolul la incendiu în ansamblu.

(BE3b) Fibre, praf sau pulberi care se degajă în stare de

suspensie, în cantităţi ce pot forma, cu aerul,
amestecuri explozive.
Substanţe şi materiale combustibile solide.
C
Lichide având temperatura de inflamabilitate a
(BE2)
vaporilor mai mare ca 1000C.
Nu determină încadrarea în categoria C (BE2)
de pericol de incendiu, oricare din următoarele
situaţii:
- folosirea substanţelor solide, lichide sau
gazoase drept combustibil de ardere;
- utilizarea lichidelor combustibile având
temperatura de inflamabilitate mai mare ca
1000C la comenzi hidraulice, răcire, ungere,
filtre şi tratamente termice, în cantităţi până la
2 m3, cu condiţia luării unor măsuri locale
pentru limitarea propagării incendiului;
- folosirea echipamentului electric care conţine
până la 60 kg ulei pe unitatea de echipament,
precum şi a fluxurilor de cabluri cu mai puţin
de 3,5 kg material combustibil/ml de flux;
- materialele şi substanţele combustibile din
spaţiul respectiv, inclusiv cele din utilaje care
nu se încadrează la aliniatul 2 sau cele utilizate
la transportul ori depozitarea materialelor
combustibile, a unor ambalaje, palete sau
rafturi combustibile dacă nu se depăşeşte, în
totalitate, 105 MJ/m2.

În situaţiile de mai sus, încadrarea se face în

funcţie de pericolul la incendiu în ansamblu, în
categoria D sau E de pericol de incendiu
(BE1a, b).
Substanţe sau materiale incombustibile fierbinţi,
topite sau incandescente, cu degajări de căldură
D
radiantă, flăcări sau scântei.
(BE1a)
Substanţe solide, lichide sau gazoase care se ard
în calitate de combustibil.
Substanţe sau materiale incombustibile, în stare
E
rece, sau materiale combustibile cu umiditate
peste 80%, pentru care posibilitatea aprinderii
(BE1b)
lor este exclusă.

95
Note:
1. Cea mai importantă categorie de pericol de incendiu existentă într-o încăpere (spaţiu), compartiment de incendiu
sau construcţie determină, de regulă, categoria de pericol a acestora, cu următoarele excepţii:
- categoriile A şi B, al căror volum aferent este mai mic decât 5% din volumul încăperii sau
compartimentului respectiv;
- categoriile C şi D, cu un volum aferent mai mic decât 10% din volumul încăperii sau compartimentului
respectiv, fără a depăşi 40 m2.
2. În cazurile exceptate se iau măsuri care să reducă posibilităţile formării concentraţiei locale cu pericol la explozie
şi propagării incendiului spre spaţiile învecinate din cadrul încăperii sau compartimentului respectiv.
3. În cazul existenţei mai multor categorii de pericol de incendiu asociate unor spaţii distincte ale încăperii sau
compartimentului de incendiu, se iau în considerare sumele volumelor aferente şi respectiv ariilor efective ale
fiecărei categorii a pericolului; pentru categoriile C şi D, însumarea se aplică numai dacă distanţa dintre spaţiile
respective este mai mică de 40 m (măsurată pe orizontală).
4. Pentru compartimentele de incendiu sau construcţiei, categoria de pericol de incendiu cea mai importantă se
extinde la întregul volum al acestora, când spaţiul având cea mai mare categorie a pericolului reprezintă peste 30%
din volumul construit al compartimentului sau construcţiei analizate.
5. Pentru determinarea concentraţiei amestecului exploziv, se au în vedere scăpările şi degajările privind gazele,
vaporii sau praful, atât pe timpul desfăşurării normale a activităţii, cât şi pe timpul avariei stabilite prin proiect la
instalaţiile şi utilităţile aferente.

Tabelul 5.3 Gradele de rezistenţă la foc (P 118-99)

Nr. Tipul elementelor Gradul de rezistenţă la foc
crt. de construcţii I II III IV V
1 Stâlpi, coloane, C0(CA1) C0(CA1) C1(CA2a) C2(CA2b) C4(CA2d)
pereţi portanţi 2½ore 2ore 1ora 30min -
2 Pereţi interiori C0(CA1) C1(CA2a) C2(CA2b) C3(CA2c) C4(CA2d)
neportanti 30min 30min 15min 15min -
Pereţi exteriori C0(CA1) C1(CA2a) C2(CA2b) C3(CA2c) C4(CA2d)
3 neportanti 15min 15min 15min - -
Grinzi, planşee, C0(CA1) C0(CA1) C1(CA2a) C2(CA2b) C4(CA2d)
4 nervuri, acoperişuri 1ora 45min 45min 15min -
terasă (30min)* (30min)*
Acoperişuri C0(CA1) C1(CA2a) C2(CA2b) C3(CA2c) C4(CA2d)
5 autoportante fără pod 45min 30min 15min - -
(inclusiv (30min)* (15min)*
contravântuiri),
şarpante ale
acoperişurilor fără pod
Panouri pentru C0(CA1) C1(CA2a) C2(CA2b) C3(CA2c) C4(CA2d)
6 învelitoare şi suporturi 15min - - - -
continue ale
învelitorilor
combustibile
Notă:
1(*). Valorile rezistenţei la foc din paranteze se pot aplica la clădirile şi compartimentele de incendiu în care
densitatea sarcinii termice a incendiului nu depăşeşte 840 MJ/m2 (cu excepţia clădirilor înalte, foarte înalte, cu săli
aglomerate, care adăpostesc persoane care nu se pot evacua singure şi cele cu echipament de importanţă deosebită).

96
Tabelul 5.4 Construcţii civile supraterane: corelaţii (1) la GRF III, IV, V (P 118-99)
Numărul
maxim al
Nr. Capacitatea nivelurilor
crt. Destinaţia clădirii (numărul maxim pentru
al persoanelor) clădirea având
GRF
III IV V
1 Clădiri care adăpostesc persoane ce nu se pot evacua 150 2 1 1
singure
Clădiri pentru muzee sau expoziţii, care nu adăpostesc 300
valori deosebite şi nu sunt săli aglomerate
3 2 1
2 Clădiri pentru cazare temporară 200
Clădiri pentru învăţământ de cultură generală şi licee 480
3 Clădiri pentru locuit 200 5 3 2
4 Clădiri cu alte destinaţii, fără săli aglomerate 300 5 2 1

Tabelul 5.5 Construcţii civile supraterane: corelaţii (2) la GRF (P 118-99)

Aria maximă construită (la sol)
Nr. a compartimentului de incendiu
crt. GRF ( m2)
cazul clădirilor cazul clădirilor
cu un nivel cu mai multe niveluri
1 I, II 2500
2 III 1800
3 IV 1400 1000
4 V 1000 800
Note:
1. Pentru clădirile echipate cu instalaţii automate de stingere a incendiilor, ariile se pot majora cu 100%; în situaţia
prevederii instalaţiilor automate de semnalizarea incendiilor, ariile se pot majora cu 25% . Majorările nu se
cumulează.

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor civile cu săli aglomerate se corelează

cu:
- amplasamentul sălii, categoria sălii, numărul locurilor şi numărul nivelurilor, tabelul 5.6;
- numărul nivelurilor supraterane admis, tabelul 5.7.
Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor înalte şi foarte înalte (P 118-99) trebuie
să fie I, dar se admite să fie şi II, în situaţia în care au porţiuni cu înălţimea sub 28 m şi, în cazul
incendiului, nu este afectată stabilitatea clădirii (acoperişurile sau terasele acestor clădiri se
realizează din materiale incombustibile).
Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor de învăţământ (şcoli, licee) se
recomandă (nu se impune expres prin normativul NP 010/1997) să fie I sau II; în condiţiile
utilizării, în acest scop, a unor construcţii având gradul de rezistenţă III÷V, trebuie luate măsuri
corespunzătoare pentru a realiza securitatea acestora în cazul incendiului.
Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor spitaliceşti trebuie să fie minimum II
(NP 015/1997).

97
Tabelul 5.6 Clădiri civile ce adăpostesc săli aglomerate: corelaţii (1) la GRF I, II, III (P 118-99)
Capacitatea
Nr. Amplasarea sălii aglomerate Categoria (numărul maxim al locurilor)
crt. sălii pentru clădirea având
gradul de rezistenţă la foc
I II III
1 Independentă sau compartiment de S1 nelimitat 5000 1000
incendiu S2 nelimitat 1500
2 Alipită pe o latură la construcţii cu S1 5000 2000 1000
alte destinaţii sau mai multe săli S2 6000 4000 2000
aglomerate comasate într-o clădire
3 Înglobată în construcţii cu alte S1 3000 2000 1000
destinaţii S2 5000 3000 1500

Tabelul 5.7 Clădiri ce adăpostesc săli aglomerate: corelaţii (2) la GRF I, II, III (P 118-99)
Nr. Categoria sălii Numărul maxim al nivelurilor supraterane admis,
crt. după gradul de rezistenţă la foc
I II III
1 S1 nelimitat 5 2
2 S2 nelimitat 6 3

5.3.2 Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor industriale

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor industriale, după categoria de pericol de

incendiu asociat procesului tehnologic adăpostit, se corelează cu ariile construite şi numărul
nivelurilor maxim admis, tabelul 5.8.

Tabelul 5.8 Construcţii industriale: corelaţii la GRF (P 118-99)

Aria maximă construită (la sol) admisă
pentru construcţii sau
Categoria Gradul de Numărul compartimente de incendiu
de pericol rezistenţă la nivelurilor după numărul nivelurilor
de incendiu foc admis (m2)
1 2 >2
A, B I, II 6 nelimitat nelimitat nelimitat
(BE3ab) III, IV, V nu se admit nu se admit nu se admit nu se admit
I nelimitat nelimitat nelimitat nelimitat
C II 6 nelimitat 11700 7800
(BE2) III 3 5200 3500 2600
IV 2 2800 2000 nu se admit
V 1 1200 nu se admit nu se admit
I, II nelimitat nelimitat nelimitat nelimitat
D III 3 6500 5200 3500
(BE1a) IV 2 3500 2600 nu se admit
V 1 1500 nu se admit nu se admit
I, II nelimitat nelimitat nelimitat nelimitat
E III 3 7800 6500 3500
(BE1b) IV 2 3500 2600 nu se admit
V 2 2600 1500 nu se admit

98
Note:
1. Ariile construite se pot majora (majorările menţionate nu se cumulează) cu :
- 100%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu echipate cu instalaţii automate de
stingere;
- 50%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu prevăzute cu sisteme corespunzătoare
de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi produse în timpul incendiului;
- 25%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu echipate cu instalaţii automate de
semnalizare a incendiilor.
2. La construcţiile şi compartimentele de incendiu cu două sau mai multe niveluri, se poate mări aria parterului
acestora, în limitele admise, numai pentru construcţiile parter, dacă planşeul amplasat peste parter este
incombustibil, rezistent la foc minimum 2½ ore şi nu are goluri.

Bibliografie

1. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, EdituraTehnică, Bucureşti,1993.

2. Crăciun, I., Secară, V., Calotă, S., Niţă, A, Şerbu, T., Gherghinoiu, I., Roth, M.,Vale, I.,
Bălulescu, R., Protecţia împotriva incendiului, ghid pentru aplicarea normelor generale de
prvenire şi stingere a incendiilor, Editura Service Pompieri, Bucureşti, 2000.
3. Calotă, S., Lencu, V., Şerbu, T., Protecţia împotriva incendiilor, vol.1, Editura Service
Pompieri, Bucureşti,1998.
4. ***, Termeni şi expresii P.S.I., Ministerul de Interne-Comandamentul Pompierilor, Serviciul
Editorial, Bucureşti, 1991.
5. ***, Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 766/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352
din 10 decembrie 1997.
6. ***, Norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin Ordinul nr. 775 din
22 iulie 1998, Monitorul Oficial partea I, nr. 348 din 09.10.1998, Bucureşti, 1998.
7. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P.118/1999, IPCT, Bucureşti 1999.
8. ***, Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor Normativului
P.118/1999-Siguranţa la foc a construcţiilor. Indicativ MP008-2000, IPCT, Bucureşti, 2000.
9. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.

99
100
PRELEGEREA 6
MĂSURI DE PROTECŢIE LA INCENDIU
A CONSTRUCŢIILOR REFERITOARE LA CLĂDIRI

Generalităţi

Atingerea obiectivelor securităţii la incendiu, când acesta se produce, în cazul

construcţiilor, se poate realiza prin aplicarea unei strategii care stabileşte că toate construcţiile
trebuie să fie proiectate, executate şi exploatate astfel încât, pe toată durata vieţii acestora, să se
asigure:
- stabilitatea construcţiei în situaţia de incendiu, un timp normat;
- preîntâmpinarea propagării incendiului la exteriorul construcţiei (a fumului, gazelor şi
temperaturii);
- preîntâmpinarea propagării incendiului la interiorul construcţiei (limitarea iniţierii şi
dezvoltării incendiului, precum şi a propagării lui şi a efluenţilor);
- securitatea persoanelor la evacuare în situaţia de incendiu, un timp normat;
- securitatea forţelor de intervenţie.
Strategia poate fi pusă în aplicare prin crearea şi aplicarea sistemului de protecţie la
incendiu, combinând sistemul de protecţie pasivă la incendiu cu sistemul de protecţie activă la
incendiu.

6.1 Stabilitatea construcţiei în situaţia de incendiu

Generalităţi

Stabilitatea construcţiei în situaţia de incendiu este caracteristica acesteia de a-şi păstra

capacitatea portantă un timp normat, considerat din momentul izbucnirii incendiului până în
momentul colapsului (parţial sau total), ca urmare a efectelor incendiului (figura 6.1).

- pierderea stabilităţii - menţinerea stabilităţii

(Fire resistance and fire testing, Sheffield fire course, 2002) (Jean-Baptist Schleich, Handbook 5, 2005)
Figura 6.1 Stabilitatea construcţiilor în situaţia de incendiu

101
 Asigurarea stabilităţii construcţiei în situaţia de incendiu urmăreşte:
- pentru produsele cu rol în satisfacerea cerinţei esenţiale securitatea la incendiu,
îndeplinirea funcţiilor specifice (un timp normat);
- pentru persoanele şi forţele de intervenţie, asigurarea securităţii (cât se presupune că
acestea staţionează în clădire);
- pentru clădire, evitarea prăbuşirii acesteia (în vederea recuperării şi punerii rapide în
funcţiune).
În cazul unui incendiu real, stabilitatea la foc a construcţiei depinde de mai mulţi factori:
modul de amplasare şi geometria în plan a construcţiei, natura, alcătuirea şi dimensiunile
elementelor de construcţii, comportarea structurii portante, reacţia şi rezistenţa la foc a
produselor de construcţii, viteza şi durata arderii, măsurile de preîntâmpinare a propagării
incendiului, dotarea cu mijloace tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor, posibilităţile
pemtru ventilarea şi disiparea căldurii etc..
În România, în mod tradiţional, stabilitatea la foc a unei construcţii aflate în situaţia de
incendiu se aprecia, post-incendiu, cu calificative precum: foarte bună, bună/corespunzătoare,
satisfăcătoare, nesatisfăcătoare (calificativul încă mai trebuie specificat în scenariul de
securitate la incendiu).
În România, noua abordare a stabilităţii la foc a construcţiilor aflate în situaţia de
incendiu se bazează pe codurile europene pentru calculul la foc al structurilor construcţiilor
(EC0, EC1, EC2, EC3, EC4, EC5, EC6, EC9 părţile 1.2).
Situaţia cea mai nefavorabilă din punctul de vedere al securităţii la incendiu este colapsul
construcţiei înaintea evacuării utilizatorilor.

6.2 Preîntâmpinarea propagării incendiului la exteriorul construcţiei

Generalităţi

Preîntâmpinarea propagării incendiului la exteriorul construcţiei se realizează prin

impunerea valorii corespunzătoare pentru:
- distanţa de siguranţă între compartimentele de incendiu;
- rezistenţa la foc a faţadelor şi acoperişurilor.

6.2.1 Distanţe de siguranţă între compartimentele de incendiu

Construcţiile civile şi/sau industriale supraterane se amplasează, de regulă,

grupat/comasat, la distanţe de siguranţă între ele, în limitele unui compartiment de incendiu cu
aria construită admisă, Ac (dată de sumarea ariilor construite efectiv) funcţie de gradul de
rezistenţă la foc asociat, numărul nivelurilor şi, eventual, riscul la incendiu, astfel încât să nu se
pună în pericol alte construcţii, instalaţii sau vecinătăţi, prin incendiere sau prăbuşire, tabelul 6.1,
figura 6.2a (cu notaţiile: DN-drum naţional, PAF-perete antifoc, C1÷Cn-compartiment de
incendiu, D-distanţă normată, UAF-uşă antifoc, PRF-perete rezistent la foc, Îi-învelitoare
incombustibilă).
Construcţiile independente se amplasează cu respectarea distanţei minime de siguranţă,
tabelul 6.1, figura 6.2b, sau prevederea unor pereţi antifoc/rezistenţi la foc (proiectaţi după
densitatea maximă a sarcinii termice din grupare/comasare).

102
Tabelul 6.1 Distanţe minime de siguranţă între construcţii (P 118-99)
Gradul de rezistenţă la Distanţe minime de siguranţă între construcţii
foc asociat I, II III IV, V
I, II 6 8 10
III 8 10 12
IV, V 10 12 15

a. construcţii grupate/comasate b. construcţii independente

Figura 6.2 Distanţe de siguranţă între compartimentele de incendiu

(MP008-2000)

6.2.2 Rezistenţa la foc a faţadelor şi acoperişurilor

Limitarea propagării incendiilor la exteriorul construcţiei se realizează prin:

- prevederea unor elemente de construcţii, exterioare acesteia, care să împiedice
propagarea incendiului pe verticala şi/sau orizontala sa (figura 6.3):
- balcoane şi parapete incombustibile, pentru împiedicarea propagării flăcărilor de
la un etaj la altul;
- lamele verticale din materiale incombustibile (în general din beton), pentru
împiedicarea propagării flăcărilor de la încăperea incendiată la alta alăturată;
- prevederea unor distanţe minime de siguranţă la faţadele clădirilor în formă de L sau U
(exemplu, conform P 118-99: distanţa dintre golurile din pereţii adiacenţi trebuie să fie
minimum 4 m, iar când se prevăd goluri funcţionale la distanţe mai mici de 4 m, acestea trebuie
protejate cu elemente rezistente la foc minimum 45 min, figura 6.3);
- alegerea unor materiale sau soluţii, la executarea acoperişului şi învelitorii, care să
realizeze performanţa de reacţie la foc impusă, prin:
- utilizarea materialelor incombustibile: tablă, plăci ceramice, piatră;
- alegerea materialelor combustibile performante privind reacţia la foc: cazul
panourilor de învelitoare cu termoizolaţie combustibilă, lemn etc.;
- termoprotecţia materialelor combustibile până la încadrarea în clasa de reacţie la
foc prescrisă în reglementări;
- executarea fâşiilor incombustibile în termoizolaţiile combustibile;
- utilizarea materialelor incombustibile la realizarea luminatoarelor şi cupolelor etc..

103
(P 118-99)

Figura 6.3 Distanţe de siguranţă prevăzute la preîntâmpinarea propagării incendiilor pe faţade

6.3 Preîntâmpinarea propagării incendiului la interiorul construcţiei

Generalităţi

Preîntâmpinarea propagării incendiului la interiorul construcţiei se realizează prin:

- compartimentarea construcţiei la incendiu;
- controlul fumului şi gazelor fierbinţi produse de incendiu;
- termoprotecţia produselor de construcţii combustibile;
- utilizarea instalaţiilor de stingere a incendiilor pentru protecţie.

6.3.1 Compartimentarea construcţiei la incendiu

Compartimentul de incendiu (raportat la interiorul construcţiei) este construcţia sau

partea construcţiei conţinând una sau mai multe încăperi şi/sau spaţii, delimitată prin elemente de
construcţii destinate izolării de restul clădirii (numite antifoc), în scopul limitării propagării
incendiului pentru un timp normat; compartimentul de incendiu se încadrează în limitele unei arii
construite admise (pentru clădirile civile şi/sau industriale supraterane), Ac, funcţie de gradul de
rezistenţă la foc asociat, numărul nivelurilor şi, eventual, riscul la incendiu, figura 6.4 (cu
notaţiile: C1÷Cn-compartiment de incendiu, PAF-perete antifoc, UAF-uşă antifoc, PRF-perete
rezistent la foc, Îi-învelitoare incombustibilă).
Compartimentul de incendiu la clădirile înalte sau foarte înalte poate fi un volum închis,
cu 1÷3 niveluri succesive, delimitat de planşee antifoc, cu rezistenţa la foc corespunzătoare,
având aria construită conform compartimentului de incendiu admis pentru construcţiile civile şi
gradul de rezistenţă la foc asociat I.

104
 Figura 6.4 Compartimentarea construcţiilor la incendiu
(P 118-99)

Pereţii antifoc (AF) sunt elemente de construcţii, verticale, care, în situaţia de incendiu,
asigură compartimentarea antifoc independent de celelalte elemente ale construcţiei (tabelul 6.2,
figura 6.5) şi îşi păstrează capacitatea portantă, etanşeitatea şi capacitatea izolării termice un timp
normat, minimum 180 min (tabelul 6.3). Pereţii antifoc se realizează din materiale
incombustibile cu rezistenţă la foc şi explozie (în zonele expuse pericolului de explozie),
depăşind planul exterior al acoperişurilor, luminatoarelor, pereţilor şi al altor elemente
combustibile pe care le intersectează (înlocuirea depăşirii acoperişurilor, streşinilor sau pereţilor
din materiale combustibile se poate realiza prin utilizarea fâşiilor incombustibile cu lăţimi
minime impuse, exemplu 6 m) şi prevăzuţi, unde este cazul, cu înălţimi diferite între tronsoanele
construcţiei (de regulă la partea mai înaltă, figura 6.6) etc..

Tabelul 6.2 Elementele de construcţii cu rol de limitare a propagării incendiilor şi efectelor

exploziilor (P118-99)
Elementele utilizate Protecţia
golurilor din
Funcţia
Tipul Denumirea elementele
adiacente
Uşi, obloane,
Elemente antifoc care Pereţi antifoc
încăperi tampon,
separă compartimentele de
tamburi deschişi
incendiu Planşee antifoc
Pentru limitarea antifoc
propagării Elemente pentru Uşi, obloane,
incendiilor întârzierea propagării Pereţi rezistenţi la foc ferestre, precum
incendiilor, care separă şi alte elemente
încăperile aceluiaşi Planşee rezistente la foc de închidere
compartiment de incendiu rezistente la foc
Încăperi tampon,
Elemente rezistente la Pereţi rezistenţi la
Pentru limitarea tamburi deschişi
explozie care separă explozie
efectelor antiexplozie
încăperile (spaţiile) cu
exploziilor Planşee rezistente la
pericol la explozie
explozie.

105
 1-perete antifoc, 2-luminator, 3-acoperiş combustibil, 4-perete exterior combustibil

Figura 6.5 Amplasarea pereţilor antifoc în construcţii

(P 118-99)

Planşeele antifoc (AF) sunt elemente de construcţii, orizontale sau înclinate, care, în
situaţia de incendiu, asigură compartimentarea antifoc (tabelul 6.2, figura 6.6). Planşeele antifoc
se realizează din materiale incombustibile cu rezistenţă la foc minimă 120 min (P 118-99) şi fără
goluri, sau cu goluri strict funcţionale (protejate corespunzător).

Tabelul 6.3 Rezistenţa la foc a pereţilor (P 118-99)

Densitatea de sarcină termică, qs Rezistenţa la foc minimă admisă
(MJ/m2) (h)
< 210 ½
210÷ 420 1
421÷630 2
631÷840 3
841÷1260 4 (3)
1261÷1680 5 (3)
1681÷2940 6 (3)
> 2940 7 (3)
Notă: 1. Valoarea dintre paranteze se aplică în toate cazurile în care se prevăd instalaţii automate de stingere.

Pereţii rezistenţi la foc (RF) sunt elemente de construcţii, verticale, destinate întârzierii
propagării incendiului la interiorul compartimentului de incendiu (tabelul 6.2, figura 6.7). Aceste
elemente trebuie să întrunească condiţiile de combustibilitate/reacţie la foc şi rezistenţă la foc
prin raportare la destinaţia şi importanţa spaţiilor delimitate, la categoria de pericol de incendiu,
la gradul de rezistenţă la foc necesar, la densitatea sarcinii termice din încăperi şi la funcţia pe
care o are la separare (tabelul 6.3); condiţii similare se impun şi elementelor de închidere a
golurilor din pereţii rezistenţi la foc.

106
 1-perete antifoc, 2-construcţie joasă, 3-construcţie înaltă, 4-acoperiş/planşeu RF>60 min

Figura 6.6 Pereţi antifoc în cazul clădirilor cu înălţimi diferite

(P 118-99)

Planşeele rezistente la foc (RF) sunt elemente de construcţii, orizontale sau înclinate,
destinate întârzierii propagării incendiilor în interiorul compartimentului de incendiu (tabelul
6.2). Potrivit reglementărilor tehnice din România, planşeele nu constituie elemente de separare a
compartimentelor de incendiu. În unele reglementări, concepţia alcătuirii şi dimensionării

107
planşeelor, cum este cazul clădirilor înalte, porneşte de la principiul că planşeele trebuie să
constituie elemente de compartimentare împotriva incendiilor între compartimente de incendiu
vecine.

Figura 6.7 Pereţi antifoc şi rezistenţi la foc

(P 118-99)

Pereţii despărţitori sunt pereţi prevăzuţi pentru limitarea lungimii compartimentului de

incendiu dintr-o construcţie civilă; aceştia secţionează transversal clădirea (putând fi şi decalaţi
în plan vertical), amplasându-se la distanţe maxime impuse funcţie de gradul de rezistenţă la foc
asociat construcţiei (cel mult 110 m în cazul clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc I,
II, cel mult 90 m în cazul clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc III, cel mult 70 m în
cazul clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc IV şi cel mult 50 m în cazul clădirilor
având asociat gradul de rezistenţă la foc V, P 118-99) iar în cazul clădirilor cu pod, al căror
acoperiş este executat din materiale combustibile, separă şi volumul podului (figura 6.5); pentru
aceste elemente, rezistenţa la foc minimă este 120 min (P 118-99).
Pereţii rezistenţi la explozie (REx) sunt elemente de construcţii, verticale, care se
alcătuiesc şi dimensionează prin calcul astfel încât să nu se prăbuşească sub efectul
suprapresiunii ce se produce în încăperile respective, funcţie de suprafeţele pentru decomprimare
asigurate prin ferestre, luminatoare, acoperişuri uşor zburătoare (tabelul 6.2). Aceste elemente de
construcţii trebuie să împiedice şi propagarea incendiilor din spaţiile învecinate spre încăperile
cu pericol la explozie, rezistenţa la foc fiind stabilită după densitatea sarcinii termice din
încăperile respective. În principiu, aceşti pereţi trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la
pereţii antifoc, uneori chiar mai severe, inclusiv cele referitoare la protecţia golurilor şi
străpungerilor. Totodată, trebuie să oprească trecerea prafului (pulberilor), vaporilor şi gazelor
combustibile din spaţiile periculoase, să permită curăţarea uşoară a prafului depus pe suprafeţele
interioare, să asigure fixarea elementelor de decomprimare care să cedeze la o presiune maximă
impusă (188 daN/m2, P 118-99) şi tâmplăria, respectiv sistemele pentru acţionarea acesteia să nu
producă, prin manevrare, scântei capabile să aprindă amestecurile explozive.
Planşeele rezistente la explozie (REx) sunt elemente de construcţii, orizontale sau
înclinate, care se dimensionează prin calcul şi se alcătuiesc astfel încât să reziste la presiunea
exploziei volumetrice respective (tabelul 6.2); dacă separă compartimente de incendiu, trebuie să
îndeplinească condiţiile stabilite pentru elementele antifoc. Pentru aceste planşee, alcătuirea,
dimensionarea şi celelalte condiţii sunt ca şi pentru pereţii rezistenţi la explozie. Planşeele şi

108
elementele lor de susţinere se dimensionează şi se alcătuiesc astfel încât să nu fie aruncate de
suflul exploziei. Planşeele şi celelalte elemente constructive nu trebuie să permită formarea
spaţiilor neventilate care să conducă la aglomerarea prafului sau la producerea concentraţiilor
locale periculoase de gaze sau vapori combustibili. Pentru decomprimarea în cazul exploziei, se
prevăd luminatoare cu geam simplu din sticlă având grosimea maximă 3 mm sau 2 mm în cazul
ochiurilor geamului cu latura mică sub 0,80 m; nu se admit geamuri armate şi sub geamuri se
poate monta plasă din sârmă, pentru a evita accidentarea persoanelor aflate în apropiere,
provocată de cioburile rezultate în urma spargerii sticlei.
Acoperişurile (şarpantele, învelitorile) trebuie să se încadreze în cerinţele privind reacţia
şi rezistenţa la foc impuse de destinaţia construcţiei pe care o închid şi gradul de rezistenţă la foc
asociat acesteia. Dintre condiţiile ce trebuie asigurate acoperişurilor, menţionăm:
- izolarea termică a coşurilor şi canalelor de fum, precum şi a hotelor faţă de materialele
combustibile ale acoperişurilor, prin care se evacuează gaze fierbinţi, flăcări şi scântei;
- montarea dispozitivelor de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi cu acţionare automată
şi/sau manuală, şi realizarea unor ecrane incombustibile care casetează spaţiul de sub acoperiş cu
pericol potenţial ridicat la incendiu (fiecare casetă se prevede cu cel puţin un dispozitiv de
evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi);
- întreruperea continuităţii acoperişurilor combustibile având suprafeţe mari, prin
interpunerea unor fâşii incombustibile (figura 6.6);
- realizarea acoperişurilor pentru spaţiile cu pericol la explozie, prin folosirea unor
elemente de construcţii uşoare;
- izolarea instalaţiilor paratrăsnet la contactul cu elementele combustibile ale
acoperişurilor;
- protecţia cu instalaţii automate de stingere cu apă a acoperişurilor sau porţiunilor ce nu
au rezistenţa la foc impusă de reglementările tehnice (ca măsură compensatorie).

6.3.2 Controlul fumului şi gazelor fierbinţi produse de incendiu

Generalităţi

Obiectivele procesului de evacuare a fumului sunt:

- reducerea pericolului prin controlul deplasării fumului (împiedicarea creşterii
temperaturii în spaţiul incendiat, scăderea concentraţiei gazelor toxice din atmosferă, păstrarea
oxigenului într-un procent acceptabil);
- menţinerea unei vizibilităţi acceptabile.
Procesul de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi trebuie să înceapă imediat după
izbucnirea incendiului pentru:
- a menţine stabilitatea structurii portante a construcţiei;
- a se asigura evacuarea, în bune condiţii, a persoanelor surprinse de incendiu;
- a se asigura intervenţia pompierilor în vederea limitării propagării incendiului.
Cantitatea de fum, gaze fierbinţi, precum şi de alte produse nocive, care se degajă în
situaţia de incendiu, este determinată, în principal, de natura, distribuţia şi cantităţile materialelor
şi substanţelor combustibile existente, de viteza de ardere a lor, de durata incendiului, de
condiţiile de mediu etc..
Principalii factori ai împrăştierii fumului şi gazelor fierbinţi sunt (figura 6.8):
- căldura incendiului, mişcarea convectivă şi diferenţa de presiune create (în cazul tuturor
clădirilor);
- efectul de coş care favorizează mişcarea naturală, pe verticală (de jos în sus), a aerului
(la interiorul clădirilor înalte), cauzată de diferenţa de temperatură şi de densitate dintre aerul
interior şi cel exterior; efectul de coş poate fi influenţat de presiunea vântului care poate modifica
sensul mişcării naturale a aerului la interiorul clădirii.

109
 Figura 6.8 Circulaţia fumului şi gazelor fierbinţi în interiorul unei clădiri
(după Fire Protection Guide in Modern Building Construction, Promat International, 2006)

Prezenţa sistemelor de ventilare a aerului într-o clădire trebuie avută în vedere pentru că,
inevitabil, transportă fumul prin clădire, acolo unde ele sunt în funcţiune, oferind căi pentru
împrăştierea fumului şi gazelor fierbinţi.
Evacuarea fumului (desfumarea) şi gazelor fierbinţi din spaţiile închise se poate realiza
prin:
- ventilare naturală-organizată (figura 6.9a) şi/sau, după caz,
- ventilare mecanică (figura 6.10).
În cazul intervenţiei la incendiu a pompierilor (şi când situaţia o impune), evacuarea
fumului se poate face prin practicarea unor deschideri în elementele de construcţii care
delimitează spaţiile respective şi care nu au rol de rezistenţă în construcţie (figura 6.9b).

degajare fum fără ventilare degajare fum cu ventilare ventilare prin intervenţie la acoperiş
a. (site Fakro) b. (după Manualul pompierilor, 1972)

Figura 6.9 Realizarea ventilării naturale-organizate în situaţia de incendiu

110
 Presurizarea spaţiilor incendiate, prin utilizarea sistemelor de ventilare mecanică, opune
rezistenţă la împrăştierea fumului şi gazelor prin pereţii, planşeele şi uşile clădirii, protejând
zonele sensibile precum casele de scări sau coridoarele de evacuare a persoanelor şi accesul
forţelor de intervenţie.
Presurizarea caselor de scări se poate face:
- cu injectare unică a aerului (figura 6.10a);
- cu injectare multiplă a aerului (figura 6.10b).

a. cu injectare unică a aerului b. cu injectare multiplă a aerului

Figura 6.10 Realizarea presurizării prin ventilare mecanică în situaţia de incendiu

(după Fire Protection Guide in Modern Building Construction, Promat International, 2006)

Prescripţii privind controlul fumului şi gazelor fierbinţi

Eficientizarea evacuării fumului şi gazelor fierbinţi se poate realiza prin dimensionarea

corectă a deschiderilor pentru admisia/evacuarea aerului şi prin repartizarea lor alternant şi
uniform.
Introducerea aerului se poate asigura prin goluri practicate în faţadă, uşi ale încăperilor
desfumate aflate în pereţii exteriori, încăperi sau coridoare în suprapresiune bine aerisite, goluri
pentru introducere racordate sau nu la canale şi ghene sau scări neînchise în case de scări.
Evacuarea fumului se asigură prin goluri în pereţi sau acoperiş.
Dispozitivele care obturează golurile de introducere/evacuare trebuie realizate cu
acţionare manuală sau automată (totdeauna dublată de o comandă manuală), mecanic, electric,
pneumatic şi/sau hidraulic.
În situaţia de incendiu, mijlocul cel mai uşor, rapid şi uneori mai raţional, în cazul în care
nu există deschideri special prevăzute, se realizează prin deschiderea ferestrelor, permiţând
căldurii şi fumului să iasă pe la partea superioară, în timp ce aerul proaspăt pătrunde pe la partea
inferioară a acestora. Când se procedează la spargerea geamurilor, trebuie să se realizeze o
deschidere minimă pentru a se obţine o ventilare satisfăcătoare.
În cazul sistemului de ventilare natural-organizat trebuie avute în vedere următoarele
reguli generale, pentru buna proiectare, executare şi exploatare a construcţiilor (P118-99):
- realizarea introducerii şi evacuării fumului prin goluri, canale şi/sau ghene care
comunică direct cu exteriorul;

111
 - alternarea introducerilor aerului şi evacuărilor fumului, prin plasarea la distanţe care să
nu depăşească 10 m în linie dreaptă şi 7 m în linie frântă;
- situarea oricărei guri pentru introducerea/evacuarea aerului la cel puţin 5 m de uşile
încăperilor accesibile publicului;
- realizarea evacuării fumului (în afara golurilor, canalelor şi/sau ghenelor din faţade) cu
dispozitive (trape) cu deschidere automată dispuse în acoperiş sau în treimea superioară a
pereţilor exteriori ai încăperii, deservind încăperea pe maximum 30 m adâncime (figura 6.11);

Figura 6.11 Dispozitive de evacuare a aerului şi gazelor fierbinţi amplasabile în acoperiş

(HEXADOME CONSTRUCT, spatialconstruir.ro)

- încadrarea suprafeţei libere însumate a dispozitivelor de evacuare a fumului produs de

incendiu, exprimată procentual din aria încăperii sau compartimentului deservit, să fie în valorile
prescrise de reglementări (exemplu, minimum 0,2% conform P 118-99);
- dimensionarea gurilor pentru introducerea aerului şi evacuarea fumului aflate în
circulaţiile comune orizontale din zona pe care o desfumează să se facă astfel încât suprafaţa
totală minimă să fie 0,10 m2 pentru fiecare flux de evacuare;
- dispunerea gurilor pentru introducerea aerului să se facă la maximum 0,90 m faţă de
pardoseală (măsurat la partea superioară a golului) şi a gurilor pentru evacuare la minimum 1,80
m de pardoseală (măsurat la partea inferioară a golului, în treimea superioară a circulaţiei
comune);
- amplasarea dispozitivelor de evacuare a fumului să fie cât mai sus posibil, eventual în
acoperişul clădirilor, şi repartizate uniform şi la distanţe maxime între ele; dispozitivele (trapele)
mici sunt preferabile unei singure trape de ventilare cu aceeaşi suprafaţă, deoarece, în
eventualitatea unui incendiu, este posibil ca deasupra focarului sau în apropierea acestuia să se
găsească o singură trapă care să nu funcţioneze, pe când, la un număr mai mare al trapelor mai
mici de ventilare, riscul nefuncţionării este mai redus pentru aceeaşi suprafaţă;
- evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi la clădirile etajate să se asigure separat pentru
fiecare nivel;
- la construcţii fără pereţi despărţitori interiori evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi prin
tiraj natural-organizat să se facă cu sisteme de evacuare cu ecrane verticale coborâte sub tavan,
minimum 0,50 m (pentru ca fumul şi gazele arderii să nu depăşească compartimentul de incendiu
şi să nu se răspândească în spaţiul liber al clădirii în mod necontrolat), funcţie de densitatea
sarcinii termice din spaţiile respective (figura 6.12, tabelul 6.4);
- porţiunile pentru circulaţia comună cuprinse între un gol pentru evacuarea fumului şi
unul pentru introducerea aerului să aibă asigurat 0,50 m3/s debit minim de extragere pentru
fiecare flux de evacuare; presiunea aerului în circulaţia comună orizontală desfumată, măsurată
la toate uşile închise care comunică cu casele de scări, trebuie să fie mai mică cu 80 Pa faţă de
presiunea aerului din casa scărilor.

112
 ecrane fixe pentru reţinerea fumului

ecrane mobile pentru reţinerea fumului

Figura 6.12 Dispozitive pentru controlul dispersiei fumului şi gazelor fierbinţi la interiorul
clădirilor
(HEXADOME CONSTRUCT, spatialconstruir.ro)

În cazul sistemului de ventilare mecanică trebuie avute în vedere următoarele reguli

generale pentru buna proiectare, executare şi exploatare a construcţiilor (P118-99):
- realizarea introducerii naturale sau mecanice a aerului (eventual, prin guri racordate la
canale şi ventilator pentru introducere) şi evacuarea mecanică a fumului (prin guri de evacuare
racordate prin canale la un ventilator de evacuare/extragere);
- gurile de evacuare să fie prevzute pentru 320 m2 suprafaţă maximă deservită;
- debitul de extragere al unei guri să fie minimum 1m3/s pentru 100 m2 suprafaţă
delimitată de ecrane, şi minimum 1,5 m3/s pentru o încăpere;
- să poată fi realizată suprapresiune în spaţiul protejat la fum (încăperi tampon,
degajamente protejate, case de scări);
- să fie realizate ventilatoarele de evacuare a fumului astfel încât să poată funcţiona la
4000C cel puţin o oră;
- instalaţiile de desfumare să fie alimentate electric de la o sursă normală şi de la una de
rezervă;

113
 - sistemul de ventilare normal şi/sau de condiţionare a aerului dintr-o construcţie să poată
fi utilizat şi pentru evacuarea fumului produs în cazul incendiului (desfumare) dacă îndeplineşte
toate condiţiile specifice desfumării.

Tabelul 6.4 Corelaţii la dispozitivele de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi (P118-99)

Raportul dintre suma Distanţa maximă între:
ariilor libere (m)
Densitatea sarcinii
a dispozitivelor
termice qs ecranele
2 2 (deschiderilor) axele a două
(MJ/m sau Mcal/m ) suspendate sub
şi aria construită deschideri
tavan
a încăperii
qs ≤ 420 1:150 45 75
(100)
420 < qs ≤ 840 1:125÷1:80 35 70
(100) (200)
840 < qs ≤ 1680 1:80÷1:60 35 70
(200) (400)
1680 < qs ≤ 4200 1:60÷1:40 30 30
(400) (1000)
qs > 4200 1:30 30 30
(1000)

6.3.3 Termoprotecţia produselor pentru construcţii combustibile

Termoprotecţia elementelor de construcţii combustibile se realizează în vederea

preîntâmpinării propagării incendiului în interiorul clădirii prin:
- placarea, torcretarea, înglobarea şi vopsirea cu materiale incombustibile;
- includerea de bariere incombustibile sau ignifuge;
- tratarea cu produse ignifuge.
Placarea, torcretarea, vopsirea elementelor de construcţii cu materiale incombustibile se
poate realiza prin:
- zidirea cu blocuri din cărămidă, piatră etc. sau înglobare;
- bordarea cu plăci din ipsos armat cu fibre din sticlă, gresie etc.;
- tencuirea, torcretarea simplă sau în straturi, eventual pe un suport (din rabitz);
- vopsirea cu substanţe termospumante/intumescente.
Prin termoprotecţia elementelor metalice se îmbunătăţeşte gradul de rezistenţă la foc
asociat, de la V la III / II / I (P 118-99), astfel (figura 6.13):
- prin realizarea unor structuri mixte oţel-beton (profile deschise înglobate în beton,
profile închise sau planşee cu table profilate umplute cu beton);
- prin bordarea cu plăci care formează o cutie în jurul profilului metalic (plăci din ipsos,
vermiculit, fibre minerale sau compuşi silico-calcaroşi); acestea sunt fixate mecanic (agrafe,
şuruburi etc.);

114
 Figura 6.13 Protecţii termice la elemente portante metalice
(Jef Robinson, Fire protection of steel structures, Sheffield fire course, 2002)

- prin tencuirea sau torcretarea în straturi (vermiculit, fibre minerale aglomerate cu un

liant, zgură, ipsos etc., aplicate prin imersie sau pulverizare);
- prin vopsirea cu substanţe termospumante/intumescente aplicate sub forma unei
pelicule având 0,5÷4 mm grosime, care, încălzite la 100÷2000C, se umflă, transformându-se într-
o spumă cu grosimea de 30÷40 mm şi cu proprietăţile unei izolaţii termice (se conservă estetica
şi greutatea profilului).
Includerea de bariere incombustibile sau ignifuge se poate realiza prin interpunerea unor
fâşii incombustibile (la întreruperea produselor combustibile sau termoizolaţiilor combustibile, la
obturarea golurilor cu materiale termorezistente la foc) sau vopsirea în fâşii cu produse ignifuge
sau termospumante etc..
Tratarea materialelor combustibile cu produse ignifuge se realizează pentru întârzierea
aprinderii materialelor combustibile şi încetinirii propagării flăcărilor (prin ignifugare nu se
elimină posibilitatea aprinderii materialelor protejate); în România, conform normativului C58-
96, ignifugarea se poate realiza astfel:

115
 - în masa materialelor, prin introducerea unor inhibitori de flacără în materialul de bază
sau în liant (cazul produselor de construcţii având la bază lemnul stratificat sau al materialelor
plastice);
- la suprafaţa materialelor, prin aplicarea unor substanţe ignifuge pulverizate sau
pensulate (cazul produselor de construcţiile din lemn, textile şi al unor materiale plastice:
policlorură de vinil, polipropilenă, poliesteri).
Produsele pentru ignifugare pot avea la bază apa sau un diluant. Ele pot crea pelicule
simple sau termospumante.
Produsele pentru ignifugare se aleg funcţie de: performanţele elementului de construcţii
(rezistenţa la foc), rolul şi locul elementului de construcţii (element portant sau pentru finisaj, la
interior sau exterior), materialul suport al elementului de construcţii.
O ignifugare corect executată poate localiza un incendiu în focarul iniţial, prin limitarea
aprinderii şi arderii în continuare a materialelor de construcţii, jucând rolul barierei, sau poate
prelungi faza arderii lente, ceea ce duce la neafectarea rapidă a structurii portante şi, totodată, la
posibilitatea unei intervenţii din interior fără a se ajunge la faza arderii generalizate.
Tratarea materialelor combustibile cu produse ignifuge poate îmbunătăţi gradul de
rezistenţă la foc al construcţiilor prin modificarea încadrării privind clasa de
combustibilitate/clasa de reacţie la foc a materialelor din care sunt alcătuite elementele de
construcţii.
Tratarea cu substanţe ignifuge a elementelor portante din lemn (prin pulverizare, imersie,
pensulare) întârzie aprinderea, măreşte rezistenţa la ardere şi, după îndepărtarea condiţiilor de
aprindere, jarul se stinge repede; lemnul ignifugat are rezistenţa la flacără deschisă 90÷100 min.

6.3.4 Utilizarea instalaţiilor de stingere a incendiilor pentru protecţie

Preîntâmpinarea propagării incendiului în interiorul clădirilor se poate realiza şi prin

utilizarea instalaţiilor de stingere, amplasate şi dimensionate corespunzător, figura 6.14; în acest
context, drencerele şi, în unele cazuri, sprinklerele se utilizează pentru:
- compartimentarea de perdele din apă a încăperilor cu pericol la incendiu;
- protejarea golurilor din pereţii de compartimentare (pentru uşi, ferestre etc.), cu scopul
împiedicării transmiterii focului de la o încăpere la alta;
- realizarea unor perdele de apă pentru protecţia golurilor din pereţii antifoc (unde
golurile se impun tehnologic);
- realizarea unor perdele de apă sub zonele protejate împotriva incendiilor;
- protecţia clădirilor în exterior, când nu sunt amplasate la distanţe de siguranţă
corespunzătoare; în acest caz, instalaţiile de stingere se pot folosi în vederea protecţiei
acoperişului şi cornişei combustibile, precum şi a uşilor şi ferestrelor.

Figura 6.14 Instalaţiile de stingere a incendiilor utilizate la protecţie

116
 Timpul de funcţionare a instalaţiei cu drencere, luat în calcul (P 118-99):
- la proiectarea perdelelor de apă pentru protecţia golurilor din pereţii interiori de
compartimentare, este 60 min;
- la protecţia clădirilor în exterior sau la protecţia golurilor din pereţii sau din zonele
antifoc, stabilit după caz, este: 60÷180 min (după durata operaţiunilor de stingere a incendiilor).

6.4 Asigurarea căilor de evacuare, acces şi intervenţie la construcţii

6.4.1 Evacuarea persoanelor în situaţia de incendiu

Comportarea persoanelor în situaţia de incendiu

Comportarea persoanelor în situaţia de incendiu este consecinţa multor factori care o

determină (Bryan, 2002), precum cei sociali (vârstă, educaţie, experienţă şi antrenament, cultură,
capacităţi mentale şi psihice, poziţie socială, responsabilitate individuală sau apartenenţă la un
grup, stare dată de droguri sau de alcool etc.), şi care pot fi influenţaţi de situaţiile în care
persoana se poate găsi (faptul că se află în casa proprie sau la locul de muncă, singură sau într-un
grup, că se află pe proprietatea personală, cu familia sau colegii de la locul de muncă sau cu
necunoscuţi, că se află într-un moment din zi sau altul, că este implicată într-o activitate sau alta,
că are o anumită stare sufletească etc.); toate acestea sunt valabile, în general, în situaţii
periculoase dar şi în cazul particular al situaţiei de incendiu.
Situaţia de urgenţă, în condiţiile unui incendiu, impune o schimbare rapidă a
evenimentelor pentru care cei mai mulţi oameni nu sunt pregătiţi. Când persoanele dintr-o
clădire incendiată sunt în imediata apropiere a fumului şi flăcărilor, sunt stresate şi
nefamiliarizate cu situaţia; ele sunt obligate să ia decizii urgente care necesită accesul rapid la
informaţiile disponibile la faţa locului. Pentru un neiniţiat, această avalanşă de informaţii şi
decizii luate poate fi interpretată drept panică. Cercetările arată că, în cele mai multe cazuri,
oamenii nu intră în panică şi acţionează logic şi altruist; panica în rândul oamenilor se poate
declanşa când pericolul pentru viaţa lor este extrem şi imediat.

Abordările evacuării persoanelor în situaţia de incendiu

Evacuarea este activitatea destinată scoaterii persoanelor şi bunurilor (utilizatorilor,

P118-99) din spaţiile în care se manifestă un pericol (incendiu, explozie etc.) care poate provoca
moartea, afecta sănătatea oamenilor sau produce pierderi materiale.
Obiectivul cel mai important al securităţii la incendiu, care trebuie atins prin protecţia la
incendiu, este salvarea vieţii umane şi trebuie să se reflecte în planurile de evacuare;
reglementările tehnice cu privire la evacuarea persoanelor în situaţia de incendiu oferă [27]:
- abordări prescriptive, care operează cu numărul şi mărimea ieşirilor, precum şi cu
lungimea maximă a căilor de evacuare;
- abordări bazate pe performanţă, care operează cu timpul în care evacuarea este sigură.
Scopul principal al oricărei reglementări tehnice specifice este furnizarea suportului valid
strategiei de evacuare care să permită ocupanţilor aflaţi în interiorul construcţiei să fie în stare să
se evacueze într-un loc sigur. În proiectarea clădirilor (mai ales a celor cu o anumită
complexitate funcţională, precum cele pentru transport, comerciale, administrative etc.) se caută
evitarea încercării oamenilor de a scăpa de efectele incendiilor traversând zona cu fum, prin
prevederea unor căi alternative pentru evacuare: bariere fizice între spaţiile clădirii sau măsuri
pentru îndepărtarea fumului din spaţiile afectate (figura 6.15).

117
 Figura 6.15 Ocupanţi aflaţi în situaţia de evacuare
(după dr. Weng Poh M. AIRAH)

Calea de evacuare, în situaţia de incendiu, este ansamblul format din uşi, scări, coridoare
şi încăperi care asigură persoanelor din interior accesul în exteriorul clădirii sau într-un spaţiu
sigur la incendiu (degajament protejat, P118-99); căile trebuie să asigure evacuarea persoanelor
în timpul cel mai scurt şi în deplină siguranţă.
Evacuarea în siguranţă a persoanelor în situaţia de incendiu implică rezolvarea
următoarelor aspecte (figura 6.16):
- asigurarea, pentru fiecare cale, a capacităţii de evacuare (determinarea gabaritului
trecerii);
- asigurarea, pentru fiecare cale, a distanţei de evacuare (stabilirea lungimii traseului);
- realizarea căilor de evacuare;
- iluminarea şi semnalizarea căilor de evacuare.

Figura 6.16 Iluminarea şi semnalizarea căilor de evacuare

Abordarea prescriptivă a evacuării

(după Normativul de siguranță la foc a construcțiilor, P 118-99)

Majoritatea reglementărilor privind evacuarea în situaţia de incendiu sunt cu caracter

prescriptiv (avându-şi originile, ca timp, în secolul 19 [27]), care se bazează pe o prelucrare
empirică a experienţei şi nu pe înţelegerea ştiinţifică a fenomenului incendiu.

118
 Dimensionarea căii de evacuare este funcţie de destinaţia şi gradul de rezistenţă la foc
asociat construcţiei, dar are în vedere şi influenţa instalaţiilor de detectare, semnalizare şi
stingere a incendiilor.
Asigurarea capacităţii de evacuare. Modelul de calculul pentru evacuarea persoanelor
dintr-o clădire/construcţie presupune organizarea în şiruri a persoanelor (aşezate una în spatele
celeilalte), denumite fluxuri, în vederea parcurgerii căilor de evacuare.
Numărul fluxurilor, F, care trebuie să asigure evacuarea unui număr de persoane se
stabileşte cu relaţia 6.1 (P 118-99):

F = N/C (6.1)

unde: N este numărul maxim simultan al persoanelor care trebuie să treacă prin calea de
evacuare pe durata evacuării (stabilit prin proiect pentru fiecare nivel al construcţiei);
C - capacitatea de evacuare a unui flux, definită ca numărul total al persoanelor care se
evacuează prin fluxul respectiv pe toată durata evacuării (stabilită experimental şi impusă prin
normele specifice, după destinaţie/categorie în cazul clădirilor civile, şi, eventual, grad de
rezistenţă la foc şi risc la incendiu asociat în cazul clădirilor industriale, P 118-99, tabelele 6.5,
6.6 şi 6.7)).
Lăţimea liberă minimă a golurilor pentru deplasarea fluxurilor este normată funcţie de
numărul acestora (conform P118-99):
- 0,80 m pentru 1 flux;
- 1,10 m pentru 2 fluxuri;
- 1,60 m pentru 3 fluxuri;
- 2,10 m pentru 4 fluxuri;
- 2,50 m pentru 5 fluxuri;
valorile intermediare se rotunjesc la trecerea unui număr imediat mai mic de fluxuri.

Tabelul 6.5 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru clădirilor civile (P 118-99)
Capacitatea de
evacuare
Nr. Destinaţia clădirii sau porţiunii din clădire
a unui flux, C
crt. pentru care se calculează evacuarea
(numărul
persoanelor)
Clădiri care adăpostesc persoane incapabile să se evacueze
1 singure: maternităţi, staţionare medicale, clădiri pentru copii de
vârstă preşcolară, ospicii pentru alienaţi mintal, cămine pentru 50
bătrâni şi infirmi, persoane cu handicap etc.
Clădiri pentru învăţământ de toate gradele, administrative,
2 sociale, laboratoare, studiouri cinematografice şi de radio, săli 70
pentru adunări, auditorii, magazine, expoziţii, alimentaţie
publică, lectură, sport, aşteptare etc. care nu sunt săli
aglomerate sau clădiri înalte sau foarte înalte
3 Clădiri de locuit, administrative, hoteluri, cămine, cabane etc. 80
care nu sunt clădiri înalte sau foarte înalte

119
Tabelul 6.6 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru sălile aglomerate (P 118-99)
Capacitatea de
Nr. Categoria sălii aglomerate şi evacuare
crt. gradul de rezistenţă la foc asociat clădirii a unui flux, C
(număr de persoane)
I, II 50 (70)
1 S1 III 35 (50)
IV, V 25
I, II 65 (100)
2 S2 III 50 (75)
IV 35
V 25
Notă:
1. Valorile dintre paranteze se referă numai la circulaţiile (trecerile) de evacuare din interiorul sălilor aglomerate
(până la uşile de evacuare ale sălii).

Tabelul 6.7 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru clădirile industriale (P 118-99)
Construcţii de producţie şi/sau depozitare având Capacitatea de evacuare a unui flux, C
asociată categoria de pericol de incendiu (număr de persoane)
A, B (BE3a, b) 65
C (BE2) 75
D, E (BE1a, b) 90

Asigurarea distanţei de evacuare presupune stabilirea lungimii căii/timpului de evacuare,

măsurată/măsurat (în axa căii de evacuare) de la punctul de plecare până la o ieşire în exterior
sau scară de evacuare sau degajament protejat, ocolind dotările cu amplasament fix.
La stabilirea lungimii căii/timpului de evacuare (P 118-99) nu se iau în considerare
distanţele parcurse:
- pe scările de evacuare şi de la baza acestora spre exterior, precum şi la interiorul
degajamentelor protejate;
- la interiorul încăperilor în care nu se depăşeşte lungimea căii/timpul de evacuare
corespunzător coridoarelor înfundate.
Timpul teoretic necesar de evacuare a utilizatorilor se determină prin raportarea lungimii
căii de evacuare la o viteză medie de deplasare a persoanelor, considerată egală cu 0,4 m/s pe
traseele orizontale şi 0,3 m/s pe traseele la coborâre (exemplu: în tabelul 6.8 sunt indicaţi timpii
şi lungimile normate de evacuare la clădirile cu specific industrial, P118-99).
Realizarea căilor de evacuare. Măsurile constructive privind proiectarea şi execuţia
căilor de evacuare, în principal, trebuie să urmărească:
- asigurarea circulaţiei, cu uşurinţă şi fără obstacole, prin alcătuire şi gabarit;
- asigurarea înălţimii libere normate (minim 2,0 m, P 118-99).
- utilizarea unor materiale incombustibile şi/sau cu performanţă la foc corespunzătoare;
- evitarea unghiurilor şi culoarelor înfundate la concepţia clădirii;
- evitarea spaţiilor cu pericol la incendiu;
- asigurarea evacuării tuturor persoanelor prin ieşirile construcţiei afectate de incendiu;
- asigurarea ieşirii evacuaţilor direct în accesul la clădire şi de unde se poate ajunge în
exterior în siguranţă (curte sau alt spaţiu deschis);
- prevederea deschiderii uşilor în sensul evacuării şi fără obstacole/praguri mai înalte
decât cele normate (se admit planuri înclinate prescrise în reglementările tehnice);
- evitarea folosirii uşilor rotative sau ghilotină de evacuare etc. (figura 6.17).

120
Tabelul 6.8 Timpi şi lungimi normate de evacuare la clădirile industriale (P118-99)
Construcţii de Timpul (s) sau lungimea căii (m)
producţie şi/sau depozitare de evacuare
Într-o singură
În două direcţii diferite direcţie
Categoria de
Gradul de (coridor înfundat)
pericol de
rezistenţă la pentru parterul pentru etaje sau pentru parter, etaje,
incendiu
foc asociat construcţiei subsoluri subsoluri
asociată
s m s m s m
A, B I, II 75 30 63 25 50 20
(BE3a, b)
C I, II 250 100 188 75 63 25
(BE2) III 200 80 150 60 63 25
IV 125 50 75 30 63 25
V 113 45 63 25 63 25
D, E I, II nu se limitează
(BE1a, b) III 250 100 188 75 63 25
IV 150 60 125 50 63 25
V 125 50 100 40 63 25
Notă:
1. Timpul de evacuare (lungimea maximă a căii de evacuare) nu se normează în toate situaţiile în care la fiecare
nivel al construcţiei se pot afla, simultan, maximum 10 persoane, indiferent care este categoria de pericol de
incendiu şi gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiei.

- uşi de evacuare - dublarea uşilor rotative cu uşi de evacuare

Figura 6.17 Uşi de evacuare a persoanelor din clădiri

În construcţii sau porţiuni independente ale construcţiei, din punctul de vedere al

circulaţiei, de regulă, persoanele trebuie să aibă acces la cel puţin două căi de evacuare, pe cât
posibil în direcţii opuse; a doua cale de evacuare poate fi o fereastră sau o trapă exterioară, dacă
prin acestea se asigură evacuarea în condiţii corespunzătoare privind siguranţa persoanelor
(figura 6.18).
Asigurarea unei singure căi de evacuare este admisă când, conform proiectului, la fiecare
nivel se află, simultan, maximum 20 de persoane, precum şi în alte condiţii stipulate în
normativele de specialitate.
La clădirile înalte, foarte înalte şi în cazul sălilor aglomerate sunt obligatorii minimum
două căi de evacuare.

121
 Figura 6.18 Realizarea căilor de evacuare
(după Fire Protection Guide in Modern Building Construction, Promat International, 2006)

Abordarea inginerească a evacuării

(după Fire Egineering Design Guide, Third Edition, 2008)

Timpul de evacuare. Pentru toate spaţiile dintr-o clădire, timpul de evacuare a acestora
trebuie să fie mai mic decât timpul la care mediul ambiant din spaţiul afectat de incendiu începe
să devină periculos pentru viaţă, incluzând şi o marjă de siguranţă, figura 6.19 şi relaţia 6.2,

tev + ts < tlt (6.2)

unde: tev este timpul de evacuare, calculat, (eng: Required Safe Egress Time, RSET) măsurat de
la iniţierea incendiului;
tlt - timpul la care condiţiile periculoase pentru viaţă se instalează (eng: Available Safe
Egress Time, ASET), măsurat de la iniţierea incendiului;
ts - timpul marjă de siguranţă.

Figura 6.19 Validarea procesului evacuării în siguranţă

122
 Timpul de evacuare este dat de relaţia 6.3:

tev = td + ta + to + ti + tt + tq (6.3)

unde: td este timpul de la iniţierea incendiului până la detectarea lui (de către un ocupant al
clădirii sau de un sistem automat de detecţie);
ta - timpul de la momentul detectării până la momentul alarmării (sonor, luminos);
to - timpul de la momentul alarmării până la momentul în care ocupanţii iau decizia să
răspundă;
ti - timpul în care ocupanţii investighează incendiul, colectează bunurile, luptă cu focul;
tt - timpul de deplasare, începând cu timpul cerut pentru traversarea căilor de evacuare
până la ajungerea în locaţia sigură, incluzând găsirea căii;
tq - timpul de aşteptare la uşile de trecere sau obstrucţii.
Termenul t d poate fi determinat automat, cu ajutorul programelor pentru aprecierea
dezvoltării incendiilor şi răspunsului detectoarelor. Termenul t a poate fi obţinut din cunoaşterea
sistemului de alarmă sau a limitelor comportării umane. Termenii t o şi t i sunt mai dificil de
calculat.
Marja de siguranţă este cerută pentru a prevedea un nivel adiţional al aceasteia, între
timpul de evacuare calculat şi timpul în care ocupanţii trebuie să se evacueze. Calcularea
timpului de evacuare poate fi numai aproximat şi poate varia considerabil în funcţie de natura şi
mobilitatea ocupanţilor.
Marja de siguranţă este impusă de incertitudinile calculului, precum şi de cele ale
evacuării şi timpilor de suportabilitate (tenability), ale dificultăţilor în găsirea căilor de evacuare
şi ale altor condiţii neprevăzute. Mărimea siguranţei poate varia după caracteristicile ocupanţilor
(vârstă, dizabilităţi, stare de somn sau de trezie a ocupanţilor), de prezenţa sistemelor de stingere
şi de mărimea sau de complexitatea clădirii. În absenţa mai multor informaţii, o marjă de
siguranţă nu este mai mică decât tev , fiind sugerată de alertarea persoanelor fizic neafectate. O
analiză mai detaliată poate fi făcută ca justificare pentru utilizarea unei marje de siguranţă
diferite. Selectarea unei marje de siguranţă depinde de timpii comparaţi şi sunt valorile aşteptate
sau valorile extreme ale distribuţiilor adoptate utilizate în analizele de senzitivitate.
Limitele de suportabilitate (eng. tenability). Efectul incendiului asupra oamenilor este o
dificultate excepţională supusă cuantificării. Răul poate fi fizic, fiziologic sau psihic. Acurateţea
datelor privitoare la oameni este cu adevărat dată de acţiunea unui incendiu de incintă real.
Experimentele pe oameni supuşi efectelor incendiilor sunt obţinute cu dificultate chiar dacă
astfel de experimente au fost realizate.
Unele modele pentru dezvoltarea incendiului sunt utilizate pentru predicţia umplerii cu
fum a compartimentelor şi, în acest caz, criteriile de suportabilitate sunt uzual cerute pentru a
stabili acceptabilitatea proiectului (sau nu). Criteriul de suportabilitate stabileşte timpul de
iniţiere a condiţiilor periculoase pentru viaţă.
Suportabilitatea [27], definită ca expunerea maximă la pericolul de incendiu şi care poate
fi tolerată fără cauzarea incapacităţii, poate fi analizată după:
- căldura prin convecţie;
- căldura prin radiaţie;
- vizibilitatea prin fum;
- concentraţia gazelor toxice;
- concentraţia gazelor iritante.
Când analizăm fenomenul de evacuare în corelaţie cu rezultatele unui program de calcul,
în vederea evaluării, trebuie presupusă o limită de comparaţie; aceasta corespunde poziţiei la
care condiţiile se evaluează şi, în mod normal, trebuie să fie deasupra înălţimii nasului sau
capului. Când fumul este peste această referinţă, condiţiile sunt aplicabile în partea de jos a
stratului, iar când fumul este sub această referinţă, condiţiile sunt aplicabile în partea de sus a

123
stratului. Înălţimea de 2,0 m sau mai mare este recomandată la proiectare (2,50 m pentru
România [26]).
Căldura prin convecţie. Niveluri crescute ale căldurii prin convecţie pot conduce la
hipertermie şi durere la nivelul pielii. Nivelurile hipertermiei depind de activitatea persoanei şi
hainele cu care este îmbrăcată. Temperatura critică pentru căldura transmisă prin convecţie
depinde de timpul expunerii şi umiditatea conţinută în gazele arderii. Un criteriu de
suportabilitate acoperitor pentru expunerea la căldură prin convecţie este expunerea timp de 30
min la 600C în atmosferă saturată.
Căldura prin radiaţie. Acest tip de transmitere a căldurii cauzează eritem (durere şi
roşeaţă la nivelul pielii), arsură parţială a pielii şi, eventual, arsură pe toată grosimea pielii. Un
criteriu de suportabilitate acoperitor pentru expunerea la căldură radiantă este ca fluxul de
căldură radiantă din stratul superior să nu depăşească 2,5 kW/m2 la înălţimea capului
(corespunzând unei temperaturi, la partea inferioară a stratului superior al fumului, de
aproximativ 2000C); peste această limită, timpul de toleranţă este sub 20 s.
Vizibilitatea. Vizibilitatea prin fum se bazează pe densitatea optică a fumului, tipul
fumului şi caracteristicile obiectului ţintă ce trebuie vizualizat. Unii oameni pot refuza să treacă
prin fum chiar diluat, în timp ce alţii vor încerca să se deplaseze prin fum dens (cazul particular
al situaţiilor extreme). Oamenii care traversează prin fum se deplasează mai încet decât în
condiţiile inexistenţei acestuia. Proiectarea corectă şi vizibilitatea semnalizării căilor de evacuare
pot ajuta evacuarea. Semnalizarea luminoasă pentru ieşire este uşor de văzut în condiţiile
existenţei fumului. Marcarea sau iluminatul la nivelul pardoselii reduce efortul ocupanţilor de a
căuta, prin fum, calea ce trebuie urmată spre ieşire. Unele programe evaluază vizibilitatea (în m),
în timp ce altele densitatea optică (în m-1). Calculul vizibilităţii este în mare măsură influenţat de
producţia de funingine (în g/g), selectată ca dată de intrare pentru programul de calcul; valoarea
trebuie cu atenţie şi justificat selectată. FCRC (1996) recomandă ca şi criteriu de suportabilitate:
- în cazul încăperilor mici: 8 m vizibilitate minimă sau 0,2 m-1 densitate optică;
- în cazul altor încăperi: 10 m vizibilitatea minimă sau 0,1 m-1 densitatea optică.
Gazele asfixiante. Gazele asfixiante pot cauza pierderea conştienţei sau moartea, lipsind
ţesuturile creierului de oxigen. Gazele asfixiante produse prin combustie includ monoxid de
carbon, acid cianhidric, dioxid de carbon şi oxigen insuficient. Pentru o persoană sănătoasă, în
mod obişnuit, următoarele concentraţii (în ppm-părţi pe milion) pot conduce la incapacitate în
30 min (Purser, 2002):
- de la 1400 ppm pentru CO (în cazul copiilor, incapacitatea intervine în jumătate din
timp);
- de la 80 ppm pentru HCN;
- la mai puţin ca 12% pentru O2;
- la mai mult ca 5% pentru CO2.
(aceste limitele, când este cazul, pot fi ajustate pentru membrii vulnerabili ai populaţiei).
Fractional Effectiv Dose (FED). Cu ajutorul parametrului FED se poate evalua cu mai
multă acurateţe impactul gazelor asfixiante în situaţia de incendiu (Purser, 2002) şi presupune
calculul efectului cumulat al expunerii simultane la mai multe gaze asfixiante. Când FED creşte
peste valoarea 1, se presupune instalarea incapacităţii; valori de 0,1÷0,3 sunt acceptate ca şi
criteriu de proiectare.
Gazele iritante. Gazele iritante cauzează disconfort, durere sau distrugerea ţesutului la
nivelul mucoaselor ochilor, nasului, traheei şi plămânilor, şi pot conduce la incapacitate şi
moarte. Gazele iritante, care sunt produse ale combustiei, includ acizi anorganici gazoşi (precum
acidul cianhidric) şi compuşi organici precum formaldehida şi acroleina, ca să numim numai
câteva. Purser (2000) sugerează că o densitate optică a fumului de 0,5 m-1 poate fi utilizată ca
indicator al iritabilităţii care poate reduce eficienţa evacuării. FCRC (1996) sugerează o
abordare simplificată şi anume că este improbabil a fi depăşite condiţiile limită pentru toate
produsele toxice (asfixiante şi iritante) dacă densitatea optică a fumului nu depăşeşte 0,1 m-1 sau
vizibilitatea nu este redusă sub 10 m.

124
 Căi de evacuare a animalelor adăpostite în construcţiile zootehnice

Numărul căilor de evacuare a animalelor adăpostite, în situaţia de incendiu, se stabileşte

pe baza unei metodologii specifice care are în vedere categoriile animalelor adăpostite şi gradul
de rezistenţă la foc asociat construcţiei (tabelul 6.9).

Tabelul 6.9 Numărul maxim al animalelor admis pentru evacuarea pe o uşă (NPCI-1984)
Gradul de rezistenţă la foc
Nr. Animale adăpostite în construcţia-grajd asociat construcţia-grajd
crt. I÷IV V
1 bovine 35 25
2 tineret taurin 50 30
3 animale de muncă 35 25
4 cai de elită 25 -
5 scroafe cu purcei şi vieri 35 25
6 îngrăşătorie porci 200 150

Lăţimea minimă a unei ieşiri pentru evacuarea animalelor adăpostite, în situaţia de

incendiu, trebuie să fie cel puţin:
- 2,00 m, în cazul grajdurilor pentru taurine şi cabaline;
- 1,50 m, în cazul grajdurilor pentru viţei până la 6 luni;
- 0,90 m, în cazul grajdurilor pentru porci.
Lungimea căii de evacuare a animalelor adăpostite, în situaţia de incendiu, până la
ieşirea din clădire, trebuie să fie maximum:
- 30 m pentru animalele aflate în stabulaţie fixă (legate);
- 50 m pentru animalele aflate în stabulaţie liberă.
Realizarea căilor de evacuare a animalelor adăpostite, în situaţia de incendiu, trebuie să
respecte următoarele condiţii: uşile să fie distribuite, pe cât posibil, uniform, să nu prezinte
praguri şi să se deschidă în sensul evacuării.

6.4.2 Căi de acces şi intervenţie la incendii (prescripţii naţionale)

Pentru asigurarea condiţiilor de acces, de intervenţie şi de salvare în situaţia de incendiu,

la construcţii se proiectează şi execută căi de acces, care pot fi:
- drumuri necesare funcţional;
- fâşii de teren libere, corespunzător amenajate pentru accesul utilajelor şi autospecialelor
de intervenţie ale pompierilor.
Drumurile necesare funcțional, destinate și circulaţiei în cazul incendiului, trebuie să
formeze, de regulă, un circuit închis, să asigure accesul forţelor de intervenţie fără obstacole şi
pe distanţa cea mai scurtă către toate construcţiile, depozitele deschise pentru materiale
combustibile şi sursele de apă (bazine, rezervoare, hidranţi, rampe de alimentare etc.); asigurarea
căilor pentru accesul autospecialelor de intervenţie la sursele de alimentarea cu apă, în cazul
incendiului, şi a posibilităţilor folosirii acestor surse, în orice anotimp, constituie o condiţie a
securităţii la incendiu.
Fâşiile de teren libere se prevăd pentru circulaţia maşinilor de intervenţie a pompierilor
(dacă din procesul funcţional nu rezultă necesitatea unor drumuri pentru circulaţii curente la
anumite obiective), cu lăţimea minimă prescrisă, nivelate şi cu panta necesară asigurării scurgerii
şi îndepărtării apelor de pe acestea; când terenul natural nu asigură circulaţia maşinilor pe orice
vreme, fâşiile amenajate se consolidează. Se iau măsurile necesare pentru protecţia construcţiilor
subterane pe care le întretaie (canale, cămine, reţele subterane pentru conducte) şi marcarea lor
vizibilă.

125
 Fâşiile de teren destinate circulaţiei în situaţia de incendiu trebuie să se regăsească în
documentaţiile specifice.
Realizarea căilor de acces şi intervenţie, în general, trebuie să mai aibă în vedere:
- asigurarea lăţimii minime: 6,0 m sau 12,0 m pentru clădirile înalte;
- realizarea curbelor şi ramificaţiilor astfel încât să asigure şi înscrierea maşinilor de
intervenţie ale pompierilor (figura 6.20);
- realizarea a două intrări din drumul public (unde este necesar), dimensionate ca să se
asigure accesul maşinilor de intervenţie ale pompierilor (în cazul unităţilor industriale cu
activităţi din categoria pericolului la incendiu A, B sau C şi cu aria suprafeţei incintei peste 2,5
ha, P 118-99;
- încrucişările la nivel cu liniile căii ferate pe care se pot gara vagoane, unde trebuie
prevăzută a doua încrucişare la nivel situată, faţă de prima, la o distanţă cel puţin egală cu
lungimea unei garnituri de tren care circulă în mod obişnuit pe linia respectivă.

Figura 6.20 Drumuri necesare funcţional accesului autospecialelor de intervenţie

(după Fire Protection Guide in Modern Building Construction, Promat International, 2006)

Numărul căilor de acces şi intervenţie la incendii din incintele industriale, grupările

clădirilor social-administrative şi ansamblurile locuinţelor, necesare circulaţiei obişnuite, se
proiectează avându-se în vedere ca:
- fiecare construcţie să fie deservită de un drum;
- clădirile înalte, precum şi clădirile industriale blindate şi monobloc să fie deservite pe
cel puţin două laturi;
- fiecare sector al depozitelor deschise pentru materiale combustibile solide, lichide sau
gazoase să fie deservit pe toate laturile.
Accesul în clădirile blindate trebuie să aibă asigurat accesul personalului de intervenţie în
situaţia de incendiu prin deschideri de cel puţin 1,00 m lăţime şi 1,80 m înălţime, situate pe
conturul clădirii la distanţe maxime de 80,0 m una de alta; acestea pot fi închise prin panouri
care să poată fi uşor desfăcute în cazul incendiului şi marcate vizibil.
Accesul în curţile închise (la construcţiile etajate), unde autospecialele pompierilor nu pot
intra, se face, pentru salvarea persoanelor din clădire de către forţele de intervenţie, prin ferestre
sau goluri practicate în faţadele construcţiei, marcate corespunzător pentru a fi uşor recunoscute
în situaţia de incendiu.
Curţile interioare neacoperite, cu aria peste 600 m 2, închise pe toate laturile de construcţii
şi situate la nivelul terenului sau al circulaţiilor carosabile adiacente sau la o diferenţă de nivel
mai mică de 0,50 m faţă de aceste circulaţii, se prevăd obligatoriu cu accese carosabile pentru
autospecialele de intervenţie în cazul incendiului, amplasate la maximum 160 m unele de altele,
cu gabarite minime precizate (3,80 m lăţime şi 4,20 m înălţime, iar pentru pasajele carosabile din
interiorul clădirilor 3,80 m înălţime). În cazul curţilor situate la diferenţe de nivel mai mari de

126
0,50 m (fără acces carosabil), se asigură numai accese pietonale personalului de intervenţie, cu
gabarite minime precizate (1,50 m lăţime şi 1,90 m înălţime), situate la maximum 80 m distanţă
între ele.
Pereţii care limitează pasajele în clădiri trebuie să fie incombustibili şi să aibă rezistenţa
la foc minimă 90 min.
Accesul în construcţiile închise cu pereţi cortină trebuie să se facă prin panouri vitrate
marcate şi care să permită intervenţia pompierilor direct din exterior în circulaţiile comune
orizontale (holuri, vestibuluri, coridoare etc.) sau în încăperi cu acces permanent în circulaţiile
comune. Marcarea vizibilă din exterior a cel puţin unui acces pe fiecare etaj al construcţiei este
obligatorie la etajele situate până la 28 m faţă de carosabil, pe toate faţadele accesibile
autospecialelor de intervenţie. Construcţiile închise perimetral cu pereţi cortină trebuie să asigure
circulaţii carosabile în dreptul panourilor faţadei marcate pentru accesul echipelor de intervenţie.
În interiorul construcţiilor, căile de intervenţie pentru personalul serviciilor şi unităţilor de
pompieri vor fi stabilite, amenajate şi marcate corespunzător astfel încât să fie uşor recunoscute
în cazul incendiului.
Accesul pe acoperiş la clădirile cu pod al personalului de intervenţie în situaţia de
incendiu se va asigura prin casele de scări, lucarne şi/sau tabachere (figura 6.21).

Figura 6.21 Accesul pe acoperiş la clădirile cu pod al personalului de intervenţie

(Construcţii-curs general,C. Peştişanu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971)

Accesul prin scări exterioare de incendiu (executate conform standardelor: STAS 6168)
se va realiza la:
- clădirile cu înălţimea la cornişă mai mare de 12 m;
- clădirile ce adăpostesc persoane care nu se pot evacua singure, având mai puţin de trei
scări interioare sau cele cu săli aglomerate, indiferent de gradul de rezistenţă la foc asociat
acestora;
- construcţiile având gradul de rezistenţă la foc asociat III÷V, situate în localităţi unde nu
există unităţi de pompieri;
- zonele antifoc.
Pentru construcţiile anterior menţionate trebuie prevăzute scări de incendiu exterioare şi
între acoperişuri denivelate (pentru asigurarea circulaţiei între părţile acestora situate la diferite
înălţimi) dacă denivelarea minimă depăşeşte 1,50 m, respectiv la acoperişurile clădirilor
prevăzute cu luminatoare mai lungi de 80 m (pentru a se asigura circulaţia peste acestea).
Scările de incendiu exterioare se vor amplasa în lungul perimetrului clădirii la maximum
200 m; pe faţada principală a clădirilor se admite să nu se prevadă asemenea scări.

127
 Accesul la clădirile înalte şi foarte înalte al personalului de intervenţie la incendiu se
poate realiza şi cu ajutorul ascensorului; astfel, la clădirile înalte se va prevedea cel puţin un
ascensor de intervenţie pentru pompieri, iar pentru cele foarte înalte cel puţin două astfel de
ascensoare.
Ascensoarele de intervenţie în situaţia de incendiu vor asigura capacitatea pentru
transportul a 3÷5 servanţi cu echipamentul aferent (minim 500 kg) şi vor fi realizate ca să
funcţioneze cel puţin 2 ore de la izbucnirea incendiului. Aceste ascensoare vor asigura accesul
pompierilor la toate nivelurile clădirii, fiind echipate cu dispozitive pentru apel prioritar în cazul
incendiului.

Bibliografie

1. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti,1993.

2. Bryan J.L., A selected historical review of human behaviour in fire, The official magazine of
the Society of Fire Protection Engineers, nr. 16, Cleveland, OH 44114 USA, 2002.
3. Burlacu, L., Alexandrescu, I., Consideraţii asupra corelării nivelului de risc de incendiu cu
gradul de dotare cu instalaţii speciale de detectare si stingere, Conferinţa tehnico-ştiinţifică
“Instalaţii pentru construcţii şi economia de energie”, 1 - 2 iulie 1999, Editura Venus, pp. 446 –
455, Iaşi, 1999.
4. Burlacu L., Diaconu-Şotropa D., Performanţa privind securitatea la incendiu a construcţiilor,
Review AICPS, nr. 1/2007 Ediţie nouă, ISSN 1454-928X, Bucureşti, 2007.
5. Crăciun, I., Secară, V., Calotă, S., Niţă, A, Şerbu, T., Gherghinoiu, I., Roth, M.,Vale, I.,
Bălulescu, R., Protecţia împotriva incendiului, ghid pentru aplicarea normelor generale de
prvenire şi stingere a incendiilor, Editura Service Pompieri, Bucureşti, 2000.
6. Calotă ,S., Lencu, V., Şerbu, T., Protecţia împotriva incendiilor, vol.1, Editura Service
Pompieri, Bucureşti,1998.
7. Farcaş, D., Protecţia activă împotriva incendiilor. Pompierii Români nr.9/1990, pp.20-21,
Bucureşti, 1990.
8. Roitman, M.I., Măsuri de prevenire a incendiilor în construcţii. Direcţia Paza Contra
Incendiilor, Bucureşti, 1957.
9. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere al prevenirii
incendiilor. Indicativ NPCI 1957. Editura Tehnică. Bucureşti 1957.
10. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere al
prevenirii incendiilor. Indicativ NPCI 1961. Editura Tehnică. Bucureşti 1961.
11. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere al
prevenirii incendiilor. Indicativ NPCI 1964. Editura Tehnică. Bucureşti 1964.
12. ***, Normativ republican pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere
al prevenirii incendiilor. Indicativ NPCI 1972 Ediţia 1974. Buletinul Construcţiilor nr.3/1974.
13. ***, Normativ departamental pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de
vedere al prevenirii incendiilor în industria chimică, indicativ NPCICh-1977 emis de Ministerul
Industriei Chimice cu ordinul nr. 1862/1976
14. ***, Prevenirea incendiilor în proiectarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii. Ministerul de
Interne - Comandamentul Pompierilor - Serviciul Cultural, Presă şi Editorial, Bucureşti 1973
15. ***, Norme tehnice privind protecţia construcţiilor contra focului. Indicativ P.118/1983.
16. ***, Normativ departamental privind proiectarea şi executarea construcţiilor şi instalaţiilor
din punct de vedere al protecţiei contra acţiunii focului în ramura agriculturii şi industriei
alimentare. Indicativ NPCIA/1984.
17. ***, Prevenirea incendiilor în proiectarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, Ministerul de
Interne - Comandamentul Pompierilor-Serviciul Cultural, Presă şi Editorial, Bucureşti, 1973.
18. ***, Termeni şi expresii P.S.I., Ministerul de Interne-Comandamentul Pompierilor, Serviciul
Editorial, Bucureşti, 1991.

128
19. Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 766/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352
din 10 decembrie 1997.
20. ***, Norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin Ordinul nr. 775 din
22 iulie 1998, Monitorul Oficial partea I, nr. 348 din 09.10.1998, Bucureşti, 1998.
21. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P.118/1999, IPCT, Bucureşti
1999.
22. ***, Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor Normativului
P.118/1999-Siguranţa la foc a construcţiilor. Indicativ MP008-2000, IPCT, Bucureşti, 2000.
23. ***, Ghid pentru proiectarea, executarea şi exploatarea dispozitivelor şi sistemelor de
evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi din construcţii în caz de incendiu-Indicativ GP-063-
2001, IPCT-SA, Bucureşti, 2001.
24. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.
25. ***, Fire Egineering Design Guide, Third Edition, Editor Michael Spearpoint, New Zealand
Center For Advanced Engineering, Christchurch-New Zealand, 2008.
26. ***, CEN/TR 12101-5, Sisteme de control al fumului şi gazelor fierbinţi şi metode de calcul
pentru sisteme de ventilare pentru evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, Bucureşti, 2005.
27. ***, European Guideline, CFPA-E No 19, Fire safety engineering concerning evacuation
from buildings, 2009.

129
130
PRELEGEREA 7
STABILITATEA LA FOC
A STRUCTURILOR CONSTRUCŢIILOR

Generalităţi

Proiectarea construcţiilor implică şi verificarea la acţiunea focului a elementelor structurii

portante: stâlpi, grinzi, pereţi, planşee etc.; aceasta presupune că structurile portante ale clădirilor
trebuie să îşi menţină funcţia capacităţii portante un timp normat pentru a asigura:
- îndeplinirea funcţiilor specifice produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la
incendiu;
- securitatea utilizatorilor (cât se presupune că sunt prezenţi în clădire) şi a forţelor de
intervenţie;
- evitarea prăbuşirii clădirii.
Rezistenţa la foc minimă a principalelor elemente de construcţii care intră în alcătuirea
structurii portante a clădirii se precizează în reglementări tehnice specifice; pentru România,
P118-99-Siguranţa la foc a construcţiilor, tabelul 7.1a.

Tabelul 7.1a Rezistenţa la foc a elementelor de construcţii (P118-99)

Nr. Tipul elementelor Gradul de rezistenţă la foc
crt. construcţiei I II III IV V
1 Stâlpi, coloane, 2½ ore 2 ore 1 ora 30 min -
pereţi portanţi
2 Pereţi interiori 30 min 30 min 15 min 15 min -
neportanţi
3 Pereţi exteriori 15 min 15 min 15 min - -
neportanţi
4 Grinzi, planşee, 1 ora 45min 45 min 15 min -
nervuri, acoperişuri (30 min)* (30 min)*
terasă
5 Acoperişuri 45 min 30 min 15 min - -
autoportante fără pod (30 min)* (15 min)*
(inclusiv
contravântuiri),
şarpante ale
acoperişurilor fără pod
6 Panouri de învelitoare 15 min - - - -
şi suporturi continue
ale învelitorilor
combustibile
Notă 1. * În clădirile şi compartimentele de incendiu în care densitatea sarcinii termice nu depăşeşte 840 Mj/m2 (cu
excepţia clădirilor înalte, foarte înalte cu săli aglomerate, cele care adăpostesc persoane ce nu se pot evacua singure
şi cele cu echipament de importanţă deosebită) se pot aplica valorile rezistenţelor la foc din paranteze.

În unele ţări, precum Anglia, există în reglementările naţionale precizări privitoare la

rezistenţa la foc minimă pentru funcţiuni (uzuale) ale clădirilor, tabelul 7.1b.
131
Tabelul 7.1b Rezistenţa la foc a clădirilor (Building Regulations Part. B)
Rezistenţa la foc
(min)
Subsol, inclusiv planşeul Parter sau etaj superior
Funcţiuni de deasupra
Adâncimea maximă a Înălţimea la planşeul superior
subsolului
(m) (m)
> 10 ≤ 10 ≤5 ≤ 18 ≤ 30
Case 30 30 30 60 improbabil
Clădiri rezidenţiale:
a. bloc apartamente
- fără sprinklere 90 60 30 60 90 nepermis
- cu sprinklere 90 60 30 60 90 120
b. instituţii 90 60 30 60 90 120
c. alte rezidenţiale 90 60 30 60 90 120
Birouri:
- fără sprinklere 90 60 30 60 90 nepermis
- cu sprinklere 60 60 30 30 60 120
Spaţii comerciale:
- fără sprinklere 90 60 60 60 90 nepermis
- cu sprinklere 60 60 30 60 60 120
Spaţii întâlniri,
recreere
- fără sprinklere 90 60 60 60 90 nepermis
- cu sprinclere 60 60 30 60 60 120
Spaţii industriale:
- fără sprinklere 120 90 60 90 120 nepermis
- cu sprinklere 90 60 30 60 90 120
Spaţii depozitare,
altele nerezidenţiale
a. orice clădire sau
parte nedescrisă în
altă parte
- fără sprinklere 120 90 60 90 120 nepermis
- cu sprinklere 90 60 30 60 90 120
b. parcaje vehicule
uşoare
- deschise pe faţade neaplicabil neaplicabil 15 15 15 60
- oricare altele 90 60 30 60 90 120

Problema stabilităţii structurii construcţiilor aflate în situaţia de incendiu este

reglementată de actele normative europene/Eurocod-uri, elaborate de CEN (Comité Européen de
Normalisation) şi însuşite de statele membre ale Comunităţii Europene (inclusiv România, unde
au fost publicate ca standarde naţionale SR EN ...).
Eurocod-urile sunt standarde europene pentru proiectarea şi/sau verificarea lucrărilor de
construcţii, cuprinzând metode pentru stabilirea acţiunilor, calculul solicitărilor şi evaluarea
rezistenţei elementelor structurale; acestea sunt recunoscute ca referinţe pentru:
- probarea conformităţii clădirilor şi lucrărilor inginereşti cu cerinţa esenţială 1
(stabilitate şi rezistenţă mecanică) şi cerinţa esenţială 2 (securitate la incendiu);
- asigurarea bazei tehnice la contractarea lucrărilor de construcţii şi serviciilor tehnice
asociate;
132
 - asigurarea bazei tehnice pentru elaborarea specificaţiilor tehnice armonizate produselor
pentru construcţii.
Eurocod-urile sunt inspirate din standardele internaţionale elaborate de ISO, dar nu sunt
pe deplin armonizate cu acestea, diferind prin notaţii, relaţii etc.; principiile, metodele de analiză
şi de calcul sunt asemănătoare.
Eurocod-urile au fost concepute, iniţial, ca reglementări obligatorii ce urmau să
înlocuiască reglementările naţionale similare, dar, ulterior, pentru că nu a fost pe deplin posibilă
înlocuirea, s-a admis să se ţină seama de specificul naţional, versiunile actuale prevăzând, în
anumite subcapitole sau relaţii de calcul, posibilitatea introducerii valorilor determinate la nivel
naţional pentru unii parametri (Nationally Determined Parameters - NPD); aşa au apărut anexele
naţionale care se referă la:
- valori şi/sau clase unde eurocod-ul prevede alternative;
- date specifice ţării respective (geografice, climatice etc.);
- proceduri naţionale de utilizare, când eurocod-ul prevede posibilitatea elaborării unor
proceduri alternative;
- decizii pentru aplicarea anexelor informative;
- referiri la informaţii complementare care nu trebuie să fie contradictorii cu conţinutul
eurocod-ului şi să ajute utilizatorul în aplicarea acestuia.
Eurocod-urile pot fi grupate în:
- generale:
- Eurocod 0/SR EN 1990: Bazele calculului structurilor;
- Eurocod 1/SR EN 1991: Acţiuni asupra structurilor;
- Eurocod 7/SR EN 1997: Calculul geotehnic;
- Eurocod 8/SR EN 1998: Calculul structurilor pentru rezistenţa seismică;
- particularizate tipurilor structurale (cuprinzând reguli privind proiectarea tipului
respectiv la acţiuni mecanice şi din variaţia obişnuită a temperaturii, precum şi din variaţia
temperaturii produsă în situaţia de incendiu):
- Eurocod 2/SR EN 1992: Proiectarea structurilor din beton;
- Eurocod 3/SR EN 1993: Proiectarea structurilor din oţel;
- Eurocod 4/SR EN 1994: Proiectarea structurilor mixte (din oţel şi beton);
- Eurocod 5/SR EN 1995: Proiectarea structurilor din lemn;
- Eurocod 6/SR EN 1996: Proiectarea structurilor din zidărie;
- Eurocod 9/SR EN 1999: Proiectarea structurilor din aluminiu.
Eurocod 1 şi fiecare eurocod particularizat tipului de structură conţin o parte privind
expunerea la foc a structurilor (Partea 1-2); aspectul (încadrabil protecţiei pasive la incendiu)
este tratat în termenii calculului structural în vederea asigurării stabilităţii elementelor structurale
şi limitării efectelor incendiului.
Eurocod 1 (partea 1-2) precizează modul evaluării acţiunii incendiilor.
Procedurile, metodele şi relaţiile de calcul recomandate de eurocod-uri, utilizate la
verificarea elementelor structurale aflate în situaţia de incendiu, sunt recunoscute pe piaţa
europeană a serviciilor de proiectare.

7.1 Acţiuni în situaţia incendiului

Generalităţi

Calculul la foc al structurilor construcţiilor în situaţia de incendiu presupune parcurgerea

unui proces etapizat:
- selecţia scenariilor de incendiu de calcul, relevante pentru compartimentul de incendiu
ales;

133
 - atribuirea focurilor de calcul corespunzând scenariilor de incendiu de calcul, în vederea
stabilirii temperaturii la exteriorul elementelor structurale incendiate;
- analiza transferului de căldură la structurile incendiate;
- stabilirea acţiunilor la structurile incendiate;
- verificarea rezistenţei la foc a structurilor incendiate.
Situaţia de incendiu generează la nivelul elementelor structurale:
- acţiuni termice, consecinţa fenomenului radiaţiei şi/sau convecţiei şi/sau conducţiei;
- acţiuni mecanice, consecinţa încărcărilor şi/sau deformaţiilor impuse şi/sau variaţiilor
din temperatură etc..
Verificarea rezistenţei la foc a structurii, după caz, se poate face:
- în domeniul rezistenţelor, relaţia 7.1a:

Rfi,d,t (Xd,fi) ≥ Efi,d(Ffi,d) (7.1a)

- şi/sau, pentru unele tipuri de structuri, în domeniul timpului, relaţia 7.1b:

tfi,d ≥ tfi,requ (7.1b)

- şi/sau, pentru unele tipuri de structuri, în domeniul temperaturilor, relaţia 7.1c:

ζcr,d ≥ ζd (7.1c)

unde: tfi,d este rezistenţa la foc proiectată a elementului structural, în min;

tfi,requ - rezistenţa la foc cerută elementului structural, în min;
Rfi,d,t - rezistenţa de proiectare a elementului structural, în situaţia de incendiu, la
momentul t;
Xd,fi - valorea de proiectare a proprietăţii mecanice a materialului în situaţia de incendiu;
Efi,d,t - efectul semnificativ al acţiunilor de proiectare în situaţia de incendiu, la momentul
t;
Ffi,d - valorile de proiectare ale acţiunilor în situaţia de incendiu;
ζcr,d - temperatura critică de proiectare;
ζd - temperatura proiectată.

7.1.1 Selecţia scenariilor de incendiu şi focurilor de calcul

Generalităţi

Stabilirea scenariilor de incendiu de calcul. Scenariul de incendiu descrie, calitativ,

evoluţia unui incendiu în timp, identificând evenimentele cheie care îl caracterizează şi îl
diferenţiază de alte incendii posibile într-o incintă.
Situaţiile de incendiu avute în vedere la aprecierea riscului la incendiu determină mai
multe scenarii de incendiu, dintre acestea reţinându-se cele maxim probabile şi care constituie
scenariile de incendiu de calcul.
Pentru structurile la care există riscuri la incendiu specifice ca o consecinţă a altor acţiuni
accidentale, acestea trebuie luate în considerare la conceptul securităţii globale.
Stabilirea focurilor de calcul. Pentru fiecare scenariu de incendiu de calcul şi
compartiment de incendiu se estimează un model de incendiu numit foc de calcul; focul de calcul
se aplică numai unui singur compartiment de incendiu la un moment dat, în afara cazurilor în
care se specifică altfel în scenariul de incendiu de calcul.

134
 Modele de incendiu

În cazul evaluării performanţei de rezistenţă la foc a structurilor construcţiilor, modelul

de incendiu este un mod pentru definirea evoluţiei temperaturii gazelor în vecinătatea
elementelor structurale şi este numit:
- scenariu de referinţă, în cazul încercărilor experimentale la foc;
- foc de calcul, în cazul calculelor analitice/numerice la foc.
Modelele de incendiu pot fi: convenţionale (numite şi nominale) sau naturale (numite şi
parametrice).

Modele convenţionale/nominale de incendiu

Modelul acţiunii termice care corespunde unui incendiu generalizat este cel dat de curba
temperatură-timp ISO 834, relaţia 7.2a şi figura 7.1:

ζg = 345 × log10(8t + 1) + 20 (7.2a)

unde: ζg este temperatura gazelor, în 0C;

t - durata expunerii termice, în min.
Coeficientul transferului de căldură prin convecţie corespunzător este αc = 25 W/m2K.
Modelul de incendiu este utilizat la evaluarea performanţelor produselor expuse la un foc
în plină desfăşurare; acesta poate fi considerat foc de calcul relevant în cazul structurilor la care
autorităţile naţionale specifică cerinţe de rezistenţă la foc, exceptând cazul când există alte
specificaţii.
Modelul acţiunii termice în cazul unui incendiu din interiorul construcţiei acţionând
asupra unui element structural prin exteriorul construcţiei (cazul pereţilor faţadelor) este cel dat
de curba focului exterior, relaţia 7.2b şi figura 7.1:

ζg = 660 × (1 – 0,687-0,32t – 0,313-3,8t) + 20 (7.2b)

Coeficientul transferului de căldură prin convecţie corespunzător este αc = 25 W/m2K.

Modelul acţiunii termice în cazul unui incendiu mai sever (cu o viteză de creştere a
temperaturii mai mare ca cea dată de curba ISO 834) este cel dat de curba armonizată a
hidrocarburilor, relaţia 7.2c şi figura 7.1:

ζg = 1080 × (1 – 0,325-0,167t – 0,675-2,5t) + 20 (7.2c)

Coeficientul transferului de căldură prin convecţie corespunzător este αc = 50 W/m2K.

În cazul unor obiective speciale (tuneluri de trafic, centrale nucleare etc.), specificaţiile
tehnice pot impune scenarii de incendiu extreme, pentru care modelele convenţionale de
incendiu sunt date de curbe nominale caracteristice acestor situaţii severe.

Modele naturale/parametrice de incendiu

Modelul natural/parametric de incendiu pentru un spaţiu închis dintr-o construcţie

(încăpere, grup de încăperi, parte a unei construcţii) ia în considerare: densitatea sarcinii termice
(tipul, cantitatea şi viteza ardereii), alimentarea cu aer a incendiului, forma şi dimensiunile
elementelor ce delimitează compartimentul de incendiu, proprietăţile termice şi mecanice ale
elementelor de închidere, influenţa instalaţiei de stingere a incendiilor (efectul intervenţiei
instalaţiei cu sprinklere), acţiunea echipei de intervenţie (care poate fi facilitată prin activarea
unei instalaţii de detectare a incendiului).

135
 Figura 7.1 Modele convenţionale de incendiu, curbe temperatură-timp
(după Jean-Baptiste Schleich)

Conceptul focului parametric furnizează o metodă relativ simplă de aproximare a unui

foc într-un compartiment peste limita flashover-ului; focul parametric este mai realist decât focul
standard. Focul parametric îşi are rădăcinile în studiile lui Wickström (1981, 1982). Bazat pe
bilanţul căldurii dintr-un compartiment de incendiu, el a sugerat că focul depinde în totalitate de
raportul dintre suprafaţa compartimentului şi inerţia termică a pereţilor ce îl delimitează. Acesta
a folosit curbele suedeze (Magnusson şi Thelandersson 1970) pentru a valida teoria. Faza răcirii
este foarte complexă, aceasta depinzând de rata combustiei, distribuţia combustibilului şi
ventilaţia spaţiului. Pentru simplificare, Wickström a definit o variaţie liniară pentru descreşterea
focului.
Coeficientul transferului de căldură prin convecţie în cazul utilizării modelelor naturale
de incendiu este αc = 35 W/m2K, în afara cazului în care există alte informaţii sigure.
Modelele naturale/parametrice de incendiu sunt: simple, avansate şi combinate.
Modelul natural simplu de incendiu (cu domeniu de aplicare limitat) se bazează pe
parametri fizici precum densitatea sarcinii termice de calcul, qf,d, mărimea golurilor etc., SR EN
1991-1-2, Anexa E; modelul simplu de incendiu poate fi: la nivelul compartimentului sau
localizat.
Modelul de incendiu la nivelul compartimentului presupune că distribuţia temperaturilor
pentru tot compartimentul de incendiu analizat este uniformă, dar variabilă cu timpul, relaţiile
7.3 şi figura 7.2 (SR EN 1991-1-2, Anexa A, Jean-Marc Franssen, Raul Zaharia, 2008):
- pentru tlim > tmax, foc controlat prin ventilaţie:
- temperatura în faza creşterii incendiului este dată de relaţia 7.3.1a:

ζg = 1325 × (1 – 0,324e-0,2t* – 0,204e+1,7t* – 0,472e-1,9t*) + 20 pentru t = tmax (7.3.1a)

- temperatura în faza regresiei incendiului este dată de relaţia 7.3.1b (t*max = Γ ×

tmax şi ζmax este dat de 7.3.1a pentru t* = t*max):

ζg = ζmax – 625 × (t* – t*max) pentru t*max ≤ 0,5

ζg = ζmax – 250 × (3 – t*max) × (t* – t*max) pentru 0,5 < t*max < 2,0 (7.3.1b)
ζg = ζmax – 250 × (t* – t*max) pentru 2,0 < t*max

- pentru tlim ≤ tmax, foc controlat prin combustibil:

- temperatura în faza creşterii incendiului este dată de relaţia 7.3.2a

136
 ζg = 1325 × (1 – 0,324e-0,2t* – 0,204e+1,7t* – 0,472e-1,9t*) + 20 pentru t = tmax (7.3.2a)
- temperatura în faza regresiei incendiului este dată de relaţia 7.3.2b (t*lim = Γ × tlim
şi ζmax este dat de 7.3.1a pentru t* = t*max):

ζg = ζmax – 625 × (t* – t*lim) pentru t*max ≤ 0,5

ζg = ζmax – 250 × (3 – t*max) × (t* – t*lim) pentru 0,5 < t*max < 2,0 (7.3.2b)
ζg = ζmax – 250 × (t* – t*lim) pentru 2,0 < t*max

unde: tlim - perioada încălzirii cea mai scurtă, dependentă de viteza dezvoltării incendiului (25
min pentru viteză mică, 20 min pentru viteză medie, 15 min pentru viteză mare);
t*lim - un timp corectat (t*lim=Γlim×tlim), în ore.
tmax - timp (tmax=0,2×10-3×qt,d/O, dependent de densitatea sarcinii termice, qt,d, şi factorul
deschiderii, O), în ore;
t*max - un timp corectat (t*max=Γ×t, unde Γ este dependent de factorul deschiderii, O, şi
inerţia termică a pereţilor perimetrali, b), în ore;
ζg este temperatura gazelor, în 0C;
t* - un timp corectat (t*=Γ×t sau t*=Γlim×t unde Γlim este dependent de factorul deschiderii,
Olim, şi inerţia termică a pereţilor perimetrali, b), în ore.

Figura 7.2 Model natural de incendiu la nivelul compartimentului

(după One Stop Shop in Structural Fire Engineering,
Professor Colin Bailey,University of Manchester)

Modelul de incendiu localizat presupune extinderea incendiului la un spaţiu limitat din

interiorul compartimentului de incendiu, pentru care temperatura spaţiului este neuniformă şi
variabilă cu timpul (SR EN 1991-1-2, Anexa C). Prin calculul lungimii flăcării incendiului
localizat (relaţia 7.4 şi figura 7.3) şi compararea cu distanţa de la focarul incendiului la tavan, H,
se deosebesc două situaţii, fiecăreia corespunzându-i un model de incendiu localizat:
- cu flacără fără contact cu tavanul (model Heskestad);
- cu flacără în contact cu tavanul (model Hasemi).

L f = -1,02 × D + 0,0148 × Q0,4 (7.4)

unde: Lf este lungimea flăcării unui incendiu localizat, în m;

Q - debitul căldurii degajate (RHRf), în W/m2;
D - dimensiunea caracteristică a focului (diametrul, flacăra presupunându-se de formă
circulară în secţiune transversală), în m.

137
 Figura 7.3 Înălţimea flăcării funcţie de diametrul focului şi căldura degajată

Modelul de incendiu localizat cu flacără fără contact cu tavanul; în acest caz, modelul
furnizează distribuţia temperaturilor numai pe înălţimea focului localizat, Өz, măsurată în 0C,
figura 7.4, relaţia 7.5a şi figura 7.5,

Figura 7.4 Modelul incendiului localizat cu flacără fără contact cu tavanul (modelul Heskestad)
(după One Stop Shop in Structural Fire Engineering,
Professor Colin Bailey, University of Manchester)

Өz = 20 + 0,25 × Qc2/3 (z – z0)-5/3 ≤ 9000C (7.5a)

unde: Qc este fracţiunea din convecţie a debitului căldurii degajate Q, cu Qc = 0.8×Q;

z0 - poziţia originii virtuale dată de relaţia 7.5b, în m.

z0 = 0,00524 × Q0,4 – 1,02 × D (7.5b)

138
 Figura 7.5 Evoluţia temperaturii pentru RHRf = 500 kW/m2

Modelul de incendiu localizat cu flacără în contact cu tavanul; în acest caz, modelul

furnizează fluxul termic primit pe unitatea de arie a suprafeţei expusă focului la nivelul
tavanului, h, măsurată în W/m2, figura 7.6, şi relaţiile 7.6a,

h = 100000 dacă y ≤ 0,30

h = 136300 până la 121000×y dacă 0,30 < 0,1 ≤ y (7.6a)
h = 15000 × y-3,7 dacă y ≥ 1,0

pentru care se calculează parametrul dat de relaţia 7.6b,

y = (r + H + z’) / (Lh + H + z’) (7.6b)

unde: z’ este poziţia verticală a sursei virtuale, în m, care se calculează cu relaţia 7.6c,

z’ = 2,4 × D × (Q*0,4D - Q*2/3D) dacă Q*D < 1

(7.6c)
z’ = 2,4 × D × (1,0 - Q*0,4D) dacă Q*D ≥ 1

unde: Q*D este valoarea debitului căldurii degajate;

r - distanţa orizontală dintre axa verticală a focului şi verticala punctului din tavan în care
este calculat fluxul termic, în m;
H - distanţa dintre focarul incendiului şi tavan, în m.

Figura 7.6 Modelul de incendiu localizat cu flacără în contact cu tavanul (modelul Hasemi)
(după One Stop Shop in Structural Fire Engineering,
Professor Colin Bailey, University of Manchester)

139
 Lungimea flăcării măsurate pe orizontală, Lh, în m, se calculează cu relaţia 7.6d,

L h = 2,9×H× (Q*H)0,33 - H (7.6d)

pentru care se calculează parametrul dat de relaţia 7.6e.

Q*H = Q / (1,11 ×10 × H2,5) (7.6e)

Modelul natural avansat de incendiu se bazează pe proprietăţile gazelor, transferul masei

şi transferul energiei; acesta poate fi: cu o zonă, cu două zone şi bazat pe dinamica
fluidelor/Computational Fluid Dznamic-CFD (SR EN 1991-1-2, Anexa D).
Modelul de incendiu cu o zonă presupune uniforma distribuţie a temperaturilor, dar
variabilă cu timpul, la nivelul întregului compartiment de incendiu.
Modelul de incendiu cu două zone presupune existenţa unui strat superior al aerului, cu
grosimea constantă, a cărui temperatură este considerată uniformă, dar variabilă cu timpul, şi a
unui strat inferior al aerului, tot cu grosimea constantă, a cărui temperatură, mai mică decât a
stratului superior, este tot uniformă dar variabilă cu timpul.
Modelul de incendiu bazat pe dinamica fluidelor de incendiu (CFD) presupune evoluţia
temperaturilor la nivelul întregului compartiment de incendiu în concordanţă cu spaţiul şi timpul
analizat.
Modelul natural combinat de incendiu este precum cel obţinut din combinarea modelului
de incendiu cu două zone şi modelului de incendiu localizat.

7.1.2 Analiza transferului de căldură la structurile incendiate

Analiza distribuţiei temperaturilor la interiorul unui element structural trebuie să ţină cont
de poziţia focului de calcul faţă de elementul care face obiectul analizei:
- pentru elemente exterioare se ia în considerare posibila expunere la foc prin deschiderile
din faţade şi/sau acoperişuri (SR EN 1991-1-2, Anexa B);
- pentru pereţii exteriori ai compartimentului de incendiu se ia în considerare expunerea
la focul din interior (de la compartimentul de incendiu respectiv) şi alternativ din exterior (de la
alte compartimente de incendiu), după caz.
Analiza temperaturii la nivelul elementelor structurale se poate face utilizând, ca acţiune,
fie:
- modele convenţionale de incendiu bazate pe curbe temperatură-timp (standardizate),
analiza efectuându-se pentru o durată specificată, fără a se lua în considerare faza de regresie
(durata specificată poate fi stabilită cu reglementările naţionale sau obţinută din SR EN 1991-1-
2, Anexa F, urmând specificaţiile anexei naţionale);
- modele naturale de incendiu, analiza făcându-se pentru toată durata incendiului, inclusiv
faza regresiei (pe baza anexei naţionale la SR EN 1991-1-2 pot fi stabilite perioade limitate
pentru rezistenţa la foc).
În cazul determinării analitice a răspunsului structurii la acţiunea termică, programul
termic care stă la baza stabilirii fluxului de căldură transmis elementului structural este dat de
curba nominală ISO 834, relaţia 7.2a.
Acţiunea termică a focului (pentru toate situaţiile în care aceasta se manifestă în
vecinătatea elementului structural, este dată de o temperatură unică, Jean-Marc Franssen, Raul
Zaharia, 2008) poate fi definită de fluxul net total al căldurii, hnet, în W/m2, aplicat suprafeţei
elementului structural independent sau component al unei substructuri sau structuri, dat de relaţia
7.7,
. . .
h net = γn,c × h net,c + γn,r × h net,r (7.7)

140
 .
unde: h net,c este componenta din convecţie a fluxului net al căldurii, care se calculează cu
relaţia7.7a, în W/m2 (în Eurocod h poartă şi un punct deasupra);
.
h net,r - componenta din radiaţie a fluxului net al căldurii, care se calculează cu relaţia
7.7b, în W/m2 (în Eurocod h poartă şi un punct deasupra);
γn,c, γn,r, - factori de siguranţă ce multiplică cele două fluxuri şi care au caracter naţional
(se iau cu valoarea 1,0 după SR EN 1991-1-2);

.
h net,c = αc (Өg – Өm) (7.7a)

.
h net,r = Ф × εm × εf × σ × ((Өr + 273)4 - (Өm + 273)4) (7.7b)

unde: αc este coeficientul transferului de căldură prin convecţie, în W/m2 K;

Өg - temperatura gazelor în vecinătatea elementului expus focului, în 0C;
Өm - temperatura suprafeţei elementului expus focului, în 0C;
Ф - factorul de formă;
εm - emisivitatea suprafeţei elementului;
εf - emisivitatea focului;
σ - constanta lui Stefan Boltzmann (5,67×10-8 W/m2 K4);
Өr - temperatura efectivă a radiaţiei atmosferei incendiului, în 0C.
Acţiunea focului produce:
- efecte directe, privind modificarea proprietăţilor materialului constitutiv: fizico-
chimice, precum modulul elasticităţii, deformaţiile specifice, rezistenţele;
- efecte indirecte, privind deformarea din variaţia temperaturii: în ax (alungire) şi/sau pe
secţiune (încovoiere).

7.1.3 Stabilirea acţiunilor la structurile incendiate

Generalităţi

Durata de analiză a deformării structurii incendiate trebuie să fie aceeaşi cu cea de

analiză a transferului de căldură.

Acţiuni şi combinaţii ale acţiunilor

În urma procesului armonizării legislaţiei tehnice româneşti privind proiectarea

construcţiilor la acţiuni generale şi obişnuite din variaţia temperaturii, cu cea a Comunităţii
europene, a fost elaborat standardul SR EN 1990-Bazele proiectării structurilor; acesta defineşte
o serie de noţiuni pe care le precizăm în continuare.
Acţiunile, F, după modul de manifestare, pot fi:
- directe:
- forţe aplicate elementelor structurale;
- indirecte:
- deformaţii impuse cauzate de: variaţia temperaturii, tasările diferenţiate sau
provocate de cutremure, umiditatea mediului etc.;
- acceleraţii provocate de cutremure sau de alte surse (dilatări termice);
sau, după acelaşi criteriu, mai pot fi:
- fixe, la care distribuţia şi poziţia pe structură nu se modifică; acţiunea liberă poate avea
diverse distribuţii şi poziţii pe structură;
- statice, care nu provoacă forţe inerţiale la nivelul elementului structural;
141
 - dinamice, care provoacă forţe inerţiale semnificative la nivel structural;
- cvasistatice, care sunt static-echivalente unor acţiuni dinamice.
Acţiunile, după variaţia lor în timp, pot fi:
- permanente, G, pentru care variaţia în timp este nulă sau neglijabilă: acţiuni directe din
greutatea proprie a construcţiei, a echipamentelor fixate pe construcţii etc. şi acţiuni indirecte
datorate contracţiei betonului, tasărilor diferenţiate, precomprimării etc.;
- variabile, Q, pentru care variaţia în timp nu este nici monotonă şi nici neglijabilă:
acţiunile la nivelul planşeelor şi acoperişurilor, acţiunea zăpezii, vântului, împingerii pământului,
fluidelor şi materialelor pulverulente etc.;
- accidentale, A, de durată scurtă şi intensitate semnificativă, care se exercită cu
probabilitate redusă asupra structurii pe durata vieţii proiectate: incendiile, cutremurele,
exploziile, impactul vehiculelor.
Valoarea caracteristică a unei acţiuni, Fk, corespunde unei probabilităţi mici de depăşire
a valorii acesteia în sens defavorabil pentru siguranţa structurii, pe parcursul unui interval de
timp de referinţă. Valoarea caracteristică se determină ca fracţie a repartiţiei statistice a acţiunii.
Valoarea frecventă a unei acţiuni variabile, ψ1×Qk, corespunde unei valori apropiate de o
valoare centrală a repartiţiei statistice a valorii acţiunii.
Valoarea cvasipermanentă a unei acţiuni variabile, ψ2×Qk, corespunde unei valori
exprimate ca o fracţiune din valoarea caracteristică a acţiunii (ψ2≤1); această valoare este folosită
pentru verificarea la stări limită ultime ce implică acţiuni accidentale şi verificarea la stări limită
de serviciu reversibile. Valorile cvasipermanente sunt utilizate şi pentru calculul efectelor pe
termen lung.
Valoarea de proiectare a unei acţiuni, Fd (d, de la design sau proiectare), este obţinută
din valoarea caracteristică prin aplicarea unor coeficienţi parţiali de siguranţă, γf (ce iau în
considerare incertitudinile nealeatorii, cu caracter defavorabil asupra siguranţei structurale care
caracterizează acţiunea) sau altor coeficienţi definiţi în codul românesc CR 0. Valorile de
proiectare pot fi alese şi direct, când se stabilesc valori conservative/acoperitoare.
Proiectarea structurilor construcţiilor se face prin metoda coeficienţilor parţiali de
siguranţă, constând în verificarea tuturor situaţiilor de proiectare utilizând valorile de
proiectare în cazul acţiunilor (regăsite în efectele lor pe structură) şi valorile de proiectare în
cazul rezistenţelor (la proiectarea structurilor în domeniul comportării neliniare şi al comportării
la oboseală trebuie aplicate reguli specifice).
Valorile de proiectare se stabilesc după cum urmează:
- în cazul acţiunilor, relaţia 7.8a;

Fd = γf × Fk (7.8a)

- în cazul efectelor (produse de acţiunile de proiectare), relaţia 7.8b;

Ed = γEd × E(Fd) (7.8b)

- în cazul rezistenţei materialelor, relaţia 7.8c;

Xd = 1/γm × Xk (7.8c)

- în cazul rezistenţei elementelor structurale (sau capacităţii portante a lor), relaţia 7.8d:

Rd = 1/γRd × R(Xd) (7.8d)

Verificarea structurilor portante supuse încărcărilor statice şi dinamice se face la starea

limită ultimă, SLU, şi starea limită de serviciu, SLS (cazul în care efectele dinamice pe structură
sunt determinate folosind încărcări statice echivalente: efecte dinamice din vânt, trafic etc.).

142
 Starea limită ultimă, SLU, caracterizează:
- cedarea structurii portante şi/sau deformarea excesivă a elementelor acesteia sau
infrastructurii sau terenului;
- pierderea echilibrului static al structurii portante sau al unei părţi a acesteia, considerată
corp rigid.
În cazul stării limită ultime, structura portantă, infrastructura şi terenul de fundare trebuie
să asigure:
- la verificarea rezistenţei, îndeplinirea relaţiei 7.9a,

Ed ≤ Rd (7.9a)

- la verificarea stabilităţii, îndeplinirea relaţiei 7.9b,

Ed,dst ≤ Ed,stb (7.9b)

unde: dst se referă la acţiunile care produc destabilizarea structurii;

stb - la acţiunile care asigură stabilitatea structurii.
Starea limită de serviciu, SLS, caracterizează aducerea structurii portante în
imposibilitatea exploatării normale a construcţiei.
În cazul stării limită de serviciu, structura portantă, infrastructura şi terenul de fundare
trebuie să asigure, la verificare, că valorile efectelor pe secţiune/element/structură sunt mai mici
decât valorile limită ale criteriilor de serviciu considerate.

Acţiuni şi combinaţii de acţiuni în situaţia incendiului

Acţiunea focului asupra structurilor aflate în situaţia de incendiu este clasificată ca

acţiune accidentală şi, alături de alte acţiuni simultane cu ea, poate constitui combinaţii
excepţionale.
Pentru verificarea elementului structural, substructurii sau structurii portante la starea
limită ultimă (în situaţia de incendiu), încărcările de proiectare se grupează, în cazul combinaţiei
excepţionale, conform relaţiei 7.10, determinând efecte de proiectare în condiţiile incendiului,
Efi,d,

ΣγGA × Gk,j + ψ1,1 × Qk,1 + Σ ψ2,i × Qk,i + Σ Ad(t) (7.10)

unde: Gk,j este acţiunea permanentă curentă, j;

γGA - coeficientul parţial de siguranţă al încărcărilor permanente la starea limită ultimă
(în situaţia de incendiu γGA =1,0);
Qk,1 - acţiunea variabilă dominantă;
ψ1,1 - coeficientul de combinare a încărcării variabile dominante, tabelul 7.2;
Qk,i - acţiunea variabilă curentă, i;
ψ2,i - coeficientul de combinare a încărcării variabile nedominante, tabelul 7.2;
Ad(t) - acţiunea accidentală (din foc, seism etc.).
Acţiunile simultane cu incendiul avute în vedere în cazul verificării rezistenţei la foc prin
utilizarea unei combinaţii pentru temperatura normală implică:
- considerarea lor ca pentru un calcul la temperatura normală;
- utilizarea valorilor reprezentative în cazul acţiunilor variabile care corespund situaţiei
excepţionale de incendiu (conform standardului în vigoare);
- neluarea în considerare a diminuării încărcării permanente ca urmare a consumării
materialului prin ardere;
- neluarea în considerare a încărcării din zăpadă din cauza eventualei topiri sau luarea
încărcării din zăpadă dacă este cazul;

143
 - neluarea în considerare a acţiunilor rezultând din operaţiunile industriale etc..
Acţiunile directe ce se manifestă în situaţia de incendiu la stabilirea valorilor de
proiectare trebuie să utilizeze valorile de proiectare ale proprietăţilor termice şi mecanice ale
materialelor, specificate în părţile privitoare la calculul la foc al structurilor, SR EN 1992 … SR
EN 1996 şi SR EN 1999.

Tabelul 7.2 Coeficienţii de combinare pentru starea limită ultimă în situaţia de incendiu
Categorii ale încărcării la clădiri Coeficienţi de combinare
ψ1,1 Ψ2,i
Încărcări din exploatare (EN 1991-1-1):
- categoria A: în clădiri civile, rezidenţiale 0,5 0,3
- categoria B: în spaţii pentru birouri 0,5 0,3
- categoria C: în spaţii cu aglomerări de persoane 0,7 0,6
- categoria D: în spaţii pentru comerţ 0,7 0,6
- categoria E: în spaţii pentru depozitare 0,9 0,8
Încărcări din trafic în spaţii:
- categoria F: pentru vehicule cu greutate ≤ 30 kN 0,7 0,6
- categoria G: 30 kN < pentru vehicule cu greutate ≤ 160 kN 0,5 0,3
- categoria H: la acoperişuri 0,0 0,0
Încărcări din zăpadă, altitudinea (EN 1991-1-3):
- H ≤ 1000 m 0,2 0,0
- H > 1000 m 0,5 0,2
Încărcări din vânt 0,2 0,0

Acţiunile indirecte din variaţia temperaturii (din expunerea la foc) generează efecte
precum deplasări, forţe în reazeme şi solicitări în elementele structurale (forţe axiale, forţe
tăietoare şi momente) care trebuie considerate, în afara situaţiilor în care:
- se poate admite, a priori, că sunt neglijabile sau favorabile;
- sunt luate în considerare prin condiţiile rezemării şi alte condiţii pe contur
conservative/acoperitoare şi/sau sunt considerate implicit prin cerinţele securităţii la incendiu
specificate în mod conservativ/acoperitor.
Acţiunile indirecte care trebuie avute în vedere sunt:
- dilatarea împiedicată a elementelor prin natura lor: stâlpii într-o structură în cadre
multietajată cu pereţi rigizi;
- dilatarea termică diferenţiată în elementele static nedeterminate: cazul dalelor
planşeelor continue;
- gradienţii termici în secţiunile perpendiculare care conduc la solicitări interioare;
- dilatarea termică a elementelor învecinate: cazul cablurilor suspendate sau deplasării
capătului unui stâlp din dilatarea dalei planşeului;
- dilatarea termică a elementelor care afectează alte elemente aflate în afara spaţiului
incendiat.
Acţiunile indirecte datorate elementelor învecinate pot să nu fie luate în considerare când
cerinţele securităţii la incendiu impun utilizarea incendiului standardizat ISO 834 ca model.
Acţiunile suplimentare simultane cu incendiul implică:
- neluarea în considerare a simultaneităţii acţiunii din incendiu cu alte acţiuni accidentale
independente;
- luarea lor în considerare, cazul impactului datorat căderii unor elemente structurale sau
utilaje grele (sau cazul celor impuse prin anexa naţională);
- asigurarea rezistenţei mecanice a pereţilor rezistenţi la foc în cazul impactului orizontal.

144
7.2 Verificarea rezistenţei la foc a structurilor incendiate

Generalităţi

Metodele analitice pentru verificarea rezistenţei la foc a structurilor portante incendiate

sunt: generale (aplicabile oricărei structuri portante) şi/sau particulare (aplicabile structurilor
portante realizate dintr-un anumit material).
Metodele alternative pentru verificarea rezistenţei la foc a structurilor portante
incendiate, la orice metodă analitică, sunt bazate pe rezultatele încercărilor experimentale
(verificare în domeniul timpului) sau rezultatele încercărilor experimentale în combinaţie cu
calcule.

7.2.1 Metode analitice generale de verificare a rezistenţei la foc

Metodele analitice generale de verificare a rezistenţei la foc a structurilor portante, în

domeniul rezistenţelor, implică, pentru fiecare element structural şi pe toată durata expunerii la
foc, respectarea inegalităţii din relaţia 7.13,

Efi,d ≤ Rfi,d,t (7.13)

unde: Efi,d este efectul (în particular solicitarea) produs de acţiunile de proiectare din combinaţia
excepţională în situaţia de incendiu (inclusiv solicitările produse de variaţia în ax a
temperaturii şi existenţa gradientului temperaturii pe secţiunea transversală a
elementului);
Rfi,d,t - rezistenţa elementului/capacitatea portantă a secţiunii pentru SLU în condiţiile
incendiului la momentul t.
Determinarea efectului de proiectare, Efi,d, se face cu: metode de analiză avansate (bazate
pe teoria mediilor continue aplicată transferului căldurii şi deformării, în cazul verificării la
nivelul elementului structural, substructurii sau structurii) şi/sau simplificate (utilizând metoda
simplificată a factorului de reducere a nivelului încărcării de proiectare în situaţia incendiului,
în cazul verificării la nivelul elementului structural şi substructurii).
Determinarea rezistenţei la focul de proiectare a elementului structural, Rfi,d,t, se face cu
metode specifice tipului structurii portante (din beton armat, oţel, lemn, zidărie, aluminiu etc.).
La verificarea rezistenţei la foc trebuie avute în vedere:
- când analiza deformării se efectuează la nivelul elementului structural:
- modul de cedare corespunzător;
- variaţia proprietăţilor materialelor cu temperatura;
- neluarea în considerare a efectelor termice indirecte;
- stabilirea, în prealabil, a condiţiilor rezemării, care se presupun neschimbate pe
timpul expunerii la acţiunea focului;
- când analiza deformării se efectuează la nivelul substructurii:
- modul de cedare corespunzător;
- variaţia proprietăţilor materialelor cu temperatura;
- considerarea efectelor termice indirecte provenite din existenţa gradientului
temperaturii pe secţiunea transversală a elementului;
- stabilirea, în prealabil, a condiţiilor rezemării, care se presupun neschimbate pe
timpul expunerii la acţiunea focului;
- când analiza deformării se efectuează la nivelul structurii:
- modul de cedare corespunzător;
- variaţia proprietăţilor materialelor cu temperatura;

145
 - considerarea efectelor termice indirecte provenite din existenţa variaţiei
temperaturii în ax şi existenţa gradientului temperaturii pe secţiunea transversală a
elementului;
- stabilirea, în prealabil, a condiţiilor rezemării, care se presupun neschimbate pe
timpul expunerii la acţiunea focului.
Verificarea unei structuri la acţiunea focului, dacă modelul acceptat de incendiu este
curba temperatură-timp ISO 834, se poate face pe baza unei analize a deformării la nivelul
elementului structural.

Metoda simplificată
a factorului de reducere a nivelului încărcării de proiectare în situaţia incendiului

Metoda factorului de reducere a nivelului încărcării de proiectare în situaţia incendiului

permite simplificarea determinării efectului produs de acţiunile combinate în condiţiile
incendiului, Efi,d, făcând o analiză la momentul t=0, ca şi în situaţia temperaturii normale
(secţiunea 4 din SR EN 1991-1-2), aplicând relaţia 7.14,

Efi,d = εfi × Ed (7.14)

unde: Ed este efectul (ex. solicitarea) de proiectare determinat prin efectuarea unei analize la
temperatura normală şi pentru o combinaţie fundamentală de acţiuni, SR EN 1991-1-1;
εfi - factorul de reducere a nivelului încărcării de proiectare în situaţia incendiului, dat ca
valoarea rezultată din aplicarea relaţiei 7.15,

εfi = (Gk + ψfi×Qk,1) / (γG×Gk + γQ1×Qk,1) (7.15)

sau ca valoarea cea mai mică rezultată din aplicarea relaţiilor 7.16a şi 7.16b, uşor
superioară celei furnizate de relaţia 7.15,

εfi = (Gk + ψfi×Qk,1) / (γG×Gk + γQ1×ψQ1×Qk,1) (7.16a)

εfi = (Gk + ψfi×Qk,1) / (δ×γG×Gk + γQ1×Qk,1) (7.16b)

unde: Gk este valoarea caracteristică a încărcărilor permanente;

Qk,1 - valoarea caracteristică a încărcării variabile dominante;
ψfi - coeficientul unei acţiuni variabile în combinaţia incendiului, dat de ψ1,1 sau ψ2,i (SR
EN 1991-1-2), funcţie de alegerea făcută în anexa naţională;
γG - coeficientul parţial de siguranţă în cazul acţiunilor permanente, în condiţii normale
(γG=1,35);
γQ1 - coeficientul parţial de siguranţă în cazul acţiunii variabile dominante (indice 1), în
condiţii normale (γQ,1=1,50);
δ - factorul de reducere în cazul acţiunii permanente G, defavorabilă.
Pentru structurile portante de construcţii, uzuale, factorul de reducere a nivelului
încărcării de proiectare în situaţia incendiului se poate considera acoperitor:
- cazul celor din beton armat:
- εfi=0,70;
- cazul celor din oţel:
- εfi=0,65, pentru categoria încărcărilor A÷D;
- εfi=0,70, pentru categoria încărcărilor E;
- cazul celor din lemn:
- εfi=0,60, pentru categoria încărcărilor A÷D;
- εfi=0,70, pentru categoria încărcărilor E.

146
7.2.2 Metode analitice particulare de verificare a rezistenţei la foc

Metodele analitice particulare realizează verificarea rezistenţei la foc a structurilor în

domeniul timpului sau temperaturilor.
Metoda particulară de verificare a rezistenţei la foc în domeniul timpului implică
respectarea inegalităţii din relaţia 7.17,

tfi,d ≥ tfi,requ (7.17)

unde: tfi,d este timpul proiectat pentru menţinerea rezistenţei la foc a elementului structural în
situaţia de incendiu, în min;
trequ,t - timpul cerut pentru menţinerea funcţiei elementului structural în situaţia de
incendiu, în min.
Din această categorie face parte metoda de verificare a rezistenţei la foc a elementelor din
beton, utilizând o procedură cu căutare în tabele.
Metoda particulară de verificare a rezistenţei la foc în domeniul temperaturilor, pe toată
durata expunerii la foc, t, implică respectarea inegalităţii din relaţia 7.18

ζcr,d ≥ ζd (7.18)

unde: ζd este temperatura proiectată a fi atinsă în cazul expunerii la foc, în 0C;

ζcr,d - temperatura critică de proiectare a elementului structural, în 0C.
Din această categorie face parte metoda de verificarea a rezistenţei la foc a elementelor
din oţel, utilizând o procedură de calcul care se bazează pe temperatura critică de cedare
mecanică a oţelului (ζa,cr).

7.3 Particularităţile verificării la foc a structurilor din beton armat şi precomprimat

7.3.1 Precizări specifice

Reglementările care asigură baza proiectării construcţiilor din beton armat aflate în
situaţia de incendiu (figura 7.7) sunt:
- Eurocode 2: Design of concrete structures - Part. 1-2: General rules - structural fire
design;
- SR EN 1992-1-2: Calculul structurilor din beton-Partea 1-2: Reguli generale-Calculul
comportării la foc.

Figura 7.7 Structură portantă din beton armat supusă acţiunii focului

147
7.3.2 Procedură particulară de verificarea rezistenţei la foc

Ca alternativă la metoda generală de verificarea a rezistenţei la foc a elementelor

structurale din beton armat şi/sau precomprimat, în domeniul rezistenţelor, se poate utiliza
metoda particulară de verificare a rezistenţei la foc, în domeniul timpului, cu ajutorul tabelelor
care:
- prevăd dimensiuni minime specifice pentru elementele structurale tipice din beton armat
şi/sau precomprimat, în condiţiile expunerii la foc după curba temperatură-timp ISO 834 şi până
la 240 de minute;
- conţin valori stabilite empiric, dar confirmate prin încercările experimentale efectuate şi
evaluarea teoretică a rezultatelor; valorile sunt acoperitoare, pentru ipotezele acceptate, oricare ar
fi conductivitatea termică a betonului;
- conţin valori aplicabile betoanelor normale având densitatea 2000÷2600 kg/m3 şi
realizate cu agregate silicioase;
- elimină verificările suplimentare privind capacitatea portantă la torsiune, forţa
tăietoare, ancorajul armăturilor, ruperea explozivă (cu excepţia armăturii de la suprafaţă).
În cazul stâlpilor din structuri contravântuite expuse unui foc după curba temperatură-
timp ISO 834 (tabelul 7.3a pentru metoda A sau tabelul 7.3b pentru metoda B şi figura 7.8) se
precizează dimensiunile minime impuse următoarelor elemente geometrice:
- b, lăţimea stâlpului, în mm;
- a, distanţa de la axa armăturii longitudinale la suprafaţa betonului, în mm (figura 7.8).

Figura 7.8 Elemente dimensionale pentru stâlpi

(după COST C26 Prague)

Tabelul 7.3a Stâlpi din beton armat cu secţiune rectangulară sau cilindrică (metoda A)
Dimensiuni minime: bmin / a
Rezistenţa la foc (mm)
standard Stâlp expus pe mai mult de o latură Stâlp expus pe o
latură
μfi = 0,2 μfi = 0,5 μfi = 0,7 μfi = 0,7
R 30 200 / 25 200 / 25 200 / 32 155 / 25
300 / 27
R 60 200 / 25 200 / 36 250 / 46 155 / 25
300 / 31 350 / 40
R 90 200 / 31 300 / 45 350 / 53 155 / 25
300 / 25 400 / 38 450 / 40**
R 120 250 / 40 350 / 45** 350 / 57** 175 / 25
350 / 35 450 / 40** 450 / 51**
R 180 350 / 45** 350 / 63** 450 / 70** 230 / 55
R 240 350 / 61** 450 / 75** - 295 / 70
Note:
1. ** Minim 8 bare.
2. Gradul de utilizare în situaţia incendiului, µfi = Ed,fi/Rd,fi,0, ia în considerare combinarea încărcărilor, capacitatea
portantă a secţiunii şi efectele de ordinul doi (în loc de µfi poate fi utilizat factorul de reducere a nivelului încărcării
de proiectare în situaţia incendiului ηfi, SR EN 1992-1-2:2006, 2.4.2).

148
Tabelul 7.3b Stâlpi din beton armat cu secţiune rectangulară sau cilindrică (metoda B)
Dimensiuni minime: bmin / a
Rezistenţa Procentul (mm)
la foc de Stâlp expus pe mai mult de o latură Stâlp expus pe o
armare latură
n = 0,1 n = 0,3 n = 0,5 n = 0,7

0,100 150 / 25* 150 / 25* 200 / 30 : 250 / 25* 300 / 30 : 350 / 25*
R 30 0,500 150 / 25* 150 / 25* 150 / 25* 200 / 30 : 250 / 25*
1,000 150 / 25* 150 / 25* 150 / 25* 200 / 30 : 300 / 25*

0,100 150 / 30 : 200 / 25* 200 / 40 : 300 / 25* 300 / 40 : 500 / 25* 500 / 25*
R 60 0,500 150 / 25* 150 / 35 : 200 / 25* 250 / 35 : 350 / 25* 350 / 54 : 550 / 25*
1,000 150 / 25* 150 / 30 : 200 / 25* 200 / 40 : 400 / 25* 300 / 50 : 600 / 30

0,100 200 / 40 : 250 / 25* 300 / 40 : 400 / 25* 500 / 50 : 550 / 25* 550 / 40 : 600 / 25*
R 90 0,500 150 / 35 : 200 / 25* 200 / 45 : 300 / 25* 300 / 45 : 550 / 25* 500 / 50 : 600 / 40
1,000 200 / 25* 200 / 40 : 300 / 25* 250 / 40 : 550 / 25* 500 / 50 : 600 / 45

0,100 250 / 50 : 350 / 25* 400 / 50 : 550 / 25* 550 / 25* 550 / 60 : 600 / 45
R 120 0,500 200 / 45 : 300 / 25* 300 / 45 : 550 / 25* 450 / 50 : 600 / 25 500 / 60 : 600 / 50
1,000 200 / 40 : 250 /25* 250 / 50 : 400 / 25* 450 / 45 : 600 / 30 600 / 60

0,100 400 / 50 : 500 / 25* 500 / 60 : 550 / 25* 550 / 60 : 600 / 30 (1)
R 180 0,500 300 / 45 : 450 / 25* 450 / 50 : 600 / 25* 500 / 60 : 600 / 50 600 / 75
1,000 300 / 35 : 400 /25* 450 / 50 : 550 / 25* 500 / 60 : 600 / 45 (1)

0,100 500 / 60 : 550 / 25* 550 / 40 : 600 / 25* 600 / 75* (1)
R 240 0,500 450 / 45 : 500 / 25* 550 / 55 : 600 / 25* 600 / 70* (1)
1,000 400 / 45 : 500 /25* 500 / 40 : 600 / 30 600 / 60* (1)
Note:
1. * Acoperirea cerută prin SR EN 1992-1-1 trebuie verificată.
2. (1) Se cere o lăţime mai mare de 60 mm; este necesară o evaluare specială la flambaj.
3. Tabelul este valabil numai pentru stâlpi în structuri contravântuite pentru care nivelul încărcării unui stâlp la
temperatura normală este n=N0Ed,fi/0,7×(Acfcd+Asfyd), şi respectă limita privind excentricitatea de ordinul întâi în
situaţia incendiului, e= M0Ed,fi /N0Ed,fi, şi limita privind zvelteţea stâlpului în situaţia dincendiului, λfi=l0fi/I, SR EN
1992-1-2:2006, 5.3.3.

În cazul grinzilor expuse unui foc după curba temperatură-timp ISO 834 (tabelul 7.4a în
cazul celor simplu rezemate sau tabelul 7.4b în cazul celor continue şi figura 7.9) se precizează
dimensiunile minime impuse următoarelor elemente geometrice:
- b, lăţimea grinzii, în mm;
- bW, lăţimea inimii, în mm;
- a, distanţa medie de la axele armăturilor până la faţa betonului, în mm.

Figura 7.9 Elemente dimensionale pentru grinzi

(SR EN 1992-1-2)

149
Tabelul 7.4a Grinzi simplu rezemate din beton armat/precomprimat
Dimensiuni minime: a, bmin, bW
(mm)
Rezistenţa la foc
Grosime inimă bw
standard
Combinaţii posibile bmin şi a Clasa Clasa Clasa
WA WB WC
bmin=80 120 160 200
R 30 80 80 80
a=25 20 15* 15*
bmin=120 160 200 300
R 60 100 80 100
a=40 35 30 25
bmin=150 200 300 400
R 90 110 100 100
a=55 45 40 35
bmin=200 240 300 500
R 120 130 120 120
a=65 60 55 50
bmin=240 300 400 600
R 180 150 150 140
a=80 70 65 60
bmin=280 350 500 700
R 240 170 170 160
a=90 80 75 70
Notă:
1. * Acoperirea din beton cerută de SR EN 1992-1-1 este determinantă.

Tabelul 7.4b Grinzi continue din beton armat/precomprimat

Dimensiuni minime: a, bmin, bW
(mm)
Rezistenţa la foc
Grosime inimă bW
standard
Combinaţii posibile a şi bmin Clasa Clasa Clasa
WA WB WC
bmin=80 160
R 30 - - 80 80 80
a=15* 12*
bmin=120 200 100
R 60 - - 100 80
a=25 12*
bmin=150 250
R 90 - - 110 100 100
a=35 25
R 120 bmin=200 300 450 500
130 120 120
a=45 35 35 30
bmin=240 400 550 600
R 180 150 150 140
a=60 50 50 40
bmin=280 500 650 700
R 240 170 170 160
a=75 60 60 50
Notă:
1. * Acoperirea din beton cerută de SR EN 1992-1-1 este determinantă.

În cazul pereţilor expuşi unui foc după curba temperatură-timp ISO 834 (tabelul 7.5a în
cazul celor neportanţi sau tabelul 7.5b în cazul celor portanţi) se precizează dimensiunile minime
impuse următoarelor elemente geometrice:
- grosimea peretelui, în mm;
- a, distanţa de la axa armăturii longitudinale la suprafaţa betonului, în mm.

Tabelul 7.5a Pereţi neportanţi din beton armat

Rezistenţa la foc Dimensiuni minime: grosimea peretelui
standard (mm)
EI 30 60
EI 60 80
EI 90 100
E1120 120
EI 180 150
EI 240 175

150
Tabelul 7.5b Pereţi portanţi din beton armat
Dimensiuni minime: grosimea peretelui / distanţa armătură-suprafaţă
(mm)
Rezistenţa la foc
μfi = 0,35 μfi = 0,7
standard
expunere pe o faţă expunere pe două expunere pe o faţă expunere pe două
feţe feţe
REI 30 100 / 10* 120 / 10* 120 / 10* 120 / 10*
REI 60 100 / 10* 120 / 10* 130 / 10* 140 / 10*
* *
REI 90 120 / 20 140 / 10 140 / 25 170 / 25
RE1120 150 / 25 160 / 25 160 / 35 220 / 35
REI 180 180 / 40 200 / 45 210 / 50 270 / 55
REI 240 230 / 55 250 / 55 270 / 60 350 / 60
Notă:
1. * Acoperirea din beton cerută de SR EN 1992-1-1 trebuie verificată.

În cazul planşeelor expuse unui foc după curba temperatură-timp ISO 834 (tabelul 7.6a în
cazul celor simplu rezemate sau tabelul 7.6b în cazul celor continue) dimensiunile minime se
referă la:
- hS, grosimea planşeului, în mm;
- a, distanţa din axul armăturilor la faţa inferioară a planşeului, în mm.

Tabelul 7.6a Planşee din beton armat simplu rezemate

Dimensiuni minime
Rezistenţa la foc (mm)
standard a
hS rezemare rezemare pe patru laturi
pe două laturi ly /lx ≤ 1,5 1,5 < ly /lx ≤ 2,0
REI 30 60 10* 10* 10*
*
REI 60 80 20 10 15*
*
REI 90 100 30 15 20
RE1120 120 40 20 25
REI 180 150 55 30 40
REI 240 175 65 40 50
Notă:
1. * Acoperirea din beton cerută de SR EN 1992-1-1 este determinantă.

Tabelul 7.6b Planşee din beton armat continue

Dimensiuni minime
Rezistenţă la foc (mm)
standard rezemare pe patru laturi
hS
ly /lx ≤ 1,5
REI 30 60 10*
REI 60 80 10*
REI 90 100 15*
RE1120 120 20
REI 180 150 30
REI 240 175 40
REI 360 60 10*
Notă:
1. * Acoperirea din beton cerută de SR EN 1992-1-1 este determinantă.

151
7.3.3 Determinarea rezistenţei mecanice a elementelor structurale în situaţia incendiului

Metoda izotermei de 5000C

Metoda izotermei de 5000C, aplicabilă oricăror expuneri la foc exprimabile printr-o curbă
temperatură-timp, se bazează pe ipoteza după care betonul aflat la o temperatură mai mare de
5000C se neglijează în calculul rezistenţei secţiunii elementului structural, în timp ce betonul
aflat la o temperatură sub 5000C participă cu rezistenţa sa iniţială (nealterat de incendiu). Această
metodă este aplicabilă unei secţiuni din beton armat sau precomprimat solicitată de o forţă axială
şi/sau un moment încovoietor.
Temperaturile într-o structură din beton expusă la foc pot fi determinate prin încercări
experimentale sau prin calcul (distribuţiile temperaturii indicate în SR EN 1992-1-2:2006, Anexa
A, pot fi utilizate pentru determinarea temperaturilor în secţiunile drepte din betoanele cu
agregate silicioase, expuse unui foc după curba temperatură-timp ISO 834, până la timpul
corespunzător momentului în care este atinsă temperatura maximă a gazelor; distribuţiile sunt
conservative/acoperitoare pentru majoritatea altor agregate).
Metoda efectuează o reducere generală a dimensiunilor secţiunii pe zona degradată de
căldură, care, la temperaturi peste 5000C, se consideră că nu mai contribuie la rezistenţa
elementului. Grosimea betonului deteriorat, a500, este considerată egală cu adâncimea medie a
izotermei de 5000C. Secţiunea din beton reziduală păstrează valorile iniţiale privind rezistenţa şi
modulul elasticităţii materialului, figura 7.10a.
Procedura pentru verificarea rezistenţei la foc a unei secţiuni drepte din beton armat în
situaţia de incendiu implică parcurgerea următoarelor etape:
- se determină poziţia izotermei având temperatura 5000C pentru expunerea la focul
specificat (convenţional sau natural);
- se determină o nouă lăţime bfi şi o nouă înălţime dfi a secţiunii, excluzând betonul situat
în afara izotermei având temperatura 5000C (a se vedea figura 7.10a-a); colţurile rotunjite ale
izotermei pot fi asimilate cu ale unui dreptunghi sau pătrat apropiat de forma reală a izotermei,
ca în figurile 7.10a, -b, -c;
- se determină temperatura armăturilor din betonul armat amplasate în zona întinsă şi
comprimată; temperatura unei armături oarecare din betonul armat poate fi evaluată plecând de
la distribuţia temperaturilor pe secţiune şi este considerată ca temperatură în centrul armăturii
(unele dintre armăturile betonului armat pot să fie situate în afara secţiunii reduse, cum se arată
în figura 7.10a; cu toate acestea, ele pot fi luate în considerare în calculul rezistenţei secţiunii
expuse la foc);
- se determină rezistenţa redusă a armăturii datorată temperaturii;

a. expunere la foc pe trei feţe b. expunere la foc pe trei feţe c. expunere la foc pe patru feţe
cu zona întinsă expusă cu zona comprimată expusă (grindă, stâlp)

Figura 7.10a Secţiuni transversale reduse prin expunerea la foc

152
 (după Practical Design to Eurocode 2, The Concrete Center, 2012)
- se utilizează metodele de calcul convenţionale pentru secţiunea redusă în vederea
determinării rezistenţei secţiunii folosind rezistenţa armăturilor din betonul armat obţinută
anterior (figura 7.10b);

λ, ε sunt definite în SR EN 1992-1-1

Figura 7.10b Distribuţia eforturilor la starea limită ultimă

pentru o secţiune dreptunghiulară din beton, cu armături întinse şi comprimate

- se compară rezistenţa secţiunii cu efortul de proiectare sau se compară rezistenţa la foc

estimată cu rezistenţa la foc cerută.
Calculul momentelor încovoietoare pentru secţiuni drepte se prezintă în continuare:

M u1= As1 × fsd,fi (ζm ) × z

ωk = (As1 × fsd,fi (ζm )) / (bfi × dfi × fcd,fi(20))
M u2= As2 × fscd,fi (ζm ) × z’
As = As1 + As2

unde: As este suprafaţa totală a armăturii din zona întinsă;

As1 - partea din secţiunea armăturii din zona întinsă în echilibru cu betonul comprimat;
As2 - partea din secţiunea armăturii din zona întinsă în echilibru cu armătura
comprimată;
As’ - suprafaţa totală a armăturii din zona comprimată;
fsd,fi - rezistenţa de proiectare a armăturii din zona întinsă;
fscd,fi - rezistenţa de proiectare a armăturii din zona comprimată;
ωk - procentul armării de proiectare la secţiunea expusă focului;
bfi - lăţimea secţiunii expusă focului;
dfi - înălţimea efectivă a secţiunii expusă focului;
fcd,fi(20) - rezistenţa de proiectare a betonului la compresiune (la temperatura normală);
z - braţul pârghiei dat de armătura întinsă şi betonul comprimat;
z’ - braţul pârghiei dat de armătura întinsă şi armătura comprimată;
ζm - temperatura medie a armăturilor;
Fs - forţa totală din armătura comprimată în situaţia de incendiu, egală cu o parte din
forţa totală a armăturii întinse.
După ce contribuţiile momentelor au fost evaluate ca mai sus, momentul capabil total sau
rezistenţa elementului în secţiune se obţine prin sumare: Mu = Mu1 + Mu2.

Metoda pe zone

Metoda pe zone, aplicabilă expunerii la foc dată de curba temperatură-timp ISO 834,
apropiată de metoda izotermei de 5000C dar mai laborioasă şi mai precisă decât aceasta, admite
că secţiunea afectată de focul convenţional este redusă cu zona deteriorată către suprafeţele
153
expuse la foc. Această metodă este aplicabilă, cu bune rezultate, unei secţiuni din beton armat
sau precomprimat solicitată de o forţă axială şi/sau moment încovoietor.
Metoda presupune împărţirea secţiunii transversale în domenii dreptunghiulare dezvoltate
pe înălţimea secţiunii, numite zone, pentru care se evaluează temperatura medie şi rezistenţa la
compresiune corespunzătoare, kc(ζ), figura 7.11; dacă este cazul, se evaluează şi modulul
elasticităţii la temperatura medie.
Zona deteriorată de foc, aproximată prin grosimile az1 şi az2 (măsurate de la feţele
expuse), contribuie, prin eliminarea lor, la obţinerea unei secţiuni reduse cu proprietăţi diferite
de la o zonă nedeteriorată menţinută în cadrul secţiunii, la alta similară, dar caracterizată de o
altă temperatură medie.

7.4 Particularităţile verificării la foc a structurilor din oţel

7.4.1 Precizări specifice

Reglementările care asigură baza proiectării construcţiilor din oţel în situaţia de incendiu
(figura 7.12) sunt:
- Eurocode 3: Design of steel structures – Part. 1-2: General rules - Structural fire
design;
- SR EN 1993-1-2: Proiectarea structurilor din oţel-Partea 1-2: Reguli generale-
Calculul structurilor la foc.

Situaţii uzuale pentru elementele structurilor portante:

a-perete subţire, b-capăt al peretelui, c-placă, d-perete gros, e-stâlp, f-grindă

Figura 7.11 Zonarea şi reducerea secţiunilor transversale expuse la foc

(SR EN 1992)

154
 Figura 7.12 Structură portantă din oţel supusă acţiunii focului

7.4.2 Procedură particulară de verificare a rezistenţei la foc

Ca alternativă la metoda generală pentru verificarea rezistenţei la foc a elementelor

structurale din oţel, în domeniul rezistenţelor, se poate utiliza metoda particulară pentru
verificarea rezistenţei la foc, în domeniul temperaturilor, analitică (SR EN 1993-1-2, 4.2.4), care
necesită respectarea inegalităţii din relaţia 7.18, respectiv 7.19a (având indicii actualizaţi), în
care, pe toată durata expunerii la foc, t, temperatura proiectată ζd, notată şi ζa, trebuie să fie mai
mică decât temperatura critică de proiectare, ζcr,d, notată şi ζa,cr, caracteristică elementului
structural.
Cu excepţia cazurilor în care trebuie luate în considerare criteriile cu privire la
deformarea sau pierderea stabilităţii elementului structural, temperatura critică a oţelului-carbon
obişnuit, ζa,cr, la timpul t (în situaţia unei distribuţii uniforme a temperaturilor pe secţiunea
transversală a unui element structural şi fără luarea în considerare a dilatării termice) poate fi
determinată cu relaţia 7.19b:

ζa,cr ≥ ζa (7.19a)

ζa,cr = 39,18 × ln[(1/(0,9674 × μ03,833) - 1] (7.19b)

unde: μ0 este gradul de utilizare la timpul t=0 (nu poate fi mai mic de 0,013).
Gradul de utilizare, μ0, se poate determina:
- pentru elementele cu secţiunea din clasa 1, 2 sau 3 şi pentru toate elementele structurale
întinse, cu relaţia 7.20

μ0 = Efi,d / Rfi,d,0 (7.20)

- pentru grinzile la care flambajul prin încovoiere-răsucire nu este un mod potenţial de

cedare, acoperitor, cu relaţia 7.21,

μ0 = γM,fi / γM,0 (7.21)

unde: Rfi,d,0 este valoarea rezistenţei de proiectare a elementului structural în situaţia de incendiu
pentru momentul t=0, respectiv pentru temperatura de 200C;
γM,fi - coeficientul parţial de siguranţă corespunzând efortului capabil al secţiunii
transversale pentru calculul în situaţia de incendiu;
γM,0 - coeficientul parţial de siguranţă corespunzând efortului capabil al secţiunii
transversale pentru calculul la temperatura normală.

155
 Considerarea neuniformităţii temperaturii pe secţiunea transversală şi în lungul
elementului se face prin intermediul unui factor de adaptare κ, la evaluarea termenului Rfi,d,0.

7.4.3 Determinarea rezistenţei mecanice a elementelor structurale în situaţia incendiului

Pentru determinarea rezistenţei/capacităţii portante/efortului capabil la un element

structural aflat în situaţia de incendiu, Rfi,d,t, sunt metode specifice diverselor elemente structurale
(liniare):
- cazul elementelor întinse pentru care se determină Nfi,ζ,Rd, forţa axială capabilă la timpul
t, în situaţia unei distribuţii uniforme a temperaturii, ζa, pe secţiunea transversală a elementului şi
în situaţia unei distribuţii neuniforme a temperaturii;
- cazul elementelor comprimate cu secţiune transversală din clasa 1, 2 sau 3 pentru care
se determină Nb,fi,t,Rd, forţa axială capabilă la flambaj la timpul t, în situaţia unei distribuţii
uniforme a temperaturii, ζa, pe secţiunea transversală a elementului şi în situaţia unei distribuţii
neuniforme a temperaturii;
- cazul grinzilor cu secţiune transversală din clasa 1 sau 2 pentru care se determină
Mfi,ζ,Rd, momentul capabil la timpul t, în situaţia unei distribuţii uniforme a temperaturii, ζa, pe
secţiunea transversală a elementului şi în situaţia unei distribuţii neuniforme a temperaturii;
- cazul grinzilor cu secţiune transversală din clasa 3 pentru care se determină Mfi,t,Rd,
momentul capabil la timpul t, în situaţia unei distribuţii uniforme a temperaturii, ζa, pe secţiunea
transversală a elementului şi în situaţia unei distribuţii neuniforme a temperaturii;
- cazul elementelor supuse la încovoiere cu compresiune din clasa 1, 2 sau 3 pentru care
se determină Rfi,t,d, efortul capabil (combinat) la timpul t;
- cazul elementelor cu secţiunea transversală din clasa 4 pentru care, la timpul t,
temperatura oţelului, ζa, în orice secţiune transversală, nu trebuie să depăşească valoarea critică,
ζa,cr.

7.5 Particularităţile verificării la foc a structurilor din lemn

7.5.1 Precizări specifice

Normativele care asigură baza proiectării construcţiilor din lemn în situaţia de incendiu
(figura 7.13) sunt:
- Eurocode 5: Design of timber structures - Part. 1-2: General - structural fire design;
- SR EN 1995-1-2: Proiectarea structurilor din lemn-Partea 1-2: Generalităţi-Calculul
structurilor la foc.

a. The FPC Newsletter 2, 2006 b. Structură portantă din lemn supusă acţiunii focului

Figura 7.13 Structuri portante din lemn pentru clădiri

156
 Particularităţile calculului elementelor structurale din lemn

Principalele caracteristici ale lemnului sau materialelor pe bază de lemn, relevante în

situaţia de incendiu, sunt carbonizarea, precum şi reducerea rigidităţii şi reducerea rezistenţei
mecanice cu creşterea temperaturii; astfel:
- la aproximativ 1000C, creşte plasticitatea lemnului;
- la aproximativ 2000C apare piroliza, când celuloza începe să se descompună;
- până la 3000C densitatea lemnului scade cu până la 20%;
- peste 3000C lemnul se transformă în cărbune;
- peste 5000C în stratul de cărbune apar crăpături;
- peste 10000C stratul de cărbune începe să se consume.
În consecinţă,comportarea lemnului interesează până la 3000C.
Verificarea rezistenţei la foc a elementelor structurale din lemn se face prin compararea
solicitărilor de proiectare în situaţia de incendiu cu rezistenţa elementelor structurale având
secţiunea transversală afectată de foc (parţial carbonizată şi degradată, figura 7.14).

Figura 7.14 Element structural din lemn parţial carbonizat

(Fire safety in timber buildings, Technical guideline, 2010)

Pentru verificarea la foc a elementelor structurale din lemn (cu luarea în considerare a
reducerii rigidităţii şi rezistenţei elementelor structurale expuse pe trei sau patru feţe) SR EN
1995-1-2 oferă:
- metoda reducerii secţiunii (recomandată);
- metoda reducerii proprietăţilor.

Stabilirea adâncimii de carbonizare

Elementele structurale din lemn expuse la foc carbonizează la suprafaţa contactului cu

temperaturile generate (figura 7.14), fiind protejate un timp semnificativ la acţiunea acestuia.
Pentru calculul rezistenţei la foc a elementelor structurale din lemn, secţiunea iniţială a
elementului este redusă cu adâncimea de carbonizare; astfel, putem deosebi:
- carbonizarea uni-dimensională, proprietate depinzând de specia sau densitatea lemnului
sau clasa de rezistenţă;
- carbonizarea bi-dimensională, proprietate depinzând de dimensiunile secţiunii
transversale asupra căreia focul produce şi efecte, precum rotunjirea muchiilor.
Viteza de carbonizare nu depinde de orientarea suprafeţei expuse focului (este aceeaşi şi
în cazul suprafeţelor verticale ale stâlpilor şi a în cazul suprafeţelor orizontale ale grinzilor).
Viteza de carbonizare uni-dimensională, β0, este considerată valoare de bază, observată
la transferul uni-direcţional al căldurii obţinut prin expunerea la focul standard a unei plăci din
lemn (considerată semi-infinită) neprotejată şi fără fisuri.
Adâncimea de carbonizare uni-dimensională este dată de relaţia 7.22, figura 7.15,

157
 dchar,0 = β0 × t (7.22)

unde: β0 este viteza de carbonizare uni-dimensională, SR EN 1995-1-2, tabelul 7.7, pentru

acţiunea termică perpendiculară pe fibre (valorile din tabel pot fi dublate în cazul acţiunii
termice în lungul fibrei); pentru cazul speciilor europene din lemn moale se poate utiliza
β0=0,65 mm/min, neglijându-se alte influenţe precum densitatea;
t - timpul expunerii la foc.
În vecinătatea muchiilor elementelor structurale, în cazul secţiunilor rectangulare, fluxul
căldurii este bi-direcţional şi se produce o rotunjire în lungul muchiilor (raza rotunjirii fiind
aproximativ egală cu adâncimea de carbonizare uni-dimensională). Pentru simplificarea
calculelor, secţiunea reziduală a elementului structural carbonizat este înlocuită cu o secţiune
rectangulară la care adâncimea de carbonizare uni-dimensională, pe feţele adiacente, este
înlocuită cu una echivalentă, numită adâncimea de carbonizare teoretică, dată de relaţia 7.23,
figura 7.15:

dchar,n = βn × t (7.23)

unde: βn este viteza de carbonizare teoretică, SR EN 1995-1-2, tabelul 7.7, pentru elemente
structurale din lemn cu secţiunea transversală rectangulară expusă la foc pe trei sau patru
feţe; pentru elemente lamelare încleiate (lemn moale) βn=0,7 mm/min iar pentru elemente
din lemn masiv (lemn moale) βn=0,8 mm/min.

Figura 7.15. Adâncimi de carbonizare

(Eurocode 5)

Tabelul 7.7 Viteze de carbonizare

β0 βn
Caracteristicile elementului structural din lemn
mm/min mm/min
a. Esenţe moi şi fag:
- plăci lamelate din lemn cu densitatea caracteristică ≥ 290 kg/m3; 0,65 0,7
- lemn masiv cu densitatea caracteristică ≥ 290 kg/m3. 0,65 0,8
b. Esenţe tari:
- lemn masiv sau panouri lamelate de esenţă tare cu densitatea caracteristică de 290 kg/m 3; 0,65 0,70
- lemn masiv sau panouri lamelate de esenţă tare cu densitatea caracteristică ≥ 450 kg/m 3; 0,50 0,55
c. LVL (Laminated Veneer Lumber)-lemn strtificat:
- cu densitatea caracteristică ≥ 480 kg/m3; 0,65 0,70
d. Panouri:
- din lemn; 0,90* -
- placaje; 1,00* -
- panouri pe bază de lemn, altele decât placaje. 0,90* -
* Valorile se aplică la valoarea caracteristică a densităţii de 450 kg/m3 şi o grosime a panoului de 20 mm; a se
vedea Eurocode 5 paragraful 3.4.2(9) pentru alte grosimi şi densităţi.
158
 Determinarea rigidităţilor şi rezistenţei mecanice
pentru elementele structurale din lemn

Cazul temperaturii normale

Durata încărcării şi umiditatea afectează proprietăţile lemnului şi materialelor lemnoase,

respectiv rigiditatea şi rezistenţa, şi trebuie avute în vedere la proiectare când se evaluează
rigiditatea şi rezistenţa mecanică (cazul exploatării normale).
Acţiunile trebuie încadrate în una din clasele duratei încărcării (tabelul 7.8).
Structurile trebuie încadrate în una din clasele exploatării:
- clasa de exploatare 1: caracterizată prin umiditatea materialelor corespunzătoare
temperaturii de 200C şi umiditatea relativă a aerului peste 65% numai pentru câteva săptămâni pe
an;
- clasa de exploatare 2: caracterizată prin umiditatea materialelor corespunzătoare
temperaturii de 200C şi umiditatea relativă a aerului peste 85% numai pentru câteva săptămâni pe
an;
- clasa de exploatare 3: caracterizată prin condiţii climatice care conduc la valori mai
mari ale umidităţii decât cele descrise în cazul clasei exploatării 2.,

Tabelul 7.8 Clasele de durată a încărcării

Clasa de durată a încărcării Durata cumulată a încărcării de calcul
Permanentă pentru mai mult de 10 ani
durată lungă 6 luni … 10 ani
durată medie 1 săptămână … 6 luni
durată scurtă Mai puţin de o săptămână
Instantanee

Pentru a se ţine seama de efectul duratei încărcării şi umidităţii, se defineşte coeficientul

de modificare, kmod (tabelul 7.9).
Valoarea de calcul a unei proprietăţi a rezistenţei lemnului este dată de relaţia 7.24:

Xd = kmod × Xk /γM (7.24)

unde: Xk este valoarea caracteristică a proprietăţii rezistenţei lemnului.

Valorile coeficientului parţial de siguranţă al lemnului, γM, în situaţia temperaturii
normale, sunt date în tabelul 7.10.

Cazul situaţiei de incendiu

Valoarea de proiectare a rezistenţei materialului lemnos aflat în situaţia de incendiu se

calculează cu relaţia 7.25,

f d,fi = k mod,fi × (f20/γM,fi); f20 = kfi × fk (7.25)

unde: fd,fi este valoarea de proiectare a rezistenţei materialului în situaţia de incendiu (ex.
rezistenţa la încovoiere);
f20 - fractila 20% a rezistenţei;
fk - rezistenţa caracteristică a materialului lemnos (ex. dată pentru clasa de rezistenţă în
acord cu EN 338);
k mod,fi - factorul de modificare la foc care reduce rezistenţa materialului în situaţia de
incendiu (se precizează în EN 1995-1-2 la articolele care îl utilizează);
γM,fi - factorul de siguranţă la lemn în situaţia de incendiu (recomandat γM,fi=1);
kfi - factor indicat în tabelul 7.11.
159
 Valoarea de proiectare a rigidităţii materialului (E, G), în situaţia de incendiu, se
calculează cu relaţia 7.26,

S d,fi = k mod,fi × (S20/γM,fi); S20 = kfi × S05 (7.26)

unde: Sd,fi este valoarea de proiectare a rigidităţii materialului în situaţia de incendiu (Ed,fi sau
Gd,fi);
S20 - fractila 20% a rigidităţii (nu se operează cu Ed=Emean/ γM şi Gd=Gmean/ γM [5]);
S05 - fractila 5% a rigidităţii;
k mod,fi - factorul de modificare la foc care reduce rigiditatea elementului în situaţia de
incendiu (se precizează în EN 1995-1-2 la articolele care îl utilizează);
γM,fi - factorul de siguranţă la lemn în situaţia de incendiu (recomandat γM,fi=1);
kfi - factor indicat în tabelul 7.11 (SR EN 1995-1-2, Tabelul 2.1).

Tabelul 7.9 Valorile coeficientului kmod

Clasa de durată a încărcării
Clasa de
Durată Durată Durată
Materialul exploatare Permanente Instantanee
lungă medie scurtă
1 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
Lemn masiv 2 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
3 0,50 0,55 0,65 0,70 0,90
1 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
Lamele încleiate 2 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
3 0,50 0,55 0,65 0,70 0,90
1 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
LVL 2 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
3 0,50 0,55 0,65 0,70 0,90
1 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
Placaj 2 0,60 0,70 0,80 0,90 1,10
3 0,50 0,55 0,65 0,70 0,90
1 0,30 0,45 0,65 0,85 1,10
OSB 1 0,40 0,50 0,70 0,90 1,10
2 0,30 0,40 0,55 0,70 0,90
1 0,30 0,45 0,65 0,85 1,10
Plăci cu aşchii din 2 0,20 0,30 0,45 0,60 0,80
lemn 1 0,40 0,50 0,70 0,90 1,10
2 0,30 0,40 0,55 0,70 0,90
1 0,30 0,45 0,65 0,85 1,10
Plăci cu fibre dure
2 0,20 0,30 0,45 0,60 0,80
1 0,20 0,40 0,60 0,80 1,10
Plăci cu fibre
1 0,20 0,40 0,60 0,80 1,10
semidure
2 - 0,45 0,80
1 0,20 0,40 0,60 0,80 1,10
Plăci cu fibre MDF
2 - - - 0,45 0,80

Tabelul 7.10 Valorile coeficientului γM

Stări limită ultime γM
Combinaţii fundamentale
- lemn masiv; 1,30
- lamelate încleiate; 1,25
- LVL, placaj, OSB; 1,20
- plăci aglomerate; 1,30
- plăci cu fibre dure; 1,30
- plăci cu fibre medii; 1,30
- plăci cu fibre MDF; 1,30
- plăci cu fibre moi; 1,30
- îmbinări; 1,30
- plăcuţe metalice perforate pentru îmbinări 1,25
Combinaţii aleatorii 1,00
160
Tabelul 7.11 Valorile factorului kfi (SR EN 1995-1-2, Tabelul 2.1).
Caracteristicile elementului structural din lemn kfi
Lemn masiv 1,25
Produse lamelate din lemn 1,15
Panouri la bază din lemn 1,15
LVL 1,10
Îmbinări cu elemente pentru îmbinare supuse la forfecare cu elemente laterale din lemn
1,15
sau panouri la bază din lemn
Îmbinări cu elemente pentru îmbinare supuse la forfecare cu elemente laterale din oţel 1,05
Îmbinări cu elemente pentru îmbinare solicitate axial 1,05

7.5.2 Procedură particulară de verificare a rezistenţei la foc

Ca alternativă la metoda generală pentru verificarea a rezistenţei la foc a elementelor

structurale din lemn, în domeniul rezistenţelor, se poate utiliza metoda particulară pentru
verificarea rezistenţei la foc a reducerii secţiunii, tot în domeniul rezistenţelor, analitică (SR EN
1995-1-2), care consideră o secţiune efectivă obţinută prin reducerea secţiunii transversale
iniţiale cu adâncimea de carbonizare efective dată de relaţia 7.27 (figura 7.16); rezistenţa şi
rigiditatea materialului pentru secţiunea rămasă se consideră cele iniţiale.

def = dchar,n + k0 × d0; dchar,n = βn × t (7.27)

unde: d0 este valoarea grosimii stratului a cărui rezistenţă a materialului şi rigiditate este zero
(poate fi considerată ca fiind egală cu 7 mm);
k0 - factorul care ia în calcul faptul că grosimea stratului d0 nu este aceeaşi de la începutul
perioadei expunerii la foc (pentru elementele neprotejate k0=t/20 pentru t<20 minute şi
k0=1 pentru t≥20 minute).

Figura 7.16 Secţiuni transversale reziduale ale elementelor din lemn în situaţia de incendiu
(Eurocode 5)

161
7.5.3 Determinarea rezistenţei mecanice a elementelor structurale în situaţia incendiului

În cazul structurilor din lemn, o abordare a metodelor analitice generale pentru

verificarea rezistenţei la foc, în domeniul rezistenţelor, s-ar apropia de metoda reducerii
proprietăţilor, analitică (SR EN 1995-1-2).

Bibliografie

1. Jean-Marc Franssen, Raul Zaharia, Calculul construcţiilor metalice la acţiunea focului, Editura
Orizonturi universitare, 2008, Timişoara.
2. T. Lennon, D. B. Moore, Y. C. Wang, C. G. Bailey, Series editor H. Gulvanessian, Designer’s
guide to EN1991-1-2, EN1992-1-2, EN1993-1-2 and EN1994-1-2, Thomas Telford, Londra,
2006.
3. FireInTimber and Research partners, Fire Safety in Timber Buildings-Technical guideline for
Europe, Birgit Osman, SP Tratek, Stockholm, 2010.
4. ***, Legea 307 Privind apărarea împotriva incendiilor, 2006, Bucureşti.
5. ***, CR 0-2005-Cod de proiectare. Bazele proiectării structurilor în construcţii.
6. ***, Eurocode1: Basis of design and actions on structures; Part2.2: Action on structures
exposed to fire, 1991.
7. ***, SR EN 1991-1-2 Eurocod 1: Acţiuni asupra structurilor. Partea 1-2: Acţiuni generale-
Acţiuni asupra structurilor expuse la foc.
8. ***, Eurocode 2: Design of concrete structures - Part 1-2: General rules - structural fire
design.
9. ***, SR EN 1992-1-2: Calculul structurilor din beton-Partea 1-2: Reguli generale-Calculul
comportării la foc.
10. ***, Eurocode 3: Design of steel structures - Part 1-2: General rules - Structural fire design.
11. ***, SR EN 1993-1-2: Proiectarea structurilor din oţel-Partea 1-2: Reguli generale-Calculul
structurilor la foc.
12. ***, Eurocode 5: Design of timber structures - Part 1-2: General - structural fire design.
13. ***, SR EN 1995-1-2: Proiectarea structurilor din lemn-Partea 1-2: Generalităţi-Calculul
structurilor la foc.
14. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor, aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.

162
PRELEGEREA 8
MĂSURI PENTRU PROTECŢIA LA INCENDIU
A CONSTRUCŢIILOR
REFERITOARE LA INSTALAŢII UTILITARE
Generalităţi

Instalaţiile utilitare care echipează construcţiile (electrice, de încălzire, ventilare şi

condiţionare etc.) trebuie să îndeplinească, ca şi clădirile, cerinţe de performanţă privind
securitatea la incendiu.
Instalaţiile utilitare (şi/sau tehnologice) amplasate în construcţii trebuie realizate astfel
încât:
- să nu constituie risc la incendiu pentru elementele construcţiei sau obiectele din încăperi
sau adiacente acestora (spre exemplu, să nu încălzească într-o măsură inacceptabilă obiectele din
vecinătate);
- să nu iniţieze incendiul;
- să nu contribuie la dezvoltarea incendiului;
- să asigure limitarea propagării incendiului;
- să permită luarea de măsuri eficiente cu privire la stingerea unui eventual incendiu şi
salvarea persoanelor în această situaţie.
Analizând instalaţiile utilitare pentru construcţii din perspectiva securităţii la incendiu, se
disting următoarele direcţii de interes din care decurg şi măsurile de protecţie:
- controlul materialelor din care sunt executate instalaţiile şi al celor cu care ar putea
interacţiona (care le utilizează, pe care sunt montate sau le traversează etc.);
- controlul implicaţiilor existenţei lor (condiţii de amplasare, instalare, exploatare şi post-
utilizare).
O problemă comună tuturor tipurilor de instalaţii o constituie trecerea acestora de la un
compartiment de incendiu la altul (prin elementele de construcţii); ca urmare, foarte importante
sunt măsurile de protecţie privind evitarea propagării focului, fumului şi gazelor fierbinţi (figura
8.1).

8.1 Instalaţii electrice

8.1.1 Prescripţii privind proiectarea, executarea şi exploatarea

(Normativ pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea instalaţiilor electrice aferente
clădirilor, indicativ I.7-2011)

Realizarea instalaţiilor electrice trebuie să evite:

- riscul aprinderii unor materiale combustibile din cauza temperaturilor ridicate sau
arcurilor electrice;
- riscul provocării de arsuri utilizatorilor.
Materialele folosite pentru protecţie (tuburi, plinte, canale etc.), izolare (ecrane), mascare
(plăci, capace, dale etc.), suporturi (console, poduri, bride, cleme etc.) trebuie să fie
incombustibile sau greu combustibile sau încadrabile în clasele de reacţie la foc echivalente.

163
 Dispunerea pe trasee comune cu ale altor instalaţii a conductoarelor, barelor, tuburilor
etc. se poate face cu condiţia ca instalaţia electrică să fie dispusă:
- deasupra conductelor de apă, canalizare şi gaze petroliere lichefiate;
- sub conductele de gaze naturale şi sub conductele calde cu temperatura peste 4000C.

Figura 8.1 Treceri securizate la incendiu ale instalaţiilor prin elementele de construcţii
(www.promat.co.uk)

Instalaţiile electrice nu pot fi dispuse pe trasee comune cu traseele altor instalaţii sau
utilaje şi care ar putea fi afectate în funcţionarea normală sau în cazul avariei.
Amplasarea instalaţiilor electrice în interiorul canalelor de ventilare este interzisă.
Montarea pe materiale combustibile a conductorilor electrici cu izolaţie normală,
cablurilor fără întârziere la propagarea flăcării, tuburilor din materiale plastice, aparatelor şi
echipamentelor electrice cu grad de protecţie inferior lui IP 54 se face:
- interpunând materiale incombustibile între acestea şi materialul combustibil: straturi
tencuite cu grosimea minimă de 1,0 cm sau plăci din materiale electroizolante incombustibile cu
grosimea minimă de 0,5 cm şi lăţimea care să depăşească, pe toate laturile, elementul instalaţiei
electrice cu cel puţin 3,0 cm;
- interpunând elemente de distanţare care pot fi: elemente de susţinere din materiale
incombustibile (console metalice), asigurând îndepărtarea elementelor instalaţiei electrice la cel
puţin 3,0 cm faţă de elementul combustibil.
Montarea prin evitarea contactului direct cu materialul combustibil se aplică atât la
montarea aparentă, cât şi la montarea sub tencuială a elementelor instalaţiilor electrice.
Materialele şi echipamentele care, în serviciul normal de avarie sau de manevră greşită,
pot produce flăcări sau scântei sau pot atinge temperaturi ridicate (peste 700C) se amplasează
conform condiţiilor prevăzute de producător; dacă aceste condiţii nu pot fi respectate, se pot
prevedea ecrane de protecţie corespunzătoare.
Echipamentele electrice conţinând lichide combustibile (uleiuri minerale şi hidrocarburi
izolante), în cantităţi peste 25 l, obligă la luarea măsurilor de colectare a scurgerilor (cuve
colectoare cu praguri pentru evitarea împrăştierii acestora) şi încăperea va avea pereţi din
materiale incombustibile cu rezistenţa la foc corespunzătoare densităţii sarcinii termice.
Scoaterea de sub tensiune a conductoarelor active în caz de incendiu obligă la prevederea
de dispozitive cu acţionare manuală sau automată. Dispozitivele de protecţie în cazul incendiului
trebuie să fie amplasate la nivelul echipamentului protejat, iar dispozitivul de manevră trebuie să
fie uşor recunoscut şi uşor accesibil.
Diminuarea riscului la incendiu se realizează şi prin utilizarea unui dispozitiv de protecţie
cu curent diferenţial rezidual (având curentul nominal de funcţionare mai mic sau cel mult egal
164
cu 300 mA) amplasat la branşament; prevederea este obligatorie la clădirile de învăţământ,
sănătate, comerţ, construcţii de turism, construcţii din lemn, încăperi cu aglomerări de persoane
şi săli aglomerate, unităţi de mică producţie sau service (cu încăperi în care umiditatea este
ridicată), depozite de mărfuri combustibile, discoteci, săli de dans. Protecţia diferenţială este
obigatorie la circuitele destinate alimentării receptoarelor electronice care trebuie să funcţioneze
nesupravegheate (telefax, computere, televiziune cu circuit închis, instalaţii antiefracţie etc.).
Folosirea conductoarelor şi barelor din cupru este obligatorie în cazul:
- circuitelor electrice de alimentare a receptoarelor cu importanţă deosebită, cum sunt:
cele din blocul operator, încăperile de reanimare şi servicii de urgenţă din clădirile spitalelor şi
similare, precum şi alimentarea corpurilor de iluminat ale iluminatului de siguranţă, instalaţiilor
de prevenire şi stingere a incendiilor şi alimentarea consumatorilor de siguranţă din centralele
electrice;
- încăperilor, zonelor sau spaţiilor din exterior cu mediu corosiv, în cazul în care
stabilitatea chimică a aluminiului sau oţelului nu este corespunzătoare, dacă instalaţiile nu se pot
executa cu acoperiri de protecţie sau carcasări etanşe la agenţii corosivi respectivi.
Trecerea conductoarelor şi barelor electrice prin elementele de construcţii din materiale
incombustibile trebuie să se facă în următoarele condiţii (figura 8.2a):

a. (www.legrand.ro)

b. (Fire safety in timber buildings Technical guideline for Europe)

Figura 8.2 Dispozitive de trecere a cablurilor electrice prin elemente de construcţii

- în cazul conductoarelor neizolate libere şi barelor: prin folosirea izolatoarelor de trecere

executate din materiale incombustibile, încastrate în perete cu borne de trecere;
- în cazul conductoarelor izolate libere: prin protejarea în tuburi de protecţie pe porţiunea
de trecere; conductele punte (INTENC) se protejează în tuburi pe porţiunea de trecere, iar
capetele tuburilor care ies din elementul de construcţii se prevăd cu tile de porţelan sau alte
materiale electroizolante, în încăperile uscate sau umede cu intermitenţă din categoriile AD1,
AD2 (U0, U1), şi cu pipe îndreptate în jos, în încăperile umede sau ude încadrabile în categoriile
AD3, AD4 (U2, U3);
- în cazul conductelor electrice instalate în tuburi: nu este necesară o protecţie
suplimentară; fac excepţie traversările prin rosturile de dilatare, caz în care conductele se
protejează în tub pe porţiunea de trecere (tub în tub); dacă trecerea se face între încăperi cu medii
diferite, tuburile de protecţie se instalează înclinat spre încăperile cu condiţiile cele mai grele;
golurile dintre tub şi elementul de construcţii se umplu cu masă izolantă; etanşarea golurilor la
165
infiltrări ale gazelor se realizează cu mortar din ciment la golul dintre tub şi elementele de
construcţii şi cu celochit şi şnur electroizolant la golul dintre tub şi conducte sau cabluri.
Trecerea conductoarelor şi barelor electrice prin elementele de construcţii din materiale
combustibile trebuie să se facă în următoarele condiţii (figura 8.2b):
- în cazul conductoarelor neizolate libere şi barelor: prin etanşarea golurilor cu materiale
incombustibile şi electroizolante, cu dopuri din vată de sticlă, vată de sticlă cu ipsos etc.;
- în cazul conductoarelor izolate, cablurilor libere sau instalate în tuburi şi conductoarelor
punte (INTENC): prin protejarea, pe porţiunea de trecere prin tuburi (tub în tub), cu materiale
incombustibile (metal etc.) şi etanşarea golurilor cu materiale incombustibile şi electroizolante
faţă de elementul de construcţii (vată de sticlă şi ipsos etc.) şi între tub şi conductele electrice
(vată de sticlă etc.).
Trecerile prin elementele de construcţii rezistente la foc sau rezistente la explozie se
admit, justificate tehnic, respectându-se simultan următoarele condiţii:
- pe porţiunea de trecere, conductele, bornele etc. nu trebuie să aibă materiale
combustibile, cu excepţia izolaţiei conductoarelor;
- spaţiile libere din jurul conductelor electrice, barelor izolate, tuburilor etc., inclusiv din
jurul celor pozate în canale, galerii, estacade etc., trebuie să fie închise pe porţiunea de trecere pe
toată grosimea elementului de construcţii, cu materiale incombustibile (beton, zidărie) care să
asigure rezistenţa la foc egală cu a elementului de construcţii respectiv;
- trecerea cu conducte electrice, bare, tuburi etc. trebuie să se facă astfel încât să nu fie
posibilă dislocarea unor porţiuni din elementul de construcţii, ca urmare a dilatării elementelor
instalaţiilor electrice.
Traversarea coşurilor şi canalelor de fum cu conducte, cabluri şi bare electrice, tuburi de
protecţie sau alte elemente ale instalaţiilor electrice este interzisă.
Interiorul spaţiilor din clasele de mediu AE5 (PC) trebuie să asigure respectarea
următoarele condiţii de alegere şi montare a aparatelor, receptoarelor şi echipamentelor electrice:
- construcţia lor să nu favorizeze depunerea de praf, scame sau fibre nici în exterior, nici
în interior şi să nu permită scăparea în afară a scânteilor, a materialelor incandescente sau a
metalelor calde;
- temperatura pe suprafaţa lor exterioară, în regimul normal al funcţionării de durată la
sarcină nominală, să fie cu cel puţin 750C mai mică decât temperatura mocnirii stratului de praf
cu grosimea de 5 mm; fac excepţie corpurile de iluminat la care se admite o temperatură maximă
de 2000C pe suprafaţa lor exterioară;
- conectarea aparatelor, echipamentelor şi receptoarelor să se facă cu ajutorul prizelor cu
contact de protecţie, la care orificiile prizei sunt prevăzute cu capace de protecţie mobile;
- interzicerea amplasării, în astfel de încăperi, a aparatelor, echipamentelor şi
receptoarelor electrice cu lichide combustibile (de exemplu ulei).
În încăperile încadrabile la categoria de pericol de incendiu C se utilizează aparate,
echipamente şi receptoare electrice care, prin execuţie sau prin modul de instalare, nu pot
contribui la producerea sau propagarea incendiilor în timpul funcţionării lor normale sau în cazul
avariei.
Aparatele şi echipamentele electrice care conţin peste 60 l de lichid combustibil pe
unitatea de echipament şi care, în timpul funcţionării, produc fum, gaze toxice etc. (grupurile
electrogene) trebuie instalate în condiţiile prevăzute în normele specifice, respectându-se şi
condiţiile din normele referitoare la securitatea la incendiu.
Instalarea prizelor în pardoseli sau pe pardoseli obligă la folosirea fie a prizelor în
execuţie specială, omologate în acest scop (cu gradul de protecţie minim IP 54), fie a prizelor în
execuţie normală, protejate în cutii speciale care asigură gradul de protecţie necesar (la
pătrunderea corpurilor solide, apei şi la şocurile mecanice).
Marcarea manetelor de pe tablouri care trebuie manevrate în caz de incendiu, calamitate
naturală etc. se face distinct, vizibil şi clar, astfel încât să poată fi identificate rapid.
Circuitele iluminatului normal trebuie să fie distincte de circuitele pentru prize.

166
 Circuitele şi dozele iluminatului normal trebuie să fie distincte de cele ale iluminatului de
siguranţă.
Corpurile de iluminat din încăperile cu aglomerări de persoane trebuie executate din
materiale incombustibile sau greu combustibile.
Corpurile de iluminat din încăperile cu praf, scame sau fibre combustibile, din clasa AE 5
(PC) se aleg astfel încât pe suprafaţa acestora temperatura să fie cel mult 2000C.
Corpurile de iluminat echipate cu lămpi incandescente, fluorescente sau cu descărcări în
vapori metalici şi care se instalează în depozite pentru materiale combustibile trebuie să fie
prevăzute cu glob, respectiv cu difuzor, iar dacă există şi pericolul şocurilor mecanice, şi cu
grătar protector.
Amplasarea corpurilor de iluminat trebuie făcută astfel încât un eventual scurtcircuit la
ele să nu provoace un incendiu.

8.1.2 Alimentarea receptoarelor cu rol în securitatea la incendiu

Generalităţi

Tabloul de distribuţie al staţiei pompelor de incendiu, electrovanelor de incendiu şi altor

dispozitive de securitate la incendiu se alimentează cu energie electrică, după caz, dintr-o
singură sursă sau două surse independente.

Alimentarea dintr-o singură sursă

Alimentarea dintr-o singură sursă este considerată situaţia în care racordarea se face la un
post de transformare al sistemului energetic naţional, la o centrală electrică, la o reţea de joasă
tensiune a furnizorului prin firida de branşament sau la tabloul electric general de distribuţie al
clădirii.
Alimentarea de la o singură sursă, în una din variantele de mai sus, se face la instalaţiile
la care nu se prevăd pompe de incendiu de rezervă (conform reglementării specifice) şi în cazul:
- clădirilor civile şi industriale, de producţie şi/sau depozitare sau cu funcţiuni mixte la
care nu sunt prevăzute instalaţii automate de stingere (sprinklere, drencere cu apă pulverizată şi
ceaţă de apă);
- clădirilor civile şi industriale, de producţie şi/sau depozitare sau cu funcţiuni mixte la
care, pentru stingerea incendiilor din interior, se precizează numărul jeturilor simultane;
- construcţiile şi grupările de construcţii la care debitul apei pentru incendiul exterior nu
depăşeşte 20 l/s.
În aceleaşi condiţii se alimentează şi vanele de incendiu acţionate electric care pot fi
manevrate direct de către personalul de serviciu în mai puţin de 5 min de la darea semnalului de
alarmă din cadrul obiectivelor de mai sus.

Alimentarea din două surse independente

Alimentarea din două surse independente se face:

- în situaţiile în care se prevede pompă de rezervă activă în situaţia incendiului;
- în clădirile în care, conform reglementărilor tehnice referitoare la securitatea la incendiu
în construcţii, se prevăd obligatoriu sisteme de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi;
- în clădirile prevăzute cu ascensoare pentru pompieri.
Sursa de alimentarea de bază este asigurată conform paragrafului precedent. În cazuri
justificate tehnic în care nu există posibilitatea asigurării unei surse de bază pentru alimentarea
cu energie electrică a pompelor, se admite utilizarea motoarelor cu ardere internă.
Sursa de alimentare de rezervă poate fi:

167
 - altă sursă de energie electrică (centrală electrică la consumator), astfel încât
nefuncţionarea sursei de bază să nu o afecteze;
- grup de intervenţie, cu intrare automată în funcţiune în 15 s, la dispariţia tensiunii sursei
de bază şi preluarea eşalonată a receptoarelor în maximum 60 s.

8.1.3 Instalaţii electrice pentru iluminatul de siguranţă

Generalităţi

În conformitate cu reglementările specifice referitoare la proiectarea şi executarea

sistemelor pentru iluminatul artificial din clădiri, precum şi SR EN 1838 şi SR 12294, iluminatul
de siguranţă este (figura 8.3):
a. pentru continuarea lucrului;
b. de securitate, care se compune din:
b1. iluminat pentru intervenţii în zonele de risc;
b2. iluminat pentru evacuarea din clădire;
b3. iluminat pentru circulaţie;
b4. iluminat împotriva panicii;
b5. iluminat pentru veghe;
b6. iluminat pentru marcarea hidranţilor interiori de incendiu;
b7. iluminat de siguranţă portabil.

Figura 8.3 Corpuri pentru iluminatul de siguranţă

Timpii de punere în funcţiune ai iluminatului de siguranţă, de la întreruperea iluminatului

normal, sunt precizaţi în tabelul 8.1.

Iluminatul pentru continuarea lucrului

Iluminatul pentru continuarea lucrului este parte a iluminatului de siguranţă prevăzut

pentru continuarea activităţii normale fără modificări esenţiale; el se prevede:
a. la locuri de muncă dotate cu receptoare care trebuie alimentate fără întrerupere şi la
locurile de muncă legate de necesitatea funcţionării acestor receptoare (staţii de pompe de
incendiu, surse de rezervă, spaţii pentru serviciile pompierilor, încăperi pentru centralele de
semnalizare, dispecerate etc.);
b. în încăperi ale blocului operator (săli de operaţie, sterilizare, pregătire medici, pregătire
bolnavi, reanimare etc.);
c. în încăperi ale construcţiilor de producţie şi/sau depozitare, laboratoare şi altele
similare unde utilajele necesită o permanentă supraveghere.

168
Tabelul 8.1 Timpii de punere în funcţiune pentru clădirile destinate publicului sau lucrătorilor
Nr. Tipul Timpul Timpul
crt. sistemului de iluminat de punere în funcţiune de punere în funcţiune
(s) conform SR 12294
(s)
1)
1 a. pentru continuarea 0,5÷5 0,5÷15,
lucrului funcţie de gradul de pericol
2)
2 b1. pentru intervenţii în 0,5÷5 0,5÷15,
zonele de risc funcţie de gradul de pericol
2), 3), 4)
3 b2. pentru evacuare 5 1÷15,
funcţie de gradul de pericol
2)
4 b3. pentru circulaţie 5 1÷15,
funcţie de gradul de pericol
2)
5 b4. împotriva panicii 5 -
6 b5. pentru veghe 5 -
7 b6. pentru marcarea 52) 1÷15,
hidranţilor funcţie de gradul de pericol
Note.
1. Timpul de funcţionare este până la terminarea activităţii de risc.
2. Timpul de funcţionare este de cel puţin 1h.
3. Timpul de funcţionare este de cel puţin 3h pentru clădiri foarte înalte, clădiri cu săli aglomerate din categoria S1,
spitale şi hoteluri.
4. Timpul de funcţionare este de cel puţin 2h. pentru clădiri înalte, clădiri cu săli aglomerate de tip S2, clădiri de
sănătate, învăţământ, de turism, de cultură, clădiri civile subterane, centre comerciale, hipermagazine, parcaje
subterane de tip P3 şi P4, precum şi parcaje subterane închise cu mai mult de 3 niveluri.

Iluminatul pentru intervenţii în zone de risc

Iluminatul pentru intervenţii în zone de risc este parte a iluminatului de securitate

prevăzut să menţină nivelul de iluminare necesar siguranţei persoanelor implicate într-un process
sau activitate cu pericol potenţial şi să permită desfăşurarea adecvată a procedurilor de acţionare
pentru siguranţa ocupanţilor precum şi evacuarea în cazul incendiului; el se prevede:
a. în locurile unde sunt montate armături (vane, robinete şi dispozitive de comandă-
control) ale unor instalaţii şi utilaje care trebuie acţionate în caz de avarie;
b. în zonele cu elemente care, la ieşirea din funcţiune a iluminatului normal, trebuie
acţionate în vederea scoaterii din funcţiune a unor utilaje şi echipamente sau reglării unor
parametri aferenţi (în scopul protejării utilajelor, echipamentelor sau persoanelor), precum şi în
încăperile de garare a utilajelor destinate apărării împotriva incendiilor.

Iluminatul pentru evacuarea din clădire

Iluminatul pentru evacuarea din clădire este parte a iluminatului de securitate prevăzut să
asigure identificarea şi folosirea, în condiţii de securitate, a căilor de evacuare; se prevede la:
- clădirile civile şi încăperile cu mai mult de 50 de persoane;
- încăperile amplasate la nivelurile supraterane cu suprafaţa mai mare de 300 m2,
indiferent de numărul persoanelor;
- încăperile amplasate la nivelurile subterane cu suprafaţa mai mare de 100 m 2, indiferent
de numărul persoanelor;
- parcările subterane şi supraterane închise;
- toaletele cu suprafaţă mai mare de 8 m2 şi cele destinate persoanelor cu dizabilităţi;
- spaţiile de producţie cu peste 20 de persoane sau la care distanţa dintre uşa de evacuare
şi punctul de lucru cel mai depărtat depăşeşte 30 m.

169
 Iluminatul pentru circulaţie

Iluminatul pentru circulaţie este parte a iluminatului de securitate prevăzut să asigure

deplasarea ocupanţilor, în condiţii de securitate, către căile de evacuare sau zonele de intervenţie;
acesta trebuie:
- prevăzut pe căile de circulaţie din interiorul sălilor de spectacole ale clădirilor şi pe căile
de circulaţie din încăperile de producţie din clădirile industriale şi similare;
- să completeze iluminatul de evacuare în vederea asigurării unei bune circulaţii pe căile
de evacuare (culoare, scări etc.).
Corpurile de iluminat ale iluminatului pentru circulaţie se amplasează în locurile în care
este necesar să asigure utilizatorilor distingerea unor obstacole de pe căile de circulaţie când
iluminatul normal lipseşte sau unde iluminatul de evacuare nu este suficient distingerii
obstacolelor.

Iluminatul împotriva panicii

Iluminatul împotriva panicii este parte a iluminatului de securitate prevăzut să evite

panica şi să asigure nivelul de iluminare care să permită persoanelor să ajungă în locul de unde
calea de evacuare poate fi identificată; se prevede la:
- încăperi din clădirile publice cu peste 50 de persoane, dacă se află la nivelurile
subterane, şi încăperi cu peste 100 de persoane, dacă sunt amplasate la nivelurile supraterane;
- încăperi cu suprafaţa peste 60 m2;
- spaţii de producţie cu peste 100 de persoane şi densitatea mai mare de 1 persoană la 10
2
m.
Iluminatul împotriva panicii se prevede cu o comandă automată de punere în funcţiune
după căderea iluminatului normal.
În afară de comanda automată a intrării lui în funcţiune, iluminatul împotriva panicii se
prevede şi cu comenzi manuale, din mai multe locuri accesibile personalului de serviciu al
clădirii.
Scoaterea din funcţiune a iluminatului împotriva panicii trebuie să se facă numai dintr-un
singur loc accesibil personalului însărcinat cu aceasta.

Iluminatul pentru marcarea hidranţilor interiori de incendiu

Iluminatul pentru marcarea hidranţilor interiori de incendiu este parte a iluminatului de

securitate prevăzut să permită identificarea cu uşurinţă a hidranţilor interiori de incendiu.
Corpurile de iluminat destinat marcării hidranţilor interiori de incendiu se amplasează în
afara hidrantului (alături sau deasupra), la maximum 2 m şi poate fi comun cu unul din corpurile
pentru iluminatul de securitate (evacuare, circulaţie, panică) cu condiţia ca nivelul de iluminare
să asigure identificarea tuturor indicatoarelor de securitate aferente lui.

Iluminatul de siguranţă portabil

Iluminatul de siguranţă portabil este parte a iluminatului de securitate destinat a fi utilizat

în spaţiile fără personal permanent şi este asigurat cu echipament portabil prevăzut cu alimentare
proprie.

170
8.2 Instalaţii de protecţie la trăsnet

Istoric
(www.sistemeparatrasnet.ro)

Paratrăsnetul este o construcţie ce ajută la protecţia clădirilor impotriva descărcărilor

electrice atmosferice, ferindu-le de incendii. Se prezintă sub forma unor vergele metalice
(paratrăsnetul clasic) sau sub forma unor modele combinate (paratrăsnetele de ultima
generaţie) montate pe diverse construcţii înalte. Paratrăsnetul este legat la pământ printr-o
instalaţie electrică specială (împământare). Dacă trece pe deasupra lui un nor (baza negativă),
paratrăsnetul se electrizează prin influenţă având capătul pozitiv. Datorită punctului intens din
zona vârfurilor, sarcinile de la baza norilor sunt atrase, se scurg spre vârf şi apoi prin paratrăsnet
spre pământ. Se evită, astfel, şocul violent al lovirii. Când norii au o regiune pozitivă
procedeul este inversat, sarcinile negative se scurg de pe paratrăsnet spre nor. Procesele astfel
expuse sunt mai rare pentru că ar trebui sa fie nor de joasă altitudine. În mod normal
paratrăsnetul canalizează descărcarea electrică atmosferică spre pământ.
În vara anului 1752 pe timpul unei furtuni, Benjamin Franklin (părintele paratrăsnetului)
înălţa un zmeu special confecţionat şi constata apariţia unor puternice scântei electrice la capatul
frânghiei izolate de pământ, verificând în felul acesta încărcarea electrică a norilor şi natura
electrică a trăsnetului. În vederea protejării împotriva trăsnetului, Franklin propune fixarea pe
clădirile înalte a paratrăsnetului.
Paratrăsnetul din mintea lui Franklin era format dintr-o bară metalică asezată pe vârful
caselor şi legată cu o sârmă de pământ; astfel, curentul obţinut din atmosferă se descărca în
pământ. Prima instalaţie de paratrăsnet o construieşte pe casa comerciantului West din
Philadelphia, în anul 1760. Vergeaua din oţel avea lungimea de 3 m şi un diametru de 27 cm. În
anul 1782 oraşul număra 400 de paratrăsnete. Toate edificiile publice sunt dotate cu paratrăsnete,
în afara ambasadei Franţei, care ignora importanţa lui. În ziua de 27 martie 1782, clădirea
ambasadei este lovită de trăsnet şi un soldat omorât. De urgenţă, ambasadorul hotărăşte
instalarea paratrăsnetului lui Franklin. De atunci, paratrăsnetul a devenit o instalaţie
indispensabilă construcţiilor de toate tipurile, fie că este vorba de construcţii înalte, de turnuri de
transmisiuni, de vile sau cabane situate pe munţi.

Protecţia la trăsnet

Trăsnetul este o descărcare electrică aperiodică, de mare intensitate care se produce, pe

timp de furtună, între nori şi pământ (figura 8.4a). Efectele trăsnetului pot fi:
- efecte directe, de natură termică (care, în mod deosebit, pot produce incendii),
mecanică, electrică şi chimică datorate contactului direct dintre construcţia lovită de trăsnet şi
canalul de descărcare al trăsnetului;
- efecte indirecte, datorate fenomenelor electromagnetice produse de curentul descărcării,
de origine atmosferică, în interiorul construcţiei protejate.
Indicele/nivelul keraunic, Nk, este numărul mediu anual de zile cu furtuni cu descărcări
electrice, stabilit pentru o anumită zonă sau localitate (pe baza datelor obţinute în cel puţin 10 ani
consecutivi), tabelul 8.2.
Sistemul de protecţie la trăsnet, PT, constă în (figura 8.4b):
- instalaţie;
- măsuri interioare de protecţie la trăsnet.
Instalaţia de protecţie la trăsnet, IPT, este o instalaţie care realizează protecţia unei
construcţii sau zone deschise la efectele trăsnetului şi este formată din:
- instalaţia exterioară de protecţie la trăsnet, IEPT (care serveşte protecţiei la efectele
directe ale trăsnetului), compusă din: unul sau mai multe dispozitive de captare, unul sau mai
multe conductoare de coborâre şi una sau mai multe prize la pământ;

171
 - instalaţia interioară de protecţie la trăsnet, IIPT (dacă este necesară), parte a sistemului
de protecţie împotriva trăsnetului care cuprinde legăturile de echipotenţializare şi/sau izolaţia
electrică a unei instalaţii exterioare a sistemului de protecţie împotriva trăsnetului.

a. b.

Figura 8.4 Sisteme de protecţie la trăsnet şi degradări produse de trăsnet

(Ghid tehnic, ProEnerg)

Măsurile de protecţie la trăsnet MPT, reprezintă măsuri de protecţie la efectele indirecte

ale trăsnetului în spaţiul protejat: egalizarea potenţialelor, distanţarea elementelor IPT faţă de
elementele metalice, limitarea supratensiunilor atmosferice în scopul reducerii riscului.

Tabelul 8.2 Numărul mediu anual de zile cu oranje (furtuni) pe localităţi, Nk

Alexandria 39,6 Consanţa 24,8 Odorheiul 46,5 Târgu Mureş 41,8
Secuiesc
Baia Mare 39,3 Craiova 35,2 Piatra Neamţ 37,0 Târgu 41,4
Logreşti
Bistriţa 42,4 Curtea de Argeş 41,4 Predeal 43,8 Târgovişte 45,5
Bârlad 36,4 Deva 47,2 Rădăuţi 33,9 Târgu Jiu 48,8
Botoşani 29,8 Drobeta-Turnu 42,8 Roşiori de Vede 41,0 Târgul Ocna 36,1
Severin
Braşov 40,0 Făgăraş 45,2 Satu Mare 38,1 Topliţa 44,3
Bucureşti 36,6 Feteşti 29,2 Semenic 42,3 Turnu 35,1
Măgurele
Calafat 33,7 Galaţi 32,1 Sinaia 46,2 Turda 38,5
Câmpina 45,8 Giurgiu 33,5 Sf. 18,1 Zalău 37,7
Gheorghe(Deltă)
Câmpeni 38,4 Iaşi 37,8 Suceava 32,7
Câmpulung 34,7 Miercurea 35,5 Timişoara 37,9
Moldovenesc Ciuc
Câmpulung 55,3
Muscel

Prescripţii privind proiectarea, executarea şi exploatarea

Coborârea conductoarelor instalaţiei de protecţie la trăsnet prin interiorul construcţiilor se

poate face numai în încăperi încadrate în categoriile de pericol de incendiu D sau E din
construcţii având gradul de rezistenţă la foc asociat I, II sau III.
172
 Instalarea conductoarelor de coborâre ale instalaţiei de protecţie la trăsnet se face pe
elementele de construcţii din materiale incombustibile, amplasându-se astfel încât să nu fie
accesibile decât personalului autorizat.
La clădiri având gradul de rezistenţă la foc asociat IV sau V nu se admite utilizarea
elementelor metalice de pe acoperişul din materiale combustibile drept dispozitive de captare
naturale.
Distanţa minimă dintre conductoarele de captare şi coama sau suprafaţa acoperişului la
instalaţiile de paratrăsnet ale clădirilor având gradul de rezistenţă la foc asociat IV sau V trebuie
să fie de 60 cm, respectiv 40 cm.
Montarea conductoarelor de coborâre ale instalaţiilor de protecţie la trăsnet pozate pe
elementele combustibile de construcţii se face la distanţa de 40 cm faţă de suprafaţa de montaj
(faţă de streaşină, această distanţă poate fi redusă la 15 cm).
În cazul clădirilor cu acoperişurile executate din materiale combustibile de tip paie,
trestie, şiţă, şindrilă, stuf etc., dispozitivul de captare se execută cu minimum de conexiuni;
conexiunile necesare se execută numai prin sudare. Dacă pe acoperişul din materiale
combustibile al clădirii există elemente metalice proeminente (luminatoare, ferestre sau coşuri
metalice sau cu rame metalice) sau cu suprafaţa mai mare de 1 m2, protecţia la trăsnet a clădirii
se realizează cu IPT independentă (cu tijă conductoare sau reţea).
Montarea antenelor şi instalaţiilor electrice pe acoperişuri din materiale combustibile
precum stuf, paie, trestie etc. la construcţii care nu sunt prevăzutre cu IPT se interzice. La
construcţiile cu acoperişuri din materiale combustibile enumerate anterior, antenele şi instalaţiile
electrice se instalează, faţă de elementele dispozitivului de captare, la o distanţă minimă de 0,5m.
Conform normativului de specialitate, se prevede obligatoriu protecţie la trăsnet pentru
următoarele categorii de construcţii sau instalaţii:
a. construcţii care cuprind încăperi cu aglomerări de persoane sau săli aglomerate,
indiferent de nivelul la care aceste încăperi sunt situate, având următoarele capacităţi sau
suprafeţe:
- teatre, cinematografe, săli de concert şi întrunire, cămine culturale, săli de sport
acoperite, circuri etc. cu peste 400 locuri;
- clădiri bloc pentru spitale, sanatorii etc. cu peste 75 paturi;
- hoteluri, cămine, cazărmi cu peste 400 paturi;
- construcţii de învăţământ (universităţi, şcoli, grădiniţe de copii şi creşe) cu mai
mult de 10 săli de clasă sau joc, pentru laborator sau atelier;
- restaurante şi magazine cu o suprafaţă desfăşurată peste 1000 m2, exclusiv
depozitele şi spaţiile anexe de deservire;
- clădiri pentru călători din categoriile I şi II în care, în perioada de vârf a
traficului, la ora de maximă aglomerare, se pot afla peste 300 călători;
b. construcţii care constituie sau adăpostesc valori de importanţă naţională, cum sunt
muzeele, expoziţiile permanente, monumentele istorice sau de arhitectură, arhivele pentru
documente de valoare etc. (în cazul monumentelor istorice, soluţia se stabileşte de comun acord
cu forurile de specialitate);
c. construcţii înalte şi foarte înalte definite conform reglementărilor specifice referitoare
la securitatea la incendiu a parcajelor subterane;
d. construcţii de locuit înalte (cu mai mult de P+11E) şi foarte înalte; în cazul în care, la
aceste construcţii, deasupra ultimului nivel se mai află o construcţie cu un singur nivel ce ocupă
maxim 70% din aria construită şi este compusă numai din încăperi pentru spălătorii, uscătorii sau
maşini ale ascensoarelor se prevede IPT şi la această porţiune (sau tronson) de construcţie;
e. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare care sunt cel puţin de două ori mai înalte
decât construcţiile, proeminenţele de teren sau copacii din jur şi au cel puţin 10 m înălţime
(coşuri de fum, castele de apă, silozuri, turnuri, clădiri în formă de turn etc.);

173
 f. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare amplasate izolat în zone cu Nk peste 30,
cum sunt: cabanele sau construcţiile similare amplasate izolat, clădirile pentru călători de pe
liniile de cale ferată (din categoriile III, IV sau V);
g. construcţii stabilite ca prezentând importanţă pentru diverse domenii din economia
naţională (clădiri destinate producerii de energie electrică, centrale de telecomunicaţii, centre de
calcul etc);
h. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare încadrate în categoria de pericol la
incendiu C, risc mare la incendiu, dacă sunt situate în zone cu Nk peste 30 şi dacă materialele
combustibile care se prelucrează, utilizează sau depozitează în ele sunt considerate obiecte de
bază ale întreprinderii sau ca având valoare mare sau de importanţă deosebită;
i. depozite deschise de materiale şi substanţe încadrate în clasele de periculozitate
prevăzute în reglementările specifice referitoare la securitatea la incendiu a construcţiilor, dacă
sunt situate în zone cu Nk peste 30 şi dacă sunt considerate obiecte de bază ale întreprinderii sau
ca având valoare mare sau de importanţă deosebită;
j. construcţii şi instalaţii tehnologice exterioare încadrate în categoriile de pericol de
incendiu A sau B, risc foarte mare la incendiu;
k. construcţii pentru adăpostirea animalelor, dacă sunt:
- grajduri pentru animale mari de rasă, indiferent de capacitate;
- grajduri pentru animale mari, cu capacitate peste 200 capete;
- grajduri pentru animale mari, cu capacitate peste 100 capete amplasate în zone
cu indicele Nk peste 30;
- depozite de furaje fibroase amplasate în zone cu indicele Nk peste 30;
l. amenajări sportive cu public, cu peste 5000 de locuri;
m. poduri amplasate izolat în zone cu indicele Nk peste 30;
n. instalaţii mobile de ridicat şi transportat, existente în aer liber (macarale).

8.3 Instalaţii de ventilare şi climatizare

Generalităţi

Sistemele de ventilare proiectate şi executate corespunzător pot contribui la diminuarea

riscului la incendiu prin limitarea concentraţiilor vaporilor inflamabili şi/sau gazelor
combustibile şi/sau prafurilor combustibile din aerul incintelor deservite de acestea (figura 8.5).
În condiţiile proiectării, executării sau întreţinerii necorespunzătoare a instalaţiilor de
ventilare sau climatizare, acestea pot, la rândul lor, în unele situaţii, să contribuie la producerea
unor incendii pe timpul funcţionării.
În unele cazuri, elemente ale instalaţiilor de ventilare pot constitui căi de propagare
rapidă a incendiului între spaţiile deservite.

Prescripţii privind proiectarea, executarea şi exploatarea

(Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor, indicativ P 118-99 şi Normativ pentru
proiectarea şi executarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare, indicativ I5-2010)

La proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de ventilare trebuie avute în vedere:

- prevenirea eventualelor incendii produse de funcţionarea necorespunzătore a
instalaţiilor respective;
- limitarea propagării incendiilor prin sistemele de ventilare.
Măsuri care trebuie luate, în conformitate cu normativul de specialitate, la proiectarea şi
executarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare, astfel încât acestea să nu favorizeze
producerea sau propagarea incendiilor şi/sau exploziilor, sunt prezentate în continuare.

174
 În cazul spaţiilor încadrabile la categoria de pericol la incendiu A, B sau C, instalaţiile de
ventilare şi climatizare vor fi separate de cele ce deservesc spaţii încadrabile la categoria de
pericol la incendiu D sau E. Nu se permite evacuarea prin aceeaşi instalaţie de ventilare a
substanţelor care, în amestec mecanic sau combinaţie chimică, pot provoca aprindere sau
explozie.

Figura 8.5 Protecţie antifoc pentru tubulaturi de ventilaţie şi conducte de extracţie a fumului
(www.bicau.ro, PROMAT)

Aerotermele, generatoarele de aer cald, aparatele de climatizare, agregatele de răcire

amplasate în încăperile de categoria de pericol la incendiu A, B sau C, sau care deservesc aceste
încăperi, precum şi aparatura de comandă vor fi în construcţie antiexplozivă şi vor fi prevăzute
cu dispozitive care împiedică transmiterea flăcărilor prin elementele componente (canale, guri
pentru ventilare etc.). Pentru încăperile încadrabile la categoria de pericol la incendiu C, aceste
măsuri se vor aplica numai dacă în spaţiile respective pot apărea degajări de praf, vapori sau gaze
combustibile.
În cazul încăperilor în care se depozitează, se manipulează sau se prelucrează substanţe
combustibile, cât şi în cazul sălilor aglomerate şi încăperilor cu aparatură de mare valoare sau
importanţă deosebită (centre de calcul, camere de comandă etc.), instalaţiile de ventilare sau
climatizare vor fi independente de celelalte instalaţii de ventilare sau climatizare ale construcţiei.
Racordarea ventilării magazinelor, restaurantelor, garajelor etc. la ventilarea generală a
construcţiei sau încăperilor cu altă destinaţie nu este permisă.
În cazul teatrelor şi cinematografelor, ventilarea scenei şi cabinei de proiecţie se
realizează cu canale de ventilare independente de cele ale sălii de spectacol. Se permite doar
amplasarea, în aceeaşi centrală de ventilare sau climatizare, a ventilatoarelor sau a agregatelor de
ventilare-climatizare aferente acestora.
În cazul clădirilor monobloc sau blindate încadrabile la categoriile de pericol la incendiu
A, B sau C, instalaţiile de ventilare sau climatizare vor fi prevăzute cu dispozitive de închidere în
caz de incendiu (clapete antifoc) şi de semnalizare a închiderii acestora, concomitent cu comanda
opririi funcţionării instalaţiei.

175
 În cazul încăperilor tampon ce separă încăperile încadrabile la categoria de pericol la
incendiu A sau B, faţă de spaţii cu altă destinaţie sau altă categorie de pericol la incendiu, acestea
trebuie prevăzute cu instalaţii independente pentru introducerea aerului curat, care să menţină
încăperile tampon într-un regim permanent de suprapresiune faţă de spaţiile încadrabile la
categoria de pericol la incendiu A sau B. În această situaţie, aerul proaspăt va fi adus direct din
exterior sau din încăperi fără degajări de substanţe nocive. Aceleaşi măsuri se adoptă şi în cazul
camerelor tampon ce separă încăperile fără degajări de noxe faţă de cele cu degajări de noxe.
În instalaţiile de ventilare sau climatizare nu e permisă recircularea aerului extras din
încăperile cu potenţial ridicat la incendiu (spaţii de producţie încadrabile la categoria de pericol
la incendiu A sau B, depozite de materiale inflamabile, săli de cazane, bucătării, garaje, parcări
subterane, posturi de transformare, spaţii de evacuare a gunoaielor etc.). Pentru spaţii încadrabile
la categoria de pericol la incendiu C, măsura respectivă se aplică numai dacă în încăperile
respective pot fi degajări de prafuri, vapori sau gaze combustibile.
Aerul extras din casa scărilor şi din căile de evacuare în situaţiile de incendiu nu poate
servi la ventilarea spaţiilor cu alte destinaţii.
Aerul extras din încăperile cu aglomerări de persoane, magazine, spaţii cu bunuri de mare
valoare sau de importanţă deosebită, restaurante, arhive, biblioteci, clădiri înalte şi foarte înalte,
precum şi din clădirile ce adăpostesc persoane ce nu se pot evacua singure, se permite a se
recircula în condiţiile prevederii de clapete antifoc între instalaţia de introducere şi cea de
evacuare a aerului sau în condiţiile în care eventuala prezenţă a fumului în aerul recirculat ar
determina automat evacuarea acestuia în exterior.
Hotele prevăzute deasupra maşinilor, cuptoarelor, forjelor, băilor de tratament termic etc.,
precum şi tubulatura acestora vor fi realizate din materiale incombustibile şi izolate faţă de
elementele şi materialele combustibile alăturate.
Camerele de colectare a gunoiului şi crematoriile de ardere a gunoaielor vor fi prevăzute
cu coşuri de evacuarea fumului în exterior realizate din materiale incombustibile şi rezistente la
foc.
Pentru a nu favoriza producerea de incendii, la proiectarea şi executarea canalelor de
ventilare trebuie avut în vedere:
- viteza de circulaţie a aerului în canale să excludă posibilitatea depunerii particulelor
solide transportate;
- pereţii canalelor de aer să aibă o suprafaţă netedă, iar toate ramificaţiile să aibă raze
mari de curbură;
- etanşeitatea canalelor de aer trebuie să fie suficientă pentru a exclude posibilitatea
pătrunderii în încăperi a prafului, gazelor sau vaporilor transportaţi.
Reţeaua de canale de ventilare va fi concepută astfel încât să nu constituie o cale de
propagare a incendiului de la un nivel la altul sau dintr-un compartiment de incendiu în altul.
Traversarea pereţilor şi planşeelor antifoc de către canalele de ventilare nu se recomandă;
în cazul în care aceste traversări nu pot fi evitate, se vor lua următoarele măsuri pentru evitarea
propagării incendiilor în compartimentele învecinate:
- spaţiile libere din jurul canalelor de ventilare se vor închide cu materiale incombustibile
având o limită de rezistenţă la foc egală cu cea a elementului de construcţii străpuns;
- la trecerea prin pereţi sau planşee, canalele de ventilare se vor executa din materiale
incombustibile, lungimea tronsonului incombustibil fiind egală cu cel puţin trei diametre
echivalente, dar nu mai mică decât grosimea elementului de construcţii traversat plus câte 300
mm de o parte şi de alta a acestuia, golul din jurul canalului urmând a se închide etanş pentru a i
se asigura o rezistenţă la foc egală cu cea a elementului traversat;
- trecerea canalelor de ventilare prin pereţi şi planşee antifoc se va face astfel încât să se
evite dislocări ale unor porţiuni de perete sau planşeu în urma dilatării canalelor sub efectul
încălzirii datorate incendiului;
- în interiorul canalelor de ventilare, în dreptul trecerii prin pereţi sau planşee antifoc, se
vor prevedea clapete antifoc;

176
 - ghenele în care se află pozate canale de ventilare se vor închide, la trecerea prin planşee,
prin diafragme din zidărie sau beton având limita de rezistenţă la foc egală cu cea a planşeului
antifoc traversat, etanşarea golului din jurul canalului făcându-se în modul prezentat anterior.
Trecerile canalelor de ventilare prin pereţi şi planşee care nu au rol de protecţie la foc se
obturează cu elemente incombustibile rezistente la foc cel puţin 30 min. În clădirile obişnuite,
având asociat gradul de rezistenţă la foc I sau II, în situaţia montării tubulaturii de ventilare în
ghenele pentru conducte, pereţii ghenelor trebuie să fie incombustibili şi cu o rezistenţă la foc de
15 min. În cazul clădirilor înalte, încăperilor cu aglomerări de persoane, clădirilor care
adăpostesc persoane ce nu se pot evacua singure sau cazate temporar, spaţiilor cu bunuri de
valoare deosebită, precum şi în cazul încăperilor încadrabile la categoria de pericol la incendiu A
sau B, rezistenţa la foc va fi 30 min, iar pentru clădirile foarte înalte va fi 60 min. Canalele de
ventilare nu vor traversa etajele clădirii prin încăperi care conţin materiale combustibile, cu
excepţia cazurilor în care instalaţiile de ventilare respective deservesc aceste încăperi.
Nu se permite trecerea prin canalele de ventilare a conductelor ce transportă lichide sau
gaze combustibile.
În interiorul canalelor de ventilare prin care se transportă praf, vapori sau gaze
combustibile nu se admite montarea conductelor de încălzire şi a circuitelor electrice.
În canalele de ventilare ale sălilor aglomerate, precum şi ale clădirilor înalte şi foarte
înalte, nu se admite montarea circuitelor electrice; de asemenea, nu se admite montarea
conductorilor electrici pe pereţii metalici ai canalelor de ventilare. Termoizolaţia conductelor, în
situaţiile în care trecerea acestora prin canalele de ventilare este permisă, se execută doar din
materiale incombustibile. În încăperile încadrabile la categoria de pericol la incendiu C, D sau E,
spaţiul creat între grinzile planşeelor din beton armat, prin închiderea la partea inferioară cu
tavane suspendate incombustibile sau combustibile, dar tratate cu substanţe ignifuge, poate fi
folosit pentru introducerea sau evacuarea aerului necesar climatizării, ventilării sau încălzirii cu
aer cald (nu şi pentru transportul pneumatic), cu condiţia de a se asigura împiedicarea propagării
incendiilor, gazelor fierbinţi şi fumului de la un nivel la altul, prin crearea posibilităţilor de
întrerupere locală a funcţionării instalaţiei în cazul incendiului.
Canalele de ventilare se izolează faţă de canalele de evacuare a fumului şi elementele
combustibile ale construcţiei conform reglementărilor tehnice în domeniu, încât să nu conducă la
incendii din cauza transmiterii căldurii, scăpărilor de gaze fierbinţi, flăcărilor, scânteilor etc..
Uşile de vizitare practicate în pereţii ce delimitează golurile verticale, precum şi uşile sau
gurile de curăţare etanşe ale canalelor de ventilare, se execută din materiale incombustibile,
rezistente la foc şi nu se amplasează pe scări sau în încăperi tampon de acces la acestea. Limita
de rezistenţă la foc a acestor uşi sau guri va fi 15 min pentru clădirile obişnuite, 30 min pentru
clădirile înalte, încăperile cu aglomerări de persoane, clădiri ce adăpostesc persoane ce nu se pot
evacua singure sau cazate temporar, încăperi încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau
B, sau spaţii în care se păstrează bunuri de valoare deosebită, precum şi 60 min pentru clădirile
foarte înalte.
Canalele de ventilare se execută, de regulă, din materiale incombustibile. Se admit în
unele situaţii, precizate în normativul de specialitate, în clădiri având gradul de rezistenţă la foc
asociat I sau II cu regim normal de înălţime, şi canale de aer executate din materiale greu
combustibile, în instalaţii ce deservesc spaţii cu pericol scăzut la incendiu şi care nu adăpostesc
încăperi cu aglomerări de persoane sau persoane ce nu se pot evacua singure.
Canalele de ventilare trebuie izolate termic în mod corespunzător dacă transportă aer sau
gaze calde şi trec prin spaţii încadrabile la categoria de pericol la incendiu A, B sau C, precum şi
în situaţia în care transportă gaze sau vapori inflamabili sau praf combustibil şi trec prin spaţii cu
temperatură ridicată.
Canalele de aer executate din materiale combustibile trebuie să aibă intercalate tronsoane
din materiale incombustibile prevăzute cu clapete antifoc la trecerile prin pereţi şi planşee,
amplasate în funcţie de configuraţia reţelei, pentru a întrerupe propagarea focului. Lungimea

177
tronsoanelor incombustibile respective va fi de cel puţin trei diametre echivalente, dar nu mai
mică decât grosimea elementului traversat plus 300 mm de o parte şi de alta a acestuia.
Clapetele antifoc se montează în tubulatură astfel încât elementul lor de declanşare să fie
spălat de curentul de aer cu o viteză peste valoarea minimă stabilită la omologarea clapetelor.
Clapetele montate în instalaţii ce vehiculează aer încărcat cu particule în suspensie vor fi
prevăzute cu posibilităţi de curăţare periodică a elementului fuzibil de impurităţile depuse.
Temperatura de declanşare a fuzibilului clapetei antifoc se alege cu 20÷300C mai mare decât
temperatura de regim din interiorul tubulaturii de aer respective. Închiderea clapetei antifoc va
comanda, printr-un sistem de blocaj electric, oprirea ventilatorului care vehiculează aerul prin
tubulatura de ventilare.
Prizele de aer curat se amplasează în locurile unde nu e posibilă aspirarea gazelor toxice
sau combustibile, prafului, vaporilor inflamabili sau scânteilor. Prizele de aer se prevăd cu
dispozitive care să oprească pătrunderea diferitelor corpuri străine.
Amplasarea prizelor de aer faţă de gurile de evacuare, în cazul spaţiilor încadrabile la
categoria de pericol la incendiu A, B sau C, este recomandat să se facă la o distanţă minimă de
10 m pe orizontală şi 5÷8 m pe verticală.
Amplasarea gurilor de aspiraţie se face ţinând seama de greutatea specifică a vaporilor şi
gazelor care se degajă în mod normal în încăpere.
În spaţiile unde se degajă cantităţi însemnate de praf combustibil, se preferă sistemele de
ventilare locală deoarece, în aceste încăperi, curenţii de aer creaţi de o eventuală ventilare
generală (care de obicei nici nu reduce semnificativ cantitatea de praf în suspensie) împiedică
depunerea prafului şi poate contribui chiar la formarea de amestecuri explozive de praf
combustibil în aer.
Pentru reţinerea prafului şi a deşeurilor combustibile, instalaţiile de ventilare cu absorbţie
trebuie prevăzute cu filtru; filtrele de praf prezintă un însemnat pericol la incendiu, fapt pentru
care se impune luarea unor măsuri de prevenire, cum ar fi:
- amplasarea filtrelor respective în locuri uşor accesibile pentru curăţire, întreţinere şi
reparare;
- realizarea filtrelor în cauză astfel încât, prin funcţionarea lor, să nu dea naştere la scântei
ce ar putea să aprindă praful colectat;
- alegerea, pentru umezirea filtrelor, de uleiuri cu punct de inflamabilitate minim de
1800C (în situaţia utilizării filtrelor cu ulei).
Amplasarea echipamentelor prin care se vehiculează gaze, vapori inflamabili sau praf
combustibil (ventilatoare, filtre, camere de desprăfuire, cicloane etc.) se poate face:
- în încăperi proprii executate din elemente corespunzător rezistente la foc şi având
accesul direct din exterior sau din alte încăperi fără pericol la incendiu; comunicarea cu aceste
încăperi, ce prezintă pericol la incendiu, se poate face (numai în mod excepţional, din raţiuni
tehnologice);
- în exteriorul clădirii, în dreptul unui panou de perete fără goluri sau la distanţe minime
de 5 m faţă de construcţiile având asociat gradul de rezistenţă la foc I sau II şi 10 m faţă de cele
având asociat gradul de rezistenţă la foc III÷V;
- direct în spaţiile de producţie, doar în mod excepţional din necesităţi tehnologice sau
când se utilizează maşini şi agregate ce au montate pe ele şi instalaţii de ventilare; în aceste
situaţii, proiectantul de instalaţii împreună cu tehnologul stabilesc măsurile care trebuie luate,
ţinând seama de particularităţile procesului tehnologic şi caracteristicile echipamentelor utilizate.
Construcţia ventilatoarelor prin care se vehiculează praf combustibil sau gaze sau vapori
inflamabili trebuie să evite producerea de scântei. În acest scop, paletele, rotorul şi carcasa
ventilatoarelor respective trebuie să fie executate din materiale neferoase (bronz, alamă, aluminiu
etc.). Motoarele electrice şi întregul aparataj electric de comandă şi acţionare trebuie să
corespundă, din punctul de vedere constructiv, condiţiilor de mediu din spaţiile în care vor fi
montate şi utilizate.

178
 Instalaţiile de ventilare din încăperile încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau
B se prevăd cu sisteme de semnalizarea opririi accidentale a ventilatoarelor. În spaţiile deosebit
de periculoase, unde funcţionarea sistemelor de ventilare este strâns legată de procesul
tehnologic, se prevăd dispozitive care, în cazul incendiului, pot să oprească automat funcţionarea
ventilatoarelor şi să semnalizeze încetarea funcţionării acestora. Dispozitivele de oprire automată
şi sistemele de semnalizare se amplasează în afara încăperilor cu pericol la explozie; de
asemenea, se recomandă, în anumite situaţii, pentru spaţii deosebit de periculoase, utilizarea
instalaţiilor de ventilare cu ejector. La aceste sisteme aerul poate fi introdus în ejectorul unui
ventilator montat în afara încăperii, evitându-se transportul amestecurilor periculoase prin
ventilator.
Continuitatea în alimentarea cu energie electrică a sistemelor de ventilare a căror oprire ar
putea cauza incendii sau explozii trebuie asigurată.
Încăperile în care este posibilă degajarea bruscă a unui volum de substanţe toxice sau
inflamabile pe care instalaţiile de ventilare dimensionate pentru un regim normal nu îl pot evacua
în perioada de timp necesară pentru restabilirea condiţiilor normale de lucru, trebuie prevăzute
cu instalaţii speciale de ventilare de avarie. Instalaţiile de avarie sunt, de regulă, independente de
alte instalaţii de ventilare din încăpere. Comanda instalaţiilor de avarie se poate face automat sau
manual, atât din interiorul cât şi din exteriorul încăperii ventilate, prin dispozitive amplasate
lângă uşile de intrare. Se prevăd sisteme de interblocaj electric astfel încât instalaţia de
introducere a aerului în încăpere să nu poată funcţiona în timpul purjării încăperii. Admisia
aerului de compensare se va face numai pe cale naturală prin ferestre şi uşi exterioare sau prin
goluri special prevăzute în acest scop.
În cazul centralelor de ventilare sau climatizare, instalaţiile şi echipamentul electric
trebuie să fie corespunzătoare categoriei de pericol la incendiu în care este încadrată clădirea
deservită.
În centralele de ventilare sau climatizare accesul se asigură direct din exterior sau din:
- încăperi cu risc mic la incendiu;
- încăperi încadrabile la categoriile de pericol la incendiu D sau E;
- coridoare comune de acces la instalaţiile utilitare.
Uşile de acces în centralele de ventilare sau climatizare trebuie să se deschidă spre
exteriorul centralei. Dacă centrala de ventilare sau climatizare comunică şi cu încăperi
încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau B sau cu încăperi cu degajări de praf sau
gaze toxice sau iritante, între acestea şi centrală se prevăd încăperi tampon puse în suprapresiune;
de asemenea, se prevăd încăperi tampon cu punere în suprapresiune dacă centrala de ventilare-
climatizare este încadrabilă la categoria de pericol la incendiu A sau B şi comunică cu încăperi
de altă categorie de pericol la incendiu.
Separarea acestor centrale de restul clădirii sau de încăperile încadrabile la categoria de
pericol la incendiu A sau B se face prin elemente incombustibile rezistente la explozii cu
rezistenţa la foc de 60 min şi prin uşi incombustibile cu rezistenţa la foc 45 min.
Centralele de ventilare sau climatizare trebuie, de regulă, ventilate natural în vederea
evacuării căldurii degajate de motoarele electrice şi de conductele şi organele de reglaj de pe
circuitele de alimentare ale bateriilor de încălzire.
Centralele de ventilare sau climatizare au aceeaşi încadrare în categoria de pericol de
incendiu cu spaţiile pe care le ventilează sau climatizează.

8.4 Instalaţii şi sisteme de încălzire

Generalităţi

Instalaţiile şi sistemele de încălzire defectuos proiectate, executate sau exploatate

constituie o cauză frecventă de incendiu; sistemele de încălzire din clădiri se aleg funcţie de

179
riscul la incendiu pe care îl prezintă, precum şi funcţie de destinaţia, gradul de rezistenţă la foc
asociat şi mărimea construcţiei.
Nu se admite utilizarea instalaţiilor şi sistemelor de încălzire cu foc deschis sau cu
suprafeţe incandescente în încăperile cu pericol la incendiu sau explozie.
Sistemele de încălzire pot fi: locale şi centralizate.

8.4.1 Prescripţii privind proiectarea, executarea şi exploatarea

sistemelor locale de încălzire

Sobe cu acumulare de căldură

Sobele cu acumulare de căldură sunt sobe care au volumul activ peste 0,2 m3 şi pereţi
exteriori cu grosimea minimă de 6 cm în zona focarului şi 4 cm în celelalte porţiuni; se pot
utiliza la încălzirea:
- clădirilor civile (publice):
- de locuit având maximum 4 niveluri;
- având maximum 2 niveluri:
- clădiri pentru grădiniţe de copii, creşe, spitale, case de naşteri, dispensare,
cu cel mult 50 locuri şi maxim 2 niveluri;
- cinematografe, cluburi şi săli de întrunire având capacitatea maximă de
400 persoane;
- garaje cu cel mult 10 autoturisme sau 5 camioane;
- clădirilor industriale cu o suprafaţă desfăşurată:
- având aria maximă 400 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu C şi
indiferent de gradul lor de rezistenţă la foc asociat;
- având aria maximă 500 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu D şi
având asociat gradul de rezistenţă la foc III … V;
- având aria maximă 1000 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu E şi
având asociat gradul de rezistenţă la foc IV şi V;
- oarecare, încadrabile la categoria de pericol la incendiu D sau E şi având asociat
gradul de rezistenţă la foc I şi II.
Încălzirea cu sobe cu acumulare de căldură se admite şi pentru creşele şi grădiniţele de
copii având maximum 100 locuri, situate în clădiri parter (160 locuri dacă aceste clădiri au
asociat gradul de rezistenţă la foc I şi II, cu cel mult 2 niveluri şi situate în mediul rural), însă
numai în cazul în care nu se folosesc gaze naturale drept combustibil.
Montarea sobelor cu acumulare de căldură impune luarea de măsuri (fie şi tradiţionale) cu
privire la elementele de construcţii din imediata apropiere a lor:
- cazul pereţilor din materiale combustibile: porţiunea acestora din apropierea sobei să fie
realizată din zidărie executată din materiale incombustibile care să depăşească marginile sobei,
în toate direcţiile, pe o distanţă minimă de 0,50 m;
- cazul planşeelor din materiale combustibile: protejarea acestora să se realizeze prin
tencuire sau acoperire cu un strat din azbest sau gips-carton sau două straturi din pâslă îmbibată
în soluţie de argilă protejată cu tablă; porţiunea tavanului astfel tratată trebuie să depăşească
perimetrul sobei, în toate direcţiile, pe o distanţă de 0,15 m.

Sobe fără acumulare de căldură

Sobele fără acumulare de căldură sunt sobele care au volumul activ sub 0,2 m3 sau pereţi
cu grosimi sub cele prevăzute pentru sobele cu acumulare de căldură (cazul sobelor metalice); se
pot utiliza la încălzirea:

180
 - clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc I sau II, ce adăpostesc procese
tehnologice din categoria de pericol la incendiu D sau E;
- anexelor clădirilor de locuit;
- grajdurilor (admisă numai cu sobe fixe, construite din cărămidă, la care aprinderea şi
alimentarea focului se face numai din exterior).
Instalarea sobelor fără acumulare de căldură impune luarea de măsuri (fie şi tradiţionale)
ca:
- distanţa de la sobă sau burlan la materialele combustibile învecinate să nu fie mai mică
de 1,00 m, iar în cazul celor din materiale greu combustibile mai mică de 0,70 m;
- pardoseala combustibilă de sub sobele cu înălţimea picioarelor mai mare de 0,25 m să
fie protejată cu un strat termoizolator (realizat din cărămidă plină având grosimea de 6 cm cu
utilizarea unui mortar cu argilă sau pâslă îmbibată cu soluţie de argilă, în două straturi, sau din
alt material incombustibil cu aceleaşi performanţe termoizolatoare şi acoperit cu tablă);
postamentul termoizolator trebuie să depăşească perimetrul sobei pe o distanţă de 0,25 m şi în
faţa focarului pe o distanţă de 0,50 m;
- pardoseala combustibilă de sub sobele care nu au picioare sau care au picioare mai
scurte de 0,25 m să fie protejată cu un strat termoizolator (realizat din cărămidă plină presată pe
două rânduri, dispuse pe lăţime, cu utilizarea unui mortar cu argilă sau alcătuit din alte materiale
incombustibile termoizolatoare echivalente termic).

Condiţii constructive cu privire la canalele de fum

Racordarea focarelor alimentate cu gaze la canalele de fum ale focarelor alimentate cu

altfel de combustibil (lemn, păcură, cărbune etc.) este interzisă; nu se admite racordarea sobelor
la canalele de ventilare.
Montarea de clapete (şibăre) sau capace de obturare în canale de fum sau racorduri este
interzisă; limitarea, respectiv reglarea tirajului, urmează să se facă exclusiv prin uşile (prizele) de
aer sau prin regulatoarele de tiraj ale focarelor.
Amplasarea coşurilor de evacuarea fumului se face astfel încât să se evite aprinderea
elementelor combustibile din vecinătatea lor şi impune:
- la trecerea prin planşee, zidăria coşului să se îngroaşe cu un strat de 0,25 m, lăsându-se
un spaţiu de 0,20 m între această zidărie şi elementele combustibile ale planşeului;
- între zidăria coşului şi elementele planşeului să se introducă un strat din azbest sau să se
introducă două straturi din pâslă îmbibată cu argilă;
- pardoseala sau umplutura combustibilă să fie pusă în dreptul îngroşării şi să nu atingă
zidăria coşului;
- grinzile încastrate în pereţii din apropierea coşurilor să păstreze faţă de canalele de fum
o distanţă de 0,25 m; grinzile care nu pot fi amplasate la această distanţă, precum şi cele care
prin poziţia lor ar trebui să intersecteze zidăria coşurilor, să fie sprijinite pe grinzile vecine prin
intermediul unor juguri, astfel încât între capetele lor şi zidăria coşurilor să se păstreze distanţa
cerută;
- coşurile de fum practicate în pereţii combustibili să aibă zidăria îngroşată astfel încât
distanţa dintre canalul de fum şi elementele combustibile ale pereţilor să nu fie sub 0,25 m;
- distanţa dintre faţa exterioară a coşurilor şi elementele combustibile ale acoperişului să
nu fie mai mică de 0,10 m; când zidăria coşului este mai groasă de 12,5 cm, din această distanţă
se admite să se scadă grosimea suplimentară a zidăriei, cu condiţia ca spaţiul liber dintre
elementele combustibile ale acoperişului şi zidăria coşului să fie mai mare de 3 cm; căpriorii sau
fermele care nu respectă această distanţă să fie rezemaţi pe juguri;
- la trecerea prin încăperi, zidăria coşurilor să fie bine întreţesută şi rostuită, bine umplută
cu mortar şi să nu se admită, sub nici un motiv, existenţa fisurilor în zidăria coşurilor;

181
 - canalele de fum trebuie să fie, pe cât posibil, verticale; în cazuri excepţionale se admite
devierea laterală cu maxim 300; pereţii canalelor trebuie să fie netezi şi să aibă aceeaşi grosime
ca şi restul coşului;
- coşurile de fum să fie prevăzute cu uşiţe de curăţire; aceste uşiţe trebuie să fie executate
din materiale incombustibile şi să fie duble în pod; uşiţele din pod se vor amplasa la minim 1,20
m distanţă faţă de elementele combustibile ale acoperişului.
Racordarea sobelor cu canalele de fum din coşuri impune ca distanţa dintre suprafaţa
exterioară a canalelor de racordare şi planşeu sau pardoselă din material combustibil să fie:
- 0,50 m, dacă acestea sunt neprotejate;
- 0,30 m, dacă acestea sunt protejate.
Coşurile la clădirile cu învelitori combustibile trebuie să aibă înălţimea minimă de 0,80 m
şi trebuie amplasate lângă coama acoperişului.
Scoaterea burlanelor din metal pe fereastră sau pe sub streşini este interzisă fără să fie
izolate de părţile combustibile ale construcţiei. Izolarea burlanelor se face pe o distanţă de 0,40
m de o parte şi alta a locului de trecere, prin lăsarea unei distanţe de cel puţin 0,15 m între faţa
exterioară a burlanului şi elementele combustibile, precum şi prin îmbrăcarea burlanului cu vată
de sticlă tencuită în strat de 0,05 m grosime sau un strat echivalent din azbest. Când acoperişul
este construit din material combustibil, nu este permisă scoaterea burlanului sub streaşină.
La sobele cu gaz trebuie să asigure îndeplinirea unor măsuri de protecţie la foc, precum:
- executarea coşurilor de evacuare a gazelor arse astfel încât să se asigure menţinerea
flăcării fără a putea fi stinsă de curenţii de aer;
- interzicerea racordării la coşurile metalice sau scoaterea de burlane prin ferestre, pe sub
streaşină etc..

8.4.2 Prescripţii privind proiectarea, executarea şi exploatarea

sistemelor centralizate de încălzire
(Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de încălzire
centrală I.13-2002 şi I.13/1-2002)

Clădirile centralelor termice care utilizează ca agent termic apă caldă (având temperatura
sub 1150C) sau abur de joasă presiune (sub 0,7 bar) trebuie să aibă asociat gradul de rezistenţă la
foc I sau II, cu excepţia celor în care suprafaţa totală a cazanelor este maximum 450 m2 (cazul
clădirilor cărora le este asociat gradul de rezistenţă la foc III).
Încadrarea centralelor termice se face la categoria de pericol de incendiu D, spre
deosebire de încadrarea punctelor termice care se face la categoria de pericol de incendiu E.
Separarea sălilor pentru cazane ale centralelor termice de clădiri sau alte încăperi se face
prin pereţi şi planşee incombustibile cu rezistenţa la foc 90 min pentru pereţi şi respectiv 60 min
pentru planşee.
Separarea încăperilor în care se depozitează maximum 10 m3 lichide combustibile de
restul clădirii se face prin pereţi şi planşee fără goluri, având rezistenţa la foc 180 min pentru
pereţi şi 120 min pentru planşee.
Separarea încăperilor din centralele termice în care se depozitează maximum 20 m 3
combustibili în formă solidă de restul clădirii se face prin pereţi şi planşee fără goluri având
rezistenţa la foc 180 min pentru pereţi şi 120 min pentru planşee. La aceste încăperi ventilaţia
(mecanică sau naturală) trebuie realizată ca să nu provoace amestecuri de praf şi aer explozive.
Coşurile de evacuare a fumului vor fi prevăzute cu sisteme de reţinere a scânteilor (parascântei).
Canalele de fum se prevăd cu clapete de explozie (proiectate astfel încât să se deschidă,
în caz de explozie, înainte de a se depăşi limita de rezistenţă a zidăriei). Clapeta de explozie
trebuie să asigure o închidere etanşă şi se amplasează astfel încât să nu producă accidente la
deschidere.

182
 Buncărele pentru combustibili solizi şi pâlniile pentru alimentarea instalaţiilor de ardere
se realizează din materiale incombustibile. Spaţul în care se amplasează buncărele ce au
capacitatea peste 2 m3 se separă de sala cazanelor prin pereţi şi planşee incombustibile, având
rezistenţa la foc 120 min. Comunicarea cu sala cazanelor se poate face prin uşi etanşe la foc 45
min.
Uşile centralelor termice trebuie să se deschidă în afară şi să conducă direct în spaţiul
principal de supraveghere a utilajelor sau direct spre exterior sau într-un spaţiu cu directă
legătură cu exteriorul şi care nu poate fi blocat. Scara principală de acces se execută din beton,
cu suprafaţa rugoasă, cu o înclinare sub 450 şi se prevede cu balustradă. Uşile de acces şi
evacuare nu trebuie să aibă praguri; în cazul în care pragurile nu pot fi evitate şi în cazul
pragurilor prevăzute la uşile încăperilor în care sunt amplasate rezervoare pentru combustibil
lichid (încăperi la care pragurile se prevăd în scopul limitării împrăştierii combustibilului în caz
de avarie), racordarea pragurilor respective cu pardoseala se face prin planuri înclinate cu panta
1:8 şi cu finisaj care să împiedice lunecarea persoanelor.
Uşile încăperilor anexe centralelor trebuie să se deschidă spre sala principală a centralei.
Compartimentele rezervate staţiilor de hidrofor sau posturilor de transformare comasate
cu centrala termică sunt prevăzute cu accese separate, direct din exterior.
Clădirile civile la care centralele termice sau punctele termice funcţionează împreună cu
staţiile de hidrofor pot avea o comunicare funcţională printr-un coridor comun. Acolo unde staţia
de hidrofor deserveşte instalaţia de stingere a incendiilor, uşile de comunicare cu coridorul
trebuie să aibă rezistenţa la foc 90 min.
Ferestrele centralelor şi punctelor termice trebuie să comumice direct cu exteriorul clăririi
pentru ventilarea şi iluminarea naturală a încăperilor.
Amplasarea centralelor termice cu capacităţi până la 100 kW care nu folosesc drept
combustibil gazul natural se poate face în încăperi fără ferestre exterioare, cu condiţia asigurării
aerului de combustie şi ventilării corespunzătoare a încăperii. La centralele termice la care
ventilarea nu se poate face în condiţii bune prin ferestre, se recomandă prevederea unor canale
speciale de ventilare.
Suprafeţele ferestrelor centralelor care utilizează combustibil gazos trebuie să satisfacă
condiţiile prevăzute de normativul pentru proiectarea instalaţiilor ce utilizează gaze naturale,
privind raportul dintre suprafaţa vitrată şi volumul sălii cazanelor (suprafaţa vitrată trebuie să fie
minimum 5% din volumul util al încăperii). Circuitul de alimentare al arzătoarelor cu gaze de la
cazanele ale căror instalaţii funcţionează cu o presiune de lucru mai mare de 5000 mmH2O
trebuie prevăzut cu un sistem de protecţie care să întrerupă rapid debitul de gaz când presiunea
scade sub limita la care flacăra poate deveni instabilă şi când flacăra de control se stinge.
Circuitul de alimentare al fiecărui arzător trebuie prevăzut cu două ventile montate în serie,
dintre care unul cu acţionare manuală. Poziţia ventilelor închis sau deschis trebuie marcată
vizibil.
Centralele termice cu combustibil lichid pot avea în interiorul sălii cazanelor un rezervor
pentru consumul zilnic cu capacitatea maximă de 2 m3. Acesta se montează lateral sau în spatele
cazanelor (nu deasupra) la minimum 2,5 m de injectoare. Rezervoarele pentru consumul zilnic se
prevăd cu conducte de preaplin, conducte de aerisire şi indicatoare de nivel. La aceste rezervoare
nu se permite instalarea de indicatoare de nivel din sticlă.
Depozitarea în exterior a combustibilului lichid se poate face în rezervoare care pot fi atât
supraterane, cât şi semiîngropate sau îngropate. Depozitele pentru combustibilul lichid având
maxim 30 m3 care sunt cu rezervoare îngropate se pot amplasa fără restricţii de distanţă faţă de
clădire. Depozitele mai mari, dar având cel mult 200 m3 se amplasează la minimum 15 m faţă de
clădire. Distanţa se poate reduce cu până la 25% pentru depozitele semiîngropate şi cu cel mult
50% pentru cele îngropate.
Amplasarea clădirilor centralelor termice funcţionând cu combustibil lichid sau gazos se
face cât mai aproape de centrul de greutate al consumatorilor, cu respectarea cerinţelor de
protecţie la foc faţă de vecinătăţi şi ţinând seama de condiţiile locale (direcţia vânturilor

183
dominante, poziţia coşurilor de fum faţă de clădirile din zonă), configuraţia terenului şi
posibilitatea extinderii în viitor.
Amplasarea clădirilor centralelor termice funcţionând cu combustibil solid se face, de
regulă, în afara zonei de locuit. Fac excepţie centralele termice folosind combustibil solid,
echipate cu cazane având capacitatea sub 70 kW, pentru care condiţiile de amplasare sunt
aceleaşi ca şi pentru cele care folosesc combustibil lichid sau gazos.
Centralele termice din ansamblurile clădirilor de locuit se prevăd, de regulă, în clădiri
independente sau alipite unora din clădirile deservite. În cazul alimentării locale cu căldură,
centralele termice se pot amplasa în interiorul clădirilor. Alegerea sau înglobarea într-o clădire a
centralei termice se face fără a afecta funcţionalitatea sau structura de rezistenţă a clădirii.
Centralele termice înglobate în clădiri, în mod obligatoriu, nu se amplasează:
- sub încăperi încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau B şi nu se alipesc
acestora;
- sub săli aglomerate şi căi de evacuare ale sălilor aglomerate, sub scene şi sub încăperi
cu aglomerări de persoane;
- sub încăperi de zi şi dormitoare ale colectivităţilor de copii de vârstă preşcolară, dacă se
utilizează gazul drept combustibil;
- sub săli de clasă, laboratoare sau săli de gimnastică din clădiri de învăţământul
elementar şi mediu;
- sub saloane cu bolnavi şi sub săli de operaţie, în clădiri de spitale sau cu caracter
spitalicesc;
- în interiorul clădirilor înalte (peste 28 m), exceptând porţiunile care nu ating această
înălţime.
Alegerea agentului termic pentru încălzirea centrală a clădirilor şi încăperilor cu pericol
la explozie sau incendiu (abur, apă caldă sau apă supraîncălzită, aer cald) se face în funcţie de
temperatura de aprindere a substanţelor din încăperile respective. Conductele şi corpurile de
încălzire trebuie să aibă temperatura pe feţele exterioare sub limitele care ar putea provoca
aprinderea substanţelor cu care pot veni în contact.
În încăperile închise se respectă distanţele de siguranţă între elementele neizolate ale
instalaţiei de încălzire şi materialele combustibile, astfel:
- 0,35 m, pentru agenţi încălzitori cu temperatura peste 1500C;
- 0,10 m, pentru agenţi încălzitori cu temperatura între 950C şi 1500C;
- 0,05 m, pentru agenţi încălzitori cu temperatura sub 950C.
Distanţa de la izolaţia termică a conductelor până la materialele combustibile trebuie să
fie de cel puţin 0,25 m.
Izolarea conductelor de abur sau apă supraîncălzită se face cu materiale incombustibile.
La trecerea conductelor sistemului de încălzire prin pereţi, golurile din pereţii
incombustibili se etanşează cu materiale incombustibile, asigurându-se o rezistenţă la foc egală
cu cea a peretelui.
La trecerea conductelor instalaţiilor de încălzire prin pereţi sau prin planşee executate din
materiale combustibile, acestea vor fi introduse în tuburi de protecţie şi vor fi izolate cu
materiale izolante incombustibile. Izolarea termică va fi executată astfel încât, în orice regim de
funcţionare a instalaţiilor, să nu fie posibilă aprinderea materialelor combustibile.
În spaţiile cu degajări de praf combustibil sau cu mediu de gaze combustibile, conductele
şi radiatoarele vor fi netede (fără aripioare).
Trecerea conductelor de termoficare prin canale sau prin alte spaţii închise, în care pot
apărea vapori inflamabili sau gaze combustibile, este interzisă. În localităţi cu distribuţie de gaze
naturale, pentru conductele sistemelor de încălzire montate direct în sol sau în canale de
protecţie, se vor lua măsuri de etanşare a acestora la intrarea sau ieşirea din subsolul clădirilor,
pentru a împiedica pătrunderea în clădiri a gazelor naturale infiltrate în solul înconjurător; de
asemenea, în aceste situaţii, se vor etanşa toate trecerile instalaţiei de încălzire prin planşeul de

184
sub parter, precum şi eventualele planşee intermediare aflate sub cota solului, pentru evitarea
pătrunderii gazelor în interiorul clădirilor.
Se prevăd răsuflători pe traseul conductelor sistemelor de încălzire, la intrarea sau ieşirea
din clădire a conductelor sistemelor de încălzire montate direct în sol sau în canale de protecţie,
dacă între acestea şi conducta de gaze este o diferenţă mai mică de 5,0 m.
Centralele termice se dotează cu mijloace de primă intervenţie în caz de incendiu şi se
echipează cu instalaţii de stingere a incendiilor, în conformitate cu reglementările tehnice.
În centralele termice cu combustibil lichid şi gazos, în sala cazanelor, se prevăd
stingătoare cu pulbere şi CO2, amplasate câte unul la fiecare 100 m2.
Sub injectoarele cu combustibil lichid se prevăd tăvi etanşe din tablă umplute cu nisip,
pentru evitarea împrăştierii pe pardoseală a eventualelor pierderi de combustibil.
În centralele termice cu combustibil solid, în sala cazanelor, se prevăd hidranţi interiori
de incendiu, dacă aceasta este amplasată într-o construcţie echipată cu asemenea instalaţii.
Locurile cu pericol la incendiu sau explozie se marchează cu indicatoare de avertizare.
Depozitele pentru combustibil se dotează cu mijloace de primă intervenţie. După caz, se
echipează cu instalaţii de semnalizare a incendiului în camera rezervoarelor pentru combustibil
lichid.
Fluidizarea prin încălzire a combustibilului se va face numai cu abur de joasă presiune
sau apă caldă, interzicându-se utilizarea focului deschis.

8.5 Instalaţii interioare pentru utilizarea gazelor naturale combustibile

Prescripţii privind proiectarea şi executarea

(Norme tehnice pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze
naturale, indicativ NT-DPE-01/2004)

Clădirile echipate cu instalaţii de gaz se prevăd cu robinet de incendiu (de la care se poate
opri integral furnizarea gazului, când este cazul) pe conducta de alimentare, la intrarea în clădire
a instalaţiei exterioare pentru gaz natural.
Instalaţia interioară pentru utilizarea gazelor naturale este amplasată în incinta clădirii şi
este constituită din elementele cuprinse între robinetul de incendiu şi aparatele pentru utilizare,
inclusiv focarul şi coşul de evacuare a gazelor arse.
Admiterea utilizării gazelor naturale este permisă numai în încăperi unde nu există
pericol la:
- incendiu prin aprinderea materialelor şi elementelor combustibile, din cauza radiaţiei
termice directe sau transferului de căldură prin convecţie sau conducţie;
- explozie a materialelor şi substanţelor combustibile aflate în interior;
- intoxicare sau asfixiere cu gazele de ardere ale utilizatorilor.
Condiţiile tehnice de funcţionare în siguranţă a instalaţiilor interioare pentru utilizarea
gazelor naturale combustibile sunt:
- volumul interior minim al încăperilor:
- 18,0 m3 pentru încăperi curente;
- 7,50 m3 pentru bucătării, băi şi oficii;
- 5,00 m3 pentru bucătării din construcţii existente;
- asigurarea aerului necesar arderii;
- prevederea ventilării naturale sau mecanice;
- evacuarea totală a gazelor de ardere în atmosferă;
- prevederea de suprafeţe vitrate.
În încăperi cu volum mai mic decât cel precizat anterior sunt admise numai aparate
pentru utilizare legate la coş, în următoarele condiţii:

185
 - accesul aerului necesar arderii şi aprinderea aparatelor pentru utilizare să se facă din
exteriorul încăperii (coridor, vestibul etc.) sau direct din exteriorul clădirii;
- folosirea unor aparate pentru utilizare cu aprindere din exteriorul clădirii, asigurate
împotriva stingerii prin: blocarea admisiei gazului în cazul stingerii flăcării, prin construcţia
aparatului sau prin dispozitivele de protecţie.
În încăperile în care se montează aparate pentru utilizarea gazelor naturale se vor
prevedea suprafeţe vitrate sub formă de ferestre, luminatoare cu geamuri, uşi cu geam sau goluri
spre exterior sau balcoane vitrate, cu aria minimă totală de:
- 0,03 m2 pe 1 m3 volum net de încăpere, în cazul construcţiilor din beton armat;
- 0,05 m2 pe 1 m3 volum net de încăpere, în cazul construcţiilor din zidărie.
Geamurile trebuie să aibă grosimea maximă 4 mm şi fără armare; pentru cazul în care
geamurile au grosimea peste 4 mm sau sunt construite special (securizat, termopan etc.), se
recomandă montarea detectoarelor automate de gaze, cu limita inferioară de sensibilitate 2% CH4
în aer, care acţionează asupra robinetului de închidere (electroventil) al conductei de alimentare
cu gaze naturale a arzătoarelor (în cazul utilizării detectoarelor, suprafaţa vitrată poate fi redusă
la 0,02 m2 pe 1 m3 volum net de încăpere, acesta fiind volumul total al încăperii din care se scade
volumul elementelor instalaţiilor existente în încăpere).
Racordarea aparatelor pentru utilizarea gazelor naturale la canalele de fum aferente
focarelor alimentate cu alt tip de combustibil se interzice (lemn, păcură, cărbune), cu excepţia
aparatelor pentru utilizare care au fost construite pentru alimentare mixtă (gaze naturale-
combustibil lichid/solid).
Debitul total al aparatelor cu flacără liberă care se pot instala într-o încăpere trebuie să
satisfacă condiţia: 15 m3 volum interior de încăpere pentru fiecare 1 m3 debit instalat de gaze
naturale.
Alegerea traseelor conductelor de gaze naturale impune prioritatea condiţiilor de
siguranţă faţă de oricare alte condiţii.
Amplasarea conductelor instalaţiilor interioare pentru utilizarea gazelor se face aparent,
în spaţii uscate, ventilate, luminate şi circulate, cu acces permanent, inclusiv în subsolurile care
îndeplinesc aceste condiţii şi în care se montează:
- pe elemente rezistente ale clădirii (pereţi, stâlpi, grinzi, plafoane);
- pe stâlpi metalici sau din beton destinaţi acestui scop sau scopului susţinerii conductelor
pentru gaze naturale împreună cu conductele pentru alte instalaţii.
Trecerea conductelor este interzisă prin:
- spaţii neventilate sau închise cu rabiţ sau alte materiale;
- trecerea conductelor de gaze naturale având îmbinări fixe sau demontabile prin
debarale, cămări şi altele asemenea, dacă acestea nu sunt ventilate;
- coşuri şi canale de ventilare;
- puţuri şi camere pentru ascensoare;
- încăperi cu mediu corosiv sau cu degajare de noxe;
- încăperi cu umiditate pronunţată;
- încăperi în care se păstrează materiale inflamabile;
- toalete;
- subsoluri tehnice şi canale tehnice;
- ghene sau nişe comune mai multor niveluri, în care sunt montate conducte pentru alte
instalaţii, inclusiv sub deschiderile inferioare ale acestora;
- poduri neventilate ale clădirilor;
- locuri greu accesibile în care întreţinerea normală a conductelor nu poate fi asigurată;
- depozite sau încăperi pentru depozitare (cu respectarea prevederilor P 118-99);
Montarea conductelor înglobate în elementele de construcţii ale pardoselii (şapă) este
interzisă.

186
 Dotarea cu mijloace tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor a incintelor staţiilor şi
posturilor de reglare şi măsurare (PRM), precum şi a celor în care există instalaţii pentru
utilizarea gazelor naturale se face potrivit normelor specifice privind dotarea.
Amplasarea mijloacelor de stingere a incendiilor se face la loc vizibil, uşor accesibil şi se
verifică la termenele prevăzute în instrucţiunile date de furnizor.
Personalul prezent la producerea incendiului în instalaţiile de gaze naturale închide, în
primul rând, robinetul de incendiu şi apoi procedează la stingerea incendiului, concomitent cu
anunţarea pompierilor; în cazul în care nu poate opri alimentarea cu gaze naturale şi, pentru a
preveni crearea de acumulări de gaze naturale (care ar putea fi urmate de explozii), până la
sosirea pompierilor procedează numai la răcirea zonelor învecinate, fără stingerea flăcării de gaz.

8.6 Instalaţii interioare pentru utilizarea gazelor petroliere lichefiate

Prescripţii privind proiectarea şi executarea

(Normativ pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze petroliere
lichefiate (GPL), indicativ I 31-99)

Clădirile echipate cu instalaţii pentru utilizarea gazelor petroliere lichefiate se prevăd cu

un robinet de incendiu (de la care se poate opri integral furnizarea gazului, când este cazul), pe
conducta de alimentare, la intrarea în clădire a instalaţiei exterioare de gaze petroliere lichefiate
(GPL), la o înălţime maximă de 1,8 m.
Utilizarea gazelor petroliere lichefiate este permisă:
- numai în clădiri neracordate la reţeaua de distribuţie a altor gaze combustibile şi de la
un singur sistem de alimentare (cu recipiente fixe sau recipiente mobile).
- în încăperi de la parter, etaj şi demisol dotate cu instalaţii automate de detectare a
scurgerilor GPL şi electrovană de închidere a instalaţiei în cazul prezenţei scurgerii gazului.
Încăperile în care se instalează butelii sau aparate pentru utilizare vor avea cel puţin o
fereastră spre exterior. Pentru fiecare 1 m3 volum al încăperii se va prevedea 0,05 m2 suprafaţă
vitrată (această regulă nu se aplică halelor industriale).
Volumul minim al încăperii în care se instalează aparate pentru utilizare ce funcţionează
cu GPL este 18,0 m3; pentru bucătării, băi şi oficii, se admite ca volumul minim să fie 7,5 m3.
Volumul minim al încăperii în care se instalează aparate pentru utilizare cu flacără liberă
(neracordate la coş) se stabileşte în funcţie de debitul instalat:
- 10,0 m3 pentru fiecare 0,5 kg/h debit instalat;
- 7,5 m3 pentru fiecare 0,5 kg/h debit instalat, în cazul bucătăriilor şi oficiilor.
Interzicerea instalării aparatelor pentru utilizare ce funcţionează cu GPL se aplică la:
- încăperile unde se depozitează materiale şi substanţe inflamabile explozive sau în
încăperi încadrate la categoriile de pericol la incendiu A sau B;
- spaţii de acces şi evacuare (casa scării, coridoare, pivniţe), precum şi în poduri;
- garaje;
- încăperi cu volumul sub 18,0 m3 şi băi, indiferent de volumul lor; în acestea nu sunt
admise aparate pentru:
- prepararea instantanee a apei calde de consum;
- încălzirea centrală sau locală prevăzute cu arzător atmosferic şi rupere a tirajului,
chiar dacă au termostat pentru coş; fac excepţie de la condiţiile prevăzute mai sus
aparatele pentru utilizare care au agrement tehnic de funcţionare în alte condiţii, la care,
prin tubulatura etanşă, se asigură accesul din exterior al aerului necesar arderii şi
evacuarea în exterior a gazelor arse (cu focar etanş).
Numărul maxim al buteliilor cu GPL permis spre utilizare:
- în cazul consumatorilor casnici: 2 butelii de 26 l într-o încăpere;
- în cazul altor consumatori (agenţi economici şi instituţii):

187
 - 6 butelii pe nivel, cu capacitatea totală maximă de 156 l;
- 3 butelii într-o încăpere, cu capacitatea totală maximă de 78 l.
Aceptarea instalării în încăperi (exceptând depozitele) a buteliilor cu GPL se face dacă
volum încăperii este minimum:
- 10,0 m3 pentru fiecare butelie, chiar dacă aparatele pentru utilizare pe care le
alimentează vor fi instalate în alte încăperi;
- 7,50 m3 pentru cazul utilizării unei singure butelii în bucătării şi oficii.
Amplasarea buteliilor cu GPL este interzisă:
- în locuri în care sunt supuse acţiunii directe a razelor solare, în încăperi cu mediu
corosiv sau temperatură peste 350C;
- în aceeaşi încăpere cu butelii pentru alte gaze ce pot produce, în amestec, reacţii
periculoase.
Amplasarea buteliilor cu GPL este permisă dacă se respectă următoarele distanţe minime
de siguranţă faţă de aparatele pentru utilizare şi corpurile de încălzire (distanţa se măsoară pe
orizontală de la peretele aparatului pentru utilizare sau corpului de încălzire până la racordul
portfurtun al regulatorului de presiune):
- 1,0 m, când temperatura suprafeţei exterioare a aparatului pentru utilizare sau corpului
de încălzire nu depăşeşte 1200C; distanţa se va măsura pe orizontală de la peretele aparatului
pentru utilizare sau corpului de încălzire până la racordul portfurtun al regulatorului de presiune;
- 2,0 m, când temperatura suprafeţei exterioare a aparatului pentru utilizare sau corpului
de încălzire este 120÷3000C;
- 5,0 m, când temperatura suprafeţei exterioare a aparatului pentru utilizare sau corpului
de încălzire depăşeşte 3000C, sau când flacăra radiază direct asupra buteliei; în cazul când butelia
se amplasează la o distanţă de peste 1,0 m de aparatul pentru utilizare, racordarea se va face prin
conductă metalică sau tub special pentru racord, omologat şi agrementat tehnic pentru această
utilizare.
Amplasarea buteliilor şi aparatelor pentru utilizare pe căile de circulaţie din clădiri nu
este permisă.
Legarea aparatelor pentru utilizare şi arzătoarelor ce funcţionează cu GPL se face la coş;
fac excepţie aparatele şi arzătoarele cu flacără liberă (maşini de gătit, reşouri, becuri de laborator
etc.) care pot fi instalate în bucătării, oficii, laboratoare şi hale industriale ventilate; este interzisă
utilizarea aparatelor cu flacără liberă în băi.
Asigurarea aerului necesar arderii în încăperile în care funcţionează aparate pentru
utilizare sau arzătoare ce funcţionează cu GPL se face cu prize realizate în pereţii exteriori;
golurile de acces pentru aerul de combustie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă secţiunea liberă totală cel puţin 6 cm2 pentru fiecare 1000 Kcal/h instalate, dar
minimum 100 cm2;
- să fie amplasate în partea de jos a încăperii, la maximum 10 cm de la pardoseală;
- să nu fie prevăzute cu dispozitive de închidere şi să fie protejate cu plasă din sârmă cu
ochiuri de 1 cm2, montată pe faţa exterioară a peretelui.
La clădirile existente, în încăperile în care funcţionează aparate pentru utilizare fără
canale de evacuare a gazelor arderii se prevăd două goluri, fiecare cu secţiunea minimă de 100
cm2, unul la partea de jos pentru intrarea aerului iar celălalt la partea de sus a peretelui exterior
pentru evacuarea gazelor arderii.
Realizarea canalelor de ventilare în toate încăperile în care se instalează aparate cu flacără
liberă, pentru evacuarea gazelor arderii se face conform STAS 6729/1, 2.
Racordarea canalelor de ventilare se face la partea superioară a încăperilor, cât mai
aproape de plafon, fără dispozitive de închidere sau reglaj. Evacuarea gazelor arderii de la
instalaţiile de uz public sau industrial se face prin ventilare naturală sau mecanică, astfel încât să
nu se depăşească concentraţia maximă admisă a noxelor din aer.
Evacuarea gazelor arderii din bucătării şi oficii, la clădirile cu mai multe niveluri, se face
prin tiraj natural sau mecanic, prin canale colectoare comune. Se acordă o atenţie deosebită

188
etanşeităţii nodurilor de legare a canalelor individuale la canalul colector. Dimensionarea se va
face conform STAS 6724 şi STAS 6793.
Proiectarea coşurilor, în cazul folosirii aparatelor prevăzute cu evacuare a gazelor arderii
la coş, se face conform STAS 6793.
La fiecare canal de fum se racordează un singur aparat pentru utilizare. La clădirile cu
mai multe niveluri se poate adopta soluţia de legare la coşuri comune a mai multor aparate
pentru utilizare, situate la etaje diferite; este obligatoriu ca:
- fiecare aparat să fie legat la un canal de evacuare individual, acesta având o înălţime
egală cu cea a unui nivel;
- intrarea canalelor individuale în coşul comun să se facă sub un unghi minim de 145C0;
- secţiunea coşului comun să poată evacua în condiţii de totală siguranţă debitele
însumate de gaze ale arderii de la aparatele pentru utilizare racordate;
- înălţimea coşului comun, măsurată de la baza ultimului canal individual de evacuare a
gazelor, să fie minimum 5 m;
- dispozitivul de protecţie prevăzut la capătul coşului de fum să nu obtureze sau să reducă
secţiunea de evacuare, asigurând stabilitatea evacuării gazelor arderii.
Aparatele pentru utilizare se amplasează în apropierea coşului de evacuare a gazelor
arderii. Racordurile dintre aparatele pentru utilizare a GPL şi coşurile de evacuare a gazelor
arderii, executate cu burlane din tablă metalică, rigide sau flexibile, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- secţiunea să fie cel puţin egală cu secţiunea de la ieşirea gazelor din aparat;
- să nu fie dispozitive de închidere sau strangulare pe circuitul evacuării gazelor arderii;
- porţiunea verticală să nu fie sub 0,4 m sau să fie de 3 ori diametrul racordului la ieşirea
din aparatul pentru utilizare;
- panta către coş să fie minimum 8%, dacă lungimea racordului depăşeşte 1 m;
- burlanele să se introducă unul în altul, în sensul curgerii gazelor de ardere;
- distanţa de la aparatul pentru utilizare până la coş să fie maximum 5 m;
- canalul să fie izolat termic, dacă lungimea racordului depăşeşte 3 m;
- schimbările direcţiei să nu fie executate sub unghiuri mai mici de 900;
- racordurile să fie uşor demontabile;
- intrarea racordului în coşul de evacuare să se facă la minimum 50 cm de baza acestuia şi
să nu depăşească faţa interioară a peretelui coşului.
Este interzisă:
- traversarea mai multor încăperi de către racordul la coşul de fum, cu excepţia canalelor
etanşe, îmbinate prin sudură;
- evacuarea gazelor de ardere în podurile caselor, în canalele de ventilare sau prin pereţii
exteriori; de la acest din urmă caz se exceptează aparatele pentru utilizare omologate sau
agrementate tehnic, prevăzute din fabricaţie cu dotări pentru evacuare;
- montarea dispozitivelor de închidere sau obturare a secţiunii de ieşire a gazelor arderii
la aparatele pentru consumul individual (sobe, maşini de gătit, radiatoare etc.).
În instalaţiile pentru utilizare GPL sunt admise numai aparate pentru utilizare şi arzătoare
standardizate, omologate sau cu agrement tehnic, în conformitate cu prevederile legislaţiei în
vigoare. Pe fiecare aparat pentru utilizare sau arzător se înscriu, de către producător, următoarele
caracteristici tehnice: presiunea de utilizare şi debitul de GPL.
Arzătoarele şi accesoriile trebuie să corespundă capacităţii termice a aparatelor pentru
utilizare pe care le deservesc.
Instalarea aparatelor pentru utilizare şi arzătoarelor implică respectarea instrucţiunilor
elaborate de producătorii acestora. Aparatele pentru utilizare cu flacără liberă şi cu presiunile
nominale 20 mbar şi 30 mbar pot fi racordate cu furtun din cauciuc STAS 3078, cu lungimea
maximă 1,1 m sau tub special pentru racord omologat şi agrementat tehnic pentru această
utilizare; furtunul are traseul vizibil şi nu trece dintr-o încăpere în alta.

189
 Racordarea aparatelor pentru utilizare cu flacără liberă şi cu presiunea nominală peste 30
mbar se poate face cu furtun din cauciuc cu inserţii textile (lungimea maximă 1,1 m) sau tub
special de racord omologat şi agrementat tehnic pentru această utilizare; pe furtun nu se admite
intercalarea de fitinguri şi armături.
Portfurtunul aparatului are acelaşi diametru ca portfurtunul regulatorului de presiune. În
toate cazurile, furtunul se asigură cu coliere la ambele capete, cu excepţia celor prevăzute cu
racord olandez.
Alegerea traseelor de conductele pentru GPL impune prioritatea condiţiilor de siguranţă
faţă de oricare alte condiţii: conductele se montează aparent pe pereţi, fixate cu brăţări metalice
(se evită fixarea de plafon).
La trecerea prin pereţi sau planşee, conductele se introduc în tuburi de protecţie. Spaţiul
dintre conducta şi tubul de protecţie se etanşează, cu excepţia spaţiului din tuburile spre
exteriorul construcţiei.
Trecerea conductelor este interzisă prin:
- coşuri şi canale de ventilare;
- încăperi neventilate şi spaţii închise cu rabiţ sau alte materiale;
- puţuri şi camere pentru ascensoare;
- încăperi cu mediu corosiv sau cu degajare a noxelor;
- încăperi cu umiditate pronunţată;
- încăperi în care se păstrează materiale inflamabile;
- cămări pentru păstrat alimente;
- subsoluri, subsoluri tehnice şi canale termice;
- poduri ale clădirilor;
- toalete;
- locuri greu accesibile, în care întreţinerea normală a conductelor nu poate fi asigurată.
Când trecerea conductelor prin încăperi cu umiditate pronunţată sau atmosferă corosivă
nu poate fi evitată, conductele vor fi protejate prin vopsire cu lacuri anticorosive. Se interzice
punerea la pământ a aparatelor/echipamentelor prin conducta instalaţiei pentru utilizare.
Pe racordul metalic al aparatelor pentru utilizare, înainte de racordul olandez, se
montează un robinet de siguranţă.
Pe conducta de racord la un arzător alimentat cu GPL prin furtun se vor monta un robinet
de manevră şi unul de siguranţă.
Se montează dispozitive de siguranţă în cazul stingerii necontrolate a flăcării în toate
situaţiile care necesită acest lucru.

Bibliografie

1. ***, Prevenirea incendiilor în proiectarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, Ministerul de

Interne-Comandamentul Pompierilor-Serviciul Cultural, Presă şi Editorial, Bucureşti, 1973.
2. ***, Ghid pentru instalaţii electrice cu tensiuni până la 1000 v c.a. şi 1500 v c.c. indicativ GP
052-00.
3. ***, Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de ventilare şi
climatizare, indicativ I.5-2010.
4. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor, indicativ P 118-99, IPCT-SA, Bucureşti,
1999.
5. ***, Normativ pentru proiectarea şi execuţia sistemelor de alimentare cu gaze petroliere
lichefiate (GPL), I.31/99.
6. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire centrală, indicativ
I.13-2002.
7. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice aferente clădirilor,
indicativ I 7-2011.

190
8. ***, Norme tehnice pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale,
Indicativ NT - DPE - 01/2004, aprobate cu Ordinul M.E.C. Nr. 58/2004.
9. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.

191
192
PRELEGEREA 9
MIJLOACE TEHNICE PENTRU
CONTRACARAREA INCENDIILOR ÎN CONSTRUCŢII
Generalităţi

Principalele mijloace tehnice pentru contracararea efectelor incendiilor, după rolul lor
în asigurarea protecţiei construcţiilor, instalaţiilor tehnologice, amenajărilor şi utilizatorilor la
incendii, pot fi grupate astfel:
- pentru echiparea construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi platformelor amenajate:
- instalaţii de stingere a incendiilor;
- stingătoare şi alte aparate de stingere a incendiilor;
- utilaje, unelte şi alte mijloace de intervenţie la incendii;
- pentru dotarea serviciilor de intervenţie la incendii:
- autospeciale de stingere a incendiilor;
- autospeciale auxiliare de intervenţie;
- nave de stingere a incendiilor;
- trenuri de stingere a incendiilor;
- aeronave de stingere a incendiilor;
- motopompe şi alte utilaje;
- ambulanţe şi autosanitare;
- pentru întreruperea proceselor de ardere şi/sau protecţia celor din apropierea focarului:
- produse de stingere;
- agenţi neutralizatori speciali;
- pentru protecţia personalului de intervenţie:
- echipament de protecţie:
- la temperatură, şocuri mecanice şi umiditate;
- mijloace de protecţie a căilor respiratorii;
- accesorii de siguranţă;
- accesorii de protecţie la electrocutare;
- mijloace de iluminat;
- aparatură de comunicaţii;
- echipament, aparatură, vaccinuri şi instrumentar de protecţie specială împotriva
efectelor agenţilor chimici, radioactivi sau biologici;
- aparatură de detectare a concentraţiilor explozive sau a prezenţei unor substanţe
nocive.
Pentru tipurile de construcţii, instalaţii tehnologice şi amenajări care nu se încadrează în
prevederile reglementărilor tehnice şi normelor specifice se recomandă verificarea necesităţii şi
oportunităţii echipării şi dotării acestora cu mijloace tehnice pentru contracararea efectelor
incendiilor, prin analiză sau prin elaborarea unui scenariu de securitate la incendiu.

193
9.1 Instalaţii de detectare şi semnalizare a incendiilor

Generalităţi

Echiparea cu instalaţii de detectare şi semnalizare a incendiilor se asigură, potrivit

scenariilor securităţii la incendiu elaborate, după caz, la:
- toate categoriile construcţiilor, compartimentelor de incendiu, încăperilor prevăzute,
conform reglementărilor specifice, cu instalaţii automate de stingere cu apă (inclusiv de ceaţă) şi
substanţe speciale;
- construcţiile închise având importanţă excepţională şi deosebită (categoria A sau B),
neechipate cu instalaţii automate de stingere a incendiilor sau echipate, dar la care este necesară
asigurarea semnalizării incendiilor înaintea intrării în funcţiune a instalaţiilor automate de
stingere;
- construcţiile civile (publice):
- administrative şi financiar bancare care adăpostesc peste 600 persoane;
- de turism, având peste 3 niveluri sau care adăpostesc peste 150 persoane;
- de cultură şi învăţământ având peste 4 niveluri sau care adăpostesc peste 600
persoane;
- de sănătate care adăpostesc peste 100 persoane (având paturi de spitalizare
staţionare);
- comerciale şi de sport în care se pot afla peste 1500 persoane;
- de cult în care se pot afla peste 600 persoane;
- înalte şi foarte înalte;
- cu săli aglomerate;
- construcţiile de producţie şi/sau depozitare (inclusiv încăperi sau spaţii de producţie
şi/sau depozitare amplasate în alte clădiri) din categoria pericolului la incendiu A, B sau C cu
aria desfăşurată peste 600 m2, precum şi depozite cu stive înalte (peste 4 m).
Necesitatea echipării cu instalaţii de semnalizare se poate stabili şi în alte cazuri decât
cele prezentate (după riscul la incendiu, combustibilitatea şi valoarea construcţiei), acestea din
urmă fiind doar minimale şi nu limitative.
În principiu, la o instalaţie de detectare şi semnalizare a incendiilor se deosebesc
următoarele elemente componente (figura 9.1):
- detectoarele de incendiu;
- butoanele de semnalizare;
- centrala de semnalizare a incendiilor;
- circuitele la instalaţiile de semnalizare.
Sesizarea incendiului se realizează cu dispozitive special construite în acest scop, numite
detectoare, care se bazează pe unul sau două din efectele fizice ale unui incendiu, cum sunt:
efectul termic, efectul produselor arderii, efectul luminos.
De la detectoare, semnalul de avertizare este transmis la centrala de semnalizare aflată
într-un spaţiu din cadrul obiectivului cu personal permanent, care realizează o semnalizare optică
şi acustică (eventual şi o înregistrare a semnalului primit); în continuare se iau măsuri adecvate,
precum (figura 9.1):
- alertarea pompierilor;
- declanşarea automată a instalaţiilor de stingere, semnalizare şi înlăturare a obstacolelor
aflate pe căile de evacuare, de închidere a automată a conductelor de ventilaţie, de închidere a
uşilor antifoc, de deschidere a clapetelor de evacuare a fumului.

194
 Figura 9.1 Schema funcţională a unei instalaţii de detectare şi semnalizare a incendiilor

Instalaţiile de semnalizare a incendiilor se prevăd şi cu butoane manuale, ca o

completare a supravegherii automate.

9.1.1 Detectoare de incendii

Clasificarea detectoarelor

Detectoarele de incendii (figura 9.2) sunt dispozitive care au rolul transmiterii, la

centrala de semnalizare, a sesizării oricărui incendiu izbucnit în zona lor de supraveghere.

Figura 9.2 Detectoare de incendii

(www.portlelectric.ro)

Clasificarea detectoarelor de incendii se poate face după principiile funcţionării lor şi

după natura fenomenelor însoţitoare; astfel, acestea sunt pentru:
- detectarea temperaturii, care reacţionează la efectele căldurii degajate la iniţierea
incendiului; ele se folosesc la semnalizarea incendiilor care eliberează multă căldură în faza
iniţială; acestea pot fi:
- detectoare termostatice, care reacţionează la atingerea unor temperaturi
prestabilite (500C sau 750C); aceste detectoare sunt indicate a se folosi la incendiile cu
evoluţie rapidă;

195
 - detectoare termodiferenţiale, care reacţionează la variaţia prestabilită a
temperaturii (eludează temperatura iniţială, declanşând numai sub efectul depăşirii unui
interval al temperaturii);
- detectoare velocimetrice, care reacţionează la creşterea temperaturii pe unitatea
de timp (creşterea se exprimă în 0C/min; variaţiile normale de temperatură sunt cuprinse
între 20C şi 200C);
- detectoare termoelectrice, care funcţionează pe baza efectului termoelectric
(variaţia unei măsuri electrice: tensiune, intensitate);
- detectoare de flacără, care reacţionează instantaneu în prezenţa unei flăcări, dacă nu
este prea mare distanţa la care aceasta se găseşte; principiul funcţionării are la bază
transformarea energiei luminoase în semnale electrice; aceste detectoare au dat rezultate bune la
protejarea instalaţiilor tehnologice amplasate în aer liber;
- detectoare de fum, care reacţionează la prezenţa fumului şi produselor arderii dispersate
în aer; ele sunt utilizate pentru semnalizarea incendiilor de materiale combustibile care, în faza
iniţială, degajă mult fum şi gaze, precum şi în cazul arderilor mocnite; acestea sunt utilizate, în
mod special, pentru protecţia vieţii oamenilor şi pot fi:
- detectoare cu cameră de ionizare, în care, odată cu intrarea fumului, se modifică
rezistenţa circuitului unde este înseriată camera de ionizare, figura 9.3;
- detectoare cu celule fotoelectrice (sensibile la culoarea închisă a fumului,
specifică arderii cauciucului, PVC-ului, hidrocarburilor etc.) sau cu sisteme bazate pe
efectul Tyndall (sensibile la culoarea deschisă a fumului).

Condiţiile de utilizare a detectoarelor

Alegerea detectorului de incendii depinde, în principal, de fenomenul care poate să apară

cu o mai mare probabilitate în momentul izbucnirii incendiului. Apoi, urmează definirea tipului
detectorului, stabilirea numărului necesar al detectoarelor, amplasarea şi sensibilitatea acestora
(în scopul detectării incendiului într-un timp foarte scurt şi evitării alarmelor false).
Amplasarea detectoarelor de incendii se face:
- unde se aşteaptă o concentraţie maximă a gazelor arderii şi a particulelor fumului
(trebuie să fie cunoscute: prezenţa curenţilor fierbinţi ai aerului şi existenţa trepidaţiilor, precum
şi corosivitatea, presiunea, temperatura şi umiditatea mediului);
- în partea cea mai de sus a încăperii.
Amplasarea la încăperile cu înălţimea peste 8 m şi sub tavane plane, precum şi la
acoperişurile în forma dinţilor fierăstrăului sau cu coamă a detectoarelor se face la o anumită
distanţă faţă de planşeu. Distanţa depinde de înălţimea încăperii şi sistemul construcţiei
planşeului; ea este mai redusă la planşeele plane şi mai mare la acoperişurile în forma dinţilor
fierăstrăului, precum şi la cele cu coamă. La încăperile joase (de exemplu birouri), detectoarele
pot fi montate în mijlocul tavanului sau excentric.
Amplasarea detectoarelor în hale deschise trebuie să asigure protecţia la condiţiile
meteorologice exterioare; pentru a se crea condiţii gazelor arderii ca să ajungă la detectoare, se
vor construi pereţi laterali în zona detectoarelor.
Amplasarea detectoarelor în casele scărilor se face în zona cea mai înaltă a acestora, iar
sub planşeele cu deschideri de aeraj în zona aerului care este evacuat.
Amplasarea detectoarelor în garaje se face astfel încât să nu fie deasupra sistemului de
evacuare a gazelor autovehiculelor.
Amplasarea detectoarelor în canalele de cabluri se face astfel încât distanţa maximă
dintre acestea să nu fie peste 12 m.

196
 Figura 9.3 Detector de incendii cu cameră de ionizare

În toate construcţiile unde există pericolul scăpărilor şi acumulărilor gazelor sau

vaporilor inflamabili se vor monta şi detectoare de concentraţie pentru vapori sau gaze care, în
anumite concentraţii, pot deveni periculoase (explozive sau toxice); aceste detectoare trebuie să
avertizeze la atingerea a 20% din limita inferioară de explozie.

9.1.2 Centrala de semnalizare a incendiilor

Centrala de semnalizarea incendiilor (figura 9.4) este un echipament multifuncţional

care, în principal, asigură recepţionarea, prelucrarea, centralizarea şi transmiterea semnalelor de
la şi către elementele periferice interconectate la instalaţia de semnalizare.
Scopul principal al unei centrale constă în: recepţionarea şi interpretarea semnalelor
detectate şi transmise de detectoare, supravegherea integrităţii circuitelor de legătura dintre
detectoare şi centrală, verificarea şi controlul funcţionării corecte a instalaţiei, alimentarea cu
energie electrică (alimentarea principală, alimentarea de avarie, alimentarea de semnalizare).
Amplasarea centralei de semnalizare a incendiilor se face, uzual, în clădirea serviciului
pompierilor. Se admite amplasarea şi în alte locuri din incinta obiectivului, cu condiţia asigurării
supravegherii permanente, directe sau indirecte, de personal competent, capabil să ia măsurile
necesare în situaţia de incendiu.
Încăperea destinată amplasării centralei de semnalizare şi echipamentelor aferente
trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
- să fie situată la parter sau în spaţii uşor accesibile (numai în cazuri bine justificate la
subsol);
- să aibă iluminat natural şi posibilităţi de aerisire directă, şi să fie respectate condiţiile
normale ale umidităţii şi temperaturii (admise în încăperi administrative);
- să nu permită prezenţa prafului, agenţilor corosivi, inundaţiilor şi scurgerilor apei; să
fie realizată astfel încât să împiedice propagarea, din exterior, a incendiilor, exploziilor,
trepidaţiilor, zgomotelor.

197
 Figura 9.4 Centrale de semnalizare a incendiilor
(www.portlelectric.ro)

Amplasarea încăperilor destinate centralelor de semnalizare, în construcţii încadrabile la

categoria pericolului la incendiu C, D sau E, se face în spaţii ferite de incendiu sau în încăperi
separate prin elemente incombustibile rezistente la foc 30 min, având golurile de acces protejate
cu uşi rezistente la foc 30 min şi prevăzute cu dispozitive de autoînchidere.
Amplasarea încăperilor destinate centralelor de semnalizare a incendiilor nu se face în
spaţii încadrabile categoriei de pericol de incendiu A sau B.
Încăperea centralei de semnalizare se va prevedea cu iluminat de siguranţă pentru
intervenţie.
Alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor de semnalizare se realizează de la două
surse independente: de bază şi de rezervă.

9.1.3 Butoane de semnalizare

Instalaţiile de prevenire şi stingere a incendiilor şi cele de semnalizare a incendiilor

trebuie să ofere, în situaţia supravegherii automate a încăperilor cu pericol la explozie şi la
incendiu, şi posibilitatea ca, în situaţiile prezenţei pericolului, să transmită la unităţile
pompierilor utilizând dispozitive de semnalizare cu declanşare manuală: butoane de semnalizare
(figura 9.5), ca o completare a supravegherii automate.

Figura 9.5 Butoane manuale de alarmare în situaţia de incendiu

(www.portlelectric.ro)

198
 Distanţa maximă de parcurs din orice punct al clădirii la cel mai apropiat declanşator
manual nu va depăşi 30 m. În clădirile unde se pot afla persoane cu handicap locomotor, distanţa
de parcurs trebuie redusă. Înălţimea de montare a butoanelor trebuie să fie de la 1,2 m la 1,6 m,
măsurată de la pardoseală.
Declanşatoarele manuale se amplasează pe căile de evacuare la interiorul sau la
exteriorul fiecărei uşi, pe scara de evacuare (palierele de acces sau podestele scărilor de
evacuare) şi la fiecare ieşire spre exterior. Ele pot fi amplasate lângă spaţiile care prezintă riscuri
mari de incendiu. Declanşatoarele se amplasează în locuri uşor accesibile.
Butonul, de regulă acoperit cu geam de protecţie, declanşează după spargerea geamului.

9.1.4 Circuitele instalaţiilor de semnalizare

Execuţia circuitelor instalaţiilor de semnalizare se face cu conductoare sau cabluri din

cupru, cu excepţia cazurilor când sistemul de semnalizare este proiectat să lucreze în alte
tehnologii (de exemplu cabluri optice). Conductoarele electrice şi cablurile utilizate la circuitele
de semnalizare vor fi protejate în tuburi sau plinte.
În spaţiile din categoria de pericol de incendiu A sau B, conductoarele circuitelor
instalaţiilor de semnalizare vor fi cu întârziere mărită la propagarea flăcărilor.
Alegerea traseelor circuitelor de semnalizare se face evitând trecerile prin spaţiile cu
pericol la incendiu sau explozie şi mediile corosive, folosindu-se spaţiile de circulaţie, anexele
tehnice sau alte spaţii fără pericol şi fără posibilităţi de acumulare a gazelor fierbinţi produse în
timpul incendiului. Traseele conductoarelor de semnalizare vor fi (pe cât posibil) separate de alte
circuite ale instalaţiilor electrice sau de telecomunicaţii. Dozele circuitelor de semnalizare nu vor
putea fi utilizate şi pentru alte circuite de instalaţii electrice sau de telecomunicaţii.

9.2 Instalaţii de stingere a incendiilor

Generalităţi

Sistemul protecţiei active la incendii sau controlul activ al incendiilor este asigurat şi
prin echiparea construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi amenajărilor cu instalaţii de stingere a
incendiilor: hidranţi exteriori şi interiori, instalaţii cu sprinklere, instalaţii cu drencere, precum
şi cu instalaţii cu apă pulverizată, spumă, pulberi, gaze inerte şi hidrocarburi halogenate
(haloni) sau înlocuitori de haloni.
Cele mai răspândite instalaţii de stingere a incendiilor sunt cele cu apă. Apa este cel mai
important şi răspândit agent de stingere, este ieftină, la dispoziţie în cantităţi îndestulătoare, uşor
de utilizat şi nu reprezintă o ameninţare pentru mediul înconjurător. Eficienţa apei în stingerea
incendiului constă în capacitatea de absorbţie a căldurii.

9.2.1 Instalaţii cu hidranţi

Generalităţi

Hidrantul este o armătură care permite racordarea liniilor de furtun la conducta de

alimentare cu apă şi de debitare a acesteia.

199
 Hidranţi exteriori

Instalaţiile cu hidranţi exteriori de stingere a incendiilor sunt mijloacele principale de

stingere a incendiilor cu apă; aceştia, în funcţie de modul în care sunt prevăzuţi a fi montaţi, pot
fi:
- subterani (figura 9.6a);
- supraterani/de suprafaţă (figura 9.6b).

a. subteran b. suprateran/de suprafaţă

Figura 9.6 Hidranţi exteriori

Incintele civile şi industriale se prevăd, uzual, cu hidranţi exteriori, excepţie făcând unele
clădiri cu pericol redus la incendiu, care au dimensiuni şi capacităţi mici.
Reţelele de apă ce alimentează hidranţii se execută, de regulă, comune cu cele de apa
pentru utilizare menajeră sau industrială şi pot fi:
- de înaltă presiune, situaţie în care stingerea incendiilor se poate face direct de la
hidranţi;
- de joasă presiune, situaţie în care stingerea incendiilor se poate face numai cu ajutorul
unor pompe mobile de incendiu (motopompe sau autopompe); reţelele de joasă presiune trebuie
să asigure, pe timpul incendiului, minimum 7 mH2O presiune liberă la hidrant.
Presiunea în reţelele de incendiu, inclusiv în cele de joasă presiune, se asigură cu ajutorul
rezervoarelor amplasate la înălţime, instalaţiilor de hidrofor sau staţiilor de pompare.
Reţelele conductelor se proiectează, de regulă, în sistem inelar.
Amplasarea hidranţilor exteriori:
- se va face ca să acopere toate punctele spaţiului pe care îl deservesc, având în vedere
faptul că raza acţiunii hidrantului (după lungimea furtunului folosit) nu poate depăşi 120 m în
cazul reţelelor de înaltă presiune şi 150 m în cazul reţelelor de joasă presiune.
- se stabileşte în funcţie de utilajele de protecţie la incendii din dotare şi ipotezele de
stingere stabilite;
- se face în lungul drumurilor şi se amplasează la maximum 100 m distanţă unul de altul;
când debitul incendiului este sub 20 l/s, se admite ca distanţa să fie majorată până la 120 m;
- nu se recomandă să se facă pe partea carosabilă a drumurilor;
- în cazul reţelelor de joasă presiune se face la cel mult 2 m faţă de marginea părţii
carosabile a drumurilor;
- în cazul reţelelor de înaltă presiune, se poate face la distanţe peste 2 m faţă de marginea
părţii carosabile a drumurilor.
- nu se face sub 5 m faţă de zidurile clădirilor şi sub 10÷15 m faţă de obiectele care
radiază intens căldură în situaţia de incendiu.

200
 Hidranţi interiori

Instalaţiile cu hidranţi interiori de stingere a incendiilor (figura 9.7, 9.8) sunt formate
dintr-un robinet cu ventil tip colţar, cu corpul din alamă sau fontă, având, uzual, 50 mm
diametrul hidrantului, la care se adaugă (pentru formarea, dirijarea şi împrăştierea jetului de apă)
un echipament de serviciu compus din furtun cu racorduri mobile la capete şi ţeavă de refulare.
Echipamentul de serviciu cu furtun plat (figura 9.7): este curent utilizat de hidranţii
interiori, este flexibil şi are dimensiuni de 50 mm, cazuri în care el se păstrează uscat şi racordat
sau nu la robinet; lungimea nominală a furtunului plat nu trebuie să depăşească 20 m. Ţeava de
refulare are la un capăt diametrul egal cu diametrul furtunului la care se racordează şi la celălalt
capăt un ajutaj tronconic cu orificiul de 14÷20 mm ce serveşte la formarea jetului.

a. hidrant interior b. echipamentul de serviciu cu furtunul plat

Figura 9.7 Hidranţi interiori echipaţi cu furtun flexibil, plat

Echipamentul de serviciu cu furtun semirigid (figura 9.8): este utilizat de hidranţii

interiori, are, de regulă, diametre de 25 mm sau 33 mm şi se află permanent sub presiune.
Hidrantul, cuplat permanent cu furtunul şi duza de refulare, permite o manevrare rapidă şi
uşoară, nefiind, în mod obligator, necesară derularea completă a furtunului de acordare a
intervenţiei. Lungimea maximă a furtunului semirigid este de 30 m.
Echiparea cu hidranţi interiori de incendiu se face la:
- construcţiile închise încadrabile în categoria de importanţă excepţională sau deosebită
(A sau B), oricare ar fi aria construită sau desfăşurată şi numărul nivelurilor;
- construcţiile civile (publice) cu aria construită peste 600 m2 şi peste 4 niveluri
supraterane, cu excepţia imobilelor de locuit;
- clădirile înalte şi foarte înalte, precum şi la construcţiile cu săli aglomerate, oricare ar fi
destinaţia, aria construită şi numărul nivelurilor;
- construcţiile de producţie sau depozitare încadrabile în categoria de pericol la incendiu
A, B sau C cu arii peste 750 m2 şi densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m2;
- depozitele cu stive înalte pentru produse combustibile (peste 6 m înălţime) şi densitatea
sarcinii termice peste 420 MJ/m2, oricare ar fi aria construită;
- construcţiile civile sau spaţiile publice (cu excepţia locuinţelor) de producţie şi/sau
depozitare subterane cu aria desfăşurată peste 600 m2;
- parcajele sau garajele subterane adăpostind peste 10 autoturisme şi cele supraterane
închise având peste două niveluri.

201
 Figura 9.8 Hidranţi interiori echipaţi cu furtun semirigid

Nu se prevăd instalaţii cu hidranţi interiori în cazurile în care folosirea apei de stingere a

incendiilor ar putea contribui la propagarea acestora sau ar putea favoriza producerea unor
explozii sau altor accidente, precum şi la construcţiile parter la care realizarea intervenţiei de la
hidranţi utilizează maximum 40 m furtun.
Determinarea debitelor specifice pentru hidranţii interiori şi debitului de calcul al
instalaţiei se face funcţie de lungimea jetului compact necesar intervenţiei, destinaţia şi
caracteristicile construcţiei protejate; conform STAS 1478, debitele specifice ale hidranţilor
interiori au valori, după caz, de 2,5÷5 l/s.
Presiunea minimă necesară la robinetele hidranţilor interiori trebuie să acopere pierderile
de presiune în furtun şi trebuie să asigure debitele specifice corespunzătoare şi o lungime a
jetului compact calculată ca să stropească cele mai înalte şi mai îndepărtate puncte combustibile
ale spaţiilor pe care le deservesc, lungimea jetului compact neputând fi:
- sub 9 m, în cazul sălilor aglomerate şi clădirilor cu înălţimea peste 45 m;
- sub 6 m, în cazul celelalte clădiri.
Amplasarea hidranţilor interiori se face astfel ca fiecare punct din interiorul spaţiului
deservit să fie protejat de cel puţin:
- două jeturi, în încăperile sau grupurile încăperilor industriale încadrate în categoria de
pericol la incendiu A, B sau C (dacă nu sunt prevăzute şi instalaţii cu sprinklere), în depozitele
comerciale sau industriale, în magazine precum şi în sălile de spectacole; în aceste situaţii,
poziţia hidranţilor trebuie aleasă astfel încât stropirea să fie posibilă în orice punct, iar jeturile a
doi hidranţi alăturaţi să se suprapună pe o lungime de 2 m; jeturile duble trebuie obţinute din
hidranţi situaţi pe acelaşi palier şi în acelaşi compartiment de incendiu, fără ca un hidrant să fie
folosit pentru niveluri diferite;
- un singur jet, în celelalte categorii de încăperi, inclusiv în cele prevăzute cu instalaţie
automată de stingere.
Amplasarea hidranţilor interiori se face în locuri vizitabile şi uşor accesibile, în încăperi,
uzual, lângă intrări (de exemplu, în casele scărilor încălzite, holuri, vestibuluri sau coridoare
etc.), astfel încât să se asigure retragerea, în situaţia prezenţei pericolului, a persoanelor ce îi
utilizează.
Montarea hidranţilor ca să deservească ambele părţi ale pereţilor antifoc nu este permisă.
Nu se admite ca nişele hidranţilor să străpungă pereţii antifoc care despart încăperi cu
pericol la incendiu diferit sau care delimitează căile de evacuare. În cazul în care se adoptă
soluţia cu hidrant montat în nişă, rezistenţa la foc a peretelui trebuie să rămână neschimbată.
Robinetul hidrantului de incendiu, împreună cu echipamentul de serviciu, format din
furtun, tambur cu suportul său şi dispozitivele de refulare a apei, se montează într-o cutie
specială, amplasată în nişă sau firidă în zidărie, la înălţimea de 0,80÷1,50 m de la pardoseală.
202
9.2.2 Instalaţii cu sprinklere

Instalaţiile cu sprinklere sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca agent

de stingere apa dispersată sub forma picăturilor realizate cu armături specifice numite sprinklere
(figura 9.9).
Instalaţia fixă de stingere a incendiilor cu sprinklere este o instalaţie automată care se
activează la căldură (site PYRONOVA). Când siguranţa termică (setată la aproximativ 300C peste
temperatura normală a mediului) atinge temperatura activării, capul sprinklerului se deschide
automat, ceea ce provoacă scăderea presiunii din conductele de distribuţie şi alimentare, apoi
deschiderea ventilului de activare şi punere în funcţiune a sprinklerelor din instalaţia de stingere
a incendiilor. După deschiderea sprinklerului, are loc scurgerea apei sub forma unor picături. Se
deschid doar acele capete de sprinkler care se află deasupra sursei incendiului sau în apropierea
acesteia, respectiv cele a căror funcţionare este necesară operaţiunii de stingere.
Instalaţiile cu sprinklere sunt sisteme automate care realizează detectarea, semnalizarea
şi stingerea incendiilor, intrând automat în funcţiune când temperatura ambiantă, datorată
incendiului, depăşeşte limitele stabilite (figura 9.9a).

a. stingerea cu apă dispersată (picături) b. schema instalaţiei de stingere cu sprinklere

(http://www.egolf.org.uk/) (Bălulescu P., Călinescu V., 1977)

Figura 9.9 Instalaţie de stingere a incendiilor cu sprinklere

Instalaţia cu sprinklere, principial, este compusă din (figura 9.9b):

- capetele sprinklerelor, duzele de refularea apei (normal închise şi care se deschid la o
temperatură prestabilită);
- reţeaua conductelor ramificate sau inelare;
- aparatul de control şi semnalizare (ACS), cu rolul facilitării controlului stării de
funcţionare a sistemului de stingere şi semnalizare automată pentru intrarea lui în funcţiune;
- conductele principale de alimentare cu apă;
- racordurile de cuplare a pompelor mobile de incendiu;
- sursa apei.
Pentru protecţia încăperilor unde temperatura nu scăde sub 40C se utilizează instalaţii cu
sprinklere în sistemul cu apă, la care reţeaua conductelor este permanent plină cu apă sub
presiune (figura 9.9).
Pentru încăperile neîncălzite unde temperatura poate scade sub 40C se utilizează instalaţii
cu sprinklere speciale, în sistemul cu aer, având reţeaua conductelor după ACS umplută cu aer
sau azot comprimat la 1,8÷2,0 daN/cm2, iar conducta până la ACS cu apă sub presiune.
Elementul principal al acestor instalaţii de dispersie a apei îl constituie capul
sprinklerului, dispozitiv care se declanşează individual funţie de temperatura mediului ambiant.

203
El asigură dispersarea apei sub forma picăturilor, acţionând asupra ariei incendiate. După
elementul ce asigură declanşarea, capetele sprinkler utilizate curent sunt din categoriile:
- cu aliaj fuzibil (figura 9.10a), având clasa de declanşare evidenţiată prin culoarea
elementului fuzibil: necolorat pentru 68/740C, alb pentru 93/1000C, albastru pentru 1410C,
galben pentru 1820C şi roşu pentru 2270C;
- cu bulb (figura 9.10b), cu orificiul închis prin intermediul unei fiole umplute cu un
lichid având coeficientul dilatării ales după temperatura de declanşare; uzual temperatura de
declanşare este evidenţiată prin culoarea lichidului: portocaliu pentru 570C, roşu pentru 680C,
galben pentru 790C, verde pentru 930C, albastru pentru 1410C, mov pentru 1820C şi negru pentru
2040C/2600C;
- cu control automat al debitului, tip Flow Control sau On/Off (figura 9.10c), concepute
ca să se poată deschide sau închide succesiv (comandate printr-un element termosensibil
bimetalic), după temperatura mediului ambiant; în situaţia de incendiu, sprinklerele vor acţiona
automat, funcţionarea capului sprinkler de debitare putând înceta (atunci când nu mai este
necesar) în mod independent de cea a restului sprinklerelor; sprinklerele uzuale sunt: cele care
utilizează (pe lângă elementul bimetalic) un sistem cu aliaj fuzibil (figura 9.10c1) şi cele care
utilizează un bulb din sticlă (figura 9.10c2).
Indiferent de tipul capului de debitare, între temperatura mediului ambiant şi temperatura
de declanşare a sprinklerului trebuie să existe o diferenţă de 15÷200C (maxim 500C).
În multe ţări (inclusiv S.U.A., Canada şi ţările Comunităţii Europene) se utilizează şi aşa
numitele sisteme sprinkler cu preacţionare (Preaction Systems), la care reţeaua după ACS este
plină cu aer (aflat sub presiune sau nu) şi capetele sprinkler sunt dublate cu un sistem cu
detectoare de incendii, instalate în acelaşi spaţiu protejat. Un eventual incendiu va fi sesizat mai
întâi prin intermediul detectoarelor, care transmit semnalul la centrala de comandă şi semnalizare
care va activa (electric, pneumatic sau hidraulic) deschiderea supapei unei staţii centrale de
stingere ce va permite admisia apei în reţea până la capetele sprinkler. În cazul unui incendiu real
(şi nu al unei alarme false care, uzual, poate să apară atât în cazul instalaţiilor cu sprinklere, cât şi
al sistemelelor de detectare-semnalizare obişnuite) sprinklerele din zona afectată declanşează şi
refulează apa asupra focarului.
Sistemele cu preacţionare sunt indicate a fi utilizate unde există bunuri care se pot
deteriora în contact cu apa pătrunsă în spaţiul protejat în urma declanşării accidentale a unui cap
sprinkler, a unei neetanşeităţi sau a unei avarii în reţeaua conductelor.
Montarea sprinklerelor se face, de regulă, perpendicular pe suprafaţa protejată; acestea se
amplasează sub plafon şi, după caz, la nivelurile intermediare (sub pasarele, în spaţiul dintre
tavanul fals şi planşeu sau dintre rafturi etc.).
În cazul în care sub sprinklere există obstacole care pot influenţa dispersarea apei, se
impune montarea unor sprinklere suplimentare.
Echiparea tehnică a clădirilor, compartimentelor de incendiu şi încăperilor cu instalaţii
automate de stingere a incendiilor cu sprinklere se asigură la:
- construcţiile închise din categoriile de importanţă excepţională şi deosebită (A sau B) şi
cu densitatea sarcinii termice mai mare de 420 MJ/m2;
- clădirile înalte şi foarte înalte cu densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m2, cu
excepţia locuinţelor;
- platourile de filmare amenajate şi închise, studiourile de televiziune şi scenele
amenajate cu arii mai mari de 150 m2, inclusiv buzunarele, depozitele şi atelierele anexă ale
acestora;
- construcţiile de producţie încadrate în categoria de pericol de incendiu A sau B cu aria
construită peste 2000 m2 şi cu densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m2;
- clădirile publice cu aria mai mare de 1250 m2 şi densitatea sarcinii termice peste
840MJ/m2, cu excepţia locuinţelor;
- construcţiile (încăperile) destinate depozitării materialelor combustibile cu aria
construită mai mare de 750 m2 şi densitatea sarcinii termice peste 1680 MJ/m2;

204
 - depozitele cu stive înalte, peste 6 m înălţime, şi densitatea sarcinii termice mai mare de
420 MJ/m2;
- garajele şi parcajele subterane pentru mai mult de 10 autoturisme, precum şi cele
supraterane închise cu mai mult de 3 niveluri; fac excepţie parcajele subterane puternic ventilate
natural, cât şi parcajele subterane cu maxim 100 autoturisme şi cu maximum două niveluri de
parcare, aferente clădirilor de locuit care nu sunt clădiri înalte şi foarte înalte sau cu săli
aglomerate, prevăzute cu instalaţie de detectare şi semnalizare a incendiilor şi instalaţie de
evacuare a fumului prin tiraj mecanic cu debit de 900 m3/h pentru fiecare autoturism.

a. sprinklere cu aliaj fuzibil

b. sprinklere cu bulb

c1. c2.
c. sprinklere cu control automat al debitului tip Flow Control sau On/Off

Figura 9.10 Capete de dispersie tip sprinkler

205
 Această enumerare nu are caracter limitativ, investitorii putând prevedea instalaţii cu
sprinklere şi în alte cazuri, în funcţie de riscul la incendiu, când caracteristicile şi importanţa
bunurilor protejate o cer.
Nu se prevăd instalaţii automate de stingere cu sprinklere în cazurile în care apa nu este
indicată ca substanţă de stingere: la depozitele frigorifice sau în cazul stingerii incendiului cu
substanţe speciale (gaze inerte, spumă, abur, înlocuitori de haloni etc.).

9.2.3 Instalaţii cu drencere

Instalaţiile cu drencere sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca agent de

stingere apa dispersată sub forma picăturilor realizate cu armături specifice numite drencere;
acestea sunt asemănătoare cu sprinklerele, cu deosebirea că nu au dispozitive de închidere,
orificiul fiind permanent deschis (figura 9.11), şi asigură o stingere rapidă pe o suprafaţă mare în
spaţii cu risc mare la incendii.
Instalaţiile cu drencere pot fi utilizate pentru:
- stingerea incendiilor;
- contracararea propagării incendiilor utilizând perdele de apă.
Utilizarea instalaţiilor cu drencere pentru stingerea incendiilor se face la:
- încăperile cu pericol mare de incendiu (platouri de filmare, hangare de avioane, garaje
mari etc.), unde, din cauza propagării rapide a focului sau din alte considerente, nu pot fi utilizate
cu destulă eficienţă alte mijloace de stingere;
- scenele teatrelor, expoziţii şi alte săli aglomerate în care publicul se află în prezenţa
unor cantităţi mari de materiale combustibile;
- depozitele pentru materiale sau substanţe combustibile cu degajări mari de căldură
(cauciuc, celuloid, alcooli etc.).
Utilizarea instalaţiilor cu drencere pentru contracararea propagării incendiilor se face la:
- elementele de închidere a golurilor (uşi, ferestre etc.) din pereţii antifoc şi despărţitori;
- cortinele şi golurile scărilor rulante;
- zonele încăperilor cu pericol la incendiu;
- exteriorul clădirilor (faţade, acoperişuri), când nu sunt amplasate la distanţe de
siguranţă corespunzătoare.

Figura 9.11 Capete de dispersie tip drencer

206
 Drencerele fiind capuri sprinkler fără ventil de închidere, se utilizează în instalaţii fixe a
căror caracteristică principală este aceea că, în poziţie de aşteptare, conductele nu sunt pline cu
apă, decât parţial (de la sursă până la dispozitivul de acţionare a instalaţiei cu drencere).
Instalaţia cu drencere poate fi realizată separat sau combinată cu instalaţii de stingere a
incendiilor din alte categorii.
Instalaţia cu drencere are în componenţă (figura 9.12):
- vanele (robinetele) de acţionare montate pe conductele de alimentare cu apă;
- reţeaua de distribuţie (ramificate);
- drencerele.
Amplasarea drencerelor utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperile protejate se
face, uzual, similar sprinklerelor.
Amplasarea drencerelor la sălile de spectacole care au scenă amenajată se face:
- sub plafonul scenei, când acesta este executat din materiale combustibile, sub grătare,
sub pasarelele şi în buzunarele scenei neseparate de acestea prin cortine de siguranţă;
- pe ambele părţi ale cortinei de siguranţă, de protecţie a acesteia;
- deasupra golurilor protejate care leagă scena sau buzunarele scenei la încăperile vecine.
Acţionarea robinetelor de alimentare a instalaţiilor cu drencere se poate face:
- manual, în cazul în care drencerele sunt utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperi
industriale şi pentru protejarea prin perdele de apă a unor porţiuni din încăperile cu pericol la
incendiu sau goluri din pereţii despărţitori, dacă există în permanenţă personal iar operaţiile de
acţionare manuală pot fi efectuate în timpul normat măsurat de la semnalarea incendiului;
- automat (soluţie recomandată în toate cazurile), obligatoriu în cazul în care drencerele
sunt utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperi sau la crearea unor perdele de apă pentru
protecţia golurilor din pereţii antifoc, în locurile în care nu se lucrează permanent sau dacă
operaţiunile de acţionare manuală nu se pot efectua în timp util.

Figura 9.12 Instalaţie de stingere a incendiilor cu drencere şi acţionare manuală

(Bălulescu P., Călinescu V., 1977)

207
 Intrarea automată în funcţiune a instalaţiilor cu drencere se semnalizează optic şi acustic,
la serviciul pompierilor şi la camera de comandă a instalaţiei tehnologice de supraveghere
permanentă, dacă aceasta există.
Instalaţia cu drencere cu acţionare automată trebuie să aibă asigurată şi posibilitatea
acţionării manuale. Robinetele de acţionare a instalaţiei se marchează cu indicatoare.
Instalaţia cu drencere cu acţionare manuală (figura 9.12) are conducta principală umplută
cu apă până la robinetul de închidere. În încăperile cu pericol mare la incendiu se prevede, în
peretele despărţitor, o nişă în care se montează un robinet care poate fi acţionat manual din
încăperea alăturată în situaţia de incendiu. Conductele situate deasupra robinetului de acţionare
nu conţin apă. Drencerele se montează pe conductele amplasate deasupra spaţiului protejat astfel
ca, în stare de funcţionare, să formeze o perdea din apă care să izoleze spaţiul incendiat şi să
contribuie, în acelaşi timp, la stingerea focului. Pentru oprirea funcţionării instalaţiei se închid
robinetele, iar reţeaua conductelor se goleşte prin conducta şi robinetul de golire la conducta
racordată la canalizare. Pe conducta principală se montează manometrul de controlul permanent
al presiunii apei din reţea.
Instalaţia se prevede cu racord fix pentru pompele mobile de alimentare cu apă în situaţia
de incendiu, legat la conducta pe care se montează o clapetă de reţinere.
Robinetele de acţionare, manometrul şi conducta de racord la pompele mobile de
incendiu se amplasează în apropierea spaţiului protejat cu drencere, în locuri încălzite, uşor
accesibile, ferite de acţiunea focului şi retrase faţă de căile de evacuare a publicului.

9.2.4 Instalaţii cu apă pulverizată

Instalaţiile cu apă pulverizată (figura 9.13) sunt instalaţii de stingere a incendiilor care
utilizează ca agent de stingere apa fin divizată (pulverizată) sau ceaţa din apă; acestea, principial
şi constructiv, sunt asemănătoare cu instalaţiile cu drencere, deosebindu-se, în special, prin
utilizarea armăturilor de dispersare specifice numite pulverizatoare.

a. stingerea cu apă pulverizată b. instalaţie de stingere cu ceaţă

1. vana (poziţia „închis”); 2. vana (poziţia „deschis”);
3. duza de refularea apei; 4. detector;
5. sistem de alarmare sonoră amplasat în spaţiul protejat;
6. buton manual de alarmare cu membrană deformabilă;
7. centrala de detectare; 8. electrovană;
9. sistem alarmare optică;
10. conexiunea la instalaţia de apă.

Figura 9.13 Instalaţie de stingere a incendiilor cu apă pulverizată

(Dragoş-Iulian PAVEL, Aurelian CONSTANTINESCU)
208
 Ceaţa din apă (figura 9.13a) reprezintă un mijloc specific de utilizare a apei ca agent de
stingere a incendiilor (site PYRONOVA). Instalaţia de stingere cu ceaţă din apă generează
picături cu dimensiuni microscopice (suprafaţa întreagă care rezultă dintr-un singur litru de apă
fiind până la 200 m2) care absorb rapid multă căldură pe care incendiul o eliberează, reducând
nivelul căldurii flăcării. În cursul transferului căldurii, când atinge temperatura fierberii, apa se
transformă în abur cu viteza unei explozii şi îşi măreşte volumul de până la 1695 de ori,
îndepărtând aerul din apropiere. Principalul efect este răcirea, iar un efect secundar este
îndepărtarea oxigenului în urma transformării apei în vapori.
Instalaţiile cu apă pulverizată se prevăd pentru:
- stingerea incendiilor materialelor combustibile solide (lemn, hârtie, textile, materiale
plastice etc.);
- protejarea obiectelor la radiaţia termică emisă de un incendiu din imediata apropiere,
pentru a limita absorbţia căldurii până la prevenirea sau reducerea avariilor (cazul structurilor şi
echipamentelor instalaţiilor tehnologice, recipientelor pentru lichidele combustibile cu
temperatura inflamabilităţii vaporilor peste 600C şi gazelor inflamabile, motoarelor cu ardere
internă, gospodăriilor mari pentru cabluri electrice cu izolaţie combustibilă);
- prevenirea formării amestecurilor explozibile în spaţii închise (reducerea evaporării
prin răcirea suprafeţelor care vin în contact cu lichide inflamabile) sau în spaţii deschise (prin
diluarea amestecurilor explozive sau scăparea gazelor ce pot forma amestecuri explozive).
Instalaţia fixă cu apă pulverizată se compune, în general, (figura 9.15b), din:
- sursa de alimentare cu apă;
- staţia de pompe;
- conductele principale şi de distribuţie (purtătoare de duze);
- duzele pulverizatoare.
Presiunile minime la care funcţionează pulverizatoarele sunt de 4÷6 bar, faţă de maxim 3
bar în cazul instalaţiilor cu drencere. Lungimea eficace a jetului apei pulverizate este mai redusă,
maxim 1,5 m.
Reţeaua conductelor principale de alimentare se proiectează, uzual, în formă inelară.
Conductele de la distribuitor până la obiectul protejat sunt de tip uscat. Forma reţelei conductelor
cu pulverizatoare trebuie să urmărească, pe cât posibil, forma obiectului protejat, pentru ca apa
pulverizată să îl stropească în întregime.
Comanda instalaţiilor cu apă pulverizată poate fi automată şi/sau manuală. Acţionarea
manuală a robinetelor de punere în funcţiune a instalaţiei se admite cu condiţia ca manevrarea
acestora să se facă în timp util.
Intrarea în funcţiune a instalaţiei fixe cu apă pulverizată se semnalizează la serviciul
pompierilor şi la camera de comandă a obiectivelor protejate.

9.2.5 Instalaţii cu spumă

Instalaţiile cu spumă (figura 9.14) sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează
ca agent de stingere spuma mecanică sau chimică.
Spuma mecanică este amestecul unei substanţe (spumant) cu aerul şi apa şi este obţinută
în dispozitive speciale; ca spumant se foloseşte spumogen lichid sau praf.
Aerul din spumă, cuantificat cu coeficientul înfoierii, determină tipul şi calităţile spumei
ce trebuie utilizată, precum şi aria acoperirii cu spumă; astfel se disting:
- spumă grea, coeficientul de înfoiere este până la 20;
- spumă medie, coeficientul de înfoiere este 20÷200;
- spumă uşoară, coeficientul de înfoiere este 200÷1000.
Schema unei instalaţii de stingere a incendiilor cu spumă, în principiu, cuprinde:
- sistemul alimentării cu apă;
- rezerva cu spumant;

209
 - sistemul dozării spumantului în apă;
- reţelele de distribuţi a soluţiei spumante;
- dispozitivele de generare a spumei (pentru înfoierea cu aer a soluţiei spumante).

Figura 9.14 Instalaţie de stingere a incendiilor cu spumă aeromecanică

(site GENERAL INVEST)

Instalaţiile cu spumă de stingere a incendiilor, din punctul de vedere al alcătuirii, pot fi:
- fixe, la care toate elementele componente sunt fixe, figura 9.14;
- semifixe, la care o parte a elementelor componente sunt mobile;
- mobile, la care toate elementele componente sunt mobile (de tip autospeciale).
Echiparea cu instalaţii de stingere a incendiilor cu spumă fixe sau semifixe se face,
uzual, la:
- construcţiile în care se utilizează sau păstrează peste 10 m3 lichide combustibile cu
temperatura inflamabilităţii sub 550C (benzină, petrol, toluen, alcool etc.);
- construcţiile în care se utilizează sau păstrează peste 50 m3 lichide combustibile cu
temperatura inflamabilităţii peste 550C (motorină, păcură, uleiuri etc.);
- rampele auto sau feroviare cu peste 5 guri de încărcare-descărcare pentru lichide
combustibile.
- depozitele de lichide combustibile, pentru care se recomandă dotarea cu:
- instalaţii fixe în cazul celor cu capacitatea:
- peste 550 m3, cu rezervoare supraterane/semiîngropate;
- peste 100000 m3, cu rezervoare îngropate;
- instalaţii semifixe în cazul:
- până 5000 m3, cu rezervoare supraterane/semiîngropate;
- între 2500 m3 şi 100000 m3, cu rezervoare îngropate;
La spaţiile sau construcţiile unde se utilizează frecvent lichide combustibile, dar în
cantităţi sub 50 m3, se recomandă utilizarea unor instalaţii cu spumă semifixe sau mobile.

9.2.6 Instalaţii cu pulbere

Instalaţiile cu pulbere (figura 9.15) sunt instalaţii de stingere care utilizează ca agent de
stingere pulberi stingătoare; aceste instalaţii sunt mai puţin utilizate pentru domeniul lor restrâns
de eficacitate şi numai unde celelalte tipuri ale instalaţiilor de stingere sunt ineficiente.
Instalaţiile cu pulberi de stingere a incendiilor, din punctul de vedere al modului de
intervenţie, pot fi:

210
 - pentru stingere locală;
- pentru stingere în volum (cu inundare totală).
Pulberile stingătoare obişnuite şi produsele obţinute prin descompunerea lor nu sunt
periculoase pentru sănătatea omului; din punctul de vedere al compoziţiei chimice se folosesc
combinaţii pulverulente:
- pe baza bicarbonatului de sodiu sau potasiu, pentru stingerea incendiilor din clasele B,
C şi a echipamentelor electrice sub tensiune;
- pe baza fosfaţilor de amoniu, pentru stingerea incendiilor din clasele A, B, C şi a
echipamentelor electrice sub tensiune;
- pe baza clorurii de sodiu sau amestecurilor de cloruri, pentru stingerea incendiilor din
clasa D (metale pirofore).
Acţionarea instalaţiilor cu pulberi se face manual sau automat, utilizând comandă
pneumatică, mecanică, electrică sau combinată. Vehicularea pulberii este posibilă datorită
presiunii create (permanent sau în momentul declanşării) de un gaz propulsor (azot, dioxid de
carbon), figura 9.18.
Instalaţiile de stingere pot fi:
- fixe (cele mai utilizate);
- semifixe;
- mobile (autospeciale cu pulbere).

a. stingerea cu pulbere b. instalaţie de stingere cu pulbere

(site TUŰZŐR) ( Bălulescu P., Călinescu V., 1977)

Figura 9.15 Instalaţie de stingere a incendiilor cu pulbere

La alegerea variantei optime de protecţie împotriva incendiilor a unor zone sau obiecte
se au în vedere criteriile generale: configuraţia spaţiului, volumul încăperilor etc..

211
9.2.7 Instalaţii cu gaz

Instalaţiile cu gaz (figura 9.16) sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca
agent de stingere substanţe gazoase.
Instalaţiile de stingere cu gaz reprezintă soluţia cea mai bună pentru protecţia sălilor cu
calculatoare şi echipamente de telecomunicaţii, a centrelor de comandă, a instalaţiilor de
distribuţie a curentului electric, dar şi de protecţie a spaţiilor în care se efectuează lucrări de
vopsire, a spaţiilor pentru amplasarea turbinelor, în cazul arhivelor, muzeelor etc. Prin faptul că
incendiul este detectat într-o fază incipientă şi agentul de stingere este acţionat în câteva secunde,
pagubele produse sunt minime. O condiţie fundamentală de soluţionare eficientă a protecţiei
împotriva incendiilor cu o astfel de instalaţie o constituie alegerea gazului optim, atingerea
concentraţiei corecte în vederea stingerii şi menţinerea ei pe durata de timp necesară (site
PYRONOVA).
Dintre agenţii stingători gazoşi amintim:
- gazele inerte: dioxidul de carbon şi azotul;
- halonii gazoşi: INERGEN (un amestec din azot, argon şi CO2 ), ARGONITE (un
amestec în părţi egale din argon şi azot), hidrocarburi halogenate utilizate cu mare eficienţă la
stingerea incendiilor, dar nocive pentru oameni şi mediu;
- înlocuitorii gazoşi ai halonilor.
Gazul folosit cu succes de peste 50 de ani pentru stingerea incendiilor este dioxidul de
carbon, CO2, potrivit mai ales pentru asigurarea spaţiilor în care nu se află oameni, precum staţii
de transformatoare, instalaţii electrice, echipamente informatice (sală pentru servere), arhive etc.
CO2 este mai greu decât aerul, în cursul aplicării formează un nor gros de aerosoli şi de
aceea poate fi utilizat şi pentru stingerea unor incendii bine localizate.
CO2 este un gaz incolor, inodor şi care nu conduce curentul electric. El stinge incendiul
prin scăderea concentraţiei oxigenului în spaţiul respectiv şi are ca efect secundar răcirea.
Inhalarea acestui gaz, chiar şi la concentraţii mici, poate provoca asfixierea (insuficienta
oxigenare a sângelui).
Instalaţiile de stingere cu dioxid de carbon se construiesc în două variante:
- de înaltă presiune;
- de joasă presiune.
O practică răspândită în anii 1980÷1990 pentru stingerea incendiilor era utilizarea
instalaţiilor cu haloni. Însă, deşi au caracteristici excelente de stingere, halonii afectează puternic
mediul în care sunt folosiţi; din această cauză, utilizarea halonilor ca şi gaze de stingere a
incendiilor a fost mai întâi limitată şi apoi interzisă prin acorduri internaţionale. Consecinţa
imediată a fost dezvoltarea cercetărilor pentru găsirea de noi substanţe de stingere; direcţiile de
căutare s-au concentrat în trei direcţii:
- gaze înlocuitoare de haloni (care conţin substanţe halogene);
- gaze pasive de stingere (care sting pe baza principiului reducerii concentraţiei de
oxigen);
- alte soluţii, precum aerosolii de stingere a incendiilor.
O soluţie a oferit-o programul spaţial Apollo, care a dezvoltat gazul numit INERGEN. (o
combinaţie din gazele inerte existente în compoziţia aerului: azot-50 %, argon-42 % şi dioxid de
carbon-8 %. Efectul aplicării acestuia este reducerea conţinutului de oxigen din aer de la 21% la
o valoare sub 15%, când procesele de ardere se opresc şi, totuşi, organismul uman nu este afectat
pe timp îndelungat.
Instalaţiile de stingere cu gaze inerte sau înlocuitori de haloni sunt doar de înaltă
presiune.
Instalaţii cu gaze pentru combaterea incendiilor, din punctul de vedere constructiv, pot fi:
- fixe;
- semifixe;
- mobile (în unele cazuri).

212
 Acţionarea lor se face manual sau automat.
Oricare ar fi gazul utilizat, sunt cunoscute două proceduri de stingere:
- prin inundarea totală (figura 9.16);
- cu acţionare locală (acolo unde nu sunt condiţii de inundare totală, cazul bazinelor de
călire, transformatoarelor cu ulei etc.).
În cazul instalaţiilor de stingere cu gaz este necesar să se asigure evacuarea tuturor
persoanelor din compartimentul în care este utilizat gazul, înainte ca această acţiune să înceapă.
Având în vedere costul relativ ridicat al instalaţiilor de stingere a incendiilor cu gaze
inerte sau înlocuitori de haloni, ele se adoptă ca soluţie când mijloacele de stingere cu apă,
spumă sau pulbere nu sunt eficiente sau sunt contraindicate, cum ar fi:
- spaţiile unde se păstrează documente şi bunuri a căror importanţă este deosebită sau au
o mare valoare: muzee, arhive, biblioteci etc.;
- încăperile cu risc mare la incendiu unde se află instalaţii sau echipamente cu valoare
mare: laboratoare ştiinţifice, săli de calculatoare, săli de comandă, centrale telefonice automate,
centrale electrodinamice din domeniul feroviar;
- în cazul bazinelor şi rezervoarelor tehnologice cu lichide combustibile calde,
degradabile în contact cu spuma: bazinele de călire.

Figura 9.16 Instalaţie de stingere a incendiilor

prin inundare totală cu CO2 stocat la presiune ridicată

9.3 Stingătoare de incendii

Generalităţi

Stingătoarele de incendii, după destinaţia lor, sunt dispozitive utilizate pentru stingerea
incendiilor în faza lor incipientă sau a arderilor scăpate de sub control, cât timp proporţiile
acestora sunt încă mici, fiind considerate mijloace de primă intervenţie în cazul clădirilor civile
şi industriale.
Corecta lor alegere, amplasare şi deprinderea utilizării lor de către personalul ce lucrează
în apropierea acestora este de mare importanţă pentru limitarea şi stingerea în fază incipientă a
unor incendii.
Stingătoarele de incendii se clasifică, după modul de aducere la intervenţie, astfel:

213
 - portative (a căror masă, încărcate şi gata pregătite de intervenţie, nu depăşeşte 20 kg);
- transportabile (asemănătoare funcţional cu cele portative, pentru aceeaşi categorie,
deosebindu-se de acestea prin dimensiunile şi greutatea lor, mai mari);
- remorcabile/carosabile (asemănătoare cu cele transportabile, dar care pot fi remorcate
la mijloace auto).
Clasificarea stingătoarelor de incendii se poate face şi după:
- substanţa de stingere pe care o conţin, tabelul 9.1a;
- modul realizării presiunii interioare de refulare a substanţei, tabelul 9.1b.
Stingătoarele au asociat un indicativ compus din litere şi cifre, precizându-se:
- prin litere, natura substanţei de stingere;
- prin cifre, cantitatea de substanţă de stingere conţinută (în l pentru substanţe în stare
lichidă şi kg pentru substanţele în stare solidă/pulverulentă, gazoasă sau lichefiată).

Tabelul 9.1a Clasificarea stingătoarelor după substanţa de stingere

Substanţă de stingere Indicativ Culoare de
substanţă identificare
de stingere (fond etichetă)
Cu apă AP albastru
Cu chimică SC galben
spumă mecanică SM
Cu gaz inert sau dioxid de carbon G negru
normală (pentru incendii din clasele B, C) P (PF)
Cu polivalentă (pentru incendii din clasele A, B, C) PG alb
pulbere specială (pentru incendii din clasa D) PM
Cu hidrocarburi halogenate H verde

Tabelul 9.1b Clasificarea stingătoarelor după modul de realizare a presiunii interioare

Mod de realizare a presiunii interioare Denumire Exemple
Substanţa de stingere este îmbuteliată sub presiune în
corpul stingătorului, refularea fiind asigurată de stingătoare
presiunea vaporilor substanţei la temperatura normală cu autoevacuare cu CO2
de funcţionare
Gazul este generat prin reacţia a
stingătoare
două produse chimice
cu spumă
amestecate în momentul punerii cu autogenerare
chimică
în funcţiune a stingătorului
Presiunea necesară Gazul, de regulă CO2, este
stingătoare
refulării este îmbuteliat separat, într-un
cu pulbere,
dezvoltată de un gaz recipient (butelie) din care, la
apă pulverizată,
inert propulsor, punerea în funcţiune a cu butelie
spumă
introdus în corpul stingătorului, este eliberat în
mecanică
stingătorului corpul acestuia
Gazul, de regulă azot, se află sub
stingătoare
presiune în corpul stingătorului, cu presurizare
cu pulberi,
aflându-se în contact direct cu permanentă
haloni
substanţa de stingere
Presiunea interioară necesară refulării se realizează
găleată
prin acţiunea unei pompe manuale fixată la recipientul cu pompare
stingător
care conţine substanţa

Exemple de simbolizare:
- AP 10: stingător cu apă pulverizată, conţinând 10 l apă;
214
 - SC 9: stingător cu spumă chimică, conţinând 9 l soluţie;
- PG 6: stingător cu pulbere polivalentă, conţinând 6 kg pulbere.

9.3.1 Stingătoarele, mijloace de primă intervenţie

Stingătorul cu apă

Stingătorul cu apă şi substanţe bazate pe apă (etichetă cu fond albastru, simbol AP şi

masa încărcăturii 2, 3, 6, 9 kg, figura 9.17) este utilizat, în primul rând, pentru stingerea
incendiilor materialelor combustibile solide care ard cu jar (clasa A), dar poate fi folosit şi pentru
stingerea incendiilor materialelor combustibile lichide cu punctul inflamabilităţii peste 550C
(motorină grea, ulei, păcură, combustibil de calorifer etc.).

Figura 9.17 Stingător cu apă

Refularea substanţei stingătoare (apa) este asigurată cu gaz sub presiune. Jetul apei
pulverizate are lungimea 4 m … 6 m, iar timpul minim de descărcare este 30 s în cazul celor
portative şi 120 s în cazul celor transportabile.
Dotarea cu stingătoare cu apă este adecvată pentru clădirile administrative, culturale,
sociale, comerciale, spaţile mici pentru depozitare a materialelor combustibile solide (lemn,
cauciuc, mase plastice) etc..
Aceste stingătoare trebuie protejate pentru temperaturile sub 40C şi peste 400C, cu
excepţia celor cu adaosuri adecvate în apă (substanţe antigel), apte să suporte temperaturi
scăzute.
Utilizarea stingătoarelor cu apă este interzisă unde există riscul electrocutării, prin
acţiuni asupra instalaţiilor electrice.

Stingătorul cu spumă

Stingătorul cu spumă mecanică sau aeromecanică (etichetă cu fond galben, simbol S şi

masa încărcăturii 2, 3, 6, 9 kg, figura 9.18) este utilizat pentru stingerea incendiilor din clasa A
(materiale combustibile solide) sau B (materiale combustibile lichide), având eficacitate mai
mare la cele lichide.
Jetul spumei refulate are lungimea 6÷8 m şi timpul minim de descărcare 60 s. Pentru
lichidele inflamabile precum alcoolii, esterii, acetona, spuma este de tip special.
Încercările de scădere a temperaturii minime admise pentru stingătoarele cu spumă
chimică sau mecanică conduc nemijlocit la reducerea eficienţei de stingere şi de aceea rămân în
continuare recomandate pentru temperaturi peste 00C (în momentul de faţă, acest tip de
stingătoare sunt scoase din uzul curent).

215
 a. portabile b. transportabile

Figura 9.18 Stingătoare cu spumă

Stingătorul cu dioxid de carbon

Stingătorul cu bioxid de carbon (etichetă cu fond negru, simbol G şi masa încărcăturii 2,

5 kg, figura 9.19) este utilizat pentru stingerea incendiilor în spaţii închise, de dimensiuni reduse,
oricare ar fi natura materialelor combustibile, şi în spaţii deschise, pentru incendii de dimensiuni
mici până la 0,6 m2.

Figura 9.19 Stingătoare cu bioxid de carbon

Jetul dioxidului de carbon are lungimea aproximativ 4 m şi timpul minim de descărcare

30 s.
Utilizarea stingătoarelor cu dioxid de carbon are avantajul că nu lasă urme, nu
impurifică, putându-se folosi la instalaţiile electrice sub tensiune (deoarece nu prezintă pericolul
electrocutării), la echipamentele fine şi electronice, în cazul bibliotecilor, muzeelor, alimentaţiei
publice, precum şi pentru blănuri etc.; temperatura negativă nu influenţează eficienţa
stingătorului.
Utilizarea stingătoarelor de incendii cu dioxid de carbon, cu o eficacitate mare în spaţiile
închise, mai este adecvată: instalaţiilor electrice, centralelor telefonice, calculatoarelor,
transformatoarelor electrice, obiectelor fragile, produselor petroliere, staţiilor de pompare,
grăsimilor, navelor, avioanelor şi aeroporturilor, materialelor combustibile, textilelor, fibrelor,
arhivelor, motoarelor electrice sau cu ardere internă etc..
Acţiunea dioxidului de carbon asupra incendiului are efect de reducere a concentraţiei
oxigenului din aer sub limita necesară arderii şi de răcire datorat zăpezii carbonice.
La utilizarea dioxidului de carbon asupra incendiului este bine de ştiut despre pericolul
ce îl reprezintă gazul refulat pentru viaţa utilizatorului, mai ales în mediile neventilate; trebuie
evitată dotarea cu stingătoare cu dioxid de carbon a locurilor unde există piese incandescente, ele
putând constitui surse de aprindere ulterioară. De asemenea, este bine de ştiut că evacuarea
dioxidului de carbon este asigurată prin presiunea proprie realizată la îmbuteliere (aproximativ
60÷70 atm) şi că această presiune creşte proporţional cu temperatura, ajungând la valori
216
periculoase, peste 500C, de aceea este necesar ca stingătoarele cu dioxid de carbon să nu fie
expuse direct razelor solare sau temperaturilor înalte.
Stingătoarele cu dioxid de carbon transportabile/remorcabile au principiile funcţionării,
modul verificării şi domeniul utilizării ca şi stingătorul portativ cu dioxid de carbon.

Stingătorul cu pulbere

Stingătorul cu pulbere (etichetă cu fond alb, simbol P şi masa încărcăturii 1, 2, 3, 4, 6, 9,

12 kg, figura 9.20) este utilizat, în primul rând, pentru stingerea incendiilor din clasa B sau C şi
limitat pentru cele din clasa A sau D (la care se utilizează pulberi speciale).

a. portabile b. transportabile

Figura 9.20 Stingătoare cu pulbere

Jetul de pulbere are o lungime eficace de 3÷10 m (proporţională cu greutatea

stingătorului).
Utilizarea stingătoarelor de incendii cu pulbere este adecvată unde există riscul
electrocutării prin acţiunea directă asupra instalaţiilor electrice sub tensiune, indiferent de
valoarea acesteia (de regulă, se folosesc la tensiuni mai mici de 1000 V).
Folosirea ulterioară sau simultană a spumelor şi, după caz, a apei de răcire a materialelor,
le măreşte considerabil eficienţa la stingere.
Avantajul stingătoarelor cu pulberi este acela al posibilităţii păstrării în condiţii de mediu
grele (temperaturi ale mediului de depozitare în intervalul -20÷+600C) şi, de aceea, ele au un
domeniu larg de utilizare: parcuri auto, depozite pentru lichide combustibile, aparataj şi instalaţii
sub tensiune.
La alegerea stingătorului cu pulberi de protecţie a unor spaţii închise trebuie ştiut:
- prin refulare în concentraţie mare a pulberii, aceasta produce nebulozitate accentuată,
fapt ce reduce vizibilitatea în încăpere pentru mult timp;
- poate efecta negativ respiraţia (produce înecare, usturime), deşi produsul conţinut nu
este toxic;
- cantitatea apreciabilă de pulbere rămasă după intervenţie este dificil de îndepărtat, iar în
cazul aparaturii sensibile sau al alimentelor poate produce deprecieri apreciabile, până la
imposibilitatea folosirii acestora.
Utilizarea stingătoarelor cu pulbere la echipamente sau relee cu contacte fine
(calculatoare electronice, centrale telefonice etc.) nu este recomandată.
Amplasarea stingătorului cu pulberi sub directa acţiune a radiaţiilor termice nu se
recomandă, deoarece, prin efectul de seră creat, poate conduce la supraîncălzirea buteliei cu
dioxid de carbon şi implicit la spargerea membranei de siguranţă şi refularea nedorită a pulberii.
Stingătoarele transportabile cu praf şi dioxid de carbon (9.20b) au principiile
funcţionării, modul verificarii şi domeniul utilizării ca şi stingătorul portativ cu praf şi dioxid de
carbon.
Stingătoarele cu pulbere se utilizează în aceleaşi domenii ca şi stingătoarele portative cu
praf şi dioxid de carbon.

217
 Majoritatea stingătoarelor portative şi transportabile cu pulbere sunt presurizate
permanent cu azot.

Stingătorul presurizat permanent

Stingătorul portabil presurizat permanent (figura 9.21) utilizează, de regulă, azotul drept
gaz pentru vehicularea substanţei stingătoare.
Toate stingătoarele presurizate permanent sunt prevăzute cu manometre de mici
dimensiuni cu scală gradată, de regulă în 2÷3 zone distinct colorate care permit monitorizarea
uşoară a stării de încărcare a stingătorului.
Clasificarea stingătoarelor presurizate permanent, după agentul de stingere utilizat
(oricare ar fi modul presurizării), cuprinde stingătoare cu: apă, spumă, dioxid de carbon şi
pulberi.

a. portabil b. transportabil

Figura 9.21 Stingătoare presurizate permanent

Stingătorul transportabil presurizat permanent funcţionează pe acelaşi principiu ca cel

portativ, putând refula pulberi stingătoare, apă pulverizată şi spume mecanice.

9.3.2 Criterii pentru alegerea stingătoarelor

Alegerea stingătoarelor trebuie să se bazeze pe (site Stingătoare de incendii):

- o evaluare realistă a riscului la incendiu pentru spaţiul protejat; astfel, alegerea se face
funcţie de: clasa de reacţie la foc a materialelor combustibile, caracteristicile arderii în raport cu
posibilele surse de aprindere, mărimea începutului incendiului ce se poate dezvolta până la
intervenţia forţelor specializate, forma manifestării incendiului (viteza arderii: lentă sau rapidă),
mediul ambient (temperatură, umiditate, posibile incompatibilităţi chimice), existenţa
instalaţiilor electrice sub tensiune (pericolul electrocutării);
- densitatea sarcinii termice (posibilitatea extinderii incendiului la materialele din
apropiere), dimensiunile spaţiului, riscul asupra personalului şi mediului (reducerea concentraţiei
oxigenului în aer), prezenţa personalului disponibil şi gradul instruirii acestuia, posibilităţile fizice
ale persoanelor existente în locul respectiv (când avem persoane cu vârstă înaintată, femei, tineri
sub 16 ani vom amplasa stingătoare până la 6 kg inclusiv, iar în locurile cu pericol mare şi număr
redus de persoane se vor alege şi amplasa stingătoare cu capacitate mare);
Pentru o mai uşoară alegere a unui anumit tip de stingător, fabricat în ţară sau străinătate,
în tabelul 9.2 sunt prezentate valorile uzuale ale principalilor parametri funcţionali.

218
Tabelul 9.2 Valori uzuale ale principalilor parametri funcţionali pentru alegerea stingătoarelor
Tip stingător Temperatură păstrare Lungime jet Timp descărcare
(0C) (m) (s)
Cu apă pulverizată +4÷+60 (-15) 4÷6 20÷40
Cu spumă mecanică +4÷+60 6÷8 40÷60
Cu dioxid de carbon -20÷+55 1÷4 10÷30
Cu pulbere -20÷+55 3÷6 6÷30

Eficienţa acţiunii de stingere poate depinde de îndemânarea utilizatorului, condiţiile în

care se desfăşoară intervenţia (temperatură, curenţi de aer, vizibilitate), factorii subiectivi (frica,
incertitudinea, inhibarea) sau factorii de natură tehnică (încărcarea necorespunzătoare,
defecţiunile).
Alegerea tipului şi mărimii stingătorului este funcţie de natura şi mărimea posibilelor
focare din zonă; în acest sens, deosebim:
- focare mici, cu suprafaţa maximă de 1 m2; sunt posibile, uzual, în locuinţe, şcoli,
birouri, magazine cu specific industrial, laboratoare foto sau cu profil mecanic, centrale
telefonice, ateliere mici unde sunt utilizate materiale mediu şi uşor inflamabile, săli de
calculatoare şi de jocuri, posturi de transformare cu putere mică etc.; se utilizează stingătoare cu
capacitatea 1÷9 kg;
- focare medii, cu suprafaţa de 1÷3 m2; sunt posibile, uzual, în depozitele pentru mărfuri,
magazine, hoteluri, biblioteci, arhive, garaje mici, instalaţii tehnologice şi ateliere unde se
lucrează cu materiale combustibile în cantităţi reduse, subsoluri tehnologice, staţii de alimentare
cu energie electrică cu dimensiuni reduse; se utilizează stingătoare cu capacitatea 6÷12 kg;
- focare mari, cu suprafaţa peste 3 m2; sunt posibile, uzual, în depozite pentru materiale
combustibile cu stive înalte, ateliere mari de tâmplărie şi de reparaţii auto, tratamente termice
prin călire cu ulei, hangare de avioane, garaje, vopsitorii, depozite reduse ca mărime pentru
lichide combustibile, instalaţii tehnologice unde se lucrează cu produse combustibile în cantităţi
peste 20 kg/l; se utilizează stingătoarele transportabile.
Alegerea stingătoarelor în funcţie de clasele de incendiu sunt prezentate în tabelul 9.3a şi
funcţie de mediul de utilizare în tabelul 9.3b.

Tabelul 9.3a Alegerea stingătoarelor după clasa de incendiu

Substanţa Clasa de incendiu Pericol
de stingere A B C D electrocutare

Apă pulverizată ++ + + -- -
Spumă chimică + ++ + - --
Spumă mecanică + + +1) + - --
CO2 0 0 0 + +
Pulberi +2) + + + +3) +
Haloni + + + + ++
Note:
1.
+ + indicat a se folosi;
+ se poate folosi, dar cu eficienţă limitată;
0 se poate folosi, dar cu eficienţă maximă în medii închise;
- nu este indicat;
- - interzis a se folosi;
2. Pentru unele lichide combustibile (alcooli) sunt necesare spume speciale.
3. Cu destinaţie specială.

219
9.3.3 Criterii pentru amplasarea stingătoarelor

Dotarea cu stingătoare a clădirilor civile se face asigurând un stingător portativ cu 6 kg

pulbere sau echivalentul acestuia la maxim 250 m2 arie construită dar minimum două stingătoare
pentru fiecare nivel al clădirii.
Stingătoarele respective trebuie să conţină produsul de stingere şi cantitatea adecvate
clasei de periculozitate previzibile în spaţiul respectiv. În spaţiile şi încăperile cu risc mare la
incendiu sau în care se află substanţe periculoase (parcaje, comerţ), după caz, se prevăd
stingătoare transportabile, potrivit reglementărilor specifice.
Dotarea cu stingătoare a clădirilor de producţie şi/sau depozitare se face cu stingătoare
portative corespunzătoare, asigurând un stingător de minimum 6 kg la maxim 150 m2 arie
construită pentru construcţiile din categoria pericolului la incendiu A, B sau C şi la maxim 200
m2 pentru cele din categoria pericolului la incendiu D sau E, dar minimum două stingătoare pe
fiecare nivel al construcţiei.

Tabelul 9.3b Alegerea stingătoarelor funcţie de mediul de utilizare:

Tipul Posibilităţile de utilizare
stingătorului Clasa A Clasa B Clasa C Clasa D Clasa E Clasa F
Apă Da Limitat Ineficient Nu, Limitat, Nu
apar reacţii pericol de
periculoase electrocutare
Spumă Da Da Ineficient Nu, Limitat, Nu
apar reacţii pericol de
periculoase electrocutare
CO2 Limitat Da Da Nu, Da, spaţii Da, spaţii
apar reacţii închise închise
periculoase
Pulbere Limitat Da Da Ineficient Da Da
Pulbere Ineficient Ineficient Ineficient Da Ineficient Nu
specială
(metale
combustibile)
Înlocuitori Limitat Da Da Nu Da Da
haloni

Dotarea cu stingătoare a încăperilor şi spaţiilor cu aria construită peste 500 m2 şi în care

se pot afla lichide combustibile se face şi cu stingătoare transportabile, recomandându-se un
stingător de minim 50 kg pentru fiecare 500 m2.
Dotarea cu stingătoare a clădirilor cu funcţiuni mixte (fiind clădiri în care sunt dispuse
atât funcţiuni civile cât şi de producţie/depozitare) vor fi prevăzute cu mijloacele de primă
intervenţie (respectiv stingătoare portabile şi/sau transportabile) necesare, iar pentru ansamblul
construcţiei se asigură dotarea conform prevederilor normative în funcţie de încadrarea de bază a
acesteia, în clădire civilă (publică) sau de producţie şi/sau depozitare.
Distanţa dintre stingător şi cel mai important focar posibil din perimetrul suprafeţei
protejate nu trebuie să depăşească 15 m în cazul focarelor din clasa de incendiu B sau 20 m în
cazul focarelor din clasa de incendiu A, C sau D. În acest fel, timpul intervenţiei este relativ scurt
şi incendiul poate fi stins cu uşurinţă în faza iniţială. Această distanţă reprezintă drumul parcurs
efectiv pentru folosirea stingătorului, avându-se în vedere separaţiile, amplasamentul uşilor,
coridoarelor, stâlpilor, spaţiilor de depozitare şi eventualele împrejmuiri.
Amplasarea stingătoarelor în apropierea unor focare pentru care nu sunt recomandate sau
locuri în care utilizarea lor, în anumite împrejurări, ar pune în pericol sănătatea persoanelor sau
integritatea utilajelor şi instalaţiilor aflate în apropiere nu este permisă.

220
 Distanţa minimă de amplasare faţă de eventualele focare posibile nu trebuie să fie sub 2
m, pentru a evita ca stingătorul să fie el însuşi afectat de incendiu. Amplasarea stingătoarelor
portative se recomandă să se facă în lungul căilor de acces, la 1,4 m înălţime maximă (măsurată
de la podea până la partea superioară a corpului stingătorului), pentru a se putea permite un acces
adecvat şi o manevrare comodă.
Amplasarea în locuri joase sau direct pe podea a stingătoarelor trebuie evitată, ferindu-le
de acţiunea corosivă a unor eventuale scurgeri sau depuneri şi evitând răsturnarea accidentală sau
folosirea lor în alte scopuri.
Amplasarea stingătoarelor, în cazul în care există condiţii ce pot favoriza deteriorarea
fizică sau pot influenţa funcţionarea stingătoarelor, se face în locuri amenajate special, protejate
cu grătare, apărători sau alte sisteme similare.
Amplasarea stingătoarelor nu trebuie să neglijeze nici:
- existenţa personalului disponibil şi reacţiile posibile ale acestuia;
- riscul pentru sănătatea şi siguranţa personalului şi pentru aparatura din zonă, precum şi
pentru mediul înconjurător.
Fixarea stingătorului în locurile destinate trebuie să permită desprinderea uşoară în caz
de incendiu.

9.4 Mijloace tehnice pentru dotarea serviciilor de intervenţie

9.4.1 Autospeciale de intervenţie la incendii

Autospecialele de intervenţie la incendii (figura 9.22) sunt vehicule rutiere

autopropulsate, cu construcţie specială, care sunt echipate cu instalaţii, echipamente, accesorii şi
materiale de intervenţie la incendii; în cazul intervenţiilor la incendii, catastrofe şi calamităţi
naturale, acestea pot fi folosite în mod direct (lucrând cu agregatele speciale din dotare) sau
indirect (asigurând îndeplinirea unor acţiuni şi operaţii ajutătoare).
Clasificarea autospecialelor de intervenţie la incendii după rolul pe care îl îndeplinesc
cuprinde:
- autospecialele de stingere, cu care se acţionează direct la localizarea şi lichidarea
incendiilor;
- autospecialele auxiliare (cu funcţiuni speciale), cu care se execută anumite operaţii
ajutătoare care înlesnesc intervenţia pentru contracararea efectelor incendiilor, calamităţilor
naturale şi catastrofelor.
Clasificarea autospecialelor de stingere după capacitatea de încărcare cuprinde:
- autospecialele de mică capacitate, construite pe şasiuri de autoturisme şi autocamioane
şi pe şasiuri speciale, care au greutatea totală maximă sub 7 t;
- autospecialele de medie capacitate, construite pe şasiuri de autocamioane, care au
greutatea totală de 7÷13 t (figura 9.22);
- autospecialele de mare capacitate, construite pe şasiuri de autocamioane, care au
greutatea totală peste 13 t.
Principalele părţi componente ale autospecialelor de stingere sunt: autoşasiul, caroseria,
instalaţiile speciale de stingere (cu apă, spumă sau alţi agenţi stingători), comenzile şi aparatele
de control.
Principalele criterii pentru clasificare care se iau în considerare la catalogarea
autospecialelor de stingere sunt:
- rolul pe care acestea îl au în cadrul intervenţiilor;
- capacitatea la încărcare cu substanţe stingătoare;
- felul substanţelor de stingere cu care acţionează;
- tipul şasiului de bază.

221
 Autospecială stigere incendii capacitate mare Autoscară mecanică de 30 m

Autospecială stingere incendii cu spumă Autospecială intervenţie la incendii

Figura 9.22 Autospeciale şi utilaje de stins incendii

(site ISU-Sibiu, IASISTING)

Clasificarea autospecialelor de stingere după substanţa de stingere folosită cuprinde

categoriile:
- autospecialele de lucru cu apă şi spumă, în care intră:
- autopompele, care dispun de pompă centrifugă şi instalaţie hidraulică de refulare
a apei, alimentarea cu apă făcându-se de la sursele naturale sau artificiale;
- autopompele cisternă, care au în plus, faţă de autopompe, un cazan (rezervor)
pentru apă; majoritatea autopompelor cisternă sunt dotate şi cu instalaţie specială de
lucru cu spumă (inclusiv rezervorul pentru spumant); orice autopompă se consideră aptă
a lucra cu spumă, deoarece aceasta se poate realiza cu ajutorul pregeneratoarelor mobile
sau amestecătoarelor de linie şi ţevilor generatoare de spumă, racordate pe linia de
furtun, respectându-se principiul lucrului cu accesoriile respective; ca tipuri principale de
maşini cuprinse în această grupă se menţionează: autopompele de primă intervenţie şi
comandă, autopompele cisternă cu tun, autotunurile de stingere a incendiilor,
autospecialele de stingere a incendiilor cu spumă şi altele;
- autospecialele de lucru cu pulberi stingătoare, care formează grupa autospecialelor de
stingere a incendiilor cu pulbere şi gaze inerte; aceste autospeciale sunt dotate cu instalaţii care
asigură presurizarea, fluidizarea şi refularea pulberilor stingătoare de orice tip; pentru
vehicularea pulberii se foloseşte dioxidul de carbon;
- autospecialele de lucru cu jet de gaze, a căror intervenţie la incendii se bazează pe
folosirea jetului gazelor produs de un motor cu reacţie (turboreactor) ce echipează autospeciala;
în jetul gazelor se poate refula (pentru a mări eficienţa la stingere) apă sau substanţă stingătoare;
- autospecialele de lucru cu dioxid de carbon, care posedă butelii de CO2 şi instalaţii
speciale de stingere cu acest gaz, montate pe autospecială;

222
 - autospecialele de lucru cu substanţe halogenate, la care substanţa stingătoare din dotare
este un compus organohalogenat; autospecialele respective sunt dotate cu instalaţii şi
echipamente adecvate pentru intervenţia la stingere cu astfel de substanţe stingătoare.
Autospecialele de stingere moderne se pot realiza şi în variante combinate, acestea fiind
înzestrate cu două sau mai multe substanţe de stingere compatibile (pulbere şi dioxid de carbon,
pulbere şi spumă, dioxid de carbon şi substanţe organohalogenate).
Categoriile de autospeciale de stingere după felul şasiului de bază pe care sunt construite
sunt precizate în tabelul 9.4.

Tabelul 9.4 Categorii de autospeciale de stingere a incendiilor stabilite după felul şasiului
Nr. crt. Şasiu de bază Simbol Marcă şi autoşasiu
1 Pe şasiu de uşor T.U. Dacia, Oltcit, ARO 10
2 autoturism greu T.G. M - 461, ARO şi TV de toate tipurile

3 uşor C.U. S.R. 132

4 Pe şasiu de mijlociu C.M. SR 104, SR 114, R. 8135, R. 10135,
camion ZIL 157, ZIL 131, S.R.D. 6135
5 greu C.G. R. 10215, R. 12215, R. 19215,
Magirus, R 19256

Clasificarea autospecialelor auxiliare (utilizate la intervenţii de stingere sau la calamităţi)

după serviciile speciale pe care le asigură cuprinde:
- autospeciale de evacuare a fumului, gazelor şi de iluminat, al căror rol principal rezultă
din denumirea maşinii;
- autoscări şi autoplatforme ridicătoare, care permit atât luarea dispozitivelor de luptă
contra incendiilor la înălţime, cât şi activităţi de salvare a oamenilor şi bunurilor materiale
importante aflate în zonele incendiate sau calamitate;
- autospeciale diverse, care îndeplinesc misiuni ajutătoare pe timpul intervenţiilor
(autospeciale de transmisiuni, de intervenţii la incendii, autocamioane de intervenţie, autocare
portfurtun etc.).
Tipurile autospecialelor de stingere a incendiilor şi auxiliare din înzestrarea pompierilor
militari şi civili sunt prezentate în tabelul 9.5.

Tabelul 9.5 Tipuri autospeciale de stingere şi auxiliare din înzestrarea pompierilor

Nr. Denumire autospecială Indicativ
crt.
1 Autopompă de primă intervenţie şi comandă APIC
2 Autopompă cisternă APC
3 Autopompă cisternă de alimentare cu apă APCA
4 Autotun de stingere a incendiilor ATI
5 Autopompă cisternă cu tun APCT
6 Autospecială de stingere a incendiilor cu spumă ASpS
7 Autospecială de stingere a incendiilor cu pulbere ASpP
8 Autospecială de stingere a incendiilor cu dioxid de carbon ASpCO2
9 Autospecială de stingere a incendiilor cu substanţe organohalogenate (haloni) ASpH
10 Autospecială de stingere a incendiilor cu jet de gaze ASpJG
11 Autospecială de evacuare a fumului, gazelor şi de iluminat ASpFGI
12 Autoscară ASc
13 Autoplatformă ridicătoare APR
14 Autocamion de intervenţie ACI
15 Autospecială de intervenţie la incendii ASpII
16 Autospecială de control tehnic de prevenire a incendiilor ASp CTP

223
 În tabelul 9.6 se prezintă câteva caracteristici ale unor autospeciale de stingere cu apă şi
spumă curent utilizate în România.

Tabelul 9.6 Caracteristici autospeciale de stingere cu apă şi spumă, pentru România

Tip autospecială
APCT APCT APCA ATI ATI ASpLS
Caracteristică R-8135 R-10215 (APCAT) R-12215 R-19259 DF
FA F şi FA R-12215 DFA DF R-19255
DFA R-19256
DF
Lungime (mm) 8200 8500 8600 7730 9080 9220
Lăţime (mm) 2370 2500 2500 2500 2500 2500
Înălţime maximă (mm) 3160 3500 3100 3010 3250 3450
Gardă la sol (mm) 330 305 300 310 350 350
Masă totală (cu 12500 16400 21500 21400 26850 25340
plinurile (22000)
făcute şi complet
echipat) (kg)
Rezervor pentru apă (l) 2800 3500 9000 7500 1000 6000
(9000)
Echipaj (număr maxim 8 8 4 6 6 6
de persoane)
Viteza maximă a 80 86 80 80 85 73/84
deplasării (km/oră)
Viteză medie economică 40 40 40 40 45 40
(km/oră)

9.4.2 Nave de stingere a incendiilor

Navele de stingere a incendiilor, maritime şi fluviale (figura 9.23), sunt mijloace

destinate intervenţiilor pe apă şi în porturi. Ele sunt construite şi echipate special cu instalaţiile
necesare de stingere a incendiilor cu apă, spumă şi pulbere, având în dotare diverse accesorii de
protecţie împotriva incendiilor şi substanţe stingătoare în cantitate mare.

Figura 9.23 Navă fluvială de stingere a incendiilor

(Galaţi)

224
9.4.3 Trenuri de stingere a incendiilor

Trenurile de stingere a incendiilor (figura 9.24) sunt garnituri de tren care cuprind
vagoane echipate cu instalaţii de stingere a incendiilor cu apă, spumă şi pulbere şi vagoane
cisternă pentru transportul apei. Totodată, în dotarea acestor trenuri sunt prevăzute diverse
accesorii de protecţie la incendii şi echipamente necesare intervenţiilor pentru stingerea
incendiilor.

Figur 9.24 Trenuri de stingere a incendiilor

9.4.4 Aeronave de stingere a incendiilor

Aeronavele de stingere a incendiilor, avioane, elicoptere (figura 9.25), sunt aeronave

echipate cu agregatele corespunzătoare în vederea utilizării la acţiunile pentru contracararea
efectelor incendiilor sau pentru salvări în cazul unor calamităţi.

Figura 9.25 Avion echipat de stingere a incendiilor

9.4.5 Utilaje de stingere a incendiilor

Utilajele de stingere a incendiilor (figura 9.26, tabelul 9.7) sunt mijloace tehnice care au
o construcţie specială. Ele se transportă pe roţi, prin remorcare cu autocamioane, autospeciale
sau tractoare, iar pe distanţe scurte pot fi transportate şi prin împingere de către persoane.

225
 Figura 9.26 Utilaj de stingere a incendiilor: motopompă remorcabilă
(site ISU-Sibiu)

Tabelul 9.7 Mijloace tehnice din grupa utilajelor de stingere a incendiilor

Nr.crt. Denumire utilaj indicativ Observaţii
1 Motopompă remorcabilă M.P.R.
2 Motopompă transportabilă M.P.T.
3 Motogenerator de spumă uşoară M.G.S.U. Urmează regimul de
4 Motocompresor M.C. exploatare, asistenţă
5 Grup electrogen G.E. tehnică şi reparare al
6 Motoferăstrău cu lanţ M.F.L. autospecialelor
7 Motoferăstrău cu disc M.F.D. rutiere
8 Remorcă auto de stingere a incendiilor R.A.S.I.
9 Cisternă remorcabilă cu pompă C.R.P.
10 Electrogenerator de spumă uşoară E.G.S.U.
11 Electropompă transportabilă E.P.T.
12 Electrocompresor E.C.
13 Electroventilator E.V.
14 Electroîncărcător pentru pulbere E.I.P.
15 Convertizor de sudură C.S.
16 Transformator (redresor) de sudură T.S.
17 Hidrogenerator de spumă uşoară H.G.S.U.
18 Stingător remorcabil S.R.
19 Stingător transportabil S.T.
20 Tun remorcabil pentru apă şi spumă T.R.A.S.
21 Pompă manuală P.M.
22 Hipocisternă H.C.

Dotarea cu maşini şi utilaje de stingere se asigură pe baza următoarelor criterii:

- debitul apei de stingerea din exterior a incendiilor;
- suprafaţa incintei şi aria totală construită a clădirilor şi instalaţiilor din incintă;
- numărul incendiilor simultane posibile;
- caracteristicile şi performanţele tehnico-tactice ale maşinilor de stingere existente şi a
celor ce urmează a fi introduse în dotare;
- oportunitatea dispersării maşinilor şi utilajelor de stingere în apropierea celor mai
importante şi vulnerabile puncte din incintă;
- modernizările survenite în dotarea incintelor existente, cu instalaţii fixe de prevenire şi
stingere a incendiilor;
- necesitatea supravegherii cu autospeciale de stingere a unor operaţii tehnologice sau
lucrări periculoase;
- eficienţa şi compatibilitatea substanţelor stingătoare.
226
 Funcţie de debitul maxim de apă, Q, calculat pentru stingerea din exterior a incendiilor la
clădiri şi depozite, se stabilesc grupe pentru dotarea cu maşini şi utilaje de stingere cu apă, date
în tabelul 9.8.

Tabelul 9.8 Dotarea construcţiilor cu maşini şi utilaje de stingere a incendiilor cu apă

Grupă Q Conţinutul dotării
dotare (l/s)
I 5÷10 1 motopompă cu debit de 800 l/min
II 11÷20 1 motopompă cu debit de 1000 l/min
III 21÷30 1 autopompă cisternă sau
2 motopompe din care una cu debit de 1500 l/min
IV 31÷40 2 autopompe cisternă
V peste 40 3 autopompe cisternă

Dotarea cu maşini şi utilaje de stingere se majorează în cazurile în care suprafaţa incintei

depăşeşte limita considerată şi există posibilitatea producerii incendiilor simultane. În aceste
situaţii majorarea se face funcţie de suprafaţa suplimentară a incintei, în plus faţă de 150ha.
Pentru asigurarea intervenţiei la construcţii industriale sau instalaţii cu procese
tehnologice din categoria pericolului la incendiu A, B sau C şi care au înălţimi peste 20 m,
incintele se dotează şi cu autoscări.

9.4.6 Accesorii pentru prevenirea şi stingerea incendiilor

Accesoriile pentru prevenirea şi stingerea incendiilor (figura 9.27) sunt aparate,

dispozitive, echipamente şi produse care se folosesc, uzual, ca material auxiliar în acţiunile
pentru stingerea incendiilor şi salvarea oamenilor de la incendii şi calamităţi; după destinaţia lor,
se clasifică conform tabelului 9.9.

Figura 9.27 Accesorii P.S.I.

(site IASISTING)

227
Tabelul 9.9 Accesorii pentru prevenirea şi stingerea incendiilor
Nr. Denumire accesoriu Denumirea codificată
crt.
1 Echipamente şi accesorii de salvare E.A.S.
2 Accesorii pentru apă A.A.
3 Accesorii pentru spumă A.S.
4 Accesorii pentru protecţie A.P.
5 Accesorii pentru tăiat şi demolat A.T.D.
6 Accesorii pentru iluminat A.I.
7 Aparatură pentru transmisiuni A.T.
8 Stingătoare portative S.P.
9 Accesorii diverse A.D.

Bibliografie

1. Bălulescu P., Călinescu V., Instalaţii speciale de stins incendii, Direcţia pază contra
incendiilor M.A.I, 1958.
2. Bălulescu P., Călinescu V., Instalaţii automate de detectare şi stingere a incendiilor, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1977.
3. Bălulescu P., Popescu I., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare
documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987, pp. 316-342.
4. Vintilă, Şt. şi alţii, Instalaţii sanitare şi de gaze. Îndrumător de proiectare, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1987.
5. ***, STAS 4989/1955 - Utilaj de stins incendii. Găleata stingător.
6. ***, STAS 6695/1963 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare. Tipizare.
7. ***, STAS 7321/1965 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu tetraclorură de carbon tip
L 2.5.
8. ***, STAS 7817/1967 - Material de stins incendii. Pulvogen.
9. ***, STAS 5780/1969 - Material de stins incendii. Produs generator de spumă aeromecanică.
10. ***, STAS 4918/1969 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu pulbere.
11. ***, STAS 9333/1973 - Utilaj de stins incendii. Hidrant pentru schele petroliere.
12. ***, STAS 9366/1973 - Utilaj de stins incendii. Deversoare de spumă chimică.
13. ***, STAS 6983/1974 - Utilaj de stins incendii. Generator de spumă chimică.
14. ***, STAS 9576/1-1974 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Sprinklere, drencere şi
pulverizatoare de apă. Reguli şi metode de verificare a caracteristicilor hidraulice de funcţionare.
15. ***, STAS 9576/2-1974 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Declanşarea sprinklerelor.
Reguli şi metode de verificare.
16. ***, Normativ departamental pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de
vedere al prevenirii incendiilor în industria chimică, indicativ NPCICh-1977, emis de Ministerul
Industriei Chimice cu ordinul nr. 1862/1976, pp.94-154.
17. ***, STAS 2501/1979 - Utilaj de stins incendii. Hidrant interior pentru clădiri.
18. ***, STAS 695/1980 - Utilaj de stins incendii. Hidrant subteran Pn 10.
19. ***, STAS 3081/1980 - Utilaj de stins incendii. Cutii metalice pentru hidrant interior.
Dimensiuni.
20. ***, STAS 3479/ 1980 - Utilaj de stins incendii. Hidrant de suprafaţă.
21. ***, STAS 6264/1980 - Utilaj de stins incendii. Ţevi de refulare de mână, simple.
Dimensiuni.
22. ***, STAS 7771/1/1981- Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Determinarea rezistenţei la
foc a elementelor de construcţie.
23. ***, STAS 8790/1981- Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Determinarea puterii
calorifice.
228
24. ***, STAS 697/1982 - Utilaj de stins incendii. Hidrant portativ cu robinete.
25. ***, STAS 9342/1982 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Cămine pentru alimentarea
directă a pompelor mobile. Prescripţii de proiectare.
26. ***, STAS 5262/1983 - Utilaj de stins incendii. Amestecător de linie pentru spumă
mecanică.
27. ***, STAS 6782/1983 - Utilaj de stins incendii. Ţevi de refulare de mână cu robinet.
Dimensiuni.
28. ***, STAS 11976/1983 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii de stingere cu spumă.
Prescripţii de proiectare.
29. ***, STAS 4607/1984 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare transportabile cu spumă chimică.
30. ***, STAS 12260/1984 - Instalaţii fixe de stingere cu apă pulverizată.
31. ***, STAS R 12245/1984 - Instalaţii de stingere cu abur. Prescripţii de proiectare.
32. ***, STAS 1478 – 84 - Alimentarea cu apă la construcţii civile şi industriale.
33. ***, STAS 698/1986 - Utilaj de stins incendii. Hidrant portativ.
34. ***, STAS 9752/1986 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu dioxid de carbon.
35. ***, STAS 12507/1986 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii de stingere cu azot .
Prescripţii de proiectare.
36. ***, Normative tehnice privind exploatarea, repararea, scoaterea din funcţiune, declasarea şi
casarea mijloacelor tehnice de prevenire şi stingere aincendiilor, Indicativ NERC/1985, aprobate
prin ordinul Ministrului de Interne nr. 2370 din 11.09.1985. I.P. Filaret, Bucureşti 1986.
37. ***, Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a
incendiilor, indicativ NP 086-05.
38. ***, STAS 4919/1987 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare transportabile cu pulbere şi
dioxid de carbon.
39. ***, STAS 12523/1987 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii fixe de stingere cu
pulbere. Prescripţii de proiectare.
40. ***, Standard for the Installation of Sprinkler Systems .NFPA Quincy, Massachusetts, 1987.
41. ***, STAS 12138/1991 - Material de stins incendii. Pulbere uscată pe bază de aducţii de
uree.
42. ***, STAS 4918/1992 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare portative cu pulbere.
43. ***, SR EN 2/1995 - Clase de incendii.
44. ***, SR EN 3-3/1997 - Stingătoare de incendii portative. Partea 3: Construcţie, rezistenţă la
presiune, încercări mecanice.
45. ***, SR EN 3-6/1997 - Stingătoare de incendii portative. Partea 6: Mod de evaluare a
conformităţii stingătoarelor portative cu EN 3. Partea 1 - 5.
46. ***, SR EN 54-1/1998 - Sisteme de detectare şi alarmă la incendiu. Partea 1: Introducere.
47. ***, SR EN 3-1/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 1: Descriere, durată de
funcţionare, focarele tip de clasele A şi B.
48. ***, SR EN 3-2/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 2: Etanşeitate, încărcare
dielectrică, încercare de tasare, dispoziţii speciale.
49. ***, SR EN 3-4/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 4: Încărcături, focare minime
impuse.
50. ***, SR EN 3-5/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 5: Specificaţii şi încercări
suplimentare.
51. ***, prEN 12845/ 2002 - European Standard- Fixed firefighting systems – Automatic
sprinkler systems - Design, installation and maintenance.
52. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de semnalizare a incendiilor şi a
sistemelor de alarmare contra efracţiei din clădiri I.18/2 din 2002.
53. ***, Fire Protection Handbook, Nineteenth Edition, Copyright 2003, NFPA Quincy,
Massachusetts, 2003.
54. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din
28.02.2007.

229
230
PRELEGEREA 10
SECURITATE ŞI RISC LA INCENDIU ÎN CONSTRUCŢII

10.1 Securitatea şi riscul asociat sistemelor tehnice

Generalităţi

Calitatea unui produs operează cu o categorie de noţiuni precum fiabilitate,

mentenabilitate, disponibilitate şi reprezintă siguranţa în funcţionare a produsului respectiv.
Fiabilitatea a apărut ca efect al importanţei deosebite pe care au căpătat-o problemele
siguranţei în funcţionare a echipamentelor industriale, dispozitivelor şi componentelor,
constituind o tehnică de vârf indispensabilă inginerilor; această noţiune este frecvent întâlnită în
tot mai multe domenii inginereşti.
În timp ce calitatea are un caracter static, putând fi interpretată ca satisfacerea unor
cerinţe la un moment dat, fiabilitatea are un caracter dinamic, putând fi interpretată ca evoluţia
calităţii cu timpul.
Fiabilitatea are un rol nou în tehnică şi, în conformitate cu standardele internaţionale,
obligă proiectarea să se facă în condiţiile noi ale specificării cantitative a fiabilităţii încă din faza
de concepţie.
Fiabilitatea unui produs se stabileşte încă din faza de proiectare (prin soluţia constructivă
adoptată), se menţine la nivelul conceput sau se coboară (prin abateri tehnologice sau derogări)
în faza de realizare şi se manifestă la nivelul conceput şi realizat sau sub acest nivel (dacă
instrucţiunile de exploatare nu sunt respectate şi condiţiile de utilizare diferă de cele cunoscute
iniţial şi considerate de concepţie) în faza de exploatare.
Creşterea fiabilităţii (eng. reliability growth) este strâns legată de permanenta creştere a
performanţelor şi are ca efect, pe de o parte, eliminarea cauzelor de defectare sistematică, iar pe
de altă parte, reducerea probabilităţii de apariţie a altor defecte, conducând la ameliorarea
fiabilităţii (eng. reliability improvement).
Activităţile de coordonare/conducere au căpătat forme şi conţinut bine conturate prin:
- managementul calităţii şi fiabilităţii la concepţia-realizarea produsului şi
- managementul mentenanţei la utilizarea produsului.
Sistemul tehnic este entitatea alcătuită din elemente materiale, inclusiv umane, şi/sau
informaţionale (numite componente) asamblate astfel încât să determine o structură care să
permită desfăşurarea unor procese (numite activităţi) şi interacţiunea cu mediul adiacent în
vederea realizării unei finalităţi (funcţiuni).
Apariţia unui defect poate limita funţionarea unui sistem.
Sistemul cu defectare unică are la baza studierii sale teoria fiabilităţii. Din acest punct de
vedere, teoria fiabilităţii poate fi privită şi ca o ştiinţă a defectărilor.
Fiabilitatea unui sistem tehnic este calitativ, aptitudinea acestuia de a-şi îndeplini corect
funcţiunile caracteristice, în condiţiile exploatării specificate, în decursul unui timp stabilit
pentru funcţionare, t0 (dacă considerăm sistemele tehnice ca fiind fără reînnoire sau
nereparabile); această proprietate presupune menţinerea unor niveluri corespunzătoare de
performanţă pe parcursul exploatării; fiabilitatea ideală pentru un sistem tehnic nu poate fi
asigurată şi în acest caz sunt necesare impunerea şi menţinerea unor niveluri stabilite în mod
raţional.

231
 Fiabilitatea unui sistem tehnic este consecinţa procesului proiectării, realizării şi
exploatării sistemului.
Termenul fiabilitate se regăseşte în traducere:
- franceză (de provenienţă canadiană) ca fiabilité, unde caracterizează securitatea
funcţionării ca măsura probabilităţii funcţionării în condiţii prescrise;
- engleză ca reliability, unde înseamnă demn de încredere, sigur, pe care te poţi bizui;
- rusă ca nadiojnosti, unde înseamnă soliditate, siguranţă, securitate;
- germană ca zuverlassigkeit, unde înseamnă siguranţă.
Fiabilitatea sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea unui sistem de a-şi îndeplini
corect funcţiile caracteristice, în condiţiile exploatării specificate, în decursul unui timp stabilit
pentru funcţionare, t0; funcţia fiabilitate este precizată prin probabilitatea ca, în timpul stabilit
pentru funcţionare, să nu se producă defectarea sistemului tehnic, această funcţie fiind definită pe
axa reală a timpului şi luând valori în intervalul [0;1).
Nonfiabilitatea sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea unui sistem de a se
defecta în timpul stabilit pentru funcţionare, t0; funcţia nonfiabilitate este dată de probabilitatea
ca, în timpul stabilit pentru funcţionare, să se producă defectarea sistemului tehnic, această
funcţie fiind definită pe axa reală a timpului şi luând valori în intervalul [0;1).
În acest context putem introduce conceptele securitatea tehnică şi riscul tehnic, fiind
legate de conceptul avarie majoră care reprezintă una dintre consecinţele posibile ale unui
accident tehnic/eveniment nedorit şi care, în esenţă, se referă la încetarea aptitudinii sistemului
de a îndeplini corect funcţiile prevăzute şi alterarea sau dispariţia integrităţii fizice a acestuia, în
contextul unor consecinţe cu gravitate deosebită privind sănătatea şi/sau viaţa persoanelor
implicate, precum şi calitatea mediului adiacent; şi în acest caz trebuie definit timpul măsurat de
la intrarea în funcţiune a sistemului până la unica avarie majoră, ta, măsurabil în ore, zile sau
ani.
Securitatea sistemului tehnic, calitativ, este starea menţinerii raporturilor dintre sistemul
tehnic analizat şi sistemele tehnice adiacente (grupul persoanelor, mediul înconjurător etc.) în lipsa
producerii unei avarii majore sau unui eveniment generator al unei avarii majore, în intervalul ta.
Securitatea sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea să nu se producă, la nivelul
sistemului analizat, o avarie majoră sau un eveniment generator al unei avarii majore în
intervalul ta.
Riscul asociat sistemului tehnic, calitativ, este starea raporturilor dintre sistemul tehnic
analizat şi sistemele tehnice adiacente (grupul persoanelor, mediul înconjurător etc.) ca urmare a
posibilei produceri a unei avarii majore sau unui eveniment generator al unei avarii majore, în intervalul
ta .
Riscul asociat sistemului tehnic, cantitativ, este probabilitatea de a se produce o avarie
majoră sau un eveniment generator al unei avarii majore, în intervalul ta.
Dacă strategia fiabilităţii este fundamentată preponderent pe criterii manageriale,
strategia securităţii tehnice este structurată pe criterii sociale, acestea presupunând, ca priorităţi
majore, asigurarea unei protecţii maxime a vieţii şi/sau sănătăţii persoanelor, bunurilor, precum
şi mediului.
Fiabilitatea şi nonfiabilitatea, precum securitatea tehnică şi riscul tehnic, sunt
probabilităţi asociate unor evenimente complementare (figura 10.1a); astfel, în teoria fiabilităţii,
suma fiecărei perechi în parte este 1.
Pentru că orice avarie majoră constituie, în acelaşi timp, o cedare/defectare a sistemului
tehnic considerat, iar o cedare/defectare nu se identifică neapărat cu o avarie majoră, este evident
că probabilitatea cedării/defectării unui sistem tehnic este superioară probabilităţii producerii
unei avarii majore. De asemenea, probabilitatea funcţionării corespunzătoare a unui sistem tehnic
într-un interval de timp curent este inferioară probabilităţii producerii unei avarii majore sau unui
eveniment generator al unei avarii majore în acelaşi interval de timp. În consecinţă, sfera
conceptului fiabilităţii include sfera conceptului securităţii tehnice şi, ca urmare, nonfiabilitatea

232
constituie limita superioară a riscului tehnic, în timp ce fiabilitatea reprezintă limita inferioară a
securităţii tehnice.
Funcţionarea corespunzătoare, la parametrii proiectaţi, a unui sistem tehnic presupune, în
primul rând, menţinerea nivelului fiabilităţii ridicat, dar pentru prevenirea producerii unei avarii
majore se impune asigurarea nivelului securităţii ridicat.
Identificarea avariilor majore potenţiale din mulţimea tuturor avariilor posibile asociate
unui accident tehnic necesită, în primul rând, evaluarea tuturor consecinţelor posibile ale
accidentului şi, în al doilea rând, ierarhizarea consecinţelor posibile ale accidentului (după
criteriile evalării/aprecierii gravităţii lor).
O avarie majoră se poate identifica cu una dintre consecinţele posibile ale accidentului
tehnic, survenită în exploatarea sistemului tehnic, care constituie un pericol din punctul de
vedere al integrităţii fizice a acestuia şi a sistemelor conexe, al sănătăţii persoanelor, al calităţii
mediului ambiant etc..
Riscul asociat unui sistem tehnic caracterizează un eveniment nedorit (specific
exploatării sistemului), numit pericol potenţial, P, şi este apreciat prin probabilitatea producerii
evenimentului P (0 p 1), nivelul gravităţii consecinţelor G şi nivelul acceptabilităţii
consecinţelor A, relaţia 10.1.

R=PGA (10.1)

În baza unor criterii pentru aprecierea gravităţii consecinţelor accidentului tehnic

(materializate în adoptarea unei scări convenţionale pentru cuantificare, de exemplu prin
definirea nivelurilor gravităţii, G) şi stabilirea unor limite acceptabile acestora, în planul definit
prin coordonatele p şi G, pot fi delimitate următoarele trei domenii caracteristice riscului tehnic
(figura 10.1b):
- domeniul riscului neglijabil, asociat, uzual, cedărilor/defectărilor propriu-zise sau
avariilor minore (cu gravitatea redusă a consecinţelor) rare şi foarte rare (cu probabilitatea
redusă, respectiv foarte redusă a producerii);
- domeniul riscului acceptabil, asociat avariilor minore frecvente (cu probabilitatea
ridicată a producerii) sau avariilor majore (cu gravitatea ridicată a consecinţelor) rare şi foarte
rare;
- domeniul riscului inacceptabil, asociat avariilor majore posibile (cu probabilitatea
producerii care nu poate fi neglijată) sau frecvente.

a. b.
Figura 10.1 Securitatea şi riscul asociate unui sistem tehnic

Aprecierea riscului la incendiu poate fi efectuată cu:

- metode calitative: reglementări şi liste pentru verificare;

233
 - metode semicantitative: metode pentru ierarhizare;
- metode cantitative.
Dintre metodele consacrate enumerăm:
- What if, metodă nestructurată, limitată în timp, bazată pe experienţa persoanelor care
formulează întrebările şi fundamentată pe mulţimea întrebărilor puse spontan de grupul pentru
studiul cazului;
- Checklist, metodă care foloseşte experienţa acumulată, structura listei nefiind universală
iar lista pentru verificare prestabilită (foloseşte informaţii referitoare la cazuri similare existente);
- Hazard and Operability Study (HAZOP), metodă bazată pe o investigare structurată a
incorectitudinilor care pot apărea în toate fazele punerii în operă a sistemului tehnic (concepere,
realizare şi exploatare); este o metodă flexibilă aplicabilă şi situaţiilor particulare, dar presupune
un timp considerabil şi pregătirea înaltă a analistului;
- Fault Mode and Effect Analysis (FMEA), metodă bazată pe analiza
defectărilor/cedărilor posibile ale fiecărei componente a sistemului; limitele metodei sunt impuse
de etapele procedurii analizei şi/sau numărul componentelor sistemului tehnic investigat, iar
succesul metodei este condiţionat de către analist prin pregătirea şi experienţa acestuia, deoarece
necesită o modelare precisă a sistemului şi are un pronunţat caracter al generalizării, fiind astfel
perfect aplicabilă cazurilor atipice;
- Fault Tree Analisys (FTA), metodă bazată pe construirea unui model logic (arborescent)
al sistemului tehnic; în principal, metoda evidenţiază înlănţuirea disfuncţiilor, punctul final
constituindu-l accidentul tehnic, rezultatele acestei analize (arborii defectărilor) putând fi
utilizate la identificarea şi evaluarea consecinţelor posibile ale unei disfuncţii, la cuantificarea
probabilităţilor producerii accidentelor tehnice şi la stabilirea/alegerea metodelor, mijloacelor şi
procedeelor pentru prevenirea producerii acestora (principalul neajuns al metodei îl constituie
importantul volum al bazei de date necesare evaluărilor în discuţie).
Ca oricărui sistem tehnic, şi unei clădiri i se poate asocia un anumit nivel pentru
securitatea la incendiu; acesta poate fi pus în evidenţă analizând securitatea prin intermediul
riscului corespunzător, figura 10.1a, unde se poate observa faptul că sistemul tehnic va asigura
un nivel de securitate mai ridicat, cu cât nivelul riscului asociat va fi mai mic.

10.2 Aprecierea calitativă a securităţii la incendiu cu scenariul de securitate la incendiu

Generalităţi

Scenariul de securitate la incendiu este piesa scrisă din cadrul proiectului unei construcţii
care atestează condiţiile tehnice şi acţiunile care trebuie întreprinse în cazul incendiului pentru
îndeplinirea cerinţei esenţiale securitatea la incendiu, conform reglementărilor în vigoare;
scenariul de securitate la incendiu se elaborează în baza unei metodologii aplicabile categoriilor
de construcţii, instalaţii şi amenajări stabilite prin acte normative.
Scenariile de securitate la incendiu sintetizează măsurile pentru apărare împotriva
incendiilor stabilite prin documentaţiile tehnice de proiectare/execuţie elaborate; măsurile
adoptate trebuie să se reflecte în piesele scrise şi desenate ale documentaţiilor de
proiectare/execuţie.
Scenarii de securitate la incendiu pot fi elaborate atât de către proiectanţi, cât şi de către
personalul serviciilor de urgenţă profesioniste care a obţinut calitatea prin conferirea brevetului
de pompier specialist.
Scenariile de securitate la incendiu se includ în documentaţiile tehnice ale construcţiilor
şi se păstrează de către utilizatori (investitori, proprietari, beneficiari, administratori etc.) pe toată
durata existenţei construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi amenajărilor.

234
 Scenariile de securitate la incendiu se actualizează când intervin modificări la proiectul
sau la destinaţia construcţiei; ele îşi pierd valabilitatea când nu mai corespund situaţiei pentru
care au fost întocmite.

Structura scenariului de securitate la incendiu în contextul legislativ din România

Conţinutul scenariului de securitate la incendiu este prezentat în continuare, structurat pe

puncte şi subpuncte, în conformitate cu Metodologia de elaborare a scenariilor de securitate la
incendiu (OMAI 130 din 25/01/2007).

1 Caracteristicile construcţiei sau amenajării

1.1 Datele de identificare
A Se înscriu datele necesare identificării construcţiei/amenajării: denumire,
proprietar/beneficiar, adresă, număr de telefon, fax, e-mail etc..
B Se fac referiri privind profilul de activitate şi, după caz, privind programul de lucru
al obiectivului, în funcţie de situaţia în care se elaborează scenariul de securitate la incendiu.
1.2 Destinaţia
Se menţionează funcţiunile principale, secundare şi conexe ale construcţiei/amenajării,
potrivit situaţiei pentru care se întocmeşte scenariul de securitate la incendiu.
1.3 Categoria şi clasa de importanţă
A Se precizează categoria de importanţă a construcţiei, stabilită conform
reglementărilor în vigoare, cu modificările şi completările ulterioare, şi în conformitate cu
metodologia specifică.
B Se precizează clasa de importanţă a construcţiei, potrivit reglementărilor tehnice,
corelată cu categoria de importanţă.
1.4 Particularităţile specifice construcţiei/amenajării
A Se prezintă principalele caracteristici ale construcţiei/amenajării privind:
a) tipul clădirii: civilă, înaltă, foarte înaltă, cu săli aglomerate, monobloc, blindată etc.,
precum şi regimul de înălţime şi volumul construcţiei;
b) aria construită şi desfăşurată, cu principalele destinaţii ale încăperilor şi spaţiilor
aferente construcţiei;
c) numărul compartimentelor de incendiu şi ariile acestora;
d) precizările referitoare la numărul maxim de utilizatori: persoane, animale etc.;
e) prezenţa permanentă a persoanelor, capacitatea de autoevacuare a acestora;
f) capacităţile de depozitare sau adăpostire;
g) caracteristicile proceselor tehnologice şi cantităţile de substanţe periculoase, potrivit
clasificării în vigoare;
h) numărul căilor de evacuare şi, după caz, al refugiilor.
B Precizări privind instalaţiile utilitare aferente clădirii sau amenajării: de încălzire,
ventilare, climatizare, electrice, gaze, automatizare etc., precum şi a componentelor lor, din care
să rezulte că acestea nu contribuie la iniţierea, dezvoltarea şi propagarea unui incendiu, nu
constituie risc la incendiu pentru elementele construcţiei sau obiectele din încăperi sau adiacente
acestora, iar în cazul unui incendiu se asigură condiţii pentru evacuarea persoanelor.

2 Riscul la incendiu
A Identificarea şi stabilirea nivelurilor de risc la incendiu se fac potrivit
reglementărilor tehnice specifice, luându-se în considerare:
a) densitatea sarcinii termice;
b) clasele de reacţie la foc stabilite potrivit criteriilor, precum şi caracteristicilor, şi
proprietăţile fizico-chimice ale materialelor şi substanţelor utilizate;
c) sursele potenţiale de aprindere şi împrejurările care pot favoriza aprinderea şi, după
caz, timpul minim de aprindere, precum şi timpul de atingere a fazei de incendiu generalizat.

235
 B Nivelurile de risc la incendiu se stabilesc pentru fiecare încăpere, spaţiu, zonă,
compartiment, în funcţie de densitatea sarcinii termice, funcţiunea spaţiilor, încăperilor, respectiv
de natura activităţilor desfăşurate, de comportarea la foc a elementelor pentru construcţii şi
caracteristicile de ardere ale materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate sau
depozitate, precizându-se în scenariul de securitate la incendiu întocmit pentru clădirea în
ansamblu, amenajarea sau compartimentul de incendiu.
C Pentru situaţiile când scenariile de securitate la incendiu se actualizează (cu ocazia
modificărilor aduse proiectului sau destinaţiei), se stabilesc, după caz, măsuri alternative pentru
reducerea riscului la incendiu, pentru încadrarea în nivelul prevăzut în reglementările tehnice.

3 Nivelurile criteriilor de performanţă privind securitatea la incendiu

3.1 Stabilitatea la foc
Stabilitatea la foc se estimează potrivit prevederilor normelor generale de apărare
împotriva incendiilor şi reglementărilor tehnice, în funcţie de:
a) rezistenţa la foc a principalelor elemente pentru construcţii (în special a celor portante
sau cu rol de compartimentare), stabilită potrivit criteriilor;
b) gradul/nivelul de rezistenţă la foc al construcţiei sau compartimentului de incendiu,
conform reglementărilor tehnice.

3.2 Limitarea apariţiei şi propagării focului şi fumului în interiorul construcţiei

Pentru asigurarea limitării propagării incendiului şi efluenţilor incendiului în interiorul
construcţiei/compartimentului de incendiu se precizează:
a) compartimentarea antifoc şi elementele de protecţie a golurilor funcţionale din
elementele de compartimentare;
b) măsurile constructive adoptate la utilizarea construcţiei, respectiv acţiunea termică
estimată în construcţie, pentru limitarea propagării incendiului în interiorul compartimentului de
incendiu şi în afara lui: pereţii, planşeele rezistente la foc şi elementele de protecţie a golurilor
din acestea, precum şi posibilitatea de întrerupere a continuităţii golurilor din elementele pentru
construcţii;
c) sistemele de evacuare a fumului şi, după caz, a gazelor fierbinţi;
d) instalarea de bariere contra fumului, de exemplu uşi etanşe la fum;
e) sistemele şi instalaţiile de detectare, semnalizare şi stingere a incendiilor;
f) măsurile de protecţie la foc pentru instalaţiile de ventilare-climatizare, de exemplu:
canale de ventilare rezistente la foc, clapete antifoc etc.;
g) măsurile constructive pentru faţade, pentru împiedicarea propagării focului la părţile
adiacente ale aceleiaşi clădiri.

3.3 Limitarea propagării incendiului la vecinătăţi

Pentru asigurarea limitării propagării incendiilor la vecinătăţi se precizează:
a) distanţele de siguranţă adoptate conform reglementărilor tehnice sau măsurile
alternative conforme cu reglementările tehnice, când aceste distanţe nu pot fi realizate;
b) măsurile constructive pentru limitarea propagării incendiului pe faţade şi pe acoperiş,
de exemplu performanţa la foc exterior a acoperişului/învelitorii de acoperiş;
c) după caz, măsuri de protecţie activă.

3.4 Evacuarea utilizatorilor

A Pentru căile de evacuare a persoanelor în caz de incendiu se precizează:
a) alcătuirea constructivă a căilor de evacuare, separarea de alte funcţiuni prin elemente
de separare la foc şi fum, protecţia golurilor din pereţii ce le delimitează;
b) măsuri pentru asigurarea controlului fumului, de exemplu prevederea de instalaţii de
presurizare şi alte sisteme de control al fumului;

236
 c) tipul scărilor, forma şi modul de dispunere a treptelor: interioare, exterioare deschise,
cu rampe drepte sau curbe, cu trepte balansate etc.;
d) geometria căilor de evacuare: gabarite - lăţimi, înălţimi, pante etc.;
e) timpii/lungimile de evacuare;
f) numărul fluxurilor de evacuare;
g) existenţa iluminatului de siguranţă, tipul şi sursa de alimentare cu energie electrică de
rezervă;
h) prevederea de dispozitive de siguranţă la uşi;
i) timpul de siguranţă al căilor de evacuare şi, după caz, al refugiilor;
j) marcarea căilor de evacuare.
B Dacă este cazul, se precizează măsurile pentru accesul şi evacuarea copiilor,
persoanelor cu dizabilităţi, bolnavilor şi a altor categorii de persoane care nu se pot evacua
singure în cazul incendiului.
C Se fac precizări privind asigurarea condiţiilor de salvare a persoanelor, animalelor
şi evacuarea bunurilor pe timpul intervenţiei.

3.5 Securitatea forţelor de intervenţie

A Se precizează amenajările pentru accesul forţelor de intervenţie în incinta
obiectivului şi clădirii, precum şi ascensoarele pentru intervenţie la incendiu.
B Se precizează caracteristicile tehnice şi funcţionale ale acceselor carosabile şi căilor
de intervenţie pentru autospeciale, proiectate conform reglementărilor tehnice, regulamentului
general de urbanism şi reglementărilor specifice de aplicare, referitoare la:
a) numărul de accese;
b) dimensiuni/gabarite;
c) trasee;
d) realizare şi marcare.
C Pentru ascensoarele de pompieri se precizează:
a) tipul, numărul şi caracteristicile acestora;
b) amplasarea şi posibilităţile de acces, sursa de alimentare cu energie electrică de
rezervă;
c) timpul de siguranţă al ascensoarelor de pompieri.
D Se fac precizări privind asigurarea condiţiilor de salvare a persoanelor şi
animalelor, precum şi de evacuare a bunurilor pe timpul intervenţiei.

4 Echiparea şi dotarea cu mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor

A Se precizează nivelul de echipare şi dotare cu mijloace tehnice de apărare
împotriva incendiilor, conform prevederilor normelor generale de apărare împotriva incendiilor,
a normelor specifice de apărare împotriva incendiilor, precum şi a reglementărilor tehnice
specifice.
B Pentru sistemele, instalaţiile şi dispozitivele de semnalizare, alarmare şi alertare în
caz de incendiu se specifică:
a) tipul şi parametrii funcţionali specifici instalaţiilor respective;
b) timpul de alarmare prevăzut;
c) zonele protejate/de detectare la incendiu.
C Pentru sistemele, instalaţiile şi dispozitivele de limitare şi stingere a incendiilor se
specifică:
a) tipul şi parametrii funcţionali: stingere cu apă, gaze/aerosoli, spumă, pulberi; acţionare
manuală sau manuală şi automată; debite, intensităţi de stingere şi stropire, cantităţi calculate de
substanţă de stingere, concentraţii de stingere proiectate pe durata de timp normată, presiuni,
rezerve de substanţă de stingere, surse de alimentare etc.;
b) timpul normat de funcţionare;

237
 c) zonele, încăperile, spaţiile, instalaţiile echipate cu astfel de mijloace de apărare
împotriva incendiilor.
D Pentru stingătoare, alte aparate de stins incendii, utilaje, unelte şi mijloace de
intervenţie se specifică:
a) tipul şi caracteristicile de stingere asigurate;
b) numărul şi modul de amplasare în funcţie de parametrii specifici: cantitatea de
materiale combustibile/volumul de lichide combustibile, suprafaţa, destinaţia, clasa de incendiu
etc..

5 Condiţii specifice pentru asigurarea intervenţiei în caz de incendiu

În funcţie de categoria de importanţă a construcţiei, tipul acesteia, riscul la incendiu,
amplasarea construcţiei sau amenajării, se specifică:
a) sursele de alimentare cu apă, substanţe de stingere şi rezerve asigurate;
b) poziţionarea racordurilor de alimentare cu energie electrică, gaze şi, după caz, alte
utilităţi;
c) date privind serviciul privat pentru situaţii de urgenţă, conform criteriilor de
performanţă;
d) zonele, încăperile, spaţiile în care se găsesc substanţele şi materialele periculoase şi
pentru care sunt necesare produse de stingere şi echipamente speciale (se precizează inclusiv
cantităţile respective şi starea în care se află), precum şi tipul echipamentului individual de
protecţie a personalului.

6 Măsuri tehnico-organizatorice
A Se stabilesc condiţiile şi măsurile necesar a fi luate, potrivit reglementărilor
tehnice, în funcţie de situaţia existentă.
B Se apreciază modul de încadrare a construcţiei sau amenajării în nivelurile de
performanţă prevăzute de reglementările tehnice şi, după caz, se stabilesc măsuri pentru
îmbunătăţirea parametrilor şi a nivelurilor de performanţă pentru securitatea la incendiu.
C Se precizează condiţiile sau recomandările care trebuie avute în vedere la
întocmirea documentelor de organizare a apărării împotriva incendiilor, aferente construcţiei sau
amenajării respective.

10.3 Aprecierea cantitativă a securităţii la incendiu cu metode matematice deterministe

Generalităţi

Legislaţia specifică din România nu impune o anumită metodă matematică de analiză a

riscului la incendiu, ci doar precizează că procedeele matematice pentru identificarea, evaluarea
şi control riscurilor la incendiu implică determinarea unor valori numerice ataşate sistemului
supus aprecierii riscului la incendiu, respectiv construcţiei.
Valoarea numerică a riscului la incendiu se calculează cu relaţia 10.2,

Ri = (P×G)/M × A (10.2)

unde: Ri este riscul la incendiu;

P - factorul care ţine seama de pericolul potenţial de incendiu generat de factorii de risc
specifici existenţi, în unităţi de tip la -1;
G - factorul care ţine seama de gravitatea consecinţelor posibile asupra sistemului;
M - factorul care ţine seama de măsurile de protecţie la incendiu aplicate;
A - factorul care ţine seama de posibilitatea de activare a pericolului de incendiu.

238
 Riscul la incendiu se situează în domeniul riscurilor acceptabile dacă este îndeplinită
condiţia impusă prin relaţia 10.3.

Ri ≤ Ra (10.3)

unde: Ra este riscul la incendiu acceptat pentru tipul obiectivului analizat.

În aprecierea fiecărui factor, P, G şi M, intervin factori specifici.
Securitatea la incendiu este asigurată în toate situaţiile în care siguranţa la incendiu, Sig,
satisface relaţiile 10.4,

Sig = Ra / Rief ≥ 1 sau Sig = Rief / Ra ≤ 1 (10.4)

unde: Rief este riscul la incendiu efectiv asociat obiectivului analizat.

Evaluarea pericolului potenţial de incendiu, P

Metodele matematice folosite curent pentru evaluarea securităţii la incendiu iau în

considerare, uzual, atât prezenţa substanţelor şi materialelor fixe şi mobile utilizate în spaţiul
construcţiei analizate, cât şi concepţia construcţiei, produsul celor doi reprezentând pericolul
potenţial de incendiu (P), relaţia 10.5,

P = P1 × P2 (10.5)

Factorul P1 cuantifică riscul ce decurge din prezenţa substanţelelor şi materialelor fixe şi

mobile utilizate, relaţia 10.6,

P1 = q × c × r × k (10.6)

unde: q apreciază densitatea sarcinii termice de incendiu;

c - reacţia la foc (combustibilitatea) a materialelor şi substanţelor;
r - pericolul de emisie a fumulului din produsele arderii;
k - pericolul de emisie a gazelor toxice din produsele arderii.
Factorul q, care ia în considerare densitatea sarcinii termice de incendiu existentă în
încăperea sau compartimentul de incendiu supus evaluării, este dat în tabelele 10.1.
Factorul c, care ia în considerare reacţia la foc (combustibilitatea) a produselor existente
în spaţiul analizat (echipamente, materiale, mobilier etc.), precum şi în finisajele şi structura
construcţiei, este prezentat în tabelele 10.2.
Potrivit prevederilor P118-99, materialele şi elementele pentru construcţii combustibile
se clasifică în următoarele clase de combustibilitate (a se interpreta din perspectiva claselor de
reacţie la foc a produselor pentru construcţii): C1 (practic neinflamabile), C2 (dificil
inflamabile), C3 (mediu inflamabile), C4 (uşor inflamabile).

Tabelul 10.1a Factorul q pentru clădirile spitalelor

Densitatea sarcinii termice de incendiu Q
(MJ/m2)
 105 0,9
106÷150 1,0
151÷210 1,1
21÷305 1,2
306÷420 1,3
421÷630 1,5
631÷840 1,7

239
Tabelul 10.1b Factorul q pentru sălile aglomerate
Densitatea sarcinii termice de incendiu q
(MJ/m2)
 105 0,9
106÷150 1,0
151÷210 1,1
211÷300 1,2
301÷420 1,3
421÷ 630 1,5
631÷840 1,7
841÷1260 2,0
1261÷1680 2,3
1681÷2940 2,5
< 2941 2,7

Tabelul 10.2a Factorul c pentru clădirile spitalelor

Combustibilitatea materialelor c
Materiale şi substanţe solide 1,20
(mediu inflamabile sau uşor combustibile - 4)
Materiale şi substanţe solide 1,10
(dificil inflamabile sau normal combustibile - 3)
Materiale şi substanţe solide 1,05
(practic neinflamabile sau dificil combustibile - 2)
Materiale şi substanţe incombustibile – 1 1,00

Tabelul 10.2b Factorul c pentru sălile aglomerate

Combustibilitatea materialelor c
Incombustibil 1,00
Practic neinflamabil sau dificil combustibil (lichide, materiale 1,05
şi substanţe solide)
Dificil inflamabil sau normal combustibil (lichide, materiale şi 1,10
substanţe solide)
Mediu inflamabil sau uşor combustibil (lichide tinf > 55 0C gaze 1,20
sau vapori, materiale şi substanţe solide)
Uşor inflamabil ( lichide 21 0C tinf > 55 0C, gaze sau vapori) 1,40
Foarte inflamabil tinf > 21 0C, gaze sau vapori) 1,60

Factorul r, care ia în considerare pericolul de emisie a fumului, este prezentat în tabelul

10.3.
După emisia fumului, substanţele şi materialele ce se pot afla într-o clădire, pot fi grupate
în trei clase de pericol după emisia de fum (stabilite prin test, după absorbţia fluxului luminos),
astfel:
- clasa de pericol normal, pentru absorbţie < 50%;
- clasa de pericol mediu, pentru absorbţie 50÷90%;
- clasa de pericol mare, pentru absorbţie > 90%.
În lipsa datelor oficiale privind emisia fumului substanţelor şi materialor, încadrările în
clase de pericol după emisia de fum se pot face astfel:
- clasa de pericol normal: pentru hârtie, lemn, fibre şi fire naturale, băuturi alcoolice;
- clasa de pericol mediu: pentru ţesăturile realizate din fire naturale în amestec cu fire
sintetice, folia din polietilenă şi polipropilenă, produsele din piele;
- clasa de pericol mare: pentru produsele din cauciuc, mase plastice, poliuretan, vopsele.
Pentru celelalte substanţe şi materiale încadrările se fac prin asimilare.

240
Tabelul 10.3 Factorul r pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Clasa de pericol după emisia de fum r
normal 1,10
mediu 1,20
mare 1,50

Factorul k, care ia în considerare toxicitatea/coroziunea produselor rezultate prin ardere

pe timpul incendiului, este prezentat în tabelul 10.4.
După toxicitatea produselor arderii, substanţelor şi materialelor ce se pot afla într-o
clădire pot fi grupate în clase de pericol după toxicitate/coroziune: normal, mediu, mare.
În lipsa datelor oficiale privind toxicitatea produselor, se pot utiliza încadrările în:
- clasa de pericol normal: pentru materiale, substanţe sau mărfuri care, prin ardere,
eliberează dioxid de carbon şi vapori de apă (lemnul, hârtia, textilele realizate din fibre naturale,
zahărul, tutunul şi altele asemenea);
- clasa de pericol mediu: pentru materiale, substanţe sau mărfuri care, prin ardere,
eliberează dioxid de carbon, vapori de apă şi alţi produşi secundari netoxici, cum sunt
funinginea, aerosolii etc. (articolele din cauciuc, anumite vopsele, fibrele sintetice poliesterice);
- clasa de pericol mare: pentru materialele, substanţele şi mărfurile care, prin ardere,
eliberează, pe lângă dioxid de carbon şi vapori de apă, produşi secundari toxici în care apar
combinaţii cu clorul, sulful, azotul, cianul, (cartonul asfaltat, poliuretanul, polistirenul, fibrele
sintetice poliamidice, PVC-ul etc.).

Tabelul 10.4 Factorul k pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate

Clasa de pericol după toxicitate/coroziune k
normal 1,10
mediu 1,20
mare 1,50

Factorul P2 cuantifică riscul ce decurge din concepţia structurii, relaţia 10.7,

P2 = e × i × g (10.7)

unde: e apreciază înălţimea construcţiei compartimentului de incendiu/încăperii;

i - reacţia la foc (combustibilitatea) a elementelor pentru construcţii;
g - mărimea compartimentului de incendiu (suprafaţa şi raportul lungime/lăţime).

Factorul e, care ia în considerare înălţimea utilă a construcţiei sau cota planşeului peste
locul evaluat la construcţiile subterane sau cota pardoselii spaţiului evaluat la construcţiile
subterane, este prezentat în tabelul 10.5.

Tabelul 10.5 Factorul e pentru clădirile spitalelor, cazul clădirilor etajate

Regimul pe înălţime al construcţiei e
 P+10 1,50
P+10 1,50
P+9 1,45
P+8 1,40
P+7 1,35
P+6 1,30
P+5 1,25
P+4 1,20
P+3 1,15
P+2 1,10
P+1 1,05
P 1,00

241
 La construcţiile fără pod (pavilioane expoziţionale cu cupole) se ia în considerare
volumul util al construcţiei.
Pentru diferenţiere, construcţiile parter se pot împărţi în trei grupe:
- cu înălţimea până la 7 m;
- cu înălţimea 7÷10 m;
- cu înălţimea peste 10 m.
Construcţiile cu mai multe niveluri se diferenţiază în funcţie de numărul etajelor.
Construcţiile subterane se diferenţiază în funcţie de cota la care este dispusă pardoseala
spaţiului evaluat.
În cazul sălilor aglomerate, factorul e se diferenţiază pentru:
- săli dispuse subteran (tabelul 10.5b1);
- săli dispuse la parter (tabelul 10.5b2);
- săli dispuse la etaj (tabelul 10.5b3).

Tabelul 10.5b1 Factorul e pentru sălile aglomerate dispuse subteran

Cota subsolului e
-3m 1,30
-6m 1,90
-9m 2,60
-12m 3,00
-15m 3,50

Tabelul 10.5b2 Factorul e pentru sălile aglomerate dispuse la parter

Înălţimea utilă, H e
qs < 420MJ/m2 420MJ/m2 ≤ qs ≤ 840MJ/m2 qs > 840MJ/m2
> 10 m 1,00 1,25 1,50
7 m <÷< 10 m 1,00 1,15 1,30
< 10 m 1,00 1,00 1,00

Tabelul 10.5b3 Factorul e pentru sălile aglomerate dispuse la etaj

Etajul e
 11 etaje 2,50
 8 etaje 2,00
etajul 7 1,85
etajul 6 1,80
etajul 5 1,75
etajul 4 1,65
etajul 3 1,50
etajul 2 1,30
etajul 1 1,00

Factorul i, care ia în considerare prezenţa materialelor combustibile în structura

elementelor pentru construcţii, atât în structura portantă, cât şi în elementele faţadei şi
învelitorilor, este dat în tabelul 10.6.
După materialele utilizate la structura portantă, construcţiile se pot grupa în trei categorii:
- construcţii având structura portantă din materiale incombustibile (beton, metal, piatră);
- construcţii având structura portantă realizată din lemn masiv sau cu elemente compuse
din scânduri (stâlpi, arce, grinzi) protejate cu produse termospumante;
- construcţii având structura portantă realizată din lemn neprotejat.
După materialele utilizate la realizarea faţadelor şi învelitorilor, construcţiile se pot grupa
în următoarele categorii:
- cu faţade şi/sau învelitori realizate din materiale incombustibile;
- cu faţade şi/sau învelitori realizate din elemente multistrat cu stratul exterior
incombustibil (combustibile protejate);

242
 - cu faţade şi/sau învelitori realizate din elemente combustibile (lemn, mase plastice,
carton asfaltat).
Din combinarea celor şase grupe menţionate mai sus rezultă noi situaţii care pot fi
întâlnite la evaluare.

Tabelul 10.6 Factorul i pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate

Structura portantă Elementele faţadei
incombustibile combustibile protejate combustibile
C0 C1, C2 C3, C4
Construcţii din beton, cărămidă, metal, alte materiale 1,00 1,05 1,25
incombustibile
Construcţii din lemn termoprotejat 1,10 1,15 1,35
Construcţii din lemn neprotejat 1,30 1,35 1,45

Factorul g, care ia în considerare suprafaţa ce poate fi incendiată, precum şi forma

suprafeţei respective, este prezentat în tabelele 10.7. La aceeaşi suprafaţă şi la aceleaşi materiale
utilizate, riscul propagării este invers proporţional cu raportul lungime/lăţime (timpul incendierii
totale prin propagarea directă este mai mic la construcţiile având lungimea mult mai mare decât
lăţimea). Totodată, acţiunea pentru limitarea propagării incendiilor este cu atât mai uşoară cu cât
raportul lungime/lăţime este mai mare.

Tabelul 10.7a Factorul g pentru clădirile spitalelor

Raportul L : l
Suprafaţa sălii aglomerate g
6:1 5:1 4:1 3:1 2:1 1:1
Suprafaţa sălii aglomerate
1800 1700 1600 1450 1250 1000 0,90
2200 2050 1900 1750 1500 1200 1,00
3600 3400 3200 2900 2500 2000 1,20
5500 5100 4800 4300 3800 3000 1,40
7300 6800 6300 5800 5000 4000 1,60
9100 8500 7900 7200 6300 5000 1,80
10900 10300 9500 8700 7600 6000 2,00
12700 12000 11100 10100 8800 7000 2,20
14500 13700 12700 11500 10100 8000 2,40
16400 15400 14300 13000 11300 9000 2,60
18200 17100 15900 14400 12600 10000 2,80

Tabelul 10.7b Factorul g pentru sălile aglomerate

Raportul L : l
Suprafaţa sălii aglomerate g
5:1 4:1 3:1 2:1 1:1
Suprafaţa sălii aglomerate
680 630 580 500 400 0,75
1030 950 870 760 600 0,80
1370 1270 1150 1010 800 0,85
1700 1600 1450 1250 1000 0,90
2050 1900 1750 1500 1200 1,00
3400 3200 2900 2500 2000 1,20
5100 4800 4300 3800 3000 1,40
6800 6300 5800 5000 4000 1,60
8500 7900 7200 6300 5000 1,80
10300 9500 8700 7600 6000 2,00
12000 11100 10100 8800 7000 2,20
13700 12700 11500 10100 8000 2,40
15400 14300 13000 11300 9000 2,60
17100 15900 14400 12600 10000 2,80
18800 17500 15900 13900 11000 3,00

243
 Evaluarea măsurilor pentru protecţie aplicate, M

Factorul măsurilor pentru protecţie aplicate, M, ia în considerare toate măsurile pentru

protecţie adoptate şi/sau realizate pentru diminuarea riscului potenţial la incendiu şi este calculat
cu relaţia 10.8,

M=F×E×D×I (10.8)

unde: F apreciază măsurile constructive privind securitatea la incendiu (protecţia pasivă);

E - echiparea construcţiei cu instalaţii de semnalizare, alarmare, alertare şi stingere a
incendiilor (protecţia activă);
D - asigurarea intervenţiei pe locul de muncă (protecţia operativă);
I - eficacitatea intervenţiei serviciului de pompieri civili şi/sau militari (protecţia
operativă).

Factorul F cuantifică principalele măsuri pentru siguranţă la foc cuprinse în

reglementările tehnice specifice cu relaţia 10.9,

F = F1 × F2 × F3 (10.9)

unde: F1 cuantifică gradul de rezistenţă la foc, corelaţia între categoria sălii şi numărul
nivelurilor admis, compartimentarea antifoc şi separarea diferitelor spaţii;
F2 - combustibilitatea finisajelor şi desfumarea;
F3 - asigurarea evacuării persoanelor.
Factorul F1 este calculat cu relaţia 10.10,

F1 = f11 × f12 × f13 × f14 × f15 (10.10)

unde: f11 apreciază gradul de rezistenţă la foc al construcţiei (tabelele 10.8);

f12 - corelaţia între gradul de rezistenţă la foc şi aria maximă admisă, capacitatea maximă
a clădirii precum şi numărul nivelurilor admis (tabelele 10.9);
f13 - separarea clădirii faţă de construcţii cu alte destinaţii (tabelele 10.10);
f14 - separarea încăperilor cu risc mare şi mijlociu faţă de spaţiul (locul de muncă) evaluat
(tabelul 10.11);
f15 - separările în interiorul spaţiului evaluat (tabelul 10.12 numai pentru sălile
aglomerate).

Tabelul 10.8a Factorul f11 pentru clădirile spitalelor

Gradul de rezistenţă la foc f11
I 1,73
II 1,54
III 1,37
IV 1,18
V 1,00
Notă
1. Reducerea rezistenţei la foc a grinzilor planşeelor, acoperişului terasă de la 45 min. la 30 min nu este admisă.

244
Tabelul 10.8b Factorul f11 pentru sălile aglomerate
Gradul de rezistenţă la foc Soluţia constructivă f11
I Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 1h 1,73
Cu acoperiş autoportant fără pod având RF 45min 1,69
II Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 45min 1,54
Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 30min 1,50
Cu acoperiş autoportant fără pod având RF 30min 1,50
III Cu planşee şi acoperiş terasă având RF 45min 1,37
Cu acoperiş autoportant fără pod având RF 15min 1,30
IV Cu planşee şi acoperiş terasă 1,18
Cu acoperiş autoportant fără pod 1,12
V Indiferent de soluţie 1,00

Tabelul 10.9a Factorul f12 pentru clădiri de spitale

Gradul de Aria maximă a Capacitatea maximă de Numărul maxim de f12
rezistenţă la foc compartimentului (m2) cazare (locuri) niveluri
I, II 2500 nelimitat nelimitat 1,00
III 1800 150 2 0,95
IV 1400 150 1 0,90
V 1000 150 1 0,85
Notă.
1. Conform NP 015, spitalele nu pot avea decât gradul de rezistenţă la foc I, II asociat, capacitatea maximă pentru
cazare nu este limitată; numărul maxim al nivelurilor subterane nu este limitat; în cazul oricărei necorelări faţă de
tabelul de mai sus, factorul f12 se diminuează cu 0,05 pentru fiecare necorelare.

Tabelul 10.9b Factorul f12 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile şi conformare cu prevederile normativului P-118. f12
Există corelare între categoria sălii, numărul de niveluri şi GRF al construcţiei 1,00
Există corelare între categoria sălii şi GRF al construcţiei. Necorelare cu numărul de niveluri
a. cu răspundere asumată prin hotărâre scrisă a conducerii; 0,95
b. fără răspundere asumată prin hotărâre scrisă a conducerii; 0,90
Nu există corelare între categoria sălii şi GRF al construcţiei; se încalcă P-118 0,85 … 0,60
Notă:
1. În ultimul caz din tabelul de mai sus, valoarea factorului f12 se adoptă în raport cu nivelul necorelării (cu cât GRF
este mai redus faţă de cel normat).

Tabelul 10.10a Factorul f13 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f13
Spital în construcţie independentă 1,00
Există separare între spital şi alte compartimente de incendiu prin perete antifoc conform P-118, fără
goluri sau cu coşuri pentru circulaţie protejate corespunzător 0,95
Există separare între spital şi alte compartimente de incendiu prin pereţii antifoc conform P-118, dar
golurile pentru circulaţie nu sunt protejate corespunzător 0,85
Există separare între spital şi alte compartimente de incendiu, dar pereţii nu au rezistenţa la foc prevăzută
de P-118 pentru pereţi antifoc, iar golurile pentru circulaţie sunt protejate corespunzător 0,70
Există separare între spital şi alte compartimente, dar pereţii nu au rezistenţa la foc prevăzută P-118
pentru pereţi antifoc, iar golurile pentru circulaţie nu sunt protejate corespunzător 0,60

Tabelul 10.10b Factorul f13 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f13
Există separare prin pereţi şi planşee conform P-118, fără goluri sau cu goluri pentru circulaţie protejate 1,00
corespunzător; sala aglomerată este în construcţie independentă sau compartiment de incendiu
Există separare prin pereţi şi planşee conform P-118, dar cu golurile pentru circulaţie protejate
necorespunzător 0,95
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile pentru
circulaţie sunt protejate corespunzător 0,85
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile pentru
circulaţie sunt protejate necorespunzător 0,80

245
Tabelul 10.11 Factorul f14 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Situaţii posibile f14
Există separare prin pereţi şi planşee având rezistenţa la foc conform P-118, fără goluri sau cu goluri
pentru circulaţie protejate corespunzător 1,00
Există separare prin pereţi şi planşee având rezistenţa la foc conform P-118, dar cu golurile pentru
circulaţie protejate necorespunzător 0,95
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile
pentru circulaţie sunt protejate corespunzător 0,85
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile
pentru circulaţie sunt protejate necorespunzător 0,80

Tabelul 10.12 Factorul f15 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f15
Există separare prin pereţi şi planşee conform P-118, cu golurile pentru circulaţie protejate
corespunzător sau nu este cazul 1,00
Există separare prin pereţi şi planşee conform P-118, dar cu golurile pentru circulaţie protejate
necorespunzător 0,95
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile
pentru circulaţie sunt protejate corespunzător 0,85
Există separare, dar pereţii şi/sau planşeele nu au rezistenţa la foc prevăzută de P-118, iar golurile
pentru circulaţie sunt protejate necorespunzător 0,80

Factorul F2 este calculat cu relaţia 10.11,

F2 = f21 × f22 × f23 × f24 (10.11)

unde: f21 apreciază desfumarea sălii aglomerate (tabelele 10.13);

f22 - desfumarea circulaţiilor comune (tabelele 10.14);
f23 - combustibilitatea finisajelor interioare (tabelul 10.15);
f24 - combustibilitatea plafoanelor suspendate (tabelele 10.16).

Tabelul 10.13a Factorul f21 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f21
Se asigură desfumarea conform prevederilor NP-015 1,20
Nu este obligatorie desfumarea (circulaţiile iluminate natural) 1,00
Nu se asigură desfumarea 0,80

Tabelul 10.13b Factorul f21 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f21
Se asigură desfumarea conform prevederilor P-118 1,20
Nu se asigură desfumarea 0,80

Tabelul 10.14a Factorul f22, pentru clădirile spitalelor

Clasa de combustibilitate f22
Incombustibile C0 1,00
Practic neinflamabile C1 0,95
Dificil inflamabile C2 0,90
Mediu inflamabile C3 0,80
Uşor inflamabile C4 0,70

Tabelul 10.14b Factorul f22 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f22
Se asigură desfumarea conform prevederilor P-118 1,20
Nu este obligatorie desfumarea 1,00
Nu se asigură desfumarea 0,80

246
Tabelul 10.15 Factorul f23 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Clasa de combustibilitate f23
Incombustibile C0 1,00
Practic neinflamabile C1 0,95
Dificil inflamabile C2 0,90
Mediu inflamabile C3 0,80
Uşor inflamabile C4 0,70

Tabelul 10.16a Factorul f24 pentru clădirile spitalelor

Clasa de combustibilitate f24
Incombustibile C0 1,00
Practic neinflamabile C1 0,95
Dificil inflamabile C2 0,90
Mediu inflamabile C3 0,80
Uşor inflamabile C4 0,70

Tabelul 10.16b Factorul f24, pentru sălile aglomerate

Clasa de combustibilitate a plafonului suspendat f24
Incombustibile C0; nu s-au prevăzut plafoane suspendate 1,00
Practic neinflamabile C cu respectarea prevederilor din P-118 0,95
Dificil inflamabile C2 cu respectarea prevederilor din P-118 0,90
Mediu inflamabile C3 0,80
Uşor inflamabile C4 0,70

Factorul F3 este calculat cu relaţia 10.12,

F3 = f31 × f32 × f33 × f34 × f35 × f36 × f37 (10.12)

unde: f31 apreciază numărul căilor pentru evacuare (tabelele 10.17);
f32 - gabaritul căilor pentru evacuare (tabelele 10.18);
f33 - alcătuirea constructivă a coridoarelor şi scărilor pentru evacuare (tablele 10.19);
f34 - asigurarea căilor pentru evacuare în interiorul încăperilor (tabelele 10.20);
f35 - accesul din drumurile publice (tabelele 10.21);
f36 - timpul (lungimea) căilor pentru evacuare (tabelele 10.22);
f37 - marcarea, semnalizarea şi iluminatul căilor pentru evacuare (tabelul 10.23).

Tabelul 10.17a Factorul f31 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f31
Se asigură numărul căilor de evacuare conform NP 015 şi P 118.
Există ascensoare pentru evacuarea bolnavilor cu targa, construite şi alimentate
cu energie astfel încât să poată fi folosite şi în caz de incendiu 1,05
Se asigură numărul căilor de evacuare conform NP 015.
Ascensoarele nu îndeplinesc cerinţele de siguranţă la foc pentru evacuarea 0,80
bolnavilor cu targa în caz de incendiu
Nu se asigură numărul căilor de evacuare.
Ascensoarele nu îndeplinesc cerinţele de siguranţă la foc pentru evacuarea 0,70÷0,50
bolnavilor cu targa în caz de incendiu

Tabelul 10.17b Factorul f31 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f31
Se asigură numărul căilor de evacuare conform NP-006 1,05
Nu se asigură numărul căilor de evacuare 0,90÷0,50

Tabelul 10.18a Factorul f32 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f32
Se asigură gabaritul căilor de evacuare conform P-118 şi NP 015 1,05
Nu se asigură gabaritul căilor de evacuare 0,90÷0,50

247
Tabelul 10.18b Factorul f32 pentru sălile aglomerate
Situaţii posibile f32
Se asigură gabaritul căilor de evacuare conform NP 006 1,05
Nu se asigură gabaritul căilor de evacuare 0,90÷0,50

Tabelul 10.19a Factorul f33 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f33
Coridoare, scări şi uşi alcătuite corespunzător P-118 şi NP-015 1,05
Coridoare, scări şi uşi neconforme cu cerinţe din P-118 şi NP-015 0,90÷0,50

Tabelul 10.19b Factorul f33 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f33
Coridoare, scări şi uşi alcătuite corespunzător P-118 şi NP-006 1,05
Coridoare, scări şi uşi neconforme cu cerinţe din P-118 şi NP-006 0,90÷0,50

Tabelul 10.20a Factorul f34 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f34
Se respectă cerinţele din NP 015 pentru circulaţii din interiorul încăperilor 1,05
Nu se asigură cerinţele din NP 015 pentru circulaţii din interiorul încăperilor 0,90÷0,70

Tabelul 10.20b Factorul f34 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f34
Se respectă cerinţele din P-118 1,05
Nu se asigură cerinţele din P-118 0,90÷0,70

Tabelul 10.21a Factorul f35 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f35
Se asigură condiţiile de acces direct din drumurile publice şi circulaţiile în incintă 1,05
conform NP-015
Nu se asigură condiţiile de acces direct din drumurile publice şi circulaţiile în 0,90÷0,70
incintă conform NP-015

Tabelul 10.21b Factorul f35 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f35
Se asigură condiţiile de acces direct din drumurile publice conform P-118 1,05
Nu se asigură condiţiile de acces şi circulaţii în incintă 0,90÷0,70

Tabelul 10.22a Factorul f36 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f36
Se asigură timpii (lungimile) căilor de evacuare prevăzute în NP-015 1,05
Nu se asigură timpii (lungimile) prevăzute în NP-015 0,90÷0,70

Tabelul 10.22b Factorul f36 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile f36
Se asigură timpii (lungimile) căilor de evacuare prevăzute în P-118 1,05
Nu se asigură timpii (lungimile) prevăzute în P-118 0,90÷0,70

Tabelul 10.23 Factorul f37 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile f37
Se respectă marcarea, semnalizarea şi iluminatul căilor de evacuare conform 1,05
normativelor
Nu se asigură condiţiile de acces şi circulaţiile în incintă conform normativelor 0,90÷0,70

Valorile factorilor f31 … f37 se adoptă de către evaluator după diferenţele existente între
cerinţa reglementărilor tehnice şi situaţiile de stare, în cazul construcţiilor existente, sau după
situaţiile preconizate prin proiectele tehnice.

248
 La construcţiile aflate în faza proiectării, proiectantul trebuie să asigure, obligatoriu,
condiţiile pentru încadrarea în valorile maxime ale factorilor f31 … f37.
Factorul E cuantifică echiparea construcţiei cu instalaţii pentru semnalizarea şi stingerea
incendiilor cu relaţia 10.13,

E = E1 × E2 × E3 × E4 × (E5) (10.13)

unde: E1 apreciază observarea, semnalizarea, alarmarea şi alertarea în cazul incendiului

(tabelele 10.24);
E2 - echiparea cu instalaţii pentru limitarea şi stingerea incendiilor (tabelele 10.25);
E3 - asigurarea alimentării cu apă pentru stingerea incendiilor (tabelele 10.26);
E4 - siguranţa în alimentarea cu energie a consumatorilor cu rol în asigurarea securităţii la
foc (tabelele 10.27);
E5 - nivelul de performanţă şi starea operaţionalităţii instalaţiilor cu care se echipează
construcţia (tabelul 10.28 numai pentru săli aglomerate).

Tabelul 10.24a Factorul E1 pentru clădirile spitalelor

Situaţii posibile E1
Construcţia nu este echipată cu instalaţii de semnalizare a incendiilor 1,00
Construcţia nu este echipată cu instalaţii de semnalizare a incendiilor.
Există personal medical pe fiecare nivel, inclusiv pe timpul nopţii şi în zilele libere, iar
alerta se face prin telefon dispus într-un loc unde există permanent o persoană. 1,05
Construcţia nu este echipată cu instalaţii de semnalizare a incendiilor.
Există personal medical pe fiecare nivel al spitalului, inclusiv pe timpul nopţii şi în zilele
libere, iar alertarea se face prin telefon dispus într-un loc unde există permanent două
persoane. 1,10
Detectarea incendiului prin instalaţii automate de detectare – semnalizarea şi alertarea
se fac prin telefon dispus într-un loc unde există:
- permanent o persoană; 1,25
- permanent două persoane. 1,30
Note:
1. În situaţia în care au fost prevăzute suplimentar şi alte instalaţii care au rol pentru supraveghere şi alarmare
(camere video cu circuit închis ori s-a prevăzut retranslaţia semnalului incendiului la pompieri) se acordă bonificaţii
în cuantificarea factorului E1 de 0.10 pentru fiecare tip de sistem.
2. Neechiparea cu instalaţie pentru semnalizare este acceptată pentru spitale până la 150 paturi.

Tabelul 10.24b Factorul E1 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile E1
Nu se asigură observarea incendiului în afara orelor de program 1,00
Observarea incendiului prin rond executat de cel puţin două ori pe schimb (din care un
rond la maxim 30min după terminarea activităţilor cu public), inclusiv pe timpul nopţii şi
în zilele libere, iar alertarea se face prin telefon dispus într-un loc unde există permanent 1,05
o persoană
Observarea incendiului prin rond executat la cel puţin două ore (din care un rond la
maxim 30min după terminarea activităţilor cu public), inclusiv pe timpul nopţii şi în
zilele libere, iar alertarea se face prin telefon dispus într-un loc unde există permanent o 1,10
persoană
Detectarea incendiului prin instalaţii automate de detectare - semnalizarea şi alertarea
se fac prin telefon dispus într-un loc unde există:
- permanent o persoană; 1,25
- permanent două persoane. 1,30
Detectarea automată a incendiului prin instalaţii automate sprinkler alertare şi alertare
prin telefon dispus într-un loc unde există:
- permanent o persoană; 1,20
- permanent două persoane. 1,25

249
Note:
1. În situaţia în care au fost prevăzute suplimentar şi alte instalaţii care au rol pentru supraveghere şi alarmare
(camere video cu circuit închis ori s-a prevăzut retranslaţia semnalului incendiului la pompieri) se acordă bonificaţii
în cuantificarea factorului E1 de 0.10 pentru fiecare tip de sistem.
2. În situaţia în care există atât instalaţie pentru semnalizare automată, cât şi instalaţie pentru stingere tip sprinkler,
se adoptă valoarea cea mai mare a lui E1 la care se adaugă o bonificaţie de 0.10.

Tabelul 10.25a Factorul E2 pentru clădirile spitalelor

Tipul instalaţiei de stingere E2
Instalaţie sprinkler 1,80
Instalaţie de hidranţi interiori 1,10
Instalaţie de hidranţi exteriori care asigură servirea tuturor punctelor protejate cu 1,20
debitul de calcul
Notă:
1. Când debitul instalaţiilor de apă este mai mic decât debitul de calcul, pentru fiecare 5litri/s mai puţin factorul E2
se diminuează cu 0,05.

Tabelul 10.25b Factorul E2 pentru sălile aglomerate

Tipul instalaţiei de stingere E2
Tip sprinkler 1,80
Cu gaz inert sau cu aerosoli cu comandă automată 1,70
Cu gaz inert cu comandă manuală 1,50
Tip drencer cu comandă automată 1,70
Tip drencer cu comandă manuală 1,50
Hidranţi interiori 1,30
Hidranţi exteriori care asigură servirea tuturor punctelor protejate cu debitul de calcul 1,20

Tabelul 10.26a Factorul E3 pentru clădirile spitalelor

E3
Situaţii posibile Spital cu mai Spital cu mai
puţin de mult de
400 de paturi 400 de paturi
Alimentarea cu apă se asigură din reţeaua publică prin două
branşamente şi, după caz, există rezervă de apă pentru incendiu
calculată conform STAS 1478 şi staţie de pompe care asigură debitele 1,00 1,00
şi presiunile necesare stingerii incendiilor conform STAS 1478.
Alimentarea cu apă se asigură din reţeaua publică prin două
branşamente şi, după caz, există rezervă de apă pentru incendiu 1,05 1,05
calculată conform STAS 1478 şi staţie de pompe care asigură debitele
şi presiunile necesare stingerii incendiului conform STAS 1478.
Există sursă proprie de apă (puţuri de mare adâncime).
Alimentarea cu apă se asigură din reţeaua publică cu intermitenţă. 0,80 0,80
Nu există rezervă de apă pentru incendiu şi staţie de pompe.

Tabelul 10.26b Factorul E3 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile E3
Se asigură alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor conform prevederilor STAS- 1,00
1478 şi I-9
Nu se asigură alimntarea cu apă pentru stingerea incendiilor conform prevederilor STAS- 0,95÷0,701
1478 şi I-9
Notă
1. Valoarea factorului E3 se adoptă funcţie de deficienţele existente în alimentarea cu apă (debite, rezerva de apă de
incendiu etc.).

250
Tabelul 10.27a Factorul E4 pentru clădirile spitalelor
E4
Situaţii posibile Spital cu mai Spital cu mai
puţin de mult de
400 de paturi 400 de paturi
Se asigură alimentarea cu energie potrivit normativului I 7 şi NP 015
(posturi de transformare proprii cu 2 unităţi, secţii de bare cuplate prin
AAR).
Perioada de discontinuitate maximă în alimentarea receptoarelor 1,00 1,00
electrice de categoria 0, I şi II respectă cerinţele NP 015.
Există sursă de rezervă cu pornire automată pentru receptoarele de
categoria 0 şi I.
Se asigură alimentarea cu energie potrivit normativului I 7 şi NP 015
(posturi de transformare proprii cu 3 unităţi, secţii de bare cuplate
prin AAR). 1,10 1,10
Perioada de discontinuitate maximă în alimentarea receptoarelor
electrice de categoria 0, I şi II respectă cerinţele NP 015.
Există sursă de rezervă cu pornire automată pentru receptoarele de
categoria 0 şi I.
Nu se asigură alimentarea cu energie potrivit normativului I 7 şi 0,80 … 0,60 0,70 … 0,50
precizărilor din NP 015.
Notă:
1. Valoarea factorului E4 se adoptă în raport cu deficienţele existente în alimentarea cu energie şi consecinţele
posibile.

Tabelul 10.27b Factorul E4 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile E4
Se asigură alimentarea cu energie conform prevederilor Normativului I-7 1,00
Nu se asigură alimntarea cu energie conform prevederilor Normativului I-7 0,95÷0,701
Notă:
1. Valoarea factorului E4 se adoptă funcţie de deficienţele existente în alimentarea cu energie şi consecinţele
posibile.

Tabelul 10.28 Factorul E5 pentru sălile aglomerate

Situaţii posibile E5
În stare de bună funcţionare 1,00
Parţial în funcţionare 0,95÷0,80
Scoasă din funcţiune -1
Notă:
1. Nu se ia în considerare instalaţia de stingere de la factorul E5.

Factorul D cuantifică intervenţia pe locul de muncă supus analizei cu relaţia 10.14,

D = D1 × D2 × D3 (10.14)

unde: D1 apreciază dotarea cu mijloace pentru intervenţie (tabelul 10.29);

D2 - organizarea intervenţiei personalului în cazul incendiului şi calitatea acestuia (tabelul
10.30);
D3 - existenţa persoanelor pentru punerea în aplicare a măsurilor cuprinse în organizarea
intervenţiei pe locul de muncă şi nivelul instruirii acestora (tabelul 10.31).

Tabelul 10.29 Factorul D1 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate

Dotarea cu stingătoare D1
Suficientă 1,00
Insuficientă 0,95÷0,801
Notă:
1. Valoarea factorului D1 se ia după numărul şi starea fizică a stingătoarelor portabile.

251
Tabelul 10.30 Factorul D2 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate
Situaţie existentă D2
Există organizarea intervenţiei şi este în conformitate cu OGR 60-1997 1,00
Există organizarea intervenţiei dar nu este în conformitate cu OGR 60-1997 0,90
Nu există organizarea intervenţiei. 0,80
Notă.
1. La construcţiile aflate în faza proiectării, factorul D2 are valoarea egală cu unitatea.

Tabelul 10.31 Factorul D3 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate

Situaţie existentă D3
Există salariaţi disponibili pentru operaţiunile de intervenţie şi sunt instruiţi 1,00
Există salariaţi disponibili pentru operaţiunile de intervenţie dar nu sunt instruiţi 0,90
Nu există salariaţi disponibili pentru operaţiunile de realizare a intervenţiei 0,80
Notă:
1. La construcţiile aflate în faza proiectării, factorul D3 are valoarea egală cu unitatea.

Factorul I cuantifică capacitatea de intervenţie pentru stingerea incendiilor a serviciului

pompierilor civili şi militari cu relaţia 10.14,

I = I1 × I2 × I3 (10.14)
unde: I1 apreciază categoria serviciului pompierilor civili propriu sau serviciului cu care s-a
încheiat o convenţie (tabelul 10.32);
I2 - categoria serviciului pompierilor militari care intervin în cazul incendiului (tabelul
10.33);
I3 - timpul pentru începerea intervenţiei serviciului pompierilor civili sau militari,
determinat de timpii alarmării, alertării, deplasării şi intrării în acţiune a forţelor
concentrate (tabelul 10.34).

Tabelul 10.32 Factorul I1 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate

Categoria serviciului de pompieri civili I1
I - motopompă sau instalaţii fixe 1,10
II - o maşină cu apă şi spumă 1,15
III - două maşini cu apă şi spumă 1,20
Notă:
1. În cazul neconstituirii serviciului pompierilor, precum şi în lipsa unei convenţii cu un serviciu din exterior,
factorul I1 este egal cu unitatea.

Tabelul 10.33 Factorul I2 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate

Categoria serviciului de pompieri militari I2
I - pichet 1,25
II - staţie 1,30
III - secţie 1,35
IV - detaşament 1,40
V - batalion 1,50
Notă:
1. Dotarea subunităţii pentru intervenţie cu autospeciale pentru stingere cuprinde următorul număr de maşini cu apă
şi spumă: 2 pentru pichet, 4 pentru staţie, 6 pentru secţie, 8 pentru detaşament, 12 pentru batalion.

Tabelul 10.34 Factorul I3 pentru clădirile spitalelor şi sălile aglomerate

Situaţia existentă I3
maximum 10 min. 1,00
10÷15 min. 0,90
15÷2 0min. 0,80
peste 20 min. sau nedeterminat (fără instalaţie de semnalizare) 0,70
Notă:
1. Timpul începerii intervenţiei este suma următorilor timpi: pentru alarmare, pentru alertare, pentru deplasare,
pentru intrare în acţiune a forţelor concentrate.

252
 Evaluarea gravităţii consecinţelor posibile, G

Pentru aprecierea nivelului de gravitate la incendiile în construcţii publice se au în vedere

următoarele consecinţe posibile:
- consecinţe minore: uşoare deteriorări ale sistemelor materiale;
- consecinţe semnificative: vătămări corporale uşoare (loviri, răniri, arsuri) şi/sau
intoxicări uşoare la un număr limitat de persoane (maxim 4), deteriorarea sistemelor materiale
din construcţie generând perturbarea desfăşurării normale a activităţii;
- consecinţe grave: vătămări corporale uşoare şi/sau intoxicarea unui număr limitat de
persoane (peste 4); distrugeri importante ale sistemelor materiale, generând disfuncţionalităţi ale
capacităţilor de bază;
- consecinţe foarte grave: vătămări corporale şi/sau intoxicarea gravă a mai multor
persoane (peste 4) sau decesul unui număr limitat de persoane (1÷3) şi/sau distrugerea totală a
sistemelor materiale aferente capacităţilor de bază;
- consecinţe deosebit de grave: decesul mai multor persoane (peste 3).
Factorul G este prezentat în tabele 10.35.

Tabelul 10.35a Factorul G pentru clădirile spitalelor

Număr de G
persoane pe nivel Tip de construcţie Număr de niveluri Spital cu sub 400 Spital cu peste 400
de locuri de locuri
P 1,00 -
 P+2E 1,00 -
Maxim 50 Spital  P+4E 1,05 -
 P+7E 1,18 1,25
 P+10E 1,20 1,33
P+11 şi mai mult - 1,42
P 1,00 -
 P+2E 1,05 -
Maxim 100 Spital  P+4E 1,18 1,25
 P+7E 1,20 1,33
 P+10E - 1,42
P+11 şi mai mult - 1,53

Notă:
1. Pentru spitale şi secţii de pediatrie factorul G poate fi amplificat cu o treaptă faţă de valorile din tabel.

Tabelul 7.35b1 Factorul G pentru sălile aglomerate dispuse în construcţiile subterane

Cota subsolului
-3,00 m -6,00 m -9,0 m -12,00 m G
Numărul maxim de persoane admise
< 300 0,85
301÷500 0,80
501÷1000 < 300 0,75
1001÷1500 301÷500 < 300 0,70
1501÷2000 501÷1000 301÷500 < 300 0,65
2001÷3000 1001÷1500 501÷1000 301÷500 0,60
3001÷4000 1501÷2000 1001÷1500 501÷1000 0,55
4001÷5000 2001÷3000 1501÷2000 1001÷1500 0,50
> 4000 > 2500 > 2000 > 1500 0,45

253
Tabelul 10.35b2 Factorul G pentru sălile aglomerate dispuse în construcţiile supraterane
Nivelul de amplasare a sălii aglomerate
Parter şi etaj 1 Etaj 2÷4 Etaj 5÷7 Etaj 8÷10 Etaj > 10 G
Numărul maxim de persoane admis
< 300 - - - - 0,95
301÷500 < 300 - - - 0,90
501÷1000 301÷500 < 300 - - 0,85
1001÷1500 501÷1000 301÷500 < 300 - 0,80
1501÷2000 1001÷1500 501÷1000 301÷500 - 0,75
2001÷3000 1501÷2000 1001÷1500 501÷1000 < 300 0,70
3001÷4000 2001÷3000 1501÷2000 1001÷1500 301÷500 0,65
4001÷5000 3001÷4000 2001÷3000 1501÷2000 501÷1000 0,60
5001÷7500 4001÷5000 3001÷4000 2001÷3000 1501÷2000 0,55
> 7500 > 5000 > 4000 > 3000 > 2000 0,50

Evaluarea activării incendiului, A

Termenul pentru activarea incendiului este apreciat prin probabilitatea apariţiei unui
eventual incendiu.
În lipsa datelor referitoare la probabilitatea apariţiei incendiilor, factorul A ia în
considerare:
- prezenţa materialelor şi a surselor aprinderii;
- condiţiile tehnice pentru prevenire aplicate mijloacelor purtătoare ale surselor pentru a
nu favoriza aprinderea şi performanţele acestora;
- sursele de pericol generate de factorul uman: ordinea, disciplina, întreţinerea,
exploatarea.
Nivelul activării incendiului poate fi:
- mic: pentru A < 1,00;
- normal: pentru A =1,00;
- mediu: pentru 1,00 < A < 1,30;
- mare: pentru 1,30 < A < 1,60.
La evaluarea riscului la incendiu, încă din faza proiectării, A are valori fixe indicate în
tabelele 10.36 pentru diferite categorii ale construcţiilor şi activităţi. În faza exploatarii, factorul
A se adoptă după condiţiile tehnice şi organizatorice concrete constatate de către evaluator.

Tabelul 10.36a Factorul A pentru clădirile spitalelor

Mărimea spitalului A
Spital până la 400 de locuri 1,00
Spital până la 700 de locuri 1,10
Spital până la 1100 de locuri 1,15
Spital cu peste 1100 de locuri 1,20

Riscul şi siguranţa la incendiu a construcţiilor

Pentru evaluarea riscului la incendiu asociat unei construcţii trebuie cuantificat riscul la
incendiu acceptat, Ra. Rezultatul cuantificării poate fi un număr abstract, la care se raportează
riscul la incendiu efectiv, Ri,ef, ce caracterizează construcţia şi/sau activitatea analizată şi care
trebuie să respecte relaţia 10.15.

Ri ef ≤ Ra (10.15)

Cuantificarea riscului la incendiu acceptat se face utilizând riscul la incendiu redus, Rir,
cu relaţia 10.16,

Ra = ci × Rir (10.16a)
254
unde: ci este un coeficient pentru ierarhizare;
Rir - riscul la incendiu redus.

Tabelul 10.36b Factorul A pentru sălile aglomerate

Destinaţia sălii aglomerate A
Supermarket pentru produse alimentare 1,00
Mari magazine cu mărfuri electrocasnice 1,00
Mari magazine cu mărfuri generale 1,00
Cantine 0,85
Cinematografe 1,00
Biserici şi alte sălaşuri de cult 1,20
Expoziţii cu mărfuri incombustibile 0,85
Expoziţii cu mărfuri combustibile 1,00
Expoziţii de tablouri sau artă fotografică 0,85
Hotel cu săli aglomerate 1,00
Restaurant, săli de dans 1,00
Biblioteci, săli de lectură 0,85
Muzee 0,85
Bar de noapte 1,00
Săli de jocuri 1,00
Săli de aşteptare 0,85
Studiouri de televiziune 1,00
Teatre 1,00
Circuri 1,00
Discoteci, săli de sport 1,20

Coeficientul pentru ierarhizare poate avea valoarea 1,1÷1,3, funcţie de tipul şi destinaţia
construcţiei. În acest caz, riscul acceptat este calculat cu relaţia 10.16b.

Ra = (1,1÷1,3) × Rir (10.16b)

unde Rir = 1,00.

Coeficientul pentru ierarhizare are valorile:
- pentru sălile aglomerate din categoria S1, ci = 1,3;
- pentru sălile aglomerate din categoria S2, ci = 1,3÷1,2;
- pentru spitale şi alte destinaţii legate de ocrotirea sănătăţii, ci = 1,0÷1,2.
Pe baza condiţiei ca riscul la incendiu efectiv să nu depăşească riscul la incendiu admis,
se consideră că securitatea la incendiu este asigurată ori de câte ori relaţiile 10.5 sunt îndeplinite.
În toate cazurile, numai scenariul (scenariile) conţinând măsurile protecţiei care asigură
respectarea condiţiilor date de relaţiile 10.5 reprezintă scenarii valide ale securităţii la incendiu.
În tabelele 10.37 pot fi întâlnite valori maxime admise pentru factorii riscului acceptate şi
în alte ţări.

Tabelul 10.37a Valori maxime admise pentru factorii de risc la clădirile pentru spitale
Destinaţia spaţiilor spitaliceşti Valori maxime admise pentru factorii de risc
qs  420 MJ/m2
q = 1,3
Spaţii de cazare spitalizare c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs  630 MJ/m2
q = 1,5
Spaţii de primire internare c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1

255
 qs  420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul asistenţă medicală tratament c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs  420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul ergoterapie - recuperare c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs  630 MJ/m2
q = 1,5
Sectorul activităţi sociale, club c = 1,1
r = 1,1
k = 1,1
qs  420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul administraţie, personal, vizitatori c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs  840 MJ/m2
q = 1,3
Sala de mese, cantină c = 1,2
r = 1,1
k = 1,1
qs  420 MJ/m2
q = 1,3
Sectorul bucătărie c = 1,2
r = 1,1
k = 1,1
qs  840 MJ/m2
q = 1,7
Sectorul spălătorie - uscătorie c = 1,0
r = 1,1
k = 1,1
qs  420 MJ/m2 … 840 MJ/m2
q = 1,3 … 1,7
Sectorul servicii tehnice auxiliare c = 1,2
r = 1,2
k = 1,1

Tabelul 7.37b Valori maxime admise pentru factorii de risc la sălile aglomerate
Destinaţia spaţiilor spitaliceşti Valori maxime admise pentru factorii de risc
qs  840 MJ/m2
q = 1,4
Supermarket pentru produse alimentare c = 1,2
r = 1,1
k = 1,1
qs  420 MJ/m2 … 840 MJ/m2
q = 1,2 … 1,4
Mari magazine cu mărfuri electrocasnice c = 1,0
r = 1,2
k = 1,2
qs  840 MJ/m2
q = 1,4
Mari magazine cu mărfuri generale c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2

256
 qs  420 MJ/m2
q = 1,2
Cantine c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs  420 MJ/m2
q = 1,2
Cinematografe c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs  420 MJ/m2
q = 1,2
Biserici şi alte sălaşuri de cult c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs  420 MJ/m2
q = 1,2
Expoziţii cu mărfuri incombustibile c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs  840 MJ/m2
q = 1,4
Expoziţii cu mărfuri combustibile c = 1,2
r = 1,2
k = 1,1
qs  420 MJ/m2
q = 1,2
Expoziţii de tablouri sau artă fotografică c = 1,0
r = 1,0
k = 1,0
qs  420 MJ/m2 … 840 MJ/m2
q = 1,2 … 1,4
Hotel cu săli aglomerate c = 1,2
r = 1,2
k = 1,0
Q  420 MJ/m2
q = 1,2
Restaurant c = 1,2
r = 1,2
k = 1,0
qs ≥ 420 MJ/m2
q = 1,4÷1,7
Biblioteci, săli de lectură c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs = 420÷840 MJ/m2
q = 1,2÷1,4
Muzee c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2
qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Bar de noapte c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs = 420÷840 MJ/m2
q = 1,2÷1,4
Săli de jocuri c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2

257
 qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Săli de aşteptare c = 1,1
r = 1,1
k = 1,0
qs = 420÷840 MJ/m2
q = 1,2 … 1,4
Studiouri de televiziune c = 1,2
r = 1,2
k = 1,2
qs > 840 MJ/m2
q = 1,4
Teatre c = 1,2
r = 1,0
k = 1,2
qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Circuri c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0
qs < 420 MJ/m2
q = 1,2
Discoteci c = 1,2
r = 1,0
k = 1,0

Evaluarea riscului la incendiu la o sală aglomerată pentru conferinţe

Descrierea obiectivului

Analiza riscului la incendiu abordează o sală aglomerată cu 180 locuri (sală de

conferinţe), amplasată la ultimul etaj al unei clădiri cu 4 niveluri (cota pardoselii +16,30 m), care
ocupă o suprafaţă de 27,65 m × 29,55 m = 815,60 m2 şi un volum total de 6525 m3.
Se dau următoarele caracteristici:
- densitatea sarcinii termice: 456 MJ/m2 ;
- materialele din încăpere sunt uşor combustibile;
- pericolul de fum este apreciat ca fiind mare;
- toxicitatea produselor de ardere este apreciată ca fiind mare;
- structura portantă se realizează din materiale incombustibile;
- faţada este realizată din materiale incombustibile;
- sala are S = 208 m2 şi raportul laturilor este L/l = 16/13=1,2;
- gradul de rezistenţă la foc este I;
- categoria sălii este S2 şi respectă corelaţiile cerute de articolul 4.1.31 din P118-99
(categoria sălii, numărul de locuri, numărul de niveluri şi gradul de rezistenţă la foc), tabelele
4.1.31a,b;
- sala este separată de restul construcţiei prin elemente de construcţii C0 (CA1), cu
rezistenţa la foc de minim 3 h pentru pereţi şi 1 h 30 min. pentru planşee; golurile de circulaţie
sunt prevăzute cu uşi din lemn având rezistenţa la foc corespunzătoare (etanşeitate 15 min.);
- sala nu este prevăzută cu scenă sau încăperi anexe cu risc la incendiu mare sau foarte
mare;
- pentru evacuarea fumului din sală sunt prevăzute perimetral, în treimea superioară a
pereţilor, goluri cu ochiuri mobile de fereastră acţionate manual de la nivelul pardoselii, în
suprafaţă mai mare de 3,5 m2;
- circulaţiile comune şi casele pentru scări sunt prevăzute cu ferestre având ochiuri
mobile acţionabile de la nivelul pardoselii podestelor, cu suprafaţa mai mare de 1 m2 şi totodată
suprafaţa vitrată este mai mare de 5% din suprafaţa construită a casei pentru scări;

258
 - finisajele interioare sunt uşor inflamabile, încadrate în clasa de combustibilitate C4:
materiale textile şi lemn neignifugat;
- există plafoane suspendate din materiale mediu inflamabile C3: lemn ignifugat total;
- sala are două ieşiri distincte (spre casa scării şi spre terasa adiacentă) şi sensul de
deschidere a uşilor este invers sensului de evacuare a publicului;
- gabaritul căilor de evacuare (două uşi cu înălţimea golului de 2,10 m şi lăţimi de 1,80
m, respectiv 1,50 m) asigură trecerea unui număr mai mare de 3 fluxuri, conform P118-99;
- coridoarele şi scările sunt alcătuite corespunzător din punctul de vedere al gabaritului;
uşile de pe traseul scării principale se deschid în sensul invers circulaţiei persoanelor către
exterior;
- condiţiile pentru circulaţiile din interiorul sălii sunt îndeplinite (privitor la culoarele de
evacuare);
- se asigură accesul direct din drumurile publice;
- lungimile pentru evacuare sunt mai mici de 15 m (până la casa de scări sau terasa
clădirii);
- nu sunt marcate, semnalizate şi iluminate corespunzător căile pentru evacuare;
- sala este dotată cu instalaţie de detectare-semnalizare a incendiilor şi alertarea se face
prin telefon dispus în cabina personalului pentru pază unde se află permanent o persoană;
- sala este echipată cu un hidrant interior pentru incendiu 1 × 2,5 l/s (număr suficient de
jeturi conform anexei 3 din NP 086-5); în zona clădirii în care se află sala amplasată există reţea
publică de apă şi un hidrant exterior, dispus la o distanţă mai mică de 100 m, asigurând un debit
de 10 l/s; reţeaua de hidranţi exteriori asigură cu intermitenţă debitele şi presiunile necesare;
performanţa şi starea operaţională a instalaţiei de stingere cu hidranţi este bună;
- se asigură alimentarea cu energie electrică conform normativului NP I7-2011;
- dotarea cu stingătoare este suficientă;
- intervenţia în caz de incendiu cu salariaţii este corespunzătoare în timpul programului
de lucru, în afara programului există personal de supraveghere disponibil pentru intervenţie dar
insuficient;
- pe platforma Universităţii este constituit serviciu privat pentru situaţii de urgenţă dotat
cu 1 autospecială de stingere tip APCT-R8135; serviciul nu este încadrat pentru schimburile 2 şi
3; timpul de începere a intervenţiei este de 10 min. în programul de lucru şi nenormat în afara
acestuia;
- în caz de incendiu intervine Detaşamentul Iaşi 1 al Inspectoratului pentru Situaţii de
Urgenţă al judeţului Iaşi; timpul de începere a intervenţiei este de 15 min..

Aprecierea riscului la incendiu

1. Calculul pericolului de incendiu generat de factorii de risc specifici existenţi, P, se face cu

relaţia:

P = P1 × P2 = 4,05 × 1,24 = 5,02

Calculul factorului care ţine cont de riscul ce decurge din substanţele şi materialele fixe şi
mobile s-a efectuat cu relaţia:

P1=q × c × r × k = 1,50 × 1,20 × 1,50 × 1,50 = 4,05

unde:
- densitatea sarcinii termice fiind 456 MJ/m2 , q = 1,5;
- materialele din interiorul sălii fiind uşor combustibile, c = 1,2;
- pericolul de fum fiind mare, r = 1,5;
- pericolul de toxicitate fiind mare, k = 1,5.

259
 Calculul factorului care ţine cont de riscul ce decurge din concepţia construcţiei s-a
efectuat cu relaţia:

P2 = e × i × g = 1,65 × 1,0 × 0,75 = 1,24

unde:
- sala fiind dispusă la etajul 4 al unei construcţii cu mai multe niveluri, e = 1,65;
- structura portantă şi elementele faţadei fiind realizate din materiale incombustibile C0,
i = 1,0;
- suprafaţa sălii fiind mai mică de 400 m2, g = 0,75.

2. Calculul factorului care reprezintă gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, F1, se face cu
relaţia:

F1 = f11 × f12 × f13 × f14 × f15 = 1,73 × 1,00 × 1,00 × 1,00 × 1,00 = 1,73

unde:
- gradul de rezistenţă la foc al construcţiei fiind I iar planşeele şi acoperişul având
rezistenţa la foc minim 1h, f11 = 1,73;
- existând corelaţia între categoria sălii, numărul de niveluri şi gradul de rezistenţă la foc
al construcţiei după P118, f12 = 1,00;
- existând separare prin pereţi şi planşee după P118, f13 = 1,00;
- neexistând în zona funcţională a sălii încăperi cu risc la incendiu mijlociu sau mare, f 14
= 1,00;
- neexistând separări în interiorul sălii, f15 = 1,00.
3. Calculul factorului măsurilor constructive de siguranţă la foc privind combustibilitatea
finisajelor şi desfumarea căilor de evacuare, F2, se face cu relaţia:

F2 = f21 × f22 × f23 × f24 = 1,20 × 1,20 × 0,70 × 0,80 = 0,81

unde:
- la nivelul sălii, asigurându-se desfumarea după P118, f21 = 1,20;
- la nivelul circulaţiilor comune şi caselor de scări, asigurându-se desfumarea conform
prevederilor P118, f22 = 1,20;
- combustibilitatea finisajelor interioare încadrându-se la uşor inflamabile, C4, f23 = 0,70;
- combustibilitatea plafoanelor suspendate încadrându-se la mediu inflamabile, C3, f24 =
0,80.

4. Calculul factorului măsurilor constructive de siguranţă la foc privind asigurarea evacuării

persoanelor, F3, se face cu relaţia:

F3 = f31 × f32 × f33 × f34 × f35 × f36 × f37 = 1,05 × 1,05 × 0,80 × 0,70 × 1,05 × 1,05 × 0,90 = 0,61

unde:
- fiind asigurat numărul căilor de evacuare, f31 = 1,05;
- fiind asigurat gabaritul căilor de evacuare, f32 = l,05;
- fiind corespunzător alcătuite constructiv coridoarele şi scările, dar având uşile de pe
traseul scării principale cu deschidere în sens invers sensului de evacuare a persoanelor
către exterior, f33 = 0,8;
- nerespectându-se condiţiile de evacuare în interiorul sălilor aglomerate după cerinţele
din P118 (uşile se deschid către interior), f34= 0,7;

260
 - asigurându-se condiţii de acces direct din drumurile publice, f35 = 1,05;
- asigurându-se timpii (lungimile) căilor de evacuare prevăzute în P118, f36 = 1,05;
- nefiind asigurată marcarea, semnalizarea şi iluminarea căilor de evacuare după cerinţele
normative, f37 = 0,90.

5. Calculul factorului măsurilor constructive de siguranţă la foc, F, se face cu relaţia :

F = F1 × F2 × F3 = 1,73 × 0,81 × 0,61 = 0,85

6. Calculul factorului măsurilor de protecţie privind echiparea construcţiilor cu instalaţii de

semnalizare, alarmare, alertare şi stingere a incendiilor, E, se face cu relaţia:

E = E1 × E2 × E3 × E4 × E5 = 1,25 × 1,30 × 0,80 × 1,00 × 1,00 = 1,30

unde:
- detectarea incendiului făcându-se cu instalaţii automate de detectare-semnalizare şi
alertarea prin telefon dispus într-un loc unde există permanent o persoană, E1 = 1,25;
- sala fiind echipată cu un hidrant interior de incendiu (1 × 2,5 litri/sec) şi în zona clădirii
existând reţea publică de apă şi un hidrant exterior dispus la distanţă mai mică de 100 m
(1 × 10 litri/sec), E2 = 1,30 (eventual majorat 0,1);
- reţeaua de hidranţi exteriori asigurând cu intermitenţă debitele şi presiunile necesare, E3
= 0,80;
- asigurându-se alimentarea cu energie electrică potrivit normativului 17, E4 = 1,00;
- starea operaţională a instalaţiei de stingere fiind bună, E5 = 1,00.

7. Calculul factorului măsurilor de protecţie privind asigurarea intervenţiei cu forţe şi mijloace

proprii, D, se face cu relaţia:

D = D1 × D2 × D3 = 1,00 × 1,00 × 0,80 = 0,80

unde:
- dotarea cu stingătoare fiind suficientă, D1 = 1,00;
- organizarea intervenţiei este corespunzătoare, D2 = 1,00;
- în afara programului nu există salariaţi suficienţi disponibili pentru intervenţie, D 3 =
0,80.

8. Calculul factorului măsurilor de protecţie privind eficacitatea intervenţiei serviciului de

pompieri civili şi/sau militari, I, se calculează cu relaţia:

I = I1 × I2 × I3 = 1,15 × 1,40 × 0,80 = 1,29

pentru care:
- este constituit serviciul privat pentru situaţii de urgenţă, dotat cu 1 autospecială cu apă
şi spumă, Il = 1,15;
- în caz de incendiu intervine Detaşamentul Iaşi 1 din Inspectoratul de situaţii de urgenţă
Iaşi, I2 = 1,40;
- timpul de începere a intervenţiei de către serviciul privat pentru situaţii de urgenţă este
de 10min în timpul programului şi nedeterminat în afara orelor de program, I3 = 0,80.

9. Calculul totalităţii măsurilor de protecţie la foc, M, se calculează cu relaţia:

M = F × E × D × I = 0,85 × 1,30 × 0,80 × 1,29 = 1,14

261
10. Stabilirea factorului privind gravitatea, G, pentru sală aglomerată cu 180 locuri (sală pentru
întruniri)

G = 0,90

11. Stabilirea factorului privind activarea, A, pentru sală aglomerată cu 180 locuri (sală pentru
întruniri)

A = 1,00

12. Calculul factorului de punere în pericol, B, se face cu relaţia:

B = P / M = 5,02 / 1,14 = 4,40

13. Calculul riscului efectiv la incendiu, Ref, se face cu relaţia:

Rcf = B × A = 4,40 × 1,00 = 4,40

14. Calculul riscului acceptat la incendiu, Ra, se face cu relaţia:

Ra = 1,20 × G = 1,20 × 0,90 = 1,08

15. Calculul siguranţei la foc, Sig, se face cu relaţia:

Sig = Ra / Ref = 1,08 / 4,40 = 0,24

Concluzia la varianta 1 (iniţială): scenariul de securitate la incendiu nu este

corespunzător, siguranţa la foc este mai mică de 1,00 (riscul efectiv este mai mare decât riscul
acceptat).

Varianta 2

Se propune îmbunătăţirea scenariului de securitate la incendiu din varianta 1, prin:

- diminuarea densităţii sarcinii de incendiu până la 420 MJ/m2: q=1,30;
- alegerea, pentru finisajele interioare, de materiale dificil inflamabile C2: f23=0,90;
- alegerea, pentru realizarea plafonului fals, de materiale incombustibile C0: f24=1,00;
- se impune marcarea, semnalizarea şi iluminatul căilor de evacuare conform normelor:
f37=1,00.
Această propunere conduce la actualizarea:
- factorului P:
P1 =1,30 × 1,20 × 1,50 × 1,50 = 3,51
P = Pl × P2 = 3,51 × 1,24 = 4,35

- factorilor F2, F3 şi F:
F2 = 1,20 × 1,20 × 0,90 × 1,00 = 1,30
F3 = 1,05 × 1,05 × 0,80 × 0,70 × 1,05 × 1,05 × 1,00 = 0,68
F = F1 × F2 × F3 = 1,73 × 1,30 × 0,68 = 1,53

- factorului M:
M = F × E × D × I = 1,53 × 1,30 × 0,80 × 1,29 = 2,05

262
 - factorului B:
B = 4,35 / 2,05 = 2,21

- riscului efectiv la incendiu:

Ref = 2,21 × 1,00 = 2,21

- coeficientului de siguranţă la foc:

Sig = Ra/Ref = 1,08/2,21= 0,49

Concluzia la varianta 2: scenariul de securitate la incendiu nu este corespunzător,

siguranţa la foc este mai mică de 1,00 (riscul efectiv este mai mare decât riscul acceptat).

Varianta 3

Se propune îmbunătăţirea scenariului de securitate la incendiu din varianta 2, prin:

- modificarea uşilor de acces în casele de scări care se vor deschide în sensul evacuării şi
etanşeitatea la foc să fie minimum 15 min.: f33 =1,05;
- modificarea uşilor de la sală care se vor deschidere în sensul evacuării şi etanşeitatea la
foc să fie minimum15 min.: f34 =1,05;
- ca urmare a faptului că sala de conferinţe este situată pe platforma Universităţii
Tehnice, prevăzută cu rezervă de apă de incendiu şi staţie de pompe pentru mărirea presiunii,
putându-se asigura alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor, E3=1,00;
- ca urmare a faptului că pe platforma Universităţii se asigură serviciu de permanenţă cu
personal propriu, care poate fi organizat să participe obligatoriu, în echipe specializate la
intervenţie, la stingerea incendiilor, D3=1,00.
Această propunere conduce la actualizarea:
- factorilor F3 şi F:
F3 = 1,05 × 1,05 × 1,05 × 1,05 × 1,05 × 1,05 × 1,00 = 1,28
F = F = F1 × F2 × F3 = 1,73 × 1,30 × 1,28 = 2,88

- factorului E:
E = 1,25 × 1,30 × 1,00 × 1,00 × 1,00 = 1,62

- factorului D:
D = 1,00 × 1,00 × 1,00 = 1,00

- factorului M:
M = F × E × D × I = 2,88 × 1,62 × 1,00 × 1,29 = 6,02

- factorului B:
B = 4,35/6,02 = 0,72
- riscului efectiv la incendiu:
Ref = 0,72 × 1,00 = 0,72

- coeficientului de siguranţă la foc:

Sig = Ra/Ref = 1,08 / 0,72 = 1,50

Concluzia la varianta 3: scenariul de securitate la incendiu este corespunzător (riscul

efectiv este mai mic decât cel acceptat). La această variantă se mai pot aduce îmbunătăţiri, spre
exemplu: prin micşorarea timpului începerii intervenţiei (sub 10 minute), prin completarea
încadrării cu personal (servanţi pompieri) a acestuia astfel încât maşina pentru intervenţie să fie
în stare operativă 24 de ore din 24 de ore.

263
Bibliografie

1. ***, International standard ISO/DIS 16732, Fire safety engineering - Guidance on fire risk
assessment, 2010.
2. ***, ISO 31000, Risk management - Principles and guidelines, First edition 2009.
3. ***, ISO 31010, Risk management - Risk assessment techniques, Edition 1.0, 2009.
4. ***, Ordin nr. 130 din 25/01/2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 89 din
05/02/2007, pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a scenariilor de securitate la incendiu.
5. ***, Ordinul Nr. 210 din 21 mai 2007, privind metodologia de identificare, evaluare şi control
a riscurilor de incendiu.
6. ***, Hotărârea Guvernului nr. 1739/2006 pentru aprobarea categoriilor de construcţii şi
amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 995 din 13 decembrie 2006.
7. ***, Regulamentul privind clasificarea şi încadrarea produselor pentru construcţii pe baza
performanţelor de comportare la foc, aprobat prin Ordinul comun al ministrului transporturilor,
construcţiilor şi turismului şi al ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.822/394/2004,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 27 ianuarie 2005.
8. ***, Hotărârea Guvernului nr. 95/2003 privind controlul activităţilor care prezintă pericole de
accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 120 din 25 februarie 2003.
9. ***, Ghidul de evaluare a riscului de incendiu si a siguranţei la foc pentru clădiri de spitale GT
049-02.
10. ***, Ghid de evaluare a riscului de incendiu şi a siguranţei la foc pentru cămine de bătrâni şi
persoane cu handicap GT 050-02.
11. ***, Ghid de evaluare a riscului de incendiu şi a siguranţei la foc la săli aglomerate GT 030-
01.
12. ***, Regulamentului privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 766/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea în
construcţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 10 decembrie 1997.

264
Clădirea de pe coperta de deschidere, Union Point din Tottenham, Londra, Marea
Britanie, a fost construită în anul 1930 şi distrusă de un incendiu în 2011, în timpul
revoltelor din oraş.
(http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/10254812/Mayor-under-fire-after-
claiming-riots-were-best-thing-to-happen-to-Tottenham-in-a-while.html)

Clădirea de pe coperta de închidere, Depozitul Worcester Cold din Massachusetts,

Statele Unite ale Americii, a fost construită în 1906 (abandonată în anul 1989) şi
distrusă de un incendiu în 3 decembrie 1999, cauzat de persoane fără adăpost care
aprindeau focuri pentru a se încălzi.
(http://en.wikipedia.org/wiki/Worcester_Cold_Storage_and_Warehouse_fire)

265
266