#Sistematica Insectelor 1

Entomologie generală
Sistematica insectelor
Din punct de vedere sistematic, insectele sunt împărţite de specialişti în două subclase –
Apterygota şi Pterygota, criteriul de diferenţiere al subclaselor fiind absenţa sau respectiv
prezenţa primară a aripilor. In cadrul subclasei Apterygota, subîmpărţirea pe supraordine şi
ordine se face ţinându-se cont de structura aparatului bucal şi respectiv de unele trăsături de
morfologie externă. Subîmpărţirea pterigotelor se face în funcţie de tipul aripilor şi structura
nervaţiunii. De asemenea, pot fi utilizate şi caractere care ţin de modul în care se desfăşoară
dezvoltarea preimaginală. In funcţie de aceste criterii, insectele superioare sunt cuprinse în patru
secţiuni. Pentru a uşura recunoaşterea diferitelor ordine de insecte, prezentăm mai jos o cheie de
determinare a principalelor ordine de insecte.
CLASA INSECTA - CHEIE DE DETERMINARE A ADULTILOR
1a – Abdomenul cu cerci sau resturi de apendice abdominale. Aparat bucal pentru rupt şi
mestecat …………………………………………………………………………….…...2
1b – Abdomenul fără cerci sau resturi de apendice abdominale. Insecte de talie mică şi
medie, nearipate. Aparat bucal pentru înţepat şi supt sau pentru rupt şi
mestecat……………………………………………………………………..………….37
2a – Insecte nearipate de talie mică (0,5 – 1 mm). Aparat bucal protejat de un pliu
tegumentar sau liber ……………………………………………3 Subclasa Apterygota
2b - Insecte aripate……………………………………………….…..7 Subclasa Pterygota
3a (2a) – Insecte cu abdomenul prevăzut cu un aparat de sărit caracteristic format dintr-o furcă
bifidă situată ventral pe segmentul abdominal 4, cu un retinaculum pe segmentul
abdominal 3 şi un colofor cilindric cu partea terminală veziculoasă pe sternitul
segmentului abdominal 1. Cap globulos, fără ochi compuşi, fiind prezente doar grupe de
omatidii (uneori putând lipsi şi acestea). Antenele sunt scurte. Aparat bucal pentru rupt
şi mestecat protejat de un pliu tegumentar. Toracele cu segmente libere sau sudate.
Picioare primitive ca structură, cu tarse terminate cu o singură ghiară însoţită de un
empodiu. Abdomen format din şase segmente. Corp glabru sau păros, alb, depigmentat,
sau colorat în nuanţe de gri, brun, verzui, violet ……………………..Ord. Collembola
3b - Insecte cu abdomenul lipsit de aparat de sărit, cu sau fără cerci
codali………………………………………………………………………….…………4
4a (3b) - Insecte cu corpul acoperit cu solzi, de talie mică sau medie, nearipate……..…………6
4b - Insecte cu corpul neacoperit de solzi…………………………………………………. 5
5a (4b) - Capul lipsit de antene sau de ochi. Abdomenul cu resturi de apendice abdominale pe
sternitele primelor trei segmente. Cercii absenţi. Ultimele patru segmente abdominale
retractile. Aparatul bucal protejat de pliu tegumentar, cu piesele alungite şi ascuţite.
Toracele cu protoracele mic, prima pereche de picioare îndreptată anterior, preluând
rolul antenelor. Insecte de talie mică (1-2 mm)…………………………..Ord. Protura
5b - Antenele prezente, capul cu sau fără ochi simpli. Abdomenul cu resturi de apendice
abdominale pe mai mult de trei segmente. Cerci codali prezenţi întotdeauna, lungi şi
pluriarticulaţi (familia Campodeidae) sau scurţi, chitinizaţi, formând un forceps (familia
Japigidae). Aparatul bucal adaptat la rupt şi mestecat, protejat de pliu tegumentar.
Toracele cu segmente libere. Picioare conformate primitiv………………Ord. Diplura
6a (5a) - Abdomenul format din 11 segmente, cu apendice abdominale pe toate segmentele, cu
doi cerci codali şi un paracerc, lungi şi păroşi; pe ultimele segmente, apendicele sunt
lungi şi formează un aparat de sărit. Cap cu antene filamentoase lungi şi ochi compuşi
mici. Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat. Toracele cu segmente libere, picioare
85
scurte, cu tarse trimere. Corp cu aspect metalizat ………….Ord. Thysanura (Familia

Machilidae)
6b - Abdomen cu apendicele abdominale absente pe primele segmente; aparat de sărit
absent. Corpul acoperit cu solzi cenuşii, argintii, aurii
…………………….……………….…………..Ord. Thysanura (Familia Lepismatidae)
7a (2b) - Abdomen cu cerci lungi, articulaţi………………………………………….…………8
7b - Abdomen cu cerci scurţi, nearticulaţi şi chitinizaţi, sau fără cerci
…………………………………………………………………………….…………….9
8a (8b) - Insecte cu trei cerci abdominali lungi şi articulaţi şi două perechi de aripi inegale cu
câmpul anal şi jugal slab dezvoltate şi nervaţiune în reţea, sau cu doi cerci abdominali şi
o singură pereche de aripi funcţionale, cu nervaţiune redusă. Corpul slab chitinizat,
antenele reduse şi aparatul bucal nefuncţional. Ochii bine dezvoltaţi, la masculii unor
specii apărând ochii “în turban”……………………………..…….Ord. Ephemeroptera
8b - Insecte cu doi cerci codali lungi şi articulaţi, cu două perechi de aripi cu nervaţiune
bogată, aripile posterioare cu câmp anal şi jugal foarte bine dezvoltat, separate de
câmpul remigian printr-un pliu evident. Cap cu antene setiforme şi ochi reduşi. Aparatul
bucal pentru rupt şi mestecat.……………………………..……….…….Ord. Plecoptera
9a (7a) - Insecte cu o singură pereche de aripi (aripile anterioare) membranoase. Aripile
posterioare transformate în balansiere………….…….…….…………………………..10
9b - Insecte cu două perechi de aripi………………………….………………………..….11
10a (10b) - Antene filamentoase sau plumoase. Aaparat bucal adptat la supt sau înţepat şi
supt, cu piesele bucale alungite. Toracele cu segmentele sudate, mezotoracele fiind cel
mai bine dezvoltat. Picioarele cu articole alungite, subţiri. Abdomenul alungit, gracil,
sau ascurt …………………………………………..Ord. Diptera, subord. Nematocera
10b (10a) - Antene scurte, aristate. Aparat bucal pentru supt şi lins de tip labial, adaptat la
înţepat şi supt sau rupt şi mestecat. Torace cu segmentele sudate. Picioarele cu ultimul
articol tarsal prevăzut cu pulvile sau arolii. Abdomen scurt sau alungit, masiv sau turtit
dorso-ventral………………………………………..Ord. Diptera, subord. Brachicera
11a - Ambele perechi de aripi membranoase………………………………………………12
11b - Aripile anterioare parţial, slab sau puternic chitinizate, aripile posterioare
membranoase, uneori absente…………………………………………………………14
12a - Aripi membranoase acoperite de peri sau solzi………………………………….…..13
12b - Aripi membranoase fără peri sau solzi, ori puternic îngustate, cu marginile
franjurate……………………………………………………………………………….19
13a - Aripi acoperite cu peri scurţi. Cap globulos, ortognat, antene setiforme, ochi compuşi
prezenţi şi aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Toracele cu segmentele sudate.
Abdomen alungit. Aripile menţinute în repaus în formă de acoperiş deasupra corpului
…………………………………………………………………..…….Ord. Trichoptera
13b - Aripi mari, acoperite cu solzi coloraţi. Cap ortognat, cu aparat bucal adaptat la supt,
maxilele fiind transformate în spiritrompă. Mandibulele sunt atrofiate (cu excepţia
micropterigidelor). Antene foarte divers conformate. Toracele cu segmente sudate,
protoracele puternic redus. Abdomenul alungit sau voluminos, uneori masiv
…………………………………………………………………………Ord. Lepidoptera
14a - Aripi anterioare complet chitinizate……………………….……………………..…..15
14b - Aripile anterioare chitinizate slab sau parţial…………………………………………16
15a (14a)- Abdomenul terminat cu doi cerci codali masivi, nearticulaţi, formând un forceps. Cap
prognat, antene filiforme, aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Protoracele mare, liber,
mezo şi metatoracele sudate. Aripile anterioare pieloase, cu aspect de solzi, acoperind
doar ultimele două segmente toracice şi partea proximală a abdomenului. Aripile
posterioare în formă de evantai cu nervaţiune caracteristică. Unele forme sunt aptere.
86
Picioare primitive, abdomenalungit format din 10 segmente. Insecte de talie medie (9 –

12 mm) ………………………………………………..……………..Ord. Dermaptera
15b (15a) - Abdomen lipsit de cerci codali. Aripile anterioare puternic chitinizate, transformate
în elitre, care uneori pot fi sudate între ele acoperind partea dorsală a toracelui (cu
excepţia primului segment) şi a abdomenului. Capul ortognat sau prognat, cu aparat
bucal pentru rupt şi mestecat. Antenele foarte divers conformate. Toracele cu protorace
masiv, puternic chitinizat, liber. Mezo şi metatoracele sudate, slab chitinizate dorsal.
Aripile posterioare membranoase, cu nervaţiunea redusă. Picioarele sunt divers
conformate, cel mai răspândi tip fiind piciorul primitiv adaptat la mers şi alergat
……………………………………………………………………….…Ord. Coleoptera
16a (14b) - Aripile anterioare chitinizate doar în primele două treimi, cu zona distală
membranoasă (hemielitre). Aripile posterioare membranoase, cu nervaţiune redusă.
Capul hipognat sau ortognat, cu aparat bucal pentru înţepat şi supt. Antene scurte, foarte
greu vizibile, insecte acvatice (subord. Hydrocorisae); antene de lungime medie,
vizibile, insecte terestre cu glande cu secreţie urât mirositoare (subord. Geocorisae).
Toracele cu protorace liber, masiv. Dorsal, este vizibilă o piesă caracteristică ce
protejează mezotoracele, metatoracele şi o parte a abdomenului, denumită scutellum.
Tarsele picioarelor cu 2 – 4 articole. Abdomenul fornat din 6 segmente
vizibile……………………………………………….…..Ord. Heteroptera (Hemiptera)
16b - Aripi anterioare slab chitinizate, transformate în tegmine………………...………….17
17a - Picioarele anterioare neprehensile…………………………………………………….18
17b - Picioarele anterioare prehensile. Cap mic, triunghiular, cu ochi compuşi mari. Aparat
bucal adaptat la rupt şi mestecat. Antene filamentoase, de lungime medie. Protoracele
foarte alungit, mezo şi metatoracele scurte. Picioarele mezo şi metatoracice lungi, cu
articole subţiri. Tarsul pentamer. Abdomen alungit sau masiv, cu doi cerci codali scurţi.
Aripi posterioare cu nervaţiune în reţea…………………………..……..Ord. Mantodea
18a (17b)- Picioarele metatoracice adaptate la sărit, cu femurul alungit şi masiv şi tibia alungită
şi subţire. Capul ortognat, cu antene scurte sau lungi. Aparatul bucal adaptat la rupt şi
mestecat. Protoracele masiv, uneori puternic chitinizat. La unele forme (gryllotalpine),
picioarele protoracice adaptate la săpat galerii, cu articolele scurte, lăţite, puternic
chitinizate. Aripile anterioare transformate în tegmine, aripile posterioare membranoase,
cu nervaţiune în reţea. Tarsul tri sau tetramer. Abdomen format din 10 segmente,
terminat cu cerci lungi sau scurţi, articulaţi. Unele forme prezintă ovopozitor
(tetigonide, gryllide)……………………………………………………Ord. Orthoptera
18b - Toate picioarele adaptate la mers şi alergat. Cap ortognat, cu antene setiforme lungi şi
aparat bucal adaptat la rupt şi mestecat. Toracele cu protorace masiv, prezentând
anterior scut cefalic. Aripi anterioare tegminizate. Aripile posterioare bine dezvoltate,
atrofiate sau absente (în special la femele). Nervaţiunea în reţea. Tarsul pentamer.
Abdomen format din 10 segmente, cu cerci codali scurţi, articulaţi. Femele lipsite de
ovopozitor, ponta depusă în ooteci……………………………………....Ord. Blattodea
19a - Aripi membranoase normale……………………………………………………..…..20
19b - Aripi puternic îngustate, cu marginile prevăzute cu franjuri lungi. Cap hipognat, cu
aparat bucal asimetric, adaptat la înţepat şi supt. Antene scurte, formate din 6-9 articole
cu arhitectură caracteristică. Protoracele liber, mezo şi metatoracele sudate. Uneori
aripile absente. Picioare scurte, cu tars bimer sau trimer, ultimul articol prezentând două
ghiare şi un arolium veziculos bine dezvoltat. Abdomenul alungit, format din 11
segmente. Femelele unor specii prezintă ovopozitor ortopteroid (terebrante) în timp ce
altele au ultimele segmente alungite formând un tub
(tubulifere)………………………………………………………..…Ord. Thysanoptera
87
20a (19a) – Aripi membranoase mult mai lungi decât corpul, cu nervaţiune redusă. Cap globulos,
cu antene scurte, filiforme. Aparat bucal adaptat la rupt şi mestecat. Toracele cu
segmente libere. Picioarele adaptate la mers, cu tars tetramer sau pentamer. Abdomen
masiv, alungit, format din 10 segmente, prezentând cerci codali scurţi,
articulaţi…………………………………………………. Ord. Isoptera (forme aripate)
20b - Aripi membranoase, mai scurte decât corpul sau de aceeaşi lungime cu acesta, cu
nervaţiune bogată………………………………………………………………...…….21
21a (20b) – Antene filamentoase foarte scurte. Cap ortognat, foarte mobil, cu ochi compuşi
foarte mari. Aparat bucal pentru rupt şi mestecat, cu mandibule puternice. Toracele cu
toate segmentele sudate între ele, protoracele fiind atrofiat. Picioarele orientate anterior,
servind la capturarea prăzii. Aripile anterioare identice sau aproape identice cu cele
posterioare. Nervaţiunea în reţea. Pterostigma prezentă la un mare număr de specii.
Abdomen lung şi cilindric sau turtit dorso-ventral, format din 10 segmente, pe faţa
ventrală prezentând un şanţ longitudinal. Terminal, sunt prezenţi pe abdomen doi cerci
scurţi, nearticulaţi…………………………………………………………Ord. Odonata
21b - Antene măciucate, scurte sau lungi ori filamentoase………………………….……..22
22a (21b) – Aripi cu nervaţiune în reţea…………………………………………………….…..23
22b - Aripi cu nervaţiune bogată, dar nu dispusă în reţea…………………………….……24
23a (23b) – Antene scurte, măciucate. Abdomen lung şi gracil sau uşor voluminos, terminat cu
doi cerci codali scurţi. Aripi ascuţite la vârf, cu pterostigmă, aripile anterioare aproape
identice cu cele posterioare. Cap ortognat, cu aparat bucal pentru rupt şi mestecat.
Toracele cu segmente libere………….Ord. Plannipenia (Neuroptera) (Myrmeleonidae)
23b - Antene lungi, filiforme sau măciucate. Abdomen scurt întotdeauna. Capul ortognat, cu
ochi compuşi mari şi aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Corp glabru sau păros, aripi
transparente – verzui sau fumurii – sau colorate în negru şi galben. Uneori prezintă
glande cu secreţie urât mirositoare…………Ord. Plannipenia (Neuroptera) (alte grupe)
24a - Aripi cu pterostigma slab marcată. Aripile anterioare aproape la fel de mari ca cele
posterioare, care prezintă un câmp anal bine dezvoltat, cu nervuri ce se pliază în falduri.
La aripile anterioare, câmpul radial porneşte de la baza aripii, iar nervura subcostală
atinge prima radială. Cap prognat cu antene setiforme. Corpul slab chitinizat, uneori
păros. Abdomen cu cerci scurţi, masculii prezentând gonopode …….Ord. Megaloptera
24b - Aripi fără pterostigmă sau cu pterostigmă evidentă……………………….………….25
25a (24b)- Aparat bucal pentru înţepat şi supt…………………………………………………..26
25b - Aparate bucale de alte tipuri…………………………………………………….……28
26a (25a) - Insecte de talie medie şi mare, cu aripi bine dezvoltate şi nervuri transversale
numeroase. Capul slab hipognat, cu ochi compuşi mari şi oceli; antene scurte, cu două
articole bazale globuloase urmate de un filament drept şi rigid. Tarsele extrem de rar
formate din mai puţin de trei articole. La baza abdomenului, ventral, masculii prezintă
organe stridulante caracteristice…………………….……Ord. Homoptera (Ciccadinea)
26b - Insecte de talie mică şi foarte mică, uneori microscopice. Cap puternic hipognat,
antene de regulă lungi………………………………………………………………….27
27a - Aripi prezente, uneori aripile posterioare atrofiate şi transformate în solzi. Nervurile
sunt puţin numeroase, iar nervurile de tip transversal lipsesc aproape întotdeauna.
Corpul slab chitinizat……..Ord. Homoptera (Psyllinea, Aleurodinea, Aphidinea,
Coccinea – forme aripate)
27b (26b)- Aripi absente. Corp slab chitinizat, prezentând adesea exudate cleioase sau ceroase,
uneori exuviile succesive fiind solidarizate de aceste exudate şi formând un scut
deasupra corpului. Tarsele monomere sau bimere. Insecte imobile sau gregare, uneori
trăind în asociaţie cu furnici……….Ord. Homoptera (Aphidinea, Coccinea – forme
nearipate)
88
28a - Aripile anterioare aproape identice cu cele posterioare……………………...……….29

28b - Aripile anterioare întotdeauna mai lungi decât cele posterioare……………...………30
29a (29b)- Protoracele foarte alungit. Cap prognat, cu antene filiforme de lungime medie. Aparat
bucal pentru rupt şi mestecat. Mezotoracele şi metatoracele de dimensiuni aproape
egale. Aripile cu nervaţiune caracteristică, prevăzute cu pterostigmă. Abdomenul este
cilindric. Femelele cu ovopozitor lung, acicular…………..……….Ord. Raphidioptera
29b - Protorace atrofiat. Toracele cu segmente sudate. Capul ortognat, prelungit ventral cu
un rostru care poartă piesele aparatului bucal adaptat la rupt şi mestecat. Antene
filamentoase, de lungime medie. Aripi cu nervaţiune bogată, adesea pătate cu fumuriu.
Unele forme sunt aptere. Picioare adaptate la mers şi alergat, cu tarsele pentamere.
Ultimul articol tarsal cu două ghiare sau cu una singură. Abdomen cilindric, la masculii
unor specii terminat cu un segment hipertrofiat şi recurbat anterior şi dorsal
……………………………………………………………………..…...Ord. Mecoptera
30a (28b) – Aripi dispuse în formă de V deasupra corpului. Nervaţiune caracteristică, cu
nervurile având partea distală recurbată. Mezotoracele la formele aripate cu o
proeminenţă caracteristică dorsal şi anterior. Cap ortognat, cu antene filamentoase, de
lungime medie. Aparat bucal pentru rupt şi mestecat, cu mandibule asimetrice şi
paragnate. Picioarele cu articole lungi sau cu femurele umflate. Picioarele posterioare
adaptate la sărit. Abdomen cilindric sau masiv, format din 9 segmente vizibile. Cerci
absenţi……………………………………………………………….…..Ord. Psocoptera
30b - Aripi prezente sau absente……………………………………………………………31
31a (30b) - Aripi absente………………………………………………………………….……..32
31b - Aripi prezente…………………………………………………………………………34
32a (31b) - Corp păros, de culoare neagră,cu pete deschise la culoare pe abdomen. Cap cu antene
scurte, îngroşate. Toracele cu segmente sudate. Abdomenul
peţiolat……………………………..…..Ord. Hymenoptera (familia Mutilidae, femele)
32b - Corp glabru sau scurt păros, insecte de talie mică şi medie, sociale………………….33
33a (32b) - Toracele cu segmente nesudate între ele. Abdomen sesil, ultimul segment prezentând
cerci scurţi, articulaţi. Corp slab chitinizat, de culoare albă. Cap lipsit de
ochi…………………………………………………………Ord. Isoptera (forme aptere)
33b – Toracele cu segmente sudate. Abdomen peţiolat, pe segmentele îngustate cu
excrescenţe dorsale caracteristice. Cap prognat, cu aparat bucal pentru rupt şi mestecat.
Antene de lungime medie. Picioare conformate pentru mers şi
alergat…………………………………….…..Ord. Hymenoptera (familia Formicidae)
34a (31b) – Abdomen sesil, primul segment abdominal nu este lipit de torace. Aripi cu
nervaţiune bogată. Insecte de talie medie şi mare. Cap ortognat cu aparat bucal pentru
rupt şi mestecat. Antene de lungime medie. Toracele cu segmente sudate. Femele
prezintă ovopozitor (terebră) în formă de lamă de ferăstrău ………Ord. Hymenoptera
(subord. Symphyta)
34b - Abdomen pedunculat sau peţiolat…………..Ord. Hymenoptera (subord. Apocrita) 35
35a (34b) – Insecte de talie mică şi foarte mică…………………………………………………36
35b - Insecte de talie medie şi mare………………………………………………...………37
36a (34b) – Aripile anterioare şi posterioare cu nervaţiune bogată. Antenele lungi şi foarte lungi,
din 15-16 articole. Aripile anterioare cu pterostigmă adevărată sau falsă. Aripile
posterioare lipsite de lob anal. Abdomen cilindric, alungit, femelele cu ovopozitor
uneori foarte lung……Ord. Hymenoptera (suprafam. Ichneumonoidea,
Proctotrupoidea)
36b - Aripile cu nervaţiune mult redusă sau total absentă. Antene divers conformate,
niciodată cu mai mult de 19 articole. Pterostigma absentă. Abdomen turtit lateral sau nu,
89
cu segmentele telescopate sau nu, câteodată sesil. Femelele cu ovopozitor scurt

………………………….Ord. Hymenoptera (suprafam. Cynipoidea, Chalcidoidea)
37a (34b) – Corp masiv, păros. Cap ortognat, cu aparat bucal adaptat la supt şi lins, dar având
mandibulele conformate pentru rupt şi mestecat. Ochi compuşi mari, antene scurte,
torace masiv. Picioarele cu diverse adaptări legate de curăţatul antenelor, al corpului, de
culesul şi depozitarea polenului. Abdomen peţiolat, femelele prevăzute cu ac veninos.
Insecte sociale sau solitare, polenizatoare …………Ord. Hymenoptera (suprafam.
Apoidea)
37b - Corp glabru, de regulă suplu. Insecte prezentând un desen de avertizare caracteristic,
format din benzi negre pe fond galben sau culori metalizate. Cap ortognat cu antene
scurte, abdomen scurt sau lung peţiolat. Picioare conformate pentru mers (cu excepţia
familiei Dryinidae la care piciorul anterior este de tip prehensil). Insecte solitare sau
sociale ………….…Ord. Hymenoptera (mai puţin familiile Mutilidae şi Formicidae)
37a (1b) - Insecte cu aparat bucal adaptat la înţepat şi supt, cu antene scurte………..…….…..38
37b - Insecte cu aparat bucal pentru rupt şi mestecat, cu mandibule puternice, ectoparazite
permanent în blana mamiferelor sau în penajul păsărilor. Cap totdeauna mai lat decât
toracele. Antene scurte, ochi compuşi mici. Toracele cu protorace liber, mezotoracele şi
metatoracele sudate. Picioarele scurte, cu tarsele terminate cu una sau două ghiare.
Abdomen alungit sau turtit dorso-ventral. La femele, abdomenul prezintă terminal doi
lobi iar la masculi este rotunjit…………………..……………………Ord. Mallophaga
38a (37b) – Picioarele metatoracice adaptate la sărit. Corpul turtit lateral. Pe toate segmentele
corpului se găsesc peri dispuşi în şiruri regulate. Capul hipognat, împărţit la cele mai
multe specii în două zone, cu ochi simpli sau fără ochi. Toracele cu segmente libere.
Picioarele cu tarse terminate cu două ghiare. Forme ectoparazite temporare,
hematofage………………………………………….Ord. Aphaniptera (Siphonaptera)
38b - Picioarele adaptate la agăţat în blana gazdei. Ochii compuşi prezenţi sau absenţi.
Antene formate din 3-5 articole. Toracele cu toate segmentele sudate. Picioarele cu
tarsul monomer, articulat ca o ghiară, pe un pinten al tibiei şi formând un cleşte
apucător. Abdomen format din 9 segmente, turtit dorso-ventral. Ectoparaziţi
permanenţi, hematofagi…………………………...…………………...…Ord. Anoplura
Subclasa Apterygota
Include un număr relativ mic de specii primitive – circa 4700 – aparţinând unui grup
foarte vechi, cunoscut cu fosile încă din devonianul mijlociu. Aceste insecte se caracterizează
prin lipsa primară a aripilor, care apar abia la insectele superioare. Lipsa primară a aripilor este
corelată la apterigote cu dezvoltarea de tip paleometabol, prezenţa unor resturi de apendice
abdominale, sistem respirator trahean primitiv (organizat sub formă de tufe de “trahei”; de
asemenea, primitivitatea se reflectă în alcătuirea aparatului digestiv şi a celui reproducător.
In ceea ce priveşte subîmpărţirea grupului, această categorie de insecte se caracterizează
prin diferenţierea modului de plasare al aparatului bucal, care poate fi sau nu protejat de un pliu
al capsulei cefalice. Apterigotele care au aparatul bucal protejat au fost grupate în supraordinul
Endognatha (Entotropha) iar cele cu aparatul bucal neprotejat în supraordinul Ectognatha
90
(Ectotropha). Din primul supraordin fac parte trei ordine – Collembola, Protura şi Diplura iar din
al doilea un singur ordin - Thysanura.
Supraordinul Endognatha
Ordinul Collembola Lubbock, 1862
Este cel mai bogat grup de apterigote, cuprinzând în jur de 3500 specii de talie redusă –
0,25 – 5 mm, cu corpul prezentând unele diferenţe faţă de celelalte grupe. Astfel, abdomenul este
format doar din şase segmente vizibile iar la nivelul lui se găseşte un aparat de sărit unic în
lumea animală în ceea ce priveşte structura. Culoarea corpului variază, de la albul formelor
depigmentate la nuanţe de gri, verzui sau desene de tip disruptiv.
Capul colembolelor este adesea de dimensiuni destul de mari faţă de restul corpului;
aparatul masticator are piesele adaptate la ruptul şi mestecatul alimentelor la unele specii sau la
înţepat la altele. Antenele sunt formate din patru articole. Alungirea suplimentară a antenelor se
datorează alungirii suplimentare a ultimului articol printr-un proces de înmulţire a articolelor
similar cu cel întâlnit la apendicele unor chelicerate – opilionide sau pantopode. Antenele pot fi
scurte (la poduride) sau lungi (la entomobriide). Receptorii vizuali sunt reprezentaţi prin grupe
de oceli, care la multe specii lipsesc. Pe cap, colembolele prezintă nişte organe caracteristice –
organele postantenare. Acestea sunt formaţiuni chitinoase papilare dispuse în formă de rozetă şi
cu morfologie diversă, în funcţie de specie.
Toracele are segmentele libere, iar picioarele au articolele adapate în conformitate cu
mediul de viaţă – la unele specii sunt scurte şi groase pentru ca la altele să fie subţiri şi alungite.
Abdomenul este alcătuit din 6 segmente, din care adesea ultimele patru sunt de
dimensiuni reduse. Pe faţa ventrală a primelor segmente se găseşte un aparat de sărit format prin
modificarea unor foste apendice abdominale. Astfel, pe primul segment abdominal se găseşte o
structură masivă, cilindrică, la nivelul căreia se secretă o substanţă cleioasă; această strctură
reprezintă coloforul (gr. kola – clei, phorein – a purta). Pe segmentul abdominal 4 se inseră
furca, structură prevăzută cu o tijă chitinoasă pe care se prind două ramuri (dinţii furcii – dens)
îndreptate anterior. In mod normal, furca se află orientată anterior, sub abdomen, cele două
ramuri fiind ancorate de o formaţiune denumită retinaculum situată pe segmentul 3 abdominal.
Asemănător cu furca, retinaculum este o structură cu o bază unică de pe care se desprind două
proeminenţe articulate şi îndreptate lateral. Ca şi coloforul, retinaculum şi furca reprezintă
rezultatul fuziunii în plan median al unor foste apendice abdominale de tip ambulator. Toate
aceste structuri permit colembolelor să se deplaseze efectuând mici salturi (de aici vine de fapt şi
denumirea grupului – gr. embalein – a sări): insecta deranjată îşi va încorda furca, iar în
momentul în care rezistenţa retinaculumului este depăşită, furca va izbi solul cu putere iar
insecta va fi proiectată în sus şi în faţă. Pentru ca la aterizare să fie evitată ricoşarea, cleiul de pe
colofor acţionează ca un fel de crampon.
Tot pe abdomen se dechid şi orificiile genitale (ventral, pe segmentul 5) şi orificiul anal
(pe ultimul segment abdominal). La unele specii de colembole (onichiuride), pe corp sunt
prezente formaţiuni specifice – pseudoocelii. Aceste structuri sunt alcătuite dintr-o peritremă şi
dintr-o membrană, fiind în legătură directă cu cavitatea corpului. Dacă este deranjată, insecta
elimină prin aceste orificii picături de hemolimfă, rolul pseudoocelilor fiind considerat ca unul
de apărare.
Ecologie. Colembolele sunt întâlnite frecvent în frunzarul pădurilor, adesea în populaţii
foarte numeroase, sub pietre, sub scoarţa copacilor, dar există şi specii care populează biotopuri
mai puţin obişnuite – grămezile de alge în descompunere de pe plaje, pelicula de la interfaţa aer-
apă – Podura aquatica, sau chiar gheţarii polari sau montani. Uneori pot fi întâlniţi în ghivecele
91
de flori din locuinţe sau în sere. Sunt insecte detritivore sau micetofage, foarte rezistente la
condiţii nefavorabile de mediu. Unele specii pot trăi în zonele montane dincolo de limita
inferioară a zăpezilor veşnice – peste 5000 m altitudine – sau pe banchizele polare. In aceste
cazuri, hrana colembolelor este reprezentată de grăuncioarele de polen transportate de vânturi.
Cu toate că prezintă o serie de trăsături de primitivitate, colembolele reprezintă un grup
specializat desprin foarte devreme din trunchiul comun care a dus în final la insectele tipice.
Sistematică. Colembolele se subîmpart în două subordine, în funcţie de tipul de
abdomen: Arthropleona, la care segmentele abdomenului sunt articulete liber şi Symphypleona,
la care segmentele abdominale sunt parţial fuzionate.
Soubordinul Arthropleona include familii ca Poduridae, Hypogastruridae, Onychiuridae,
Isotomidae, Entomobryidae iar subordinul Symphypleona - familii Neelidae, Sminthuridae.
Onychiurus sp. Podura aquatica L.

(după Willem, din Grasse) (după Willem, din Grasse)
Anurida maritima Guer.

Pogonognathus longicornis Mull. (după Willem, din Grasse)
(după Willem, din Grasse)
Achorutes muscorum
Entomobria pulchella Ridley (după Willem, din Grasse)
(după Handschin, din Grasse)
Figura 61 – Tipuri de colembole
Allacma fusca L.
(după Willem, din Grasse)
92
Ordinul Protura Silvestri, 1907
In acest ordin sunt cuprinse aproximativ 300 de specii de apterigote de talie mică – nu
depăşesc 2 mm lungime – care trăiesc sub pietre, în sol, în stratul muscineu, etc. Datorită vieţii în
locuri lipsite de lumină, corpul lor este depigmentat iar organele vizuale lipsesc. Interesant este
faptul că proturele nu prezintă nici antene – sunt unicul grup de insecte cu această trăsătură –
rolul antenelor fiind preluat de prima pereche de picioare, care sunt orientate anterior şi nu mai
servesc la deplasare. Ca şi la colembole, aparatul bucal este adăpostit de un pliu tegumentar care
formează aşa-numitul vestibul bucal. Piesele aparatului bucal sunt alungite şi ascuţite, servind la
perforarea ţesuturilor de protecţie ale plantelor. Capsula cefalică este ovoidală, mai îngustată
anterior unde poate prezenta şi o mică prelungire.
Toracele este format din cele trei segmente libere. Protoracele este redus, ca o consecinţă
a folosirii primei perechi de apendice toracice ca organe de simţ. Celelalte perechi de picioare
sunt dezvoltate normal, tarsul fiind terminat cu o singură ghiară. Abdomenul este alungit, fiind
format la adult din 12 segmente, primele trei purtând resturi de apendice (urme de coxe ale unor
foste apendice abdominale). Interesant este faptul că la eclozare abdomenul nu prezintă decât 9
segmente, celelalte segmente apărând ulterior în decursul dezvoltării. Acest tip particular de
dezvoltare aminteşte de fenomenele similare prezente la miriapode şi a primit numele de
dezvoltare anamorfă. Orificiile genitale sunt perechi şi se deschide ventral pe abdomen.
Pe tegument sunt prezenţi peri cu o dispunere caracteristică; cunoaşterea acestei dispuneri
(chetotaxia) are o mare importanţă în identificarea speciilor.
Trăsături de organizaţie internă. Sistemul trahean este slab dezvoltat, lipsind la
majoritatea speciilor, cu excepţia eosentomidelor. Stigmele, în număr de două perechi se deschid
pe ultimele două segmente toracice. Spre deosebire de colembole, la proture apar tuburile
Malpighi, sub forma unor papile situate la limita dintre intestinul mediu şi cel posterior.
Sistematică. Proturele sunt împărţite trei familii: Eosentomidae, Protentomidae,
Acerentomidae. In fauna ţării noastre sunt relativ comune specii ca Eosentomon transitorium şi
Acerentomon doderoi, prezente în frunzarul pădurilor din zonele de câmpie şi de deal.
Capul la
Acerentomon
intermedium
Ionescu
Acerentomon doderoi (după Berlese, din Grasse) (după Ionescu)
Aparatul bucal la Acerentomon

Stănga – mandibula, mijloc –
maxila, dreapta – maxila a II-a
(după Ionescu)
Figura 61 – Protura – aspect general şi detalii ale capului şi

aparatului bucal.
93
Ordin Diplura Börner, 1904
Ordinul Diplura include circa 660 de specii de insecte apterogote, talia lor fiind ceva mai
mare decât cea a proturelor – diplurele pot atinge 10 mm lungime. Sunt insecte întâlnite în
frunzar, sub scoarţa copacilor, peşteri dar şi sub pietre în locuri expuse la soare, spre deosebire
de proture.
Capul este lipsit de ochi, însă antenele sunt prezente, fiind alcătuite din articole
numeroase. Aparatul bucal este de tip primitiv, piesele fiind adaptate la ruptul şi mestecatul
alimentelor. Toracele are segmente libere, protoracele fiind mai mic în comparaţie cu mezo şi
metatoracele. Abdomenul este alcătuit din 10 segmente, din care primele 7 poartă scurte
apendice – saci coxali şi stili – resturi ale unor foste apendice abdominale.
Plusiocampa
balsani
Japyx sp. (după Grasse)
(după Grasse)
Anajapyx
vesiculosus
(după
Silvestri,
din Grasse)
Urosternitele
la diplure
(după
Ionescu)
Campodea sp.
Detalii şi aspect
general (după
Ionescu)
Figura 62 – Diplura – tipuri morfologice şi detalii
94
Pe segmentul abdominal 10 se găsesc doi cerci, care pot fi fie lungi şi multiarticulaţi – la
campodeide – fie scurţi, sclerificaţi şi transformaţi în forceps – la japigide. Intre cele două tipuri
extreme, trebuie menţionaţi cercii scurţi şi multiarticulaţi de la unele tipuri de diplure. De
asemenea, la campodeidele proaspăt eclozate, cercii sunt scurţi şi nearticulaţi.
Organizaţia internă se caracterizează prin sistem reproducător primitiv, segmentar, sistem
nervos asemănător cu cel de la miriapode şi unele crustacee superioare; sistemul respirator este
de asemenea primitiv, stigmele respiratorii deschizându-se pe mezo şi metatorace; excepţional,
la unele tipuri apar stigme şi pe protorace (la parajapigide şi ectojapigide). In ceea ce priveşte
dezvoltarea, larvele care eclozează seamănă cu adultul, fără a avea totuşi cercii dezvoltaţi pe
deplin. Acest tip de dezvoltare se numeşte paurometabol.
Ecologie. Campodeidele au fie regim detritivor sau omnivor – campodeidele – fie
carnivor – japigidele. Sunt relativ comune în frunzarul pădurilor din zonele de deal, ajungând şi
în zonele montane, dar la altitudini mai reduse (nu pot suporta temperaturi scăzute ca proturele
sau colembolele).
Sistematică. Diplurele sunt împărţite în câteva familii, criteriul sistematic cel mai clar
fiind tipul cercilor.
Familia Campodeidae include specii caracterizate prin prezenţa cercilor lungi şi
multiarticulaţi; o specie comună în toată Europa este Campodea magna. Familia Japygidae
cuprinde specii caracterizate prin cercii codali transformaţi în forceps şi regim de hrană carnivor
– ex. Japyx confusus. Alte familii: Procampodeidae, Anajapygidae.
Supraordinul Ectognatha
Ordinul Thysanura Latreille, 1804
Cele circa 350 de specii de tisanure actuale reprezintă doar o palidă imagine faţă de ce a
reprezentat acest grup în trecutul geologic. Faţă de celelalte grupe de apterigote, tisanurele apar
net diferenţiate. Astfel, aparatul bucal masticator nu mai este protejat de pliu bucal, vestibulul
bucal lipsind. Antenele sunt lungi, multiarticulate (unele grupe pot avea până la 250 de articole),
de tip setiform iar ochii sunt compuşi. Alte trăsături deosebite apar şi la nivelul organizării
sistemului respirator şi excretor; sistemul respirator este caracterizat prin apariţia trunchiurilor
traheene longitudinale ce interconectează structurile traheene de la nivelul segmentelor. Tuburile
Malpighi sunt numeroase – 4-8 la lepismatide sau 12-20 la machilide. Corpul tisanurelor este
protejat de solzi tegumentari asemănători cu cei de la lepidoptere, iar abdomenul se termină cu
doi cerci lungi care încadrează un paracerc, toate aceste structuri fiind lungi, multiarticulate şi
acoperite cu peri, de unde şi denumirea grupului.
Capul este de tip ortognat, parţial protejat de o expansiune anterioară a protoracelui.
Antenele sunt lungi – de regulă de lungimea corpului, acoperite cu peri; doar la speciile de
Atelura antenele sunt scurte, ca şi cercii de altfel. Pe cap se găsesc cei doi ochi compuşi, care
uneori pot fi de dimensiuni mari, astfel încât aproape se unesc în plan median. Segmentele
toracice sunt de dimensiuni aproximativ egale iar picioarele sunt scurte, cu tarsele trimere.
Abdomenul este format din 11 segmente şi de un telson; pe faţa sa ventrală, abdomenul prezintă
ca şi la alte grupe de apterigote există resturi de apendice – stilii şi sacii coxali – care la unele
specii (machilide) pot servi la sărit (ultima pereche de stili, care este mai alungită). Segmentele
abdominale poartă la femele un ovopozitor alcătuit din patru piese iar la masculi o armătură
genitală complicată.
95
Ecologie. Tisanurele sunt insecte detritivore, care se întâlnesc în biotopuri variate. Unele
specii, ca lepismatidele sunt iubitoare de locuri uscate şi calde, altele, ca machilidele preferă
frunzarul pădurilor, existând şi specii care trăiesc în muşuroaie de furnici – Atelura formicaria –
întâlnită şi la noi în ţară. Unele din specii sunt antropofile – Lepisma saccharina şi Thermobia
domestica. De regulă, tisanurele pot fi găsite în locuri umbrite, evitând zonele puternic însorite.
Deranjate, se deplasează cu viteză mare, alunecând pe solzii de pe faţa ventrală a corpului.
Antenele şi cercii lungi, care funcţionează ca veritabile “antene codale” sunt organe de simţ care
le permit investigarea eficientă a ambientului în toate direcţiile.
Sistematica grupului include familiile Machilidae, Lepidotrichidae, Lepismatidae,
Nicoletiidae. La noi în ţară sunt foarte frecvente speciile antropofile, ca şi speciile de machilide,
acestea din urmă mai ales în zona pădurilor de foioase din zonele deluroase.
Unii autori consideră că speciile mai primitive de machilide ar trebui desprinse într-un
ordin separat - Microcoryphia incluzând familiile Machilidae, Meinertellidae.
Nicoletia subterranea
Lepisma saccharina
Thermobia domestica
Figura 63 – Tipuri de thysanure – după Escherich, din Grasse
96
Subclasa Pterygota
Cuprinde insectele aripate, cu toate că unele grupe de pterigote îşi pierd în mod secundar
aripile, ca urmare a adaptărilor la anumite moduri de viaţă.
Pterigotele actuale derivă din paleodictiopterele paleozoice şi se caracterizează prin
dezvoltarea completă a sistemului trahean, a tuburilor Malpighi, lipsa apendicelor abdominale,
prezenţa a 12 segmente abdominale (11 segmente şi un telson), dezvoltarea prin metamorfoză şi,
caracterul cel mai important, prezenţa aripilor. Pterigotele sunt grupate în funcţie de tipul de
aripă în patru secţiuni: Palaeoptera, Polyneoptera, Paraneoptera şi Oligonoptara.
Secţiunea Palaeoptera
In acest grup sunt incluse trei supraordine, din care primul în întregime fosil. Grupul a
avut o mare dezvoltare în trecut, dominând mediul terestru în carbonifer. In prezent, grupul este
în regres evolutiv, fiind reprezentat prin puţine specii.
La paleoptere, aripile se caracterizează prin nervaţiunea în reţea, iar în repaus poziţia lor
este de-o parte şi de alta a corpului, perpendicular pe axa longitudinală. Aripile anterioare nu le
acoperă niciodată pe cele posterioare. Un singur grup – efemeropterele – îşi pot ridica în repaus
aripile deasupra toracelui, dar nici în acest caz aripile anterioare nu le acoperă pe cele
posterioare. Aparatul bucal al paleopterelor este de tip masticator la formele actuale, iar
dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă.
Supraordinul Palaeodictyopteroida Goldenberg, 1854
Include insecte primitive, greoaie, cu aripile formate în special din remigium (câmpurile
anal şi jugal sunt slab dezvoltate) şi cu nervaţiune bogată, de regulă în reţea. Talia acestor insecte
era mare, specii de 10-20 cm anvergură fiind ceva obişnuit pentru acest grup. Giganţii grupului
depăşeau 50 de cm anvergură. Aripile erau adesea colorate, prevăzute cu benzi sau chiar cu pete
ocelare. Capul prezenta doi ochi compuşi, trei oceli, antene setiforme de lungimi variabile iar
orificiul bucal era înconjurat de un aparat bucal adaptat de cele mai multe ori la rupt şi mestecat.
Existau însă şi insecte care aveau piese bucale alungite, formând o structură foarte asemănătoare
cu trompa hemipterelor actuale, care avea probabil rolul de a perfora structurile vegetale şi de a
suge seva. Toracele avea segmentele nesudate şi aproape identice ca dimensiuni, protoracele
prezentând adesea paranote bine dezvoltate. Aripile, care nu se puteau acoperi unele pe celelalte,
erau alungite şi înguste, foarte asemănătoare ca formă, iar nervaţiunea era de regulă în reţea.
Abdomenul, alungit, era format din 11 segmente, adesea prevăzute cu paranote. Cercii erau
prezenţi, adesea fiind lungi sau foarte lungi. Segmentele genitale prezentau gonapofize.
Dezvoltarea acestor insecte era de tip heterometabol. Larvele erau după toate
probabilităţile acvatice, după cum o demonstrează resturile fosile păstrate, însă această viaţă
acvatică era o adaptare secundară.
Ordinul Eupalaeodictyoptera Jeannel, 1945

Include insecte greoaie, de talie mare, cu antene şi cerci de dimensiuni reduse.
Protoracele prezenta sau nu paranote, iar aripile, alungite dar de forme variate, aveau zona bazală
mai mult sau mai puţin lăţită. Nervurile sunt dispuse în reţea la formele primitive, în vreme ce la
cele mai evoluate tind să se formeze nervuri transversale, nervaţiunea asemănându-se cu cea de
la unele forme actuale. Eupaleodictiopterele apar la începutul carboniferului şi se dezvoltă
97
exploziv în tot timpul acestei ere. In permian, odată cu modificările climatice şi cu restrângerea
zonelor ocupate de ferigile arborescente, dispar brusc, din această perioadă înregistrându-se
extrem de puţine fosile (trei specii datând din permianul superior din Kansas, şi care aveau talie
mică în comparaţie cu formele din carbonifer).
Din acest grup sunt cunoscute peste 200 de specii, grupate în 24 de familii.
Stenodictiopteroidele (fam. Stenodictyopteroida), din care face parte Stenodictya lobata, unul
din giganţii insectelor primitive care cu aripile deschise măsura 50 de cm (Fig. 64), sunt forme
primitive, de talie mare, cunoscute din America de Nord şi Europa. Alături de specia menţionată
anterior, din aceeaşi familie mai făceau parte forme ca Mecynoptera splendida, din westfalianul
belgian şi genul Megaptila, cararcterizat prin aripile cu baza largă.
Figura 64 – Eupeleodictiopteroide
Stânga – Stenodictya lobata (Carbonifer), jos
– Stilbocrocis heeri (Carbonifer) (după
Handlirsch, din Grasse).
Figura 65 – Eugereon bockingi

(Permian) – Protohemiptera (după
Lameere, din Grasse)
Ordinul Protohemiptera Handlirsch, 1903

Este un grup creat pentru o insectă fosilă, considerată la început ca un strămoş al
hemipterelor actuale – Eugereon böckingi (Fig. 65). Cu o anvergură de 16 cm, Eugereon
98
prezintă toate caracteristicile unui paleopter, de la structura corpului la nervaţiunea aripilor – în

reţea – şi la poziţia acestora (în repaus, aripile erau ţinute lateral, ca la paleodictiopteroide sau ca
la odonatele actuale). Interesant la această insectă este însă rostrul de tip labial, foarte
asemănător cu cel al homopterelor şi heteropterelor actuale. Capul era alungit, la fel şi labrumul;
mandibulele şi maxilele erau alungite şi ascuţite, fiind transformate în stileţi, la care se adăugau
doi apendici pentaarticulaţi – palpii labiali nesudaţi. Această insectă se hrănea cu seva plantelor,
iar în prezent rostrul este considerat mai degrabă o convergenţă evolutivă cu cel de la
hemipterele actuale, deoarece trăsăturile de morfologie externă sunt mult diferite.
Ordinul Megasecoptera Brongniart, 1893

Megasecopterele erau paleoptere mai gracile, cu paranote prezente sau nu, cu cerci lungi,
cu aripile cu bază îngustă, asemănătoare cu cele de la zigopterele actuale. Nervaţiunea aripilor se
caracteriza prin nervuri longitudinale şi transversale puţine (Fig. 66). Aparatul bucal era de tip
masticator, piesele aparatului bucal sugerând un regim de hrană carnivor. Din punct de vedere
sistematic, în acest grup sunt incluse trei subordine, destul de diferite morfologic şi ecologic
între ele.
Subordinul Eumegasecoptera includea megasecoptere cu protoracele prevăzut cu
paranote dantelate ca şi segmentele abdominale, iar aripile aveau o singură nervură anală. Aceste
insecte au reprezentat o linie separată de paleodictioptere, stinse fără să lase urmaşi; o serie de
paleontologi afirmă că din acest grup s-ar fi diferenţie panorpatele. Din acest grup se cunosc 8
familii, răspândite în pădurile tropicele umede din fosta Laurenţia dispărând odată cu răcirea
climei. Cele mai cunoscute tipuri din acest grup sunt Mischoptera woodwardi, sau speciile de
Brodica, Corydaloides, Elmoa.
Figura 66 – Corydaloides scudderi

(Megasecoptera - Carbonifer) (după
Handlirsch, din Grasse)
Subordinul Protohymenoptera include specii evoluate, cu ochi mai şi antene scurte, fără
paranote, cu protoracele piramidal. Aripile au nervaţiune simplificată asemănătoare cu cea de la
himenopterele actuale. Erau insecte bune zburătoare, cu regim carnivor, răspândite în permianul
american şi rusesc, exemple de genuri din acest grup fiind Eohymen, Pseudohymen,
Raphidiopsis, toate caracterizate prin nervuri puţine, asemănătoare cu cea de la unele grupe
evoluete de oligoneoptere actuale. Protohimenopterele se desprind din grupul
paleodictiopteroidelor în devonian sau carboniferul inferior şi nu descind din eumegasecoptere.
In afara acestor grupe, există şi alte categorii de insecte paleozoice, ale căror relaţii
filogenetice sunt mai neclare.
99
Supraordinul Ephemeropteroida Martinov, 1938
Include insecte fosile şi actuale, cu nervaţiunea aripilor în reţea şi aripile posterioare mai
mici decât cele anterioare. Larvele sunt exclusiv acvatice, cu branhii traheene abdominale iar
adulţii au viaţă foarte scurtă.
Ordinul Protoephemeroptera Handlirsch, 1908
In acest grup sunt incluse specii exclusiv fosile (Fig. 67) care au trăit în carbonifer,
asemănătoare cu plecopterele actuale. Unele dintre aceste specii aveau aripile posterioare reduse,
prefigurând unele forme actuale care au aripile posterioare atrofiate. Abdomenul se termina cu
doi cerci care încadrau un paracerc, prin acest caracter distingându-se de paleodictiopteroide.
Ordinul Ephemeroptera Shipley, 1904
Include circa 2000 de specii de insecte de talie mică sau mijlocie, cu aripile anterioare
mai mari decât cele posterioare. In repaus, aripile sunt menţinute vertical deasupra toracelui.
Capul este prevăzut cu două antene scurte, doi ochi compuşi şi trei oceli. La masculii
unor specii de efemeroptere – ex. la genul Baetis – ochii compuşi prezintă o zonă cu omatidii
alungite, ochiul având astfel două zone distincte şi un aspect deosebit (“ochi în turban” – Fig.
67). Piesele aparatului masticator sunt slab chitinizate la adult, deoarece în scurta lor viaţă de
adult efemeropterele nu se hrănesc. Toracele are segmentele libere, cu mezotoracele masiv în
comparaţie cu pro şi metatoracele. Prima pereche de apendice este alungită şi orientată anterior,
preluând parţial rolul antenelor. Aripile anterioare sunt triunghiulare la formele primitive şi
alungite la cele evoluate. Aripile posterioare sunt mult mai mici, existând şi grupe la care se
reduc foarte mult, căpătând aspectul unor solzi. Nervaţiunea este în reţea la formele primitive,
pentru ca la formele evoluate nervurile transversale să se reducă progresiv. Abdomenul este
cilindric, alungit, gracil, terminat cu doi cerci lungi care încadrează un paracerc (sau metacerc);
uneori, la grupele evoluate, la care aripa posterioară se reduce iar nervaţiunea este reprezentată
mai ales de nervuri longitudinale, paracercul este redus. Orificiile genitale sunt perechi iar
masculii au două organe de acuplare. Organizaţia internă este caracterizată prin aparat respirator
complex şi tuburi Malpighi numeroase – circa 40.
Larvele efemeropterelor sunt acvatice, respirând prin branhii traheene situate pe laturile
abdomenului. De cele mai multe ori, aceste branhii sunt foliacee, dar există şi specii cu branhii
alungite sau ramificate. Corpul larvelor este turtit dorso-ventral iar picioarele se orientează
lateral, pentru a permite o priză optimă cu solul; în acest fel, larvele evită smulgerea lor de pe
fundul apei de către curent, dat fiind faptul că cea mai mare parte a speciilor au larve care trăiesc
în pâraie şi râuri de munte cu apă curată şi oxigenată (motiv pentru care prezenţa larvelor de
efemeroptere în apa unui râu poate fi folosit ca un indicator al gradului de puritate al apei).
Larvele trăiesc de la unul la trei ani; înainte de stadiul adult, efemeropterele prezintă un stadiu de
subimago aripat - insecta zboară, dar gonadele nu sunt încă funcţionale. Ulterior mai intervine o
ultimă năpârlire, după care apare adultul, care de regulă are o viaţă foarte scurtă – 1-2 zile. Există
însă şi excepţii, unele specii putând trăi 2-3 zile (Rhithrogenia) sau chiar circa două săptămâni
(Baetis, Cloeon, Procloeon etc.).
100
Insecte comune, efemeropterele se întâlnesc în apropierea cursurilor de apă. Sunt

zburătoare slabe, ziua petrecând-o ascunse în vegetaţie şi efectuând zborul seara. Adulţii
diferitelor specii apar eşalonat de primăvara până toamna. Masculii mor imediat după
împerechere care are loc în zbor. Ulterior, femelele depun ouăle în apă, afundându-şi din zbor
abdomenul sub suprafaţa apei; la alte specii femelele se scufundă sub apă şi depun ponta sub
pietre. După depunerea pontei, adulţii mor, devenind hrana organismelor acvatice şi în special a
peştilor. Resursa trofică reprezentată de efemeroptere este atât de importantă pentru ecosistemele
acvatice – uneori valorile acestei biomase poate atinge valori de ordinul tonelor – încât unele
specii de peşti au ciclul de dezvoltare sincronizat cu cel al efemeropterelor, în sensul că apariţia
puietului are loc odată cu împerecherea diferitelor specii de efemeroptere.
Baetis rhodani –
capul la femelă
Triplosoba pulchella
(Protoephemeroptera)
(după Handlirsch)
Ephemera vulgata
Baetis rhodani – ochi în

turban la mascul (după
Codreanu)
Figura 67 –
Cloeon dipterum -
Ephemeroptera –
larva adulţi, larve, detalii
Ecdyonurus
forcipula - larva Baetis pumilius -
nervaţiunea
Oligoneuriella
Ecdyonurus nervosus - rhenana -
nervaţiune
101
Sistematică. Efemeropterele sunt împărţite în două subordine – primul cuprinzând

formele inferioare, cu nervaţiunea bogată iar al doilea formele cu nervaţiune redusă şi aripi
posterioare atrofiate. In fauna ţării noastre sunt comune specii ca Ephemera vulgata – cu doi
cerci şi un paracerc şi Palingenia longicauda, cu paracercul redus.
Soubordinul Schistonota
Superfamilia Baetoidea (Fam. Siphlonuridae, Metretopodidae Ametropodidae, Baetidae,
Oligoneuriidae, Heptageniidae); Suprafamilia Leptophlebioidea (Fam. Leptophlebiidae);
Suprafamilia Ephemeroidea (Fam. Behningiidae, Potamanthidae, Ephemeridae, Palingeniidae,
Polymitarcyidae)
Soubordinul Pannota
Suprafamilia Ephemerelloidea (Fam. Ephemerellidae, Tricorythidae); Suprafamilia
Caenoidea (Fam. Neoephemeridae, Caenidae); Suprafamilia Prosopistomatoidea (Fam.
Baetiscidae).
Supraordinul Odonatopteroida Martinov, 1938

Cuprinde insecte fosile şi actuale, bune zburătoare, carnivore, cu aripile asemănătoare ca
formă şi nervaţiune în reţea. In repaus, aripile stau întinse pe lângă corp, fără ca perechea
anterioară să o acopere pe cea posterioară. Larvele sunt exclusiv acvatice, răpitoare, cu branhii
traheene abdominale sau intestinale.
Ordinul Meganisoptera Martinov, 1932

In acest grup sunt cuprinse libelulele fosile care au populat pădurile de ferigi arborescente
ale carboniferului, dispărând în timpul permianului, când apar odonatele propriu-zise. Talia
meganisopterelor era mare, gigantul grupului Meganeura monyi (Fig. 68) atingând 70 cm
Figura 68 – Meganeura
monyi (Meganisoptera,
carbonifer) (după
102
anvergură (este vorba de cea mai mare insectă cunoscută), depăşind ca talie peleodictiopterele cu
care era contemporană. Spre deosebire de odonatele actuale, meganisopterele aveau protoracele
bine dezvoltat iar aripile erau lipsdite de pterostigmă şi de nod (locul unde nervura subcostală o
întâlneşte pe cea costală).
Ordinul Odonata Fabricius, 1792
Apărute în permian şi având o evoluţie explozivă în mezozoic, odonatele numără la ora

actuală circa 4700 specii, toate răpitoare şi bune zburătoare.
Odonatele se caracterizează prin capul prevăzut cu ochi mari, plasaţi fie pe latuturile
capului la zigoptere fie se unesc median şi superior la anisoptere (Fig. 69), oferind insectei un
câmp vizual extrem de larg. In plus, capul se poate roti cu aproape 3600, astfel încât o libelulă în
repaus poate supraveghea un spaţiu foarte vast. Antenele în schimb sunt scurte, odonatele
orientându-se preponderent după văz. Aparatul bucal este de tip masticator, cu mandibule şi
lacinii puternic chitinizate şi prevăzute cu zimţi ascuţiţi, care servesc la spargerea exoscheletului
prăzii. Prada este capturată de reguă din zbor, motiv pentru care toate perechile de picioare sunt
inserate şi îndreptate anterior. Din acest motiv, odonatele nu se pot deplasa pe teren plan,
picioarele lor servind de regulă la agăţat de diferite suporturi. Toracele este puternic, conţinând o
musculatură bine dezvoltată şi diversificată care asigură mişcările aripilor. Protoracele este redus
în timp ce mezo şi metatoracele sunt masive (Fig. 70). Aripile se prind în partea superioară a
toracelui datorită hipertrofierii pleuritelor. Aripile sunt alungite, egale sau aproape egale. La
anisoptere aripile sunt ţinute în repaus de-o parte şi de alta a corpului, într-o poziţie
caracteristică, în vreme ce zygopterele şi le ţin în lungul corpului. Nervaţiunea este bogată,
dispusă în reţea. Spre apex, pe marginea costală a aripilor, se observă la cele mai multe specii o
zonă îngroşată – pterostigma – la nivelul căreia se găsesc structuri senzoriale cu rol în
coordonarea mişcărilor aripilor în timpul zborului. Aripile sunt transparente, putând prezenta
pete sau dungi brune, maronii, albăstrui sau roşcate. Abdomenul este lung şi cilindric, uneori
uşor turtit dorso-ventral. In mod normal sunt prezente 10 segmente abdominale, uneori apărând
sub formă de vestigii şi segmentul 11 şi telsonul. Ultimul segment abdominal prezintă doi cerci
scurţi, sclerificaţi. Orificiul genital femel se află situat între segmentele abdominale 8 şi 9, fiind
prevăzut cu un mic ovopozitor. Orfificiul genital mascul se află plasat pe segmentul 9 în timp ce
organul copulator se află situat pe cel de-al doilea segment abdominal, caz unic în lumea
insectelor. După copulare, femelele depun ouă fie pe plantele acvatice, în zonele submerse, fie
direct în apă.
Figura 69
1 – Capul la zygoptere;
2 – capul la anisoptere;
3 – larva la Agrion
(Zygoptera);
4 – larva la Aeschna
1 (Anisoptera)
2 4
103
3
metatorace
protorace mesotorace
Figura 70 – 1- Toracele la Sympecma (Zygoptera);

2 – aripile la Agrion lindeni (Zygoptera – după
Schmidt); 3 – Aripile la Sympetrum meridionale (după
Bartenev)
Larvele odonatelor, exclusiv acvatice sunt de asemenea răpitoare, trăiesc de la trei la

cinci ani şi năpârlesc în acest interval de 11-15 ori. Prada, constând în variate tipuri de
organisme acvatice – de la oligochete până la puiet de peşte şi mormoloci de broască – este
capturată cu ajutorul labiumului transformat într-un organ prehensil alungit (pe seama
mentumului şi submentumului, palpii labiali transformându-se în căngi prehensile articulate),
denumit mască (în repaus, acest organ acoperă celelalte piese ale aparatului bucal). Respiraţia
larvelor se realizează cu ajutorul unor branhii traheene externe – la zigoptere – sau rectale – la
anisoptere. In acest din urmă caz, rectul este dilatat, prezentând numeroase falduri vascularizate
şi prevăzute cu bogate ramificaţii traheene. Comunicând cu mediul acvatic prin orificiul anal,
rectumul este în permaneţă plin cu apă, iar schimbul de gaze se face uşor, dat fiind faptul că
presiunea parţială a dioxidului de carbon este mai mare în sistemul trahean al larvei decât în apă.
Ultima năpârlire larvară este însoţită de modificări profunde, la odonate întâlnindu-se pentru
prima dată elemente care prefigurează metamorfoza completă de la insectele superioare.
Ecologie. Odontele sunt insecte exclusiv diurne, comune mai ales în apropierea apelor.
Insă, datorită faptului că sunt foarte bune zburătoare, pot fi întâlnite şi în zone situate la
depărtare de sursele de apă. Zborul odonatelor este extrem de rapid, chiar dacă aripile au o
structură primitivă iar în zbor aripa anterioară nu se cuplează cu cea posterioară. Speciile de
odonate de talie mare pot depăşi relativ uşor în zbor viteza de 70 km/h, astfel încât odonatele
sunt cele mai eficiente insecte prădătoare din acest punct de vedere.
Sistematică. Din punct de vedere sistematic, odonatele se împart în trei subordine:
Zygoptera, Anisozygoptera şi Anisoptera.
Subordinul Zygoptera
Cuprinde odonate de talie medie, cu aspect fragil, cu zbor lent, care nu se îndepărtează
decât rareori de malurile apelor. Corpul lor este colorat în nuanţe vii, adesea metalizate. Aripile
anterioare sunt identice cu cele posterioare, iar câmpul anal este slab dezvoltat la ambele perechi
de aripi. Genurile Lestes şi Agrion cuprind specii de talie mică, cu aripi transparente şi abdomen
cilindric; adesea prezintă dimorfism sexual, masculii fiind coloraţi în nuanţe metalizate respectiv
de albastru cu negru. Genul Callopteyx cuprinde de asemenea specii legate strâns de mediul
acvatic, cu masculii coloraţi albastru metalic şi aripile cu benzi late albastre în vreme ce femelele
sunt verzi metalizate şia ripile fumurii; la noi sunt comune C. virgo şi C. splendens.
Subordinul Anisoptera
Include specii de odonate de talie medie şi mare, cu zbor rapid şi cu aripile posterioare
mai late decât cele anterioare datorită dezvoltării mai mari a câmpului anal. Genurile Aeschna,
104
Anax şi Cordulegaster include specii de talie mare, cu anvergura de 10 cm sau chiar mai mult, cu
corpul frumos colorat în nuanţe de verde sau albastru, respectiv galben, cu negru. Speciile de
Anax şi Aeschna se întâlnesc mai ales în apropierea apelor în vreme ce speciile de Cordulegaster
(Fig. 71) trăiesc mai mult în pădurile de deal şi de munte.
Genul Libelulla cuprinde specii cu abdomenul turtit dorso-ventral, cu dimorfism sexual
evident – masculii au abdomenul albastru-cenuţiu şi femelele brun-portocaliu – şi cu pete negre
la baza aripilor. Cea mai cunoscută specie din acest grup este Libellula quadrimaculata (Fig.
71), care prezintă pete brune caracteristice pe aripi.
Genul Sympetrum include specii de talie medie – anvergura nu depăşeşte 6 cm, cu corpul
colorat în nuanţe de brun-portocaliu sau în roşu aprins.
Subordinul Anisozygoptera
Cuprinde un singur gen exotic actual - Epiophlebia, care îmbină caracterle celor două
ordine precedente: corpul anisozigopterelor este asemănător cu cel al anisopterelor în vreme ce
aripile (inclusiv nervaţiunea) sunt de tipul celor de la zygoptere. Ochii sunt asemănători cu cei de
la zygoptere. Larva prezintă branhii rectale, ca şi cele ale anisopterelor. Acest grup a avut o
dezvoltare mare în timpul perioadei cretacice, ulterior înregistrând un puternic declin.
Lestes sp. (Zygoptera) Cordulegaster annulatus

(după Schröder, din Ionescu) (Anisoptera).
(după Grasse)
Thore victoria (Zygoptera – Libelulla quadrimaculata.

Agrionidae). (Anisoptera)
(după Grasse) (după Grasse)
Figura 71 – Tipuri de zygoptere şi anisoptere

105
Secţiunea Polyneoptera
In această secţiune sunt cuprinse trei supraordine de insecte; unele din aceste grupe de
insecte sunt cunoscute încă din paleozoic, iar caracteristica lor de bază este dezvoltarea câmpului
anal şi jugal la aripi, ceea ce determină mărirea aripilor. In repaus, aripile sunt culcate în lungul
corpului, aripa anterioară acoperind-o pe cea posterioaă. De regulă, aripile anterioare sunt slab
chitinizate – transformându-se în tegmine, care au mai mult rol de protecţie şi servesc mai puţin
zborului activ. Aripile posterioare sunt mai slab chitinizate şi în repaus se plisează ca un evantai
pentru a putea fi protejate eficient de tegmine care sunt mai înguste. Cu excepâia isopterelor,
tuburile Malpighi sunt bine dezvoltate, aflate în număr mare la limita dintre intestinul mediu şi
cel posterior. Metamorfoza polineopterelor este de tip heterometabol.
Din punct de vedere sistematic, în acest grup sunt incluse supraordinele Blattopteroida,
Orthopteroida şi Dermapteroida.
Supraordinul Blattopteroida Martinov, 1938
Cuprinde cinci ordine, dintre care unul în întregime fosil. Formele incluse aici sunt în
marea lor majoritate specii de climă caldă, puţine specii putând fi întâlnite în zonele temperate.
Toate ordinele se caracterizează prin antene de tip setiform iar aripile au nervaţiune bogată.
Aparatul bucal este adaptat la rupt şi mestecat iar picioarele sunt adaptate la alergat, cu unele
diferenţieri la unele grupe.
Ordinul Protoblattoptera Handlirsch, 1908
Cuprinde insecte foarte asemănătoare cu blatidele actuale, care au trăit în carbonifer,

dispărând treptat până la sfârşitul paleozoicului. Fosilele păstrate (Fig. 72) – între care se
remarcă şi fosile de larve – arată o asemănare destul de mare cu formele actuale. Totuşi, cu toate
asemănările lor cu blatidele actuale, studiul nervaţiunii a arătat că nu este vorba de strămoşi ai
acestora ci de un grup separat care s-a stins fără să lase urmaşi direcţi. Alături de blatidele
primitive, protoblatopterele au reprezentat unul din cele mai importante grupe de insecte
paleozoice. Au populat biotopuri caracterizate prin vegetaţie luxuriantă şi climat tropical din
carboniferul laurentian, pentru ca în permian să dispară odată cu schimbările majore de climă
survenite.
Ordinul Blattodea Brunner, 1882
Cele circa 4400 de specii de blatide actuale reprezintă urmaşii unui grup de insecte foarte
vechi, apărut încă în paleozoic, când populau pădurile umede de ferigi arborescente. Fosilele lor
nu diferă prea mult faţă de tipurile actuale. Grupul a avut o dezvoltare mare în trecut, pe seama
fosilelor fiind descrise nu mai puţin de 13 familii de blatide paleozoice. Din depozite mult mai
recente, de vârstă terţiară, au fost descrise blatide propriu-zise; numai din depozitele de
chihlimbar de la Marea Baltică au fost descrise 50 de specii.
Blatidele actuale sunt răspândite în toate regiunile globului, însă cele mai multe specii
sunt ecuatoriale şi tropicale. Aici trăiesc şi cele mai mari specii ale grupului, unele forme sud-
americane atingând peste 15 cm lungime. Capul blatidelor este prevăzut cu antene lungi şi este
protejat parţial de un scut cefalic al protoracelui, care este foarte bine dezvoltat.
106
Figura 72 – Protoblattoptera; stânga – larvă de

protoblatopter, dreapta – Stenoneura fayoli (după
3 4
1 2
Figura 73 – Blattodea; 1, 2 – Blatta orientalis, mascul (stânga,

femela – dreapta); 3 – Blatella germanica; 4 –
Pseudophoraspis nebulosa – femelă cu ootecă; 5 – Ectobius
lapponicus, mascul; 6 – ootecă de Periplaneta cavernicola.
5 (1,2,3,5 – după Ionescu; 4,6 – după Chopard, din Grasse)
Picioarele sunt lungi, permiţînd o deplasare cu viteză mare. Aripile anterioare sunt
tegminizate, în vreme ce aripile posterioare sunt membranoase, prezentând câmpurile remigian
pe de-o parte şi anal şi jugal pe de alta foarte bine diferenţiate. Multe specii tropicale sunt foarte
bune zburătoare, caracter care lipseşte la speciile antropofile şi la multe din cele din zonele
temperate. Abdomenul se termină cu doi cerci codali scurţi şi articulaţi la femelă, iar la mascul
cu doi cerci şi cu doi paracerci. Corpul este relativ slab chitinizat, uşur turtit dorso-ventral, ceea
ce permite blatidelor să se strecoare prin spaţii foarte înguste. Ponta este depusă în ooteci (Fig.
73) chitinizate, pe care femelele le poartă o vreme în partea posterioară a abdomenului; ulterior
107
ootecile sunt depuse în locuri ferite, călduroase şi umede, în apropierea sursei de hrană. Regimul
de hrană este variat, omnivor; de regulă blatidele se hrănesc cu substanţe organice în
descompunere, de origine vegetală sau animală. Insecte preponderent nocturne, blatidele trăiesc
adesea în aglomeraţii de indivizi de vârste diferite. Cel mai cunoscute din acest grup sunt
speciile antropofile – Blatta orientalis – gândacul negru de bucătărie, Blatella germanica –
gândacul mic de bucătărie şi Periplaneta americana – o specie antropofilă devenită cosmopolită,
destul de frecventă în ultimul deceniu al secolului XX în unele oraşe mari de la noi diun ţară.
Alte specii sunt cele care trăiesc în biotopurile de pădure, cum este Ectobius lapponicus, o specie
din frunzarul pădurilor de foioase care se aseamănă destul de mult cu Blatella, cu diferenţa că
are corpul mai scurt iar coloritul este brun-cenuşiu.
Familii: Cryptocercidae, Blattidae, Polyphagidae, Blattellidae, Blaberidae.
Ordinul Mantodea Burmeister, 1838
Cunoscute popular sub denumirea de “călugăriţe” cele circa 1500 de specii de mantide
reprezintă un grup interesant, inclus în clasificaţiile mai vechi alături de blatice în ordinul
Dictyoptera. Exclusiv carnivore, mantidele tipice sunt cunoscute din oligocen, însă se presupune
că strămoşii lor au ascendenţă paleozoică. Cea mai mare parte a amntidelor sunt specii tropicale,
puţine specii populând zonele temperate. Capul mantidelor este mic, triunghiular, prevăzut cu
ochi mari şi antene setiforme, lungi sau scurte. Protoracele este alungit puternic la unele specii,
la altele fiind scurt. El poartă o pereche de picioare prehensile, la care tibia se transformă într-o
ghiară puternică ce se pliază peste femur, care este zimţat. Mezo şi metatoracele sunt sudate, ca
şi la blatide, iar aripile anterioare sunt tegminizate. Picioarele mezo şi metatoracice sunt lungi şi
subţiri, permiţând insectei să se deplaseze în vegetaţie înaltă. Abdomenul este alungit, voluminos
la femelă şi suplu la mascul, terminat cu doi cerci scurţi. Ouăle sunt depuse de către femelă într-
o ootecă secretată de glande abdominale; secreţia acestor glande este bătută cu ajutorul cercilor,
astfel că înglobează aer şi ulterior se solidifică rapid, având consistenţa şi proprietăţile
termoizolante ale polistirenului expandat.
2 3
Figura 74 – Mantodea. 1 – Mantis religiosa; 2 – capul şi pronotul la 4

Parameles heldreichi, 3 – capul şi pronotul la Ameles decolor; 4 –
Empusa fasciata (1 – după Grasse, 2,3 – după Knechtel şi
Bâznoşanu, 4 – după Ionescu)
Ecologie. Mantidele sunt specii diurne sau nocturne, care îşi prind prada pândind-o;
curpul este colorat în nuanţa predominantă a mediului, iar multe specii tropicale au pe picioare şi
pe corpo expansiuni care le ajută să se mascheze în teren astfel încât devin invizibile în condiţii
de imobilitate. Prada este formată din cele mai variate tipuri de artropode, de la păianţeni până la
fluturi şi albine. Adesea, după împerechere, femela consumă masculul, uneori chiar în timpul
108
acuplării. Mantidele prezintă adesea homocromie copiantă, culoarea corpului şi în cazul multor
specii exotice şi forma lui fiind asemănătoare cu crenguţe uscate, frunze sau chiar flori. In acest
fel, pot trece mai uşor neobservate de către insectele cu care se hrănesc.
La noi în ţară este larg răspândită Mantis religiosa (Fig. 74) călugăriţa comună, o insectă
de 6-7 cm lungime, de culoare verde, răspândită atât în zonele de câmpie cât şi în cele de deal. In
Dobrogea se întâlnesc alte trei specii, termofile: Ameles decolor şi Parameles heldreichi – specii
de talie mică, colorate brun-gri, foarte rapide, care sunt întâlnite în silvostepă, ca şi Empusa
fasciata, o mantidă de talie mare care prezintă pronotul foarte lung şi ngust, cu capul alungit
anterior şi cu excrescenţe scurte pe picioare şi pe laturile abdomenului.
Ordinul Isoptera Brullé, 1832

In acest ordin sunt cuprinse aproximativ 2200 de specii de insecte xilofage, lucifuge,
sociale, denumite popular termite. Termitele şi blatidele sunt considerate ca derivând din acelaşi
grup de insecte primitive. Resturi fosile pe care specialiştii le consideră ca provenind de la
termite datează din permianul inferior, apariţia lor ca grup independent plasându-se probabil la
limita dintre devonian şi carbonifer. Alţi autori nu sunt de acord cu acest aspect, considerând că
grupul este mai recent. Resturi sigure de termite se găsesc abia în depozite de vârstă terţiară şi
quaternară, însă la această dată familiile actuale erau perfect distincte, ceea ce indică o origine
mult mai veche.
Figura 75 – Isoptera – masculul aripat la Archotermopsis wroughtoni (după Imms)
Termitele sunt insecte de talie mică (cel mult 2 cm, de obicei lungimea corpului
nedepăşind 1 cm), care trăiesc în colonii alcătuite din sute de mii, chiar milioane de indivizi. In
interiorul coloniei se întâlnesc mai multe tipuri diferite de indivizi – caste – fiecare dintre acestea
având roluri bine definite în interiorul coloniei (Fig. 76).
Capul termitelor este lipsit de ochi la unele categorii; antenele sunt de tip filiform iar
aparatul bucal este de tip rupt şi mestecat. De regulă, capul este globulos. Toracele este format
din segmente nesudate între ele. Picioarele sunt asemănătoare cu cele de la blatide, având tarsul
tetraarticulat, ultimul articol tarsal prezentând două ghiare. Aripile, identice ca formă (Fig. 75),
apar numai la casta reproducătorilor aripaţi, căzând imediat după împerechere. Nervaţiunea este
simplă, existând doar câteva nervuri longitudinale, neramificate, nervaţiunea în reţea
caracteristică polineopterelor fiind mai puţin evidentă la acest grup. Abdomenul, prevăzut cu doi
stili scurţi pe segmentul 9 prezintă la femele o modificare, sternitul segmentului 7 fiind mult mai
mare decât celelalte şi acoperind în parte sternitele 8, 9 şi 10.
109
In ceea ce priveşte structura unei colonii de termite, există deosebiri între diferitele tipuri
de termite; nu toate termitele au aceleaşi tipuri de caste. Spre deosebire de alte tipuri de insecte
sociale, la termite se pot întâlni indivizi de ambele sexe în interiorul fiecăreia dintre caste. Există
însă şi specii la care acest aspect diferă, unele caste fiind alcătuite doar din indivizi de un anumit
sex (de exemplu soldaţii de la Belicositermes natalensis sunt din punct de vedere sexual femele
în vreme ce lucrătoarele sunt de două tipuri – lucrătoare mici de sex femel şi lucrătoare mari de
sex mascul).
5
1 2 3 4
Figura 76 – Reticulitermes
lucifugus – castele (după Ionescu)
1 – larva indiferentă;
2 – lucrătoare;
3 – soldat;
4 nimfă;
5 – femelă reproducătoare
neotenică;
6 – individ aripat;
7 7 – individ reproducător cu aripile
6 căzute.
8 – cap de soldat nasuti la
Nasutitermes.
Prima castă este reprezentată de casta larvelor indiferente – toate termitele care ies din ou
intră în această categorie în prima perioadă de viaţă. Aceste larve sunt de talie mică, au
tegumentul alb şi sunt lipsite de ochi şi de organele de reproducere. După prima năpârlire, apar
deja primele deosebiri, care conturează calea pe care o vor urma descendenţii. Astfel, unii
110
indivizi se vor dezvolta în continuare ca nimfe, formând casta nimfelor, din care, prin minimum
patru năpârliri succesive se vor dezvolta indivizii sexuaţi, aripaţi sau nearipaţi.
O altă categorie de indivizi se vor dezvolta pe linia larvelor, care, spre deosebire de cazul
nimfelor, sunt lipsite de ochi, primordii ale aripilor şi ale organelor de reproducere şi vor evolua
fie ca lucrătoare fie ca soldaţi.
Casta lucrătoarelor cuprinde exemplare oarbe, aptere, depigmentate, de două categorii –
lucrătoare mici şi lucrătoare mari. Cu toate că sarcina de bază a lucrătoarelor este procurarea şi
prelucrarea hranei, ca şi hrănirea celorlalţi mebrii ai colonie precum şi întreţinerea acesteia,
lucrătoarele mari pot participa alături de soldaţi la apărarea coloniei. De asemenea, lucrătoarele
sunt casta care construieşte colonia – lucrătoarele mari, în vreme ce lucrătoarele mici au ca
atribuţii mai mult hrănirea cuplului reproducător. La unele genuri de termite – Neotermes,
Zootermopsis, Kalotermes, Cryptotermes – casta lucrătoarelor lipseşte, fiind înlocuită fie de
forme reproducătoare fie de nimfe.
Casta soldaţilor provine din aşa-numitele larve cu capul mare, în timp ce lucrătoarelk şi
nimfele provin din larve cu capul mic. Totuşi, această regulă nu se respectă totdeauna. Soldaţii
sunt indivizi masivi, cu capul hipertrofiat, adăpostind o masă musculară impresionantă care
acţionează două mandibule mari, asimetrice. Datorită prezenţei acestor mandibule, soldaţii nu se
pot hrăni singuri, ei depinzând de lucrătoare. La unele specii, soldaţii prezintă pe cap o mică
protuberanţă în formă de tub, care este în legătură cu o glandă cefalică ce produce o substanţă
cleioasă pe care termitele o proiectează asupra duşmanilor; astfel de soldaţi, datortită aspectului,
se numesc soldaţi nasuti (Fig. 76). La unele specii de termite casta soldaţilor poate fi înlopcuită
de lucrătoare sau de nimfe. La unele specii pot apare soldaţi cu rudimente de aripi sau soldaţi
care depun ouă.
Casta nimfelor este alcătuită din indivizi cu ochi compuşi bine dezvoltaţi, cu primordii de
aripi şi de gonade şi cu corpul pigmentat. Alături de lucrătoare şi de soldaţi, nimfele participă la
toate activităţile coloniei, suplinind activitatea acestora la unele specii.
Casta reproducătorilor aripaţi derivă din casta nimfelor. Aceşti indivizi sunt pigmentaţi şi
prezintă aripi funcţionale. Reproducătorii aripaţi părăsesc termitiera, se acuplează şi vor întemeia
noi colonii. După acuplare, aripile cad şi perechea de reproducători va întemeia o nouă colonie.
Masculul nu îşi modifică înfăţişarea, în vreme ce femele capătă în scurt timp un abdomen
hipertrofiat datorită hipertrofierii ovarelor. Regina devine astfel de cel puţin două ori mai
voluminoasă decât ceilalţi membrii ai coloniei şi va deveni imobilă şi dependentă de activitatea
lucrătoarelor.
Alături de reproducătorii aripaţi, la unele specii se mai întâlnesc şi reproducători
nearipaţi, de ambele sexe, care se dezvoltă din nimfe cu primordiile aripilor scurte. Aceştia sunt
mai slab pigmentaţi şi au ochii nefuncţionali. Se consideră că aceşti indivizi reprezintă un fel de
rezervă a coloniei pentru cazurile în care unul din reproducătorii iniţiali moare. Dacă un astfel de
incident apare, apar neotenic unul sau mai mulţi indivizi de acelaşi sex cu cel dispărut, colonia
putând astfel funcţiona mai departe.
Regimul de hrană al termitelor este preponderent vegetarian. In tubul lor digestiv se
dezvoltă o floră caracteristică şi o faună de protozoare simbionte, care au capacitatea de a secreta
enzime care digeră celuloza. Experienţe în care această floră intestinală a fost distrusă prin
utilizarea antibioticelor a dus la moartea prin inaniţie a termitelor, care astfel nu mai aveau
capacitatea de a mataboliza hrana. O singură specie de temite se abate de la această regulă –
Mesotermes darwiniensis din Australia – care are un regim de hrană omnivor, apropiindu-se prin
aceasta de blatide (în fapt, această specie este considerată a fi cea mai primitivă din tot grupul,
putând fi vorba de un fel de verigă de legătură care să ateste filiaţia strămoşilor isopterelor din
insecte de tip blatidian).
Termitele construiesc aşa-numitele termitiere, care sunt structuri complicete, alcătuite din
galerii şi camere cu multiple funcţii – de la depozitarea hranei la camere speciale unde sunt
111
îngrijite ouăle. Construirea termitierelor se poate face sub nivelul solului sau în grosimea
trunchiurilor copacilor, dar cele mai spectaculoase sunt termitierele construite deasupra nivelului
solului dintr-un “mortar” special pregatit de lucratoare. Aceste termitiere sunt constructii
impresionante, ce pot depăşi 2 m înălţime; în aceste construcţii rezistente la incendii sau
inundaţii, o colonie se poate menţine câteva zeci de ani. O astfel de longevitate este datorată
vieţii foarte lungi a reproducătorilor – o regină poate trăi la unele specii 25 de ani.
In România se întâlneşte o singură specie de termită – Reticulitermes lucifugus – mai
comună în Banat; cu toate acestea, specia a fost citată şi din Muntenia, Dobrogea şi Moldova,
unde este foarte rară şi localizată.
Familii: Phinotermididae, Termitidae, Kalotermitidae, Hodotermitidae.
Ordinul Zoraptera Silvestri, 1913
Cuprinde un număr de 30 de specii de insecte în marea lor majoritate tropicale, de talie

mică (nu depăşesc 2 mm), care trăiesc în lemnul putred, sub scoarţa copacilor sau în termitiere
părăsite. Zorapterele prezintă un comportament presocial, asemănător întrucâtva cu cel al
termitelor, cu care se presupune că se înrudesc. Alte caractere, mai ales morfologice, sugerează o
apropiere de plecoptere.
2
3
Figura 77 – Zorotypus hubbardi – 1 – nimfă de formă aripată;

2 – femelă aripată; 3 – femelă apteră (după Comstock)
Capul este ovoidal, prevăzut la adult cu doi ochi compuşi ei oceli. Aparatul bucal este
adaptat la rupt şi mestecat iar antenele sunt formate din 9 articole, fiecare articol fiind umflat la
mijloc (antene moniliforme). Toracele are protoracele mai bine dezvoltat în comparaţie cu
celelalte două segmente; picioarele sunt de tip primitiv, cu tarsul dimer. Aripile sunt înguste, cele
anterioare fiind mai mari decât cele posterioare. Nervaţiunea este redusă, amintind de cea de la
himenoptere, iar pe marginea aripilor se află peri care măresc suprafaţa portantă. Aripile nu sunt
prezente decât o scurtă perioadă de timp, după atingerea maturităţii sexuale acestea
desprinzându-se. Abdomenul, format din 11 segmente prezintă pe segmentul 10 o pereche de
cerci scurţi uniarticulaţi.
Colonia zorapterelor cuprinde indivizi aripaţi, coloraţi, cu ochii bine dezvoltaţi, adulţi
orbi, depigmentaţi sau nu, cu aripile căzute şi juvenili orbi în diverse stadii. Viaţa socială este
însă foarte slab dezvoltată, neputându-se compara cu cea de la termite. Regimul de hrană este
omnivor, zorapterele hrănindu-se cu micelii de ciuperci, cu insecte mărunte sau cu larve.
Numărul de specii cunoscute în prezent este de 29, o specie fosilă fiind cunoscută din
Eocen. Toate speciile sunt incluse într-o singură familie – Zorotypidae, iar ca reprezentant cităm
pe Zorotypus brasiliensis, răspândit în America de Sud.
112
Supraordinul Orthopteroida Handlirsch, 1908
Cuprinde un număr important de specii actuale grupate în 6 ordine, din care unul exclusiv
fosil. Ortopteroidele apar devreme pe arena evoluţiei, fiind cunoscute cu fosile din permian.
Speciile acestui grup se caracterizează prin aripi posterioare ce au câmpul anal foarte bine
dezvoltat, aceste aripi fiind menţinute în repaus plisate sub aripile anterioare care adesea sunt
înguste şi chitinizate parţial, transformate în tegmine. Aparatul bucal este primitiv, adaptat la
ruptul şi mestecatul alimentelor. Tarsul este tri sau tetramer, ultimul articol tarsal prezentând
două ghiare. La unele forme femelele prezintă ovopozitor cu valve.
Ordinul Protoorthoptera Handlirsch, 1908
In acest ordin sunt incluse forme exclusiv fosile, care au trăit în carbonifer şi permian,
fiind înlocuite ulterior de protoperlide. Diversificate pe soclul laurentian, protoortopterele erau
insecte asemănătoare în linii mari cu plecopterele actuale, cu aparat bucal de tip masticator,
picioare adaptate la alergat şi aripi lungi (Fig. 78). Nervaţiunea era bogată, iar aripile posterioare
erau mai late, însă câmpul lor jugal era slab dezvoltat. Unele specii prezentau un protorace
alungit, asemănător cu protoracele unor specii actuale de mantide.
Figura 78 – Protoorthoptera
(după Handlirsch, din Grasse)
1 – Gyrophlebia longicollis;
2 – Spaniodera ambulans;
3 – Gerarus danielsi
113
Grupul este în fapt destul de eterogen, putând grupa foarte bine mai mulţi taxoni diferiţi
cu rang de ordin., care au populat junglele tropicale ale Europei şi Americii de Nord în
carbonifer – alături de paleodictiopteroide - şi s-au stins fără urmaşi direcţi la sfârşitul
paleozoicului, locul lor fiind luat de insecte de tip plecopteroid adaptate la un climat temparat.
Ordinul Plecoptera Burmeister, 1839 (Perlariae Latreille, 1812)
Ordinul cuprinde circa 2000 de specii de insecte primitive întâlnite în apropierea apelor,
slabe zburătoare, cu nervaţiunea aripilor bogată, asemănătoare cu cea de la efemeroptere, cu care
se aseamănă în unele privinţe. Cele mai primitive plecoptere – Protoperlaria (Fig. 79) -
protoperlidele – apar în permian şi urmele lor fosile se întâlnesc până în jurasicul timpuriu
(liasic) când sunt înlocuite de euplecoptere – Euplecoptera, grup în care sunt incluse şi formele
actuale. Plecopterele permiene – insecte adaptate la un climat temperat – au o origine neclară.
Populând zonele europene şi nord-americane, protoperlidele par a avea totuşi originea pe soclul
gondwanian.
Figura 79 – Plecoptera.
1 – Lemmatophora typica (Protoperlaria,
permianul inferior – după Martinov, din
Grasse);
branhii 2 – Perla sp. adult;
3 – larvă în ultimul stadiu de Perlesta
placida (după Frison, din Grasse)
Capul plecopterelor este ortognat, turtit dorso-ventral ca şi restul corpului, prevăzut cu

doi ochi mari şi două antene setiforme, lungi. Aparatul bucal are la adult piesele slab chitinizate,
nefuncţionale, deoarece adulţii nu se hrănesc. Toracele este alcătuit din segmente masive, egal
114
dezvoltate, libere. Aripile sunt mai lungi decât corpul, cele posterioare având câmpul jugal mai
bine dezvoltat în comparaţie cu prima pereche. Nervaţiunea este bogată, mai evoluată decât la
efemeroptere şi odonate. Abdomenul este greoi, alcătuit din 10 segmente, din care ultimul poartă
o pereche de cerci lungi, pluriarticulaţi.
Larvele plecopterelor sunt exclusiv acvatice, fiind întâlnite mai ales în apele curate şi
bine oxigenate din zona montană. Corpul larvelor este foarte asemănător cu cel al adultului, de
care diferă prin absenţa aripilor şi prin prezenţa unor branhii traheene (Fig. 79.3) situate la
nivelul toracelui şi/sau la nivelul rectumului. Alte specii au respiraţie cutanată, larvele fiind
lipsite de branhii. Regimul de hrană al larvelor poate fi vegetarian sau carnivor, larvele capturând
mici crustacee sau alte larve pe care le găsesc sub pietre sau în vegetaţia submersă. Viaţa larvară
poate dura până la trei ani, numărul de năpârliri fiind extrem de mare – 22 la genul Nemura şi 38
la genul Perla. Ultima năpârlire se realizează în mediul aerian, aceste larve ieşind din apă şi
căţărându-se pe vegetaţia de pe mal.
Adulţii (Fig. 79.2) sunt coloraţi în nuanţe închise – brun-fumuriu, negru, cenuşiu – colorit
de tip homocrom. Au zborul greoi şi caracteristic. Plecopterele adulte îşi petrec ziua ascunse în
vegetaţia de pe malurile apelor zburând seara şi în timpul nopţii. Viaţa adulţilor este scurtă, de la
câteva zile la cel mult o lună, din acest punct de vedere asemănându-se cu efemeropterele.
In fauna ţării noastre plecopterele sunt destul de comune în zonele de deal şi de munte.
Drept exemplu cităm genurile Perla, Isogenus, Perlodes, Chloroperla, Nemura ş.a.
Sistematică. Ordinul Plecoptera se subîmparte în două grupe, în funcţie de structura
aparatului bucal:
- Euholognatha – incluzând familiile Taeniopterygidae, Nemouridae, Leuctridae,
Capniidae;
- Systellognatha ce cuprinde familiile Pteronarcyidae, Peltoperlidae, Peltoperlidae,
Perlidae, Perlodidae, Chloroperlidae.
Ordinul Notoptera Crampton, 1915 (Grylloblattaria)
Este un ordin mic, ce cuprinde 15 specii răspândite în regiunile montane din Japonia şi
America de Nord. In clasificaţiile mai vechi, notopterele erau plasate printre ortoptere, cu rang
de familie. In opinia unor specialişti, notopterele reprezintă o ultimă linie filogenetică a grupului
mare al protoorthopterelor care s-a stins la sfârşitul perioadei calde a carboniferului.
Notopterele sunt insecte aptere, cu o serie de caractere arhaice. Ochii compuşi sunt
regresaţi iar ocelii lipsesc. Antenele sunt de tip setiform iar aparatul bucal este de tip masticator,
asemănător ca structură cu cel al ortopteroidelor. Protoracele este mai masiv decât celelalte două
segmente, iar picioarele sunt nediferenţiate, adaptate la mers şi alergat. Abdomenul, alcătuit din
10 segmente se termină cu cerci multiarticulaţi, lungi. Intreaga înfăţişare a animalului pare un
hibrid între unele tipuri de ortoptere şi blatide sau plecoptere. Femelele prezintă ovopozitor,
asemănător cu cel de la ortopterele tipice. Dezvoltarea este destul de lentă, stadiul larvar
întinzându-se pe durata a cinci ani, timp în care au loc o năpârliri. Adulţii trăiesc pe sol sau în
mediul subteran, în munţii înalţi, deasupra limitei superioare a pădurilor, având un regim
alimentar detritivor. De regulă sunt prezente în stratul muscineu în zona montană superioară.
Rezistă la temperaturi scăzute cu multă uşurinţă, atât ca larve cât şi ca adult, notopterele vieţuind
în zone cu temperaturi medii în jur de 00 C. Larvele se aseamănă foarte mult cu adulţii, ceea ce
reprezintă de asemenea un caracter de primitivitate.
Ca exemplu pentru acest grup cităm pe Grylloblatta campodeiformis (familia
Grylloblattidae), o specie răspândită în Statele Unite (Fig. 80). In Europa notopterele lipsesc.
115
Figura 80 – Notoptera 2
Grylloblata 1
campodeiformis
(din Grasse)
Figura 81 – Phasmida
1 - Chresmoda obscura (jurasic, după Handlirsch)
2 – Phyllium sp. (după Radu)
Ordinul Phasmida Leach, 1815
Cele circa 2500 de specii tropicale actuale de fasmide reprezintă doar o palidă replică a
puternicului grup fosil care a avut o dezvoltare explozivă în tot cursul mezozoicului, regresul
evolutiv fiind declanşat odată cu răcirea climei.
Fasmidele actuale (Fig. 81, 82) sunt specii curioase, fitofage, cu forme diverse care imită
fie frunzele verzi sau uscate, fie ramurile. Ating talii mari – unele specii sunt lungi de aproape 30
de cm – Carausius morosus. Capul este globulos sau uşor alungit, prevăzut cu două antene
setiforme, lungi sau scurte iar aparatul bucal este adaptat la rupt şi mestecat. Cu excepţia
philidelor, care au corpul lăţit, de culoare verde, imitând la perfecţie frunzele (nervurile aripilor
se dispunexact ca nervurile frunzei), celelalte fasmide au corpul extrem de alungit, atât pe seama
segmentelor toracice cât şi pe seama celor abdominale. Aripile pot fi prezente sau nu; aripile
anterioare sunt tegminizate (şi întotdeauna mai scurte decât aripile posterioare) în timp ce aripile
posterioare, care au formă de evantai, cu nervaţiune în reţea.
Fasmidele sunt insecte nocturne, cu mişcări lente. Prezintă o remarcabilă homocromie,
putându-şi controla într-o oarecare măsură coloraţia corpului, prin deplasarea unor pigmenţi în
celulele hipodermei. S-a constatat astfel că noaptea culoarea corpului se închide în timp ce ziua
fondul este mai deschis. Deasemenea, fasmidele mai au o serie de însuşiri curioase şi rare la
insecte – fenomenul de tanatoză (supuse la şocuri mecanice, fasmidele intră într-un fel de
catalepsie, musculatura rigidizându-se iar corpul ia o postură caracteristică), capacitatea de a-şi
regenera apendicele rupte şi înmulţirea de tip partenogenetic. Spre deosebire însă de alte tipuri
de insecte la care apare partenogeneza, la fasmide există specii la care masculii nu se cunosc, iar
femelele pot depune ouă nefecundate din care ies generaţii succesive de femele partenogenetice
timp de zeci de ani. Fasmidele sunt insecte termofile, cea mai mare parte a speciilor întâlnindu-
se în zona Asiei de Sud-Est. In Europa sunt prezente doar câteva speci, în zona mediteraneană a
peninsulei iberice, sudului Franţei şi Italiei, aparţinând genurilor Bacillus şi Phyllium.
116
Sistematică. Fasmidele sunt incluse în mai multe familii: Timemidae,

Pseudophasmatidae, Heteronemiidae, Phasmatida.
Figura 81 – Phasmida
1 – Clitumnus trilineatus (Ceylon; după Brunner, din Ionescu)
2 – Bacillus rossi în tanatoză (după Grasse)
3 – Marmessoidea quadriguttata (după Grasse)
Figura 82 – Orthoptere fosile

1 – Metodischia sp. (permian;
după Martinov)
1 2 – Sthenaropoda fischeri
(carbonifer; după Handlirsch)
117
Ordinul Orthoptera Latreille, 1796 (Saltatoria, Latreille, 1817)
Este cel mai numeros ordin de insecte polineoptere, cuprinzând circa 15 000 de specii
actuale. Apărute încă din paleozoic, sunt abundente în carbonifer, de când se cunosc o serie de
grupe stinse la ora actuală, destul de asemănătoare ca aspect cu ceea ce cunoaştem în prezent
(Fig. 82). Liniile actuale sunt cunoscute din triasicul superior.
Ortopterele sunt insecte de talie medie şi mare, larg răspândite atât în zonele calde ale
globului cât şi în cele temperate. Marea lor majoritate sunt fitofage, având aparatul bucal adaptat
la ruptul şi mestecatul alimentelor. Capul este ortognat, mare, prevăzut cu două antene lungi sau
scurte. Protoracele este masiv, protejând dorsal capul. Mezo şi metatoracele sunt sudate între ele.
Una din cele mai importante caracteristici ale ortopterelor este adaptarea la sărit a ultimei perechi
de picioare, care au femurele şi tibiile alungite şi puternice. Aripile anterioare sunt tegminizate,
prezentând ca şi în cazul fasmidelor un spaţiu precostal prevăzut cu scurte nervuri transversale.
Aripile anterioare sunt mai înguste, acoperind în repaus perechea a doua de aripi, care au câmpul
anal şi jugal bine dezvoltate. Abdomenul este alungit la majoritatea speciilor, masiv la altele,
terminat cu doi cerci codali. Femelele pot prezenta ovopozitor sau nu. Masculii prezintă organe
stridulante, cu ajutorul cărora îşi semnalează prezenţa. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză
incompletă, larvele fiind copii în miniatură a adulţilor.
Din punct de vedere sistematic, ortopterele se împart în două sau trei subordine, după
autori.
Soubordinul Tettigonida (Ensifera) cuprinde circa 7000 de specii de ortoptere
caracterizate prin antene filiforme, lungi şi cu ovopozitorul lung sau scurt, cu valve. Spre
deosebire de acridide, organele stridulante ale masculilor sunt situate la nivelul tegminelor
(stridulaţiile sunt produse prin frecarea nervurilor de pe una dintre tegmine de o zonă acoperită
cu o membrană subţire de pe tegmina opusă). Pe tibiile picioarelor anterioare se găsesc organe
timpanale, cu care tetigonidele percep zgomotele. Unele specii sunt capabile de autohemoree,
eliminând hemolimfa pe anumite zone ale corpului. Abdomenul este slab chitinizat, terminat cu
doi cerci scurţi. Cele mai multe specii sunt fitofage, existând însă şi specii carnivore.
3
2
1
4 5
Figura 83 – Orthoptera – 1 – Decticus verrucivorus, femelă; 2 – Tettigonia viridissima,

femelă; 3 – Polysarcus denticaudatus, femelă; 4 – Bradyporus sp. femelă; 5 –
Gryllotalpa gryllotalpa (după Ionescu)
118
Familii: Tettigoniidae – subfamilii: Copiphorinae, Phaneropterinae, Pseudophyllinae,

Listroscelinae, Conocephalinae, Decticinae, Tettigoniinae, Saginae, Meconematinae;
Prophalangopsidae; Gryllacrididae – subfamilii Gryllacridinae, Rhaphidophorinae,
Stenopelmatinae. Din fauna ţării noastre cităm câteva specii comune.
Tettigonia viridissima (fam. Tettigoniidae, Fig. 83) este o insectă de talie mare, de
culoare verde, răspândită în regiunile de câmpie şi de deal, femelele prezentând ovopozitor drept,
alungit; adulţii pot atinge 35 mm lungime, iar regimul de hrană este preponderent carnivor. Din
aceeaşi familie face parte şi Polysarcus denticaudatus (Fig. 83) – o specie caracteristică
păşunilor montane; corpul este gros şi masiv, iar aripile sunt mult reduse; ovopozitorul femelei
prezintă vârful uşor lăţit, cu o serie de dinţi caracteristici. Saga pedo este una dintre cele mai
mari specii de orthoptere europene, femelele atingând peste 60 de mm lungime cu tot cu
ovopozitor (care atinge 30 – 35 mm). Este întâlnită în regiunile de silvostepă şi pădure din sudul
şi estul ţării, fiind o specie prădătoare. Decticus verrucivorus (Fig. 83) este comun în zonele de
câmpie şi de deal. De culoare verde-cafenie, această specie este considerată ca dăunătoare pentru
plantaţiile de viţă de vie. Pholidoptera transsylvanica este caracteristică lanţului carpatic.
Comună în păşunile montane şi alpine, se remarcă prin aripile reduse şi coloritul brun-negru al
corpului, cu dungi caracteristice galbene pe marginea inferioară a protoracelui şi pe femurele
picioarelor metatoracice. Adulţii ating 20 – 27 mm lungime. Bradyporus dasypus (Fig. 83) este
cea mai masivă specie de orthopter din fauna ţării noastre. Corpul, gros, atinge la femele peste
50 mm lungime, din care circa 30 reprezintă lungimea ovopozitorului. Insecta are o culoare
neagră cu reflexe caracteristice arămii. Relativ comună în zonele de silvostepă din estul ţării, se
remarcă şi prin faptul că aripile sunt atrofiate iar comportamentul este nocturn. Luat în mână,
elimină lichid cu miros şi gust neplăcut (autohemoree).
Subordinul Grylloida cuprinde specii pe care unii autori le include printre tetigonide.
Principalul caracter comun cu grupul precedent este reprezentat de prezenţa ovopozitorului cu
valve la unele griloidee şi acelaşi tip de organe stridulant şi timpanale. In acest grup sunt incluse
circa 900 de specii de greieri şi 50 de specii de coropişniţe. Corpul acestor specii este mai gros şi
mai compact decât cel al tetigonidelor iar abdomenul se termină cu doi cerci lungi. Majoritatea
speciilor sunt tropicale, multe trăiesc săpându-şi galerii sub pământ iar unele sunt mirmecofile,
trăind în muşuroaiele de furnici. Grilotalpidele au prima pereche de picioare modificate în scopul
săpării galeriilor; toate articolele sunt scurte şi puternic chitinizate, prezentând expansiuni sub
formă de pinteni.
1 2
Figura 84 – Orthoptera – Saga pedo, femelă (după Grasse); 2 – Gryllus domesticus,

mascul (după Radu).
119
Sistematică. Familia Gryllidae – Subfamilii: Oecanthinae, Eneopterinae, Trigonidiinae,

Mogoplistinae, Myrmecophilinae, Nemobiinae, Gryllinae, Brachytrupinae, Gryllotalpidae.
Gryllus campastris, Gryllus desertus şi Gryllus domesticus (Fig. 84) sunt largă răspândite în ţara
noastră. Prima specie – greierele de câmp – este comun în toată ţara, fiind caracterizat prin
tegminele de culoare neagră lucioasă, iar aripile posterioare sunt mai lungi decât acestea. A doua
specie – greierele de stepă – este prezentă mai ales în sudul ţării şi în Dobrogea. Are spre
deosebire de specia precedentă tegminele de culoare brun-cenuşie, iar aripile posterioare sunt
scurte. Greierele de casă este mai mic decât speciile precedente (16-20 mm faţă de 17 – 26 mm),
şi este de culoare brun-cenuşie. Este o specie antropofilă larg răspândită mai ales în mediul rural.
Gryllotalpa gryllotalpa (Fig. 83) – coropişniţa comună – este singura specie a grupului
grilotalpidelor din Europa; la noi în ţară este larg răspândită. Este o insectă de talie mare (35 – 50
mm lungime), subterană în cea mai mare parte a vieţii, fitofagă, cu picioarele anterioare adaptate
pentru săpat galerii, protoracele puternic chitinizat şi aripile posterioare mai lungi decât
tegminele şi decât abdomenul. Tegminele sunt scurte şi nu acoperă decât jumătate din lungimea
abdomenului iar cercii sunt lungi.
2
1
3 6
5
4
Figura 85 – Orthoptera; 1 – Acrida hungarica; 2 – Oedipodia coerulescens; 3 – Locusta

migratoria; 4 – Calliptamus italicus; 5 – ootecă de Dociostaurus maroccanus; 6 –
ootecă de Calliptamus italicus (după Ionescu)
Soubordinul Acridoida (Caelifera) include aproximativ 7000 de specii de ortoptere cu

antenele scurte şi ovopozitor rudimentar, cu corpul mai bine chitinizat comparativ cu
tetigonidele. Regimul alimentar este fitofag, cea mai mare parte a speciilor fiind tropicale,
iubitoare de locuri însorite şi deschise, acoperite cu vegetaţie ierboasă. Unele specii s-au adaptat
la viaţa la latitudini ridicate, populând tundrele arctice sau platourile alpine de până la 6000 de m
altitudine. Alte specii s-au adaptat la viaţa în deşerturi, iar un mic grup – tridactilidele – la viaţa
pe marginea apelor în zonele tropicale.
Organele stridulante şi cele timpanale sunt diferite de cele de la tetigonide. Stridulaţiile
sunt obţinute prin frecarea de tegmine a femurelor picioarelor metatoracice, care prezintă pe faţa
lor internă un şir de excrescenţe elastice care scot zgomote prin frecarea ritmică de nervurile
tegminelor. Organele timpanale se găsesc la nivelul primelor segmente abdominale. Abdomenul
120
se termină cu doi cerci scurţi iar ovopozitorul lipseşte. Pentru depunerea ouălor – care se face în
sol – întregul abdomen se alungeşte; ouăle sunt depuse în ooteci caracteristice, formate prin
întărirea secreţiei mucoase a unor glande abdominale.
In cazul acrididelor, se întâlneşte la multe specii fenomenul de gregarism – datorită unui
hormon de agregare eliminat de larve, acestea trăiesc în aglomeraţii de milioane de exemplare. In
cazul în care concentraţia acestui hormon atinge stadiul critic, la indivizii din acea zonă se va
declanşa efectul de grup, aceştia rămânând împreună pe tot timpul dezvoltării. Datorită
densităţii, astfel de aglomeraţii, care în zonele tropicale pot ajunge la milioane de exemplare,
sunt obligate să se deplaseze pentru a se hrăni după ce distrug în întregime vegetaţia. Astfel de
stoluri de acridide pot parcurge în zbor distanţe enorme (se citează astfel cazul unui stol enorm
de lăcuste africane care au parcurs întregul continent de la est la vest, de la ţărmul răsăritean
până la cel atlantic) cauzând prejudicii importante vegetaţiei naturale şi culturilor agricole. Sunt
cunoscute astfel invaziile de lăcuste din perioada Evului Mediu, care puneau sub semnul
întrebării însăşi supravieţuirea populaţiei în anumite zone ale Europei. In prezent, invazii de
acest gen sunt rare în Europa, însă rămân deosebit de actuale în Africa şi Asia. La noi în ţară,
zone favorabile pentru atingerea densităţilor de declanşare a gregarismului erau Delta Dunării,
estul Câmpiei Române, sudul Moldovei şi Olteniei şi unele zone din Câmpia de Vest.
Sistematică: Suprafamilia Acridoidea - Familii: Tetrigidae, Eumastacidae, Tanaoceridea,
Acrididae - susubfamiliile Romaleinae, Cyrtacanthacridinae, Acridinae, Oedipodinae);
Suprafamilia Tridactyloidea - Familii: Tridactylidae.
In fauna ţării noastre acrididele sunt foarte comune, populând toate biotopurile cu
vegetaţie ierboasă, uneori apărând în aglomeraţii de sute de exemplare, fără a atinge decât rareori
faza gregară. Acrida hungarica (Fig. 85) este o specie comună în vestul ţării şi Dobrogea,
caracterizându-se prin talia mare – femelele pot atinge 65 mm lungime – şi prin capul alungit
anterior, întreaga insectă practicând o homotipie extrem de eficientă. Calliptamus italicus –
lăcusta migratoare italiană (Fig. 85) – este de asemenea larg răspândită în toată ţara, mai puţin în
regiunile montane. Se recunoaşte cu uşurinţă după coloritul brun-cenuşiu cu pete mai închise pe
tegmine; aripile posterioare au baza de culoare roz, aceeaşi culoare fiind prezentă pe faţa internă
a tibiilor. Ooteca acestei specii are circa 12 – 34 mm lungime, cu un capac de dimensiuni
comparabile în partea superioară. Fiecare ootecă conţine 30 – 50 de ouă. In ultimii 10 ani,
datorită neaplicării măsurilor de combatere s-au înregistrat mai multe episoade de invazie a
acestei specii, fie în Dobrogea, fie în Oltenia sau Câmpia de Vest (perioada 1993 – 1995).
Locusta migratoria, mai rară şi mai mare decât specia precedentă (35 – 55 mm faţă de 15 – 40
mm), este de culoare brun-gălbuie, cu pete brune dispuse neregulat pe tegmine. Este destul de
comună în zonele de est ale ţării şi pe litoral. Ooteca de Locusta migratoria conţine circa 52-100
de ouă, lungimea ei atingând 6 cm, cu un capac spongios de 2 cm. Dociostaurus maroccanus
este cea de-a treia specie de lăcustă migratoare, care poate deveni periculoasă în condiţiile în
care populaţiile ajung la densitatea de declanşare a gregarismului. Ooteca are circa 18-42 de ouă,
iar lungimea ei atinge 10-32 mm; capacul superior este scurt. Psophus stridulus, lăcusta de
păşune, este comună în zonele deluroase şi montane; adulţii au culoare brun închis şi se recunosc
după aripile posterioare purpurii, cu apexul brun închis. Deranjată, lăcusta execută un salt pe
verticală, emiţînd în acelaşi tip stridulaţii puternice şi expunându-şi în acelaşi timp aripile viu
colorate. Oedipoda coerulescens (Fig. 85) este de asemenea comună în toată ţara, mai puţin în
zona montană înaltă. Populează biotopurile deschise, puternic însorite şi se recunoaşte după
aripile posterioare albastre ca cerul cu o bandă lată neagră în zona marginii externe. O specie
înrudită este Oedipoda germanica, destul de comună în sudul Dobrogei, care are aripile
posterioare roşii. Asemănătoare cu aceasta este Acrotylus insubricus, care are aripile posterioare
prevăzute cu o suprafaţă roşie de dimensiuni mai reduse, iar dunga neagră se află spre interiorul
aripii. Acrotylus longipes populează doar fâşia de vegetaţie litorală, fiind strict localizată la noi
în ţară. Se recunoaşte uşor după aripile posterioare cu baza colorată în galben sau portocaliu pal.
121
Ordinul Embioptera Hagen, 1861 (Embiodea, Kusnezov,

1903)
Acest ordin cuprinde un număr redus de specii – în jur de 200 – de talie mică, nedepăşind
2 cm, majoritatea fiind tropicale. Embiopterele sunt cunoscute din terţiar. Cu toate acestea, în
depozitele de vârstă permiană din Kansas a fost descoperită o insectă asemănătoare cu aceste
insecte – Protembia permiana. Caracterele morfologice şi obiceiurile embiopterelor le apropie
atât de ortoptere cât şi de perlidele fosile.
Embiopterele sunt în cea mai mare majoritate insecte termofile. Capul este mare şi spre
deosebire de grupele precedente este prognat. Piesele bucale sunt adaptate la ruptul şi mestecatul
alimentelor, antenele sunt setiforme iar ocelii lipsesc. Ochii compuşi sunt bine dezvoltaţi. Cele
trei segmente toracice sunt egal dezvoltate. Masculii multor specii poartă aripi, care sunt
primitive, egale şi cu nervaţiune redusă. Femelele sunt aptere. Picioarele au tarsele trimere,
primul articol tarsal de la perechea de picioare anterioare este umflat, la nivelul lui existând
glande sericigene, cu ajutorul firelor de mătase indivizii construindu-şi tuburi în care se
protejează. Abdomenul este alcătuit din 10 segmente, ultimul fiind prevăzut cu doi cerci scurţi,
biarticulaţi, asimetrici la masculi (Fig. 86).
Ouăle sunt depuse pe fundul unui tub de mătase în care se adăposteşte femela, tub
construit sub pietre, trunchiuri doborâte sau sub scoarţa copacilor bătrâni. Femela are grijă de
ponta depusă şi de larvele tinere, până ce acestea ajung la vârsta a doua. Dezvoltarea se face
aproape fără metamorfoză, la embioptere fiind întâlnit tipul paurometabol; astfel, larva seamănă
cu adultul aproape din primul stadiu, iar în urma celor patru năpârliri succesive au loc mai mult
modificări ale organizaţiei interne.
Ecologie. Embiopterele sunt insecte lucifuge, cu regim de hrană detritivor.
Familii: Oligotomidae, Anisembiidae, Teratembiidae
In Europa a fost citată Embia solieri care populează zona mediteraneană, sudul Crimeii şi zona
de nord-vest a caucazului. In ţara noastă embiopterele lipsesc.
Figura 86 – Embioptera
Embia sabulosa; dreapta – femela,
stânga, mascul (după Enderlein, din
Ionescu)
Supraordinul Dermapteroida Martinov, 1925
Cuprinde două ordine, unul exclusiv fosil şi celălalt actual. Sunt insecte cu tegumentul
chitinizat, prefigurându-se situaţia pe care o vom reîntâlni la coleoptere. In această direcţie prima
pereche de aripi este puternic chitinizată, având rolul de a proteja cea de-a doua pereche,
membranoasă, care serveşte la zbor. Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi mestecat, antenele
122
setiforme sau filiforme iar picioarele adaptate la mers şi alergat. Tarsele sunt tri sau pentamere,
iar abdomenul se termină cu cerci care se pot transforma în forceps.
Ordinul Protoelitroptera Tillyard, 1931
Este un grup exclusiv fosil, cuprinzând specii care au trăit în permian. Aceste insecte
aveau un aspect foarte apropiat de cel al coleopterelor actuale. Capul prezenta antene scurte, de
tip setiform, ochi compuşi şi aparat bucal primitiv, adaptat la ruptul şi mestecatul alimentelor.
Toracele avea segmentele egal dezvoltate, iar prima pereche de aripi era chitinizată şi proteja
aripile posterioare. Cu toate că erau chitinizate, la nivelul aripilor anterioare se distingeau nervuri
iar aspectul lor era aplatizat şi nu convex ca la coleopterele actuale. Aripile posterioare aveau
câmpurile anal şi jugal bine dezvoltate, iar nervaţiunea era redusă; în repaus erau menţinute
plisate sub aripile anterioare. Ca astructură, nervaţiune şi aspect, aripile posterioare se asemănau
destul de mult cu cele ale dermapterelor. Picioarele erau de tip primitiv (adaptate la mers şi
alergat) şi aveau tarsele pentamere. Abdomenul, masiv, spre deosebire de cel al coleopterelor
prezenta uneori doi cerci codali scurţi, pluriarticulaţi.
In opinia specialiştilor, protoelitropterele au multe afinităţi cu dermapterele şi strămoşii
coleopterelor actuale. Grup care s-a stins fără să lase urmaşi, protoelitropterele sunt apropiate de
dermapterele şi protocoleopterele paleozoice, toate cele trei grupe linii filetice paralele, desprinse
din strămoşi de tip blatoidian şi diversificate în condiţiile climatului particular al sfârşitului
paleozoicului. Ca şi alte grupe, după opinia unor specialişti, protoelitropterele ar fi un grup
originar şi diversificat pe fostul soclu gondwanic.
Figura 87 A – Protoelytroptera – stânga -

Protoelytron permianum (permianul inferior, după
Martinov, din Grassé); jos – aripa anterioară de la
Parablattelytron latum (permian inferior, America
de Nord, după Carpenter, din Grassé)
Protocoleoptera
Protocoleopterele apar în de asemenea în depozite de vârstă paleozoică (permiene), însă
spre deosebire de protoleitropterele descrise din America de Nord, populau la început actualul
teritoriu al Australiei, de unde s-au răspândit în Asia. Resturile păstrate arată că aceste insecte –
de talie medie sau mare – aveau uneori o nervaţiune bogată – de exemplu genul Protocoleus,
alteori redusă – genul Arctocoleus. Interpretate la început ca precursoare ale coleopterelor
mezozoice şi actuale, protocoleopterele s-au dovedit a fi la o analiză comparativă mai atentă a
elitrelor un grup independent, a cărui poziţie rămâne ambiguă – pot fi incluse între
protoelitroptere ca şi într-un ordin fosil separat.
123
Coleopterele propriu-zise nu pot fi considerate ca descendenţi direcţi nici a

protoelitropterelor nici a protocoleopterelor. Prezenţa aripilor anterioare chitinizate şi cu
nervaţiune redusă la mai multe grupe diferite de insecte nu este decât o altă dovadă a
convergenţei evolutive. In condiţiile climei tropicale umede de la sfârşitul paleozoicului, care a
favorizat dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante pe mari suprafeţe, mai multe grupe de insecte
blatopteroide au evoluat în mod independent dezvoltându-şi structuri de protecţie chitinizate.
Ulterior, o mare parte din aceste insecte au dispărut fără să lase urmaşi direcţi, odată cu
modificările climatice care au marcat sfârşitul erei primare. In sprijinul acestei ipoteze vine şi
observaţia că o parte din protocoleoptere aveu aripile anterioare cu o structură mult mai primitivă
în comparaţie cu protoelitropterele, a căror nervaţiune este redusă. Prin urmare, poziţia
protocoleopterelor apere încă odată ca fiind cel mai probalil paralelă cu a protoelitropterelor,
ambele grupe descinzând din strămoşi de tip blatidian.
Figura 87 B – 1 – Protelytron tillyardi

(Protoelytroptera, permian, inferior); 2 – Protocoleus
mitchelli (Protocoleoptera, permian superior,
4 Australia; după Tillyard, din Grassé); 3 – Arctocoleus
ivensis (Protocoleoptera, permian superior, Rusia;
după Martinov, din Grassé); 4 – Arixenia esau
(Dermaptera, actual)
Ordinul Dermaptera Leach, 1817
Primele dermaptere tipice – eudermapterele – sunt cunoscute din jurasic şi eocen.

Dermapterele actuale – circa 1300 de specii – sunt specii libere în cea mai mare parte, lucifuge,
124
de talie mică sau medie, care au drept caracteristică principală prezenţa a doi cerci codali
transformaţi în forceps.
Capul este prognat sau ortognat, cu antene filiforme de dimensiuni medii, cu ochi
compuşi bine dezvoltaţi şi aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Toracele are primul segment
liber, mai masiv comparativ cu celelalte două care sunt sudate între ele. Picioarele sunt adaptate
la mers şi alergat iar tarsele lor sunt trimere. Aripile dermapterelor sunt caracteristice: astfel,
aripile anterioare, pieloase (parţial chitinizate) sunt reduse, acoperă doar ultimele două segmente
toracice şi cel mult primele două segmente abdominale; aripile posterioare au formă de evantai şi
nervaţiune caracteristică, fiind formate mai ales pe seama câmpurilor anal şi jugal. Există şi
specii de dermaptere la care aripile lipsesc cu totul. Abdomenul este uşor turtit dorso-ventral, ca
şi toracele, fiind format din 11 segmente dintre care ultimul poartă forcepsul. Forcepsul este mai
dezvoltat la masculi decât la femele şi are o formă specifice, ce reprezintă criteriu taxonomic.
Ecologie. Dermapterele sunt insecte în cea mai mare parte tropicale, puţine specii fiind
răspândite în zonele temperate. Sunt lucifuge, ziua petrecând-o ascunse sub coaja copacilor, în
crăpături sau sub pietre, iar regimul de hrană este mixt, putându-se hrăni atât cu resturi de
origine animală sau vegetală, cu fructe sau prăzi mărunte. Femelele depun ouăle într-o mică
cameră subterană unde rămâne până la eclozarea larvelor; supravegherea pontei este necesară
deoarece pe suprafaţa ouălor se dezvoltă bacterii sau micelii de ciuperci pe care femela le
îndepărtează cu mandibulele (în lipsa acestei acţiuni de curăţire, larvele nu mai eclozează).
Sistematică. Dermapterele pot fi clasificate în trei subordine: Arixenina – ce cuprinde un

grup de dermaptere tropicale ectoparazite la chiroptere, Diploglossata şi Forficulina
Acest din urmă grup include cel mai mare număr de specii, grupate în familiile
Forficulidae, Chelisochidae, Pygidicranidae, Labiduridae, Carcinophoridae, Labiidae. In fauna
ţării noastre sunt mai comune Forficula auricularia (fam. Forficulidae) şi Labidura riparia (fam.
Labiduridae), aceasta din urmă fiind frecventă în biotopurile din apropierea apelor sau pe plaje
unde se hrăneşte cu detritus sau cu alte insecte (în condiţii de captivitate şi în lipsa hranei sunt
canibale).
1
2
3
Figura 87 – Dermaptera
1 – Protodiplatys fortis (jurasic, după Martinov, din
Grasse);
125
2 – Forficula auricularia (după Radu)
3 – Labidura riparia (după Grasse)
4 4 – aripa posterioară la Forficula auricularia
Secţiunea Paraneoptera
Cuprinde insecte caracterizate prin aripi evoluate (uneori absente), cu dezvoltare

heterometabolă, caracter ce le apropie de paleoptere şi polineoptere. Aripile au vizibile caractere
de superioritate, câmpul jugal fiind bine dezvoltat şi străbătut de o singură nervură ramificată la
vârf. Picioarele au tarsul trimer. In această secţiune sunt incluse rei supraordine – Psocopteroida,
Thysanopteroida şi Hemipteroida
Supraordinul Psocopteroida Jeannel, 1945
In acest supraordin sunt incluse insecte de talie mică, cele mai multe ectoparazite la
diferite vertebrate (în special păsări şi mamifere), lipsite de aripi – care sunt prezente la unele
forme libere. Aripile au nervaţiunea redusă, caracteristică, iar aparatul bucal poate fi de tip
primitiv sau adaptat la înţepat şi supt. Picioarele prezintă o serie de adaptări caracteristice acestui
grup.
Ordinul Psocoptera Latreille, 1810
Cuprinde circa 2000 de specii cunoscute, însă datorită faptului că grupul nu este prea bine
studiat, s-ar putea ca numărul lor să fie mai mare. Resturi fosile considerate ca aparţinând unor
insecte de tip psocopteroid datează din permian (Fig. 88.1). In opinia unor specialişti, aceste
insecte s-au diferenţiat dintr-un grup de planipenii paleozoice de tip hemerobioidian, prin
regresie secundară. Aceste insecte – grupate de unii specialişti într-un ordin separat -
Permopsocida – au evoluat după toate probabilităţile pe soclul gondwanian în perioada
carboniferă, iar din ele s-au diferenţiat pe de-o parte psocopterele actuale iar pe de alta
malofagele şi anoplurele.
Psocopterele sunt insecte de talie mică, nedepăşind 1,5 mm lungime. Capul este globulos,
cu antene lungi, filamentoase şi aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Ochii compuşi sunt bine
dezvoltaţi, proeminenţi. Toracele este caracteristic, la speciile aripate existând o protuberanţă la
nivelul mezotoracelui care îi dă un aspect deosebit. Aripile, care la multe specii pot lipsi, sunt
mai lungi decât corpul, iar în repaus formează un acoperiş deasupra toracelui şi abdomenului.
Nervaţiunea este caracteristică, radialele fiind recurbate la unele genuri (Amfigerontia) spre
marginea costală a aripii. Intotdeauna aripa anterioară este mai lungă şi mai lată decât cea
posterioară. Uneori, pe aripi sunt prezenţi solzi. Picioarele sunt subţiri, cu articolele alungite sau
nu. Unele specii au ultima pereche de picioare adaptată la sărit. Abdomenul este scurt,
segmentele de la mijlocul zonei pregenitale fiind mai late. Femelele prezintă un ovopozitor
asemănător cu cel de la ortoptere.
Figura 88 – Psocoptera. 1 – Dichentomum tinctum (permian;

după Carpenter); 2 – Amphigerontia contaminata, mascul
(după Stephens); 3 – aripa la Amphigerontia (din Grasse)
2
3
126
Figura 89 – Psocoptera (după Grasse)

Stânga – Trogium pulsatorium
Dreapta – Liposcelis divinatorius
Ecologie. Psocopterele se găsesc în număr destul de mare în locuri ferite de lumină

puternică – sub pietre, sub scoarţa copacilor, în frunzarul de pădure sau în mediul cavernicol;
sunt adesea întâlnite în locuinţe sau în muzee, unele fiind considerate dăunători de depozit,
putând produce deprecierea produselor. Regimul de hrană este detritivor, dar în alimentaţia lor
intră şi micelii de ciuperci, alge verzi unicelulare, licheni. Cu toate că unele specii au aripi, se
servesc rar de ele (zboară în amurg şi în timpul nopţii), au mişcările iuţi, reuşind să dispară
repede din atenţia unor eventuali prădători.
Femelele depun ouăle în locuri ferite – crăpăturile scoarţei sau sub aceasta, pe rădăcini
etc - acoperindu-le deseori cu fire de mătase secretate care au aspectul unor solzi strălucitori sau
cu resturi vegetale sau minerale. La ecloziune, larvele seamănă perfect cu adultul. La multe
specii este frecventă partenogeneza, masculii fiind foarte rari. Unele specii sunt gregare.
Dezvoltarea este de tip heterometabol, cu 6 stadii larvare. Larvele apar primăvara şi îşi
construiesc de regulă pe frunze un cuib din mătase pe frunze, unde îşi petrec toată dezvoltarea
Toate aceste aspecte pledează pentru ipoteza că dintre paraneoptere psocopterele sunt
cele mai puţin specializate.
Sistematică. Psocopterele pot fi încadrate în trei subordine: Trogiomorpha (Fam.
Lepidopsocidae, Trogiidae etc.), Troctomorpha (Fam. Liposcelidae etc.), Psocomorpha
(Epepsocidae, Ptiloneuridae, Myopsocidae, Psocidae etc). Ca exemple cităm pe Amphigerontia
contaminata (Fig. 88) dintre speciile aripate şi pe Trogium pulsatorium şi Liposcelis
divinatorium dintre cele aptere. Această din urmă specie are circa 1 mm lungime, fiind lipsită de
aripi şi remarcându-se prin coxele picioarelor metatoracice, mult mai lăţite decât în mod normal.
Coloritul corpului este albicios, capul fiind brun ul prezentând un punct negru. Este relativ
comun în locuinţe vechi, biblioteci, muzee, depozite (unde este considerat dăunător). Trogium
pulsatorium (Fig. 89) se caracterizează prin faptul că aripile anterioare sunt prezente, dar sunt
reduse la nişte solzi care nu acoperă decât parţial toracele. Este de asemenea o specie antropofilă,
întâlnită în aceleaşi habitate ca şi Liposcelis, de care se deosebeşte prin talia ceva mai mare (2
mm lungime) şi prin petele roşiatice de pe abdomen, de pe linia de unire a segmentelor şi de pe
cap; antenele sunt inelate cu alb şi brun iar abdomenul este de asemenea brun.
127
Phthiriaptera
In acest grup sunt incluse circa 4000 de specii exclusiv ectoparazite la păsări şi mamifere,
de talie mică şi foarte mică. Aripile lipsesc, datorită modului de viaţă ectoparazitar. Corpul este
turtit dorso-ventral, cu abdomenul mai voluminos decât toracele şi mai slab chitinizat, elastic,
permiţând acumularea de rezerve de hrană. Picioarele prezintă adaptări speciale legate de
necesitatea acestor insecte de a se fixa de fanerele gazdelor – pene sau fire de păr. Grupul a fost
împărţit în trei ordine: Mallophaga, Anoplura şi Rynchophthirina – acesta din urmă incluzând o
singură specie ectoparazită la proboscidieni. In multe clasificări, rhynchophthirinele sunt incluse
fie printre anoplure (în mod eronat), fie printre malofage, cu rang de familie.
Ordinul Mallophaga Nitzsch, 1818
Este cel mai numeros grup incluzând 3700 specii de insecte de circa 8 mm lungime,
adaptate la un regim de hrană constând din pene, păr sau resturi de piele, de unde vine şi
denumirea grupului. Capul este puternic, alungit sau lăţit lateral (Fig. 90), cu un aparat bucal
masticator caracterizat prin mandibule foarte puternice. Antenele sunt scurte, în unele cazuri
putând prezenta pinteni care permit folosirea lor ca organe prehensile. Toracele prezintă
protoracele liber în vreme ce mezo şi metatoracele sunt sudate între ele. Capul şi toracele sunt
puternic chitinizate, în timp ce abdomenul este elastic. Abdomenul masculilor este rotunjit, în
vreme ce la femele prezintă doi lobi. Intregul corp este turtit dorso-ventral. Picioarele sunt scurte
şi puternice, cu tarsele mono sau diarticulate, putându-se plia peste tibii şi constituind astfel un
mecanism de ancorare. Malofagele îşi depun ouăle pe penele sau firele de păr din blana gazdei,
fie chiar în interiorul rahisului penelor, unde le lipesc cu ajutorul unei secreţii care se întărşte. La
eclozare, larvele se aseamănă cu adultul, dezvoltarea fiind fără metamorfoză; atingerea stadiului
de adult se face rapid, în circa două săptămâni, timp în care au loc trei năpârliri.
Figura 90 – Mallophaga
1 – Columbicola columbae
2 – Trimenopon jenningsi
1 2 3 – Trichodectes melis
(după Grasse)
128
Malofagele nu-şi părăsesc niciodată gazdele. Pe lângă fanerele vertebratelor, unele specii
se hrănesc ocazional şi hematofag, consumând sângele care se scurge din rănile animalelor, iar
specii pot produce leziuni ale pielii gazdelor cu ajutorul mandibulelor puternice. Prin activitatea
lor malofagele pot produce deplumări sau depilări ale gazdelor. Excrementele lor au o acţiune
iritantă asupra pielii gazdelor.
Sistematică. Malofagele se împart în două categorii - Amblycera (Fam. Gyropidae,
Boopiidae, Menoponidae, Laemobothriidae, Ricinidae) şi Ischnocera (Fam. Philopteridae,
Trichodectidae). Malofagele din grupul ischnoceridelor parazitează la păsări sau mamifere în
vreme ce amblicerele parazitează preponderent la păsări şi mult mai rar la mamifere. Specii mai
comune sunt Menopon pallidum (subord. Amblycera) ectoparazit în penajul păsărilor de curte,
Columbicola columbae – ectoparazit la porumbei, Ornithobius cygni – parazit la lebede,
Trichodectes canis, la canide.
Rhynchophthirina
Genul Haematomyzus (Fig. 91) este singurul taxon supraspecific cunoscut a acestui grup
cu poziţie sistematică controversată. In acest gen sunt incluse specii parazite la elefanţi – H.
elephantis – pe elefantul african, H. indicus pe elefantul indian. Particularitatea deosebită a
acestor specii o reprezintă faptul că aparatul bucal – adaptat la rupt şi mestecat – este plasat în
vârful unui rostru cefalic lung, care permite străpungerea stratului dermal gros al
proboscidienilor. Toracele este îngust, abdomenul masiv iar picioarele, subţiri, se termină cu
ghiare.
Figura 91 – Mallophaga Figura 92 – Anoplura

Haematomyzus elephantis Pediculus corporis - stânga
(după Grasse) Phthirius pubis – dreapta sus
(după Grasse)
129
Ordinul Anoplura Lucas, 1840
Cuprinde circa 300 specii de insecte hematofage, ectoparazite exclusiv la mamifere,

cunoscute sub denumirea de păduchi. Corpul acestor insecte este puternic turtit dorso-ventral,
prezentând o serie de caractere care le recomandă drept cele mai evoluate dintre ftiriaptere.
Capul prezintă un aparat bucal pentru înţepat şi supt sofisticat, cu un rostru care se poate retrage
în interiorul capului. Ochii compuşi sunt foarte reduşi, ocelii lipsesc iar antenele sunt scurte.
Toracele este format din trei segmente sudate, iar picioarele scurte şi robuste prezintă în zona
terminală a tibiei un pinten pe care se aplică tarsul transformat într-o ghiară, formând astfel un
aparat de fixare pe blana gazdelor de tip carabinieră. Abdomenul este lăţit, elastic, permiţând
acumularea depozitelor de hrană. La mascul, ultimul segment prezintă un orificiu comun pentru
aparatul genital şi tubul digestiv, în timp ce la femelă ultimul segment are formă bilobată şi
poartă două gonapofize scurte. Ouăle, denumite popular lindeni sunt lipite de firele de păr cu
ajutorul unei secreţii eliminate de către femelă şi sunt prevăzute cu un căpăcel pe care larvele îl
îndepărtează la eclozare. Dezvoltarea are loc fără metamorfoză, la eclozare larvele fiind capabile
să consume sânge.
Sistematică. Phthiriapterele se împart în mai multe familii: Haematopinidae, Pediculidae,
Polyplacidae, Pthiridae etc. Anoplurele prezintă un parazitism specific, uneori preferând anumite
zone de pe corpul gazdei, cum este cazul celor trei specii parazite la om – Pediculus capitis ce
parazitează în părul de pe cap, Pediculus corporis (Fig. 92) care parazitează în părul de pe corp
şi respectiv Phthirius pubis ce parazitează în regiunea inghinală. Primele două specii au corpul
alungit, capul prezentând ochi relativ mari, cu rostrul relativ scurt. P. capitis, ce atinge 2,7 mm
lungime, are culoarea galben-pal, cu abdomenul cenuşiu; P. corporis are 3 – 3,5 mm lungime,
este galben-cenuşiu, cu pete pe abdomen şi toracele mai închis la culoare. Această specie este
purtătoarea unor boli grave ca tifosul exantematic. P. pubis, sau păduchele lat (Fig. 92), se
caracterizează prin corpul scurt şi lat, cu abdomenul prezentând primele trei segmente fuzionate.
Picioarele protoracice sunt mai subţiri comparativ cu cele mezo şi metatoracice.
Supraordinul Thysanopteroida Jeannel, 1945
In acest supraordin este inclus un singur ordin – Thysanoptera. Filogenia thysanopterelor

este încă destul de controversată. Fosile ale acestui grup apar abia în depozite jurasice, însă
aceste fosile sunt prea asemănătoare cu tipurile actuale pentru a putea indica grupul de origine.
Studii de morfologie externă şi anatomie comparată efectuate de specialişti sugerează că
thysanopterele au cele mai multe caractere comune cu grupul hemipteroidelor (tipul de aparat
bucal, concentrarea ganglionilor nervoşi şi organizarea sistemului retro-cerebral, reducerea
stigmelor, numărul redus de tuburi Malpighi, forma intestinului mediu, structura aparatului
genital cu ovare de tip polinoic şi testicule compacte, reducerea nervaţiunii, ciclul de dezvoltare
în care apar generaţii partenogenetice), decât cu grupul insectelor ortopteroide. Chiar dacă unele
din asemănările anterioare pot fi interpretate ca şi convergenţe evolutive, totuşi, thysanopterele
nu au atâtea apropieri cu nici un alt grup de insecte. Astfel, se opinează că este foarte probabil ca
hemipteroidele şi thysanopteroidele să se fi desprins dintr-un acelaşi grup de insecte primitive.
Ordinul Thysanoptera Linné, 1758 (Physapoda Burmeister, 1838)
Cuprinde aproximativ 4500 de specii de insecte de talie foarte mică – sub 1 mm, rar mai
mari, cu aparat bucal adaptat la înţepat şi supt şi aripi caracteristice.
130
Capul este hipognat, prezentând ochi compuşi mari, proeminenţi. Formele nearipate nu
prezintă oceli, care sunt prezenţi însă la formele aripate. Ochii compuşi sunt bine dezvoltaţi iar
antenele scurte, au articolele caracteristice. Piesele aparatului bucal sunt asimetrice, deoarece de
obicei mandibula dreaptă este redusă, iar această asimetrie a aparatului bucal atrage după sine
asimetria întregului cap. Picioarele sunt scurte, cu tarsele mono sau biarticulate; ultimul articol
tarsal prezintă o veziculă adezivă care poate fi retractată în interior atunci când insecta nu se
deplasează pe suprafeţe netede. Aripile thysanopterelor sunt caracteristice: alungite, foarte -
înguste şi prevăzute pe margini cu franjuri lungi – peri sau cili - care le măresc suprafaţa
portantă. Nervaţiunea este redusă, de la patru nervuri la unele specii până la una singură la altele.
La multe specii apar atât forme aripate cât şi forme nearipate. Abdomenul este alcătuit din 11
segmente, şi are aspect alungit. Unele din speciile de thysanoptere prezintă ovopozitor cu valve
(Fig. 93) - subordinul Terebrantia, altele au ovopozitorul tubular – subordinul Tubulifera.
Organul de acuplare al sexului mascul, penisul, este prezent doar la terebrante, lipsind la
tubuliferele mai evoluate.
Dezvoltarea thysanopterelor are loc fără metamorfoză. Regimul lor alimentar este
preponderent fitofag, cu toate că există şi unele specii răpitoare care se hrănesc cu hemolimfa
afidelor sau a altor tisanoptere.
Sistematică. Thysanopterele se împart în funcţie de tipul de ovopozitor în două subordine
– Terebrantia (Fam. Aeolothripidae, Thripidae, Merothripidae, Heterothripidae) şi Tubulifera.
(Fam. Urothripidae, Phlaeothripidae). La noi în ţară sunt cunoscute circa 150 de specii de
thysanoptere.
Subordinul Terebrantia include specii de thysanoptere care în afara ovopozitorului
femelei prezintă peri de dimensiuni reduse pe aripi, iar nervurile sunt prezente atât pe aripile
anterioare (care pot avea una sau mai multe nervuri longitudinale care ating marginile şi apexul)
Figura 93 – Thysanoptera – tipuri (după Grasse)
Sthenothrips
1 graminum
(femelă aripată)
Melanothrips
falcatus
(Terebrantia)
Taeniothrips
inconsequens
1 – imago
2 – larva in
stadiul 2
3 - nimfă
2 3
131
cât şi pe cele posterioare (unde există cel mult o nervură longitudinală incompletă). Pe marginea
posterioară aripile prezintă cili, înlocuiţi la unele specii cu peri pe aripile anterioare.
Din acest grup taxonomic fac parte familiile Aelothripidae şi Thripidae. Una din cele mai
răspândite specii din prima familie este Melanthrips fuscus (Fig. 95), o insectă cu talia de 1 – 1,4
mm, cu corpul de culoare brun-cenuşie şi cu aripile anterioare – late şi cu vârfurile rotunjite
(caracter de familie) prevăzute cu două nervuri longitudinale, unite de o nervură transversală în
zona mediană. Este prezent atât în zonele de câmpie cât şi în zona montană a ţării. De asemenea,
larg răspândit este şi Aelothrips intermedius, o specie brună sau negricioasă, răpitoare, care se
hrăneşte pe seama afidelor sau a altor specii de thysanoptere.
Din cea de-a doua familie fac parte specii care se deosebesc uşor prin aripile înguste şi ascuţite la
vârf. Thrips tabaci (Fig. 95) o specie holarctică, se caracterizează prin corpul de culoare cafenie;
aripile anterioare au două nervuri longitudinale iar cele posterioare una singură, aceasta din urmă
ajungând până la vârful aripii. Este o specie polifagă, care se dezvoltă nu numai pe frunzele de
Nicotiana pe care le depreciază, ci şi pe alte solanacee (cartofi, roşii), dar şi pe grâu, ceapă sau
praz. De asemenea destul de comun este şi Limothrips denticornis, care se dezvoltă pe o gamă
largă de graminee spontane şi cultivate.
Subordinul Tubulifera cuprinde specii lipsite de ovopozitor cu valve. La ambele sexe,
ultimul segment abdominal este alungit. Aripile posterioare sunt lipsite de nervuri; doar aripile
anterioare au o singură nervură incompletă, scurtă, situată în zona bazală. Aripile sunt înguste,
prevăzute pe margini cu cili lungi. Speciile europene care aparţin acestui grup sunt incluse în
familiile Urothripidae şi Phloeothripidae. Haplothrips aculeatus (Fig. 95) şi Haplothrips tritici
sunt specii comune încadrate în cea de-a doua familie, ambele dezvoltându-se pe diferite specii
de graminee spontane şi cultivate, fiind considerate dăunătoare. H. aculeatus poate consuma şi
prăzi mărunte.
1 2 3
a Figura 94 – Thysanoptera
1 – Thrips tabaci (după Knechtel)

2 – Melanthrips fuscus (după Knechtel)
c
3 – Haplothrips aculeatus (după Knechtel)
d
4 – aparatul bucal la thysanoptere: a – labrum, c, d –
mandibule, b, e – maxile, f – labium (după Knechtel)
b
e
132
Supraordinul Hemipteroida (Hemiptera, Geoffroy, 1763)
In această categorie taxonomică sunt grupate insecte de talie variabilă, de la mai puţin de
1 mm la circa 7-8 cm. Speciile acestui grup sunt caracterizate în special prin capul hipognat şi
prin aparatul bucal adaptat la înţepat şi supt; regimul alimentar este preponderent fitofag, cu
toate că există şi specii prădătoare care se hrănesc cu hemolimfa altor insecte. Pe torace sunt
prezente două perechi de aripi din care prima pereche poate fi impregnată cu chitină fie total, fie
doar parţial. Picioarele au tarsele trimere. Pe corp prezintă adesea glande ce elimină substanţe
urât mirositoare (la heteroptere), fie ceară sau lacuri, care protejează corpul insectei, fie sucuri
dulci care atrag alte tipuri de insecte – în special furnici. In ceea ce priveşte dezvoltarea,
metamorfoza de tip incomplet nu este prezentă decât la unele grupe, în vreme ce multe specii au
o metamorfoză incompletă sau absentă.
Din punct de vedere taxonomic, hemipteroidele se împart în două ordine – Homoptera şi
Heteroptera.
Hemipteroidele sunt insecte vechi, care s-au diferenţiat pe soclul gondwanic, în zone cu
climat temperat. In carbonifer erau deja un grup înfloritor, dar resturile fosile – în special aripi
anterioare şi mai rar resturi de exoschelet – indică faptul că o mare parte din aceste forme
paleozoice nu se încadrau în nici unul din cele două subordine actuale. Fosilele păstrate arată că
în carbonifer şi permian au existat mai multe linii evolutive de homoptere de talie medie şi mare,
din care doar unele erau asemănătoare oarecum în ce priveşte nervaţiunea cu cicadele actuale –
mai ales cele care au trăit în permianul superior (Fig. 95). Strămoşii heteropterelor apar mult mai
târziu – primele resturi fosile care le sunt atribuite cu certitudine datând din triasic, când apar
forme cu hemielitre tipice, care unele pot fi încadrate printre pentatomide iar altele printre
notonectide.
Dezvoltarea tipurilor actuale – atât pentru homoptere cât şi pentru heteroptere - s-a făcut
mai ales în mezozoic, odată cu diversificarea florei de plante superioare.
Figura 95 – Hemipteroide fosile

1 – Eocicada microcephala (jurasic, după
Handlirsch); 2 – Limacodites mesozoicus
3 (jurasic – după Handlirsch); 3 – hemielitră
de Dunstania (Heteropter, triasic; după
Tillyard)
133
Ordinul Homoptera Leach, 1815 (Latreille, 1817)
Este un grup eterogen, cuprinzând atât specii de talie mare cât şi specii de circa 0,5 mm.
Cele circa 73 000 de specii de homoptere include formele cele mai specializate dintre insectele
paraneoptere. Strămoşii acestui grup sunt atestaţi în depozite de vârstă permiană, ceea ce atestă
un pternic proces de speciaţie. Modul lor de nutriţie este strict fitofag; ambele perechi de aripi
sunt membranoase – de unde şi denumirea grupului – în repaus ele fiind menţinute ca un
acoperiş deasupra corpului.
Sistematica homopterelor include două subordine - Auchenorrhyncha şi Sternorrhyncha.
1
2 3
Figura 96 – 1 – Cicada sp. 2 – Cicada plebeja, masculul, ventral; 3 – Cicada plebeja

dorsal (după Grassé)
Subordinul Auchenorrhyncha (Ciccadinea)

Include diferitele tipuri de cicade (circa 30 000 de specii), cea mai mare parte a speciilor
fiind tropicale. Capul este masiv, prezentând la unele specii diferite excrescenţe. Ochii compuşi
sunt mari, existând de asemenea şi trei oceli; antenele sunt scurte, iar partea anterioară a capului
este voluminoasă datorită modificărilor legate de aparatul bucal. Toracele este bine dezvoltat, cu
protoracele liber şi mezo şi metatoracele sudate. Aripile anterioare sunt de circa două ori mai
lungi decât cele posterioare (fig. 96), iar nervaţiunea este redusă. Aripile anterioare sunt cuplate
de cele posterioare datorită faptului că marginea interioară a aripii anterioare este curbată în jos,
“agăţând” marginea anterioară a aripii posterioară care este curbată în sus. Abdomenul este
alcătuit din 11 segmente, din care sunt vizibile doar 10, datorită faptului că ultimele două
segmente sunt fuzionate. Masculii cicadelor prezintă la nivelul abdomenului două organe
stridulante constând din două membrane care obturează vaste cavităţi interne ce au rolul de a
amplifica sunetele. Sunetele sunt provocate de contracţiile unor muşchi puternici care se inseră
pe membrane. Femelele prezintă ovopozitor cu ajutorul căruia depun ponta. Dezvoltarea se face
cu metamorfoză incompletă; unele specii pot prezenta două generaţii pe an în timp ce la altele
stadiul larvar poate dura mai mult de un an. Recordul absolut îl deţine în această direcţie
Tibicina septemdecim din partea de est a Statelor Unite, la care larvele, subterane, trăiesc 17 ani.
Dezvoltarea larvară implică patru sau cinci năpârliri, în funcţie de specie.
Cicadele sunt insecte diurne în cea mai mare parte, răspândite mai ales în zonele calde ale
globului – în special speciile din suprafamilia Fulgoroidea. O mare parte dintre cicade practică
homocromia copiantă, putând prezenta o serie de excrescenţe care imită ţepi sau bucăţi de
scoarţă.
Sistematică. Cicadele sunt grupate în următoarele suprafamilii – Cicadoidea (Fam.
Cicadidae, Membracidae, Aetalionidae, Cercopidae, Cicadellidae) şi Fulgoroidea (Fam.
Delphacidae, Dervidae, Cixiidae, Kinnaridae, Dictyopharidae, Fulgoridae, Achilidae,
Tropiduchidae, Flatidae, Acanaloniidae, Issidae). Dintre acestea, ultimul grup taxonomic
134
cuprinde specii preponderent tropicale. In fauna ţării noastre sunt reprezentate în spexial
familiile din prima suprafamilie - Cicadidae, Cercopidae, Cicadellidae, Jassidae, Membracidae
etc.
Familia Cicadidae include circa 1500 de specii de talie mare – 16 – 24 cm, organele
stridulante ale masculilor fiind dispuse ventral pe primele segmente abdominale. Larvele acestor
specii sunt subterane, hrănindu-se cu seva rădăcinilor. Au corpul masiv şi gros, cu picioarele
anterioare puternic chitinizate, adaptate la săpat galerii, asemănătoare cu cele de la grilotalpine.
De regulă ciclul lor de dezvoltare durează destul de mult; larvele în ultimul stadiu de dezvoltare
sapă galerii verticale, ies din sol şi se caţără pe diferite suporturi – tufe, fire de iarbă, trunchiuri,
unde are loc eclozarea adultului. Acesta are la început culoarea verde, dar în timp de circa 1 oră
tegumentul său devine dur iar nervurile aripilor se întăresc suficient pentru a putea zbura. Cele
mai multe specii sunt tropicale, la noi fiind întâlnite mai ales în sudul ţării. In fauna României
sunt relativ comune specii ca Cicada plebeja, Cicada orni şi Tibicina haematodes, răspândite în
pădurile de stejar. Cicada plebeja (Fig. 96) şi Tibicina haematodes sunt specii de talie mare, cu
anvergura aripilor depăşind 5 cm. Prima specie are corpul colorat brun-cenuşiu, cu două pete
albicioase caracteristice pe laturile abdomenului, care “rup” conturul corpului şi fac insecta
dificil de observat pe scoarţa copacilor. Nervurile aripilor sunt marcate cu portocaliu. Tibicina
haematodes are de asemenea corpul colorat brun-cenuşiu, dar nervurile aripilor ca şi zonele
situate la limita dintre segmente sunt colorate roşu-carmin. Cicada orni, de talie ceva mai mică
este cenuşie, coloritul său imitând de asemenea scoarţa copacilor.
3
4
1
2
5 6
Figura 97 – Cicadeoidea
– tipuri 8
1 – Aphrophora alni; 2 – Cicadella 7
viridis; 3 – Cercopsis sanguinolenta; 4
Ceresa bubalus; 5 Cyphonia sp ; 6
O specie comună în toată ţara este Cercopsis sanguinolenta (familia Cercopidae, Fig. 97),
caracterizată prin aripile anterioare de culoare neagră, cu pete roşii caracteristice şi mai
chitinizate comparativ cu cele posterioare, care au culoare roşie. Prezentă în zonele cu vegetaţie
ierboasă, liziere şi luminişuri din zona de câmpie până în zona montană. Dacă sunt deranjaţi,
adulţii fac salturi cu ajutorul picioarelor metatoracice, care prezintă adaptări asemănătoare cu
cele ale picioarelor metatoracice de la orthoptere. Din aceeaşi familie fac parte şi specii ale
135
genurilor Aphrophora şi Ptyelus, ale căror larve trăiesc pe vegetaţia ierboasă, protejându-se de
duşmani şi de razele soarelui prin intermediul unei spume care le înconjură tot corpul. Această
spumă, care se formează din secreţia unei glande anale amestecată cu secreţia glandelor salivare
are aspectul şi culoarea mixomicetelor. Larg răspândite din acest grup sunt la noi Ptyelus
spumarius, comun în toate zonele ţării, pe vegetaţia ierboasă în special, ca şi Aphrophora alni
(Fig. 97), Aphropora salicis, care se dezvoltă în zăvoaiele de arini respectiv pe sălcii sau plopi.
Uneori numărul lor este atât de mare încât secreţiile lor cad pe sol ca o ploaie fină.
Familiile Cicadellidae şi Jassidae cuprind peste 4000 de specii gracile, de talie mică,
caracterizate prin aripile anterioare chitinizate şi picioarele posterioare adaptate la sărit. Sunt
comune atât în vegetaţia ierboasă cât şi în zonele împădurite.
Familia Membracidae, incluzând 2500 de specii, cuprinde în special forme tropicale, care
prezintă pe protorace structuri tegumentare voluminoase, lungi şi de forme ciudate care fac
insecta în repaus dificil de deosebit de excrescenţe ale scoarţei copacilor – de exemplu genuri ca
Spongophorus, Bocydium, Cyphonia, Heteronotus (Fig. 97) prezintă astfel de structuri de forme
particulare. Pe de altă parte, aceste structuri fac insecta greu de consumat pentru păsările sau
reptilele insectivore (aceste structuri sunt de regulă puternic chitinizate). In fauna Europei se
regăsesc puţine specii din acest grup. Din acestea pot fi menţionate Centrotus cornutus, care
prezintă la nivelul protoracelui două excrescenţe laterale conice şi o prelungire lungă posterioară
situată deasupra abdomenului. Ceresa bubalus (Fig. 97) este asemănătoare cu specia mai sus-
menţionată, deosebindu-se prin origine – este o specie nord-americană – culoarea verde deschis
şi excrescenţele de pe protorace care sunt extrem de ascuţite. Această specie este considerată ca
fiind dăunătoare în livezile de măr, femelele depunând în ramurile tinere ale pomilor ponta.
2
1
Figura 98 – Fulgoride – 1 – Fulgorea lanternaria (după Weber); 2 – Caliscellis bonellii

(după Haupt, din Grassé)
Grupa taxonomică a fulgoroideelor este slab reprezentată în zonele temperate comparativ

cu cele tropicale; sunt cunoscute circa 6500 de specii, adesea de talie mare, cu anvergura aripilor
depăşind 15 cm. Cicadele din acest grup prezintă o serie de trăsături particulare. Astfel, capul
folgoridelor prezintă o excrescenţă a zonei frontale, care la unele specii este hipertrofiată, putând
atinge dimensiuni considerabile – ca la genurile Fulgora (Fig. 98) sau Cathedra. Antenele se
inseră sub ochii compuşi, prezentând două articole bazale masive, continuate cu un articol
flageliform. In ce priveşte aparatul bucal, clipeusul nu atinge cu limita sa superioară nivelul
ochilor. Coxele picioarelor sunt de dimensiuni medii, egale ca dimensiuni, iar inserţia lor se face
spre lateral, spre deosebire de cazul cicadelor propriu-zise, la care coxele sunt inegale, de
136
dimensiuni mici şi se inseră aproape de linia mediană a corpului. Aripile pot prezenta adesea un
grad de chitinizare care le face semicoriacee, prezentând uneori desene de tip ocelat pe aripile
posterioare. De obicei aripile sunt dispuse în formă de V desupra corpului, dar există şi specii la
care aripile sunt dispuse orizontal sau chiar vertical. Baza aripilor anterioare este protejată de o
structură solziformă – tegula, uneori mascată de protorace. Aripile lor sunt adesea colorate viu,
amintind aripile lepidopterelor. Denumirea grupului vide de la observaţii destul de controversate
ale naturaliştilor din secolul XIX, conform cărora extremitatea cefalică masivă a acestor insecte
are capacitatea de a emite lumină. O astfel de observaţie este posibil să se bazeze pe posibilitatea
dezvoltării pe capul hipertrofiat al fulgoridelor al unor bacterii bioluminescente. In fauna
europeană pot fi întâlnite relativ puţine specii de fulgoride. Astfel este Caliscellis bonellii
(familia Issidae, Fig. 98), o insectă de talie mică, cu aripile anterioare chitinizate şi cu tarsele şi
tibiile picioarelor protoracice puternic lăţite.
Subordinul Sternorrhyncha
Cuprinde specii de talie mică şi foarte mică, ce prezintă o serie de glande tegmentare şi
adesea sunt gregare. Sunt grupate în patru suprafamilii (ridicate de unii specialişti la rang de
subordine).
Suprafamilia Psylloidea include specii preponderent tropicale, de talie mică (1-5 mm),
aripate însă cu zborul slab. Picioarele posterioare sunt adaptate la sărit. Capul prezintă ochi mari
şi antene de lungime medie. Abdomenul psilinelor prezintă un proces de reducere a primelor
două segmente. Aripile, mambranoase, au o nervaţiune caracteristică: există o singură nervură
bazilară care se ramifică în trei ramuri, bifurcate la rândul lor. Sunt gregare, iar larvele şi adulţii
au adesea plante-gazdă diferite, astfel că la apariţia adulţilor aceştia execută migraţii. La unele
specii de psiline larvele secretă substanţe dulci care atrag şi alte insecte; majoritatea larvelor de
psiline secretă şi substanţe ceroase. Adulţii au corpul colorat fie roşietic fie brun-verziu, aripile
fiind mai lungi decât abdomenul. Genurile de psiline care au specii în fauna ţării noastre sunt
Psylla, Trioza, Aphalara, Craspedolepta, Rhinocola. La noi în ţară comun din acest grup este
Psylla mali – puricele melifer al mărului, o specie cu corpul colorat verzuie sau gălbuie, cu
nervurile colorate în brun. Psylla pyricola, de culoare roşietică cu dungi negre la nivelul
toracelui poate fi adesea întâlnit pe păr. Ambele specii sunt considerate dăunătoare. Cele mai
multe specii se dezvoltă însă pe plante din flora spontană – Trioza urticae pe Urtica dioica,
Trioza galii pe Galium sau Euphorbia, Aphalara polygoni pe Polygonum, Rhinocola speciosa pe
plop, unde produce gale, Rhinocola aceris pe specii de Acer etc.
Figura 100 – Aleurodes

abutilonea ♀ (stânga),
Aleurodes pruinosus ♂
(dreapta) (din Grassé)
Figura 99 – Psylla pyricola,

femelă aripată
(după Haupt, din Ionescu)
137
Suprafamilia Aleyrodoidea cuprinde de asemenea specii tropicale gregare, de talie mică,

caracterizate prin prezenţa unui număr mare de glande cu o secreţie ceroasă care este împrăştiată
de insectă pe tot corpul cu ajutorul picioarelor. Capul este prevăzut cu doi ochi compuşi şi cu doi
oceli. Antenele sunt filamentoase, scurte. Aripile anterioare sunt mai lungi decât cele
posteriorare. Nervaţiunea este redusă, aripile anterioare prezentând o singură nervură care se
bifurcă de la bază. Larvele aleurodinelor sunt sedentare, cu corpul oval, cu segmentaţia vizibilă.
Se fixează pe faţa ventrală a frunzelor fie prin intermediul unor fire lungi fie prin intermediul
unei secreţii ceroase. Ciclul lor de dezvoltare include mai multe generaţii formate din indivizi
sexuaţi aripaţi, prin acest amănunt deosebindu-se de ciclul de dezvoltare al afidelor.
In Europa, acest grup este reprezentat prin câteva specii din genurile Aleurodes,
Trialeurodes, Asterochiton, Aleurochiton, Siphoninus, Udamoselis, Dialeurodes,
Bulgarialeurodes etc.
Musculiţa albă de seră – Trialeurodes vaporariorum, originară din zona Asiei de Sud-Est
şi ajunsă în Europa în secolul XVIII odată cu transportul plantelor tropicale în grădinile botanice
din vestul continentului. Primăvara şi vara adulţii se pot întâlni şi în natură, însă nu rezistă pe
timpul iernii când se întâlnesc în sere şi locuinţe. Bulgarialeurodes rosae este foarte comun pe
speciile spontane sau ornamentale de Rosa, Siphoninus phillyreae pe pomi fructiferi din familia
Rosaceae şi pe Crataegus.
Superfamilia Aphidoidea
Este un grup numeros, cu specii de talie mică şi foarte mică (nu depăşesc 2-3 mm
lungime). Sunt insecte gregare, cu alternanţă de generaţii sexuate şi asexuate, de regulă diferite
morfologic (Fig. 101). Capul hipognat prezintă antene lungi. Când sunt prezente (de regulă
masculii sunt aripaţi, ca şi femelele generaţiei sexuate; femele generaţiilor partenogenetice sunt
de obicei nearipate), aripile sunt mai lungi decât corpul, iar nervaţiunea este redusă. Aripile
posterioare sunt mai mici decât cele anterioare. Picioarele sunt de asemenea lungi, permiţând
deplasarea în vegetaţie înaltă. Abdomenul prezintă la multe specii excrescenţe caracteristice pe
partea dorsală – corniculi. Adesea prodc gale pe plante, datorită compoziţi chimice a secreţiilor
lor salivare. Afidele produc secreţii dulci care atrag furnicile. Dependenţa furnicilor de aceste
sucuri dulci este atât de mare încât ocrotesc coloniile de afide şi îndepărtează duşmanii acestora
iar în caz de ploi abundente chiar transportă afide în interiorul coloniei.
Figura 101 –
Aphis
malifolius: 1 –
2
1
virginipară
aripată de
5
primăvară; 2 –
virginipară
aripată de
3
6 4 toamnă; 3 –
138
Ciclul de dezvoltare al afidelor începe primăvara când din ouăle din rezistenţă eclozează
aşa-numitele femele fundatrigene, amictice. Aceste femele se înmulţesc partenogenetic,
depunând ouă nefecundate din care ies femele virginipare. Aceste femele virginipare depun tot
ouă nefecundate, în acest fel pe timpul sezonului cald al anului succedându-se mai multe
generaţii de femele partenogenetice, unele aripate, altele nearipate. Toamna apar femele
partenogenetice sexupare sau mictice; acestea depun ouă din care ies atât masculi cât şi femele,
care constituie generaţia sexuată. După acuplare, femele generaţiei sexuate depun ouă durabile,
care sunt singurele ce pot rezista peste iarnă.
In acest grup taxonomic sunt incluse familii ca Aphididae, Pemphigidae, Chermesidae,
Schizoneuridae, Phylloxeridae. La noi în ţară se întâlnesc numeroase specii de afide, însă
comparativ cu alte grupe, afidele nu au beneficiat de studii taxonomice aprofundate. Din familia
Aphididae fac parte specii ca Doralis (Aphis) fabae – care se dezvoltă pe leguminoase, Aphis
mali – pe măr, Sitobion avenae – pe graminee de cultură, Brevicoryne brassicae (Fig. 102) – pe
varză etc.
Speciile din familiile Schizoneuridae şi Pemphigidae produc secreţii ceroase, care protejează
corpul şi dau insectei un aspect lânos. Eriosoma lanigerum (Fig. 102) – păduchele lânos, este
una dintre cele mai cunoscute specii din acest grup. Caracterizat prin fire lungi ceroase care
acoperă tot abdomenul, stadiile nearipate şi aripate ale acestei specii se dezvoltă pe pomi
fructiferi, în special pe măr. Eriosoma (Schizoneura) lanuginosum şi Tetraneura ulmi sunt specii
care se dezvoltă pe frunzele de ulm, producând gale caracteristice – prima produce gale mari, cu
diametru de până la 2 cm (produse prin înţeparea mugurelui foliar), iar a doua gale mici, scurt
pedunculate, pe suprafaţa superioară a frunzelor. Speciile genului Pemphigus produc gale la
nivelul peţiolului frunzelor. Foarte comun este Pemphigus spirothecae care produce gale răsucite
pe peţiolul frunzelor de Populus, ca şi Pemphigus populi, care produce gale globuloase.
Familia Chermestidae include specii care produc gale coniferelor. Au corpul protejat de o
secreţie ceroasă, iar corniculele lipsesc. Ciclul lor de dezvoltare se desfăşoară de cele mai multe
ori pe două specii diferite de conifere, dintre care prima este de obicei o specie de molid iar a
doua brad sau lariţă. Cea mai comună specie din acest grup la noi în ţară este Chermes abietis,
care produce gale doar pe molid, fără să se deplaseze pe o a doua plantă-gazdă. Galele acestei
specii sunt plasate pe traseul ramurilor tinere.
Familia Phylloxeridae cuprinde pe continentul european o singură specie – Phylloxera vastarix
(Fig. 102) – de origine nord-americană, cere îşi defăşoară ciclul de dezvoltare pe viţa de vie.
Adusă în Europa odată cu butaşi de viţă americană în anul 1860, filoxera s-a răspândit rapid,
distrugând practic aproape în întregime plantaţiile de viţă de vie europene. Apărută pentru prima
dată în Franţa, s-a răspândit ulterior în toată Europa, în România fiind semnalată pentru prima
dată în 1884 la Valea Călugărească. Ciclul de dezvoltare al acestei specii este destul de complex,
prezentând două forme – galicole, care se dezvoltă pe părţile aeriene ale viţei de vie şi radicicole,
care se dezvoltă pe părţile subterane. Deasemenea, s-a constatat că ciclul de dezvoltare al
filoxerei în America de Nord diferă de cel din Europa, unde de regulă formele galicole nu se pot
dezvolta. Ciclul de dezvoltare al formelor americane începe primăvara cu larvele care ies din
ouăle de rezistenţă depuse de femele toamna pe scoarţă. Larvele se deplasează pe frunze, unde
formează gale caracteristice cu aspect circular. In aceste gale se dezvoltă prima generaţie, care
după patru năpârliri dă naştere femelelor fundatrigene. Aceste femele depun ouă nefecundate,
din care se dezvoltă o nouă generaţie de femele (virginipare). Aceste femele depun ouă
partenogenetice, şi astfel pe timpul sezonului cald se succed mai multe generaţii de femele. O
parte din femelele partenogenetice părăsesc la un moment dat aparatul foliar şi dezvoltarea lor
continuă pe rădăcinile viţei de vie, unde vor da naştere prin partenogeneză mai multor generaţii
succesive denumite radicicole. Spre sfârşitul verii, dintre formele radicicole apar forme cu
primordii de aripi. Acestea ies la suprafaţa solului şi îşi continuă dezvoltarea pe aparatul foliar,
reprezentând generaţia sexupară, formată tot din femele. Aceste femele depun ouă din care ies
139
masculi şi femele. După împerechere, femelele generaţiei sexuate depun ouă de rezistenţă, care
vor da naştere în primăvara următoare generaţiei fundatrigene.
Pe continentul european, ciclul de dezvoltare al filoxerei se rezumă de cele mai multe ori la
generaţiile radicicole, formele galicole lipsind aproape cu totul. Efectele înţepăturilor de filoxera
asupra viţei de vie europene sunt în final fatale pentru plantă. Asupra speciilor americane de viţă
de vie, atacul filoxerei nu are nici pe departe acelaşi efect, deoarece aceste specii au sub scoarţă
un strat gros protector – mult mai subţire la speciile europene – care nu permite accesul
aparatului înţepător al filoxerei. In plus, seva speciilor americane are un pH mai acid, care
inactivează o parte din enzimele aflate în secreţia glandelor salivare ale filoxerei. Din acest
motiv, în prezent se practică pe scară largă ca o măsură preventivă cultivarea soiurilor europene
pe port-altoi de origine americană.
Eriosoma lanigerum – sus – femelă

sexupară aripată, dreapta – femelă
apteră (după Marchal, din Grassé)
Brevicoryne brassicae – sus femelă apteră, jos
– femelă aripată (după Săvescu)
Chermes abietis – femelă aripată

(după Patch, din Grassé)
Phyloxera vastatrix – stânga, femelă
sexupară aripată, la mijloc – fundatrigenă
galicolă, dreapta – femelă radicicolă
hibernantă (după Cornu, din Grassé)
Figura 102 –
140

#Sistematica Insectelor 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

#Sistematica Insectelor 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Entomologie generală

CLASA INSECTA - CHEIE DE DETERMINARE A ADULTILOR

scurte, cu tarse trimere. Corp cu aspect metalizat ………….Ord. Thysanura (Familia

Picioare primitive, abdomenalungit format din 10 segmente. Insecte de talie medie (9 –

28a - Aripile anterioare aproape identice cu cele posterioare……………………...……….29

cu segmentele telescopate sau nu, câteodată sesil. Femelele cu ovopozitor scurt

Ordinul Collembola Lubbock, 1862

Onychiurus sp. Podura aquatica L.

Anurida maritima Guer.

Figura 61 – Tipuri de colembole

Ordinul Protura Silvestri, 1907

Aparatul bucal la Acerentomon

Figura 61 – Protura – aspect general şi detalii ale capului şi

Ordin Diplura Börner, 1904

Figura 62 – Diplura – tipuri morfologice şi detalii

Ordinul Thysanura Latreille, 1804

Figura 63 – Tipuri de thysanure – după Escherich, din Grasse

Supraordinul Palaeodictyopteroida Goldenberg, 1854

Ordinul Eupalaeodictyoptera Jeannel, 1945

Stânga – Stenodictya lobata (Carbonifer), jos

– Stilbocrocis heeri (Carbonifer) (după

Handlirsch, din Grasse).

Figura 65 – Eugereon bockingi

Ordinul Protohemiptera Handlirsch, 1903

prezintă toate caracteristicile unui paleopter, de la structura corpului la nervaţiunea aripilor – în

Ordinul Megasecoptera Brongniart, 1893

Figura 66 – Corydaloides scudderi

Supraordinul Ephemeropteroida Martinov, 1938

Ordinul Protoephemeroptera Handlirsch, 1908

Ordinul Ephemeroptera Shipley, 1904

Insecte comune, efemeropterele se întâlnesc în apropierea cursurilor de apă. Sunt

Baetis rhodani – ochi în

Sistematică. Efemeropterele sunt împărţite în două subordine – primul cuprinzând

Supraordinul Odonatopteroida Martinov, 1938

Ordinul Meganisoptera Martinov, 1932

Ordinul Odonata Fabricius, 1792

Apărute în permian şi având o evoluţie explozivă în mezozoic, odonatele numără la ora

Figura 70 – 1- Toracele la Sympecma (Zygoptera);

Larvele odonatelor, exclusiv acvatice sunt de asemenea răpitoare, trăiesc de la trei la

Lestes sp. (Zygoptera) Cordulegaster annulatus

Thore victoria (Zygoptera – Libelulla quadrimaculata.

Figura 71 – Tipuri de zygoptere şi anisoptere

Supraordinul Blattopteroida Martinov, 1938

Ordinul Protoblattoptera Handlirsch, 1908

Cuprinde insecte foarte asemănătoare cu blatidele actuale, care au trăit în carbonifer,

Ordinul Blattodea Brunner, 1882

Figura 72 – Protoblattoptera; stânga – larvă de

Figura 73 – Blattodea; 1, 2 – Blatta orientalis, mascul (stânga,

Ordinul Mantodea Burmeister, 1838

Figura 74 – Mantodea. 1 – Mantis religiosa; 2 – capul şi pronotul la 4

Ordinul Isoptera Brullé, 1832

Figura 75 – Isoptera – masculul aripat la Archotermopsis wroughtoni (după Imms)

Ordinul Zoraptera Silvestri, 1913

Cuprinde un număr de 30 de specii de insecte în marea lor majoritate tropicale, de talie

Figura 77 – Zorotypus hubbardi – 1 – nimfă de formă aripată;

Supraordinul Orthopteroida Handlirsch, 1908

Ordinul Protoorthoptera Handlirsch, 1908

Ordinul Plecoptera Burmeister, 1839 (Perlariae Latreille, 1812)

Capul plecopterelor este ortognat, turtit dorso-ventral ca şi restul corpului, prevăzut cu

Ordinul Notoptera Crampton, 1915 (Grylloblattaria)

Ordinul Phasmida Leach, 1815

Sistematică. Fasmidele sunt incluse în mai multe familii: Timemidae,

Figura 82 – Orthoptere fosile