CURS I

Definiţia pomiculturii - pomicultura este ramura cu pondere economică, disciplina de

studiu al cărei obiect de activitate este format din studierea particularităţiilor biologice ale
speciilor pomicole şi stabilirea tehnologiilor diferenţiate de cultură ale soiurilor sau sortimentelor
în funcţie de condiţiile climatice şi edafice, în scopul obţinerii unor producţii de fructe mari şi de
calitate superioară.
Producţia pomicolă se realizează sub influenţa unor factori de o mare diversitate cum ar fi:
fondul genetic, condiţiile climatice, sol, tehnologii de cultură.
Fructele au un conţinut ridicat de apă, substanţe uscate (proteine, grăsimi, glucide),
proteine, glucide, fibre, vitamine şi substanţe minerale, ceea ce le conferă o importantă valoare
alimentară. Acestea pot fi folosite în diverse forme: proaspete, deshidratate, coapte la cuptor,
salate, compoturi, gemuri, piureuri; băuturi nealcoolice- nectaruri, siropuri sau alcoolice- cidru,
ţuică, rachiu de fructe sau oţet.
Valoarea economică a fructelor provine din veniturile care se obţin din vânzarea lor pe
piaţa externă şi la export. Veniturile care se obţin pe 1 hectar de livadă sunt echivalente cu
veniturile obţinute pe 5 ha echivalente cultivate cu cereale.
De asemenea, speciile pomicole prezintă avantajul că pot exploata terenuri cu fertilitate
redusă, terenuri în pantă sau nisipoase.
Fructele constituie o sursă importantă de valută, prin comerţul care se derulează fiind bine
cunoscut cazul ţărilor mari exportatoare de fructe: SUA, Franţa, Italia, Spania, care realizează
miliarde de dolari din acest tip de comerţ.

Situaţia actuală în România şi pe plan mondial şi tendinţele de dezvoltare a

pomiculturii
În prezent, în ţara noastră fărâmiţarea excesivă a terenului şi implicit a plantaţiilor
pomicole, lipsa mijloacelor de lucru, a investiţiilor şi a subvenţiilor acordate de stat au contribuit
la reducerea patrimoniului cu 50-60 mii ha (de la 359 mii ha) şi la slabe producţii de fructe.
Suprafaţa cultivată în prezent nu depăşeşte 115,6 mii ha (la nivelul anului 2011), iar
producţia totală de fructe ajunge la 1475,3 mii tone.
Structura pe specii a patrimoniului este formată din măr 40%, prun 43%, piersic 3%, cais
3%, cireş şi vişin 6%.
Totuşi, pe parcursul ultimilor decenii producţia de fructe a crescut simţitor, în primul rând
datorită creşterii suprafeţelor cultivate şi intensivizării culturilor prin soiuri şi tehnologii noi.
Suprafeţele ocupate de plantaţii pomicole sunt de circa 48 000 000 ha la nivel mondial.
În U.E. se remarcă o tendinţă de reducere a suprafeţelor cultivate cu măr, în special datorită
supraproducţiei şi se încurajează cultivarea unor specii deficitare, cu piaţă sigură de desfacere,
printr-o politică de subvenţionare şi acordare de prime la înfiinţarea de plantaţii noi în cazul
migdalului, nucului şi fisticului.
În ceea ce priveşte dezvoltarea pomiculturii, tendinţa actuală este:
- utilizare materialului săditor liber de viroze, produs prin culturi de meristeme;
- crearea plantaţii superintensive în câmp sau chiar în spaţii protejate care să producă mult
rapid şi de bună calitate;
- schimbarea rapidă a sortimentelor prin introducerea în producţie a noilor soiuri (la 10-12
ani);

1
 - micşorarea volumului lucrărilor manuale efectuate în livadă prin reducerea tăierilor,
mecanizarea lucrărilor;
- creşterea ponderii producţiei ecologice la nivel mondial prin utilizarea unor soiuri
rezistente la boli şi dăunători, care să nu necesite tratamente cu pesticide.
Dezvoltarea durabilă a pomiculturii în România priveşte armonizarea cu reglementările
U.E, sprijinirea direcţionată a producătorilor prin subvenţii în condiţiile asigurării unor producţii
eficiente.

Caracteristicile plantelor pomicole

Plantele pomicole reprezintă sisteme biologice complexe şi pentru a le folosi în interesul
omului este necesară cunoaşterea lor corectă din punct de vedere al mai multor aspecte.
Rădăcina este unul din principalele organe ale plantelor superioare. Pătrunzând în pământ,
rădăcina fixează pomul în sol şi susţine toată partea aeriană, asigurându-se astfel rezistenţa
plantei la vânturi şi furtuni. Prin rădăcini pomul ia contact cu mediul din care asigură absorţia
sevei brute şi legătura fiziologică cu ciupercile (micoriză- pâslă deasă formată din hife de ciuperci
care acoperă vârfurile rădăcinilor şi cu care trăiesc în simbioză) şi bacteriile din rizosferă. În
rădăcini se depozitează o parte din substanţele de rezervă, ce contribuie la începerea vegetaţiei, în
primăvară.
Rădăcinile pot regenera întreaga plantă, pe această însuşire se bazează înmulţirea unor
specii pomicole: măr, păr, gutui, prun prin drajoni şi butaşi de rădăcină.
Rădăcina principală a unui pom este cunoscută sub numele de pivot
Zona de trecere între rădăcina principală şi tulpină este cunoscută sub numele de colet.
Structura părţii aeriene a pomului
Sistemul aerian al pomilor fructiferi constă în următoarele părţi principale: tulpină, ramurile
principale (de schelet şi semischelet) şi ramurile de garnisire.
Tulpina constituie axul de bază şi cea mai dezvoltată parte a pomului. Ea este alcătuită din
trunchi şi coroană.
Trunchiul este partea tulpinii de la colet (locul de trecere de la rădăcină la tulpină) şi până la
prima ramificaţie de schelet. Lungimea acestuia este diferenţiată având între 3-7 cm la căpşun şi
frag şi 4-5 m la unele specii pomicole din flora spontană (cireş sălbatic, măr pădureţ, castan).
Coroana este partea pomului care susţine toate ramificaţiile coroanei si poate avea forme
diferite globuloase, piramidale, larg rasfirate, apropiate de forma naturală şi se folosesc mai ales
în livezile clasice etc. La formarea acestora omul face modificări puţine. În plantaţiile moderne,
intensive, se folosesc coroane în care poziţia şi numărul ramurilor sunt mult schimbate faţă de
formele naturale.
Indiferent de formă, coroanele pomilor sunt alcătuite în general din aceleaşi elemente şi
anume:
axul – care poate lipsi la unele forme de coroană
ramurile- care susţin mugurii, lăstarii, frunzele, florile, fructele
Axul coroanei este prelungirea verticala a trunchiului pe care sunt prinse ramurile
principale.
Ramurile existente în coroana pomilor sunt de trei categorii: ramuri de schelet, ramuri de
semischelet şi ramuri de rod.
Ramurile de schelet sunt groase, lungi, conice (grosimea descreşte de la bază spre vârf).
Ele formează scheletul permanent al coroanei şi trăiesc tot atât de mult ca şi pomul. Între ramurile
de schelet se deosebesc mai multe categori:

2
 Şarpantele- ramuri de schelet de ordinul I care pornesc direct din axul pomului sau trunchi.
Unghiul pe care îl formează în plan vertical ramurile de ordinul I cu axul pomului se numeşte
unghi de inserţie sau de ramificare.
Subşarpante-ramuri de ordinul II care pornesc de pe şarpante; pe ramurile de ordinul II se
formează ramurile de ordinul III.
La unele forme de coroana sarpantele sunt grupate pe ax formand etaje (cordon vertical,
palmeta etajată, etc.).
Ramurile de semischelet sunt formaţiuni lemnoase multianuale (4-6 ani) de dimensiuni
reduse care nu aparţin scheletului permanent al coroanei. Ele îmbracă scheletul pomului.
Ramurile de semischelet poartă muguri de rod şi muguri vegetativi care dau anual lastari cu
frunze. Acestea trăiesc mai puţin decât scheletul permanent şi pot fi scurtate sau chiar suprimate
prin taiere. Nefiind elemente permanente ale coroanei tăierea nu afectează forma coroanei.
Ramurile de rod sunt formaţiuni de dimensiuni mai mici şi aspect diferit caracteristic
speciilor. cresc în principal pe ramurile de schelet şi pe ramurile subordonate acestuia şi poartă
rodul. Deoarece sunt scurte, cu creştere anuală redusă, cu noduri dese şi internoduri scurte,
ramurile de rod se mai numesc brahiblaste şi microblaste. Au urmatoarele caracterisitici: poziţie
aproape perpendiculară pe ramura mamă, vigoare slabă, aspect inelat, dimensiuni reduse de la
câţiva mm la 30-70 cm. Aceste ramuri de rod sau fructifere sunt diferite de la o specie la alta,
cunoaşterea acestora având mare importanţă pentru practica pomicolă.
Mugurii sunt organe cu funcţii complexe ce coţin primordii florale şi foliare. Din muguri
iau naştere lăstari, frunze, flori şi fructe.
Aceştia se clasifică după:
1. poziţia pe ramură
2. organele la care dau naştere

1. După poziţia lor pe ramura mugurii se clasifică în:

 Mugurii terminali situaţi în vârful ramurilor anuale ce îndeplinesc funcţia de
creştere şi prelungire a ramurii
 Mugurii axiali situaţi de-a lungul ramurilor la noduri. La unele specii (cireş)
mugurii axiali sunt aşezaţi solitar. La cais şi piersic sunt aşezaţi în grupe, în interiorul cărora
mugurele din mijloc este mugure vegetativ, iar ceilalţi sunt floriferi.
 Mugurii stipelari servesc pentru înlocuirea mugurelui axial în caz de accidente
sau se pot diferenţia în muguri floriferi la unele specii (piersic, cais, prun).
Mugurii terminali, axiali, stipelari se întâlnesc pe creşterile anuale (lăstari). De îndată ce
acestea devin ramuri mai vechi de un an, muguri vegetativi care nu au pornit în creştere devin
muguri dorminzi.
 Mugurii dorminzi sunt situaţi pe nodurile de la baza ramurilor anuale şi rămân
inactivi mult timp, constituind un fel de rezervă a pomului. Aceşti muguri pornesc în creştere la o
tăiere puternică a pomului sau cand o parte din ramuri se rup sau degeră.
 Mugurii adventivi sunt situaţi şi se pot forma în locuri nedeterminate pe tulpina
sau pe radacină. Ei nu sunt vizibili fiind ascunşi sub scoarţă şi pornesc în creştere numai în caz de
accidente şi de îmbătrânire a pomului şi au rolul de a reface organele pierdute. De multe ori
muguri adventivi dau naştere la lăstari lacomi, fiind situaţi pe lemn bătrân şi sub scoarţă.
Mugurii adventivi şi mugurii dorminzi constituie surse de emitere a lăstarilor noi.
2. După organele la care dau naştere avem: muguri vegetativi şi muguri de rod. Mugurii
de rod pot fi floriferi şi micşti.

3
 Mugurii vegetativi formează lăstari cu frunze. Aceştia sunt de regulă mai mici, au
diametrul mare la bază şi vârful ascuţit.
Mugurii floriferi dau naştere numai la flori. La caişi şi piersic mugurii floriferi formează o
singură floare; la cireş, vişin, prun dintr-un singur mugure se formează o inflorescenţă cu mai
multe flori. Aceştia sunt de regulă mai mari, sunt rotunjiţi la vârf şi au diametrul maxim la mijloc.
Mugurii micşti dau naştere la atât la flori cât şi la lăstari; se întâlnesc la gutui, la măr şi
păr, coacăz, agriş, zmeur.
Lăstarii –sunt organe care cresc în fiecare an fie din mugurii vegetativi, din muguri micşti
(la mar şi la par) şi mai rar din muguri dorminzi şi adventivi. Odată cu venirea toamnei, căderea
frunzelor şi lignificarea ţesuturilor, lăstarii devin ramuri anuale.
Lastarii au lungimi diferite (1, 2 -150, 200 cm). Punctele de pe lastar de unde sunt prinse
frunzele se numesc noduri şi porţiunile dintre noduri se numesc internoduri.

Dupa poziţia pe care o ocupă se deosebesc următoarele categorii de lăstari şi ramuri

anuale:
Lăstari de prelungire- care iau naştere din mugurii terminali, asigurând prelungirea
ramurilor şi a tulpinii.
Lăstari laterali- care iau naştere din mugurii axilari şi cresc lateral pe tulpini sau pe ramuri
.Vigoarea celor din vârf este mai mare şi descreşte către bază.
Lăstari concurenţi- sunt lastarii laterali situaţi imediat sub cel de prelungire
Lăstari lacomi- apar din mugurii adventivi şi dorminzi pe ramurile mai vechi. Ei pot atinge
1,5-2 m într-un singur sezon de vegetaţie.
Lastari anticipaţi- sunt cei care cresc la subsoara frunzelor pe lastarii în crestere în aceeaşi
perioada de vegetaţie (piersic şi cais).
Toamna, după cădera frunzelor lăstarii iau numele de ramuri anuale.
Frunza- este organul care sintetizează hrana necesară pentru creşterea organelor vegetative
şi creşterea fructelor.
Forma limbului frunzelor este diferită, marimea lui şi lungimea constituind caractere de
recunoaştere a speciilor şi soiurilor.
Important este ca prin lucrarile de îngrijire care se aplică, întregul frunziş al pomului sa fie
păstrat sănătos, neatacat de boli şi dăunători prin aplicarea la timp a tratamentelor.

Floarea- este organul de înmultire dar şi cel care asigură recolta. Se formează din muguri
roditori (floriferi sau micşti). La majoritatea speciilor pomicole sunt hermafrodite – adică pe
aceaşi floare se găsesc atât androceul cu stamine cât şi gineceul cu ovar si ovule. Se pot întalni
flori unisexuat monoice situaţie când pe aceiaşi plantă se găsesc atât flori femele, cât şi mascule
sau flori (nuc, alun, castan), unisexuat dioice când florile mascule şi femele sunt situate pe
indivizi diferiţi (smochin, kiwi, dud, Gingko biloba, etc.).
Dintr-un mugure florifer rezulta o singură floare la piersic, cais, migdal şi mai multe flori la
prun, cireş, vişin, măr, păr, nuc (2, 5 până la 8, 11 flori).
În urma fecundaţiei în floare au loc o serie de modificări în floare au loc o serie de
modificări cunoscute sub numele de fructificaţie. În urma acestora din peretele ovarului rezultă
fructul, iar din dezvoltarea ovarului fecundat rezultă sămânţa. Peretele ovarului transformat după
fecundare se numeşte pericarp. În mod curent, ţesuturile pericarpului se diferenţiază în trei
straturi distincte: unul extern, cunoscut sub numele de epicarp, altul de mijloc, mezocarp şi al
treilea intern endocarp.

4
 Epicarpul este alcătuit dintr-un strat de celule, formând învelişul protector al fructului.
Acesta poate fi neted ca la cireşe şi vişine; neted acoperit cu cuticulă şi cu pruină (un strat de
ceară) ca la prune şi mere sau acoperit cu perişori fini ca la piersici, caise şi agrişe. Este cunoscut
sub numele de pieliţă.
Mezocarpul este partea cea mai dezvoltată a pericarpului, servind ca loc de depozitare
pentru depozitarea substanţelor de rezervă.
Endocarpul la unele specii pomicole (prun, cireş, vişin, cais, corn) se îngroaşă, se
sclerifică, devine lemnos şi tare; este cunoscut sub numele de sâmbure şi îndeplineşte funcţia de
protecţie a seminţei.la unele specii pomicole pericarpul rămâne un înveliş subţire şi membranos
în care sunt închise seminţele (măr, păr, gutui).

Fructele speciilor pomicole sunt în majoritatea cazurilor fructe carnoase (cu epicarp
subtire, mezocarp carnos, gros si colorat) şi fructe uscate la nuc şi alun.
Dupa particularităţile biologice şi de cultură speciile pomicole cultivate la noi au fost
grupate în: pomacee, drupacee, nucifere şi specii subtropicale.
Grupa pomaceelor (seminţoaselor) cuprinde: mărul, părul, gutuiul. Fructul lor este poama.
Grupa drupaceelor (sâmburoaselor) cuprinde: prunul, caisul, cireşul, vişinul, piersicul,
cornul al cărui fruct este drupa.
Grupa nuciferelor cu speciile: nuc, castan, migdal si alun. Fructul este pseudodrupa.
Grupa baciferelor cuprinde speciile: coacaz, agriş, zmeur, mur, afin si capşun. Fructele
sunt bace, pseudobace, polinucule şi polidrupe.
Grupa speciilor subtropicale în care sunt incluse smochinul şi citricile. Fructele acestor
specii sunt sicone şi hesperide.