CURSII

Condiţiile pedo-climatice favorabile creşterii şi rodirii pomilor fructiferi

Obţinerea recoltelor mari de fructe, de calitate superioară se poate realiza acolo unde
factorii pedo-climatici se regăsesc în zona optimă corespunzătoare exigenţelor speciei pomicole
şi soiului.
Factorii climatici influenţează cultura pomicolă, între ei existând o strânsă
interdependenţă; intensitatea unuia poate mări exigenţele faţă de alt factor. De exemplu, în
condiţii de temperatură ridicată, exigenţele plantelor faţă de apă sunt mai mari.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de lumină

Speciile pomicole cultivate în climatul temperat fac parte din grupa speciilor fotofile,
fiind pretenţioase faţă de lumină. Există diferenţe între specii în privinţa cerinţelor faţă de
lumină, ceea ce permite clasificarea lor în trei grupe.
 Specii pretenţioase faţă de lumină: nuc, piersic, cais, cireş;
 Specii cu pretenţii mijlocii faţă de lumină: păr, măr, prun, vişin;
 Specii cu pretenţii mici faţă de lumină: zmeur, coacăz, agriş;
Satisfacerea cerinţelor faţă de lumină are influenţă favorabilă asupra tuturor proceselor
vitale ale pomilor. Prezenţa luminii în cantităţi suficiente conduce la creşteri viguroase, exprimate
prin lăstari groşi, cu internodii scurte, apariţia de ramificaţii numeroase; măreşte rezistenţa plantei
la ger; favorizează diferenţierea mugurilor floriferi, rodirea regulată; contribuie la acumularea de
zahăr în fructe, precum şi la apariţia aromei şi colorării mai intense a fructelor.
Lipsa luminii sau umbrirea are efecte negative asupra tuturor proceselor vitale. Umbrirea
are efect negativ şi asupra colorării fructelor, a compoziţiei chimice a acestora provocând o
micşorare a cantităţii de substanţă uscată, în general, şi a reducere a cantităţii de amidon.
Modul de utilizare a luminii în diverse tipuri de livezi
Plantarea pomilor la distanţe mari asigură o iluminare bună în exteriorul coroanei, în
schimb o mai mare parte din lumina incidentă, ajunge la sol nefiind utilizată de pomi.

1
 Plantaţiile prea dese şi coroanele pomilor prea dese, fac ca lumina să ajungă numai în
vârful coroanei acestora, iar ramurile din interior rămân insuficient iluminate.
O iluminare slabă conduce la scăderea procesului de fotosinteză, debilitarea pomilor,
rodirea slabă şi fructe de calitate inferioară.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură

Căldura poate fi un factor limitativ pentru cultura speciilor fructifere de climat temperat.
Aspectul limitativ se manifestă în special, prin insuficienţa generală de căldură într-o
regiune dată, prin temperaturile extreme negative care se instalează în timpul iernii, precum şi
prin accidentele climatice (brumele şi îngheţurile târzii de primăvară) care se înregistrează la
începutul vegetaţiei pomilor, prin arşiţele prelungite.
Pornirea în vegetaţie şi creşterea pomilor primăvara începe numai când se atinge un
anumit grad de temperatură, numit prag biologic, caracteristic pentru fiecare specie. La pomii
fructiferi, pragul biologic este de aprox. 6-8 0C şi la arbuştii fructiferi 4-50C.
Optimul de temperatură variază mult în funcţie de specie. De exemplu, la măr, optimul
de temperatură pentru fotosinteză este de 11- 19 0C. Acest optim variază în strânsă legătură cu
ceilalţi factori şi în special cu lumina.
Cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, precum şi modul de comportare faţă de
gerurile târzii şi îngheţurile târzii de primăvară permit clasificarea lor în trei categorii de care
trebuie să se ţină seama la zonarea culturilor.
 Specii cu cerinţe mari faţă de căldură: migdal, cais, piersic.
 Specii cu cerinţe moderate faţă de căldură: nuc, cireş, păr, gutui, prun
 Specii cu cerinţe reduse faţă de căldură: vişin, alun, agriş, coacăz, unele soiuri de
măr şi prun.
Gerurile care vin treptat sunt mai puţin periculoase decât cele care survin brusc. La vişin,
de exemplu, geruri de -20 0C, care s-au înregistrat progresiv au distrus numai 3% din muguri.
Aceasta se datorează faptului că instalarea lentă a gerurilor permite desfăşurarea normală a
proceselor de călire. Aceeaşi temperatură survenită brusc, a distrus mugurii în proporţie de 90%.
Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii, după zile mai călduţe sensibilizează pomii la ger.
Dezgheţurile şi îngheţurile repetate pot produce degerări la temperaturi mai puţin scăzute decât

2
rezistă în mod normal specia respectivă. Aceasta se datorează faptului că plantele îşi pierd
„călirea”.
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, care, în unele localităţi se înregistrează
frecvent ,după pornirea în vegetaţie, contribuie şi ele mult la limitarea culturii unor specii
fructifere. Deşi temperaturile sunt mai puţin scăzute ca şi iarna, aceste accidente climatice
afectează organele florale a căror rezistenţă scade pe măsura avansării vegetaţiei.
Rezistenţa organelor florale ale diferitelor specii este practic egală, totuşi unele specii sunt
mai puternic afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. Aceasta se explică prin faptul
că fenofaza respectivă (de exemplu înfloritul) are loc mai devreme. Ca urmare, speciile care
înfloresc devreme: migdalul, caisul şi piersicul, în mod frecvent, iar în unii ani cireşul şi nucul
sunt puternic afectate. Pentru primele trei specii, în sudul ţării noastre brumele şi îngheţurile târzii
de primăvară constituie principalul factor limitativ al culturii.
Rezistenţa la ger a rădăcinii este mult mai scăzută decât a părţii superioare. La măr,
rădăcinile degeră la -7…-120C, pe când partea aeriană la –350C.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de apă

Acestea diferă de la o specie la alta şi chiar la aceeaşi specie nevoile diferă în cursul
perioadei de vegetaţie.
După nevoile faţă de apă speciile pomicole pot fi grupate astfel:
 Cerinţe foarte mari faţă de apă: arbuştii fructiferi –coacăzul, agrişul, zmeurul, care reuşesc
bine în zone cu precipitaţii de peste 700 mm anual.
 Cerinţe mari faţă de apă: mărul, părul, gutuiul, care se comportă bine în zone cu
precipitaţii în jur de 700 mm anual.
 Cerinţe medii faţă de apă: părul, nucul, cireşul, vişinul, care reuşesc bine în zone cu
precipitaţii în jur de 600 mm anual.
 Cerinţe reduse faţă de apă: piersic, cais, migdal, reuşesc în zone cu precipitaţii de 500 mm
anual şi manifestă în acelaşi timp rezistenţă la secetă.
Există „faze critice” pentru umiditate, care coincid cu creşterea intensivă a lăstarilor. În
timpul înfloritului şi coacerii fructelor şi către sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoile de apă ale
pomilor sunt mai mici.

3
 Seceta, manifestată prin lipsa apei este şi ea dăunătoare, provocând scăderea recoltelor,
creşterea insuficientă şi îmbătrânirea prematură. Rădăcinile pomilor se ramifică foarte mult în
căutarea apei şi consumă substanţe sintetizate de frunze în detrimentul recoltei.
Excesul de apă este şi el dăunător. Timpul ploios şi rece opreşte creşterea, micşorează
fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică coacerea lemnului, maturarea şi
colorarea fructelor. În timpul înfloritului umiditatea ridicată şi ploaia spală polenul, diluează
secreţia stigmatului, împiedică zborul insectelor polenizatoare, favorizează dezvoltarea bolilor
criptogamice. Excesul de apă din sol poate duce chiar la asfixierea rădăcinilor. Marea majoritate
a speciilor nu suportă excesul de apă, cel mai sensibil fiind cireşul altoit pe mahaleb sau pe cireş,
caisul altoit pe zarzăr şi piersicul altoit pe migdal şi franc. În schimb, gutuiul şi părul altoit pe
gutui suportă ceva mai bine excesul de umiditate şi chiar şi terenurile inundate temporar.
Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară, şi prin aceasta se reduce fotosinteza. Din
această cauză, în regiuni cu nebulozitate mere fructele nu se maturează normal, iar lemnul
lăstarilor nu se maturează suficient; pomii rămân sensibili la ger în iernile care urmează.
Zăpada apără solul de îngheţ şi protejează unele culturi (căpşunul). Prin păstrarea zăpezii
în jurul pomilor se întârzie pornirea în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt, cum sunt piersicul şi
caisul.
Roua apreciată la 30 mm anual, măreşte umiditatea relativă a aerului şi crează condiţii
favorabile pentru pomi, micşorând transpiraţia.
Chiciura şi poleiul provoacă ruperea ramurilor, iar poleiul împiedică respiraţia, provocând
asfixierea ramurilor şi mugurilor.
Grindina are efecte dăunătoare foarte mari. Prin sfâşierea frunzelor, micşorează
fotosinteza, provoacă răni pe tulpini, lăstari şi fructe care se vindecă foarte greu, constituind porţi
de infecţie pentru bolile criptogamice.

Cerinţele speciilor pomicole faţă de sol

Principalele elemente fizice, hidrofizice şi chimice care trebuie avute în vedere la cultura
pomilor sunt: grosimea stratului de sol, alcătuirea granulometrică, volumul edafic util,
porozitatea, starea de gleizare, conţinutul de humus, conţinutul în principalele substanţe minerale,
reacţia solului, conţinutul de carbonaţi şi adâncimea apei freatice.

4
 Grosimea stratului de sol–se consideră adâncimea de 1m obligatorie şi suficientă, deşi
numeroase specii pomicole (păr, măr, cais, nuc) formează rădăcini ce ajung la 3-4 m adâncime.
Importantă pentru creşterea pomilor este, de fapt, nu numai grosimea de 1m a solului, indiferent
de natura sa, ci aşa numitul „volum edafic util”, adică partea de material fin fără elemente de
schelet din profilul de sol calculat pe o secţiune de 1m.
Conţinutul în humus- cele mai bune rezultate pentru cultura pomilor se obţin pe solurile
cu humus 2-3%. Cele cu conţinut sub 1% humus (nisipurile cu textură grosieră, solurile puternic
erodate) nu asigură o creştere şi o rodire satisfăcătoare a pomilor.
Prezenţa azotului, fosforului şi potasiului contribuie stimularea proceselor de creştere şi
rodire.
Insuficienţa azotului determină încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor,
reducerea procesului de înflorire şi fructificare, căderea prematură a fructelor.
Fosforul în sol favorizează creşterea organelor vegetative, creşterea fructelor, sporirea
rezistenţei la ger a pomilor fructiferi. Acidul fosforic din sol este, însă, în mică măsură accesibil
pomilor şi foarte puţin mobil. De aceea, este obligatorie respectarea riguroasă- în funcţie de
prezenţa în sol şi cerinţele speciei pomicole cultivate- a cantităţii de îngrăşământ cu fosfor
necesară şi încorporarea acesteia în profunzime, odată cu operaţiunea de desfundare a terenului
înainte de plantare.
Potasiul este de asemenea util, contribuind la creşterea lăstarilor şi rădăcinilor, la
îngroşarea tulpinii, creşterea şi maturarea fructelor, măreşte rezistenţa la ger a pomilor. Ca şi în
cazul fosforului, îngrăşămintele cu potasiu este bine să fie încorporate în profunzime odată cu
mobilizarea adâncă a solului înainte de plantare.
Prezenţa calciului contribuie la realizarea unui echilibru fiziologic între diferitele
elemente şi microelemente din soluţiile nutritive. Prezenţa sa în exces inhibă absorbţia unor
elemente ca magneziul sau microelemente ca zinc, fier, mangan. La rândul său conţinutul de
calciu este blocat în solurile cu procent ridicat de potasiu şi azot. Gradul de rezistenţă al
diferitelor specii pomicole şi portaltoi faţă de conţinutul de calcar din sol este variabil: mărul
suportă până la 12%, piersicul numai 7-8%, părul altoit pe franc suportă până la 15%, dar altoit
pe gutui numai 8%.
Reacţia solului constituie pentru plantele pomicole un factor ecologic important în
procesul de creştere şi rodire. Fiecare specie îşi desfăşoară în optim procesul de creştere şi rodire.

5
Acest factor influenţează în mod diferenţiat speciile de pomi şi arbuşti fructiferi. Fiecare specie
îşi desfăşoară în optim procesul de creştere şi rodire, numai într-un anumit domeniu de
favorabilitate al reacţiei solului.
Astfel, mărul preferă soluri uşor acide, urmat de prun, în timp ce părul preferă soluri
neutre şi se înscrie într-un domeniu îngust de favorabilitate. Se consideră că mărul poate creşte în
limite de pH variind între 4,5-8, dar limitele optime se situează între 5,2 –6,8.
Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea noilor plantaţii de pomi.
În aprecierea acestui factor trebuie să luăm în considerare nivelul maxim pe care îl atinge apa
freatică în cel mai umed sezon al anului sau în timpul unor perioade când nivelul apei se poate
ridica cel mai mult. Pentru piersic, cais, prun , nuc, adâncimea apei freatice trebuie să depăşească
2,5-3m.