Digitally signed by

Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

of this document

TERMOTEHNICA, TEORIA ARDERII

ȘI EXPLOZIEI

Ciclu de prelegeri

Chişinău
2017
0
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
FACULTATEA CONSTRUCŢII, GEODEZIE
ȘI CADASTRU
DEPARTAMENTUL INGINERIE CIVILĂ ȘI GEODEZIE

Mihail BENCHECI Efim OLARU

TERMOTEHNICA, TEORIA ARDERII

ȘI EXPLOZIEI

Ciclu de prelegeri

Chişinău
Editura ”Tehnica-UTM”
2017
1
CZU 662.6/.9(075.8)
B 44
Ciclul de prelegeri este destinat subiecţilor procesului
instructiv-educativ, specialitatea Inginerie antiincendii şi protecţie
civilă cu studii la zi şi cu frecvenţă redusă, şi reprezintă un
instrument curricular pentru formarea în domeniul ingineriei de
securitate.

Elaborare: conf. univ., dr. M. Bencheci

conf. univ., dr. E. Olaru
Recenzenți: conf. univ., dr. I. Cobuşcean
șef adj. al SPSE, col. A. Lavrinenco
Redactor responsabil: conf. univ., dr. M. Bencheci

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII

Bencheci, Mihail.
Termotehnica, teoria arderii şi exploziei: Ciclu de prelegeri / Mihail
Bencheci, Efim Olaru; Univ. Tehn. a Moldovei, Fac. Construcţii,
Geodezie şi Cadastru, Dep. Inginerie Civilă şi Geodezie. – Chişinău:
Tehnica-UTM, 2017. – 332 p.
Bibliogr.: p. 306-307 (23 tit.). – 50 ex.
ISBN 978-9975-45-512-1.
662.6/.9(075.8)
B 44

Redactor: Eugenia Balan

Bun de tipar 27.12.17 Formatul 60x84 1/16
Hîrtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 20,75 Comanda nr. 88
2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, 168
Editura ”Tehnica-UTM”
2045, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

ISBN978-9975-45-512-1.  UTM, 2017

2
 CUPRINS
Preliminarii.................................................................... 7
Abrevieri........................................................................ 10
Simboluri și notații.............………………….………... 11
1. Noțiuni generale........................................................... 14
1.1. Sistemul termodinamic, parametrii de stare,
ecuația caracteristică de stare......................................... 14
1.2. Procesele termodinamice, echilibrul termodinamic ....... 18
1.3. Proprietățile gazelor...................................................... 21
1.4. Proprietățile amestecurilor de gaze................................ 25
1.5. Proprietățile lichizilor.................................................. 27
1.6. Proprietățile gazelor lichefiate........................................ 29
1.7. Proprietățile substanțelor solide..................................... 30
2. Combustibilitatea substanțelor și materialelor......... 34
2.1. Clasificarea substanțelor și materialelor din punct
de vedere al combustibilității.......................................... 34
2.2. Componența substanțelor combustibile....................... 37
2.3. Indicatorii de pericol de explozie-incendiu ai substanțe-
lor combustibile............................................................ 40
2.4. Categoriile încăperilor și clădirilor conform pericolu-
lui de explozie-incendiu și incendiu................................ 42
2.5. Coeficientul de combustibilitate al substanțelor
și materialelor................................................................. 44
3. Transferul de căldură.................................................. 46
3.1. Natura procesului de transfer al căldurii....................... 47
3.2. Transferul de căldură prin conducție (T.C.C.Cd)............ 49
3.3. Transferul de căldură prin convecție (T.C.Cv)................ 57
3.4. Transferul de căldură prin radiație ( T.C.R.)................... 65
3.5. Transferul global de căldură........................................... 70
4. Procese de oxidare și ardere........................................ 73
4.1. Generalități..................................................................... 74
4.2. Condiții de realizare a arderii......................................... 76
4.3. Oxidarea......................................................................... 78

3
4.4. Genuri de ardere............................................................. 79
4.5. Timpul procesului de ardere și factorii care îl
determină........................................................................ 85
4.6. Intensitatea procesului de ardere.................................... 87
5. Caracteristica arderii gazelor...................................... 89
5.1. Generalități................................................................... 90
5.2. Teorii de ardere............................................................ 91
5.3. Particularități de ardere a gazelor................................. 96
5.4. Gaze industriale cu pericol de incendiu și explozie..... 98
6. Cracteristica arderii lichizilor combustibili............. 106
6.1. Generalități................................................................... 106
6.2. Evaporarea lichizilor. Viteza de evaporare................... 108
6.3. Temperatura de izbucnire a lichizilor........................... 110
6.4. Particularități de ardere a lichizilor............................. 111
7. Caracteristica arderii substanțelor solide
combustibile................................................................ 116
7.1. Generalități................................................................... 116
7.2. Caracteristica procesului de ardere............................... 117
7.3. Particularități de ardere a substanțelor solide............... 124
7.4. Pericolul de explozie-incendiu și al pulberilor
metalice (P.M.)............................................................. 129
8. Caracteristica arderii amestecurilor praf-aer......... 139
8.1. Generalități................................................................... 140
8.2. Concentrația prafurilor combustibile........................... 141
8.3. Caracteristica prafului de cărbune............................... 142
8.4. Caracteristica prafului de lemn.................................... 143
8.5. Caracteristica prafului de zahăr................................... 144
8.6. Caracteristica prafului de cereale și făină.................... 145
8.7. Caracteristica prafului de materiale plastice................. 146
8.8. Caracteristica prafului de textile................................... 147
9. Caracteristica arderii libere...................................... 149
9.1. Incendiul, parametrii, clasificarea................................ 149
9.2. Legități privind dezvoltarea incendiului...................... 152
9.3. Zonele și etapele incendiului........................................ 153
9.4. Parametrii de calcul ai incendiului............................... 160
4
 9.5. Condiții de întrerupere a arderii................................... 163
9.6. Măsuri și procedee de întrerupere a arderii.................. 166
10. Cinetica reacțiilor chimice......................................... 176
10.1. Generalități.................................................................. 177
10.2. Viteza reacțiilor chimice.............................................. 179
10.3 . Reacții reversibile......................................................... 181
10.4. Dependența vitezei reacției chimice de temperatură.... 182
10.5. Influența presiunii asupra vitezei reacțiilor chimice..... 184
10.6. Variația vitezei reacției chimice în timp..................... 185
10.7. Concentrația substanțelor reactante............................. 186
10.8. Echilibrul chimic. Constantele de echilibru................. 188
10.9. Variația constantei de echilibru al reacției în funcție
de temperatură și presiune......................................... 190
10.10. Influența fenomenului de disociere a produselor de
ardere asupra reacției de ardere................................... 192
10.11. Energia de activare și corelația cu efectul termic......... 196
11. Procese de aprindere.................................................. 200
11.1. Autoaprinderea amestecului de combustibil ( A.C.).... 201
11.2. Aprinderea de natură chimică, fizico-chimică și
biologică....................................................................... 209
11.3. Autoaprinderea provocată și limitele de
inflamabilitate............................................................... 211
11.4. Aprinderea de la scânteia electrică............................... 216
12. Procese de propagare a flăcării................................. 219
12.1. Flacăra, genuri de flacără. Frontul de flacără.............. 220
12.2. Propagarea normală a flăcării în flux laminar.............. 223
12.3. Propagarea flăcării în flux turbulent............................. 234
12.4. Calculul limitei de propagare a flăcării....................... 239
13. Bilanțul material al proceselor de ardere................ 242
13.1. Ecuații stoichiometrice de ardere................................ 243
13.2. Volumul teoretic de oxigen și aer necesar arderii....... 246
13.3. Coeficientul de exces de aer........................................ 249
13.4. Calculul volumului de gaze rezultat în procesul de
ardere............................................................................ 249

5
14. Termodinamica proceselor de ardere...................... 257
14.1. Bilanțul termic al procesului de ardere. Entalpia
gazelor de ardere.......................................................... 257
14.2. Căldura utilă în procesele de ardere............................ 261
14.3. Căldura de ardere a substanțelor combustibile............. 262
14.4. Energia în procesul de ardere....................................... 265
14.5. Temperatura de ardere a gazelor.................................. 266
15. Exploziile. ................................................................... 270
15.1. Exploziile fizice, chimice și termice............................ 270
15.2. Presiunea maximă de explozie a gazelor și
vaporilor..................................................................... 274
15.3. Presiunea efectivă a exploziei unor substanțe
combustibile individuale.............................................. 274
15.4. Presiunea efectivă a exploziei prafurilor combustibile. 278
15.5. Echivalentul de trotil al exploziei. Calculul razei de
distrugere..................................................................... 282
16. Substanțe explozive.................................................... 286
16.1. Generalități.................................................................. 286
16.2. Substanțe explozive și caracteristicile fizico-chimice
ale lor............................................................................ 287
16.3. Parametrii transformărilor explozive........................... 291
16.4. Bilanțul energetic al exploziei. Efectele
exploziei....................................................................... 294
16.5. Lucrul dilatărilor adiabatice ale gazelor....................... 298
16.6. Mijloace de amorsare a substanțelor explozive............ 299
Bibliografie.................................................................. 306
Anexe........................................................................... 308

6
 PRELIMINARII

Fenomenele de ardere și explozie sunt răspândite pe larg în

natură și în mod activ se folosesc de către oameni în diverse
domenii ale activității vitale. Datorită acestor fenomene, omenirea
obține energie termică, electrică și mecanică necesară pentru
efectuarea diferitor procese tehnico-tehnologice, crearea și
menținerea condițiilor de confort în spațiile locative, de lucru etc.
Dar procesele de ardere și explozie monitorizate și exploatate
incorect reprezintă un pericol sporit pentru securitatea și sănătatea
omului. Așadar, în atmosferă se conține o cantitate mare de
materiale și substanțe combustibile capabile să se inflameze de la
diverse surse (flacără, de natură electrică, termică, mecanică etc.),
iar unele din ele pot și să se autoaprindă în urma procesului de
oxidare termică a oxigenului din aer sau interacțiunii dintre ele. Cu
atât mai mult, inflamarea unor substanțe, de exemplu, amestecul
gazelor combusstibile cu aerul, pot să finalizeze cu explozie,
formându-se unda de compresiune care are forță distrugătoare.
Pentru prevenirea reușită și lichidarea consecințelor în
domeniul securității tehnogene, provocate de către procesele
necontrolate de ardere și explozie, se impune studierea detaliată a
acestor fenomene. De aceea, pentru specialiștii în devenire în
domeniul ingineriei de securitate, cunoașterea alfabetului teoriei
arderii și exploziei este inevitabilă.
Lucrarea propusă are scopul de a forma la viitorii specialiști a
competențelor profesionale (CP) și transversale (CT) cum ar fi:
CP1. Utilizarea cadrului normativ-legislativ la proiectarea,
execuția și asigurarea mentenanței sistemelor domeniului de
securitate.
CT1. Luarea deciziilor și executarea responsabilă a sarcinilor
profesionale cu respectarea normelor Codului deontologiei
profesionale în condiții de autonomie restrânsă, asistență calificată și
eficientă.

7
 CT2. Exercitarea rolului de lider în echipă pe diferite paliere
ierarhice. Promovarea spiritului de inițiativă, dialogului, cooperării
și a respectului față de ceilalți.
CT3. Autoevaluarea nevoii de formare profesională continuă
în scopul adaptării competențelor profesionale la dinamica mediului
organizațional și al pieței forței de muncă; utilizarea eficientă a
abilităților lingvistice în comunicarea profesională și interpersonală
și însușirea unor metode și tehnici de învățare.
Unitățile de competențe profesionale specifice formate în
urma studierii disciplinei date sunt:
UC1 – distingerea parametrilor termotehnici și definirea
criteriilor de clasificare a substanțelor și materialelor privind
combustibilitatea;
UC2 – identificarea principiilor termotehnicii și a modurilor
de transfer de căldură în procesele de ardere și explozie;
UC3 – argumentarea teoriilor și legităților proceselor de
oxidare și ardere a substanțelor combustibile;
UC4 – diagnosticarea caracteristicilor și a particularităților de
ardere a substanțelor combustibile;
UC5 – analiza teoriilor și caracterizarea proceselor de
aprindere și propagare a arderii;
UC6 – evaluarea bilanțului material și termic al proceselor de
ardere și explozie;
UC7 – interpretarea cineticii reacțiilor chimice a procesului de
ardere.
Toate aceste aspecte strict necesare în activitatea profesională
propriu-zisă sunt formate în cadrul studierii disciplinei
Termotehnica, teoria arderii și exploziei.
Disciplina Termotehnica, teoria arderii și exploziei,
conform curriculumului de bază, se raportă la ciclul disciplinelor
cu orientare spre specializare, care asigură realizarea principiului
de inter- și transdisciplinaritate. Implementarea acestuia asigură
însușirea cu succes de către studenți a disciplinelor de
specialitate: Securitatea la incendiu în construcții, Securitatea la
incendiu în instalațiile electrice, Securitatea la incendiu a
8
proceselor tehnologice, Stabilitatea la incendiu a materialelor de
construcții etc.
Cursul dat este destinat îndeosebi studenților specialității
Inginerie antiincendii și protecția civilă, dar și studenților
colegiilor de profil pregătiți în domeniul securității în tehnosferă,
diverșilor specialiști antrenați în această activitate, studenților
tuturor specialităților tehnice la studierea disciplinei Protecția
muncii, compartimentului Protecția contra incendiilor – capitolul
Ardere, specialităților care studiază domeniul termoenergeticii, a
construcției. Conținutul lucrării de față poate prezenta interes și
pentru orice angajat din alte domenii apropiate celor de inginerie
în securitate etc. Lucrarea este elaborată în baza conținutului
lecțiilor de prelegeri susținute pe parcursul a mai mult de 10 ani,
respectându-se principiul accesibilității, și conține, într-o logică
coerentă, subiecte teoretico-practice din activitatea profesională
privind bazele fizice și chimice ale proceselor de aprindere,
ardere, propagare a flăcării, de întrerupere a arderii, a exploziei, a
transferului termic și de substanță etc. Pentru fixarea materialului
studiat, după fiecare lecție sunt propuse subiecte de control și
sarcini individuale, iar la finele modulelor sunt prevăzute subiecte
pentru evaluările intermediare și sumative.
Trebuie accentuat că lucrarea are caracter cognitiv-aplicativ și
reprezintă o elaborare în premieră destul de utilă personalului
antrenat în activitățile ingineriei de securitate, care abordează
minuțios aspecte specifice ale proceselor de ardere, aprindere,
propagare a flăcării, a transferului de căldură și substanță în procesul
de ardere, a exploziilor etc., deși în general, actualmente, mai sunt
există și alte elaborări metodologice.
Autorii sunt conștienți de faptul că lucrarea nu este perfectă. În
unele cazuri se observă dublări de conținut, indicatorii și unele
simboluri nu sunt unificate etc., de aceea, este și firesc să apară
unele obiecții și recomandări din partea cititorilor. Autorii vor fi
recunoscători și vor ține cont de aceste obiecții, recomandări și alte
aspecte, care vor servi ca bază privind revizuirea conținutului și,
corespunzător, apariția unei noi ediții.
9
 ABREVIERI

P.T. – parametri termodinamici

G.P.L. – gaze petrolier-lichefiate
S.C. – substanțe combustibile
A.C. – amestec combustibil
P.C. – praf combustibil
L.I.I. – limită inferioară de inflamabilitate
L.S.I. – limită superioară de inflamabilitate
L.C. – lichizi combustibili
P.M. – pulberi metalice
R.F. – rezistența la foc
G.A. – gaze de ardere
T.C.Cd. – transfer de căldură prin conducție
T.C.Cv. – transfer de căldură prin convecție
T.C.R. – transfer de căldură prin radiație
A.E. – amestec exploziv
S.E. – substanțe explozive
L.I. – lichide inflamabile
L.U.I. – lichide ușor inflamabile
L.A. – concentrație limită-admisibilă
A.G. – amestec de gaze
V – vapori
S – fază solidă
L – fază lichidă
G – fază gazoasă
C.T. – curbă de topire
C.E. – curbă de evaporare
C.S. – curbă de sublimare

10
 SIMBOLURI ŞI NOTAŢII

P – presiune, Pa
V – volum, m3
T – temperatură absolută, K
P0 – presiune în condiții normale, Pa
V0 – volum în condiții normale, Pa
T0 – temperatură în condiții normale, °C
W0 – viteză de variație, m/s
 – timp de relaxare, s
A – parametru termodinamic
Q – flux termic, W
m – masă, kg
 – temperatură, C
S – suprafață, m2
Mi – masă molară, kg
Pi – presiune parțială, Pa
Pcr – presiune critică, Pa
Vcr – volum critic, m3
Tcr – temperatură critică, K
Tf – temperatură de fierbere, °C
Tt – temperatură de topire, °C
Tev – temperatură de evaporare, °C
kg
d – conținut de umiditate, 3
m
Tapr – temperatură de aprindere, °C
Taapr – temperatură de autoaprindere, °C
Tizb – temperatură de izbucnire, °C
ts – temperatură pe suprafața-limită, °C
l – lungime caracteristică, m
m2
a – difuzitate termică,
s

11
 J
Cp – capacitate termică specifică la presiune constantă,
kg  C
W
Eo – putere de emisie,
m2
m2
Dm – difuzie moleculară,
s
kg
B – cantitate de substanță,
s
mm
Wl – viteză liniară,
s
C – concentrație relativă, %
Ps – presiunea vaporilor saturați, Pa
Fi – suprafață de incendiere, m2
kJ
E – energie de activare,
kmol
kmol
Ci – concentrație molară,
m3
Emin – energie minimă de aprindere, mJ
Cst – concentrație stoichiometrică, %
m
Un – viteză normală,
s
3
m
Qg - debit de gaze,
h
ta – temperatură adiabatică, °C
tk – temperatură calorimetrică, °C
tt – temperatură teoretică, °C
Wt – echivalent de trotil, kg
kJ
Qe – căldura exploziei,
kg
rd – rază de distrugere, m
W
 - coeficient de conductibilitate termică,
m K
12
 kJ
H e - căldură de evaporare,
mol
k - constanta vitezei reacției
Cl .i.i. - concentrația limitei inferioare de inflamabilitate, %
mJ
P0 - sarcină la incendiu, 2
m
t ( ) - timp de propagare a frontului de flacără, s
m3 N
VO02 - volum de oxigen teoretic,
m3 N
Var - volum de aer real, mN3 / mN3
Va0 - volum de aer teoretic, mN3 / mN3
Va0,um - volum teoretic de aer umed, mN3 / mN3
g
x - umiditatea aerului, aer uscat
kg
m3 / m3
Vgr - volum de gaze de ardere real, N N
m3 / mN3
VRO 2 - volum teoretic al gazelor triatomice, N
3 3
VR 2 - volum teoretic al gazelor biatomice, mN / mN
kJ
H g0 - entalpie teoretică a gazelor de ardere,
kg
Qic - căldură inferioară de ardere, kJ / kg
m
W f - viteza fluxului de amestec,
s
W
q - flux de căldură unitar, 2
m
ts - temperatura suprafeței corpului, °C
m2
 - vâscozitate cinematică,
s

13
 1. NOȚIUNI GENERALE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC1 ”Distingerea parametrilor termotehnici
și definirea criteriilor de clasificare a substanțelor privind
combustibilitatea” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească sistemele, parametrii și procesele
termodinamice;
 să descrie teoria cinetico-moleculară a gazelor și să identifice
relațiile între legile gazelor și proprietățile termotehnice;
 să enunțe proprietățile substanțelor combustibile (gaze,
amestecuri de gaze, lichide, solide) și să caracterizeze transformările
de fază;
 să distingă indicatorii de pericol de incendiu și să
argumenteze categoriile de pericol explozie-incendiu și incendiu a
încăperilor și clădirilor;
la nivel de aplicare:
 să caracterizeze parametrii termodinamici ai sistemului;
 să explice principiile teoriei moleculare a gazelor în calculele
inginerești;
 să analizeze relațiile de calcul ce descriu proprietățile
substanțelor combustibile;
 să argumenteze proprietățile substanțelor combustibile aflate
în diferite stări de agregare;
la nivel de integrare:
 să aplice aparatul matematic în calculele termotehnice;
 să determine parametrii termotehnici ai substanțelor
combustibile;
 să utilizeze limbajul tehnic corect.

1.1. Sistemul termodinamic, parametrii de stare, ecuația

caracteristică de stare
Se numește sistem macroscopic un corp sau un grup de
corpuri compus dintr-un număr finit de particule.
14
 Delimitarea unui sistem de mediul ambiant se face printr-o
suprafață reală sau imaginară, prin intermediul căreia se realizează
controlul transferului de energie și de substanță. Sistemele
macroscopice se impart în trei categorii:
- sisteme izolate, în care nu are loc schimbul de energie și de
substanță;
- sisteme închise, în care are loc schimbul numai de energie;
- sisteme deschise, în care are loc schimbul de energie și de
substanță.
Conținutul unui sistem se numește mediul termodinamic.
Factorii ce descriu mediul termodinamic la un anumit moment
dat definesc parametrii macroscopici, iar starea mediului reprezintă
ansamblul acestor parametri care devin parametri de stare.
Dacă parametrii de stare sunt constanți în timp, ei definesc
starea statică. Un sistem aflat în stare statică nestrăbătut de nici un
flux energetic din exterior, se numește sistem termodinamic. Starea
de echilibru a unui sistem termodinamic definește starea de
echilibru termodinamică.
Parametrii de stare ce descriu echilibrul termodinamic se
numesc parametri termodinamici (P.T.). Parametrii dependenți de
cantitatea de substanță definesc parametrii extensivi (volumul,
entalpia, entropia etc.), iar cei independenți de masă, definesc
parametrii intensivi (temperatură, presiunea, densitatea etc.).
Valorile parametrilor intensivi se obțin prin raportarea unei valori
extensive la alta.
P.T. în limbaj curent se numesc parametri de stare, parametri
care prezintă un anumit grad de independență matematică
(presiunea, temperatura etc.).
Temperatura constituie un parametru intern de stare. Definirea
temperaturii permite construirea unor termometre și adoptarea unor
scări arbitrare de temperaturi din cauza dependenței de natura
corpului termometric. Deosebim două funcții de bază: termometrică
și manometrică:
a) Funcția termometrică asigură realizarea condiției de
generalitate (un singur termometru să asigure măsurătorile într-un
15
domeniu larg de valori); de continuitate (să nu admită puncte de
salt, zonă în care măsurătoarea este imposibilă); de sensibilitate (la
variații mici ale temperaturii funcția să prezinte variații mari).
La temperaturi mari se utilizează metode optice de măsură
bazate pe legile radiației, iar la temperaturi scăzute ( T  4 K ),
dependența proprietăților magnetice ale corpurilor de temperatură.
Scările termometrice se definesc prin puncte fixe principale
(punctul de oxigen, punctul de gheață, punctul de abur, punctul de
sulf, punctul de argint și punctul de aur) și puncte fixe secundare.
La construcția termometrelor vechi se utilizau numai două puncte
fixe fundamentale: punctul de gheață și punctul de abur. Precizarea
scărilor de temperatură prin puncte fixe principale și secundare este
arbitrară. Acest arbitrariu s-a înlăturat prin construcția scării
termodinamice de temperatură, definită de principiul al II-lea al
termodinamicii. Unitatea de măsură a temperaturii termodinamice în
S.I. este kelvinul (K), iar corelația cu scara Celsius se realizează prin
relația:
T  273,15   , (1.1)
în care:  - este temperatura, ˚C.
Presiunea ca parametru intern de stare (intensiv), determină
forța care acționează perpendicular pe o unitate de suprafață. După
mărimi scalare se deosebesc trei feluri de presiuni:
F
- Presiunea statică: ps  , Pa (1.2)
S
w2
- Presiunea dinamică: pd    , Pa (1.3)
2
- Presiunea termică: pt  gh(  2  1 ) , Pa (1.4)
în care: w - viteza, m/s;  - densitatea, kg/m ; h – înălțimea, m, g –
3

accelerația căderii libere, m2/s.

b) Funcția manometrică realizează aceleași condiții ca și
funcția termometrică. Pe baza funcțiilor manometrice sunt construite
diferite tipuri de manometre: cu coloană de lichid; cu element
elastic; cu piston; termoelectrice, conductivitatea termică a unui
16
gaz fiind o funcție de presiunea lui; cu ionizare, la gaze ionizarea
depinzând de presiunea lor etc.
Scările de presiuni depind de punctul de origine. Dacă
originea scării de presiune este vidul absolut, atunci se definește
presiunea absolută pa; dacă originea este presiunea atmosferică,
atunci se definește presiunea manometrică pm. Notând cu B
presiunea atmosferică (presiunea barometrică), se poate nota
legătura între aceste trei forme de presiuni: pa  B  pm . Unitatea de
măsură a presiunii în S.I. este N/m2 (Pa) și multiplul său, barul:
1bar  105 N / m 2  105 Pa
Presiunile mai mici decât presiunea atmosferică se mai
numesc și depresiuni, iar cele mai mari ca B, se numesc
suprapresiuni. Manometrele care măsoară depresiuni se numesc
vacumetre. În categoria mărimilor de stare intră P.T. care depind de
presiune, temperatură etc., cum ar fi, de exemplu: energia internă,
entalpia, entropia, energia liberă etc.
În afară de aceștea mai sunt mărimi care depind de evoluția
sistemului, cum sunt, spre exemplu, căldura și lucrul mecanic.
Legătura P.T. ce caracterizează starea unui sistem se
realizează prin postulatul al doilea al termodinamicii:
f ( p, v, T ,..)  0 . (1.5)
Această dependență în practică se numește ecuație
caracteristică de stare. La sistemele simple la care variază numai un
singur parametru extern, spre exemplu volumul, ecuația
caracteristică de stare (1.1) primește următoarea formă:
p  p ( v, T ) . (1.6)
Sub formă diferențială:
P T V
( )T  ( )V  ( ) P  1
V P T
Pentru a compara diverse date teoretico-practice este necesar
a le raporta la o stare de referință unică definită. Din acest motiv se
introduce noțiunea de stare normală, definită prin parametrii interni:
p0  1,01325  10 5 , Pa; T0  273,15 K.

17
 Volumul sistemului la această stare rezultă din ecuația
caracteristică de stare. Starea normală se mai numește și stare
normală fizică.

1.2. Procesele termodinamice, echilibrul termodinamic

Un proces se definește ca fiind o succesiune continuă de stări.
Clasificarea proceselor termodinamice se poate face din mai multe
puncte de vedere. După modul cum variază volumul sistemului, se
disting procese de comprimare, de dilatare și izocore. O altă
clasificare împarte procesele în două mari categorii după cum
mediul termodinamic își modifică sau nu starea de agregare.
În funcție de poziția relativă a stării finale a sistemului față de
starea inițială a lui deosebim:
- procese închise, la care starea finală coincide cu cea inițială;
- procese deschise, la care starea finală diferă de starea inițială.
Procesele închise repetabile periodic se mai numesc cicluri.
Cantitatea de substanță dintr-un sistem poate fi constantă sau
variabilă, ceea ce influențează procesele care se desfășoară în
sistem, diferențiindu-le.
Un important criteriu de clasificare a proceselor
termodinamice îl constituie viteza de variație a P.T. Fiind dat
parametrul termodinamic A și timpul de relaxare  , viteza de
variație W0 a acestui parametru în procesul de relaxare se determină
conform relației:
A
W0  (1.7)

Trecerea de la o stare la alta se face printr-o succesiune de
stări intermediare care pot fi sau nu stări de echilibru, procesul fiind
echilibrat sau neechilibrat. Pentru inițierea unui proces, este
necesară prezența unei diferențe între parametrii de stare și cei de
echilibru ai sistemului cu mediul ambiant. Dacă aceste diferențe
sunt mici și viteza de desfășurare a procesului este infinit mică,
atunci procesul se numește cvasistatic sau de echilibru. La un proces
cvasistatic, toți P.T. variază infinit de lent fiind caracterizați de
inegalitatea:
18
 dA A
 ; (W  W0 ) . (1.8)
dt 
în care: t reprezintă timpul, min.
Procesul devine astatic, dacă se respectă egalitatea:
dA A
 ; (W  W0 ) . (1.9)
dt 
După modul în care un sistem revine la starea inițială
deosebim:
- procese reversibile, în care sistemul revine la starea inițială
trecând prin aceleași stări ca și procesul direct;
- procese ireversibile, în care sistemul revine la starea inițială
pe alt traseu trecând prin alte stări.
Energia totală a unui corp constă din energia externă
(cinetică, potențială etc.) și energia internă (energia mișcării
termice, energia nivelurilor energetice etc.). Energia are inerție și la
un sistem izolat, ea se conservă. La interacțiunea a două sisteme pot
avea loc transferuri de energie în diverse moduri. Aceste aspecte
sunt tratate în capitolul 3.
Modul de transfer de energie prin efect termic se numește
căldură și este caracteristic sistemelor care nu-și modifică
parametrii externi în timpul procesului. Impropriu, cantitatea de
energie transferată în acest mod se numește cantitate de căldură.
Efectele termice ale reacției chimice se determină atât prin
metoda experimentală, cât și cu ajutorul calculelor termochimice
bazate pe legea lui Hess. Efectul termic al reacției depinde numai de
stările inițială și finală ale substanțelor reactante.
Conform principiului I al termodinamicii, căldura se consumă
pentru variaţia energiei interne a sistemului şi efectuarea unui lucru
mecanic de destindere. În reacţiile chimice care se desfăşoară la
volum constant nu se produce lucru mecanic, din care motiv efectul
termic este egal cu variaţia energiei interne molare, adică Qv  U .
Dacă reacţia se desfăşoară la presiune constantă, efectul termic al
reacţiei este egal cu variaţia entalpiei molare a sistemului, adică
Q p  H a .
19
 Legătura între căldurile de reacţie Q p şi Qv rezultă din relaţia
de definiţie a entalpiei molare H  U  pV , obţinându-se:
Q p  Qv  H a  U    pV .
(1.10)
În cazul reacţiilor omogene, considerând substanţele reactante
gaze perfecte, rezultă:
Q p  Qv  nRT ,
(1.11)
deoarece prin modificare, la R  const şi T  const , ecuaţia
de stare a gazelor perfecte în amestec:
pV  nRT , (1.12)
devine:
 pV   nRT , (1.13)
în care: n   mi   ni reprezintă variaţia numărului de
kilomoli în cursul reacţiei. Este necesar să se precizeze că la
determinarea lui n se iau în considerare coeficienţii
stoichiometrici doar ai substanţelor gazoase din sistem.
Calculele experimentale ne demonstrează că, pentru reacţiile
de ardere, diferenţa între Q p şi Qv nu este mare. Din acest motiv, în
primă aproximaţie, se poate considera egalitatea între Q p  Qv .
Dacă reacţia chimică se desfăşoară în condiţii date de
temperatură şi presiune, în ipoteza transformării integrale a
substanţelor iniţiale în produşi finali, conform principiului I al
termodinamicii, efectul termic pentru substanțele individuale se
exprimă prin relaţia:
Q p  H a   H f  . H i
. (1.14)
în care: H a - entalpia de ardere a legăturilor chimice, kJ/mol;
 H f
- suma entalpiilor de formare a G.A., kJ/mol; . H i -
suma entalpiei de formare a substanțelor inițiale, kJ/mol.
Entalpia de formare a substanțelor individuale este egală cu
”0”. Entalpiile de formare a substanțelor inițiale și a produselor de

20
ardere se iau din literatura de specialitate. Entalpiile unor S.C. și
G.A. sunt prezentate în anexa A1, tab.1.1.
Efectul termic al reacţiilor endoterme este pozitiv, iar al
reacţiilor exoterme - negativ. Efectele termice de regulă se indică
alături de reacţiile chimice şi se referă la cantitatea în kilomoli a
produsului de reacţie, fără să se mai specifice numărul respectiv de
kilomoli în unitatea mărimii fizice.
Efectele termice ce însoţesc reacţiile chimice sunt numite
deseori după tipul reacţiei care se desfăşoară, spre exemplu, efectul
termic de formare, de ardere, de disociere etc.
Efectele termice standard ale reacţiilor chimice (la condiţii
standard) se raportă la 1 kmol al uneia din substanţele în reacţie.
Această valoare a efectului termic poate fi atribuită, în acelaşi timp,
şi unor anumite cantităţi de alte substanţe aflate în reacţie, cantităţi
egale cu coeficienţii stoichiometrici respectivi ai substanţelor în
formula reacţiei chimice cu menţiunea că, coeficientul
stoichiometric al substanţei pentru care se indică efectul termic este
egal cu o unitate.

1.3. Proprietățile gazelor

Ecuația de bază a teoriei cinetico-moleculare a gazelor are
forma următoare:
2 2 n m v2
PV  Wc   i i , (1.15)
3 3 i 1 2
în care: Wc – energia cinetică sumară de mișcare a n molecule de
gaze, care se găsesc în volumul V; mi, vi – masa, corespunzător
viteza de mișcare a moleculei i.
În urma mișcării continuie și interacțiunii haotice a
moleculelor de gaze are loc modificarea vitezei, corespunzător a
energiei particulelor și apare fenomenul de transfer de substanță și
căldură (conductibilitatea termică) și difuzia termică cu echilibrarea
unui sau altui volum de substanță.

21
 Conductibilitatea termică apare în substanță la prezența
gradientului de temperatură:
dT
dQ    dS  dT , (1.16)
dx
în care: dQ – căldura transferată în timpul dT prin suprafața dS în
direcția normalei Х către această suprafață în direcția scăderii
temperaturii; (dT/dх) – gradientul de temperatură;  – coeficientul
de conductibilitate termică egal cu cantitatea de căldură transferată
pe unitatea de suprafață în unitatea de timp la gradientul dT/dх=1.
Conform teoriei cinetico-moleculare a gazelor, coeficientul de
conductibilitate termică se determină astfel:
1
  v  l    CV , (1.17)
3
în care: υ – viteza medie a mișcării termice a moleculelor; l –
lungimea medie de parcurgere liberă a moleculelor;  - densitatea
gazelor; CV – capacitatea termică a gazelor la volum constant.
Prin difuzie se subînțelege procesul de stabilire în interiorul
fazelor a sistemului de distribuire uniformă a concentrațiilor de
gaze. Iar prin fază se subînțelege ansamblul părților omogene. În
sistemul omogen nu există limite de separare a fazelor (de exemplu,
faza de gaze, faza solidă). Deci, faza se găsește în una din stările de
agregare. Sistemul format din două și mai multe faze se numește
eterogen. În sistemul binar fenomenul de difuzie este descris de
legea lui Fik:
d
dM  d dSd , (1.18)
dx
în care: dM – masa componentei inițiale transferate în timpul d
prin suprafața dS în direcția normalei Х; d – gradientul
dx
densității; d – coeficientul de difuzie care se determină conform
relației:
1
d  v . (1.19)
3

22
 Se numește capacitate termică cantitatea de căldură necesară
pentru ridicarea temperaturii substanței cu un grad. Capacitatea
termică se determină conform relației:
dQ
C , (1.20)
dT
Se deosebește capacitatea termică Cp – la P = const și
capacitatea termică CV – la V = const. Legătura dintre acestea se
realizează prin relația:
C p  Cv  R , (1.21)
în care: R – constanta universală egală cu lucrul efectuat de 1 mol de
gaz perfect la încălzirea izobară P = const cu 1 grad,

J
R  8,31  103 .
kmol  grad
Noțiunile de mol (kmol) și R sunt preluate din legile de bază
ale gazului perfect. Prin gaz perfect se subînțeleg gazele, moleculele
cărora nu interacționează între ele.
Kilomolul reprezintă cantitatea de substanță dintr-un element
chimic sau dintr-un corp compus exprimată în kg, numeric egală cu
numărul de masă moleculară: 1kmol = Mkg.
1. Legea lui Boyle-Mariotte: într-un proces izoterm produsul
dintre presiunea și volumul unui gaz rămâne constant: PV  const.
2. Legea lui A. Avogadro: un kilomol de gaz ocupă în stare
normală fizică același volum (V0=22,414m3/kmol) indiferent de
natura gazului. Pe baza acestui enunț se pot scrie relațiile:
22,414  M 1v1  M 2v2  ...M j n j , (1.22)

M1 M2 Mj
22,414    ... , (1.23)
1  2 j
care permit să se determine volumul masic vj sau densitatea  j ale
unui gaz în funcție de aceleași date ale altui gaz.

23
 3. Legea lui Gay-Lussac: la P=const volumul masei de gaze
este direct proporțional cu temperatura absolută:
T
V  V0 , (1.24)
T0
în care: Т0=273 К; V0 – volumul de gaze la Т0.
4. Legea lui Charles: la V=const presiunea masei date de gaze
este direct proporțională cu temperatura absolută:
T
P  P0 , (1.25)
T0
în care: P0 – presiunea la Т0=273 К.
5. Ecuația caracteristică de stare 1 mol de gaz perfect:
PV  RT , (1.26)
în care: P, Vμ și T – presiunea, volumul molecular și temperatura
absolută a gazului.
6. Ecuația lui Mendeleev-Klapeyron pentru oricare masă de
gaz (М):
M
PV  RT . (1.27)

Legătura dintre legile abordate și proprietățile gazelor se
explică prim următoarele:
1. Arderea reprezintă procese fizico-chimice ce
intereacționează între ele, fiind însoțite de transfer de substanță și
căldură. Proprietatea de bază a arderii constă în capacitatea sursei
(flacăra, frontul de flacără) de a se deplasa pe suprafața A.C. pe
calea conductibilității termice și a difuziei particulelor active din
zona de ardere în amestecul proaspăt. În așa mod, viteza de
propagare a flăcării la ardere și explozie depinde de
conductibilitatea termică a substanței reactante, deoarece odată cu
mărirea conductibilității termice, viteza de ardere crește.
2. Capacitatea termică se ia în considerare în calculele
termodinamice de ardere și la alegerea procedeelor de stingere.
Acest parametru se raportă îndeosebi domeniului termochimiei, așa

24
cum arderea reprezintă o reacție chimică. Dependența capacității
termice de temperatura substanței se exprimă prin relația:
C p  a  bT  cT 2 , (1.28)
în care: а, b, c – constante termodinamice.
3. Legile gazelor perfecte reprezintă baza calculului presiunii,
volumului, temperaturii și altor parametri în procesele de ardere și
explozie și servesc drept bază a postulatelor de ardere și
autoinflamare.

1.4. Proprietățile amestecurilor de gaze (A.G.)

În tehnică se folosesc în mod frecvent A.G. a căror comportare
poate fi aproximată la temperaturi și presiuni obișnuite cu
comportarea unui A.G. considerate perfecte. Condiția esențială a
A.G. constă în aceea ca componentele să nu reacționeze chimic între
ele. A.G. considerate perfecte formează un gaz perfect care se
realizează uniform conform legilor enunțate anterior, suplimentate
doar cu alte legi specifice. Studiul A.G. perfecte urmărește
determinarea mărimilor termofizice ale acestora în funcție de
proprietățile și participațiile componentelor.
La abordarea A.G. se adaugă noțiunile de concentrație (masică
și molară) și presiune parțială.
1. Concentrația masică Сi a gazului i, ce intră în componența
amestecului reprezintă raportul masei Mi către masa întregului
amestec:
M
Ci  i , (1.29)
M
n
în care: M   M i - masa molară a A.G.; Mi - masa molară, n –
i 1
numărul tipurilor de gaze.
2. Concentrația (fracția) molară (хi) a gazului i se numește
raportul numărului de moli al gazului analizat la numărul de moli
pentru toate gazele din amestec:
M /
xi  n i i . (1.30)
Mi

i 1 i

25
 De exemplu, analiza reacției amestecului stoichiometric a
hidrogenului H2 și oxigenului O2: 2H2+O2=2H2O: participă 2 moli
de Н2 și 1 mol de О2. În total sunt 2 + 1= 3 moli de amestec.
2 1
xiH 2  100%  66,7% , atunci: xiO2  100%  33,3% .
3 3
3. Presiunea parțială. Presiunea este forța ce acționează
asupra suprafeței. Ea este direct proporțională cu numărul de
molecule ce interacționează de pe această suprafață. Presiunea
depinde nu numai de numărul de molecule, dar și de viteza de
mișcare, care depinde de temperatură.
Într-un A.G. presiunea parțială reprezintă presiunea la care s-ar
găsi acest gaz dacă din amestec ar fi evacuate celelalte gaze, iar
volumul și temperatura rămânând aceleași:
M RT
Pi  i  , (1.31)
i V
în care: T și V – temperatura, K și corespunzător volumul
amestecului, m3.
Legea ui Dalton. Conform legii date într-un amestec de gaze
perfecte la un volum dat, presiunea sumară este egală cu suma
presiunilor parțiale ale componenților:
n
p   pi . (1.32)
i 1
Volumul parțial Vi al gazului i în amestec se numește acel
volum, care ar avea acest gaz, iar celelate gaze ar fi evacuate:
M RT
Vi  i  (1.33)
i P
la Р și Т = const.
Legea lui Amagat. Conform acestei legități, volumul A.G.
obținut prin amestecarea componentelor aflate la aceeași presiune
și temperatură, este egal cu suma volumelor acestor componente:
n
V   Vi . (1.34)
i 1

26
 De exemplu, în amestecul stoichiometric de hidrogen (H2) cu
oxigenul (O2), conform reacției 2H2+O2=2H2O, volumul constituie:
2 1
VH 2  xH 2V  V ; VO2  xO2V  V .
3 3

1.5. Proprietățile lichizilor

Până acum am analizat gazele. Dar una și aceeași substanță, în
funcție de coraportul dintre energia medie cinetică și potențială a
particulelor, poate să se afle în una din cele trei stări de agregare:
solidă, lichidă sau gazoasă.
Acest coraport de energie se determină de condițiile exterioare
– temperatură și presiune. Condiția de trecere din stare gazoasă în
stare lichidă se determină de către izotermele de stare a substanței.
Se numește izotermă curba dependenței volumului de presiune la
T=const. Pentru o mai bună înțelegere a acestor aspecte, în rândurile
de mai jos vom prezenta următorul exemplu (figura 1.1, a).
Izotermele gazului la temperaturile Т1<T2<Tcr<T3 sunt: АВ –
constituie starea lichidă; В reprezintă punctul de fierbere a
lichidului; С - punctul vaporilor saturați; ВС – fierberea lichidului;
СV este starea vaporilor încălziți; К reprezintă punctul critic.
Curba punctată ВКС limitează domeniul stării bifazice a
substanței (lichid +vapori). Această curba și izoterma critică împart
diagrama P-V în trei domenii: sub izoterma ВКС este domeniul
stării bifazice, în care lichidul se află în echilibru cu vaporii saturați.
În stânga se află domeniul stării lichide, în dreapta - domeniul
vaporilor, iar deasupra izotermei АКТcr este starea gazoasă. Aceste
aspecte foarte bine pot fi vizualizate în figura 1.1, b.

Figura 1.1. a) izotermele dependenței volumului de gaze de presiune la

T=const; b) fazele termodinamice în sistemul lichid+vapori: L – lichid,
V – vapori, G – gaz.
27
 Vaporii (V) se deosebesc de starea gazoasă (G) prin aceea, că
la comprimarea izotermică, ei trec ușor în stare lichidă. Gazele însă
la Т>Tcr nu pot trece în lichid nici la o valoare a presiunii. Valorile
Pcr, Vcr, Tcr definesc parametrii critici ai gazelor.
În așa mod, lichidele dețin două faze: lichidă și vapori.
Evaporarea reprezintă procesul care se realizează la suprafața
lichidului. Acest fenomen se explică prin desprinderea de pe
suprafața lichidiului a stratului de molecule, care au viteze și energie
nesemnificative. În urma procesului de evaporare are loc răcirea
lichidului. De aici rezultă că evaporarea reprezintă un proces
endotermic de eliberare a căldurii prin evaporare.
Această proprietate a lichidului este folosită în domeniul
ingineriei de securitate, de exemplu, la stingerea incendiilor cu apă:
evaporarea rapidă răcește zona de ardere.
Evaporarea are loc la orice regim de temperatură și crește
odată cu majorarea ei până la temperatura de fierbere. La
temperatura de fierbere, evaporarea intensivă are loc nu numai de pe
suprafața ei, dar și din tot volumul lichidului, formând bule de
vapori. De aceea, efectul de răcire se intensifică puternic. Unele
aspecte în detalii cu privire la evaporare, fierbere sunt abordate în
subcapitolul 3.2 și 6.2.
Din cele enunțate rezumă că dacă fierberea are loc la presiuni
constante, atunci temperatura lichidului rămâne și ea constantă,
pentru că toată căldura se consumă la formarea vaporilor
(figura 1.2, a).
În vasele închise la majorarea presiunii, temperatura de
fierbere crește. De exemplu, Тf a apei este egală cu 1000С la
presiunea de P=101,3 кPa și Тf=1890С la P=1013 кPа (10 аtm).
Dacă se întrerupe procesul de încălzire și de consum a
vaporilor, atunci fierberea va continua până la scăderea temperaturii,
la 1000С și presiune atmosferică. Dacă presiunea este stopată brusc,
de exemplu în cazul unei fisurări în construcția unui vas ce
funcționează sub presiune (cazan), atunci apa supraîncălzită se
transformă momentan în abur cu majorarea bruscă a presiunii și
exploziei.
28
 Corespunzător și invers, în condiții de presiuni mai joase decât
cea atmosferică, temperatura de fierbere se reduce. Acest aspect
conduce la majorarea pericolului de explozie a lichizilor
combustibili, din cauza evaporării intensive și formării
concentrațiilor periculoase explozive a vaporilor.
Fiecărei temperaturi a lichidului îi corespunde o anumită de
cantitate maximă de vapori deasupra lichidului. Aceștia sunt vaporii
saturați care se află în echilibru cu lichidul. Presiunea acestor vapori
reprezintă valoarea presiunii parțiale maxime. La un conținut mai
mare, vaporii încep să se condenseze.
Odată cu majorarea temperaturii, presiunea vaporilor crește.
De exemplu, pentru vaporii de apă la temperatura de 00С, presiunea
este egală cu 611Pа, sau 0,6%, la 200С – 2,3%, la temperatura de
fierbere de 1000С – 100%, (figura 1.2,b).

Figura 1.2. a) termograma încălzirii lichidului la P = const: Тf –

temperatura de fierbere; b) diagrama elasticității vaporilor saturați

Dependența presiunii vaporilor saturați Рs de temperatura

lichidului Тl se determină conform relației lui Antuan (5.1).
Aceste ecuații se folosesc pentru evaluarea condițiilor de
explozii a A.C. (vapori – aer).

1.6. Proprietățile gazelor lichefiate (G.L.)

Lichefierea gazelor se realizează pe calea răcirii lor până la
temperatura de fierbere. Metoda industrială de răcire se bazează pe
efectul Joul-Tomson, adică prin variația temperaturii gazelor la
droselarea lor.

29
 Prin efect de droselare se subînțelege reducerea presiunii
gazelor la curgerea adiabatică prin orificii înguste (proces adiabatic
– proces realizat fără pierderi de căldură în mediul ambiant).
Reieșind din cele expuse, temperatura se micșorează conform
dependenței:
dT 1  dV 
 T ( )p V  . (1.35)
dP C p  dT 
dV
Dacă T ( ) p  V  0 , atunci dT < 0 și gazul se răcește.
dT
În condiții industriale gazele puternic comprimate și răcite
până la temperatura încăperii sunt supuse unei proceduri de
droselare multetapice și, corespunzător, răcirii până la momentul
debutului de lichefiere. Răcirea și lichefierea se realizează în urma
dilatării bruște a gazului. Aceste proprietăți în activitatea
profesională trebuie luate în considerare, de aceea, în rândurile de
mai jos sunt prezentate unele particularități ale lichizilor și gazelor
în domeniul securității incendiar – explozive:
- scurgerea rapidă a G.L. din butelii poate conduce la
degerarea armăturii de închidere cu eventuală avarie;
- în stingătoarele de incendiu cu bioxid de carbon, bioxidul de
carbon la pulverizare se evaporă brusc și se răcește până la formarea
particulelor de gheață cu temperatura până la - 700С;
- g.l. reprezintă cea mai efectivă substanță pentru stingerea
incendiilor, care răcește brusc zona de ardere.

1.7. Proprietățile substanțelor solide

Încălzirea puternică a substanței solide conduce la topire și
trecerea în stare lichidă, apoi, prin procesul de evaporare, în stare
gazoasă. O serie de substanțe solide pot trece direct din faza solidă
în faza gazoasă. Acest proces se numește sublimare.
Transformările fazice se determină modificând P.T.
temperatura și presiunea. Pentru înțelegerea transformărilor fazice
se folosește diagrama de stare, indicată în figura 1.3, a. În diagramă
este reprezentată dependența dintre temperatura și presiunea
30
transformărilor fazice sub formă de curbe de evaporare (C.E.), de
topire (C.T.) și sublimare (C.S.), care separă câmpul diagramei în
trei domenii corespunzătoare condițiilor de existență a fazei solide
(S), lichide (L) și gazoase (G).
Curbele din diagramă definesc curbele de echilibru fazic.
Fiecare punct pe ele semnifică condițiile de echilibru a două faze:
C.T. – substanței solide și lichizilor; C.E. – lichizilor și gazelor; C.S.
– substanței solide și gazelor. Punctul К reprezintă punctul critic.
Punctul în care se intersectează toate curbele Тtr și Рtr și care
determină condițiile echilibrului concomitent a trei faze se numește
punct triplu (mtr). Fiecare substanță are numai un punct triplu.

Figura 1.3. a) diagrama stării fazice în sistemul solid–lichid–gaz;

b) schema tranformărilor fazice în sistemul solid–lichid–gaz.

Diagrama de stare oferă posibilitatea de a analiza în ce stare

se găsește o oarecare substanță la valorile Р și Т deja determinate,
precum și care transformări fazice pot decurge în unul sau alt proces
(figura 1.3, b).
Exemplu: dacă substanța se găsește în punctul 1, atunci la
comprimarea izotermă ea trece în stare lichidă (curba 1-2), iar dacă
substanța se află în punctul 3, atunci la încălzirea izobară (curba 3-
4), ea trece în starea: solidă, lichidă și gazoasă.
În urma unei analize, din diagramă se observă că curba de
evaporare se termină în punctul critic К. Datorită acesteia este
posibilă transformarea continuă din lichid în gaz, și invers (curba 5-
6), fără intersescția curbelor de evaporare, adică o astfel de trecere
nu este însoțită de transformări fazice.
31
 Căldura necesară pentru topirea unității de masă a corpului
solid se numește căldură specifică de topire (Qspev ) . La majorarea
presiunii pentru majoritatea substanțelor temperatura de topire se
mărește. Cu condensarea vaporilor în condițiile când Т < Tev și
Т < Тt, căldura se degajă din substanță. De aceea, diagrama stării la
P = const poate fi urmărită în figura 1.4.

Figura 1.4. Termograma stării substanțelor

Procesul de evaporare și topire a substanțelor solide la modul

general este însoțit de fenomenul de absorbție a căldurii consumate
pentru ruperea legăturilor dintre particule și la ruperea particulelor
de pe suprafața lichidului. Valorile temperaturilor de topire a
corpurilor solide și de fierbere a lichizilor sunt diferite și se
deosebesc prin diversitatea valorilor legăturilor energetice dintre
atomii și moleculele substanțelor.
În concluzie, menționăm că proprietățile fizico-chimice ale
substanțelor solide sunt luate în considerare la elaborarea, alegerea
și evaluarea eficacității materialelor, a substanțelor, a mijloacelor și
procedeelor de stingere la incendiu.
Subiecte pentru autoevaluare
1. Sistem termodinamic, tipuri.
2. Parametrii de stare extensivi și intensivi.
3. Ecuația caracteristică de stare.
4. Condiții normale.
32
 5. Procesele termodinamice, tipuri.
6. Echilibrul termodinamic.
7. Ecuația de bază a teoriei cinetico-moleculare a gazelor.
8. Fenomenul de difuzie a gazelor.
9. Gazele perfecte, legitățile.
10. Mărimile termofizice ale amestecurilor de gaze.
11. Proprietățile lichizilor.
12. Izotermele dependenței volumului de gaze de presiune.
13. Transformările fazice în sistemul solid-lichid-gazos.
14. Efectul Joul Tomson.

Sarcini individuale
1. Legile gazelor perfecte – prezentare.
2. Proprietățile amestecurilor de gaze și a lichizilor – prezentare.
3. Legile gazelor reale – prezentare.

33
 2. COMBUSTIBILITATEA SUBSTANȚELOR ȘI
MATERIALELOR

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC1 ”Distingerea parametrilor termotehnici
și definirea criteriilor de clasificare a substanțelor privind
combustibilitatea” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească noțiunea de combustibilitate și criteriile de
clasificare a substanțelor din punct de vedere al combustibilității;
 să descrie compoziția substanțelor combustibile în diferite
stări;
 să distingă indicatorii de pericol de incendiu;
 să identifice categoriile încăperilor și clădirilor conform
pericolului de explozie-incendiu și incendiu;
la nivel de aplicare:
 să caracterizeze componența substanțelor combustibile;
 să analizeze indicatorii de pericol de incendiu ale
substanțelor combustibile;
 să argumenteze categoriile încăperilor și clădirilor conform
pericolului de explozie-incendiu și incendiu;
la nivel de integrare:
 să evalueze categoriile încăperilor și clădirilor conform
pericolului de explozie-incendiu și incendiu;
 să determine componența și coeficientul de combustibilitate
a substanțelor;
 să utilizeze adecvat limbajul tehnic în procesul de învățare.

2.1. Clasificarea substanțelor și materialelor din punct de vedere

al combustibilității
Combustibilitatea reprezintă proprietatea unui material de a se
aprinde şi de a arde în prezenţa aerului, contribuind la creşterea
cantităţii de căldură dezvoltată de ardere.
Substanțele combustibile (S.C.) se impart în gaze, lichide și
substanțe solide. După capaciatea de combustie, substanţele şi
34
materialele, se împart din punct de vedere al combustibilităţii în
două grupe (Anexa 4).
 Incombustibile (Co) sunt cele care sub acţiunea focului sau a
temperaturilor înalte nu se aprind, nu ard mocnit şi nu se
carbonizează.
 Combustibile (C) sunt substanțe care, în funcţie de
proprietatea lor de a se aprinde uşor sau greu şi de capacitatea de a
contribui la ardere, se clasifică în patru clase de combustibilitate:
 C1 – slab combustibile;
 C2 – moderat combustibile;
 C3 – normal combustibile;
 C4 – puternic combustibile.
Materialele din grupele C1 – C2 sunt definite ca greu
combustibile, arderea având loc numai în cazul existenţei unei surse
exterioare de foc sau de temperaturi înalte.
Substanțele greu combustibile (C1 și C2). Aceste substanțe
sunt substanțe omogene după pericolul de incendiu și se clasifică în
trei grupe:
I grupă – arderea este posibilă numai la prezența unei surse de
aprindere puternice, de exemplu, la incendiu;
II grupă – sunt capabile la încălzire să degaje vapori de gaze
combustibile, având un domeniu de inflamabilitate determinat;
III grupă – unele S.E. - nitratul de amoniu NH4NO3.
NH 4 NO3  HNO3  NH 3  170kJ . (2.1)
Amoniacul NH 3 degajat este capabil să ardă (dar dacă sursa se
înlătură, procesul se întrerupe). Altfel decurge procesul, dacă nitrita
de amoniu se supune acțiunii impulsului termic sau detonatorului
puternic:
NH 4 NO3  N 2  2 H 2O  0,5O2  126kJ . (2.2)
Substanțele incombustibile (C0). Raportarea unor substanțe și
materiale la grupa incombustibilă într-o măsură oarecare este
convenabilă, așa cum de regulă arderea se desfășoară în aer
(conținutul de O2  21% ). În același timp, aceste substanțe pot să
interacționeze în contact cu ozonul O3, fluorul F2, oxigenul lichid.
35
 În afară de aceasta, există câteva grupe de substanțe
incombustibile, care prezintă pericol de incendiu:
 oxidanții: KMnO4 ; Cl2 ; HNO3 ; O2  lichid ; N 2O2 ; H 2O2 etc.;
 substanțe care degajă produse combustibile la interacțiunea
cu apa sau între ele (clorula de calciu CaC2, Na, varul nestins):
CaO, H 2 SO4   Me  H 2 (arde);
 substanțe capabile transformărilor explosive fără prezența
oxigenului din aer (încălzire sau ciocnire):
4 Ba N 6  Ba  Ba 3 N 2  11N 2  297 kJ . (2.3)
Conform sursei [11], după inflamabilitate, S.C. se clasifică în
trei grupe:
 In1 – greu inflamabile;
 In2 – moderat inflamabile;
 In3 – uşor inflamabile.
La substanțele solide ușor inflamabile (In3) se raportă:
celuloza, polistirolul, rumegușul de lemn etc., substanțele care sunt
capabile fără încălzire suplimentară să se aprindă de la o sursă de
aprindere cu energie redusă – chibrit, scânteie, mucuri de țigări etc.
La substanțele solide moderat inflamabile (In2) se raportă:
lemnul, cărbunele, hârtia în stocuri, țesătura în rulouri.
La substanțele solide greu inflamabile (In1) se raportă: hârtia
presată, prelată artificial, lemnul tratat cu soluții ignifuge, plăcile din
policlorvinil etc.).
După gradul de propagare a flăcării pe suprafaţă, materialele și
substanțele se clasifică în patru grupe:
 PF1 – nu propagă flacăra;
 PF2 – slab propagă flacăra;
 PF3 – moderat propagă flacăra;
 PF4 – puternic propagă flacăra.
După capacitatea fumigenă, S.C. se clasifică în trei grupe:
 F1 - cu capacitate fumigenă mică;
 F2 - cu capacitate fumigenă moderată;
 F3 - cu capacitate fumigenă înaltă.

36
 După toxicitatea produselor de ardere materialele și S.C. se
clasifică în patru grupe:
 T1 – puţin periculoase;
 T2 – moderat periculoase;
 T3 – puternic periculoase;
 T4 – foarte periculoase.
Pericolul de incendiu al S.C. se determină conform
următorilor indici: combustibilitate, inflamabilitate, propagarea
flăcării pe suprafaţă; capacitatea fumigenă şi toxicitate.

2.2. Componența substanțelor combustibile

Componența S.C. poate fi stabilită global prin desemnarea
părţii care participă efectiv la procesul de ardere, denumită masa
combustibilă şi a părţii care nu participă la ardere, denumită balast,
care se regăseşte în produşii finali ai arderii.
Studiul procesului de ardere impune detalierea compoziţiei
celor două componente ale S.C., prin analiza chimică elementară, în
elemente chimice primare, sau compuşii stabili care formează S.C.
Componența chimică elementară pentru S.C. solide şi lichide,
este exprimată în participaţii masice [kg component/kg
combustibil], iar pentru S.C. gazoase în participaţii volumice [m3N
component/m3N combustibil].
S.C. solide şi lichide au în compoziția lor următoarele
componente chimice combustibile: carbonul (C), hidrogenul (H2) şi
sulful (S). Alte elemente care participă în procesul de ardere sunt:
oxigenul (O2) existent în S.C. şi umiditatea combustibilului (W).
Masa minerală se notează prin (A). Suma participaţiilor masice
evidenţiate prin analiza elementară trebuie să satisfacă relaţia:
C  H  S  O2  W  A  1 . (2.4)
La rândul său S.C. gazoase conțin elemente combustibile:
hidrogen (H2), oxid de carbon (CO), diferite hidrocarburi de tipul
(CmH2n+2): metanul (CH4) și elemente incombustibile: oxigen (O2),
azot (N2), bioxid de carbon (CO2) şi umiditate (W).

37
 Suma participațiilor volumice trebuie să satisfacă relația:
H 2  CO  Cm H 2 n  2  O2  N 2  CO2  W  1 . (2.5)
Procesul de ardere a S.C. reclamă cunoaşterea elementelor
componente din care se compune S.C. Acestea la rândul său pot fi
identificate reieșind din analiza sau compoziţia S.C. S.C. solide şi
lichide se caracterizează prin componența elementară exprimată, de
regulă, în procente de masă, iar cele gazoase prin compoziţia
volumetrică exprimată în procente de volum.
Din cele expuse concluzionăm că orice S.C., indiferent de
starea ei de agregare, se compune din două părţi principale: partea
combustibilă și partea incombustibilă.
Partea combustibilă a S.C. (solide şi lichide) constă din
compuşi ai carbonului C, hidrogenului H şi sulfului combustibil Sc,
oxigenului O şi azotului N, iar partea incombustibilă este formată,
în cea mai mare parte, din reziduuri A şi umiditate W.
Cunoscându-se conţinuturile procentuale în masă C, H, O, N,
S, A şi W dintr-un oarecare S.C., componența elementară a acesteia,
se poate exprima prin relaţia:
C  H  O  N  S  A  W  100 %. (2.6)
Din această expresie rezultă că fracţia masică a unui oarecare
element în S.C. reprezintă raportul dintre conţinutul procentual în
masă al acestuia şi numărul 100%.
Componența elementară a S.C. (solide şi lichide) se exprimă
în stare reală, de analiză, anhidră (uscată) și organică.
Starea reală (r) reprezintă starea S.C. consumate în realitate
pentru ardere: conţine umiditatea totală Wt (de îmbibaţie Wi şi
higroscopică Wh), cenuşa A şi masa anhidră fără cenuşă.
Componența elementară a unei S.C. solide şi lichide exprimată în
stare reală poate fi redată de relaţia:
C r  H r  O r  N r  Scr  Ar  Wt r  100 % . (2.7)
Starea de analiză (a) reprezintă proba de S.C. iniţială, cu un
conținut anumit de umiditate, utilizată pentru analiza S.C.
Componența elementară a unei S.C. solide şi lichide exprimată în
stare de analiză poate fi redată de relaţia:
38
 C a  H a  O a  N a  Sca  Aa  Waa  100 %, (2.8)
în care: Waa  Wha - reprezintă umiditatea stării pentru analiză
determinată prin uscare în etuvă la 105 C.
Starea anhidră (anh) reprezintă starea S.C. fără conținut de
umiditate. Componența elementară a unei S.C. solide şi lichide
exprimată în stare anhidră poate fi redată prin relaţia:
C anh  H anh  O anh  N anh  Scanh  Aanh  100 %. (2.9)
Starea organică (o) reprezintă S.C. fără umiditate, cenuşă şi
sulful piritic S p  :
C o  H o  O o  N o  S oo  100 %. (2.10)
Pentru S.C. gazoase se utilizează componența volumetrică, în
procente de volum, care se exprimă în stare anhidră şi în stare reală
(umedă). Notând cu CO, H2, H2S, CmH2n+2, CO2, O2, N2 şi H2O,
conţinuturile în procente de volum ale componentelor în S.C.
gazoasă, componența ei volumetrică în stare reală se exprimă prin
următoarea relație:
r r r r r
COr  H 2  H 2 S r  Cm H n  CO2  O2  N2  H 2Or  100 %. (2.11)

Componența volumetrică a S.C. gazoase în stare anhidră se

exprimă prin următoarea relație:
anh anh anh
CO anh  H 2  H 2 S anh  Cm H n  CO2
anh anh
(2.12)
 O2  N 2  100%.
Orice S.C. gazoasă conține o anumită cantitate de umiditate.
De aceea, este important a realiza o recalculare a acesteia cu
evidența conținutului de umiditate. Pentru aceasta se utilizează
relația de mai jos:
0,804
K , (2.13)
0,804  d
în care: d reprezintă conținutul de umiditate, kg/m3.

39
 2.3. Indicatorii de pericol de explozie-incendiu și incendiu ai
substanțelor combustibile
Pericolul de explozie-incendiu și incendiu ale S.C.
reprezintă ansamblul de proprietăţi ce caracterizează capacitatea
privind apariţia şi propagarea arderii, care se determină de către
o serie de indicatori destul de importanţi, alegerea cărora
depinde de starea de agregare a substanțelor și materialelor și a
condițiilor de utilizare. În viziunea noastră, cunoaşterea lor va
stimula mai efectiv şi productiv studierea teoriei arderii şi
exploziei. Considerăm oportună cunoaşterea indicatorilor de
pericol de explozie-incendiu și incendiu, de aceea, în rândurile
de mai jos, în mod succint sunt prezentate şi descrise definiţiile
lor.
Combustibilitatea reprezintă proprietatea pe care o au
materialele şi substanţele de a se aprinde şi de a arde în prezenţa
oxidantului.
Temperatura de inflamare reprezintă temperatura minimă
până la care trebuie încălzită o S.C. pentru a forma cu oxidantul
deasupra suprafeţei sale un amestec de o anumită concentraţie, care
să se aprindă în contact cu o sursă de aprindere, fără a asigura însă
arderea stabilă a substanţei în continuare.
Temperatura de autoinflamare reprezintă temperatura minimă
a substanței la care în condiții speciale de probare substanța emană
vapori și G.C. cu o astfel de viteză, încât în urma acțiunii asupra lor
a sursei de aprindere se observă inflamarea.
Temperatura de aprindere (Tapr) este temperatura minimă a
substanţei la care în condiţii speciale de probare substanţa degajă
vapori sau gaze cu o aşa viteză, încât după aprinderea lor apare
arderea stabilă cu flacără.
Temperatura de autoaprindere (Taapr) este temperatura
minimă a substanţei la care în condiţii speciale de probare are loc
40
creşterea bruscă a reacţiilor exotermice ce conduce la apariţia arderii
cu flacără.
Temperatura de ardere reprezintă temperatura minimă la care
o S.C. solidă sau lichidă arde până la epuizare.
Temperatura de izbucnire (Tizb) este temperatura minimă a
S.C., la care în condiţii speciale de probare deasupra ei se formează
vapori sau gaze capabile să izbucnească de la sursa de aprindere,
însă viteza formării lor este insuficientă pentru o ardere stabilă.
Limita superioară de inflamabilitate este concentraţia maximă
a gazelor sau a vaporilor în aer la care e posibilă inflamabilitatea.
Limita inferioară de inflamabilitate este concentraţia minimă
a gazelor sau a vaporilor în aer la care e posibilă inflamabilitatea;
Intervalul de inflamabilitate îl reprezintă zona cuprinsă între
limita inferioară şi superioară de inflamabilitate.
Energia minimă de aprindere reprezintă valoarea minimă a
energiei unei scântei electrice sau mecanice, suficientă pentru
aprinderea unui amestec inflamabil (de gaze, vapori sau pulberi
combustibili şi aer).
Indicele de oxigen reprezintă conţinutul minim de oxigen al
mediului în care este posibilă arderea materialului cu flacără în
condiții speciale de probare.
Viteza de ardere reprezintă concentraţia de S.C. consumată la
ardere într-o unitate de timp şi suprafaţă.
Presiunea maximă de explozie reprezintă presiunea maximă
generată de explozia unui amestec exploziv aflat într-un recipient
închis.
Limitele termice de propagare a flăcării reprezintă
temperaturile substanţei la care vaporii ei saturaţi formează într-un
mediu oxidant, concentraţii egale, corespunzător limitei inferioare şi
superioare a concentraţiei de propagare a flăcării.

41
 Limitele de propagare a flăcării (aprinderii) reprezintă
cantitatea minimă şi maximă a componentei combustibile în A.C.
mediul oxidat – substanţa, la care este posibilă propagarea flăcării
prin amestec la orice distanţă de la sursa de aprindere.
Capacitatea de explozie şi ardere (la intereacțiunea cu apa,
oxigenul din aer și alte substanțe) reprezintă indicele calitativ ce
caracterizează pericolul explozie-incendiu și incendiu al unor
substanţe.
Viteza normală de propagare a flăcării reprezintă viteza
deplasării frontului de flacără în raport cu gazele nearse în direcţia
perpendiculară pe suprafaţa ei.
Coeficientul de formare a G.A. reprezintă indicele ce
caracterizează densitatea optică a G.A. la arderea unei S.C.
Indicele de propagare a flăcării reprezintă indicele
adimensional ce caracterizează capacitatea substanţei de a se
inflama, de a propaga flacăra pe suprafaţă şi de a degaja căldură.
Metodele de determinare a indicatorilor privind pericolul de
explozie-incendiu și incendiu sunt reflectate în sursa [8].

2.4. Categoriile încăperilor și clădirilor conform pericolului de

explozie-incendiu și incendiu
În conformitate cu cerințele normelor în vigoare [12], toate
încăperile și clădirile conform pericolului de incendii și explozii se
impart în 5 categorii: А, Б, В, Г, Д.
Categoriile de pericol se stabilesc pentru perioada cea mai
nefavorabilă, vizând incendiul sau explozia, ținând cont de tipul
materialelor și S.C. ce se află în utilaje și încăperi, cantitatea lor și
proprietățile de incendiu, particularitățile proceselor tehnologice.
Categoriile de pericol explozie-incendiu și incendiu al încăperilor

42
sunt indicate în anexa A 1, tab.1.2. Cunoscând categoriile de pericol
al încăperilor, se determină categoria de pericol al clădirilor:
- Clădirea este atribuită la categoria A, dacă în aceasta
suprafața sumară a încăperilor de categoria A depășește 5% din
suprafața totală a încăperilor sau 200m2. Se admite a nu atribui
clădirea la categoria A, dacă suprafața încăperilor de categoria A nu
depășește 25% (dar nu mai mult de 1000m2) și aceste încăperi sunt
dotate cu sisteme automate de stingere a incendiilor.
- Clădirea este atribuită la categoria Б, dacă se respectă
concomitent două condiții: clădirea nu este de categoria A și
suprafața încăperilor de categoria A și Б depășește 5% din suprafața
totală a încăperilor sau 200m2. Se admite a nu atribui clădirea la
categoria Б, dacă suprafața sumară a încăperilor de categoria A și Б
nu depășește 25% din suprafața totală a încăperilor din clădire (dar
nu mai mult de 1000m2) și aceste încăperi sunt dotate cu instalații
automate de stingere a incendiilor.
- Clădirea se atribuie la categoria de В, dacă concomitent se
satisfac două condiții: clădirea nu este atribuită la categoriile A și Б
și suprafața sumară a încăperilor de categoriile A, Б și В depășește
5% (10%, dacă în clădire nu sunt prevăzute încăperi de categoriile A
și Б) din suprafața totală a încăperilor. Se admite a nu atribui
clădirea la categoria В, dacă suprafața sumară a încăperilor de
categoriile A, Б și В în clădire nu depășește 25% din suprafața
tuturor încăperilor (dar nu mai mult de 3500m2) și încăperile
categoriilor A, Б și В sunt dotate cu instalații automate de stingere a
incendiilor.
- Clădirea se atribuie la categoria Г, dacă concomitent se
satisfac două condiții: clădirea nu se referă la categoriile A, Б și В și
suprafața sumară a încăperilor de categoriile A, Б, В și Г depășește
5% din suprafața sumară a încăperilor din clădire. Se admite a nu

43
atribui clădirea la categoria Г dacă suprafața sumară a încăperilor de
categoriile A, Б, В și Г în clădire nu depășește 25% din suprafața
totală a încăperilor din clădire (dar nu mai mult de 5000m2), iar
încăperile categoriilor A, Б și В sunt dotate cu sisteme automate de
stingere a incendiilor.
- Clădirea se atribuie la categoria Д, dacă aceasta nu se
raportă la categoriile A, Б, В și Г.

2.5. Coeficientul de combustibilitate al substanțelor

și materialelor
Întreprinderile, procesele industriale conțin, utilizează și
depozitează diverse materiale și substanțe care prezintă pericol
sporit din punct de vedere explozie-incendiu. Dintre ele multe
legături chimice sunt capabile să ardă și inflamarea lor poate
provoca incendii și explozii. Considerăm oportun a determina
posibilitatea și particularitățile de ardere a unor substanțe anumite.
Așadar, toate substanțele pot fi caracterizate prin coeficientul de
combustibilitate. Coeficientul de combustibilitate K este un
coeficient adimensional și servește pentru calculul combustibilități
substanțelor. Coeficientul calculat poate fi folosit pentru
determinarea temperaturii de izbucnire a substanțelor, precum și
pentru determinarea limitei inferioare de propagare a flăcării.
Calculul coeficientului de combustibilitate se efectuează conform
următoarei relații:
K  4  n(C )  4  n( S )  n( H )  n( N )  2  n(O)
(2.14)
 2  n(Cl )  3  n( F )  5  n( Br ),
în care: n(C ), n( S ), n( H ), n( N ), n(O), n(Cl ), n( F ), n( Br ) - numărul
de atomi de carbon, sulf, hidrogen, azot, oxigen, clor, fluor și brom
în molecula de substanță.

44
 Dacă coeficientul de combustibilitate K  1 , atunci substanța
se consideră combustibilă, iar dacă coeficientul de combustibilitate
calculat K  1 , atunci substanța se consideră incombustibilă.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Combustibilitatea substanțelor, clasificarea după diverse
criterii.
2. Clasificarea substanțelor după gradul de propagare a flăcării
pe suprafață și toxicitatea produselor de ardere.
3. Elementele componente combustibile în masa substanței.
4. Componența substanțelor combustibile la starea reală și de
analiză.
5. Componența substanțelor combustibile la starea organică și
anhidră fără cenușă.
6. Indicatorii de pericol explozie-incendiu și incendiu ai
substanțelor combustibile.
7. Actele normative ce reglementează categoriile de pericol
explozie-incendiu și incendiu al încăperilor și clădirilor.
8. Categoriile de pericol de explozie-incendiu și incendiu al
încăperilor.
9. Categoriile de pericol de explozie – incendiu și incendiu al
clădirilor.
10. Relația de calcul pentru determinarea coeficientului de
combustibilitate al substanțelor.
Sarcini individuale
1. Pericolul de explozie-incendiu și incendiu al încăperilor și
clădirilor cu caracter de producere.
2. Caracteristica substanțelor din punct de vedere al
combustibilității. Criteriile de aplicare în practică.
3. Reglementările la nivel de stat în domeniul combustibilității
substanțelor.

45
 3. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC2 ”Identificarea principiilor termotehnicii
și a modurilor de transfer de căldură în procesele de ardere și
explozie” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească modurile de transfer termic și noțiunile
caracteristice de bază;
 să enunțe relațiile de calcul al transferului termic prin perete
plan omogen și neomogen;
 să identifice ecuațiile de bază pentru transferul de căldură
prin conducție și convecție;
 să distingă criteriile de simultitudine la transferul termic prin
convecție;
 să enunțe particularitățile transferului termic prin radiație și
global și să descrie relațiile caracteristice de bază;
la nivel de aplicare:
 să caracterizeze natura transferului de căldură;
 să explice particularitățile transferului de căldură prin pereți
simpli și compuși la conducție;
 să analizeze relațiile de calcul pentru transferul termic prin
conducție, convecție și radiație;
 să argumenteze criteriile de simultitudine la transferul termic
prin convecție;
la nivel de integrare:
 să determine pierderile de căldură prin conducție, convecție
și radiație;
 să instrumenteze relațiile de calcul pentru determinarea
diferitor caracteristici ale transferului termic;
 să adopte soluții adecvate în calculele inginerești.

46
 3.1. Natura procesului de transfer al căldurii
Căldura degajată ca urmare a arderii S.C. se transferă mediului
ambiant. De aceea, în aliniatele următoare se va aborda fenomenul
transferului termic. Transferul de căldură este o parte componentă a
termotehncii, care studiază fenomenele de transfer al căldurii între
corpuri sau între sisteme de corpuri cu temperaturi neuniforme.
Aceste fenomene de transfer al căldurii au caracter ireversibil
și în general sunt dependente de factorul timp. Corpurile sau
sistemele în care are loc transferul termic nu se găsesc în echilibru și
prezența dezichilibrului termic constituie însăși condiția de bază a
transferului de căldură.
Studiul transferului de căldură în viziunea noastră prezintă
interes pentru toți specialiștii antrenați în domeniul ingineriei de
securitate, deoarece în activitatea lor curentă întâlnesc frecvent
cazuri de transfer de substanță și căldură, care determină procesele
în care intervin.
Transferul de căldură este un fenomen omniprezent în toate
procesele în care se transformă sau se utilizează, ca atare, orice
formă de energie. Eficiența acestor procese depinde de mărimea și
intensitatea schimbului de căldură.
În acest scop, studiul transferului de căldură trebuie să permită
găsirea unor metode de dirijare a fluxului de căldură în cantitățile
necesare la un moment dat al procesului. Din aceasta rezultă și
necesitatea stabilirii unor relații analitice de calcul al fluxurilor de
căldură schimbate în orice proces de transfer, ținând cont de modul
de transfer al căldurii, de variabilele procesului etc.
Transferul căldurii în spațiu constituie un fenomen complex,
care se realizează prin trei moduri: conducție, convecție și radiație.
Pentru a înțelege mecanismul propagării prin intermediul acestor
moduri este necesar a cunoaște alfabetul noțiunilor de bază (câmp
de temperatură, suprafețe izoterme, flux termic unitar, gradient de
temperatură).
Prin câmp de temperatură se înţelege mulţimea valorilor de
temperatură pe care le posedă punctele unui corp la un anumit

47
moment. Expresia matematică a câmpului de temperatură într-un
sistem de coordonate este:
t  f ( x, y , z ,  ) , (3.1)
în care: x,y,z – reprezintă coordonatele temperaturilor, iar  - timpul.
Câmpul de temperatură al căror puncte își mențin neschimbată
valoarea în timp se numește câmp staționar. Valoarea temperaturii
acestui câmp depinde numai de coordonatele spațiale x, y, z.
Matematic se exprimă: t  f ( x, y , z ) . (3.2)
Când temperatura este în funcţie doar numai de o coordonată,
câmpul este unidimensional, iar expresia matematică preia
următoarea formă:
t  f ( x,  ) . (3.3)
Prin suprafață izotermă se subînțelege totalitatea punctelor
corpului sau ale sistemului, care la un moment dat au aceeași
temperatură. Suprafețele izoterme ce aparțin unor câmpuri staționare
nu-și modifică în timp coordonatele, pe când suprafețele izoterme
ale unui câmp nestaționar își modifică permanent în timp poziția lor
spațială.
Gradientul de temperatură reprezintă un vector al cărei
mărime determină variația temperaturii pe direcția normalei comune
la izoterma t și t  t (figura 3.1, a):
t
gradt  n0 , (3.4)
n
în care: n 0 - reprezintă vectorul normalei comune a două suprafeţe,
având sensul pozitiv în direcţia creşterii temperaturii.
Raportat la sistemul de axe coordonate gradt ia forma:
t t t K 
gradt  i j k,  , (3.5)
x y z m
în care: k, i, j – vectori unitari în direcţia axelor de coordonate.
48
 Figura 3.1. a) gradientul de temperatură şi fluxul termic; b) conducţia
termică printr-un element de volum în coordonate rectangulare

Prin flux sumar termic Q (W) se subînțelege căldura

transferată într-o unitate de timp de la un corp la altul:
dQ
Q , (W). (3.6)
d
Prin flux de căldură unitar se subînțelege fluxul termic
transmis printr-o unitate de suprafaţă.
Q
q  , W/m2, (3.7)
S
în care: S – reprezintă suprafața izotermei, m2

3.2. Transferul de căldură prin conducție (T.C.Cd)

Conducția reprezintă procesul fundamental de transfer de
căldură la contactul direct dintre particulele individuale ale unui
corp sau la contactul a două corpuri distincte aflate la temperaturi
diferite. T.C.Cd. are loc atunci, când două corpuri, unul cald și unul
rece, vin în contact direct. De regulă, corpul mai cald reprezintă
sursa de căldură, iar cel mai rece reprezintă receptorul de căldură.
Conducția termică este caracterizată de legea lui Fourier.
Legea lui Fourier exprimă proprționalitatea dintre fluxul
termic unitar și gradientul de temperatură. Relația flux unitar scalar
transmis prin conducție conform legii Fourier se exprimă conform
relației:
t
q   n 0  gradt , (W/m2). (3.8)
n
49
 Semnul ”-” semnifică sensurile diferite ale celor doi vectori:
gradientul de temperatură este orientat în sensul crescător al
temperaturii, iar fluxul de căldură se transmite în sensul descrăscător
al acesteia (căldura trece de la niveluri termice ridicate spre cele
scăzute).
Factorul de proporționalitate  denumit și coeficient de
conductibilitate termică se determină conform relației:
q
 ,W / m  K . (3.9)
gradt
Coeficientul de conductibilitate termică  reprezintă căldura
transferată printr-o unitate de suprafaţă într-o unitate de timp la un
gradient de temperatură unitar. Coeficientul dat are particularitățile
sale pentru S.C. (gazoase, lichide și solide).
Ecuaţia diferenţială a conducţiei termice, condiţia de
unicitate a proceselor de conductibilitate termică. Calculul T.C.Cd.
necesită cunoașterea câmpului de temperatură. Ecuația de bază a
T.C.Cd. este stabilită pe baza legii Fourier. Pentru deducerea ecuației
diferențiale a conducției temice se utilizează un paralelipiped
elementar de laturi dx, dy, dz, respectiv cu volumul dv = dxdydz,
prin ale căror suprafețe căldura intră și iese în intervalul de timp d
(figura 3.1, b).
Ecuația lui Fourier reprezintă transferul de căldură
tridirecțional printr-un corp cu surse interioare de căldură. Ea
reprezintă bilanțul termic aplicat unui element de volum al corpului
în momentul de timp dat:
dQ  dQ1  dQ2 , (3.10)
în care: dQ – căldura acumulată în corp; dQ1 - căldura intrată în
corp prin suprafeţele lui exterioare; dQ2 - căldura degajată de sursele
interioare de căldură.
Pentru a simplifica deducerea ecuației se admit următoarele
ipoteze: corpul solid este omogen și izotrop; parametrii fizici C p , ρ,
 sunt constanți; sursele interioare de căldură sunt uniform
distribuite în tot volumul corpului.
50
 Expresia ecuației Fourier, se obține efectuând bilanțul termic
al unui volum elementar dV din corpul prin care se transferă căldura.
Aceasta reprezintă aplicarea principiului conservării energiei
cantităților de căldură intrate, înmagazinate sau ieșite din acest
volum. Conform legii Fourier, căldura Qx , care intră prin aria
elementară (dy, dz) propagându-se după direcția axei x, constituie:
t
Qx   dydzd . (3.11)
x
Suprafața opusă prin care iese căldura Qx  dx are temperatura
 t 
 t  dx .
 x 
Rezultă:
  t 
Qx  dx    t  dx dydzd . (3.12)
x  x 
Energia înmagazinată de paralelipipedul elementar în timpul
d , datorită conducției căldurii pe direcția axei x, notată prin Qx1 ,
va fi egală cu diferența dintre căldura intrată cu cea ieșită:
t   t 
Qx1  Qx  Qx  dx   dydzd     t   dydzd 
x x  x 
(3.13)
 2t
  2 dxdydzd  .
x
În mod similar se va determina și energia înmagazinată
datorită căldurii conducției în regim nestaționar pe direcțiile y și z:
 2t  2t
Qy1   2 dxdydzd și respectiv Qz1   2 dxdydzd .
y z
Energia sumară înmagazinată datorită conducției termice:
  2t  2 t  2 t 
Q1  Qx1  Qy1  Qz1    2  2  2 dxdydzd . (3.14)
 x y z 
La aceasta trebuie adăugată căldura produsă de sursele
interioare. Notând prin qv căldura dezvoltată în unitatea de timp și

51
unitatea de volum de către sursele interioare, Q2 , vom obține
forma:
Q2  qv  dV  d  qv  dx  dy  dz  d , (3.15)
în care: qv - are valori
rdinal
pentru sursele generatoare de
căldură și negative pentru sursele absorbante de căldură.
Căldură acumulată Q  dQ1  dQ2 în timpul d produce
 t
următoarea variație de temperatură a elementului  d :
  
t
Q  dxdydz  c p  d , (3.16)

în care:  , c p reprezintă greutatea și căldura specifică a corpului.
Înlocuind în relația (3.10) expresiile Q, Q1 , Q2 și după
efectuarea unor operații matematice, obținem următoarele:
t   t 2  2t  2 z  qv
   2  2   . (3.17)
 c p    x2 y y    c p
Termenul dintre paranteze reprezintă operatorul lui Laplace,

aplicat câmpului de temperatură (  2t ). Notând prin a  ,
  cp
m2/s, se obține următoarea realație:
t q
 a 2t  v . (3.18)
   cp
Relațiile (3.17) și (3.18) reprezintă ecuația diferențială a
câmpului de temperatură nestaționar al corpului solid cu surse de
căldură interioare, străbătut de către un flux termic de
conductibilitate.
 t  q
Dacă    0 , rezultă a 2t  v  0 . (3.19)
   
Relația (3.19) reprezintă ecuația diferențială a câmpului de
temperatură staționar în timp al corpului solid cu surse interioare,
străbătut de un flux termic de conductivitate.
52
 Ecuația diferențială în formă de a 2t  0 (3.19) corespunde
câmpului de temperatură staționar al unui corp solid, fără surse de
căldură străbătut de un flux termic de conductivitate.
Condiții de unicitate. Prin condiţii de unicitate se subînțeleg
astfel de condiţii, care în mod concret caracterizează problema
rdi.
Ecuaţia diferenţială a conducţiei termice ca şi orice altă ecuaţie
diferenţială are un număr foarte mare de soluţii. De aceea, pentru a
caracteriza problema cercetată este necesar a utiliza condiţii de
unicitate. Deosebim condiții de unicitate inițiale (de timp) și condiții
limită.
Condițiile inițiale (de timp) sunt necesare numai în cazul
proceselor nestaționare. Ele stabilesc legitățile de distribuire a
temperaturilor la un moment dat  , care de regulă se consideră
momentul inițial (   0 ). Astfel, t  f ( x, y, z ) la momentul   0 ,
constituie condiția inițială dată.
Condiţiile limită precizează modul de interacțiune la nivelul
suprafețelor limită de contact dintre corpul studiat și mediul

rdinal. Se deosebesc patru tipuri de condiții limită:
Condiții limită de
rdinal I – caracterizează distribuția
temperaturii pe suprafețele limită ale corpului în funcție de
coordonatele spațiale și timp:
t s  f ( x, y , z ,  ) , (3.20)
în care: ts - temperatura suprafeței în cazul regimului staționar.
Condiții limită de
rdinal II – caracterizează fluxul termic

rdinal ce străbate suprafețele limită ale corpului:
qs  f ( x, y , z ,  ) , (3.21)
în care: qs - reprezintă densitatea fluxului termic pe suprafața
corpului.
Condiții limită de
rdinal III – caracterizează temperaturile
suprafeței corpului ts , temperaturile exterioare te, și legitățile care
determină
rdinal
al de căldură dintre suprafața corpului și mediul

rdinal:
qs   (ts  te ) , (3.22)
53
în care:  - coeficientul de schimb de căldură prin convecție,
W / m 2 C .
Condiții limită de
rdinal IV – caracterizează egalitatea
fluxurilor de căldură la suprafețele de contacte dintre două corpuri
solide.
Conducţia termică prin elemente de îngrădire. La propagarea
căldurii în regim staționar prin corpuri fără surse de căldură ecuația
diferențială a conducției reprezintă o ecuație de tip Laplace, obținută
prin explicitatea relației (3.19):
 2t  2 t  2 t
a 2 t  2  2  2  0 . (3.23)
x y z
Prin integrare, aceasta dă ecuația câmpului de temperaturi – în
cazul conducției ce se desfășoară simultan după cele trei direcții ale
axelor de coordonate (conducție tridimensională: t  f ( x, y, z ) .
Prin utilizarea ecuației (3.23) se analizează cazul conducției
termice unidimensionale. Aceasta presupune studierea conducției la
corpuri cu o geometrie simplă, simetrice, având o distribuție
uniformă a temperaturilor pe suprafețele de contact care permite
transferul unidirecțional al fluxului de căldură.
1. Peretele plan omogen monostrat (figura 3.2, a), are fețe
plan paralele de suprafață infinită și presupune exluderea
influenței efectelor marginale. Materialul peretelui este
omogen și izotrop, iar coeficientul de conductibilitate  se
presupune constant în raport cu temperatura.
Temperaturile suprafețelor exterioare ale peretelui sunt
constante, având valorile t  t p1 pentru x  0 și t  t p 2 pentru x   ,
unde  este grosimea peretelui măsurată pe direcția axei ox.
Fluxul termic unitar q străbate perpendicular suprafețele
izoterme de temperaturi t p1 și t p 2 și suprafețele izoterme din
interiorul corpului. Axele de coordonate oy și oz, fiind situate pe
suprafața izotermă, temperatura nu variază în aceste direcții.

54
 Rezultă:
 t   t    2t    2t 
   0 și    0 , rezultă că  2   0 și  2   0 .
 y   z   y   z 
Atunci ecuația conducției (3.23) pentru acest caz poate fi
notată:
  2t 
 2   0 , care după integrare preia următoarea formă:
 x 
 dt 
   C1 . (3.24)
 dx 

t  C1 x  C2 . (3.25)
Pentru determinarea constantelor C1 și C2 se utilizează
condițiile limită de ordinul 1.
Pentru x=0 t  t p1 ; din relația (3.25) C2  t p1
x  t  t p 2 , din aceeași relație t p 2  C1  t p1 sau
t p 2  t p1
C1 
. (3.26)

După înlocuirea valorilor constantelor C1, C2 în relațiile
(3.24 și 3.25), obținem:
dt t t
 p 2 p1 . (3.27)
dx 1 
t t
De aici, t  p 2 p1  x  t p1 (3.28)

x
sau (t p1  t p 2 ) , C .
t  t p1  (3.29)

Relația (3.29) reprezintă ecuația câmpului de temperatură în
peretele omogen plan. Graficul de variație a temperaturii este o
t p 2  t p1
dreaptă, având panta  0 , deoarece s-a presupus t1 p  t2 p .


55
 Fluxul termic unitar, conform legii lui Fourier, în cazul
conducției unidimensionale, va fi:
dt
q   . (3.30)
dx
dt
Înlocuind din relația (3.27) pe , rezultă:
dx

q (t p1  t p 2 ) , (W/m2), (3.31)

iar fluxul de căldură transmis prin întregul perete:

Q  q  S  (t p1  t p 2 )  S (W). (3.32)


Raportul este denumit conductanța termică, iar raportul

invers – rezistența termică conductivă a peretelui:
 m3 C
Rc  , ( ). (3.33)
 W
2. Perete plan neomogen, multistrat (figura 3.2, b). Fie dat un
perete plan alcătuit din n straturi (i=1, 2, 3...n), la care coeficienții
 sunt constanți. La un contact perfect dintre straturi, fluxul de
căldură care străbate fiecare strat este unul și aceleași.

Figura 3.2. a) schema peretelui plan omogen; b) schema peretelui plan

neomogen multistrat

Dacă se cunoaște temperatura pe suprafața interioară t p1 și

respectiv pe suprafața exterioară t p 4 (condiți i de limită de

56
oridinul 1), atunci pentru fluxul de căldură ce străbate fiecare strat
se poate nota:
1 
q (t p  t p ) ; de aici (t p  t p )  q  1 . (3.34)
1 1 2 1 2
1
 
q  2 (t p 2  t p 3 ) ; de aici (t p 2  t p )  q  2 . (3.35)
2 3
2
 
q  3 (t p 3  t p 4 ) , de aici (t p  t p )  q  3 . (3.36)
3 3
34

După însumare parte în parte obținem următoarea relație:

t p1  t p 4
q . (3.37)
1  2  3
 
1 2 3
Pentru simplitate a fost examinat un perete alcătuit din 3
straturi, iar în cazul unui perete din n straturi se va utiliza
următoarea relație:
t p1  t p 4
q . (3.38)
n
i
i 1 i
Pentru a determina temperaturile dintre straturi se utilizează
următoarele relații de calcul:
  
t p 2  t p1  q  1 ; t p 3  t p1  q  ( 1  2 ) . (3.39)
1 1 2

3.3. Transferul de căldură prin convecție (T.C.Cv)

T.C.Cv. reprezintă schimbul de energie sub formă de căldură
dintre suprafața unui corp solid și un fluid sau dintre diferite părți
ale fluidului ce se află la temperaturi diferite. T.C.Cv. are loc atunci,
când schimbul de căldură se efectuează prin intermediul unui mediu
care desparte corpurile. Mediul de regulă este lichid sau gazos (aer,
apă etc.) prezintă o coeziune moleculară mai mică decât în cazul
corpurilor solide și facilitează transferul căldurii prin intermediul

57
particulelor componente. Convecția este însoțită întotdeauna de
conducție datorită contactului direct dintre particulele fluidului sau
prin stratul limită hidrodinamic. Prin stratul limită hidrodinamic se
subînțelege stratul de fluid din vecinătatea suprafeței de caldură în
care temperatura fluidului variază de la temperatura suprafeței până
la temperatura fluidului din curentul liber.
Se deosebesc 2 tipuri de convecție: convecția liberă și
convecția forțată.
Convecția liberă are loc datorită mișcării libere a flidului care
apare ca rezultat al diferenței de densitate (datorită diferenței de
temperatură).
Convecția forțată însă se manifestă când mișcarea fluidului
este condiționată de către o forță exterioară: pompă, ventilator, vânt
etc.
Asupra T.C.Cv influențează natura mișcării, regimul de
curgere, proprietățile fizice ale fluidului, forma și dimensiunile
suprafeței de schimb de căldură.
Natura mișcării depinde de cauza care o generează. Există
mișcare liberă (convecție liberă) sau forțată (convecție forțată).
Regimul de curgere este caracterizat prin criteriul Reynolds
(Re). În funcție de valoarea lui deosebim:
- convecție în regim laminar (Re  2300 );
- convecție în regim tranzitoriu ( Re  2300, Re  104 ) ;
- convecție în regim turbulent ( Re  104 ) .
Proprietățile fizice ale fluidului de asemenea influențează
T.C.Cv. În mod special, convecția este influențată de conductivitatea

fluidului ; densitatea ; vâscozitatea cinetică ;

vâscozitatea dinamică  ; capacitatea termică specifică C p și de

coeficientul de difuzie termică a  .
Cp  
Forma și dimensiunile suprafeței de schimb de căldură au un
efect esențial asupra convecției. Geometria suprafețelor și orientarea
58
lor față de direcția de curgere afectează caracteristicile stratului
hidrodinamic, corespunzător și T.C.Cv.
Legea lui Newton. Coeficientul de convecție. Calculul fluxului
sumar de căldură Q transmis prin convecție între un perete și un
fluid se efectuează în baza legii lui Newton:
Q    S  (t p  t f ) , W, (3.40)
Q W
sau q   (t p  t f ), 2 , (3.41)
S m
în care: Q – reprezintă fluxul sumar de căldură; W; q – fluxul unitar
W W
de căldură; 2 ;  - coeficeintul de convecție ( 2 ); S – aria
m m C
2
suprafeței de schimb de căldură (m ); tp, tf – temperatura peretelui și
corespunzător temperatura fluidului, C .
Dacă schimbul de căldură are loc de la fluid la perete, atunci
în relația Newton diferența (tp - tf) se inversează și obținem relația:
Q    S  (t f  t p ) ; qs    (t f  t p ) . (3.42)
Legea lui Newton reprezintă relația care definește coeficientul
 , prin cantitatea de căldură cedată într-o unitate de timp de către o
unitate de suprafață la diferența de temperatură dintre suprafață și
fluid  1C :
Q q
 ; . (3.43)
S  (t p  t f ) (t p  t f )
Definirea lui  în acest mod face ca în relațiile scrise să fie
înglobați factorii care determină procesul de convecție: natura
mișcării; regimul de curgere; proprietățile fizice ale fluidului;
geometria și orientarea suprafețelor de schimb de căldură. Astfel,
 devine un indicator complex de forma:
  f (l ,  ,  ,  , , C p , ...) , unde l – lungimea caracteristică (m);  -
viteza fluidului (m/s).
Ecuațiile diferențiale ale transferului de căldură prin
convecție. T.C.Cv. sunt caracterizate de următorul sistem de ecuații
diferențaile: ecuația transferului de căldură; ecuația energiei;
ecuația de curgere și ecuația de continuitate.
59
 Ecuația T.C.Cv. exprimă egalitatea fluxului de căldură (unitar)
transmis prin convecție și fluxul de căldură unitar transmis prin
conducție. Aceste fluxuri sunt date de relațiile lui Fourier
t
( q   ( ) n  0 și Newton ( q   (t p  t f ) .
n
Astfel, ecuația T.C.Cv va fi:
t
 (t p  t f )    ( ) n  0 , (3.44)
n
în care: n reprezintă normala la suprafața peretelui, iar n=0
marchează suprafața de contact perete–fluid.
Ecuația energiei reprezintă bilanțul de energie pentru un
element infinit dxdydz de fluid incompresibil și omogen fără surse

interioare de căldură cu parametrii fizici  , C p ,  și a  .
Cp  
Ecuația energiei are următoarea formă:
t t t t   2t  2t  2t 
 x  y  z  a 2  2  2  , (3.45)
 x y z  x y z 
în care:  x ,  y ,  z reprezintă componentele vitezei fluidului după
axele x, y, z.
Ecuația de curgere este determinată din relația lui Navier
Stoks, care este valabilă pentru regimul de curgere laminar și
turbulent:
      P
 x     x x   y x   z x    g x  
  x y z  x
. (3.46)
  2 x  2 x  2 x 
  2  2  2 ;
 x y z 
 x   x  x  x  P
     x  y  z    g x  
  x y z  x
. (3.47)
  2  2  2 
  2 x  2x  2x ;
 x y z 
60
  z   z  z  z  P
     x  y  z    g x  
  x y z  z
, (3.48)
  2  2  2 
  2 z  2z  2z ,
 x y z 
în care: gx , gy , gz reprezintă componentele accelerației
gravitaționale pe axele x, y, z; p – presiunea fluidului, Pa.
Ecuația de continuitate exprimă legea conservării masei și
este reprezentată de următoarea relație:
  (  x )  (  y )  (  z )
    0. (3.49)
 x y z

În cazul lichidelor incompresibile   const  0 și ecuația

de continuitate preia următoarea formă:
 x  y  z
  0. (3.50)
x y z
Pentru descrierea unui caz particular al T.C.Cv., sistemul de
ecuații se completează cu condițiile de unicitate.
Criteriile de simultitudine ale convecției. T.C.Cv. este
influențat de un șir de factori înglobați în noțiunea coeficientului  .
La gruparea acestora se obțin criteriile de simultitudine.
Criteriul Reynolds (Re) caracterizează regimul de curgere a
fluidului și se definește ca raportul dintre forțele de inerție și cele de
vâscozitate pentru o unitate de volum de fluid.
l
Re  , (3.51)

în care:  este viteza fluidului; m/s; l este lungimea caracteristică,
m;  reprezintă vâscozitatea cinematică, m2/s.
Pentru simplificarea calculelor, criteriile de simultitudine
utilizate se notează cu primele 2 litere în cinstea cercetătorilor care
au contribuit la acest studiu.

61
 Criteriul Prandtl (Pr) reprezintă raportul dintre distribuția
vitezei și distribuția temperaturii. Matematic se prezintă sub forma:

Pr  , (3.52)
a

în care: a – reprezintă difuzitatea termică a  , m2/s;
Cp  
Cp – capacitatea termică specifică J / kg C .
Criteriul Nusselt reprezintă raportul dintre densitatea fluidului
de căldură transmis prin convecție de la fluid la perete (sau invers)
și densitatea fluxului de căldură transmis prin conducție printr-un
strat de fluid cu grosimea l0. Matematic are forma:
a  l0 a a  t qcv
Nu     . (3.53)
    t qcd
Criteriul Grasgoff (Gr) caracterizează eficiența forței de
ascensiune ce apare în fluid (la convecția liberă) datorită diferenței
de densitate și poate fi caracterizat ca raportul dintre forța
ascendentă și cea de vâscozitate sau frecare. Matematic ia forma:
g    t  l 3
Gr  , (3.54)
2

1 1
în care: g reprezintă accelerația gravitației, m/s2;  , -
T C
coeficientul de dilatare volumetrică; t ,C - excesul de
temperatură; l – lungimea caracteristică, m;  , - vâscozitatea
cinematică m 2 / s .
Criteriul Biott (Bi) reprezintă raportul dintre rezistența termică
interioară (la conducție) și cea exterioară (la convecție). Acest
criteriu apare în procesele tranzitorii de transfer de căldură.
Matematic se exprimă prin relația:
 l
Bi  . (3.55)


62
 Criteriul Fourier (Fo) caracterizează timpul de propagare a
căldurii în unități adimensionale. Acest criteriu apare în regim
tranzitoriu. Matematic se exprimă prin relația:
a 
Fo  2 . (3.56)
l
Convecția termică liberă. Convecția liberă reprezintă mișcarea
fluidului datorită diferențelor de densitate ce apar între volumele de
fluid și care în câmpul gravitațional generează forțe ascensionale.
Diferența de densitate în cazul cel mai simplu este determinată
de diferența de temperatură t dintre un fluid și suprafața corpului
scăldat de acesta. Acest aspect va produce o mișcare ascendentă (sau
descendentă) a fliudului care la rândul ei favorizează schimbul de
căldură dintre fluid și perete.
T.C.Cv. liberă în realitate este întâlnit în numeroase situații
practice. De exemplu: într-o încăpere, dacă aerul întâlnește un perete
rece, vor apărea curenți convectivi descendenți, iar dacă peretele
este mai cald, aerul se va încălzi având o circulație ascendentă.
Convecția liberă are loc de asemenea pe suparafețele ușilor sau
ferestrelor sau între acestea. T.C.Cv. este influențat de forțele
gravitaționale, de vâscozitate și de difuzia termică din zonele cu
temperatură ridicată către cele cu temperatură scăzută. Mărimile
fizice ce caracterizează T.C.Cv. liberă sunt: accelerația gravitației g,
vâscozitatea  , conductivitatea termică a fluidului  , diferența de
temperatură t și difuzitatea termică a. Aceste mărimi, pe lângă
lungimea caracteristică l și coeficientul de convecție  , vor
caracteriza în complex procesul de convecție liberă. Aceste mărimi
sunt incluse în criteriile de simultitudine Grasghoff
  g  T  l 3 
Gr  , Prandtl Pr  și coeficientul  , care trebuie
 2
a

63
  l
determinat pentru criteriul Nusselt Nu  . Însă, conform

criteriului de simultitudine Buchigham-Federman, una din variabile
poate fi exprimată prin produsul celorlalte două la anumite puteri.
De aceea, ecuația criterială în cazul convecției libere va avea forma:
Nu  c  Gr m  Pr n , (3.57)
în care: c, m, n reprezintă mărimi determinate experimental pentru
fiecare caz concret în parte. Experimental s-a determinat că m=n, de
aceea, forma generală a ecuației criteriale în cazul dat preia forma:
Nu  c  (Gr  Pr) n . (3.58)
Pentru a lua în considerare și efectele care se produc în stratul
Pr f 0, 25
limită hidrodinamic se mai adaugă raportul ( ) în care Prf este
Prp
criteriul Pr la temperatura fluidului; Prp – criteriul Pr la temperatura
peretelui. De aceea, cu evidența celor enunțate, ecuația criterială ia
următoarea formă:
0 , 25
 Pr 
Nu  c  (Gr  Pr)   f  .
n
(3.59)
 Pr 
 p 
Convecția forțată. Convecția forțată reprezintă un mod
important de transfer de căldură întâlnit în practică, când sunt
implicate o suprafață de schimb de căldură și un fluid, care se află în
mișcare.
Din cele enuțate anterior, convecția forțată reprezintă
schimbul de energie sub formă de căldură dintre suprafața unui corp
solid și un fluid, a cărei mișcare este agitată de către o forță
exterioară. Deoarece viteza fluidului este inclusă în criteriul
 l
Reynolds Re  , iar proprietățile fizice ale fluidului în criteriul


lui Prandtl Pr  și se urmărește determinarea coeficientului de
a

64
  l
convecție  , inclus în criteriul Nusselt Nu  , atunci ecuația

criterială utilizată în calculul T.C.Cv. forțate are următoarea formă:
0 , 25
 l  Pr 
Nu   c Re m Pr n  f  (3.60)
  Pr 
 p
sau
0 , 25
l  Pr  
  Nu  c  Re  Pr   f   ,
m n
(3.61)
  Pr l
 p 
în care: l – lungimea caracteristică, m.
Un rol decisiv în T.C.Cv forțate, pe lângă regimul de curgere,
configurația suprafeței de schimb de căldură, îl are și amplasarea ei
în spațiu. La suparafață se formează stratul limită hidrodinamic și
termic, care constituie rezistența termică de bază la transferul de
căldură. Acest strat limită are diferite caracteristici în funcție de
factorii enumerați.

3.3. Transferul de căldură prin radiație (T.C.R.)

În procesul transferului termic, odată cu schimbul termic prin
conducție și prin convecție, apare întotdeauna și un schimb de
căldură prin radiație. Corpurile a căror temperatură este superioară
T  0 K emană permanent energie sub formă de radiații. Fenomenul
T.C.R. constă în procesul reversibil de transformare a unei părți din
energia internă a moleculelor sau atomilor corpului în energie
radiantă care se propagă în spațiu sub formă de unde
electromagnetice, fiind absorbită de corpurile aflate în calea ei.
Energia prin radiație este absorbită și transformată în energie
termică. Fenomenul radiației termice se poate explica prin teoria
electromagnetică și cuantică. Conform primei teorii, energia
radiantă se propagă sub formă de unde electromagnetice, iar
conform celei de-a doua teorii, energia radiantă reprezintă un flux de
fotoni cu o masă m   2 ,
c
unde:   h  - energia fotonului; c – viteza de propagare a
cuantelor; h – constanta lui Planck;  - frecvența oscilațiilor.
65
 Pentru caracterizarea radiației termice se utilizează
următoarele mărimi de bază: lungimea de undă  , frecvența
oscilațiilor  , viteza de propagare c, care sunt legate între ele prin
relația: c    .
Proprietățile radiante ale corpurilor. Conform bilanțului
termic, fiecare corp este capabil nu numai să radieze energie, dar și
să o reflecte, să o absoarbă sau să o transmită:
Q  QR  QA  QT , (3.62)
în care: Q – fluxul sumar radiant incident pe suprafața corpului, W;
QA, QR, QT – fracțiuni de energie (absorbită, reflectată și transmisă
prin corp).
Introducând proprietățile radiante: A  QA / Q  coeficient de
absorbție; R  QR / Q  coeficient de reflecție și
T  QT / Q  coeficient de difuzie, relația de mai sus ia forma:
A  R  T  1. (3.63)
Corpul se numește reflectant, dacă reflectă toată energia
incidentă. Dacă reflecția este dirijată (unghiul de incidență = unghiul
de reflecție), atunci reflecția e de oglindă, iar suprafața este lucie.
Când reflecția este nedirijată, aceasta reprezintă un fascicul de
raze uniform distribuite în semispațiul deasupra suprafeței
reflectante. În acest caz, suprafața se numește mată, iar reflecția –
difuzivă.
Corpul se numește absorbant, atunci când materia reține în
sine toată energia radiantă, transformând-o în energie termică.
Distanța parcursă de raze în interiorul corpului depinde de starea lui
de agregare, iar în cazul gazelor și de densitatea lor. Distanța
parcursă de radiația în gaze este cu atât mai mare, cu cât densitatea
lui este mai mică. Corpul se numește transparent, când permite să
treacă radiațiile termice fără a le modifica intensitatea.
Din relația (3.63) rezultă câteva cazuri particulare ce
corespund corpurilor absolute:
- dacă A  T  0, R  1 - corpul se numește absolut alb;
- dacă A  R  0, T  1 - corpul se numește transparent;
- dacă R  T  0, A  1 - corpul se numește absolut negru.

66
 Pentru majoritatea corpurilor solide T  0 și A  R  1 . În
realitate, corpuri absolut negre, albe sau transparente nu există,
numai pentru modelele de comparație, însă ele pot fi create artificial
prin acoperirea cu funingine circa 90-96%. Ca rezultat, ele pot fi
considerate practic cu adevarat negre.
Se numește flux integral de radiații Q, W energia radiantă în
unitatea de timp, însumată pe întreaga suprafață a corpului după
toate lungimile de undă ale spectrului.
Se numește densitatea radiației termice sau puterea de emisie
E, W/m2 fluxul radiant integral emis de unitatea de suprafață a
corpului:
dQ
E , (3.64)
dS
în care: S - este suprafața de radiație, m2.
Se numește factor de emisie  raportul dintre puterea totală de
emisie a unui corp oarecare E și puterea de emisie a corpului absolut
negru E0:
  E / E0 . (3.65)
Se numește intensitate de radiație I  energia radiată de
unitatea de suprafață a unui corp, într-o unitate de timp după o
anumită lungime de undă  :
dE
I  ,W/m2. (3.66)
d
Legile radiației termice. Legea lui Planck reprezintă relația
dintre lungimea de undă  corespunzătoare intensității maxime de
radiație I  a corpului negru și temperatura de radiație care se enunță
astfel: pentru un corp negru intensitatea de radiație în vid este în
funcție numai de lungimea de undă  și de temperatură T la care se
află corpul:
C1
I  ,0  C2
, W / m3 , (3.67)
 (e  1)
5 T

în care: C1  3,14  10 W  m3 ; C2  1,4387  102 m  K - constantele

16

lui Planck; T - temperatura absolută a corpului, K.

67
 Legea lui Stefan-Boltzman stabilește dependența radiației
integrale de temperatura absolută a corpului:
 4
 T 
E0   I d  C0   2
 W /m , (3.68)
0  ,0  100 
în care: C0 este coeficientul de radiație a corpului negru solid,
C0  5,67W / m 2 K 4 . Pentru corpurile cenușii (corpuri reale):
4
 T 
E  E0  EC0   2
 ,W / m . (3.69)
 100 
Factorul de emisie  depinde de starea suprafeței corpului.
Pentru corpurile metalice șlefuite valorile  sunt mici; pentru
suprafețe metalice, valorile  cresc odată cu temperatura; pentru
suprafețe rugoase sau acoperite cu oxizi, valorile  sunt mari.
Pentru suprafețele nemetalice  este mai mare decât pentru cele
metalice și variază invers proporțional cu temperatura.
Legea lui Kirchhoff stabilește legătura dintre energia radiantă
și absorbită de corpurile cenușii și corpul negru absolut. Această
relație poate fi dedusă în urma examinării procesului de transfer al
căldurii prin radiația dintre două suprafețe.
Fie două suprafețe plane paralele așezate astfel, încât energia
emisă prin radiație de una din ele să cadă în mod obligatoriu pe
cealaltă fără pierderi. Una din suprafețe este absolut neagră, cealaltă
- cenușie. Temperaturile, densitățile fluxului de radiație proprie și
capacitățile acestor corpuri sunt T0, E0 și A0=1 și respectiv T, E, A.
Pentru determinare se admite cazul T  T0 .
Între suprafețele în cauză se produce în mod natural T.C.R.
Astfel, pentru corpul cenușiu se poate scrie următorul bilanț
energetic:
q0  E  A  E0 . (3.70)
Când temperaturile corpurilor vor deveni egale, între acestea
se va stabili un echilibru termic. În acest caz q  0 , deci:
E
 E0 . (3.71)
A0
68
 Expresia obținută poate fi extinsă asupra unui număr arbitrar
de corpuri:
E1 E E
 2  ...  0  E0  f (T ) . (3.72)
A 1 A2 A0
De aici rezultă că pentru o temperatură dată raportul dintre
densitatea fluxului de radiație proprie și capacitatea sa de absorbție
are aceeași valoare, indiferent de natura lui. Acest raport, fiind în
funcție numai de temperatură, este numeric egal cu densitatea
fluxului de radiație a corpului absolut negru. Pentru un corp real
oarecare se poate scrie:
E E
 E0 sau  A. (3.73)
A E0
Deoarece pentru corpurile reale A  1 , rezultă că E  E0 (T ) și
deci la aceeași temperatură densitatea fluxului de radiație a corpului
negru este mai mare decât densitatea fluxului de radiație a oricărui
E
alt corp. Dacă se va nota și acum ca și mai înainte raportul  ,
E0
 purtând numele de capacitate integrală de emisie (grad de negru),
atunci rezultă că   A . În consecință, pentru o anumită
temperatură, capacitatea integrală de emisie a unui corp oarecare
este numeric egală cu capacitatea sa de absorbție. Corpurile cu
capacitate mică de absorbție emit puțin, iar cele cu capacitate mare -
emit mult.
Legea lui Lambert stabilește dependența intensității radiației
termice de direcția ei de propagare. Conform acestei legi, cantitatea
de energie radiată de pe o suprafață elementară dS1 în direcția
suprafeței dS2 este proporțională cu energia radiantă a normalei la
suprafața corpului și cosinusul unghiului dintre normală și direcția
de propagare a radiației:
d 2Q  dQ0 d cos   E0 d cos dS1 , (3.74)
în care: d este unghiul solid elementar care se observă dS2 din
punctul 0; E0 – puterea totală de emisie a suprafeței dS1 în direcție
normală, W/m2.
69
 3.4.Transferul global de căldură
Transferul global de căldură este divizat din punct de vedere
metodologic în procese elementare, cum ar fi conducția, convecția și
radiația termică. În realitate, aceste procese decurg simultan și
evident se influențează reciproc. Drept exemplu, convecția
întotdeauna este însoțită de radiație termică, conducția în corpurile
poroase – de convecție și radiația din pori, iar radiația termică – de
conducție și convecție.
În cazul acțiunii simultane a T.C.Cv și T.C.R., ce se realizează
de exemplu între un gaz și o suprafață solidă, modul cel mai simplu
de îmbinare a acestor tipuri de transfer de căldură constă în
însumarea fluxurilor de căldură transmise prin convecție și radiație:
q  qc  qr , (3.75)
în care: qc , qr reprezintă densitățile fluxului de căldură transmis prin
convecție, respectiv prin radiația termică.
Dacă tf este temperatura fluidului (gazului), iar tp –
temperatura peretelui, atunci fluxul unitar de căldură qc transmis
prin convecție se determină conform legii lui Newton:
qc   c (t f  t p ) . (3.76)

Fluxul unitar de căldură transmis prin radiație qr se determină

conform legii lui Stefan-Boltzmann:
 T T 
qr    C0 ( f ) 4  ( p ) 4  . (3.77)
 100 100 

Prin însumarea relațiilor (3.76) și (3.77) se obține:

 T T 
q  qc  qr   c (t f  t p )    C0 ( f ) 4  ( p ) 4  . (3.78)
 100 100 

70
Deoarece (t f  t p )  (T f  Tp ) , atunci:

   T f  4  Tp  4  
      
   100   100   
q   c    C0   (t f  t p )
. (3.79)
 T  T
 f p

   
 
  Tf 4  Tp  4 
    
  100  100 
Dacă se notează prin r    C0 ,W / m2  K , (3.80)
 Tf  Tp 
 
 
în care:  r reprezintă coeficientul de schimb de căldură prin
radiație, atunci rezultă:
q  qc  qr  ( c   r )(t f  t p ) , (3.81)
în care:  reprezintă coeficientul de schimb de căldură superfecial
prin convecție și radiație rezultat din însumarea coeficienților de
convecție și radiație:
   c   r ,W / m2  K . (3.82)
Fluxul sumar de căldură transmis prin convecție și radiație se
determină astfel:
Q    S (t f  t p ), W , (3.83)
în care:  este dat de relația (3.82),  r de relația (3.80), iar  c se
Nu  
determină cu ajutorul criteriului Nu (  c  ).
l
Subiecte pentru autoevaluare
1. Câmpul de temperatură, fluxul de căldură.
2. Suprafață izotermă și gradientul de temperatură.
3. Moduri de transfer termic, sensurile fizice.
4. Interpretarea legii lui Fourier.
5. Ecuația transferului de căldură prin conducție.
71
 6. Condițiile de unicitate și modalitatea de aplicare a lor.
7. Transferul termic prin perete plan omogen monoistrat.
8. Transferul termic prin perete neomogen multistrat.
9. Convecția liberă și forțată. Particularități.
10. Ecuația transferului de căldură prin convecție.
11. Criteriile de simultitudine ale transferului termic prin
convecție.
12. Interpretarea proprietăților radiante ale corpurilor.
13. Interpretarea legii lui Stefan-Boltzman și a lui Kirchoff la
transferul termic prin radiație.
14. Transferul termic global. Relațiile caracteristice de bază.

Sarcini individuale
1. Transferul și regimul termic la arderea liberă (incendiu) -
prezentare.
2. Transferul termic la stingerea incendiului prin aplicarea
substanțelor spumogene – prezentare.
3. Factorii ce influențează transferul termic la incendiu –
prezentare.
4. Legile transferului termic prin conducție, convecție și
radiație – prezentare.

72
 4. PROCESE DE OXIDARE ȘI ARDERE
În urma realizării obiectivelor de formare a competenței
specifice profesionale UC3 ”Argumentarea teoriilor și legităților
proceselor de oxidare, ardere și explozie a substanțelor
combustibile” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească noțiunea de ardere și fazele arderii pentru
substanțe aflate în diferite stări de agregare;
 să enunțe condițiile de realizare a arderii și caracteristica lor;
 să identifice particularitățile arderii difuzive, cinetice și
explozive;
 să distingă genurile de ardere după diferite criterii;
 să enunțe timpul de ardere și factorii de influență;
la nivel de aplicare:
 să analizeze schema procesului de ardere a diferitor
substanțe;
 să explice sensul realizării condițiilor de ardere;
 să interpreteze fizica procesului de oxidare;
 să descrie genurile de ardere și particularitățile specifice;
 să explice particularitățile transferului de căldură prin pereți
simpli și compuși la conducție;
 să analizeze relațiile de calcul pentru transferul termic prin
conducție, convecție și radiație;
 să argumenteze timpul de ardere și factorii care-l
influențează;
la nivel de integrare:
 să evalueze procesul de ardere în baza teoriei arderii și
exploziei;
 să realizeze calculul timpului și intensității procesului de
ardere;
 să adopte soluții adecvate la calculul proceselor de oxidare și
ardere propriu-zisă.

73
 4.1. Generalități
Arderea este reacţia de oxidare rapidă a unei substanţe în
prezenţa oxigenului din atmosferă cu dezvoltare de căldură şi, în
general, însoţită de lumină (flacără).
Se cunosc însă şi substanţe care ard fără prezenţa oxigenului
din aer, ca de exemplu acetilena comprimată, clorura de azot,
precum şi alte substanţe compuse. Unele substanțe ca pulberea
metalică - Zn, Al etc., sulfidele metalice – FeS, FeS2, Na2S etc.,
fosfidele metalice – Ca3P2, Mg3P2, Na3P2 etc. se autoaprind la
contactul cu apa. Proprietatea de bază comună a acestor substanțe
constă în interacțiunea cu apa, proces ce decurge cu degajări mari
de căldură și cu formarea G.C. De asemenea, în condiții obișnuite,
arderea reprezintă un proces de oxidare sau de asociere a
substanțelor combustibile cu oxigenul din aer, însoțită de căldură și
lumină.
Reacția chimică de ardere în majoritatea cazurilor este
complicată și constă dintr-un număr divers de procese elementare.
În afară de aceasta, transformările chimice la ardere sunt strâns
legate de fenomenele fizice – transfer de substanță și căldură și,
corespunzător, de legitățile gazodinamicii. Conform teoriei arderii
fizico-chimice, procesul de ardere reprezintă reacțiile chimice
legate de transformările rapide și termice ale substanței sau
accelerarea difuzivă.
Contribuții meritorii în domeniul teoriei arderii au adus
cercetătorii F. Băkon, P. Boyl, M. Lomonosov, A. Lavuazie, H.
Semionov ș.a. M. Lomonosov primul a demonstrat că sursa
procesului de ardere reprezintă legătura chimică a S.C. cu aerul.
Savantul Lavuazie a demonstrat că substanța oxidantă nu constituie
tot aerul, dar numai oxigenul care intră în componența lui. În a doua
jumătate a secolului XVIII a fost demonstrat științific că arderea
reprezintă o reacție de oxidare.
La sfârșitul secolului XIX, academicianul A. Bah a elaborat
teoria autooxidării și a demonstrat că arderea este un caz particular
al proceselor de oxidare. Baza teoriei termice a reacțiilor de ardere a
fost formulată de către Vant-Goff și a fost dezvoltată de către
74
academicianul H. Semionov, care pentru aceasta a și obținut
premiul Nobel. H. Semionov este și autorul teoriei reacțiilor
chimice în lanț. Aceste abordări permit a clarifica mecanismul
arderii propriu-zise, a exploziei, a aprinderii, propagării etc., a
evalua calitativ exploziile de gaze, alte aspecte importante din teoria
arderii și exploziei.
Teoriile arderii elaborate au adus un aport deosebit în
dezvoltarea teoriei de ardere contemporane. În funcție de viteza
procesului, arderea se poate desfășura sub formă de ardere propriu
zisă, explozie sau detonație.
Cea mai mare viteză a arderii poate fi observată în oxigen pur,
cea mai mică la un conținut în aer de 14-15% de oxigen din volum.
La reducerea cotei de oxigen sub valoarea indicată, arderea
majorității substanțelor se întrerupe. Arderea se desfășoară cu atât
mai repede, cu cât este mai mare suprafața specifică a substanțelor.
La o bună amestecare a S.C. cu oxidantul viteza de ardere crește.
Lichidele nu ard, ci numai vaporii acestora, care se formează
după ce se depăşeşte temperatura de inflamabilitate.
S.C. solide se aprind şi ard, în general, mult mai greu decât
lichidele şi G.C., deoarece pentru aprinderea lor este necesar un
aport mai mare de căldură din exterior, degajarea S.C. volatile prin
distilare producându-se mai încet. Cel mai important efect fizic
produs în urma arderii îl reprezintă temperatura, care crește pe
măsură ce arderea se intensifică. Deseori creșterea temperaturii S.C.
determină schimbarea stării de agregare a acestora. Fără aceste
schimbări, arderea pur și simplu este imposibilă. De aceea, înainte
de ardere, S.C. solide se transformă în stare lichidă şi gazoasă sau
numai gazoasă. Din cele menționate, desprindem concluzia că
procesul de ardere pentru S.C. solide, lichide și gazoase decurge în
trei faze: I – oxidarea; II – aprinderea; III – arderea propriu-zisă.
În figura 4.1 poate fi vizualizată schema generalizată a procesului de
ardere a S.C. La modul general însă se rezumă la numai două
procese: de contact fizic între carburant și corburant (oxidarea,
inflamarea) și procesul propriu-zis al reacției de ardere.

75
 Figura 4.1. Schema generalizată a procesului de ardere a S.C.

Din schemă se observă că până la etapa de oxidare, încălzirea

A.C. decurge sub acțiunea sursei de aprindere. În continuare, A.C. se
autoîncălzește datorită procesului exotermic de oxidare. După
inițierea arderii, o parte de energie degajată la ardere (prin radiație)
se consumă pentru pregătirea altei cantități noi de substanță pentru
ardere. În atare mod, procesul de ardere se menține de la sine.
Componenţa chimică a S.C. şi gradul de interacțiune a
componentelor A.C. între ele au o însemnătate decisivă în procesul
de ardere.

4.2. Condiții de realizare a arderii

Realizarea arderii unei S.C. indiferent de starea de agregare
este posibilă numai dacă concomitent se întrunesc trei condiţii:
- prezenţa mediului combustibil (substanţa sau materialul
combustibil);
- prezenţa mediului oxidant (substanţa oxidantă);
- prezenţa sursei de energie capabilă să genereze energie.
76
 Arderea se întrerupe dacă este înlăturată oricare din aceste
condiţii. Mai jos sunt descrise aceste trei condiţii.
Mediul combustibil reprezintă mediul capabil să ardă de sine
stătător după înlăturarea sursei de aprindere. La inițierea şi
desfăşurarea arderii, S.C. şi oxidantul sunt substanţe reactante şi
formează în sine mediul combustibil, dar sursa de aprindere este
generatorul procesului de ardere. La stabilirea arderii sursa de
aprindere a substanţelor şi materialelor încă nearzânde serveşte
căldura degajată din zona reacţiei de ardere.
Mediul combustibil poate fi omogen sau eterogen. Mediul
omogen este mediul în care S.C. şi oxidantul se găsesc într-o stare
de agregare şi sunt uniform amestecate (AC: gaze, vapori şi praful
cu aerul).
Mediul neomogen reprezintă mediul în care S.C. şi oxidantul
se găsesc în diferite stări de agregare şi dispun de suprafaţă de
separare (S.C. solide, geturi ale gazelor şi lichidelor fierbinţi ce intră
în contact cu aerul sub presiune înaltă etc.).
Oxidantul reprezintă materialul sau substanţa periculoasă din
punct de vedere la incendiu, la care prevalează proprietatea de a
întreţine arderea altor substanţe (materiale). La arderea în mediul de
aer, oxidantul este oxigenul. Aerul după componenţa sa reprezintă
un A.G., din cele de bază fiind: azotul (N2) – 78,2% din volum şi
75,5% din masă; oxigenul (O2) – 20,9% din volum şi 23,2% din
masă; gazele inerte (He, Ne, Ar, Kr) – 0,9%. În afară de aceste gaze,
în volumul de aer întotdeauna se află o cantitate mică de bioxid de
carbon (CO2), vapori de apă (H2O) şi praf. Toate aceste componente
ale aerului, în afară de oxigen, la arderea substanţelor şi a
materialelor, practic nu intră în reacţia de ardere. Oxigenul, azotul şi
gazele inerte se consideră părţi componente constante ale aerului.
Prezenţa CO2, H2O şi prafului (impurităţi) este variabilă, în funcţie
de condiţiile la care decurge procesul de ardere. În afară de oxigenul
din aer, în calitate de oxidant poate servi şi clorul.
În dependență de raportul calitativ al S.C. și al oxidantului
deosebim 3 forme de amestecuri: amestec stoichiometric, care nu

77
conține în surplus nici S.C., nici oxidant; amestec bogat ce conține
în surplus S.C.; amestec sărac ce conține în surplus oxidant.
Sursa de energie sunt corpurile fierbinţi sau incadescente,
precum şi descărcările electrice. La sursele de aprindere se raportă
scânteile formate la ciocnirile metal cu metal, scânteile şi picăturile
de metal topit la scurtcircuitări în instalaţiile electrice, la efectuarea
lucrărilor de sudare şi alte lucrări cu flacără, încălzirea cablurilor
electrice şi suprasolicitările reţelei electrice, încălzirea mecanică a
unor detalii de maşini supuse frecării, încălzirea biologică la
oxidarea uleiurilor vegetale, chibrituri arzânde, mucuri de ţigară etc.
Ea are loc aproape întodeauna în fază gazoasă, A.C. în reacţie, cu
emisie de lumină, constituind o flacără. Combustia fără flacără a
materialelor ce rămân în stare solidă în timpul reacţiei, chiar dacă
produsul arderii este parţial sau total un gaz, defineşte o ardere
mocnită.
În unele cazuri, sursa de aprindere a A.C. pot fi razele de
lumină (de exemplu, pentru amestecul CO+Cl2; H2+Cl2).

4.3. Oxidarea
Oxidarea este un fenomen chimic și constituie o reacție în care
o substanță se combină cu oxigenul (O2) sau cedează hidrogen (H2),
de exemplu, oxidarea carbonului cu formarea bioxidului de carbon,
a acidului azotos în acid azotic:
1
C  O 2  CO 2 ; HNO 2  O 2  HNO 3 . (4.1)
2
Reacțiile de oxidare-reducere se mai numesc reacții oxidante.
Substanța în a cărei componență intră un element care alipește
electroni se numește oxidant, iar substanța ce cuprinde un element
care cedează electroni se numește redactor. Toate moleculele
substanțelor care intră în reacție și cele rezultate sunt însă neutre din
punct de vedere electric. De aceea, numărul total al electronilor
cedați în procesul reacției de către redactor trebuie să fie egal cu
numărul total al electronilor alipiți de către oxidant. Se consideră
oxidare și reacțiile chimice în care elementul chimic cu oxigenul a

78
pierdut unul sau mai mulți electroni. De exemplu:
2CuCl  Cl2  2CuCl2
Deosebim următoarele genuri de oxidări: oxidări lente,
oxidări biochimice, oxidări chimice și oxidări electrolitice.
Oxidarea lentă este o combinație a unei substanțe cu oxigenul
care se produce la temperatura mediului ambiant sau mai joasă, fără
dezvoltare de lumină și aparent fără dezvoltare de căldură, aceasta
din urmă fiind cedată treptat mediului ambiant, temperatura
menținându-se practic constantă (de exemplu oxidarea metalelor,
putrezirea lemnului etc.).
Oxidarea biochimică cuprinde oxidarea grăsimilor, proteinilor
și a hidraților de carbon proveniți din alimente. Oxidarea biochimică
se folosește și la scară industrială.
Oxidarea chimică are domeniul de aplicare la protecția
fierului, a magneziului, a cuprului și aliajele lui. Oxidarea chimică
este o oxidare de protecție la metale feroase și la cupru și de cele
mai multe ori este o brunare.
Oxidarea electrolitică se aplică de regulă la protecția
aluminiului și aliajelor lui.
Pentru activitatea profesională a viitorilor specialiști în
domeniul ingineriei de securitate cunoașterea aspectelor de oxidare
este destul de importantă, dar spațiul limitat al prezentului capitol nu
ne-a permis o abordare mai amplă.

4.4. Genuri de ardere

După diverse criterii și particularități ale proceselor de ardere,
arderea se clasifică în următoarele genuri:
1. După starea de agregare a substanţei combustibile:
- arderea gazelor;
- arderea lichidelor și substanțelor solide care se topesc;
- arderea substanţelor şi materialelor solide.
2. După componenţa fazică a componentelor (substanță
combustibilă și oxidant):
- ardere omogenă (în mediul gazos);

79
 - ardere eterogenă (arderea pe suprafaţa substanţelor lichide
sau solide);
- arderea substanțelor explozive (trecerea substanței din stare
condensată în stare gazoasă).
Arderea omogenă a gazelor şi a vaporilor S.C. are loc în
mediul oxidantului gazos. În aşa mod, reacţia de ardere decurge în
sistemul ce constă dintr-o singură fază (stare de agregare).
Arderea eterogenă a S.C. solide în mediul oxidant gazos. În
acest caz reacţia decurge pe suprafaţa de separare a fazelor, pe când
reacţia omogenă decurge în tot volumul.
Această ardere este caracteritică pentru metale, grafit, adică
practic pentru substanțele nevolatile. Multe reacţii gazoase sunt de
natură omogen-eterogen, când posibilitatea decurgerii reacţiei
omogene se bazează pe provenienţa concomitentă a reacţiei
eterogene.
Arderea lichizilor şi a multor substanţe solide în care se degajă
vapori sau gaze (substanţe volatile) decurge în faza de gaze. Ca fază
solidă şi lichidă servesc rezervoarele cu produse reactante. De
exemplu, reacţia eterogenă de autoaprindere a cărbunelui trece în
faza omogenă de ardere a substanţelor volatile.
Arderea substanţelor explozive (procesul de trecere a
substanțelor din stare de condensate în stare gazoasă). La categoria
dată de ardere se raportă explozivii şi praful, substanţele condensate,
în care deja există legături chimice sau mecanice între carburant şi
oxidant. De exemplu:
– pentru trotil C7 H 5 N3O6  2,5H 2O  3,5CO  3,5C  1,5 N 2
- bilanțul de oxigen este mai mic ca zero;
– pentru nitroglicerină:
C3 H 5 N3O9  2,5H 2O  3CO2  0,25O2  1,5 N 2 – bilanțul de
oxigen este mai mare ca zero.
3. În funcție de genul oxidantului necesar arderii deosebim:
- arderea teoretică (arderea în oxigen pur);
- arderea reală (arderea în aer).

80
 4. În funcție de predominanţa timpului necesar pentru ardere
se delimitează:
- arderea cinetică;
- arderea difuzivă;
- arderea mixtă.
La arderea difuzivă viteza de ardere se determină de către
viteza procesului fizic – difuzie (amestecarea S.C. cu oxidantul).
Arderea difuzivă poate fi omogenă și eterogenă. La arderea
omogenă S.C. și oxidantul se află în aceeași stare de agregare.
Aceasta ar fi arderea gazelor, vaporilor de lichizi combustibili,
produsele de descompunere sub formă de vapori ai substanțelor
solide. La arderea eterogenă, S.C. și oxidantul se găsesc în stări
diferite, de exemplu, arderea lemnului, cărbunelui etc.
Arderea difuzivă. Genurile de ardere menţionate anterior (în
afară de arderea explozivă) se raportă la arderea difuzivă. Flacăra,
adică zona de ardere a A.C. cu aerul pentru asigurarea stabilităţii, în
mod continuu alimentează cu carburant şi oxigenul din aer.
Transmiterea substanței gazoase depinde numai de viteza
transmiterii lui în zona de ardere. Viteza de ardere a lichizilor
combustibili depinde de intensitatea lor de evaporare, deci, de
presiunea vaporilor formați deasupra lichidului şi, prin urmare, de
temperatura lichidului. Necesarul de aer pentru ardere este preluat
100% din incinta sau spațiul în care se desfășoară arderea. Toate
genurile de ardere difuzive sunt caracteristice incendiilor.
Se numeşte ardere cinetică arderea A.C., gazele, vaporii sau
praful cu oxidantul fiind preliminar preparat. La arderea cinetică
A.C. (gaz combustibil + aer, vapori de L.C. + aer, praf combustibil +
aer) se prepară preliminar până la apariția sursei de aprindere.
Viteza de ardere a A.C. practic depinde numai de viteza reacției
chimice dintre S.C. și oxigenul din aer. Arderea are caracter
exploziv.
5. După dinamica frontului de flacără se evidențiază:
- arderea staţionară;
- arderea nestaţionară.

81
 6. După caracterul mişcării gazelor deosebim:
- arderea laminară – când straturile de gaze se deplasează
paralel, fără a se turbuliza (de exemplu: flacăra lumânării în lipsa
curenților de aer). Viteza arderii laminare depinde de componența
amestecului, presiunea inițială și temperatură, precum și de cinetica
transformărilor chimice;
- arderea turbulentă – când mișcarea gazelor se turbulizează,
asigurând o amestecare destul de intensivă. Viteza propagării
flăcării turbulente, în afară de factorii menționați, depinde de viteza
fluxului, gradul și scara de turbulizare.
Limita dintre aceste două genuri de ardere o constituie
criteriul Re, ce caracterizează raportul dintre forțele de inerție și
forțele de frecare ale gazelor în flux:
v l
Re  , (4.2)

în care: v - viteza fluxului de gaze;  – vâscozitatea cinematică; l –
dimensiunea liniară caracteristică.
Valoarea numărului Re la care se produce transferul din regim
laminar în regim turbulent se numește critică Recr~ 2320. Turbulența
mărește viteza de ardere datorită transferului de căldură intensivă de
la produsele de ardere spre amestecurile prosapete nearse.
7. După gradul de ardere a S.C. se delimitează:
- arderea completă – când S.C. arde complet, existând o
cantitate suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare. Ca produşi
de ardere rezultă bioxidul de carbon (CO2), vaporii de apă (H2O);
- arderea incompletă – când S.C. nu ard în întregime,
deoarece nu există cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de
oxidare. Ca G.A. rezultă oxidul de carbon (CO), vaporii de apă
(H2O) şi compuşii organici complecși. Deci, în zona 2 arderea este
incompletă, aşa cum oxigenul este insuficient, care se consumă
parţial în zona a 3, şi formează produse intermediare. Ultimele ard
în zona a 3, unde oxigenul este în cantitatea necesară pentru arderea
completă. Prezenţa funinginei în fum semnifică arderea incompletă.

82
 8. Din punct de vedere al posibilităţilor de percepere se
deosebesc:
- arderea cu flacără - combustia în faza gazoasă cu emisie de
lumină, cea mai des întâlnită;
- arderea cu incadesenţă – combustia fără flacără a unei
S.C., cu emisie de lumină vizibilă la suprafaţa acestuia;
- arderea mocnită – combustia unei S.C. fără emisie de lumină
vizibilă, adesea pusă în evidenţă de fum şi de creşterea temperaturii
(de exemplu arderea cărbunelui, alte substanțe).
9. Din punct de vedere al propagării flăcării se disting:
- arderea normală (generalizată) – arderea la care propagarea
flăcării are loc în lipsa influenței din exterior (a turbulenței sau a
modificării presiunii gazelor). Arderea depinde numai de natura
S.C., adică de efectul termic, de coeficientul de conductibilitate
termică și difuzie. Viteza de ardere de regulă constituie 0,3–3,0m/s.
Se numește ardere normală deoarece vectorul vitezei ei de propagare
este perpendicular pe frontul de flacără;
- arderea uniformă (deflagraţie). Ardera normală este
instabilă și în spații închise se autoaccelerează. Cauza constă în
schimbarea configurației frontului de flacără în urma frecării gazelor
de pereții vasului și schimbării presiunii în amestec.
Pentru a înțelege sensul acestei arderi, în continuare se dă un
exemplu al unui proces de propagare a flăcării într-un tub
(figura 4.2, a).

Figura 4.2, a) schema inițierii arderii explosive

Inițial, la capătul deschis al tubului, flacăra se propagă cu

viteza normală, deci, G.A. se dilată liber și sunt evacuate în exterior,
83
presiunea rămânând constantă. Durata propagării uniforme a flăcării
depinde de diametrul tubului, de genul S.C., de concentrația lui. Pe
măsură ce frontul de flacără înaintează în interiorul tubului,
produsele reacției constituind un volum mare în raport cu amestecul
inițial, nu reușesc să se evacuieze în exterior și ca rezultat presiunea
lor crește. Această presiune începe să acționeze în toate părțile, de
aceea, în aval de frontul de flacără, amestecul inițial începe să se
deplaseze în direcția propagării flăcării. Straturile alipite pereților
tubului încep să frâneze. Viteza maximă a flacării se observă în
mijlocul tubului, iar viteza minimă lângă pereții tubului (datorită
cedării de căldură). De aceea, frontul de flacără se extinde în direcția
propagării flăcării, iar suprafața lui se mărește. Proporțional se
mărește cantitatea amestecului ars într-o unitate de timp, care atrage
după sine majorarea presiunii, iar aceasta la rândul său conduce la
majorarea vitezei de mișcare. În acest mod, viteza flăcării poate
crește de ordinul sutelor în secundă.
Arderea rapidă (detonaţia). Dacă considerăm arderea A.C. pe
straturi, atunci în urma dilatării termice volumul produselor de
ardere de fiecare dată în amonte de frontul de flacără, apare o undă
de compresiune. Următoarea undă, deplasându-se într-un mediu mai
dens, o ajunge pe precedenta, suprapunându-se pe ea, și în final,
treptat, acestea formează unda de compresiune (figura 4, b).

Figura 4.2. b) schema formării undei de compresiune: Ро< Р1< Р2< Р3< Р4<
Р5< Р6< Р7; 1-7 – creșterea presiunii de la 1 până la al 7-lea strat.
84
 În unda de compresiune, în urma compresiei adiabatice,
imediat se majorează densitatea gazelor și temperatura momentan
atinge valorile de autoinflamare. Ca rezultat are loc aprinderea A.C.
de către unda de compresiune și apare efectul de detonare –
propagarea arderii prin inflamare de către unda de compresiune.
Unda de compresiune nu dispare, pentru că ea este alimentată în
continuu de undele flacării care în continuu se deplasează din spate.
Particularitatea detonaţiei constă în aceea că ea se produce cu
o viteză de 1000 - 9000 m/s, şi este constanta fizică a amestecului.
Ea depinde de căldura de ardere a A.C. şi de capacitatea termică
G.A.
Dacă în direcţia de propagare a undei de compresiune sunt
prevăzute obstacole de orice natură, aceasta conduce la formarea
undelor de reflecţie însoțite de o creştere mare a presiunii și
corespunzător a vitezei.
La detonație și deflagrație se formează unda de compresiune
capabilă să distrugă tot ce este în calea ei (construcții, oameni etc.).

4.5. Timpul procesului de ardere și factorii care îl determină

Din cele menționate se desprinde concluzia că reacţiile de
ardere cuprind două procese importante:
 procesul de contact fizic dintre S.C. şi oxidantul sau aşa-
numitul proces de amestecare a substanţelor reactante;
 procesul de desfăşurare a reacţiei chimice de oxidare.
Durata de timp sumar necesar desfășurării procesului de
ardere constituie:
 t   1   2 , (4.3)
în care:  1 - timpul necesar pentru realizarea contactului fizic dintre
S.C. şi oxidant şi, corespunzător,  2 - timpul necesar pentru
desfăşurarea însăşi a reacţiei chimice.
În cazul când S.C. este amestecată cu oxidantul într-un proces
separat, care precedează faza arderii, arderea se desfăşoară într-un
amestec omogen, iar timpul caracteristic fazei de amestecare este
nul  1  0  sau  t   2 . În acest caz, oxigenul pătrunde liber în
85
zona de ardere, de aceea, viteza de ardere se determină în principiu
de către viteza de decurgere a reacției chimice, care crește odată cu
temperatura. Acest aspect se observă la arderea sistemului omogen.
În cazul în care într-un spaţiu de ardere (de exemplu: camera
de ardere) S.C. şi oxidantul sunt introduşi separat astfel încât înainte
de a se desfăşura reacţia de ardere trebuie să se producă prin difuzie
contactul fizic dintre S.C. şi oxidant, timpul caracteristic fazei de
amestecare este denumit timp de difuzie,  2  0 , sau  t   1 .
Aceasta se poate observa la sistemele chimice neomogene, în care
timpul de pătrundere a O2 către S.C. este cu mult mai mare decât
timpul de decurgere a reacției chimice. Acest aspect este
caracterisric arderii difuzive, a cărui aspect a fost abordat în
subcapitolul precedent.
Dacă timpul reacției chimice și celei de contact fizic au valori
mici, atunci arderea decurge în domeniul intermediar. Acest aspect
este caracteristic ardeii mixte.
Valoarea timpului de difuzie depinde de următorii factori:
 Regimul de curgere - realizat de fluxul de combustibil şi
oxidant (laminar, turbulent, turbulent cu schimb de masă şi căldură
etc.) (Re);
 Concentraţia relativă a substanţelor care intră în reacţie (C);
 Temperatura sistemului (T);
 Valoarea constantelor chimice:
a) conductibilitatea termică   , (W/mꞏK):   = dT/dx =-q;
b) difuzia moleculară (Dm, m2/s): Dm=Do(T/To)n;
c) difuzia termică (Dt) care este proporţională cu gradientul
temperaturii: dT/dx – gradientul de temperatură;
d) difuzia turbulentă (Dtb): Dtb=lꞏu´ în care l - scara
turbulenţei; u´ - viteza medie pătratică fluctuantă.
Deoarece arderea se desfăşoară după legile cinetico-
moleculare, timpul caracteristic fazei de desfăşurare a reacţiilor de
oxidare poartă denumirea de timpul procesului de ardere.
Din punct de vedere al procesului de ardere există următoarele
posibilităţi de desfăşurare a procesului de ardere:

86
  incintă, în care A.C. este în repaus şi se produce o reacţie de
ardere simultan în întregul volum;
 incintă, în care A.C. este în repaus şi se produce o reacţie de
ardere provocată într-un punct după care arderea se transmite printr-
un front de flacără, care mai apoi înaintează cu o anumită viteză de
ardere;
 get de A.C., în care se stabilizează un front de flacără
staţionar ca poziţie pentru care viteaza de ardere este egală cu viteza
de înaintare a getului spre frontul de flacără.

4.6. Intensitatea procesului de ardere

Intensitatea procesului de ardere a S.C. se defineşte în funcţie
de genul de ardere şi natura S.C. Astfel, intensitatea arderii S.C.
(gaze şi vapori) reprezintă cantitatea de S.C. arsă complet într-o
unitate de timp pe unitate de volum:
B kg (m3 N )
Wv  , (4.4)
V m3  s
în care: B reprezintă cantitatea de substanță (masică sau volumică),
kg s ( mN3 s ) , iar V reprezintă volumul sistemului în reacţie, m 3 .
Intensitatea arderii S.C. solide se defineşte ca fiind
cantitatea de S.C. arsă complet pe o unitate de suprafaţă într-o
unitate de timp:
B kg
Ws  , 2 , (4.5)
A m s
în care: A reprezintă aria suprafeţei în reacţie, m 2 .

În cazul arderii controlate, intensitatea arderii se determină

după căldura dezvoltată într-o unitate de timp pe o unitate de volum
a spaţiului, la arderea completă a S.C.:

BQir kJ (kW )
qv  , 3 . (4.6)
V m s

87
 Prin intensitatea arderii în strat se subînţelege căldura
degajată într-o unitate de timp (s) pe o unitate de suprafaţă a S.C.
(numită oglinda arderii Roa ):
BQir kJ (kW )
qR  , 2 . (4.7)
Roa m s
Subiecte pentru autoevaluare
1. Arderea, procese de ardere.
2. Cercetătorii care au adus contribuții în domeniul teoriei de
ardere.
3. Fazele arderii, schema procesului de ardere.
4. Condițiile de realizare a arderii.
5. Mediul combustibil, oxidantul și sursa de aprindere.
6. Oxidare, genuri, particularități.
7. Clasificarea arderii după diferite criterii.
8. Arderea difuzivă, particularități.
9. Arderea cinetică, particularități.
10. Arderea explozivă, particularități.
11. Componentele și factorii care determină timpul arderii.
12. Intensitatea procesului de ardere.

Sarcini individuale
1. Arderea în diferite medii – prezentare.
2. Istoria apariției și dezvoltării arderii – prezentare.

88
 5. CARACTERISTICA ARDERII GAZELOR

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC3 ”Argumentarea teoriilor și legităților
proceselor de oxidare, ardere și explozie a substanțelor
combustibile” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească cerințele înaintate pentru substanțele aflate în
stare gazoasă;
 să enunțe sensul teoriei arderii termice și să înțeleagă relațiile
de calcul;
 să distingă teoriile arderii difuzive și în lanț, criteriile și
particularitățile;
 să diagnosticheze particularitățile arderii gazelor și să enunțe
proprietățile gazelor cu pericol de explozie și incendiu;
la nivel de aplicare:
 să deducă relațiile de calcul ce descriu teoriile de ardere;
 să explice schema arderii în lanț și să analizeze aspectul
aplicativ al teoriilor de ardere;
 să caracterizeze particularitățile de ardere a gazelor și să
argumenteze dependența presiunii de concentrație și alți factori;
 să determine proprietățile de pericol de incendiu și explozie a
gazelor industriale;
la nivel de integrare:
 să utilizeze aparatul matematic pentru determinarea
categoriei de substanțe;
 să rezolve sarcini practice în contextul teoriilor de ardere;
 să ia decizii privind modelul aplicativ la arderea gazelor
industriale cu pericol de incendiu-explozie.

89
 5.1. Generalități
Gazele, conform sursei [8], reprezintă substanţe, care nu au
formă și volum, a căror presiune a vaporilor saturaţi, la temperatura
de 25ºС şi presiunea 101,3кPa, depăşeşte valoarea de 101,3кPa.
G.C. se pot afla în stare comprimată sau în stare lichidă. Aceste
substanţe sunt permanent în stare posibilă de a arde. Pentru ca
arderea să decurgă, este suficient ca ele să fie amestecate în
proporţii corespunzătoare cu oxidantul şi să fie prezentă sursa de
aprindere.
La categoria de G.C se raportă practic toate gazele, de
exemplu (Н2, NH4, CO, hidrocarburile saturate ale rândului metan
CmH2n+2, acetilena, clorul etc.).
Toate G.C. în amestec cu aerul şi, mai ales, cu oxigenul
formează A.C., de aceea ele se păstrează în aparate sau recipiente în
stare pură şi sub presiune. Concentraţiile inflamabile se pot forma în
încăperi la scurgerea acestora din aparate, recipiente sau
comunicaţii.
Pentru preîntâmpinarea formării A.C. este foarte important a
se cunoaşte locul posibil de acumulare a G.C. Vaporii şi gazele cu
densitatea mai mare decât a aerului se acumulează, de regulă, în
părțile inferioare ale spațiilor (în subsoluri, puţuri, canale etc.), iar
cele cu densitatea mai mică ca cea a aerului, de regulă se
acumulează în zonele superioare ale spațiilor.
Majoritatea G.C. nu au miros, de aceea, pentru a depista
concentrațiile în caz de scurgeri după miros în scopul prevenirii
unor situații de incendiu-explozii, ele sunt supuse unui proces de
tratare (odorizare) prin introducerea unei cantități neînsemnate de
odorant – substanţă cu miros puternic, neplăcut (etilmercaptan,
pentalarm, colodorant etc.).
Prevenirea formării concentraţiilor explozive de vapori şi gaze
în încăperi se asigură prin utilizarea utilajelor, buteliilor,
comunicaţiilor absolut etanşe, precum şi prin asigurarea unei
monitorizări continuie a concentraţiei prin intermediul
semnalizatoarelor sau analizatoarelor de gaze.

90
 Bazele arderii S.C. o constituie teoria cinetico-moleculară a
gazelor, pentru că arderea gazelor, lichidelor și majorității
substanțelor solide decurg în fază gazoasă. Teoria cinetico-
moleculară permite a prezenta sensul fenomenelor apărute în gaze,
din punct de vedere al teoriei moleculare atomice de construire a
substanțelor, cu ajutorul particulelor de gaze. Conform acestei teorii,
moleculele de gaze se găsesc în continuă mișcare. Fiecare particulă
dispune de o energie cinetică determinată, care și determină
interlegătura dintre temperatură, volum, presiune, densitate etc.
Pentru a raporta substanța la categoria de gaze este necesar a
determina presiunea gazelor la t  50C sau la temperatura de
t  25C . Presiunea gazelor se poate calcula conform relației lui
Antuan:
B
lg P  A  . (5.1)
C t
B
sau lg P  A  , (5.2)
T
în care: A, B, C – constante termodinamice pentru substanța gazoasă
(din îndrumare); t – temperatura, C ; T – temperatura, K.
Orientativ, presiunea gazelor se poate determina conform
relației următoare:
P H e 1 1
ln 2  (  ), (5.3)
P1 R T f T2
în care: H e - căldura de evaporare a G.L., kJ/mol; R – constanta
universală de gaze, 8,31J / mol  grad ; P1 – presiunea atmosferică,
kPa; P2 – presiunea determinată, kPa; Tf – temperatura de fierbere a
substanței, K; T2 – temperatura recomandată, K.

5.2. Teorii de ardere

Teoria arderii termice (exploziei termice). Teoria arderii
termice a A.G. a fost elaborată de către N. Semionov şi publicată în
lucrarea “Reacţii termice” în anul 1928. Acest subiect este abordat
în detalii în pct.11.1.

91
 Teoria arderii difuzive. Teoria arderii difuzive poate fi
explicată în felul următor: în condiţiile arderii eterogene, pentru a
intra în reacţie, oxigenul cu S.C. trebuie să parurgă spaţiul umplut cu
amestec de aer şi produse de ardere.
Viteza reacţiei chimice de ardere în acest caz raportată la
unitatea de suprafaţă a S.C. se determină conform relaţiilor
următoare:
W=kꞏCn, (5.4)
în care: k – constanta vitezei reacţiei chimice eterogene care depinde
de temperatură conform legii exponenţiale; C – concentraţia relativă
a oxidantului (aerului) pe suprafaţa reactantă, %;
 E 
W  k0  C n  e  a . (5.5)
 RT 
Dependenţa constantei vitezei reacţiei se exprimă prin legea
lui Arrhenius:
 E 
k  k0  e  a , (5.6)
 RT 
în care: k0 este multiplicator exponenţial; Ea – energia de activare a
moleculelor A.C., R – constanta de gaze universală, J/molꞏK;
T – temperatura absolută a reacţiei de ardere, K.
Din relaţia (5.7) se observă că la T  inf init , k = k0, iar la
T = 0, k = 0.
 E 
Prin urmare, multiplicatorul e  a  poate fi abordat ca o
 RT 
fracţiune a moleculelor ce se ciocnesc cu energia E  Ea . Arderea
difuzivă este caracteristică pentru incendiile provocate de A.G.,
lichide şi substanţe solide cu aerul. Arderea difuzivă se determină de
viteza de difuzie a oxigenului în zona de reacţie, de aceea, toate

92
reacţiile în acest domeniu, indiferent de natura S.C., au aproximativ
aceeaşi viteză.
Teoria arderii în lanţ (exploziei). Teoria arderii în lanţ a fost
elaborată de către academicianul Н. Н. Semionov şi colaboratorii
săi. Pentru a înţelege în detalii acest aspect, în continuare vom
aborda condiţiile desfăşurării arderii în lanţ. Presupunem că într-un
vas este inclus un amestec de gaz-aer şi procesul de oxidare decurge
în condiţii izotermice. În condiţii izoterme toată căldura degajată din
reacţie este cedată mediului ambient, iar viteza de formare a
centrelor active într-un anumit ciclu al lanţului va fi constantă. Fie
viteza de formare a centrelor active într-un ciclu este W0. Aceste
centre active în caz particular pot fi formate în urma mişcării
termice a moleculelor. Dacă CA reprezintă concentraţia reală a
centrelor active, atunci în urma ramificării lanţurilor ea va creşte, iar
în urma ruperii lanţurilor – se va micşora.
Notând constatnta de ramificare a lanţurilor prin f, iar
constanta de rupere a lanţurilor prin g, viteza sumară de formare a
centrelor active W în relaţia în lanţ poate fi determinată conform
relaţiei următoare:
W = - dCA/dτ = W0 + fCA - gCA; (5.7)
în care: fCA - viteza de ramificare a lanţurilor Wr; gCA – viteza de
rupere a lanţuriloir prin combinarea centrelor active cu alte centre
active Wi .
Pentru simplificare notăm prin  diferenţa dintre f şi g,  = f
- g. Mărimea  poate fi privită ca o constanta a vitezei de
ramificare a lanţurilor, care ia în considerare ruperea acestor lanţuri.
În acest caz, ecuaţia de mai sus preia o altă formă:
dCA/dτ = W0 +  CA. (5.8)

93
 În urma integrării acestei ecuații în condiţii inițiale τ = 0,
CA = 0, obţinem următoarea relaţie – relaţia privind variaţia în timp
a concentraţiei centrelor active:
CA = W0/  (e  τ – 1). (5.9)
Viteza de ramificare a lanţurilor fCA determină viteza de
formare a produselor reacției. Dacă în urma reacţiilor în lanţ
formarea fiecărui centru activ este însoţită de apariţia a  molecule
a produselor finale, atunci viteza reacţiei în lanţ W = dCL/dτ, deci,
schimbarea concentraţiei produselor finale CL în timp se va
determina conform relaţiei următoare:
dC FW0 
W L (e  1) . (5.10)
d 
Modificarea condiţiilor exterioare (temperatura şi presiunea)
conduce la modificarea valorilor f şi g. Constanta f depinde de
temperatură într-o măsură mai mare decât constanta g. De aceea, la
temperaturi joase diferenţa  = f - g preia valori negative, iar pe
măsura ridicării temperaturii, se modifică semnul şi se transformă în
valori pozitive. În continuare, vom direcţiona atenția asupra analizei
ecuaţiei vitezei reacţiei în lanţ în funcție de temperatură, care la
rândul său influențează valoarea şi semnul constantei  .
În cazul când  <0 (la temperaturi relativ joase), viteza de
reacţie în lanţ tinde spre valoarea vitezei limite Wl = -  fW0/  , aşa
cum la creşterea lui τ, valoarea e tinde spre zero. Reacţia decurge
fără autoaccelerare, iar valoarea Wl de regulă este într-atât de mica,
fiind de acelaşi ordin de mărime cu W0, încât practic reacţia nu
decurge.
La temperaturi foarte înalte,  >0, ramificarea lanţurilor se
realizează cu mult mai repede decât distrugerea sau ruperea lor şi,

94
corespunzător, reacţia va decurge cu autoaccelerare conform
următoarei dependenţe exponenţiale: W =  fW0/  (e  τ).
În figura 5.1, a) este data variaţia vitezei de reacţie W în
funcţie de τ la diferse valori ale lui  (  <0,  >0,  =0).

Figura 5.1. a) variaţia vitezei de reacţie W în funcţie de τ la diverse valori

ale lui  (  <0,  >0,  =0); b) dependența presiunii la inflamarea A.C.
(gaz-aer-vapori) de concentrația combustibilului în amestec

Din figura 5.1 se observă că iniţial viteza este mică, dar după
trecerea de perioada de inducţie τind, atinge valori măsurabile W1, și
în continuare va crește intensiv. În cazul când  =0, atunci
ramificarea lanţurilor poate fi compensată datorită ruperii acestora,
iar procesul va decurge cu o viteză uniform crescîndă W =  fW0τ.
Perioada de inducţie reprezintă perioada preliminară procesului de
autoaprindere.
Parametrii acestui regim corespund limitei dintre domeniul
regimului staţionar (caracterizat prin valori mici ale vitezei) şi
corespunzător regimului nestaţionar (caracterizat printr-o puternică
accelerare a reacţiei). Această limită de trecere corespunde efectului
de autoinflamare. Reacţia va avea caracter staţionar în acel caz,
când majorarea concentraţiei centrelor active se va compensa
datorită dispariţiei/pierderii lor (γ<0).
Dacă în condiţii determinate concentraţia staţionară a centrelor
active începe simţitor să crească, atunci apare efectul de
autoinflamare în lanţ - explozia în lanţ.
95
 Prin aceasta modul de desfăşurare a reacţiilor în lanţ se
diferenţiază mult de legile cineticii clasice, unde nu se pot întâlni
reacţii cu caracter exploziv în regim izoterm. În cazul reacţiilor în
lanţ adiabatice (când toată căldura degajată prin reacţie este
acumulată în sistemul reactant), viteza de reacţie creşte lent şi
continuu cu ridicarea temperaturii până la atingerea temperaturii
regimului de tranziţie, după care are loc o autoaccelerare rapidă a
reacţiei, viteza de reacţie nefiind practic influenţată în continuare de
creşterea temperaturii (ceea ce prezintă iarăşi o abatere de la legea
lui Arrhenius).

5.3. Particularitățile de ardere a gazelor

La presiune și temperatură normală, distanța medie dintre
molecule în gaze este mai mare în comparație cu lichidele și
corpurile solide, de aceea, densitatea gazelor este cu mult mai mică
decât densitatea lichidelor și a substanțelor solide.
Practic, toate G.C. se raportă la clasa de gaze ușor inflamabile,
arderea lor este omogenă (în aceeași stare de agregare) și procesul
de ardere se determină de către intervalul de inflamabilitate, energia
de aprindere, temperatura de ardere și viteza de propagare a
flăcării (figura 5.1, b).
Toate A.C. până la punctul ”A” nu sunt capabile să se
inflameze chiar și în prezența unei scântei electrice puternice. Acest
interval definește intervalul concentrațiilor de siguranță.
Concentrația minimă de gaze sau de vapori, la care amestecul se
inflamează de la o sursă exterioară de aprindere cu propagarea
ulterioară în tot volumul amestecului, se numește limita inferioară
de inflamabilitate (L.I.I).
În acest interval (limită) A.C. cu aerul conține exces de aer.
Așadar, pentru A.C. CH4 cu aerul, coeficientul excesului de aer
constituie 2, pentru СО2 - 2,6; pentru Н2S - 6,9.
La concentrația combustibilului mai sus de limita de
inflamabilitate, arderea are loc cu viteză mare, presiunea exploziei
crește până la presiunea corespunzătoare concentrației
stoichiometrice a substanței.
96
 Reducerea concentrației aerului în A.C. (amestec bogat)
conduce la reducerea și pierderea proprietăților de a se inflama.
Concentrația maximă de G.C. sau de vapori, la care amestecul se
inflamează de la o sursă exterioară de aprindere cu propagarea în
tot volumul amestecului, se numește limita superioară de
inflamabilitate (L.S.I.).
Diapazonul concentrației de gaze sau vapori în aer între L.I.I.
și L.S.I. se numește interval de inflamabilitate.
Concentrația gazelor și a vaporilor combustibili cu aerul mai
sus de limita superioară definesc domeniul pericolului de incendiu.
Cunoașterea domeniilor inofensive și a concentrațiilor
periculoase, din punct de vedere incendiar, face posibil ca procesul
de utilizare și păstrare a G.C. și a lichidelor să mențină un astfel de
regim, în care concentrația A.C. să fie mai înaltă ca L.S.I. și mai
joasă ca L.I.I.
Intervalul de inflamabilitate a unor gaze sau vapori în
amestec cu aerul nu dețin valori absolut constante și depind de
temperatura amestectului, presiunea, umiditatea aerului, conținutul
de impurități, turbulență, puterea sursei de aprindere etc. Limitele
de inflamabilitate pentru unele G.C. sunt prezentate în anexa A1,
tabelul 3.5.
Acțiunea temperaturii amestecului. Ridicarea temperaturii
influențează asupra intervalului de inflamabilitate a A.C. cu aerul.
Conform unor date, amestecul de hidrogen cu aerul are următoarele
limite de inflamabilitate: la 20ºC de la 9% până la 72%; la 400ºC
de la 6,3% până la 82%. Prin calcule s-a stabilit că cu ridicarea
temperaturii de la 20ºC până la 120ºC, L.I.I. se reduce cu 8-10%,
iar L.S.I. se mărește cu 12-16%.
Acțiunea presiunii amestecului. Modificarea presiunii în
limita aproape de presiunea atmosferică la condiții fizice normale
101325 Pa, practice, nu influențează asupra limitelor de
inflamabilitate.
La variații mari ale presiunii, limitele de inflamabilitate se
modifică în mod diferit pentru diferite amestecuri. În caz general,

97
micșorarea presiunii în raport cu cea atmosferică reduce valorile
limitelor intervalului de inflamabilitate.
Umiditatea aerului. Conținutul de umiditate care intră în
componența aerului, puțin influențează asupra limitelor de
inflamabilitate. Valorile L.S.I. pentru A.C. metan - aer în prezența
apei se reduce puțin: de exemplu pentru starea anhidră – 15%, iar
pentru starea umedă – 14,5%. O poziție aparte ocupă oxidul de
carbon (CO). Pentru el influența conținutului de umiditate este mai
importantă în intervalul de la 15,9% până la 13,1%.
Conținutul de impurități. Unele impurități influențează
esențial limitele de inflamabilitate. Se deosebesc două grupe de
impurități: inhibitori și diluanți.
Inhibitorii reprezintă hidrocarburi halogenice care transformă
A.C. în incombustibil. Rolul de bază îl are influența inhibitorului
asupra reducerii vitezei de reacție și, prin urmare, la majorarea
pierderilor de căldură.
Diluanții (adaos de gaze inerte) - reduc limitele de
inflamabilitate, iar la un anumit raport transformă amestecul din
A.C. în incombustibil.

5.4. Gaze industriale cu pericol de incendiu și explozie

Cunoașterea tipurilor de gaze, a proprietăților fizico-chimice,
alte caracteristici permite a adopta măsuri concrete de prevenire și
protecție la incendiu și explozie. În continuare vom prezenta
particularitățile unor gaze cu pericol de incendiu și explozie.
Hidrogenul (H2) prezintă un pericol de incendiu și explozie
accentuat, are limitele de inflamabilitate foarte largi, ele fiind
cuprinse între 4 și 75% hidrogen în aer. În amestec cu aerul, în
proporție de 17-60%, deflagrația se produce ușor atunci când intră
în contact cu o sursă de aprindere.
În cazul deflagrației, unda de compresiune este foarte
puternică, presiunea crescând aproximativ de 20 ori în raport cu cea
inițială. Dacă unda de compresiune s-ar reflecta, presiunea s-ar
mări aproape de 40 ori.

98
 Arderea hidrogenului în oxigen provoacă o reacție în lanț,
care se propagă cu viteză mare prin radicalii liberi ce se formează.
Viteza de propagare depinde de temperatură, presiune, proporția
dintre hidrogen și oxigen, prezența unor molecule de gaz inert etc.
Pentru aprinderea A.C. (hidrogen-aer) la temperatura
obișnuită, este necesară o sursă de aprindere care să inițieze reacția
în lanț. La un amestec de 27-30% hidrogen în aer, aprinderea poate
fi inițiată de scântei electrice cu energii foarte reduse (0,019mJ).
Sub acțiunea căldurii, A.C. hidrogen-aer se aprind la
temperatura variind între 400 și 580 C , în funcție de presiune (la
presiunea atmosferică aprinderea se produce la 575 C ).
A.C. de hidrogen-aer mai pot fi aprinse și de undele de
compresiune provocate de către explozii sau de orice obiect
puternic încălzit (conductor electric topit). De asemenea, A.C. se
mai pot aprinde și de la unele impurități solide (de exemplu rugina)
existente în jeturi puternice de hidrogen comprimat, flacără, scântei
de natură mecanică.
Hidrogenul, având cel mai mic volum molecular, poate difuza
prin pori foarte mici, spre deosebire de alte gaze care nu au această
proprietate. Datorită acestei proprietăți, pericolul formării A.E.
hidrogen-aer este relativ redus, deoarece în mediu deschis se
propagă ușor. În spațiile închise, acesta se acumulează de regulă
sub plafon.
Oxigenul este unul dintre cele mai active elemente chimice.
Are proprietatea de a forma foarte ușor și energic combinații
chimice cu toate elementele. Procesele de ardere care au loc în
oxigen decurg mult mai energic. De exemplu, dacă într-un vas cu
oxigen se introduce un chibrit în stare de incadescență, arderea
continuă cu flacără vie.
L.I.I. ale G.C. în amestec cu oxigenul sunt mai reduse în
raport cu amestecurile cu aerul. Uleiurile și grăsimile în contact cu
oxigenul comprimat se pot autoaprinde.
S.C. solide cu structură poroasă (turbă, cărbune etc.) dacă se
îmbibă cu oxigen lichid produc explozii puternice atunci când se
aprind în spații închise.
99
 Oxigenul se folosește în industrie pentru obținerea unor
temperaturi ridicate necesare topirii sau tăierii unor metale. Pentru
aceasta se arde acetilena sau hidrogen în oxigen. Oxigenul se
transportă și se folosește în stare comprimată în recipient la
presiunea de 150 atmosfere.
Metanul este un gaz fără gust, culoare și miros, se aprinde cu
ușurință de la oricare sursă de aprindere. Flacăra provocată se
propagă cu viteză mare în volumul gazului, fenomenul respectiv
producându-se instantaneu. Are temperatura teoretică de ardere în
aer 2043 C , dar din cauza pierderilor de căldură în procesul de
ardere această temperatură este puțin mai redusă.
Temperatura de autoaprindere a metanului constituie 645 C
în aer și de 556 C în oxigen. Limitele de inflamabilitate constituie
5-15%. Viteza de explozie este de circa 2300m/s.
Metanul este mai ușor ca aerul (densitatea față de aer 0,55),
ceea ce permite o aerisire ușoară a spațiilor închise în caz de
scurgeri.
Acetilena este un gaz incolor, combustibil cu miros
caracteristic. Densitatea în raport cu aerul este de 0,907. Acetilena
este o hidrocarbură nesaturată cu triplă legătură, care se
descompune cu ușurință în elementele sale constitutive: carbon și
hidrogen.
Procesul de descompunere chimică a acetilenei îl constituie
reacțiile de adiție în care moleculele altor substanțe se alipesc celei
de acetilenă. Reacțiile sunt exoterme, de aceea descompunerea
chimică a acetilenei are loc cu dezvoltarea unei mari cantități de
energie (2080kkal/kg), iar în cazul unei descompuneri explozive,
temperatura atinge valori până la 3000 C , producându-se și o
majorare a volumului de hidrogen.
Acetilena formează cu aerul A.E. destul de periculoase a căror
limite sunt mult mai largi decât ale celorlalte hidrocarburi (L.I.I.
este de 3,5%, iar cea L.S.I. 82%). Cele mai periculoase sunt A.C.
care conțin între 7 și 13%.
Efectul exploziilor este puternic, fiind cu mult mai mare decât
în cazul altor hidrocarburi. În cazul exploziilor în spații închise
100
(rezervoare, conducte, instalații etc.), presiunea atinge valori de
circa 12 ori mai mare decât cea inițială. Din această cauză, toate
utilajele tehnologice se dimensionează la presiunea de încercare de
12 atmosfere.
În anumite condiții, descompunerea acetilenei poate avea loc
cu detonație, în care datorită efectului undei de detonație, presiunea
crește de câteva sute de ori (în comparație cu cea inițială), fapt ce
conduce inevitabil la distrugerea instalațiilor respective.
Acetilena se descompune spontan sub acțiunea unor factori
cum ar fi: temperatură ridicată, scântei, încălziri locale, ridicarea
presiunii peste 1atm., reacții de polimerizare însoțite de degajări
intense de căldură etc.
A.E. cuprinse între 7 și 13% se inflamează prin încălzire la
temperatura mai mare de 500 C și mai ales prin comprimare la
presiuni mai mari de 3 atmosfere.
În scopul prevenirii inițierii descompunerii acetilenei,
prezența conținutului de umiditate constituie un factor important.
Prin asigurarea saturării cu vapori de apă se reduce simțitor
posibilitatea inițierii inflamării.
La dizolvarea acetilenei, moleculele ei sunt separate de
moleculele solventului, ceea ce reduce mult capacitatea de
descompunere. Astfel, acetilena dizolvată în acetonă nu se
inflamează la valorile presiuni mai mici de 10 atmosfere.
Amoniacul este un gaz combustibil incolor cu miros
caracteristic puternic, având densitatea în raport cu aerul de
0,771kg/m3. Căldura de ardere constituie 4450 kkal/kg. Este solubil
în apă 40% la 10% și 18,5% la 50%, cu formare de hidroxid de
amoniu.
În stare gazoasă nu arde în aer, la temperaturi obișnuite fiind
considerat adeseori inofensiv din punct de vedere al pericolului de
incendiu și explozie. Temperatura de inflamabilitate constituie
2 C , iar cea de autoinflamare 630 C .
Prezența uleiului sau a altor materiale combustibile mărește
pericolul de incendiu. În contact cu bioxidul de clor se poate

101
aprinde sau exploda. În reacție cu mercurul, clorul, iodul, bromul,
acidul flourhidric anhidru se poate aprinde sau exploda.
Amoniacul în oxigen se aprinde la temperaturi obișnuite cu
formarea de oxid de azot (NO), care se combină cu ușurință cu
oxigenul din aer trecând în bioxid de azot (NO2), un oxidant foarte
puternic care cu vaporii multor substanțe organice formează A.E.
Chiar și în lipsa aerului, amoniacul gazos se descompune în
azot și hidrogen – prin încălzire la temperaturi mai mari de 80 C
sau datorită unor descărcări electrice. Amoniacul gazos atacă
organele respiratorii și distruge glandele lacrimale. În aer,
concentrația maximă admisă constituie 0,02g/m3.
Amoniacul se transportă în vase închise în stare lichidă. În
timpul depozitării și transportului o parte din amoniac trece în fază
gazoasă, în vas formîndu-se o presiune corespunzătoare
temperaturii mediului exterior. De exemplu, la 20 C presiunea
constituie 7,7 atmosfere, iar în cazul când temperatură este de
40 C , presiunea ajunge la 14,9 atmosferă.
Clorul este un gaz de culoare galbenă-verzuie, cu miros
puternic iritant, incombustibil, mai greu ca aerul având densitatea
în aer 2,49kg/m3. Majoritatea produselor combustibile reacționează
cu clorul, în mod analogic ca și cu oxigenul. De exemplu, în mod
special reacționează cu acetilena, eterul, amoniacul gazos, G.C.,
hidrocarburile etc.
Amestecurile de metan și clor sunt inflamabile între limitele
de la 6 până la 63%. A.C. de benzină și clor este inflamabil într-un
interval de inflamabilitate larg: L.I.I. este de 8,3-9,2%, iar L.S.I. de
la 32,6% până la 35%.
Amestecurile de clor, metan și etan se autoinflamează într-un
interval larg de explozie. Astfel, A.C. metan-clor se autoinflamează
între 370 și 450 C , la o concentrație de 10%, respectiv 7%, iar
A.C. etan-clor între 360 și 400 C , concentrația fiind de 5%,
respectiv 40%. La combinarea clorului cu hidrogenul pentru a
forma acidul clorhidric se produce o explozie la încălzirea A.G. sau
la o iluminare puternică (lumina solară directă, magneziul
incandescent etc.). După o aprindere prealabilă, amestecul continuă
102
să ardă liniștit. Cu acetilena clorul formează A.E. care se pot
inflama ușor numai sub acțiunea luminii.
Clorul este un gaz toxic. Atacă căile respiratorii, iar la
concentrații mai mari poate provoca asfixierea. Concentrația
maximă admisă pentru halele industriale este de 0,01mg Cl2/l aer.
Efectele provocate de inspirația aerului la diferite concentrații
de clor sunt:
 de la 0,001 până la 0,006mg/l aer se produc efecte iritante;
 la 0,00834mg/l aer degajă miros neplăcut, simptome după
1-2 ore;
 la 0,0350mg/l aer reprezintă cantitatea minimă care
cauzează iritația imediată a gâtului;
 2,80mg/l aer provoacă decesul.
Clorul se depozitează și se transportă în stare lichefiată la
presiunea de 6atm. în tuburi de oțel.
Gazele petrolier-lichefiate (G.P.L.) sunt amestecurile de
hidrocarburi care în condiții normale se găsesc în stare gazoază, iar
la o schimbare neesențială a presiunii, se lichefiază ușor.
Un G.P.L. sub presiune are întotdeauna tendința să treacă în
stare gazoasă. El se evaporă la suprafață, până când se formează în
spațiul umplut cu gaz o presiune care corespunde presiunii
vaporilor G.P.L. Această presiune a vaporilor depinde de
temperatura G.P.L.
Printre G.P.L. se citează: propanul, butanul, propilena,
izbutanul, butilenele, precum și amestecurile acestor hidrocarburi în
diferite proporții.
G.P.L. sunt ușor inflamabile. Temperatura de autoaprindere
constituie 430-455 C . Temperatura de ardere a G.P.L. este de
aproximativ 2000 C . Având greutatea specifică mare (de 1,5 2 ori
mai grele decât aerul), mărește considerabil pericolul de incendiu și
explozie, deoarece se acumulează în părțile inferioare ale
încăperilor.
G.P.L. formează cu aerul A.E. și L.I.I. variază între 1,5% și
2%, iar cea L.S.I. între 8,5 și 9,5%.

103
 G.P.L. scurse, chiar în cantități mici, generează prin
evaporare o cantitate mare de vapori inflamabili. De exemplu,
dintr-un litru de propan lichefiat se formează peste 300l vapori în
condiții normale de temperatură și presiune.
Exemple de calcul: să se argumenteze dacă fluorura de
hidrogen se raportă la categoria de gaze, dacă temperatura de
fierbere constituie 19,5°C iar căldura de evaporare este egală cu
7,49 Kj/mol.
Rezolvare:
Conform relației 5.3, se determină presiunea gazelor și în baza
ei se trag concluziile de rigoare:
P 7490 1 1
ln 2  (  )  133,7 kPa
P1 8,31 292,5 323
Concluzie: așa cum presiunea constituie 133,7kPa, fluorura de
hidrogen conform sursei [8] se raportă la categoria de lichid.
Gazele au proprietatea să-și modifice volumul sub acțiunea
presiunii și temperaturii. Acest aspect ține de micșorarea sau
majorarea distanței dintre moleculele de gaze. Așadar, în 40l într-un
recipient încap 6m3 gaze. Prin urmare, volumul de gaze se reduce
aproximativ de 150 ori din contul presiunii.
În anexa A1, tabelul 1.5 se dă viteza de mișcare a moleculelor
de gaze, diametrul moleculelor și lungimea căii libere pentru unele
gaze.
Cunoscând diametrul moleculelor se poate determina volumul
moleculelor. De exemplu, volumul moleculelor de oxigen
constituie:
1
Vo2   3,14  (3,39  10 8 )3  2,04  10  23 cm3 . (5.11)
6
Într-o moleculă de gaze se conțin 6,02 10 23 molecule. Prin
urmare, volumul sumar, ocupat de molecule constituie 12,27m3
( 6,02 10 23  2,04 10 23  12,27cm 3 ). Din legea lui Avogadro, 1 mol
de gaze la temperatura de 0 C și presiunea 101,3kPa ocupă volumul
de 22,4l din acest volum, la volumul moleculei de oxigen îi revine

104
12,27m3. Prin urmare, volumul de oxigen poate fi redus
(comprimat) mai mult de 1000 ori. La comprimare multe gaze trec
în stare lichidă (se lichefiază). Posibilitatea de trecere a gazelor în
stare lichidă la temperaturi obișnuite depinde de temperatura ei
critică (temperatura mai sus de care presiunea nu mai joacă rol
pentru a trece în stare de lichid).
În anexa A1, tabelul 2.5 sunt prezentate valorile parametrilor
critici pentru unele gaze.
Reieșind din datele expuse în A1, tabelul 2.5, transformarea în
stare lichidă la temperaturi curente se poate realiza numai pentru
acele gaze, care au valori pozitive ale temperaturilor critice. Gazele
care au valori negative ale temperaturilor critice, pot fi trecute în
stare lichidă numai la răcirea lor până la temperatura critică și mai
jos. Gazele comprimate sunt utilizate, păstrate și transportate în stare
lichidă.
Subiecte pentru autoevaluare
1. Definiția gazelor conform standardelor.
2. Relația lui Antuan.
3. Parametrii critici ai gazelor.
4. Sensul fizic al arderii termice și relațiile de caclul al arderii
termice.
6. Teoria arderii difuzive, relațiile ce o descriu.
7. Arderea în lanț și relațiile de calcul.
8. Schema autoinflamării în lanț.
9. Dependența presiunii la inflamarea amestecurilor
combustibile de concentrația combustibilului în amestec.
10. Limitele de inflamabilitate și factorii care influențeză
intervalul de inflamabilitate.
11. Gazele industriale și proprietățile lor.
Sarcini individuale
1. Gazele naturale, particularități de utilizare - prezentare.
2. Pericolul de incendiu și explozie al gazelor industriale –
prezentare.

105
 6. CARACTERISTICA ARDERII LICHIZILOR
COMBUSTIBILI
În urma realizării obiectivelor de formare a competenței
specifice profesionale UC4 ”Diagnosticarea caracteristicilor și a
particularităților de ardere a substanțelor combustibile” studenții
trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească lichizii combustibili conform cerințelor
standardelor;
 să identifice lichizii ușor inflamabili și lichizii combustibili;
 să enunțe presiunea vaporilor saturați și presiunea de
evaporare;
 să identifice particularitățile arderii lichizilor combustibili;
 să interpreteze temperatura de izbucnire și relațiile de
calcul;
la nivel de aplicare:
 să analizeze schema arderii lichizilor combustibili;
 să explice rolul presiunii și vitezei de evaporare;
 să deducă relațiile de calcul pentru presiunea vaporilor și a
vitezei de evaporare;
 să caracterizeze temperatura de izbucnire și să descrie
relațiile de calcul;
 să argumenteze particularitățile arderii lichizilor
combustibili;
la nivel de integrare:
 să evalueze particularitățile de ardere a lichizilor
combustibili;
 să realizeze calculul presiunii vaporilor saturați, ai vitezei de
evaporare și a temperaturii de izbucnire a lichizilor combustibili.

6.1. Generalități
Conform sursei [8], lichidele reprezintă substanţe, presiunea
vaporilor saturaţi a cărora, la temperatura de 25ºС şi presiunea de
101,325кPа este mai mică decât 101,325кPа. La lichide se raportă

106
şi substanţele solide care se topesc, temperatura de topire fiind sub
50°С.
L.U.I. se consideră lichidele cu temperatura de izbucnire mai
mică de 61°C în creuzet închis sau 66°C în creuzet deschis.
Lichidele cu temperatura de izbucnire mai mare decât cea indicată
se numesc inflamabile. Din cauza legăturilor moleculare slabe, la
suprafaţa lichidelor are loc evaporarea permanentă, practic la orice
temperatură, care se intensifică odată cu creşterea temperaturii.
Parametrii de bază ce caracterizează pericolul de incendiu și
explozii al lichidelor sunt: temperatura de izbucnire, temperatura
de inflamabilitate, temperatura de aprindere și autoaprindere,
limitele termice de propagare a flăcării, limitele de ardere, energia
minimă de aprindere.
L.C. și L.U.I. se păstrează, de regulă, în vase închise
(rezervoare, butoaie, borcane, butelii, recipiente, damigene etc.).
Concentraţiile inflamabile de vapori în aceste vase se pot forma
doar la prezenţa în ele a pernuței de aer şi a temperaturii lichidului
în limitele termice de aprindere.
Vaporii L.C. au o densitate mai mare în raport cu densitatea
aerului şi se acumulează, de regulă, în zonele inferioare ale
încăperilor, în puțuri, canale etc. şi dacă concentraţia lor este mai
mare decât limita inferioară de aprindere, atunci la prezenţa sursei
de aprindere are loc aprinderea acestor vapori şi flacăra se propagă
în direcţia sursei de evaporare. Tendinţa lichidelor ce ard spre
scurgere duce la propagarea incendiului pe suprafeţe considerabile,
iar cantitatea mare de căldură ce se degajă conduce la prăbuşirea
clădirilor, instalaţiilor și prezintă pericol iminent pentru viața și
sănătatea oamenilor.
În amestecurile formate din mai multe lichide ard în primul
rând acele lichide, a cărei temperatură de fierbere este mai mică,
apoi celelalte. Temperatura de ardere a lichidelor în timpul
incendiilor constituie 1100-1300°C.
L.U.I. după pericolul de incendiu se clasifică în trei grupe:
foarte periculoase; permanent periculoase și periculoase la
temperaturi înalte.
107
 La L.U.I. foarte periculoase se raportă, de exemplu, acetona
С2Н6О, benzina, izopentanul С5Н12, eterul dietilic С4Н10О, care au
temperatura tizb sub 18 °С (în creuzet închis) sau 13 °С (în creuzet
deschis). În perioada caldă (sub influența temperaturii), în interiorul
rezervorului sau alt dispozitiv de păstrare a acestor substanțe se
măreşte presiunea, iar la încălcarea etanşietăţii sau lipsei ei, vaporii
acestor lichide sunt capabili să se propage la distanţe mari de la
vas, provocând incendiul.
Lichidele L.U.I., de exemplu benzolul С6Н6, toluolul С7Н8,
spirtul etilic С2Н5ОН, dioxanul С4Н8О2, etilacetatul С4Н8О2 cu tizb
de la (-18°С) până la (+23°С) (în creuzet închis), sau de la (-13°С)
pînă la (27°С) (în creuzet deschis), sunt caracterizate prin
capacitatea de a forma un mediu exploziv în faza vapori-aer în vase
închise.
La lichidele L.U.I. periculoase la temperaturi înalte se
raportă, de exemplu, white-spirtul С10,5Н21,3, clorbenzenul С6Н5Сl,
etc., având temperatura tizb. între (23ºС…61°С) (în creuzet închis)
sau (27ºС…66ºС) (în creuzet deschis). Aceste lichide pot să se
inflameze în aer. La un regim termic obişnuit (~ 20°С), aceste
substanţe se inflamează numai în prezenţa unei surse de aprindere.
Aceste particularităţi înaintează cerinţe suplimentare privind
cerințele de securitate la transportare, păstrare şi utilizare.

6.2. Evaporarea lichizilor. Viteza de evaporare

Evaporarea reprezintă procesul de trecere a lichizilor în
vapori la temperatura sub valorile punctului de fierbere. Evaporarea
este un proces endotermic. Dacă lichizilor nu li se transmite căldură
din exterior, atunci în urma evaporării lichizii se răcesc.
Lichizii care se află în vase închise, evaporându-se, formează
vapori saturați. Vaporii saturați sunt cei care se găsesc în echilibru
dinamic cu faza lichidă. Vaporii saturați creează presiune asupra
pereților vasului, cantității de lichid. Presiunea depinde numai de
temperatura și natura lichidului. Cu majorarea temperaturii,
presiunea vaporilor se ridică și la temperatura de fierbere presiunea
devine egală cu presiunea atmosferică.
108
 Valoarea presiunii vaporilor saturați se poate determina
conform relației lui Antuan (5.1; 5.2), indicate în capitolul
precedent.
Presiunea vaporilor saturați este legată de concentrația lor
prin raportul:
P  100
C s ,% (6.1)
Pt
în care: Ps – presiunea vaporilor saturați, kPa; Pt – presiunea
sumară, kPa.
Viteza de evaporare reprezintă cantitatea de vapori formați în
unitatea de timp de pe unitatea de suprafață a lichidului, kg / m 2  s .
Viteza de evaporare depinde de temperatura lichidului și viteza
fluxului de aer, aspect ce este necesar să se ia în considerare la
producerea, utilzarea și transportarea lichizilor. Viteza maximă de
evaporare se observă la evaporare în vacum și volum nelimitat.
Viteza de evaporare se determină conform relației:
W  10 6  k  M Ps , (6.2)
în care: k este coeficientul ce depinde de temperatura și viteza
fluxului de aer, se adoptă conform datelor din anexa A1, tabelul 1.6;
M – masa moleculară a lichizilor, kg/mol; Ps – presiunea vaporilor
saturați, kPa.
Valorile zonei explozive periculoase ce limitează intervalul
concentrațiilor de inflamabilitate pentru vaporii neîncălziți ai L.U.I.
se determină conform relației:
P m
Rl .i.i  3,1501  k  ( s )0,813  ( s )0 ,333 , (6.3)
Cl .i.i .  s  Ps
în care: ms este masa vaporilor saturați pătrunși în spațiul deschis;
Ps – presiunea vaporilor saturați, kPa;  s - densitatea vaporilor
saturați, kg/m3; Cl.i.i. – limita inferioară de inflamabilitate, %; k –

coeficient, se adoptă egal cu k  ;  – durata pătrunderii
3600
vaporilor L.U.I. în mediul deschis.

109
 6.3. Temperatura de izbucnire a lichizilor
Temperatura de izbucnire reprezintă temperatura minimă a
lichizilor, la care pe suprafața lor se creează o astfel de concentrație
de vapori, capabilă să se aprindă în prezența sursei de aprindere.
Procesul staționar de ardere în acest caz nu se stabilește, pentru că
viteza de evaporare este insuficientă.
La temperatura de izbucnire lichidul începe să manifeste
proprietățile periculoase la incendiu. La temperatura mediului
ambiant mai mare decât temperatura de izbucnire, lichidul se
inflamează în prezența sursei de aprindere. Dacă temperatura
mediului ambiant este mai joasă ca temperatura de izbucnire, atunci
lichidul nu prezintă pericol de incendiu la acțiunea sursei de
aprindere.
Conform valorilor temperaturilor de izbucnire, lichizii se
clasifică astfel: lichizi, cu tizb  61C și lichizi cu tizb  61C .
Temperaturile de izbucnire și alte caracteristici pentru unele
lichide sunt prezentate în anexa A1, tabelul 2.6.
Din datele tabelare rezumă că cu majorarea masei moleculare,
temperatura de izbucnire crește. Cunoașterea dependenței
temperaturii de izbucnire în raport cu locul substanței din rândul
substanțelor organice, creează posibilitatea de a se putea orienta
pentru a compara temperatura de izbucnire a diferitor substanțe.
Temperatura de izbucnire se determină experimental în
instalații speciale, iar teoretic temperatura de izbucnire poate fi
determinată conform relației:
tizb  a  b  t f ,C (6.4)
în care: a, b sunt coeficienții prezentați în A1, tabelul 3.6; tf –
temperatura de fierbere a lichidului respectiv, C
Temperatura de izbucnire a lichidului de asemenea poate fi
determinată și conform altei relații:
tizb  t f  18 k , (6.5)
în care: k este coeficientul de combustibilitate care se determină
conform relației (2.15):

110
 k  4mC  mH  4mS  2mO  2mCl  3mF  5mBR , în care
mC , mH , mS , mO , mCl , mF , mBR - numărul de atomi de carbon,
hidrogen, sulf, oxigen, clor, fluor și brom în molecula substanței.

6.4. Particularități de ardere a lichizilor

Arderea L.U.I. și L.C. au caracter cinetic și difuziv. Arderea
cinetică se observă în cazul evaporării L.U.I. de pe suprafețe mari și
formarea unor volume mari de A.C. În acest caz, A.C. arde în
prezența sursei de aprindere analogic ca și A.C. (gaz-aer). Arderea
are caracter de explozie. Dar în principiu, arderea lichizilor are
caracter difuziv.
Procesul de ardere a lichidelor începe cu inflamarea A.C.
(vapori-aer). Procesul staționar de ardere se stabilește numai la o
anumită temperatură a lichidelor, iar la temperaturi joase pot deja
prezenta pericol de incendiu, așa cum pe suprafața lor poate să se
formeze concentrații exploziv-periculoase ale vaporilor.
Arderea L.C. este caracterizată de două procese: evaporarea și
arderea propriu-zisă a amestecului vapori-aer pe suprafața
lichidului. Zona de ardere reprezintă un strat subțire luminos de gaze,
în care de pe suprafața lichidului pătrund vaporii combustibili, iar din
aer se difuzează oxigen. Procesul de evaporare are un rol important,
pentru că în final, de felul cum decurge acest proces, se determină
viteza de ardere a lichidului. Aspectul evaporării a fost tratat în
pct. 6.2.
Arderea propriu-zusă a lichizilor. Pentru a înțelege
mecanismul de ardere a lichizilor, trebuie luat în considerare că
temperatura de autoinflamare indicată în A2, tabelul 3.11 întotdeauna
este mai ridicată decât temperatura de fierbere.
Din cele menționate rezumă că arderea lichizilor întotdeauna
are loc în faza de vapori (gaze).
Pe suprafața lichizilor persistă permanent amestecul vapori-aer,
ce constă din vapori de lichid și molecule de aer. Concentrația
vaporilor caracterizează presiunea vaporilor saturați, care esențial

111
depinde de temperatura lichidului. Această dependență este descrisă
de relația lui Klaiperon–Klauzis:
d ln Ps H e
 , (6.6)
dT RT 2
în care: Ps este presiunea vaporilor saturați ai lichidului, kPa la
temperatura de evaporare, C ; H e - căldura de evaporare.
Din relația 6.6 desprindem concluzia că presiunea vaporilor
saturați Ps (și corespunzător a concentrației lor) odată cu majorarea
temperaturii lichidului, crește exponențial. De aceea, la o anumită
temperatură, la suprafața lichizilor se formează concentrația de
vapori egală cu limita concentrației inferioare de propagare a flăcării.
La aprinderea vaporilor de către o sursă exterioară se produce
izbucnirea – aprindrea bruscă, produsă în amestecul vapori-aer cu
degajări enorme de căldură. O parte din căldură se consumă pentru
evaporarea suplimentară a lichidului combustibil, astfel arderea
menținându-se datorită procesului de evaporare continuă de pe
suprafața combustibilului în baza căldurii cedate de către flacără.
Deoarece flacăra are temperatura mai ridicată decât temperatura
inițială a mediului, după izbucnirea inițială viteza de evaporare crește
și flacăra inițiată se menține de la sine. Starea stabilită este
caracterizată de interacțiunnea a două procese: evaporarea lichidului
sub influența căldurii degajate în zona flăcării și însăși procesul de
ardere a vaporilor. În acest regim stabilit, vitezele acestor procese
sunt egale.
În cazuri particulare, arderea vaporilor se realizează practic
momentan, imediat după pătrunderea lor în zona de ardere și de
amestec cu aerul din mediul înconjurător. De aceea, viteza de ardere
finală este determinată de viteza de evaporare, fiind considerat cel
mai încetenit proces. În așa mod, arderea lichizilor reprezintă
procesul chimic de ardere a vaporilor reglat de viteza procesului de
evaporare a lichizilor, ce depinde de condițiile schimbului de căldură
dintre flacăra și suprafața lichizilor. Mecanismul arderii lichizilor
poate fi redat prin exemplul arderii pe o suprafață liberă (de exemplu
în rezervor). La o concentrație anumită de vapori și inițierii lor pe

112
suprafața lichizilor apare flacăra, iar nivelul lichidului începe să
scadă. După inițierea arderii se stabilește momentan un regim
staționar caracterizat de viteza constantă de ardere.
Schematic, arderea lichidului pe suprafața liberă este prezentat
în figura 6.1. Arderea în flacără are loc datorită amestecării difuzive
a vaporilor A.C. cu aerul. Suprafața lichidului se încălzește până la
temperatura de fierbere. În procesul de ardere are loc încălzirea
lichidului pe straturi în adâncime.

Figura 6.1. Schema arderii difuzive a lichidului:

1 – zona de ardere; 2 – zona de ardere completă; 3 – vaporii lichidului;
4 – curenții convectivi de aer; 5 – zona de încălzire a lichidului; 6 – lichidul
în rezervor.

Pentru cazul analizat, geometria flăcării la arderea lichizilor

depinde de diametrul rezervorului, în cadrul căruia are loc arderea.
La arderea lichizilor în rezervoare cu d>15cm de regulă
predomină caracterul turbulent. Experimentele și observațiile
realizate asupra proceselor de ardere în condiți reale de incendiu
demonstrează că înălțimea flăcării difuzive se mărește odată cu
mărirea diametrului rezervorului sau al arzătorului.
Structura și forma flăcării la arderea lichizilor în rezervoare (cu
diferite diametre) se modifică la trecerea dintr-un regim laminar de
ardere (diametre mici) la un regim turbulent (diametre mari). Zona
flăcării reprezintă în sine un strat foarte subțire în care se produce
oxidarea L.I. În această zonă are loc arderea stoichiometrică a A.C. și
oxidant.
113
 Transferul de căldură a lichidului în procesul arderii difuzive
(la încălzirea substanței) se realizează prioritar prin radiație de la
flacără, iar transferul termic de la straturile superioare către cele
inferioare se realizează în principiu prin conducție termică și
convecție laminară. Din contul conducției termice încălzirea
lichidului în adâncime are loc numai la câțiva centimetri.
Caracteristica modurilor de transfer termic a fost abordată în
capitolul 3.
Convecția laminară apare la arderea lichizilor în rezervoare cu
pereții metalici. La ardere pereții se încălzesc mai rapid decât
lichidul. De aceea, și lichidul lângă pereții rezervorului au o
temperatură mai înaltă, ca în mijlocul rezervorului. În cazul arderii
L.U.I., este posibilă chiar și fierberea lichidului în apropierea
pereților rezervorului. Bulele de vapori formate favorizează
amestecarea intensivă și încălzirea rapidă la adâncimi mari. În astfel
de cazuri este posibilă formarea stratului omogen termic (strat de
lichid cu temperatură constantă) al cărui grosime se mărește în timp.
Formarea acestui strat este posibilă și în cazul arderii
amestecurilor de lichide cu diferite temperaturi de fierbere (de
exemplu, produsele petroliere). La încălzirea stratului de suprafață
până la temperatura de fierbere are loc evaporarea componentelor
care fierb ușor, iar lichidul rămas este îmbogățit cu componentele
care fierb greu. Deplasarea straturilor mai dense spre mijloc conduce
la intensificarea procesului de încălzire.
Experimental s-a stabilit că cu cât temperatura de fierbere a
L.C. este mai înaltă, cu atât mai complicat se formează stratul termic
omogen. De aceea, cunoașterea condițiilor de formare a stratului
termic omogen este important la asigurarea securității privind
stingerea incendiului a rezervoarelor cu petrol și produse petroliere.
În procesul unei exploatări îndelungate a rezervoarelor în
spațiu deschis, are loc acumularea apei, ce se conține în produse
petroliere. La apariția arderii, stratul termic format având
temperatura mai mare de 100ºC, atinge nivelul apei, aspect ce
provoacă fierberea ei. Bulele de vapori formate se mișcă în sus în

114
direcția straturilor superioare. Fierberea apei în proporții mari este
însoțită de aruncarea lichidului fierbinte din rezervor.
Asupra temperaturii de ardere influențează valorile
concentrației de oxigen. Din experiența practică s-a stabilit că
reducerea concentrației de oxigen comparativ cu aerul, conduce la
reducerea bruscă a vitezei de ardere. La un conținut de oxigen
aproximativ 15% (conținut critic), arderea difuzivă se întrerupe.
Componența critică de oxigen aproximativ 15% este aceieași pentru
multe lichide. Această observație se utilizează în practică la crearea
sistemelor de stingere a incendiului cu gaze.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Lichizii combustibili, clasificarea conform standardelor.
2. Lichizii ușor inflamabili și lichizii combustibili.
3. Presiunea vaporilor saturați, relația de calcul.
4. Viteza de evaporare, relația de calcul.
5. Temperatura de izbucnire, relația de caclul.
6. Particularitățile arderii lichizilor combustibili.
7. Schema arderii difuzive a lichizilor combustibili.

Sarcini individuale
1. Arderea lichizilor combustibili în aer liber și în încăperi
închise - prezentare.
2. Caracteristicile lichizilor combustibili – prezentare.

115
 7. CARACTERISTICA ARDERII SUBSTANȚELOR
SOLIDE COMBUSTIBILE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC4 ”Diagnosticarea caracteristicilor și a
particularităților de ardere a substanțelor combustibile” studenții
trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească lichizii combustibili conform cerințelor
standardelor;
 să identifice lichizii ușor inflamabili și lichizii combustibili;
 să enunțe presiunea vaporilor saturați și presiunea de
evaporare;
 să identifice particularitățile arderii lichizilor combustibili;
 să interpreteze temperatura de izbucnire și relațiile de calcul;
la nivel de aplicare:
 să analizeze schema arderii lichizilor combustibili;
 să explice rolul presiunii și vitezei de evaporare;
 să deducă relațiile de calcul pentru presiunea vaporilor și a
vitezei de evaporare;
 să caracterizeze temperatura de izbucnire și să descrie
relațiile de calcul;
 să argumenteze particularitățile arderii lichizilor
combustibili;
la nivel de integrare:
 să evalueze particularitățile de ardere a lichizilor
combustibili;
 să realizeze calculul presiunii vaporilor saturați ai vitezei de
evaporare și ai temperaturii de izbucnire a lichizilor combustibili;

7.1. Generalități
În condiții de incendiu, de rând cu substanțele lichide și
gazoase ard și cele solide, care se utilizează pe larg în diverse
domenii. Componența chimică a substanțelor solide combustibile
este diversă. În componența lor intră astfel de elemente ca oxidul de
116
carbon, hidrogenul, oxigenul, clorul, sulful, fosforul, azotul etc. La
categoria de substanțe solide se raportă substanțele și materialele
organice și neorganice:
1. Substanțele organice:
- pe bază de celuloză (lemnul, bumbacul, hârtia, țesăturile din
bumbac etc.);
- substanțele solide extrase (cărbunele brun, cărbunele de piatră,
turba);
- materialele pe bază de hidrocarburi (gumele, cauciucul, masele
plastice, fibrele chimice și țesăturile etc.);
- produsele alimentare (grâul, produsele cerealiere, grăsimile,
zahărul etc.).
2. Substanțele neorganice:
- metalele (caliu, natriu, magniu etc.);
- nemetale (sulf, fosfor, cremniu).
În continuare vor fi abordate particularitățile arderii substanțelor
solide combustibile, precum și alte aspecte utile.

7.2. Caracteristica procesului de ardere

Caracteristicicile procesului de ardere a substanțelor solide
sunt: viteza masică de ardere, timpul necesar de evacuare a
oamenilor în caz de incendiu, limita necesară de R.F. a elementelor
de construcții.
În practică se folosește valoarea vitezei masice de ardere, care
reprezintă cantitatea de substanță arsă într-o unitate de timp de pe
unitatea de suprafață incendiată.
Corelația dintre viteza masică de ardere și cea prevăzută se
exprimă prin relația:
W pr  K s  Wm , (7.1)
în care: Wpr. – viteza (prevăzută) de ardere, kg/m2ꞏs; Wm – viteza
masică specifică de ardere, kg/m2ꞏs; Ks – coeficientul suprafeței de
ardere:
F
Ks  a , (7.2)
Fi
117
în care: Fa – suprafața secțiunii de ardere, m2; Fi – suprafața
incendiului, m2. De exemplu, pentru cazul arderii materialului solid
în formă de cub, culcat pe una din latură, Ks = 5. Viteza masică de
ardere a materialelor solide nu este o valoare constantă. Ea depinde
mult de condițiile de ardere.
Particularitățile de ardere a materialelor organice. La
categoria substanțelor organice se raportă substanțele ce constau în
principiu din oxid de carbon, hidrogen, oxigen și azot. În
componența lor pot intra și fluorul, clorul, cremniul și alte elemente.
Materialele pe baza celulozei sunt cele mai răspândite. În
componența lor, conform datelor din anexa A2, tabelul 1.7, intră
următoarele componente: C, H2, O2, N2, W și A.
Din datele tabelare se observă că materialele pe bază de
celuloză conțin o cantitate mare de O2 (38-46%), care participă la
procesul de ardere, ca oxigenul din aer. De aceea, volumul teoretic
de aer necesar arderii este cu mult mai mare decât pentru arderea
S.C. în componența cărora oxigenul nu intră.
Materialele pe baza celulozei au proprietatea la încălzire să se
descompună prin formarea vaporilor, gazelor și reziduului carbonic.
Cantitatea și componența produselor în stare gazoasă formate
depinde de valoarea temperaturii și regimul de încălzire a S.C.
Produsele în stare gazoasă la încălzirea S.C. se formează într-un
anumit interval de temperatură și variație de viteză. La
descompunerea diferitor S.C. se degajă cantități diferite de produse
în stare gazoase. Componența produselor de asemenea este variabilă
și variază în funcție de temperatura de descompunere. La
temperaturi joase prevalează bioxidul de carbon și vaporii de apă,
iar la temperaturi înalte se formează G.C. (hidrogenul, metanul etc.)
(A2, tabelul 2.7).
La arderea 1 kg de lemn se degajă 800 gr de produse gazoase
și 200 gr de cărbune de lemn. Procesul de descompunere a
materialelor cu conținut de celuloză este însoțit de degajări mari de
căldură, de aceea, la viteze mici de pierderi de căldură apare
posibilitatea de autoîncălzire și, corespunzător, inițierea arderii.
Căldura de descompunere a lemnului constituie 1086,8 kg/kg, de
118
aceea, este necesar a urmări ca să nu se încălzească în proporții
mari, mai mult de 100°C.
Arderea lemnului. Lemnul reprezintă cea mai răspândită S.C.
în condiții de incendiu. Conform structurii, acesta reprezintă un
material poros cu multe celule umplute cu aer. Pereții celulelor
constau din celuloză și lignină. Volumul porilor în lemn depășește
volumul substanței solide (porozitatea stejarului – 56,6%,
mesteacănului – 62,6%, fagului - 69,3%, bradului – 72%).
Caracterul structural al lemnului determină conductibilitatea
termică joasă, inflamare rapidă și încălzirea încetinită a straturilor
interioare. La contactul lemnului cu flacăra se încălzește repede
stratul subțire de suprafață, se evaporă umiditatea și începe
descompunerea. Până la temperatura de aproximativ 250ºC, în
produsele de descompunere se conține, în general bioxid de carbon,
vapori de apă și o cantitate mică de gaze combustibile practic
incapabile de a arde (sub L.I.I.). La temperaturile de 250-600ºC în
G.A. în general se conțin CO2 și metan. Acestea se inflamează de la
sursa de aprindere și lemnul începe să ardă de la sine. Temperatura
inflamării lemnului depinde de gradul lui de fracționare și de
suprafața ei. După inflamare, temperatura stratului exterior al
lemnului se mărește datorită căldurii radiante a flăcării. La
temperatura de aproximativ 300ºC are loc degajarea unei cantități
maxime a G.A. prin descompunere. În cazul dat înălțimea flăcării
este maximă. Stratul superior al lemnului se transformă în cărbune
(se carbonizează) și temperatura pe suprafața lui atinge valori 500-
700ºC. Pe măsura arderii stratului superior, stratul inferior (interior)
a lemnului se încălzește până la temperatura de 300ºC și se
descompune. În așa mod, arderea cu flacără a lemnului cu formarea
pe suprafața lui a unui strat de cărbune nu prea mare încă durează,
nu se întrerupe, în schimb viteza de ieșiere a G.A. descompuse
începe să se reducă. În continuare, flacăra rămâne numai în fisurile
cărbunelui și oxigenul poate atinge suprafața cărbunelui. Grosimea
stratului de cărbune în acest moment constituie 2-2,5cm și rămâne
constant, pentru că se formează echilibrul dintre viteza liniară de

119
ardere a cărbunelui și viteza de încălzire și descompunere a
lemnului.
Arderea concomitentă a cărbunelui și a produselor gazoase
descompuse a lemnului continuă până la momentul, când tot lemnul
nu se va transforma în cărbune. După aceasta degajările și arderea
produselor descompuse gazoase se întrerup și continuă arderea
numai a cărbunelui.
În așa mod, arderea lemnului constă din două faze: arderea în
flacără a produselor gazoaze prin descompunere și arderea
cărbunelui. Între aceste faze există faza intermediară - decurgerea
arderii concomitent în două faze.
În condiții de incendiu, rolul de bază îl joacă prima fază
deoarece este însoțită de degajări mari de G.A. încălzite până la
temperaturi înalte și radiație termică intensivă (de la flacără).
Aceasta favorizează propagarea rapidă a arderii și majorării
suprafeței sursei de aprindere. De aceea, la stingere, în primul rând,
trebuie lichidate focarele de incendiu.
Arderea materialelor polimerice. Arderea (viteza, formarea
fumului, conținutul produselor de ardere) polimerilor și maselor
plastice depinde în general de metoda de obținere, componență și
structură. Masele plastice obținute în urma reacțiilor de polimerizare
(polietilen, propilen, policlorvinil etc.) sub acțiunea sursei de
aprindere se topesc. Așa cum polimerii nu se evaporă și nici nu
fierb, la încălzirea ulterioară a masei topite în aer are loc
descompunerea de oxidare termică cu formarea diferitor vapori și
gaze (A2, tabelul 3.7).
Concentrațiile periculoase ale unor substanțe toxice formate la
arderea materialelor polimerice sunt prezentate în A2, tabelul 4.7.
O particularitate la arderea substanțelor polimerice constă în
topirea și curgerea lor. Curgerea maselor plastice fierbinți
favorizează propagarea arderii și majorării suprafețelor de incendiu.
Cantitatea de substanță topită scursă pentru unele substanțe
constituie (% din masa fierbinte): polistirol granulat – 40%;
polietilenul de presiune joasă – 56%; propilenul granulat – 72%.

120
 Viteza de curgere a maselor plastice caracterizează viteza de
ardere, care este mai mică decât viteza de topire. Particularitățile
maselor plastice sunt caracterizate de temperaturile înalte de
ardere; densitate înaltă de fum; prezența în fum a substanțelor
toxice.
Arderea polimerilor se realizează prin formarea unei cantități
enorme de G.A. incomplete – funingine.
La încălzire, polimerii se comportă în mod diferit. Majoritatea
din ei la încălzire se topesc și în procesul de ardere la suprafață
formează un strat lichid. Pe suprafețele verticale și înclinate la
arderea lichizilor stratul curge și grosimea nu depășește de 1-2mm.
Lichidul curgător se scurge și poate propaga arderea și pe obiecte
incombustibile. La arderea polimerilor pe suprafețele orizontale,
stratul lichid crește în permanență, atingând valori mari (strat cu
grosimea 4-6mm).
Viteza de ardere a substanțelor organice. Viteza masică
specifică de ardere completă a substanțelor solide nu depinde de
mărimea suprafeței substanțelor solide și variază în funcție de
temperatură și umiditatea substanței (de exemplu: pentru lemn W =
10% = 0,5kg/cm2ꞏmin.).
Cu cât este mai mic conținutul de umiditate al lemnului, cu
atât mai greu se inflamează, așa cum o cantitate mare de căldură se
consumă la evaporarea ei.
Viteza masică de ardere Vm pentru unele substanțe solide
constituie: pentru hârtie – 0,48 kg/cm2ꞏmin; lemn (mobilă) –
0,84kg/cm2ꞏmin; materiale de cherestea în stive – 0,7-
0,8kg/cm2ꞏmin; articole tehnice din gumă – 0,67 kg/cm2ꞏmin; textolit
- 0,4kg/cm2ꞏmin; bumbac – 0,21kg/cm2ꞏmin.
Direcția deplasării frontului de flacără pe suprafața S.C.
definește viteza de propagare a arderii, care se determină conform
relației:
V = L/τ, m/min., (7.3)
în care: V – reprezintă viteza de propagare; L – distanța parcursă de
frontul de flacără, m; τ – timpul de deplasare a flăcării, min.

121
 În calcule se adoptă numai viteza de propagare pe suprafețele
orizontale. În condiții de incendiu, viteza de propagare a arderii, de
regulă, este mai mică decât viteza de propagare a arderii pe
suprafața S.C., deoarece se introduc corecțiile distanței dintre stivele
materialelor combustibile.
Arderea substanțelor neorganice solide. La categoria data se
raportă: metalele: (Li, Na, K, Mg, Ca, Zn, Fe, Sb, Sn, Al, Ti, Zr
etc.); aliajele: (Al-Mg, Mg-Si, Al-Si etc.); nemetalele: (P, Si,C, B
etc.) și legăturile neorganice: sulfizii (Pb4S3; Sb2S3; FeS2), silicidele
(Mg2Si, CaSi, Ca2Si2), fosfidele (Ca3P2), carbidele (SiC, CaC2 etc.).
Particularitățile arderii acestora constă în aceea că la
încălzire, de regulă, aceste substanțe se topesc, formând un strat de
vapori.
Arderea metalelor. La suprafața metalelor, în procesul de
oxidare se formează oxizi solizi, pelicula căreia creează obstacole
în asigurarea contactului direct cu oxigenul din aer. Asupra
capacității metalelor de a se aprinde și arde influențează
proprietățile fizico-chimice ale metalelor însăși, cât și a oxizilor lor.
Principalele proprietăți fizico-chimice sunt temperatura de topire și
fierbere a metalului și oxizii lui. Prin urmare, în baza acestor
proprietăți, metalele se impart în volatile și nevolatile.
Toate metalele volatile/letale (К, Na, Li, Mg, Ca) au
temperatură de topire joasă și la ardere se găsesc în stare lichidă.
Proprietățile metalelor volatile sunt prezentate în A2, tabelul 5.7.
Temperatura de fierbere, cu excepția caliului, este mai joasă
decât temperatura de topire a oxizilor. De aceea, pe suprafața
metalului lichid pot să se găsească și oxizi solizi.
La contactul direct al metalului cu flacără se încălzește și,
prin urmare, se oxidează. Încălzirea în continuare a metalului
conduce la inițierea fenomenului de evaporare. Vaporii de metal
formați difuzează prin oxizii solizi în aer. La o anumită
concentrație de vapori se inițiază arderea și o cantitate
semnificativă de căldură din ardere se transmite metalului. Prin
urmare, metalul iarăși se încălzește până la temperatura de fierbere,
având loc ruperea peliculei de oxid formată și conducând spre o
122
ardere mai intensivă. Astfel, vaporii oxizilor se condensează în aer
și se transformă în particule mărunte solide – fum. Formarea
fumului dens de culoare albă semnifică unul din indicatorii arderii
metalelor.
Metalele nevolatile au particularitățile sale de ardere
(temperatura de topire a oxizilor este mai joasă decât temperatura
de fierbere a metalului, de aceea ele se găsesc pe suprafața
metalului în stare lichidă) — Al, Be, Ti. Proprietățile metalelor și ale
oxizilor sunt prezentate în A2, tabelul 6.7.
Conform datelor din table, desprindem concluzia că oxizii au
temperatura de topire mai joasă decât temperatura de fierbere a
metalelor, de aceea ei pot să se găsească pe suprafața metalului în
stare lichidă. În legătură cu aceasta, oxizii într-o măsură oarecare
încetinesc oxidarea metalelor.
Arderea acestor metale se realizează mai energic în stare de
pulberi, aerosoluri și surcele fără formarea fumului
(A2, tabelul 7.7).
În rândurile de mai jos sunt prezentate proprietățile specifice și
pericolul de incendiu al unor metale.
Litiul (Li) este un metal combustibil. Temperatura de ardere o
constituie  1300 C . În clor, vapori de brom și iod se autoaprind.
Arde în bioxid de carbon. În soluții concentrate de acid azotic se
topește și se autoaprinde. În stare topită reacționează cu betonul,
azbestul etc.
Natriul (Na) – reacționează activ cu apa, reacția cu ghiața
începe la temperatura de -98 C cu formarea hidrogenului. În mediu
de clor și fluor se autoaprinde la temperaturi obișnuite. Viteza de
ardere constituie 0,7-0,9kg/m2  min .
Calciul (Ca) – la temperatură obișnuită reacționează cu
oxigenul și conținutul de umiditate din aer. Stabilește ușor legături
cu hidrogenul, sulful, azotul. La interacțiune cu amoniacul se
autoaprinde în aer. Arde bine în mediul bioxidului de carbon.
Magneziul (Mg) – în aerul umed arde cu explozie.
Temperatura de ardere este t  300C. Arde în mediul cu CO2. În

123
stare mărunțită în aer se autoaprinde. Surcelele subțiri se aprind de
la flacăra chibritului. Praful de magneziu este periculos exploziv.
Aluminiul (Al) – surcelele de aluminiu și praful pot să se
aprindă sub acțiunea unei surse de aprindere. La interacțiunea
prafului cu apa se formează oxidul de aluminiu și se degajă o
cantitate mare de căldură, aspect ce conduce la autoaprindere.
Degajările de hidrogen formate la interacțiunea prafului de aluminiu
cu apa inițiază explozia. Amestecul prafului de aluminiu cu oxidul
de cupru, argint și plumb arde cu explozie. Amestecul de nitrat de
amoniu, praf de aluminiu cu cărbunele formează S.E.
Titanul (Ti) este un metal combustibil. Praful este periculos
exploziv.
Beriliul (Be) este un material combustibil. Pulberii de beriliu
 0,1mm în contact cu aerul formează un amestec exploziv
periculos. Temperatura de ardere a prafului constituie 2000C .
Praful de beriliu este extrem de toxic, C.L.A.  0,001mg / m3 .

7.3. Particularități de ardere a substanțelor solide

Mecanismul arderii. Arderea substanțelor și materialelor solide
se deosebesc de arderea gazelor prin prezența etapelor de
descompunere și gazeificare a fazei solide. Arderea substanțelor
solide în mediul de aer (ardere practică) are loc în urma inflamării
produselor volatile de piroliză. Ea poate fi studiată ca o ardere
difuzivă cvazieterogenă, așa cum decurge în pincipiu în fază
gazoasă. La modul general, procesul de ardere a substanțelor solide
constă din două faze (faza condensată care include zona fără de
reacție, zona de piroliză și faza gazoasă, care include zona în aval de
flacără, zona de flacără și zona G.A.) (figura 7.1).

Fază solidă Fază gazoasă

Zonă de  Zonă de  Zonă în aval de  Zonă   Zona gazelor de 
încălzire  descompunere  flacără  flăcării  ardere 

Figura 7.1. Schema arderii substanțelor solide

124
 Zona de încălzire reprezintă zona de încălzire a fazei
condensate. La materialele termoplaste, această zonă se limitează
prin grosimea stratului topit. Grosimea zonei de încălzire depinde de
raportul coeficientului de conductibilitate termică și viteza de ardere.
Pentru multe materiale și substanțe grosimea zonei date constituie
aproximativ 3mm.
Zona de piroliză reprezintă zona de reacție din cadrul fazei de
condensare în cadrul căreia are loc descompunerea materialului solid
în produse volatile gazoase.
Zona în aval de flacără reprezintă zona în care produsele
volatile ale pirolizei se descompun adăugător. În această zonă începe
procesul de inflamare, care se inițiază de atomii de hidrogen H2,
difuzați din zona de flacără.
Zona de flacără reprezintă zona de reacție în fază gazoasă –
zona în care decurg reacțiile chimice de bază și se observă
temperaturi maxime.
Zona G.A. reprezintă zona degajărilor G.A.
Astfel, particularitatea caracteristică a arderii S.C. solide constă
în transformarea multietapică a acestora în produse finale: etapa 1 -
absorbția de către substanța sau materialul solid a energiei de la
sursa de aprindere; etapa 2 - descompunerea fazei condensate prin
formarea produselor volatile și reziduurilor carbonizate; etapa 3 -
autoinflamarea produselor volatile; etapa 4 - arderea produselor
volatile de piroliză.
Încălzirea și descompunerea termică a substanței solide
anticipă inițierea și propagarea flăcării. Inițierea primară a flăcării se
apreciază ca proces de aprindere, iar aprinderea reprezintă un proces
nestaționar complicat, care constă în încălzirea rapidă a unui segment
al substanței solide până la temperatura flăcării deschise, a scânteii
electrice sau a unui corp incadescent. În urma unei astfel de
influențe, pe suprafața substanței solide apare flacăra. Pentru o
aprindere stabilă, temperatura suprafeței trebuie să atingă
aproximativ valoarea temperaturii suprafeței ca în cazul arderii în
condiții staționare. Trecerea de la aprindere spre regimul staționar de
ardere a S.C. este posibilă din momentul inițierii flăcării.
125
 Inflamarea S.C. solide în aer se analizează de pe poziția teoriei
inflamării gazelor. Dar există unele condiții, când procesul de ardere
începe și în urma reacției eterogene (de interacțiune a oxigenului cu
straturile de suprafață).
Caracterul transferului de căldură a S.C. solide pentru
încălzirea și inflamarea ei depinde de genul sursei de aprindere și
corespunzător de condițiile de influență a fluxului termic pe
suprafață. În condiții de incendiu, substanțele solide se încălzesc în
principiu datorită transferului termic prin convecție și radiație de la
flacără. Absorbția căldurii de materialele solide la transferul de
căldură prin radiație depinde de proprietățile substanței și ale sursei
fluxului de căldură. În stratul de suprafață încălzit, sub acțiunea
fluxului de căldură, are loc piroliza substanțelor solide, rolul de bază
fiind distrucția de oxidare termică. În procesul de gazeificare a
substanțelor solide la ardere distrucția de oxidare termică depinde de
natura materialului, mecanismul de descompunere, temperatura
pirolizei, temperatura suprafeței materialului arzător, precum și de
condițiile de difuzie a oxigenului către suprafața arzândă.
Produsele volatile de piroliză a substanțelor solide sunt
constituite din legături combustibile și incombustibile. La produsele
incombustibile de bază se raportă H2O, CO2 etc. La rândul său,
partea combustibilă constă din H2, CO, hidrocarburi (saturate și
nesaturate), aldehide, spirt, alte legături organice. Cantitatea și
componența produselor de piroliză depinde de natura materialului,
mecanismul și cinetica procesului de piroliză, temperatura de
descompunere.
Inflamarea materialelor și substanțelor solide se realizează,
dacă conținutul produselor de piroliză gazoase în faza de gaze atinge
valoarea concentrației inferioare de propagare a flăcării. Această
condiție este necesară, dar insuficientă pentru desfășurarea arderii
stabile. Pentru ca flacăra să nu se stingă, este necesar a transmite
materialului o astfel de cantitate de căldură, care ar asigura
transmiterea în continuu în zona de ardere a unei cantități necesare
de S.C. în stare gazoasă. După inflamarea materialului solid,
incluzând procesele menționate, începe procesul de deplasare a
126
frontului de flacără pe suprafața lui. Caracteristica de bază a acestui
proces constă în viteza liniară de propagare a flăcării – distanța
parcursă de frontul de flacără într-o unitate de timp. Deplasarea
frontului de flacără se realizează datorită transferului unei părți de
căldură degajate în zona de ardere. Transferul de căldură de la
flacără spre suprafața materialului solid se realizează prin radiație,
convecție și conducție termică. În funcție de condițiile de ardere,
cota de căldură ajunsă pe suprafața materialului solid prin cele trei
forme de transfer este diferită. De aceea, valoarea vitezei de ardere
pentru unul și același material în funcție de condițiile de ardere pot fi
variabile în limite semnificative. Încălzirea cantității de substanțe
solide în aval de frontul de flacără este însoțită de descompunerea
termică cu formarea produselor volatile. De aceea, propagarea
flăcării se realizează de fapt în faza gazoasă. Spre deosebire de
lichizi, unde suprafețele sunt întodeauna orizontale, propagarea
flăcării pe materialele solide se poate realiza în diverse orientări în
spațiu: orizontale, verticale sau înclinate. În funcție de orientarea
suprafeței, variază și viteza de propagare a flăcării. Ea este maximă
pentru condițiile de propagare a flăcării din jos în sus pentru
suprafețe verticale și minimă pentru propagarea flăcării de sus în jos.
În alte situații, vitezele au valori intermediare (figura 7.2).

Figura 7.2. Schema de propagare a frontului de flacără pe suprafața

materialului solid: 1 - material solid; 2 - zona arderii difuzive; 3 - zona în
aval de frontul de flacără; 4 - zona de piroliză; 5 - zona produselor gazoaze
de descompunere; 6 - zona inițială de descompunere; 7 - produsele de
ardere

127
 O influență deosebită asupra vitezei de propagare are grosimea
materialului. La evaluarea condițiilor de propagare a flăcării se
deosebesc materiale termic groase și materiale termic subțiri. O
astfel de clasificare este bazată pe comparația grosimii reale a
materialului cu grosimea termică a stratului materialului solid
preîncălzit în aval de frontul de flacără mai sus de temperatura
inițială. Sensul utilizării materialului termic subțire și gros este
prezentat în figura 7.3.

Figura 7.3. Câmpul de temperatură la propagarea flăcării pe

suprafața materialelor solide: a) material cu strat termic gros; b) material cu
strat termic subțire;  r  grosimea reală a materialului;  t  grosimea
termică a materialului; Ti  temperatura inițială; Ts  temperatura de
suprafață.
În figura 7.3 este prezentată repartizarea temperaturii în
materiale în aval de frontul de flacără la arderea materialului gros (a)
și a materialului termic subțire (b). Dacă grosimea reală depășește
grosimea termică, materialul se numește termic gros, și invers, dacă
grosimea reală este mai mică decât grosimea termică, materialul se
numește termic subțire. Din figura 7.3 se observă că temperatura
suprafeței materialului termic gros vis-a-vis de suprafața de ardere
este egală cu temperatura inițială, iar în cazul materialului termic
subțire, temperatura este cu mult mai ridicată.
Această particularitate trebuie să fie luată în considerare la
aprecierea condițiilor de propagare a flăcării pe materialele de
finisare, aplicate pe suprafața materialelor de construcție. Dacă
materialul construcției are un coeficient de transfer de căldură mai
mare în raport cu materialul de finisare, atunci la arderea
128
materialului de finisare se intensifică curenții de căldură din zona
flăcării spre suprafața combustibilă în interiorul fazei solide.
Astfel de proces stopează procesul de ridicare a temperaturii
stratului de suprafață și, corespunzător, reduce viteza de propagare a
frontului de flacără. La o anumită grosime minimă, suprafețele
combustibile nu mai propagă arderea. Astfel, putem concluziona: cu
cât conducția termică este mai mare, cu atât este mai intensă cedarea
căldurii de la suprafața S.C. și la o grosime mare a materialului de
finisare combustibil se întrerupe procesul de propagare a flăcării.
Concomitent cu propagarea flăcării pe suprafața materialului
solid se produce procesul de propagare a arderii în interiorul
materialului – proces de ardere completă. Intensitatea de ardere
depinde mult de legitățile transferării fazei solide în produse în stări
gazoase.

7.4. Pericolul de explozie-incendiu al pulberilor metalice (P.M.)

Metalele se prezintă sub formă compactă, de șpan, de pulbere
sau de praf. P.M., șpanul și deșeurile de dimensiuni reduse prezintă
un pericol ridicat de incendiu. Nourii de P.M. în stare de suspensie în
aer pot provoca explozii. Indicele cel mai important care determină
pericolul de incendiu este temperatura de aprindere. Dacă în
literatura de specialitate se găsesc valori diferite ale temperaturii de
autoaprindere, aceasta se datorează faptului că la stabilirea lor au
influențat simultan mai mulți factori, și anume: dimensiunea
particulelor P.M. și gradul de oxidare; prezența impurităților în
metal; compoziția și presiunea atmosferică; conținutul de umiditate
P.M. și mediul ambiant; viteza de încălzire a pulberii, metodele de
cercetare. În anexa A2, tabelul 8.7 sunt prezentați indicii pericolului
de explozie-incendiu pentru P.M.
Folosirea hidrogenului (H2) în procesul de fabricare a P.M.
creează un pericol iminent de explozie-incendiu. Înlăturarea acestui
pericol se realizează doar prin asigurarea unei etanșeități perfecte a
conductelor, a ventilelor și a morilor de măcinare a pulberilor.
Pericolul de incendiu-explozie diferă de la o P.M. la alta, fapt ce
impune analiza detaliată a fiecăruia dintre ele.
129
 Pulberea (praful) de aluminiu are multiple utilizări: în procesul
alumino-termic de obținere a unor metale și feroaliaje (Mn, CrAl); în
industria chimică de coloranți (pulberea cu granulație foarte bună, de
formă lamelară); la prepararea betonului celular autoclavizat; în
industria siderurgică (aluminiu sub formă de granule 0,5-1mm) etc.
Pulberile de aluminiu se aprind și ard cu degajări mari de
căldură, având o mare afinitate pentru oxigen. Ele au o suprafață
specifică destul de mare. De exemplu, cele cu diametrul de 0,6  au
o suprafață specifică de 14300cm 2 / g . În acest fel se oferă
oxigenului din aer o mare suprafață de contact. Combinația chimică
a pulberii de aluminiu cu oxigenul formează o reacție puternic
exotermă. Efectul termic este de două ori mai mare decât cel
rezultat din oxidarea cărbunelui. Reacția de oxidare are loc conform
ecuație:
2 Al  3 / 2O2  Al2O3  339 kcal / molAl2O3 . (7.4)
Umiditatea poate juca un rol important în creșterea pericolului
de incendiu. Aluminiul reacționează cu apa conform reacției:
2 Al  6 H 2O  2 Al (OH )3  3H 2 . (7.5)
Hidrogenul, în combinație cu aerul, formează un A.E.
Impuritățile din aluminiu (de exemplu fosforul) pot forma cu aerul
hidrogenul fosforat (PH3) care se autoaprinde.
Căldura de ardere a pulberii de aluminiu este de 7000 kcal / kg .
Din cauza tendinței mari de oxidare, temperatura în zona reacției se
ridică la 2000  2500C. Dacă se depășește temperatura de topire -
659,7C , pulberea de aluminiu se aprinde cu ușurință. Temperatura
de aprindere a pulberii de aluminiu este considerată 645C. Pulberea
fină de aluminiu reacționează violent cu hidrocarburile halogenate,
fiind necesară numai o încălzire de inițiere de 150C. Amestecul de
pulbere de aluminiu cu oxidul de cupru, oxidul de argint, oxidul de
plumb și mai ales cu bioxidul de plumb arde cu explozie. Așchiile
de aluminiu ard în brom, dând naștere la bromura de aluminiu.
Vaporii de brom reacționează energic cu aluminiul chiar la
temperaturi de 15C , arderea fiind însoțită de o lumină puternică,

130
iar cu clorul reacția are loc în jurul aceleiași temperaturi. În contact
cu iodul, pulberea de aluminiu se aprinde spontan.
Pulberea de aluminiu în contact cu azotatul de amoniu
formează A.E., la fel ca și amestecul pe care-l formează cu
persulfatul de amoniu. De asemenea, pulberea de aluminiu
reacționează foarte puternic cu combinațiile care conțin sulf (sulfura
de carbon, bioxidul de sulf etc.), oxizi de azot (oxidul de azot,
oxidul azotos, preoxidul de azot) și clorura de nitrozil, aceasta
datorită afinității aluminiului față de oxigen. Contactul pulberii de
aluminiu cu anhidridele conduce la o reacție violentă, în special cu
anhidrida cromică.
Acizii organici oxigenați, de exemplu acidul performic,
reacționează violent cu pulberea de aluminiu.
Triclorura de fosfor, stibiul, arseniul, fosghenul în amestec cu
pulberea de aluminiu se aprind și ard până la epuizare. Pulberea de
aluminiu în amestec cu peroxizii de sodiu, de zink etc. la
temperaturi înalte produc explozii sau arderi violente, cu lumină
puternică, reacția fiind accelerată de prezența umidității.
Gradul de impurificare a pulberii de aluminiu mărește
pericolul de incendiu, în special când este depozitată în grămezi sau
straturi. În cazul impurificării cu ulei la condiții atmosferice,
prezintă tendința spre autoaprindere cu fenomen accelerat. Pulberea
de aluminiu se aprinde cu ușurință de la sursele obișnuite cum sunt:
flăcările, scânteile mecanice și electrice, mucurile de țigări,
scurtcircuitele etc. Pulberea fină de aluminiu prezintă proprietatea
de a se încărca electric și poate constitui cauza unor incendii,
datorită descărcărilor electrostatice.
Pulberile de aluminiu aflate în suspensie în aer pot forma
concentrații explozive. Cele mai frecvente explozii se pot produce la
instalațiile de pulverizare unde se obțin pulbere de aluminiu cu
granulație mai mare de 0,5mm și la cele de măcinare, unde se
produc pulberi lamelare foarte fine. Pulberile de aluminiu care nu se
găsesc în stare de suspensie nu reprezintă un material exploziv.
L.I.I. pentru pulberea cea mai fină sub formă de nour, în aer

131
constituie 43 g / m3 , la temperatura de 900C . Presiunea maximă de
explozie constituie 0,3kgf / cm 2 , iar viteza de creștere a presiunii
medii constituie 246 kgf / cm 2  s .
Praful de aluminiu se produce la prelucrarea semifabricatelor
de aluminiu, lustruirea și șlefuirea pieselor etc. L.I.I. a prafului de
aluminiu cu granulația mai mică de 75 este de 56 g / m3 . Praful de
aluminiu prezintă un grad sporit de explozie. El intră în reacție cu
apa, degajându-se o cantitate mare de căldură și hidrogen. Astfel:
2 Al  6 H 2O  2 Al (OH )3  3H 2  199,6kcal. Dacă în reacție intră
1kg aluminiu, se degajă 1,24m3 hidrogen și 3696 kcal.
Pulberea (praful) de magneziu. Magneziul are o mare afinitate
pentru oxigen. El arde la o temperatură de circa 2500C și degajă o
mare cantitate de căldură. Magneziul sub formă de bandă, așchii cu
muchii ascuțite sau praf degajat la șlefuire se poate aprinde de la o
scânteie sau de la flacăra unui chibrit. Spre deosebire de alte metale,
magneziul arde și în mediul de dioxid de carbon sau azot. Așchiile
și praful de magneziu în contact cu umezeala în exces eliberează
hidrogen, iar atunci când sunt aprinse ard mai violent în stare uscată.
Particulele provenite în timpul operațiilor de măcinărie și ușor
umezite cu apă pot genera căldură suficientă pentru a se autoaprinde
și arde violent, pe măsură ce apa se descompune în oxigen și
hidrogen. Particulele care intră în contact cu uleurile conținând acizi
grași în cantitate mai mare de 0,2% pot genera hidrogen, un gaz
inflamabil și exploziv.
Autoaprinderea particulelor de magneziu se poate produce în
trei cazuri: oxidare în aer, reacție datorită umidității și prezența
impurităților care favorizează degajarea unor gaze autoinflamabile.
Temperatura de aprindere a prafului (pulberii) de magneziu în
aerul liber constituie 450  480C , în mediul de CO2 - 715C , în
mediul de CO - 705C , iar în vaporii de apă - 505C . Viteza de
ardere a stratului de așchii sau de praf de magneziu la suprafață
constituie 18cm/min. și în adâncime de 3,5cm/min. În timpul arderii

132
se degajă 10,3kcal / cm3 . Praful de magneziu nu se aprinde în
atmosfera de azot pur, însă la temperaturi mai mari de
400C reacționează energic cu azotul, degajând căldură. De aceea,
mediul de azot nu poate fi considerată ca inertă. Pulberea de
magneziu cu dimensiunile particulelor mai mici de 74  are
temperatura de autoaprindere de 490C , iar norul de praf de
magneziu din aer se autoaprinde la temperatura de 620C .
Pulberea de magneziu poate forma concentrații explozive:
L.I.I. constituie 20  30 g / m3 , presiunea maximă de explozie în aer
fiind de 5kgf / cm 2 . Energia minimă de aprindere în aer a prafului
de magneziu este de 20mJ .
Hidrocarburile halogenate reacționează cu pulberea de
magneziu mai lent sau mai violent, fapt care determină interzicerea
utilizării acestor substanțe la stingerea incendiilor. Aliajele care
conțin mai mult de 50% magneziu se aprind cu ușurință în aer.
Piesele brute de magneziu produc scântei la ciocnirea lor cu alte
obiecte dure. Pulberea de magneziu în contact cu acidul azotic
formează explozii, iar cu acizii minerali degajă cantități mari de
hidrogen. Pulberea de magneziu care intră în contact cu cianurile
din aur, cadmiu, cupru, cobalt, nichel, plumb sau zinc reacționează,
aducând masa de reacție în stare de incadescență.
Pulberea (praful) de titan. Titanul este un metal rezistent,
moale, ductil. Este cu circa 60% mai greu decât aluminiul,
greutatea lui specifică reprezentând 56% din cea a oțelului aliat.
Titanul este un metal foarte activ, absoarbe hidrogenul la
temperaturi mai mari de 149C , oxigenul la temperaturi mai
ridicate de 705C și azotul la temperaturi mai mari de 805C . În
anumite condiții, titanul este combustibil. Pericolul de aprindere
apare în procesul topirii sau executării operațiilor mecanice de
așchiere, al fabricării pulberiil de titan.
Temperatura de aprindere a pulberii de titan constitie
460  510C în aer, 550C în dioxid de carbon și 760C în azot.
Pulberea de titan fin divizată prin încălzire într-un curent de oxigen

133
se aprinde la temperatura de 25C. Particulele de titan cu
dimensiunile de 10  se autoaprind la temperatura de 397C , iar
cele mai mari se autoaprind în aer între diapazonul de temperaturi
330  590C .
Pulberea de titan formează cu aerul A.E. în concentrație de
45  70mg / m3 . Energia minimă de aprindere este de 10mJ .
Aprinderea și explozia pulberii de titan se produce în funcție de:
compoziția chimică a acesteia; de mărimea și forma particulelor;
de gradul de oxidare a suprafeței; de procedeul de obținere etc.
Particulele fine de titan în contact cu uleiurile minerale sau vegetale
se pot autoaprinde.
Pulberea (praful) de zirconiu este combustibilă, temperatura
de aprindere fiind de 210C . Se cunosc cazuri când pulberea și
praful de zirconiu s-au aprins de la temperaturi mai scăzute, în jur
de 146C . La aceasta contribuie în mare măsură și influența
uleiurilor minerale și vegetale, atunci când vin în contact.
Combustibilitatea particulelor de zirconiu este direct influențată de
factorii: dimensiunea acestora; de temperatura mediului ambiant;
umiditatea atmosferică; de impuritățile pe care le conțin etc.
Particulele de zirconiu cu dimensiunile de 3 au temperatura
de autoaprindere de 190C , iar amestecul aer-pulbere se
autoaprinde la temperatura de 20C . Într-o atmosferă de dioxid de
carbon, pulberea de zirconiu se aprinde la o temperatură în jur de
650C , iar în azot la temperatura de 790C . Pulberea și praful de
zirconiu pot forma A.E., L.I.I. fiind de 40  60 g / m3 . Pulberea de
zirconiu este utilizată la amestecurile pirotehnice pentru rachete,
arzând cu flacără strălucitoare. Temperatura flăcării zirconiului
constituie 1700C , iar căldura de ardere de 2860 kcal / kg .
Când pulberea de zirconiu este încălzită în amestec cu
hidroxizii alcalini, ea reacționează exploziv datorită degajării
oxigenului. Pulberea de zirconiu reacționează cu multe metale și
nemetale. De exemplu, reacția cu fosforul este însoțită de starea de
incadescență, iar la un aliaj de plumb care conține 70% zirconiul se

134
aprinde cu ușurință la ciocniri mecanice. Zirconiul reacționează
exploziv cu acidul azotic concentrat, cu acidul sulfuric sau cu
sulfatul acid de potasiu. El are propietatea de a reține hidrogen în
mari cantități, aspect ce sporește pericolul de incendiu-explozie.
Deșeurile de zirconiu umezite ard exploziv cu împrăștieri de bucăți
arzânde, iar deșeurile uscate și neimpurificate ard cu intensitate și
flacără albă.
Pulberea (praful) de zinc. Zincul nu prezintă pericol de
incendiu atunci când este sub formă de folii, piese turnate sau forme
compacte, deoarece se aprind greu. Totuși, piesele, odată aprinse,
ard cu intensitate. Praful umed de zinc reacționează lent cu apa,
degajând hidrogen. Dacă se degajă suficientă căldură, aprinderea
prafului este posibilă. Norii de praf de zinc în aer se aprind la
temperatura de aproximativ 600C . Eventualele urme de cloruri
conținute în zinc constituie catalizatorul, care contribuie la reacțiile
de oxidare și de aprindere. Pulberea de zinc lipsită de cloruri se
aprinde la temperatura de 470C , iar cea care conține cloruri se
aprinde prin încălzire la numai 440C .
Pulberea de zinc este formată, de regulă, din particule cu
dimensiunea de 1  20  . Având suprafața specifică mare, absoarbe
un volum de hidrogen de 40 ori mai mare, fapt ce contribuie la
sporirea pericolului de incendiu. Temperatura de autoaprindere a
pulberii de zinc cu dimensiunea particulelor mai mici de 50 
constituie aproximativ 420C . Autoaprinderea particulelor de
pulbere în vapori de apă se produce la temperatura de 320C . Acest
aspect se explică prin intensitatea degajării de căldură în timpul
reacției dintre zinc și vaporii de apă. Temperatura de autoaprindere
a pulberii de zinc aflată în strat mai depinde și de dimensiunea și
geometria particulelor. În cazul când pulberea de zinc este
amestecată cu pulbere de sulf și se inițiază aprinderea, arderea se
produce cu degajări mari de căldură și lumină, obținându-se sulfura
de zinc.
Pulberea de zinc reacționează exploziv în amestec cu azotatul
de amoniu, sulfura de carbon, acidul azotic, azotatul de potasiu, cu
135
clorații metalelor alcaline, clorura de magneziu, peroxizii alcalini,
anhidrida cromică etc. Pulberea de zinc nu reacționează cu azotul la
temperaturi sub 1000C și, din acest motiv, azotul reprezintă o
substanță în raport cu zincul. Cu aerul, pulberea de zinc formează
amestecuri explozive, L.I.I. fiind de 500 g / m3 , pentru inițierea
aprinderii amestecului este necesară o energie minimă de 900 mJ .
Pulberea de zinc se electrizează ușor, de aceea, aprinderea norilor
de praf se poate produce și de la descărcările electrostatice.
Pulberea (praful) de nichel. În comparație cu pulberile de
magneziu și de zinc, pulberea de nichel este mai puțin combustibilă.
Aceasta se datorește faptului că pe suprafața particulelor se
formează o peliculă compactă de oxid, care are un efect protector
până la temperaturi destul de ridicate. În plus, nichelul are o
volatilitate scăzută și activitate chimică slabă, ceea ce complică
aprinderea lui. Pulberea de nichel are capacitatea de a absorbi o
cantitate mare de hidrogen. Temperatura de aprindere a pulberii de
nichel în strat constituie 455  540C , iar în stare de dispersie
480  575C . Pulberea de nichel poate forma cu aerul amestecuri
explozive, L.I.I. fiind de 30  46mg / m3 . Pulberea și praful de
nichel se pot autoaprinde numai în cazul când au o mare finețe și în
special imediat după producere. Acest fenomen se datorește faptului
că nu au ajuns încă să se oxideze.
Pulberea (praful) de fier. Pulberea de fier are proprietatea de a
absorbi o cantitate destul de importantă de hidrogen. Aprinderea
pulberii de fier în anumite condiții este determinată de reacția
exotermă la contactul cu oxigenul: 2 Fe  3 / 2O2  Fe2O3 . Reacția
este accelerată de prezența umidității atmosferice. Dacă reacția cu
apa are loc la temperaturi mari, se produc oxizi de fier și degajare de
hidrogen: 3Fe  4 H 2O  Fe3O4  4 H 2 (sub 570C ),

136
Fe  H 2O  FeO  H 2 (peste 570C ). Pulberea de fier, în raport
cu dimensiunile particulelor, cu forma rețelei cristaline, cu gradul de
umiditate și de impurități etc. se poate autoaprinde între 260C și
470C , iar suspensia în aer se autoaprinde la 420C . Suprafața
mare de contact cu aerul a particulelor de pulbere de fier detrmină
creșterea bruscă a vitezei de oxidare. Cantitatea mare de căldură ce
se dezvoltă ca urmare a oxidării, provocând aprinderea pulberii.
Fierul reacționează cu clorul, fosforul, carbonul, sulful etc.
Sulfura de fier este o substanță care expusă în aer se oxidează
spontan, degajându-se suficientă căldură pentru a se aprinde, fiind
piroforică. Prin încălzirea amestecului de pulbere de fier cu azotat
de potasiu (KNO3) se produce brusc aprinderea fierului cu degajare
de lumină puternică. Pulberea de fier formează cu aerul A.E. care au
L.I.I. de 105 g / m3 , energia minimă de aprindere fiind de 20mJ .
Pulberea (praful) de uraniu. Uraniul este un metal de culoare
alb-argintie și relativ moale, iar sub formă de praf are culoarea între
gri și negru. Uraniul este deosebit de reactiv când este supus la
temperaturi înalte. El reacționează cu hidrogenul, sulful, seleniul ca
de altfel și cu halogenii, apa și acidul azotic. În urma reacției
uraniului cu acidul azotic se produc explozii puternice. Pulberea,
praful, piesele strunjite și plăcile de uraniu reacționează lent cu apa,
degajând hidrogen.
Dacă se găsește sub formă de bucăți mici, fărămițat sau
pulbere, se poate autoaprinde în contact cu aerul, dezvoltând o
cantitate redusă de căldură. În timpul prelucrării barelor de uraniu,
datorită degajării căldurii, se poate produce aprinderea acestora.
Particulele de uraniu de 10  se pot autoaprinde în diapazonul
temperaturilor 100  270C , iar când se găsesc în suspensie în aer,
temperatura de autoaprindere scade la temperatura de 20C .

137
Pulberea de oxid de uraniu se poate autoaprinde la temperaturi
foarte ridicate, aproximativ 1000C . Pulberea de uraniu formează
cu aerul A.E., având L.I.I. de 60 g / m3 , iar energia de aprindere
constituind 45mJ .

Subiecte pentru autoevaluare

1. Clasificarea substanțelor solide combustibile.
2. Caracteristica arderii substanțelor organice.
3. Caracteristica arderii substanțelor neorganice.
4. Schema arderii substanțelor solide combustibile. Zonele
caracteristice.
5. Factorii care influențează procesul de gazeificare a
substanței solide.
6. Popagarea frontului de flacără pe suprafața substanței
solide combustibile.
7. Câmpul de temperatură la propagarea flăcării pe suprafața
substanței combustibile.
8. Pericolul de incendiu-explozie a pulberilor metalice.
Caracteristicile.

Sarcini individuale
1. Particularitățile arderii substanțelor organice – prezentare.
2. Pulberele metalice – pericol de incendiu-explozie – prezentare.

138
 8. CARACTERISTICA ARDERII AMESTECURILOR
PRAF-AER

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

competenței specifice profesionale UC4 ”Diagnosticarea
caracteristicilor și a particularităților de ardere a substanțelor
combustibile” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească lichizii combustibili conform cerințelor
standardelor;
 să identifice lichizii ușor inflamabili și lichizii
combustibili;
 să enunțe presiunea vaporilor saturați și presiunea de
evaporare;
 să identifice particularitățile arderii lichizilor combustibili;
 să interpreteze temperatura de izbucnire și relațiile de
calcul;
la nivel de aplicare:
 să analizeze schema arderii lichizilor combustibili;
 să explice rolul presiunii și vitezei de evaporare;
 să deducă relațiile de calcul pentru presiunea vaporilor și a
vitezei de evaporare;
 să caracterizeze temperatura de izbucnire și să descrie
relațiile de calcul;
 să argumenteze particularitățile arderii lichizilor
combustibili;
la nivel de integrare:
 să evalueze particularitățile de ardere a lichizilor
combustibili;
 să efectueze calculul presiunii vaporilor saturați, al vitezei
de evaporare și al temperaturii de izbucnire a lichizilor
combustibili.

139
 8.1. Generalități
Diverse procese tehnologice legate de producerea sau
prelucrarea materialelor sub formă de praf prezintă un pericol de
explozie-incendiu.
Praful combustibil reprezintă sistemul dispers format din
particule solide cu dimensiuni < 850mkm, ce se găsesc în stare de
suspensie sau așezate, în mediul de gaze, capabil să ardă de sine
stătător în aer. În așa mod, praful reprezintă sistemul dispers ce
constă din mediul gazos și solid. Prafurile conform clasificării
generale se raportă la aerozoluri, în care mediul dispers este aerul,
iar faza dispersă constituie substanța solidă în stare mărunțită. Praful
așezat se numește aerogel, iar praful în stare de suspensie se
numește aerosol. Ambele constituie sisteme eterogene.
Aerogelurile sunt periculoase din punct de vedere incendiar.
Pericolul de incendiu depinde de conținutul substanțelor volatile din
aerogel. La arderea prafurilor în mod obișnuit ard numai substanțele
volatile, iar reziduul carbonic nu reușeșet să ardă. Așadar, praful de
cox, antracită și alte substanțe nu sunt periculoase din punct de
vedere incendiar, pentru că aproape că nu conțin componente
volatile.
Pericol de incendiu reprezintă aerogelurile cu temperatura de
autoinflamare sub 250ºC. Aerosolurile însă prezintă pericol
exploziv. Pericolul de explozie pentru aerosolurile ce conțin
substanțe volatile se caracterizează prin L.I.I. Cele mai periculoase
sunt aerosolurile cu valorile L.I.I. < 15g/m3.
Prafurile combustibile se împart în prafuri periculoase
exploziv cu L.I.I. < 65g/m3 și periculoase la incendiu cu L.I.I. >
65g/m3. La rândul său, cele periculoase exploziv se împart în foarte
periculoase cu L.I.I. < 15g/m3 și periculoase cu L.I.I. > 15g/m3. La
rândul său, și cele periculoase la incendiu se împart în foarte
periculoase și periculoase. La categoria foarte periculoase exploziv
se raportă praful de sulf, de lemn, de zahăr etc. La categoria
periculoase exploziv se raportă praful de făină, de amidon etc. La
grupa foarte periculoase la incendiu se raportă praful de tutun,

140
praful de cereale etc., iar la categoria periculoase la incendiu se
raportă rumegușul de lemn, praful de cărbune, textilele etc.
În general, proprietățile periculoase ale prafului sunt
determinate de natura substanței din care constă particula,
proprietățile mediului gazos, concentrația particulelor, dimensiunile
și forma.
La particularitățile de bază ale sistemului bifazic ce determină
specificul arderii se raportă: neomoginitatea particulelor solide
propagate în spațiu; turbulizarea amestecurilor praf-aer ca urmare
a condițiilor de formare și așezare.
Nu ne vom detalia asupra deosebirilor fenomenelor fizice care
au loc la arderea sistemului omogen, pentru că între aceste procese
există mult comun, inclusiv asemănarea flăcării care se deplasează
în mediul combustibil. Aceste particularități sunt descrise mai
amplu în sursa [18].

8.2. Concentrația prafurilor combustibile

În procesul inițierii arderii aerogelurilor și a aerosolurilor se
observă aceleași legități ca și la S.C. solide și gazoase. La încălzirea
lor până la o anumită temperatură apare oxidarea, care la o viteză
determinată a reacției trece în autoinflamare și ardere.
Condiția de formare a concentrațiilor A.E. vapori-aer (Cn) în
aparate sau instalații se exprimă prin relația:
Cn = Cs + Cd >>Cl.i.i. , (8.1)
în care: Cs, Cd – concentrația prafului în stare de suspensie (aerosol)
și sedimentată (aerogel), %.
Temperatura inflamării prafului depinde de starea lui (aerosol
sau aerogel). Aerosolul poate fi prezentat ca substanță solidă în stare
fin mărunțită/fracționată, de aceea, temperatura de autoaprindere nu
se deosebește de temperatura de autoaprindere a substanței solide.
Temperatura de autoaprindere a aerosolurilor este cu mult mai
ridicată decât la aerogel și chiar depășește temperatura de
autoinflamare a vaporilor și gazelor.
Aceasta se explică prin aceea că concentrația S.C. în unitatea
de volum a aerosolului este mai mică de sute de ori decât a
141
aerogelului, de aceea, la oxidarea aerosolului viteza de degajare a
căldurii poate depăși viteza cedării de căldură la temperaturi mai
înalte.

8.3. Caracteristica prafului de cărbune

Prin praf de cărbune se înțeleg particulele de cărbune cu o
granulare sub 0,5mm, care pot fi antrenate de aer. Particulele mai
mari se depun în apropierea sursei de formare, în timp ce cele fine
sunt antrenate de curenții de aer sau de ventilație și evacuate în
atmosferă, iar în lipsa aerisirii rămân în stare de suspensie în spațiul
încăperii respective. Viteza de depunere depinde de finețea
particulelor. De exemplu, viteza de depunere a particulelor de 43
este de 6m / min . , iar particulele de 10  , vizibile, pentru a se
depune de la înălțimea de 1m au nevoie de 3 min. Particulele mai
mici de 10  nu se depun în spațiul încăperilor industriale.
Temperaturile de aprindere pentru unele categorii de prafuri
combustibile sunt indicate în A2, tabelul 1.8.
Praful de cărbune depus pe diferite instalații se poate aprinde
de la scântei provenite din frecare, sudură sau tăiere cu flacără și
arde cu incadescență. Praful de cocs sau de huilă nu se aprinde de la
scântei, însă sub acțiunea de scurtă durată a unei flăcări se aprinde
și trece în stare de incandescență, iar după îndepărtarea sursei, în
cele mai multe cazuri, starea de incandescență încetează.
Pe lângă finețea granulației, asupra posibilității și ușurinței
formării A.E. influențează și conținutul de gudron; cu cât acesta este
mai mare, cu atât praful de cărbune prezintă pericol mai accentuat
de explozie. La depozitarea prafului de cărbune în silozuri, pericolul
de explozie este mărit de prezența metanului care conduce la
micșorarea L.I.I.
Exploziile de praf de cărbune se produc numai atunci când nu
sunt înlăturate depunerile și suspesiile de praf, curenții puternici de
aer și sursele de aprindere. Temperatura care se dezvoltă în timpul
exploziei este destul de înaltă, iar fenomenul exploziei are loc de
regulă în mai multe trepte. În unele situații, prima treaptă a exploziei

142
de praf o constituie răbufnirea. Trecerea de la răbufnire la explozie
are loc îndată ce se inițiază explozia și se produc efecte mecanice
foarte puternice. În cele mai multe cazuri, în urma răbufnirii se
produc vârtejuri formate din praful depus pe instalații, mașini, piese
etc., care formează A.E. susceptibile la explozii în contact cu o sursă
de aprindere de capacitate corespunzătoare.
În mine, exploziile A.E. (aer-cărbune) se propagă deseori de-a
lungul galeriilor cu atât mai mult, cu cât viteza flăcărilor și creșterii
presiunii sunt mai puternice.
Propagarea exploziilor se face mult mai violent în galerii de
mine decât la suprafața solului. O inițiere puternică duce la o
răspândire rapidă a flăcărilor, putând apărea creșteri de presiune sub
formă de unde de șoc. Domeniul exploziilor puternice în galerii
începe la viteze ale flăcărilor de 180 m / s.
Una din cele mai importante proprietăți ale prafului de
cărbune o constituie tendința lui spre autoaprindere în timpul
depozitării. Inițierea și dezvoltarea fenomenului de autoaprindere se
datorează absorbției de oxigen din aer, care determină inițial o
autoîncălzire, apoi trecerea în autoaprindere, în special când căldura
produsă de oxidare este evacuată insuficient. Indiferent de natura
prafului de cărbune, intensitatea absorbției de oxigen depinde în
mare măsură de proprietățile sale fizico-chimice, precum și de o
serie de factori externi, printre care cei mai influenți sunt:
temperatura mediului ambiant, înălțimea stratului de cărbune
depozitat, curenții de aer, condițiile meteorologice etc.
Praful de cărbune provenit din cărbunele proaspăt prezintă o
tendință mai mare la autoaprindere decât cel depozitat de mai mult
timp, aceasta datorându-se expunerii îndelungate la acțiunea
oxigenului din aer. Tendință mărită spre autoaprindere prezintă și
praful de cărbune în stare de bulgări. Cu cât granulația este mai fină,
cu atât procesul de oxidare se produce mai ușor.

8.4. Caracteristica prafului de lemn

Particulele cele mai fine de praf de lemn pot forma cu aerul
A.E. Pericolul formării acestor amestecuri crește dacă praful
143
sedimentat este uscat și se turbulizează. Pericolul formării unor
A.E. nu este înlăturat chiar dacă particulele fine de praf de lemn se
amestecă cu altele mai grosiere sau chiar cu talaș.
Caracteristicile prafului de lemn care determină pericolul de
incendiu sunt indicate în A2, tabelul 2.8.
Dintre toate prafurile de lemn cel mai exploziv este praful cu
dimensiunea particulelor mai mici de 100 m . La această
dimensiune L.I.I. este de aproximativ 40g/m3. Presiunea maximă de
explozie se înregistrează la densitatea norului de praf de circa
300g/m3. Pentru particulele cu dimensiuni mai mici de 100 m
presiunea de explozie constituie 4,1  4,8kgf / cm 2 .
La o asemenea concentrație, praful de lemn prezintă cea mai
mare capacitate de explozie. Forța exploziei dezvoltată în acest caz
poate distruge utilajul și elementele de construcție. Explozia se
produce numai la un anumit raport creat între temperatura sursei de
aprindere și densitatea norului de praf, deoarece posibilitatea
transferului de căldură de la un strat la altul este determinată de o
anumită distanță între particulele de praf. Praful de lemn supus
încălzirii la temperatura de 100C se carbonizează și formează așa-
numitul cărbune piroforic, care în contact cu aerul se autoaprinde.

8.5. Caracteristica prafului de zahăr

Granulele cu dimensiuni mai mari de 0,25mm nu sunt
explozive. Cele cu dimensiuni mai mici de 0,2mm care reprezintă
1-3% dintr-un amestec de praf de zahăr se pot aprinde numai în
cazul prezenței unei surse violente de aprindere. Granulele de
zahăr mai mari de 0,2mm depuse pe instalațiile de transport sau pe
pereții încăperilor nu favorizează inițierea exploziei.
Pericolul inițierii exploziei în lanț apare numai la granule
mai mici de 0,25mm și la concentrații minime de 30g/m3. În
încăperile mici, exploziile se propagă cu viteze de peste 200m/s,
presiunea de explozie pe pereți fiind realtiv redusă.

144
 L.I.I. a prafului de zahăr constituie 20g/m3, iar după unele
surse 17,5g/m3. La L.S.I. practic nu se poate ajunge, ea având
valoarea de 135g/m3, iar după unele surse 262g/m3.
Presiunea care se formează în urma exploziei amestecului de
praf de zahăr-aer este de 4kgf/cm2, crescând odată cu finețea și cu
mărimea suprafeței specifice a particulelor de praf, iar temperatura
de explozie constituie 540  645C . Se consideră sursă posibilă de
aprindere pentru orice corp a cărui temperatură depășește valoarea
de 360C . Fenomenul de aprindere este influențat și de faptul că
prin încălzire la 135C zahărul se descompune treptat, iar dacă
încălzirea este de durată, apare o pojghiță de zahăr topit, care se
aprinde instantaneu, în cazul unei oxidări intensive.
Energia necesară pentru aprinderea pulberii de zahăr variază
în funcție de granulație și de alți parametri între 10 și 16mJ, fiind
sub valorile scânteilor provocate la scurtcircuitare. Pentru praful de
zahăr în urma descărcărilor electrostatice este necesar un gradient de
60kV/cm, iar a celui sub formă de nor – un gradient de minimum
10kV/cm.
Praful de zahăr depus în straturi prezintă pericol. Pe de o parte
poate izola sarcinile electrostatice formate în conducte, utilaje etc.,
complicând conducerea electricității în pământ, iar pe de altă parte,
creșterea stratului de praf depus duce la dezvoltarea incendiului și
exploziei, deoarece în acest caz există posibilitatea alimentării
incendiului cu o cantitate mai mare de praf.
Praful de zahăr în atmosferă poate provoca o serie de explozii
în lanț. La L.I.I. a prafului de zahăr (20g/m3) vizibilitatea fiind de
1m, iar la 50g/m3 luminița creată de către o lampă de 25W nu mai
poate fi văzută clar la o distanță de 3m. Temperatura de aprindere a
prafului de zahăr constituie 410C .

8.6. Caracteristica prafului de cereale și făină

Geometria particulelor de făină prezintă oscilații mai mici
decât cea a particulelor de zahăr, deoarece însăși tehnologia de
fabricație impune separarea pe mărimi prin proceduri de cerneri
repetate. Particulele cu pericol de explozie au întotdeauna
145
dimensiuni mai mici de 100  . Praful de cereale și de tărâțe este
mai periculos decât praful de făină. În unele cazuri, făina proaspătă
de grâu și de secară poate să producă explozii și răbufniri. Pericolul
de explozie a prafului de moară crește în lunile calde, când
particulele fine se usucă complet și scade pe timp umed.
Intervalul de explozie al prafului de cereale și de făină,
practic, este cuprins între 20 și 2000 g/m3. La 100g/m3 se constată o
presiune de explozie de 1,5kgf/cm2, iar la 500g/m3 de 2,8kgf/cm2.
Concentrațiile de praf cele mai mari se produc, în general, la
însăcuirea produselor finite și a deșeurilor, scuturarea și repararea
sacilor, încărcarea în vagoane a corpurilor străine, a tărâțelor și
făinii, precum și la silozurile de grâu. Temperatura de aprindere a
particulelor de făină în suspensie constituie 400  500C .
Într-un depozit de făină, pericolul de explozie se constată
practic, după vizibilitatea existentă. Astfel, când nu se mai vede la o
distanță de peste 1m în condiții de iluminare normală, înseamnă că
s-a depășit L.I.I.
Prezența picăturilor de ulei sporește pericolul de incendiu,
provocând apariția unor aprinderi la temperaturi scăzute de
200  230C . Sursele cele mai frecvente care pot genera explozii în
industria morăritului le constituie căldura degajată prin frecarea
lagărelor utilajelor la mersul în gol al valțurilor și scânteile formate
în urma pătrunderii corpurilor metalice în valțuri. Majoritatea
exploziilor sunt însoțite de incendii. Electricitatea statică generată
de frecări la curelele de transmisie reprezintă de asemenea sursa a
numeroase incendii și explozii. S-au înregistrat tensiuni de 13000V
la curelele valțurilor cu lățimea de 130mm. Situații similare se
produc la instalațiile de transport pneumatic, dacă conductele
metalice nu sunt legate la pământ.

8.7. Caracteristica prafului de materiale plastice

Particulele din materiale plastice în stare fin divizată în
suspensie în aer, în anumite concentrații, prezintă pericol de
explozie. Cel mai mare pericol de explozie prezintă particulele cu

146
dimensiuni mai mici de 77  , intervalul de explozie fiind destul de
amplu.
Temperaturile exploziilor amestecurilor de praf de material
plastic-aer sunt mai reduse decât cele de gaze; de asemenea, viteza
de ardere și cea de creștere a presiunii sunt mai reduse, deoarece
arderea particulelor constituie o reacție de suprafață. Explozia
prafului (sub 10  ) se produce ca și la gaze. În tabelul 3.8 sunt
prezentate unele caracteristici pentru unele prafuri combustibile din
materiale plastice. În general, se folosesc pulberi de materiale
plastice în amestecuri de pigmenți. Aceste amestecuri sunt adesea
topite, apoi măcinate, până la obținerea unei pulberi fine cu
dimensiuni de 180  . Pulberile de materiale plastice, datorită
suprafeței lor specifice foarte mari, reacționează puternic cu
oxigenul din aer. Ele se topesc înainte de a ajunge la incandescență
(A2, tabelul 3.8).
Prafurile plastice încălzite pot degaja G.C. care formează cu
aerul A.E. În cazul unei încălziri excesive, practic toate pulberile
plastice degajă gaze inflamabile.

8.8. Caracteristica prafului de textile

Praful de textile este format aproape în majoritatea cazurilor
din particule foarte fine. Într-un gram de praf de bumbac există de
exemplu peste 3000000 particule mai mici de 50  . Particulele fine
se sedimentează cu o viteză redusă (0,003-50cm/s) și cu o mișcare
uniformă. Viteza de sedimentare a particulelor cu dimensiuni mai
mici de 5 este independentă de greutatea specifică. Particulele fine
textile în suspensie în aer rămân nemișcate timp de 24 ore. La
întreprinderile textile, praful se poate afla sub formă de aerosoli
când particulele sunt mici și în cantitate redusă și depus local pe
mașini și în jurul lor, acestea fiind relativ în cantități mari. În
industria textilă, locurile cu cel mai mare pericol de incendiu-
explozie sunt canalele de evacuare a prafului, de unde se poate
transmite și în alte spații.

147
Subiecte pentru autoevaluare
1. Praful combustibil, definiție, clasificarea.
2. Aerogelurile și aerosolurile.
3. Concentrația prafurilor combustibile. Condiții de formare a
concentrațiilor periculoase.
4. Particularități de ardere a prafului de cărbune.
5. Caracteristica arderii prafului de lemn.
6. Particularitățile arderii prafului de zahăr.
7. Caracteristica arderii prafului de cereale și făină.
8. Caracteristica arderii prafului de produse polimerice.
9. Arderea prafului de produse textile, particularitățile
specifice.

Sarcini individuale
1. Condiții de ardere a prafurilor combustibile – prezentare.
2. Standardele care reglementează concentrațiile de praf în
mediile de lucru – prezentare.

148
 9. CARACTERISTICA ARDERII LIBERE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC4 ”Identificarea principiilor termotehnicii
și a modurilor de transfer termic în procesele de ardere” studenții
trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească incendiile, parametrii și condițiile de realizare;
 să identifice zonele de incendiu și să enunțe indicatorii
incendiului;
 să clasifice incendiile după diverse criterii;
 să identifice parametrii de calcul ai incendiului;
 să interpreteze condițiile de întrerupere a arderii la incendiu;
 să enunțe procedeele de întrerupere a arderii la incendiu;
la nivel de aplicare:
 să analizeze modelele de dezvoltare a incendiului;
 să explice fenomenul de inițiere și întrerupere a arderii la
incendiu și să argumenteze prin calcule;
 să caracterizeze zonele și etapele incendiului;
 să argumenteze măsurile și procedele de întrerupere a arderii
adoptate;
la nivel de integrare:
 să utilizeze aparatul matematic la modelarea incendiilor și la
calculul parametrilor;
 să aplice indicatorii și parametrii incendiului la adoptarea
măsurilor de securitate la incendiu.

9.1. Incendiul, parametrii, clasificarea

Incendiul reprezintă o ardere necontrolată, apărută întâmplător
sau în mod intenționat, care se propagă și continuă până când nu vor
arde toate materialele și substanțele accesibile la obiectul dat, nu vor
apărea condițiile ce ar conduce la autostingerea lui și nu vor fi
întreprinse măsuri speciale pentru localizarea și stingerea lui.

149
 La parametrii incendiului se raportă:
- căldura de ardere care reprezintă cantitatea de căldură
degajată în zona de ardere într-o unitate de timp;
- densitatea de înfumare care reprezintă cantitatea de fum care
în timpul incendiului rămâne în unitatea de volum a încăperii;
- intensitatea schimbului de gaze care reprezintă cantitatea de
aer care pătrunde într-o unitate de timp într-o unitate de suprafață a
incendiului;
- durata incendiului care reprezintă timpul din momentul
declanșării incendiului până la întreruperea completă a arderii;
- suprafața de incendiere care reprezintă suprafața proiecției
zonei de ardere pe suprafața (întinderea) verticală sau orizontală;
- temperatura inferioară a incendiului care reprezintă
temperatura medie a mediului gazos în încăpere;
- temperatura incendiului deschis care reprezintă temperatura
flăcării;
- viteza liniară de propagare a arderii care reprezintă
mărimea fizică, caracterizată de reducerea frontului de flacără în
direcția dată într-o unitate de timp;
- viteza de ardere completă care reprezintă pierderea greutății
materialului sau S.C. într-o unitate de timp la ardere;
- schimbul de gaze la incendiu care reprezintă mișcarea
maselor gazoaze ce conduc la ardere, degajări de căldură;
- concentrația de fum care reprezintă cantitatea de G.A. ce se
conține într-o unitate de volum a încăperii.
O cantitate esențială de căldură la incendiu se transmite prin
convecție. Așadar, la arderea benzinei în rezervoare, prin convecție
se transmit 57-62% de căldură, iar la arderea chrestelei – 60-80%.
În prezența unei adieri de vânt, o parte mare de căldură se
transmite straturilor exterioare ale mediului ambiant. În cazul unui
vânt puternic, situația se complică, pentru că fluxul ascendent de
gaze încălzit se abate considerabil de pe verticală.

150
 Incendiile se clasifică după următoarele criterii:
1. După genul lor:
- incendii industriale – incendii la uzine, întreprinderi și
depozite;
- incendii casnice – incendiile în clădiri de locuit și alte
construcții cu destinații sociale;
- incendii naturale – de pădure, de stepă etc.
2. După densitatea construcției:
- incendiu separat – gen de incendiu urban sau rural ce
reprezintă o ardere în una din clădiri la o densitate mică a
contrucțiilor. Densitatea construcțiilor reprezintă raportul
suprafețelor construite către suprafața totală a punctelor populate. Se
consideră densitate de siguranță mică a cărei valoare se află
sub 20%;
- incendiu continuu – gen de incendiu ce cuprinde o suprafață
mare la densitatea construcției ≥20 - 30%;
- incendiu mocnit - gunoiști, deșeuri de producere (de
exemplu, la combinatele de prelucrare a lemnului);
3. În funcție de genul substanței și materialului combustibil:
- Incendiu de clasa A – arderea substanțelor solide:
- A1 – arderea substanțelor solide însoțite de mocnire
(cărbune, textile).
- A2 – arderea substanțelor solide fără mocnire (mase
plastice).
- Incendiu de clasa B – arderea substanțelor lichide:
- B1 – arderea substanței lichide, indisolubile în apă
(carburanți lichizi, produse petroliere), arderea substanțelor solide
(parafină, stearină etc.).
- B2 – arderea substanțelor lichide, solubile în apă (spirt,
glicerină).
- Incendiu de clasa C – arderea substanțelor gazoase (gaz
propan, butan etc.).
- Incendiu de clasa D – arderea metalelor:
- D1 – arderea metalelor ușoare (aluminiu, magneziu și
aliajele lor).
151
 - D2 – arderea metalelor (natriu, caliu).
- D3 – arderea metalelor care conțin legături.
- Incendiu de clasa E – arderea în instalațiile electrice.
- Incendiu de clasa F – arderea materialelor și deșeurilor
radiative.
4. În funcție de spațiile volumice existente:
- incendii deschise;
- incendii închise (interioare).
Tematica următorului subcapitol reprezintă particularitățile
desfășurării incendiului.

9.2. Legități privind dezvoltarea incendiului

Incendiile deschise se dezvoltă în încăperi complet sau parțial
deschise. Arderea se propagă rapid prioritar în direcția gurilor de
deschidere, prin intermediul cărora are loc schimbul de gaze cu
mediul ambiant. Schimbul de gaze la incendiile deschise nu este
limitat de elementele constructive ale clădirii și depinde de
intensitatea și direcția vântului.
La incendiile deschise nu se produce acumularea căldurii în
spațiul de gaze, de aceea, drept temperatură a incendiului este
adoptată temperatura flăcării, așa cum ea este mai superioară decât
temperatura incendiului interior.
Schimbul de aer la incendiile deschise se realizează prin
convecție și radiație. Direcția transferului de căldură prin radiație
poate să nu coincidă cu transferul de căldură prin convecție, de
aceea, în încăperi pot fi formate sectoare, unde acționează numai un
singur mod de transfer termic (de exemplu, radiația: pardoseala și o
parte a suprafețelor pereților ce se limitează cu el) sau unde ambele
moduri de transfer termic decurg concomitent.
La incendiile deschise se raportă incendiile provocate de către
gaze; produse petroliere; incendiile materialelor lubrifiante în
rezervor; incendiile de pădure, de stepă etc.).
Incendiile închise reprezintă incendiile care decurg în
încăperi/spații închise. Schimbul de aer la incendiile închise se

152
realizează numai prin neetanșietățile prevăzute în elementele de
îngrădire, de aceea, intensitatea lui depinde de condițiile exterioare.
La incendiile închise prin convecție se transmite o cantitate de
căldură mai mare în raport cu cele exterioare. Produsele de ardere,
reducându-și volumul pe coridoare, case de scări, puțuri de
ascensoare, canale de ventilare etc., transmit căldura materialelor,
elementelor de îngrădire a construcțiilor etc., le încălzesc, le
deformează, iar în unele cazuri conduc spre prăbușirea lor. Cu cât
este mai mare viteza fluxurilor convectivi și cu cât este mai înaltă
temperatura produselor de ardere, cu atât mai multă căldură se
transmite mediului ambiant.
Modul de transfer termic prin conducție la incendiile
interioare se manifestă prin transmiterea căldurii din încăperea
incendiată încăperii învecinate prin intermediul îngrădirilor de
protecție, conducte inginerești, coloane, grinzi etc. De exemplu, la
incendiile de lichide combustibile în rezervoare, căldura prin
conducție termică se transmite straturilor inferioare, care asigură
condiții pentru fierbere și aruncare a produselor petroliere.
Prin dinamica de dezvoltare a incendiilor închise se
subînțelege variația parametrilor de bază a incendiului (suprafața de
incendiu, viteza de propagare a incendiului, intensitatea degajărilor
de căldură, intensitatea de formare a G.A. și a schimbului de gaze
etc.) în timp și spațiu.

9.3. Zonele și etapele incendiului

Abordând incendiul ca un sistem energetic, este necesar a
menționa că pentru toate incendiile sunt caracteristice următorii
indici:
- arderea cu degajări de căldură și produse de ardere în zona
de ardere;
- schimbul de masă (mai corect schimbul de gaze) ce se
realizează după mecanismul fluxurilor convective de gaze, ce
creează refularea/admisia aerului proaspăt (oxigen) în zona de
ardere și evacuarea/aspirarea produselor de ardere din ea (CO2, H2O
etc.);
153
 - transferul de căldură din zona de ardere în mediul/spațiul
ambiant (inclusiv S.C.), fără care este imposibilă continuarea de sine
stătător neîntreruptă a proceselor de ardere la incendii, dezvoltarea
și propagarea lui.
Acești trei indici interecaționează între ei. La unele categorii
de incendii pot să se producă astfel de fenomene ca degajare a
produselor de ardere incompletă și a produselor toxice de
descompunere a S.C., înfumarea, deformația sau prăbușirea
construcțiilor, ruperea pereților rezervoarelor cu gaze comprimate,
explozia vaselor și rezervoarelor cu gaze comprimate, explozia
vaselor și rezervoarelor cu G.C., defectarea sistemelor de
comunicație (de tensiune electrică, de legătură, alimentare cu apă
etc.), aruncarea lichidelor combustibile etc.
Unul din procesele de bază ce se realizează la incendiu este
procesul transferului de căldură (figura 9.1, a).
Căldura transmisă mediului ambiant favorizează condiții de
propagare a incendiului, conduce la majorarea temperaturii,
deformația construcțiilor etc. În afară de aceasta încălzirea
produselor de ardere provoacă mișcarea fluxurilor de gaze și,
corespunzător, complică situația la incendiu și întreruperea
acțiunilor privind localizarea și stingerea lui.
Căldura degajată în zona reacției de ardere (Qa) se determină
conform relației:
Qa  Qn  Qm.a. , (9.1)
în care: Qn - căldura necesară pentru pregătirea S.C. pentru ardere,
kJ; Qт.a - căldura degajată în mediul ambiant, Kj.
Din figura 9.1, a) se observă: câtă căldură se degajă în zona
reacției chimice de ardere, atâta căldură se cedează de la ea.
Menținerea și continuitatea arderii nu are nevoie de o cantitate
prea mare de căldură. În total, până la 3% din căldura degajată prin
radiație se transmite substanțelor arzânde și se consumă pentru
descompunerea și evaporarea lor.

154
 Anume această cantitate se ia drept bază pentru determinarea
mijloacelor și procedurilor de întrerupere a arderii la incendii și
stabilirea parametrilor normativi la stingere.
O parte mare de căldură la incendiu se transmite prin
convecție. Cu cât este mai superioară viteza de mișcare a fluxurilor
convective și cu cât temperatura de încălzitre a produselor de ardere
este mai ridicată, cu atât mai multă căldură se transmite mediului
ambiant.
Transferul de căldură prin radiație este caracteristic pentru
incendiile exterioare. Cu cât este mai mare suprafața flăcării, cu atât
este mai ridicată temperatura de ardere și cantitatea de căldură,
transmisă prin metoda dată. Radiație puternică se produce la arderea
havuzurilor de gaze și petroliere, a L.U.I. și L.C., în rezervoare, în
stivele de cherestea etc. La distanțe destul de mari se transmite de la
30% până la 60% de căldură. Mai intensiv se transmite căldura pe
normala flăcării. Cu majorarea unghiului de înclinare de la flacără,
intensitatea transferului de căldură se reduce simțitor (figura 9.1, b).

Figura 9.1. a) schema transferului de căldură la incendiu; b) direcția

intensității de iradiere.

Practica demonstrează că la temperatura egală cu 80-100 C

în aerul uscat și 50-60 C în aerul umed, omul fără mijloace
speciale de protecție termică se poate afla doar câteva minute.
Temperatura înaltă sau aflarea îndelungată în această zonă conduce
la arsuri, șocuri termice, pierderea cunoștinței și chiar la efecte
letale. Fluxul de căldură depinde de distanța dintre flacără și obiect.
De acest parametru depind condițiile de securitate pentru obiectul

155
radiat. Aceste condiții pot fi create pentru cazul când suprafețele
iradiate și cele radiate se găsesc la așa distanță, la care intensitatea
de iradiere a obiectului sau temperatura de pe suprafața ei nu
depășește valorile admisibile pentru obiectul dat în decursul
timpului determinat.
Valorile densităților admisibile ale fluxului termic și ale
temperaturii pentru unele materiale se conțin în literatura normativă.
De exemplu, pentru factorul uman intensitatea de iradiere admisibilă
constituie 1,05 kw/m2, iar temperatura de încălzire (limita
admisibilă) a suprafețelor neprotejate a pielii nu trebuie să
depășească 40 C . Aceste aspecte sunt important a fi luate în
considerare la alegerea echipamentului de protecție pentru pompieri.
Spațiul în care are loc incendiul se împarte convențional în trei
zone: zona de ardere, zona de acțiune termică și zona gazelor de
ardere.
Zona de ardere reprezintă partea spațiului în care are loc
pregătirea S.C. pentru ardere (încălzire, evaporare, descompunere) și
arderea lor (figura 9.2, a).
Ea include volumul de vapori și gaze limitat de zona de ardere
și suprafața substanțelor arzânde de la care vaporii și gazele pătrund
în volumul zonei de ardere. La arderea fără flacără și mocnită, zona
de ardere coincide cu suprafața de ardere. Uneori, zona de ardere se
limitează de elementele constructive – pereții clădirii, pereții
rezervoarelor, aparatelor etc.
Zona de ardere reprezintă generatorul la ardere, așa cum
anume aici se degajă toată căldura și se dezvoltă cea mai înaltă
temperatură. Dar procesul degajărilor de căldură se produce nu în
toată zona, dar și în frontul flăcării, dezvoltându-se temeperaturile
maxime. În interiorul flăcării și la suprafața S.C. temperatura este
semnificativ joasă. Schemele de distribuire a temperaturii în flacără
la arderea substanțelor lichide, gazoase și solide sunt prezente în
figura 9.2, b).

156
 Figura 9.2. a) zonele de ardere în timpul incendiului:
1) arderea lichizilor în rezervoare; 2) arderea în interiorul clădirilor;
3) arderea cărbunelui; b) distribuirea temperaturii flăcării la ardere:
1) substanțe gazoase; 2) substanțe lichide; 3) substanțe solide.

Zona acțiunii termice reprezintă partea spațiului joncțională cu

zona de ardere, în care acțiunea termică conduce la schimbări
esențiale asupra construcțiilor și face imposibilă aflarea oamenilor
în ea fără protecție termică specială (costume termice de protecție,
ecrane de reflecție, perdele de apă etc.).
Dacă în zona acțiunii termice se găsesc S.C., atunci sub
acțiunea fluxurilor termice se produce pregătirea lor pentru ardere,
se creează condiții de inflamare și propagare a flăcării. Cu
propagarea zonei de ardere, limitele zonei acțiunii termice se lărgesc
și acest proces se repetă continuu.
Căldura radiată de flacără se propagă în toate direcțiile
spațiului semisferic. Intensitatea de iradiere a flăcării depinde de
temperatura ei și capacitatea radiantă, care se determină conform
legii lui Stefan Bolzman, indicate în subcapitolul 3.4.
Zona acțiunii termice la incendiile interioare va fi mai mică
după dimensiuni ca în cazul incendiilor exterioare, așa cum pereții
clădirii joacă rolul de ecranare, iar suprafața golurilor peste care este
posibilă iradierea nu este prea mare.
În afară de aceasta, fumul care se degajă la incendiile
interioare, reduce brusc intensitatea de iradiere, pentru că reprezintă
un bun mediu de absorbție. Direcțiile de transfer termic în zona de
acțiune termică la incendiile deschise și interioare de asemenea vor
fi diferite. La incendiile deschise, energetica părții superioare a
157
zonei cu acțiune termică este mai puternică, pentru că fluxurile
convective și iradiante coincid pe direcție. La incendiile interioare,
direcția transferului termic prin radiație poate să nu corespundă cu
transferul termic prin convecție, de aceea, zona cu acțiune termică
poate fi constituită din sectoare, unde acționează numai radiația sau
numai convecția sau, în unele cazuri, ambele genuri de fluxuri
termice acționează concomitent.
Zona gazelor de ardere reprezintă partea spațiului joncțional
ce se atinge de zona de ardere umplută cu G.A. cu concentrațiile ce
prezintă pericol pentru viața și sănătatea oamenilor sau complică
acțiunile subdiviziunilor de pompieri. Zona gazelor de ardere poate
să includă în cadrul ei parțial zona de ardere și toată sau o parte a
zonei de acțiune termică. De regulă, zona de fumegare este cea mai
mare parte a spațiului. Aceasta se explică prin aceea că fumul
reprezintă în sine un aerosol (amestec de aer cu G.A. complete și
incomplete în stare gazoasă și amestec mărunt dispersat al fazei
lichide și solide). De aceea, fumul pune ușor în mișcare chiar și
fluxurile convective cele mai slabe, dar în prezența unor fluxuri
convective puternice, care de regulă se observă la incendii, fumul se
propagă la distanțe destul de mari.
O deosebită importanță are zona de fumegare și schimbare a
parametrilor în timp la incendiile interioare, la incendiile în clădiri și
în încăperi.
La incendiile deschise fumul, de regulă, se mișcă mai sus de
zona de acțiune asupra oamenilor. S-a stabilit că cele mai mari
dimensiuni ale zonei de fumegare sunt la viteza vântului cuprinse
între 2 și 8m/s. La viteza vântului sub 2m/s, fumul aproape că nu se
atinge de pământ, dar se ridică în sus, fără a provoca dificultăți
acțiunilor oamenilor în zona de incendiu. La viteza vântului mai
mare de 8m/s, fumul chiar și dacă se atinge de sol, fluxurile de aer
intensive îl diluează puternic, corespunzător, nu formează o
fumegare densă, aspect ce ar complica desfășurarea acțiunilor de
luptă a pompierilor.
Indicatorii privind determinarea limitei exterioare a zonei de
fumegare sunt: gradul de vizibilitate în zona de fumegare,
158
concentrația de O2, care nu trebuie să fie mai mică de 12-15%
pentru asigurarea activității vitale a omului, prezența concentrațiilor
periculoase a substanțelor toxice de piroliză și de ardere a
materialelor.
Concentrația de fum reprezintă cantitatea de produse de
ardere, ce se conțin în unitatea de volum a încăperii. Concentrația de
fum se măsoară prin cantitatea de substanță în (gr/m3), gr/l sau
fracții volumice.
Schimbul de gaze la incendiu reprezintă mișcarea maselor în
stare gazoasă, ce conduce la degajări de căldură la ardere. La
încălzirea gazelor, densitatea lor se reduce și ei înlocuiesc straturile
mai dense de aer atmosferic rece și se ridică în exterior. La baza
flăcării se creează depresiune, care favorizează refularea aerului în
zona de ardere, iar deasupra flăcării (datorită G.A. încălzite) –
presiune în exces.
În procesul de dezvoltare a incendiului se deosebesc 3 etape:
inițială; de bază (de dezvoltare); finală.
Fazei inițiale a incendiului îi corespunde dezvoltarea
incendiului de la sursa de aprindere până la momentul când
încăperea va fi cuprinsă complet de flăcări. În această etapă are loc
creșterea temperaturii în încăpere și reducerea densității gazelor în
ea. Cantitatea de gaze evacuate prin goluri va fi mai mare decât
cantitatea de aer intrat împreună cu materialele și S.C. care s-au
transformat în stare gazoasă. Temperatura în încăpere atinge valori
până la 200-300 C , în fum crește conținutul de oxid și bioxid de
carbon, au loc degajări intensive de fum și se reduce vizibilitatea.
În funcție de volumul încăperii, gradul de etanșare și
distribuție a sarcinii la incendiu, etapa inițială durează 5-40 minute
(uneori până la câteva ore). Condițiile periculoase pentru om apar
peste 1-6 minute.
Etapa inițială a incendiului, de regulă, nu influențează
considerabil asupra R.F. a elementelor de construcție, pentru că pe
suprafețele lor temperatura este mai joasă.
În legătură cu faptul că viteza liniară de propagare a flăcării
este mărime variabilă și depinde de o serie de factori, precum și de
159
etapele de dezvoltare a incendiului, în calculul practic al
parametrilor geometrici ai incendiului pentru calculul forțelor și
mijloacelor de stingere în primele 10 minute de dezvoltare a
incendiului în încăperile închise, ea se adoptă cu coeficientul egal cu
0,5. Încetenirea procesului de ardere în etapa inițială are loc datorită
reducerii aproximativ de două ori a vitezei liniare de dezvoltare a
incendiului.
Etapei de bază a incendiului în încăpere îi corespunde
ridicarea temperaturii medii volumice până la valori maxime. În
această etapă are loc arderea a 80-90% din masa volumică a S.C., iar
temperatura și densitatea gazelor în încăpere se schimbă într-un timp
nesemnificativ. Acest regim de dezvoltare a incendiului se numește
regim stabil, la care debitul gazelor evacuate din încăpere
aproximativ este egal cu debitul refulat de aer și produsele de
piroliză.
În etapa finală a incendiului finalizează procesul de ardere și
treptat scade temperatura. Cantitatea de gaze evacuate devine mai
mică în raport cu cantitatea de aer refulat și produsele de piroliză.

9.4. Parametrii de calcul ai incendiului

Ca să fie adoptate corect soluțiile privind organizarea stingerii
incendiilor, este necesar a calcula parametrii de bază. La categoria
parametrilor de bază ce caracterizează procesul de dezvoltare a
incendiului se raportă: sarcina de incendiu; viteza masică de ardere
completă; viteza liniară de propagare a flăcării pe suprafața S.C.;
aria suprafețelor S.C.; intensitatea degajărilor de căldură;
temperatura flăcării.
Sarcina de incendiu reprezintă cantitatea de căldură degajată
în încăpere sau clădire la incendiu, raportată la o unitate de suprafață
a pardoselei.
Sarcina de incendiu (P) se determină ca suma sarcinilor
permanente (Ps) și celor temporare (Pn) aflate în încăpere. În sarcina
permanentă se includ substanțele și materialele ce se găsesc în
conținutul elementelor de construcție capabile să ardă. În sarcina de
incendiu temporară însă se includ substanțele și materialele utilizate
160
la moment, inclusiv utilajele tehnologice, sanitar-tehnice, izolație,
mobilă etc.
Sarcina de incendiu permanentă și temporară se determină
conform relațiilor:
k j

 M i  Qi M i  Qi
Ps  i 1
; Pn 
i 1
, (9.2)
S S
în care: Mi reprezintă masa substanței sau materialului (i), kg; Qi –
cantitatea de căldură degajată de 1kg de substanță sau material (i) la
ardere, mJ/kg; S – suprafața clădirii construcției sau unei părți a
acesteia, m2; k – numărul genurilor de substanțe și materiale privind
sarcina de incendiu permanentă; j - numărul genurilor de substanțe
și materiale privind sarcina de incendiu temporară.
Sarcina de incendiu de calcul (P0) pentru clădiri și edificii sau
a unor părți a acestora se determină conform relației:
P0  P  a  b  c , (9.3)
2
în care: P0 – sarcina de incendiu, mJ/m ; a – coeficientul vitezei de
ardere a substanțelor și/ sau a materialelor (depinde de densitatea lor
și de densitatea privind amplsarea lor); b – coeficientul vitezei de
ardere a substanțelor și/sau a materialelor (depinde de parametrii
clădirii sau a unei părți a ei); c – coeficientul în care se ia în
considerare prezența tehnicii de incendiu.
Sarcina de calcul la incendiu se caracterizează prin durata
incendiului: cu cât este mai mare sarcina de calcul la incendiu, cu
atât durata incendiului este mai mare.
Viteza masică de ardere completă Vm, se determină conform
relației:
dm
Vm  , (9.4)
dtS
în care: dm reprezintă variația elementară a masei materialului în
timpul dt, s; S – suprafața de ardere, m2.

161
 Viteza liniară de propagare a arderii (Vl) se determină conform
relației:
L
Vl  (9.5)
t
în care: L reprezintă distanța parcursă de frontul de flacără în
direcția dată, m; t – timpul de propagare a frontului de flacără, s.
Raportul ariei suprafeței de ardere (Sa) către suprafața de
ardere reprezintă coeficientul de suprafață (Kn) a sarcinii
combustibile, care se determină conform următoarei relații:
S
K s  a.t . (9.6)
Sa
Fumul la incendiu (Vf) reprezintă volumul de fum degajat de
pe toată suprafața incendiului. Volumul se determină conform
următoarei relații de calcul:
T
V f  k  Vm  Vg .a .  Sn  g , (9.7)
T0
în care: k – coeficientul de proporționalitate; Vm – viteza masică de
ardere completă, m/s; Vg.a. – volumul produselor de ardere formate
la arderea unui 1 kg de substanță combustibilă, m3/kg; Tg, T0 –
temperatura fumului și a mediului ambiant, K.
Fumegarea clădirilor și/sau a încăperilor este în corelație
directă cu diferența fumului format la ardere și cel evacuat din
clădire. Dacă raportăm această diferență la volumul încăperii, atunci
intensitatea de înfumare (If) se determină conform relației:
Vd  Vev  Z
Iî  , (9.8)
W
în care: Vd – volumul gazelor de ardere degajate la incendiu, m3/s;
Vev. – volumul gazelor evacuate din încăpere, m3/s; Z – concentrația
gazelor de ardere, %; W – volumul încăperii, m3.
Intensitatea degajărilor de căldură la incendiu se determină
conform relației:
 X С 
Qп    Vm  Qic  1o a  , (9.9)
   L1 

162
în care:  - coeficientul arderii complete; Vm – viteza masică de
ardere a substanței (sau viteza de trecere a materialului și/sau a
substanței din stare solidă sau lichidă în cea gazoasă), kJ / m  s ; Qic
- căldura de ardere de calcul, kJ / kg (kkal / kg  K ) ; X 1o -
concentrația de oxigen ce pătrunde în aer ( X 1o  0,23) ; Ca - debitul
de aer ce pătrunde în încăpere; L1 – debitul teoretic de O2 necesar
pentru arderea unei unități de material și/sau S.C. (se ia din ghiduri).

9.5. Condiții de întrerupere a arderii

În general, pentru întreruperea arderii trebuie să se asigure
condiția:
q1  q2 , 9.10)
în care: q1 – degajările de căldură în sursa de incendiere; Q2 –
pierderile de căldură de la sursă mediului ambiant.
q1  q  W ; (9.11)
q2    F  (T  T0 ) , (9.12)
în care: q – efectul termic al reacției de ardere; W – viteza reacției
chimice;  - coeficientul schimbului de căldură; F – suprafața
sursei de incendiu, m2; T – temperatura la sursa de incendiu, K;
T0 – temperatura mediului înconjurător, K.
Analiza reacțiilor (9.10–9.12) demonstrează că o influență
mare asupra dezvoltării procesului de ardere are viteza reacției W,
descrisă de către ecuația lui Arrenius:
E

W  A  (C ) a  (O)b  e RT , (9.13)
în care: A – multiplicatorul preexponențial; C, O – concentrația S.C.
și a oxidantului; a, b – ordinul reacției; E – energia de activare; R –
constanta de gaze universală.
Ecuația (9.13) caracterizează viteza reacției ce decurge în faza
gazoasă. Reducerea vitezei reacției (W) poate fi atinsă prin
micșorarea valorilor din partea dreaptă din ecuația (9.13). De
exemplu, reducerea concentrației de S.C. (C) este posibilă prin
163
izolarea suprafeței de ardere de zona de reacție. Reducerea
concentrației de oxidant (O) se face diluând aerul cu gaze inerte. Și
în final reducerea înmulțitorului al treilea se poate face prin
majorarea energiei de activare E sau reducerea temperaturii flăcării.
Majorarea energiei de activare se atinge prin introducerea de
inhibitori în zonele de ardere.
În figura 9.3 este dat caracterul variației temperaturii la
inițierea și întreruperea arderii, indicând limitele termice ale acestor
procese. Diferența dintre temperatura de autoinflamare Ta și
temperatura de stingere Ts se explică prin teoria exploziei termice,
conform căreia regimul critic de ardere se atinge la egalitatea
degajărilor și pierderilor de căldură din zona reacției. Punctul ”a”
corespunde temperaturii de autoinflamare, iar punctul ”b”
corespunde temperaturii de stingere, Ts.

Figura 9.3. Raportul dintre degajările de căldură (1) și pierderile de

căldură la autoinflamare (2) și stingere (3)

Din cele menționate în subcapitolele precedente privind

procesul de ardere difuzive, urmează că arderea se întrerupe sau la
răcirea zonei de reacție, ori la răcirea suprafeței materialului arzător
mai jos decât temperaturile critice.
La răcirea suprafeței, întreruperea arderii se atinge atunci,
când cedarea căldurii de la materialul arzător se realizează cu viteză
mai mare decât absorbția căldurii transmisă de flacără. S-a stabilit că
pentru întreruperea arderii hidrocarburilor combustibile este

164
suficient de redus fluxul de la flacără spre suprafața lichidului în
cantitatea corespunzătoare reducerii căldurii de ardere cu 23%. În
același timp, calculele demonstrează că pentru întreruperea arderii
pentru răcirea zonei de reacție până la valorile limite, de exemplu
până la 1000 C , este necesar a ceda atâta căldură, cât ar corespunde
valorii de 45% din căldura de ardere a S.C.
În așa mod, pentru întreruperea arderii pentru răcirea zonei
de ardere în faza gazoasă este necesar a ceda de două ori mai multă
căldură, decât în cazul răcirii suprafeței fierbinți.
Condiția cantitativă de întrerupere a arderii poate fi
determinată conform mărimilor criteriului Damkeler (Dam), care
exprimă raportul timpului caracteristic al fluxului sau difuziei (  r )
la timpul caracteristic reacției ( s ):
r
Dam  . (9.14)
s
Pentru flacăra difuzivă:
l
,r  (9.15)
D
în care: l – lungimea; D – coeficentul de difuzie.
 E
s  ( )  C f n  Co m  A1  e RT ,
(9.16)
W
în care:  - densitatea mediului; W – viteza reacției;
Cf, Co – concentrația S.C. și a oxidantului; n, m – ordinul reacției
pentru carburant și oxidant; E – energia de activare; A – constanta;
T – temperatura.
Cu evidența relației (9.15, 9.16) pentru numărul lui
Damkeler se poate nota:
l2 E
Dam  (  D)  C nf  Com  A  exp( ). (9.17)
 RT

165
 Valoarea critică a lui Dmkeler (Damcr) mai jos de care se
întrerupe arderea se determină conform relației:
3
 ( R  C p  T fmax )   E E 
Dam cr  k    exp  max  , (9.18)
 ( E  Q f )   RT f RT fmin 
în care: Cp – capacitatea termică a gazelor; Qf – căldura degajată la
arderea gazelor pe o unitate de combustibil; T fmax - temperatura
maximă a flăcării; T fmin - temperatura minimă a flăcării.
Condiția de întrerupere a arderii poate fi obținută prin
analiza schimbului de căldură dintre flacără și S.C. Reducerea
temperaturii suprafeței materialului arzător poate conduce la
reducerea vitezei de gazeificare, ceea ce întrerupe procesul de
ardere. Cu evidența acestei metodologii s-a stabilit că pentru
întreruperea arderii lichidelor viteza pierderilor de căldură de pe
suprafața Vm ( J / cm2  s ) trebuie să constituie:
0,6
Vm  0, 25 , (9.19)
d
în care: d – diametrul suprafeței arzătoare, m.

9.6. Procedee de întrerupere a arderii

Prin procedeu de întrerupere a procesului de ardere se întelege
un proces fizic sau chimic aplicat printr-o serie de acțiuni succesive,
care trebuie să finalizeze prin încetarea arderii.
Până în prezent se cunosc 4 procedee de întrerupere a
procesului de ardere: a) răcirea zonei de ardere; b) izolarea S.C. de
aerul atmosferic; c) reducerea conținutului minim de oxigen (la care
arderea se întrerupe); d) introducerea de inhibitori în spațiile în care
se produc reacții de ardere.
a) Răcirea zonei de ardere se realizează prin introducerea
unor substanțe cu o temperatură mai joasă și cu căldura specifică
mai mare, astfel încât să preia o parte din căldura necesară
continuării procesului de ardere. Drept urmare, viteza de ardere se
micsorează, iar cantitatea de căldură degajată se reduce în mod
166
semnificativ. Pentru realizarea acestui procedeu se folosesc acele
mijloace care prezintă proprietăți importante de absorbție a căldurii
de pe suprafața incendiată sau încălzită, sau fac posibilă amestecarea
straturilor calde de lichid cu cele încă neincălzite. Procedeul de
preluare a căldurii depinde de natura și particularitățile arderii. La o
ardere eterogenă (materialele ce se găsesc în stare de
incandescență), agentul de stingere preia căldura din întreaga zonă
de ardere, deci, temperatura trebuie să scadă chiar și sub cea de
aprindere. În cazul unei arderi omogene (cu flacără), posibilitatea
prelucrarii caldurii depinde de natura și starea S.C. Dacă arde un
gaz, este aproape imposibil ca agentul de stingere folosit să poată
prelua căldura în urma arderii S.C. respective și din zona de ardere.
La arderea S.C., stratul de la suprafață se încălzește până la o
temperatură care depășește temperatura de aprindere. De exemplu,
la S.C. solide temperatura stratului de la suprafață ajunge la 500 –
600ºC, iar la lichide 200–300ºC. Pentru ca la aceste S.C. să se
întrerupă procesul de ardere, este necesar ca temperatura stratului de
la suprafață să ajungă, în urma acționării cu agenții stingători, sub
temperatura de aprindere. Practic, acest lucru se realizează prin
preluarea căldurii degajate și existente în stratul de la suprafață atât
la corpurile solide, cât și la lichide, cu excepția lichidelor cu
temperatura de inflamabilitate foarte scăzută. Acest lucru se poate
produce numai în urma contactului direct al agentului de răcire cu
stratul de la suprafață al S.C.
Eficiența stingerii incendiilor folosind acest procedeu depinde
de suprafața de contact, de diferența dintre temperatura stratului și a
agentului de răcire, de căldura lui specifică (capacitatea de a absorbi
căldura), precum și de debitul cu care se refulează asupra
materialului sau a S.C. aprinse. Agenți de stingere cu cea mai bună
acțiune de răcire se consideră: apa; bioxidul de carbon refulat sub
formă de zăpadă carbonică; zăpada, atunci cand lipsește apa;
lichidele combustibile, în anumite condiții, însăși ele pot juca rolul
unor agenți de răcire.
b) Izolarea S.C. de aerul atmosferic. Principiul acestui
procedeu constă în izolarea materialului care arde de aerul
167
atmosferic, folosind mijloace adecvate sau în oprirea accesului
aerului și a G.C. în spațiile în care s-au produs incendiile. Metoda de
oprire a accesului produselor G.C. în zona de ardere este indicată a
se folosi la stingerea incendiilor de L.I., precum și în unele situații
de ardere a substanțelor și materialelor solide. Izolarea focarelor
printr-un agent de stingere adecvat se realizează prin așezarea
acestuia în partea de jos a flăcărilor, acțiunea având drept urmare
micșorarea cantității de formare a G.C. sau încetarea degajării
acestora, deci, procesul de ardere se întrerupe. Stratul izolant de pe
suprafața unei substanțe care arde întrerupe transferul de caldură
prin radiații și răcește stratul de la suprafață. Mijloacele cele mai
utilizate pentru răcirea stratului de la suprafața substanțelor și
materialelor sunt spuma, pulberile stingatoare, prelatele de azbest și
paturile umezite. La debutul incendiului se pot folosi prelate sau un
strat de material fiabil incombustibil (nisip, pământ etc.), iar la
arderea gazelor, vaporilor și lichidelor care ies prin deschideri mici
(conducte, rezervoare) pot fi oprite cu ajutorul plasturilor, cepurilor
etc. (pâslă, prelate, panouri de lemn izolate cu pâsla etc.).
În ultima perioada, izolarea incendiilor și oprirea accesului
aerului pentru întreruperea procesului de ardere se realizează prin
umplerea spațiilor incendiate cu spumă cu un coeficient mare de
înfoiere (spumă expandată). Accesul aerului și G.C. în zonele de
ardere se poate întrerupere prin inchiderea golurilor din elementele
constructive (ferestre, uși, canale de ventilație etc.). Datorită acestei
măsuri, fumul se acumulează în interiorul unui spațiu în care nu
pătrunde aer. În acest caz, arderea continuă, cota de oxigen scade
semnificativ, intensitatea arderii se reduce devenind din ce în ce mai
incompletă, crescând conținutul de oxid de carbon în produsele de
ardere. Eficiența acestei metode depinde de gradul de etanșeitate a
volumelor încăperilor, menționand că ea poate fi aplicată la
ventilarea spațiilor incendiate numai în încăperi cu capacități reduse
și în care să nu existe materiale oxidante, ce pot arde și în situația
lipsei de oxigen, cum ar fi de exemplu: bumbacul aflat în depozite
sau în magazii. În anumite condiții, la deschiderea încăperilor
etanșate se poate produce inflamarea produselor de ardere, urmată
168
de propagarea intensa a incendiului. Din cele relatate, acest
procedeu nu este prea eficient, el poate fi practicat doar în cazuri
speciale sau ca un procedeu auxiliar.
c) Reducerea conținutului minim de oxigen. În substanțele
gazoase, în A.C. vapori-aer sau în aerul care participă la ardere se
introduc substanțe care nu întrețin arderea. Drept consecință, viteza
reacției se micsorează și procesul de ardere se întrerupe, ca urmare
firească a încetării degajării de căldură. Diluarea conținutului de aer
se poate realiza cu eficacitate numai în încăperi relativ închise
(magazii, camere de uscare etc.) și la arderea unor L.I. pe o
suprafață redusă în cazul accesului liber al aerului. Procesul de
ardere încetează ca urmare a micșorării conținutului de oxigen în
aer, în zona de ardere. La un conținut de oxigen în aer în jur de 15%,
arderea încetează. Diluarea G.A. existente în zona de ardere conduce
la micsorarea vitezei de reacție, la mărimea volumului zonei de
oxidare, scăderea intensității de ardere a S.C. pe unitatea de
suprafață a incendiului și scăderea temperaturii de ardere. Reducerea
vitezei de ardere este influențată apreciabil de căldura specifică și de
conductibilitatea termică a substanțelor diluante. Cu cât este mai
mare căldura lor specifică și mai redusă conductibilitatea termică, cu
atât este mai redusă concentrația necesară pentru stingere.
Prin concentrație de stingere se subîntelege conținutul de
substanță stingatoare introdusă în spațiul cu aer, necesar pentru
întreruperea procesului de ardere măsurată în procente. Cele mai
întrebuințate substanțe de diluare sunt: bioxidul de carbon; aburul;
azotul; apa pulverizată fin.
d) Introducerea de inhibitori în spațiile în care se produc
reacții de ardere. Acest procedeu se bazează pe capacitatea unor
substanțe deosebit de active (inhibitori), care, fiind introduse într-un
sistem de reacție, au proprietatea de a încetini sau opri reacția.
Dintre substanțele de stingere prin inhibiție chimică fac parte
hidrocarburile halogenate, care sunt deosebit de active, influențând
în mod considerabil mersul reacției de ardere. În urma arderii se
formează produse intermediare, unele dintre ele constituind centre
active ai reacțiilor în lanț. Primul centru activ format duce la apariția
169
unui alt centru, care la rândul său generează pe următorul. Astfel, se
formează reacția în lanț care poate fi influențată prin eliminarea
centrelor active, tocmai datorită acțiunii hidrocarburilor halogenate.
După ultimele date, prezența hidrocarburilor halogenate în zona de
ardere nu reclamă o scădere apreciabilă a concentrației de oxigen
pentru întreruperea procesului de ardere. De exemplu, pentru
întreruperea procesului de ardere prin introducerea azotului în
spațiul incendiat, este necesar ca aerul să nu conțina mai mult de
14% O2, iar la folosirea hidrocarburilor halogenate această
concentrație poate fi de 20,6 %.
În timp ce bioxidul de carbon, azotul și aburul folosit la
stingerea incendiilor dupa încetarea arderii părăsesc zona de ardere,
în aceeași formă, împreună cu G.A., hidrocarburile halogenate ies
din zona de ardere numai după încetarea arderii, parțial sub forma
unor noi produse. Substanțele de inhibiție chimică au punctul de
fierbere coborât, stabilitate termică scăzută, iar radicalii formați în
urma încălzirii trec cu ușurință în stare gazoasă. La stingerea
incendiilor se folosesc hidrocarburi halogenate care nu au proprietăți
toxice prea mari, cum ar fi de exemplu, bromura de etil, bromura de
metilen și tetraflorura de dibormetan.
e) Folosirea S.E. Pentru stingerea unor categorii de incendii
cum sunt cele de păduri, în special de coronament care se dezvoltă
cu violență, cele de sonde în erupție, sau la rezolvarea unor situații
deosebite, se poate aplica procedeul utilizării S.E. În urma utilizării
acestui procedeu se formează o unda de compresiune care exercită
un puternic efect mecanic în zona de ardere asupra S.C. Prin
distrugerea sau împrăștierea elementelor existente în zona de ardere
se poate întrerupe procesul de ardere.
g) Reducerea temperaturii substanțelor aprinse prin
amestecarea maselor de lichid aprinse. Din momentul în care L.I. se
aprinde, temperatura pe suprafața lui crește și după un anumit timp
devine egală cu punctul de fierbere. Astfel, la începutul arderii în
apropierea suprafeței libere a S.C. se formează un strat încălzit, de
grosime mică, nedepășind câtiva centimetri. În straturile de
adâncime L.I. rămâine rece. Procedeul de stingere prin amestecare
170
poate fi realizat în primele momente ale arderii. Procesul de stingere
a incendiilor de L.I. prin procedeul nominalizat se caracterizează
printr-o strânsă legătură între factorii termici si hidrodinamici.
Transmiterea și echivalarea temperaturii în straturile de lichid se
produce datorită amestecării straturilor de combustibil provocate fie
prin circulația aceluiași lichid, fie cu ajutorul aerului sau a gazelor
inerte introduse pe la fundul rezervoarelor. La introducerea aerului
sub stratul de lichid în acesta apar curenți ai caror intensitate este
determinată de dimensiunile geometrice ale sistemului, de debitul de
aer sau de gaz inert, precum și de proprietățile fizice ale lichidului.
Caracterul mișcării depinde de înălțimea stratului de lichid și de
diametrul rezervorului. Dacă înălțimea stratului este mică, în raport
cu diametrul rezervorului, mișcarea are loc în limitele unei singure
zone turbulente. Lichidul se ridică în partea centrală și coboară în
apropierea pereților rezervorului. Datorită miscării, straturile reci se
amestecă cu stratul superior încălzit, a cărui temperatură scade
foarte mult. Odată cu scăderea temperaturii lichidului se reduce
viteza de evaporare și intensitatea de ardere. În momentul în care
datorită amestecării în fiecare punct al suprafeței libere temperatura
devine mai mică decât temperatura de aprindere, procesul de ardere
se oprește complet, iar incendiul se stinge. Acest procedeu de
stingere necesită o instalație specială și o pregatire detaliată.
d) Îndepartarea S.C. din zona de ardere. Acest procedeu se
folosește, de regulă, la incendii de acoperișuri și planșee
combustibile, la grupurile de clădiri combustibile, la depozite de
material lemnos, la incendii de păduri etc. Prin îndepartarea S.C.
care vin în contact cu zonele de ardere, propagarea incendiului poate
fi oprită. În unele situații, pentru întreruperea procesului de ardere se
pot folosi mai multe din procedeele descrise anterior; la o combinare
a acestora însă unul dintre ele este principal și decisiv în acțiunea de
intervenție pentru stingerea incendiilor. Fiecare din procedeele
enumerate poate sa fie folosit la întreruperea, în general, a
procesului de ardere a S.C., indiferent de starea de agregare în care
se află: solidă, lichidă sau gazoasă. Alegerea unuia sau altuia dintre
procedee depinde de natura, situația si proporțiile incendiului, de
171
proprietățile substanțelor care ard, de calitatea agenților de stingere,
de mijloacele și persoanlul care participă la stingere, de gradul de
instruire al acestuia, de condițiile meteorologice, precum și de alte
cauze. De exemplu, pentru stingerea incendiilor izbucnite în aer
liber cum ar fi cele de depozite de materiale combustibile se
utilizează procedeul de răcire a zonei de ardere, la stingerea
incendiilor de L.I. în rezervoare procedeul de izolare a acestora este
aerul atmosferic. Procedeele de reducere a concentrației de oxigen
ori de inhibiție chimică se folosesc, de de regulă, la stingerea
incendiilor de proporții reduse.
În practica acțiunilor de intervenție pentru stingerea
incendiilor cel mai frecvent se folosesc procedeele de răcire a zonei
de ardere și de izolare a S.C. de aerul atmosferic. Orice procedeu
prezintă unele particularități în mecanismul de întrerupere a
procesului de ardere.
Fiecare procedeu de întrerupere a procesului de ardere se
poate realiza prin mijloace diferite. De exemplu, pentru procedeul
de întrerupere a procesului de ardere prin răcirea substanțelor și
materialelor care ard se folosesc mijloace cu priorități evidente de
absorbție a căldurii de pe suprafețele încălzite sau de amestecare a
straturilor încălzite de lichid și reaprins cu cele încă neincălzite.
Pentru izolarea S.C. de aerul atmosferic se practică acoperirea cu un
strat izolant a suprafeței incendiate cu scopul de a opri ieșirea G.A.
în zona de ardere.
Subiecte pentru autoevaluare
1. Incendiul, parametrii incendiului.
2. Condiții de inițiere a incendiului, factorii care influențează.
3. Clasificarea incendiului după diverse criterii.
4. Legitățile privind dezvoltarea incendiului.
5. Indicatorii incendiului.
6. Zonele și etapele incendiului (de ardere, de acțiune termică
și a produselor de ardere).
7. Parametrii de calcul ai incendiului.
8. Condițiile de întrerupere ai incendiului.
9. Procedee de întrerupere a arderii.

172
Sarcini individuale
1. Incendiile de pădure – prezentare.
2. Incendiile în apă – prezentare.
3. Incendiile în cosmos – prezentare.

Subiecte pentru evaluarea intermediară (nr.1)

1. Sistemul termodinamic, tipuri.
2. Parametrii de stare extensivi și intensivi.
3. Ecuația caracteristică de stare.
4. Condițiile normale.
5. Procesele termodinamice, tipuri.
6. Echilibrul termodinamic.
7. Ecuația de bază a teoriei cinetico-moleculare a gazelor.
8. Fenomenul de difuzie al gazelor.
9. Gazele perfecte, legitățile.
10. Mărimile termofizice ale amestecurilor de gaze.
11. Proprietățile lichizilor.
12. Izotermele dependenței volumului de gaze de presiune.
13. Transformările fazice în sistemul solid-lichid-gazos.
14. Efectul Joul Tomson.
15. Combustibilitatea substanțelor, clasificarea după diverse criterii.
16. Clasificarea substanțelor după gradul de propagare a flăcării pe
suprafață și toxicitatea produselor de ardere.
17. Elementele componente combustibile în masa substanței.
18. Componența substanțelor combustibile în stare reală și de
analiză.
19. Componența substanțelor combustibile în stare organică și
anhidră fără cenușă.
20. Indicatorii de pericol explozie-incendiu și incendiu ai
substanțelor combustibile.
21. Actele normative ce reglementează categoriile de pericol
explozie-incendiu și incendiu ale încăperilor și clădirilor.
22. Categoriile de pericol de explozie-incendiu și incendiu ale
încăperilor.
23. Categoriile de pericol de explozie-incendiu și incendiu ale
clădirilor.

173
24. Relația de calcul pentru determinarea coeficientului de
combustibilitate al substanțelor.
25. Câmpul de temperatură, fluxul de căldură.
26. Suprafață izotermă și gradientul de temperatură.
27. Moduri de transfer termic, sensurile fizice.
28. Interpretarea legii lui Fourier.
29. Ecuația transferului de căldură prin conducție.
30. Condițiile de unicitate și modalitatea de aplicare a lor.
31. Transferul termic prin peretele plan omogen monostrat.
32. Transferul termic prin peretele neomogen multistrat.
33. Convecția liberă și forțată. Particularități.
34. Ecuația transferului de căldură prin convecție.
35. Criteriile de simultitudine ale transferului termic prin convecție.
36. Interpretarea proprietăților radiante ale corpurilor.
37. Interpretarea legii lui Stefan-Boltzman și a lui Kirchoff la
transferul termic prin radiație.
38. Transferul termic global. Relațiile caracteristice de bază.
39. Arderea, procese de ardere.
40. Cercetătorii care au contribuții în domeniul teoriei de ardere.
41. Fazele arderii, schema procesului de ardere.
42. Condițiile de realizare a arderii.
43. Mediul combustibil, oxidantul și sursa de aprindere.
44. Oxidare, genuri, particularități.
45. Clasificarea arderii după diferite criterii.
46. Arderea difuzivă, particularități.
47. Arderea cinetică, particularități.
48. Arderea explozivă, particularități.
49. Componentele și factorii care determină timpul arderii.
50. Intensitatea procesului de ardere.
51. Definiția gazelor conform standardelor.
52. Relația lui Antuan.
53. Parametrii critici ai gazelor.
54. Sensul fizic al arderii termice și relațiile de caclul al arderii
termice.
55. Teoria arderii difuzive, relațiile ce o descriu.
56. Arderea în lanț și relațiile de calcul.

174
57. Schema autoinflamării în lanț.
58. Dependența presiunii la inflamarea amestecurilor combustibile
de concentrația combustibilului în amestec.
59. Limitele de inflamabilitate și factorii care influențeză intervalul
de inflamabilitate.
60. Gazele industriale și proprietățile lor.
61. Lichizii combustibili, clasificarea conform standardelor.
62. Lichizii ușor inflamabili și lichizii combustibili.
63. Presiunea vaporilor saturați, relația de calcul.
64. Viteza de evaporare, relația de calcul.
65. Temperatura de izbucnire, relația de caclul.
66. Particularitățile arderii lichizilor combustibili.
67. Schema arderii difuzive a lichizilor combustibili.
68. Clasificarea substanțelor solide combustibile.
69. Caracteristica arderii substanțelor organice.
70. Caracteristica arderii substanțelor neorganice.
71. Schema arderii substanțelor solide combustibile. Zonele
caracteristice.
72. Factorii care influențează procesul de gazeificare a substanței
solide.
73. Popagarea frontului de flacără pe suprafața substanței solide
combustibile.
74. Câmpul de temperatură la propagarea flăcării pe suprafața
substanței combustibile.
75. Pericolul de incendiu-explozie a pulberilor metalice.
Caracteristicile.
76. Praful combustibil, definiție, clasificarea.
77. Aerogelurile și aerosolurile.
78. Concentrația prafurilor combustibile. Condiții de formare a
concentrațiilor periculoase.
79. Particularități de ardere a prafului de cărbune.
80. Caracteristica arderii prafului de lemn.
81. Particularitățile arderii prafului de zahăr.
82. Caracteristica arderii prafului de cereale și făină.
83. Caracteristica arderii prafului de produse polimerice.
84. Arderea prafului de produse textile, particularitățile specifice.

175
 10. CINETICA REACȚIILOR CHIMICE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC7 ”Interpretarea cineticii reacțiilor
chimice ale procesului de ardere” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească reacțiile chimice, viteza și legitățile care le
descriu;
 să identifice factorii care influențează viteza reacțiilor
chimice;
 să distingă concentrațiile substanțelor reactante și condițiile
de stabilire a echilibrului chimic;
 să identifice constantele de echilibru și factorii care le
influențează;
 să interpreteze corelația dintre energia de activare și efectul
termic al reacțiilor chimice;
la nivel de aplicare:
 să analizeze schema arderii lichizilor combustibili;
 să explice dependența reacțiilor chimice de concentrație și
temperatură;
 să deducă relațiile de calcul pentru viteza reacțiilor chimice
și a constantelor de echilibru;
 să caracterizeze fenomenul de disociere a produselor de
ardere și influența asupra reacției chimice;
 să argumenteze mecanismul reacțiilor chimice reversibile;
la nivel de integrare:
 să formeze reacții chimice pentru diferite substanțe și să
determine constantele de echilibru chimic;
 să determine viteza reacțiilor chimice și variația constantei
de echilibru a reacției în funcție de temperatură și presiune;
 să analizeze coraportul dintre energia de activare și efectul
termic al reacției chimice.

176
 10.1. Generalități
Reacţiile chimice reprezintă fenomenul în care substanţele
iniţiale se transformă în produşi finali cu proprietăţi fizico-chimice
diferite. Moleculele substanţelor în reacţie se pot descompune în
atomi liberi, grupuri de atomi, radicali liberi sau în molecule mai
mici (în reacţiile de cracare, de disociere etc.), se pot asocia în
molecule mai mari (în reacţiile de polimerizare), pot schimba între
ele ioni, atomi sau grupuri de atomi (în reacţiile de oxidare, de
substituţie etc.).
Reacţiile chimice reprezintă procese complexe de
transformare, care includ în sine o serie de reacţii elementare, uneori
cu durata de desfăşurare extrem de mică şi adesea greu de sesizat
chiar și prin metoda instrumentală/de laborator.
De aceea, din tot lanţul de reacţii elementare care însoţesc un
proces chimic complex, de regulă, se evidenţiază numai starea
iniţială şi cea finală a substanţelor în reacţie.
Relaţia generalizată a oricărei reacţii chimice care are loc
între substanţa combustibilă şi oxidant, cu formarea produşilor
finali, se poate prezenta sub următoarea formă:
aA + bB = mM + nN ± Q, (10.1)
în care: A, B, M, N reprezintă formulele chimice ale substanţelor
componente ale reacției, iar a, b, m, n reprezintă coeficienţii de
echivalenţă care indică numărul de moli (sau kilomoli) ai
substanţelor participante în reacţie; Q – căldura degajată.
Semnele prevăzute înaintea lui Q semnifică următoarele: (+) –
reacţie exotermă, (-) –reacţie endotermă. Reacţiile de ardere sunt de
regulă exoterme.
Formarea noilor substanţe are loc în condiţiile modificării
legăturilor interatomice, astfel încât energia internă a produşilor
finali este diferită de cea a substanţelor iniţiale. Această variaţie a
energiei interne a reactanţilor reprezintă cauza degajării sau
absorbţiei căldurii în procesul reacţiilor chimice.
Energia internă a reacţiilor chimice depinde de temperatură,
cât şi de componenţa chimică a energiei potenţiale interne, a cărei

177
valoare este în funcţie de natura substanţelor participante în reacție
şi de natura procesului chimic ce se produce în sistemul reactant.
De aceea, reacţiile chimice pot fi exoterme, dacă la sfârşitul
reacţiei energia chimică internă este mai mică decât la începutul ei,
adică reacţia se desfăşoară cu degajare de căldură, şi endoterme,
dacă energia chimică internă a sistemului reactant a crescut, adică în
procesul reacției are loc absorbţia de căldură din mediul ambiant.
În funcţie de numărul de molecule de substanţă iniţială
participantă la reacția chimică, reacţiile chimice pot fi:
monomoleculare, bimoleculare şi trimoleculare.
Reacţiile monomoleculare se mai numesc reacţii de gradul
întâi, cele bimoleculare – de gradul doi, iar cele trimoleculare – de
gradul trei.
Deoarece coeficienţii de echivalenţă pot fi fracţionari şi
reacţiile de asemenea pot fi fracţionare.
Reacţiile de gradul întâi (monomoleculare) se caracterizează
prin aceea că în reacțiile chimice participă o singură moleculă de
substanţă iniţială:
A = mM + nN + …. (10.2)
De exemplu, astfel decurge reacţia de descompunere a
ozonului O3 sau de disociere a acetilenei C2H2.
Reacţiile de gradul doi (bimoleculare) se caracterizează prin
aceea că în reacțiile chimice are loc elementar interacţiunea a două
molecule de substanţă diferită sau de aceeaşi substanţă:
A + B = mM + nN + …. sau 2A = mM + nN + … (10.3)
De exemplu, reacţia de oxidare a hidrogenului H2+O2.
Reacţiile chimice de gradul trei (trimoleculare) se
caracterizează prin aceea că în reacțiile chimice are loc elementar
interacţiunea dintre trei molecule de aceeaşi substanţă sau substanţă
diferită:
A + B + C = mM + nN + … sau 3A = Mm + Nn + … (10.4)
Cu cât gradul reacţiei este mai superior, cu atât reacţia se
desfăşoară mai lent, deoarece conform teoriei cinetico-moleculare,
reacții de grad mai superior sunt imposibile. Reacţiile chimice de
gradul trei în realitate sunt de frecveță mai redusă.
178
 10.2. Viteza reacţiilor chimice
Din cele menţionate desprindem concluzia că reacţiile chimice
reprezintă procesul de transformare a substanţelor iniţiale (reactante)
în produşi finali. Viteza procesului de transformare este
caracterizată de viteza de reacție chimice. Viteza reacţiei chimice
(W) se defineşte ca variaţia concentrației substanţei reactante (C),
într-o unitate de timp. În general, viteza reacţiei chimice este dată de
relaţia:
W = ± dC/dτ, (10.5)
în care: C este concentraţia substanţei reactante; τ – unitatea de timp.
Viteza reacţiei chimice mai poate fi raportată şi la unitatea de
masă a amestecului reactant:
Wm = ± dC/ρ, (10.6)
3
în care: ρ reprezintă densitatea amestecului reactant, kg/m .
Aşa cum substanţele reacţionează în cantităţi echivalente,
viteza de reacţie poate fi apreciată după modificările concentraţiilor
oricărei substanţe reactante, de aceea, în faţa relaţiilor menţionate
stau semnele matematice ”+” şi ”-”.
Prin urmare, viteza reacţiilor chimice este condiţionată de
natura substanţelor reactante şi de condiţiile fizice (factorii externi)
în care se desfăşoară ele.
Conform Legii acţiunii maselor propusă de savanţii
norvegieni Guldberg şi Waage în anul 1867, viteza reacţiei chimice
este proporţională cu produsul concentraţiilor substanţelor reactante.
În baza acestei legi, vitezele reacţiilor chimice pot fi exprimate prin
concentraţiile reactanţilor în felul următor:
- pentru reacţiile monomoleculare: W = ± dCA/dτ = k1CA;
- pentru reacţiile bimolelculare: W = ± dCACB/dτ = k2CACB;
- pentru reacţiile trimoleculare: W = ± dCACBCC/dτ =
k3CACBCC,
în care: coeficienții k1, k2, k3 reprezintă constantele vitezei de reacţie
şi depind numai de temperatura sistemului, dar nu depind de
concentrația reactanților.

179
 Dependența vitezei reacției chimice de concentrație și
temperatură poate fi prezentată prin formula:
E

W  k0  C  C  e
a
A
b
B
RT
, (10.7)
a b
în care: C , C - concentrațiile substanțelor reactante, iar a, b –
A B
indicii de ordine a reacției.
Dacă concentrația substanțelor reactante și a produselor de
ardere corespunzător sunt egale cu CA, CB, CM, CN, atunci viteza
reacției chimice poate fi exprimată prin viteza de transformare a
componentelor inițiale ale amestecului, sau invers, prin viteza de
formare a noilor substanțe – produse ale reacției.
Reacţiile care decurg între gaze se numesc reacţii omogene, iar
reacţiile care decurg la suprfaţa materialelor şi substanţelor solide se
numesc reacţii eterogene. În expresia pentru vitezele reacţiilor
eterogene este inclusă numai concentraţia fazei gazoase. De
exemplu, viteza reacţiei de ardere a carbonului (C + O2 = CO2), se
determină conform relaţiei.
W = kCo2 , (10.8)
în care: Co2 – reprezintă concentraţia de O2.
Pe măsura consumului substanţelor reactante, în reacţiile
chimice desfăşurate în regim izotermic, viteza va scădea continuu.
Decurgerea reacţiilor de ardere în acest regim, fiind însoţite cu
degajări de căldură, se realizează pe calea preluării căldurii din zona
de reacţie. În cazul regimului neizotermic, viteza reacţiilor de ardere
depinde de temperatura, care creşte brusc odată cu majorarea
temperaturii. Această dependenţă conform legii lui Arrenius poate fi
exprimată prin constanta vitezei de reacţie în felul următor:
k = k0e-E/RT. (10.9)
Deci, viteza reacţiei de ardere depinde exponenţial de
temperatură, în care: k0 reprezintă factorul care în prima aproximaţie
este constant şi nu depinde de temperatură; E – energia de activare,
(kJ/kmolꞏgrad); R – 8,315 – constanta universală de gaze -
(kJ/kmolꞏgrad); T – temperatura absolută, K.

180
 Pe baza legii lui Arrenius, expresia vitezei reacţiei chimice
preia următoarea formă:
W = k0f(C) e-E/R , (10.10)
în care: f(C) reprezintă funcţia ce reflectă dependenţa vitezei de
concentraţie conform Legii acţiunii maselor.

10.3. Reacţii reversibile

Desfăşurarea şi evoluţia proceselor de ardere este în strânsă
corelaţie cu natura substanţelor participante la reacţie şi cu factorii
externi. În natură există reacţii chimice care decurg practic complet,
până la epuizarea substanţelor reactante. În alte cazuri, la atingerea
unor anumite valori ale concentraţiilor, reacţiile stagnează. Unele
reacţii se declanşează spontan în condiţii obişnuite, în timp ce alte
reacţii sunt amorsate numai la atingerea anumitor valori ale
parametrilor de stare sau prin intervenţie externă de altă natură.
Majoritatea reacţiilor chimice nu se produc până la
transformarea completă a substanţelor iniţiale. Pe lângă produşii de
reacţie, în sistemul chimic sunt prezente cantităţi de substanţe
iniţiale şi intermediare. De aceea, în general, fiecare reacţie chimică
se desfăşoară simultan în două direcţii: în direcţia formării
produşilor finali de reacţie din substanţele iniţiale (reacţie directă) şi
în direcţia formării substanţelor iniţiale din produsele finale (reacţie
inversă).
De aici rezultă că dacă viteza reacţiei inverse este comparabilă
cu viteza reacţiei directe, atunci reacţia devine chimică reversibilă şi
în urma ei, în mod inerent, concomitent cu produşii de reacţie, vor fi
şi substanţele iniţiale. Reacția chimică inversă de disociere poate
decurge numai la temperaturi foarte înalte.
De aceea, forma generală corectă a ecuaţiei de desfăşurare a
reacţiei chimice se prezintă în felul următor:
aA + bB + … ↔ mM + nN + …, (10.11)
Vitezele celor două reacţii (directe şi inverse) sunt influenţate
de concentraţia substanţelor în reacţie. Experienţele demonstrează
că la începutul procesului, când concentraţia substanţelor iniţiale
este foarte mare în raport cu cea a produşilor finali, reacţia directă se
181
desfăşoară mult mai repede decât reacţia inversă. Dar pe măsură ce
decurge procesul, concentraţia substanţelor iniţiale se reduce, iar
concentraţia produşilor de reacţie se măreşte, ceea ce are ca urmare
reducerea vitezei reacţiei directe, de producere a substanţelor finale
şi accelerarea reacţiei inverse, de restabilire a substanţelor iniţiale.
În baza legii acţiunii maselor, viteza reacţiei chimice este
proporţională cu concentraţiile substanţelor reactante ridicate la
puteri egale cu coeficienţii de echivalenţă. Astfel, pentru reacţia
omogenă reversibilă care se produce la T = const, vitezele reacţiilor
(directe şi inverse) în orice moment de timp se exprimă prin
relaţiile:
 pentru reacţiile directe:
W1 = k1 CAaCBb; (10.12)
 pentru reacţiile inverse:
W2 = k2 CMmCN, (10.13)
în care: k1, k2 – constantele vitezelor de reacţie, directă şi inversă, iar
CAa ,CBb, CAa ,CBb sunt concentrațiile molare curente ale substanțelor
în reacție, kmol/m3 .
Mecanismul reacţiei constă în faptul că la un volum iniţial
constant al amestecului reactant, dezvoltarea reacţiei chimice
conduce la scăderea substanţelor iniţiale, deci, conduce la
micşorarea vitezei reacţiei directe (W1), în timp ce creşterea
concentraţiilor produselor finale conduce la creşterea
corespunzătoare a vitezei reacţiei inverse (W2).

10.4. Dependența vitezei reacției chimice de temperatură

Viteza reacţiei la T = const. este condiţionată de constanta
vitezei de reacţie k. De aceea, pentru a stabili dependenţa vitezei
reacţiei chimice de temperatură, este suficient să se cunoască
dependenţa acestei constante de temperatură.
S-a stabilit că reprezentarea grafică (figura 10.1, a) a lui ln k
în funcţie de valoarea inversă a temperaturii absolute T conduce la o
 E
dreaptă cu panta    , afirmaţie susținută de către savantul
 R

182
Arrhenius (1889) şi cunoscută sub numele de legea lui Arrhenius.
De aceea, dependenţa constantei vitezei de reacţie de temperatură se
exprimă de către ecuaţia lui Arrhenius:
E
sub formă logaritmică: ln k    ln k 0 ; (10.14)
RT
d ln k E
sub formă diferențială:  ; (10.15)
dT RT 2
 E 
sub formă exponențială: k  k0 exp  , (10.16)
 RT 
în care: ( k 0 ) – factor care în prima aproximație nu depinde de
temperatură; E – energia de activare (kJ/kmol).
Mărimile ( k 0 ) şi ( E ) se numesc constantele cinetice ale
procesului de ardere.

Figura 10.1. a) variația constantei de viteză cu temperatura

E
(ln k    ln k 0 ) ; b) variaţia vitezei în funcţie de concentraţie:
RT
1 – pentru reacţiile monomoleculare; 2 – pentru reacţiile
bimoleculare sau cu un grad mai superior.

Reieşind din cele menţionate, viteza reacţiei chimice de ardere

poate fi exprimată conform relaţiei 10.10.
1
Graficul prezentat în figura 10.1, a) în coordonatele ln k ;
T
permite găsirea valorilor celor două constante. Astfel, termenul
183
 1
ln k 0 este determinat prin ordonata ce corespunde abscisei  0,
T
iar energia de activare E   Rtg , unde (  ) este unghiul de
înclinare al dreptei. Pentru reacții E  0  panta dreptei este
negativă, iar pentru reacții exoterme E  0  panta este pozitivă.
În mod simplist, mărimii k0  din ecuația Arrhenius i s-a
atribuit sensul de număr sumar de ciocniri dintre molecule care se
produc într-o unitate de volum și o unitate de timp, lui E  de
valoarea minimă a energiei moleculelor ce s-au ciocnit, iar lui k 
de număr de molecule care au reacționat.

10.5. Influența presiunii asupra vitezei reacțiilor chimice

În anumite condiţii speciale de ardere este necesar să se
cunoască influenţa presiunii asupra vitezei reacţiei chimice. Viteza
reacţiei chimice creşte odată cu mărirea presiunii, în funcţie de
gradul reacţiei conform relaţiei următoare:
W = W0 ꞏPν , (10.17)
în care: W0 reprezintă viteza reacţiei la presiunea de 0,101325 mPa.
Modul de variaţie a vitezei de reacţie în timpul desfăşurării
procesului de ardere depinde de condiţiile schimbului de căldură ale
sistemului în mediul ambiant.
În figura 10.2 sunt reprezentate curbele de variaţie a vitezei
în funcţie de concentraţie W = f(C), pentru două cazuri limită de
desfăşurare a procesului de ardere:
1. Cazul procesului izotermic (când întreaga căldură
dezvoltată de reacţiile chimice este transmisă mediului ambiant). În
acest caz, viteza reacţiei scade pe măsura micşorării concentraţiei
combustibilului.
2. Cazul procesului adiabatic (când viteza creşte rapid la
majorarea temperaturii în sistem, atingând valoarea maximă în
apropierea arderii complete, după care scade brusc la ”0”).

184
 10.6. Variația vitezei reacției chimice în timp
Una din problemele de bază ale cineticii chimice este cea a
variaţiei vitezei reacţiei în timp. Pentru a demonstra importanţa
acestei probleme, pentru studiul proceselor de ardere, vom examina
o reacţie omogenă elementară:
aA + bB ↔ mM + nN. (10.18)
Pentru această reacţie, viteza reacţiei definită prin viteza de
consum a substanţelor iniţiale A şi B poate fi exprimată prin ecuaţia
cinetică:
W = ±dCA(B)/dτ =k CAaCBb. (10.19)
Se consideră, în continuare, că concentraţiile substanţelor
iniţiale sunt aceleaşi, adică CA = CB = CI.
În acest caz, ecuaţia cinetică a vitezei reacţiei chimice preia
forma:
W = ±dCi/dτ =k Cia+b=k Cin. (10.20)
Pentru o reacţie elementară de gradul întâi, n = a + b = 1.
Rezultă deci:
W = ±dCi/dτ =k Ci. (10.21)
Întegrând această ecuaţie între concentraţia iniţială C0 pentru τ
= 0 şi concentraţia curentă Ci, în momentul considerat τ, se obţine:
lnCi/C0 = - kτ sau Ci/C0 = e- kτ, (10.22)
de unde rezultă: Ci = C0 e- kτ.
Prin substituţia lui Ci în relaţia (10.22), rezultă ecuaţia cinetică
a vitezei reacţiei de gradul întâi:
W = ±dCi/dτ = k C0 e- kτ. (10.23)
În mod analogic poate fi determinată viteza şi pentru reacţiile
de ordin mai superior.
Astfel, viteza reacţiei chimice definită prin viteza de consum a
substanţelor iniţiale scade în timp după o lege exponenţială, care, de
altfel, este tipică pentru orice reacţie elementară. Studiul
caracteristicilor cinetice ale reacţiilor elementare de gradul doi şi trei
arată că cu cât gradul reacţiei chimice este mai mare, cu atât viteza
reacţiie este mai mică. Se explică acest lucru prin creşterea
numărului de molecule care se ciocnesc în reacţiile de grad superior.

185
 Astfel, pentru orice reacţie chimică, indiferent de gradul ei,
viteza maximă se constată în momentul iniţial de timp. Pe măsura
epuizării substanţelor reactante, viteza reacţiei scade. Asemenea
variaţie a vitezei reacţiei în timp se observă la reacţiile izoterme
elementare, care se supun legilor cineticii chimice.

10.7. Concentrația substanțelor reactante

Reacţiile chimice sunt caracterizate de transformările
continuie ale compoziţiei substanţelor reactante. E de menţionat că
în aceste transformări variază în mod continuu atât concentraţia
substanţelor iniţiale, cât şi a produşilor finali. Dar spre deosebire de
sistemul termodinamic, ai cărui parametri de stare, în mod obişnuit,
sunt presiunea absolută p, temperatura absolută T şi volumul
specific V, pentru sistemul reactant care reprezintă ansamblul
componentelor reacției (inițiale și produși finali) separate de mediul
ambiant, este necesară cunoaşterea suplimentară încă a unui
parametru. La acest parametru se raportă concentraţia substanţelor
reactante C.
În chimie deseori se operează cu concentraţia molară Ci , care
reprezintă numărul de kilomoli ai componentului considerat conţinut
în unitatea de volum a sitemului:
n kmol
Ci  i , , (10.24)
V m3
în care: ni reprezintă numărul de kilomoli ai componentei i, iar
ir
V   Vi reprezintă volumul total al sistemului, m 3 . Având în
i

piV
vedere că ni  , în care R reprezintă constanta universală a
RT
gazelor, rezultă:
pi
Ci  . (10.25)
RT
Deci, concentraţia molară a oricărui component din sistem
este direct proporţională cu presiunea parţială a aestuia.
186
 În calculele practice, concentraţia substanţelor reactante se
exprimă prin concentraţia relativă. Pentru un A.G, concentraţia
relativă a unui oarecare element (i) se redă frecvent în indici
adimensionali: fracţii molare şi fracţii volumice.
Raportul dintre numărul de kilomoli ai componentului
considerat şi numărul sumar de kilomoli ai componenţilor prezenţi
în sistem defineşte fracţia molară a componentului. Astfel, fracţia
molară a unui component (i) dintr-un amestec component (r) este:
n
CiM  i  r i . (10.26)
 nii
Fracţia volumică a unui component (i) dintr-un amestec -
component (r) se determină prin relaţia:
V
CiV  i  r i . (10.27)
Vi i
În mod similar, raportul dintre presiunea parţială a unei
componente concrete în amestec şi presiunea totală din sistem este:
p
Cip  i , (10.28)
p
ir
în care: pi şi p   pi sunt presiunea parţială a
i
componentei date, respectiv presiunea sumară din sistem.
Componentele participante la reacţiile de ardere
O
( 2 , H 2 , N 2 , CO, CO2 , SO2 , CH 4 ) se comportă practic ca şi gazele
perfecte pentru care:
ni Vi pi
 
N V p
sau CiM  CiV  Cip  Ci . (10.29)
Concentraţiile relative, fiind mărimi adimensionale, nu depind
de parametrii de stare ai sistemului. Prin urmare, concentraţiile

187
relative ale substanţei nu variază nici cu presiunea şi nici cu
temperarura.
Înmulţind numărătorul şi numitorul ecuaţiei (10.26) cu
presiunea p din sistem, rezultă:
p p p
Ci  i   Ci . (10.30)
p RT RT
Dar, aşa cum concentraţia relativă Ci nu depinde de presiune,
rezultă că concentraţia molară Ci este direct proporţională cu
presiunea sistemului reactant.
Din ecuaţia de stare a A.G. perfecte pV  nRT rezultă
raportul:
p n
  z, (10.31)
RT V
în care: z reprezintă numărul de kilomoli pe unitatea de volum a
amestecului. Prin substituţie, în ecuaţia (10.27) se obţine corelaţia
dintre concentraţia molară Ci a unui component oarecare şi
concentraţia relativă Ci :
C i  C i z. (10.32)

10.8. Echilibrul chimic. Constantele de echilibru

În anumite condiţii de temperatură şi presiune se stabilește un
echilibru chimic în care vitezele celor două reacţii devin egale
(viteza de formare a unor compuși este egală cu viteza lor de
disociere). Din acest moment, concentrațiile substanțelor reactante
nu se mai modifică.
W1 = W2 sau k1 CAaCBb = k2 CMmCNn. (10.33)
Echilibrul chimic stabilit, are particularităţile unui echilibru
dinamic, cu caracter reversibil. El nu reprezintă nicidecum încetarea
procesului chimic, ci corespunde doar egalării vitezelor reacţiilor de
formare şi de descompunere a produşilor finali de reacţie. Variația
parametrilor externi deplasează echilibrul chimic de la caz la caz,

188
într-un sens sau altul, dar sistemul îşi reia echilibrul chimic la
revenirea parametrilor de stare la valorile iniţiale.
Raportul constantelor de viteză ale reacţiei directe şi inverse
reprezintă constanta de echilibru chimic al reacţiei (kc). Constanta de
echilibru chimic kc este exprimată prin concentraţiile CA, CB, CM, CN
ale substanţelor A, B, M, N care participă la reacţie în condiţiile
echilibrului chimic:
kc = k1/k2 = CAaCBb/CMmCNn. (10.34)
Deoarece la o anumită temperatură mărimile k1 şi k2 sunt
constante, rezultă deci că şi constanta de echilibru chimic al reacţiei
kc este şi ea o mărime constantă, cartacteristică reacţiei chimice date.
În general, însă, această constantă depinde de parametrii de stare,
temperatură şi presiune asociaţi reacţiei.
Întrucât numărul de molecule în amestec este proporţional cu
presiunea parţială a componentelor respective din amestec, vitezele
reacţiilor chimice (directe şi inverse) pot fi scrise sub următoarea
formă:
 pentru reacţiile directe:
W1 = k1 PAa PBb; (10.35)
 pentru reacţiile inverse (pentru produsele de ardere):
W2 = k2 PMmPNn. (10.36)
În consecinţă şi constanta de echilibru chimic al reacţiei (kc)
poate fi exprimată şi prin presiunea parţială a componentelor reacţiei
conform relaţiei:
kp = PAa PBb/PMm PNn. (10.37)
Aşa cum constantele vitezelor de reacţie (k1, k2) nu depind de
concentraţie, de asemenea şi mărimile (kc şi kp) nu vor depinde de
concentraţia substanţelor în amestec, fiind pentru reacţia dată
constante în anumite condiţii de temperatură şi presiune.
La valori mari ale constantei de echilibru, concentraţiile
substanțelor iniţiale reactante sunt mari, deci direcţia inversă de
desfăşurare a reacţiei va fi favorabilă.
Când valoarea (kc) tinde spre ”0”, reacţia se va desfăşura până
la dispariţia completă a produselor (substanţelor) iniţiale.

189
 Legătura dintre constantele de echilibru al reacţiilor chimice kc
şi kp este dată prin relaţia:
kc = kp (RT)∆ν, (10.38)
în care: T – temperatura absolută, 273 K; ∆ν – dilatarea
termică care indică creşterea numărului de moli în urma reacţiei.
Dilatarea termică (∆ν) se determină conform relaţiei
următoare:
∆ν = (m + n +…) – (a + b +…). (10.39)
Este important a sublinia că arderea S.C. nu poate fi
desfăşurată în condiţiile echilibrului chimic, deoarece pentru
stabilirea lui este necesar un interval de timp mai mare de unu sau
chiar două ordine de mărime, decât timpul rezervat arderii. Totuşi,
reacţiile de ardere care au loc în instalaţiile energetice decurg în
sensul atingerii stării de echilibru chimic, având ca efect modifiarea
compoziţiei amestecului în raport cu arderea completă.
Legea acţiunii maselor este valabilă numai pentru gazele
perfecte, dar cu o suficientă exacticitate această lege poate fi
aplicată şi gazelor reale.
Legea mai poate fi aplicată şi reacţiilor eterogene, doar că în
acest caz este necesară considerarea presiunii parţiale a substanţelor
gazoase. Presiunile parţiale ale vaporilor proveniţi din S.C. solide şi
lichide nu se înscriu în expresia matematică a legii acţiunii maselor.

10.9. Variaţia constantei de echilibru al reacţiei în funcţie de

temperatură şi presiune
Constanta de echilibru (kp) depinde de temperatura şi
presiunea în care se desfăşoară reacţia.
a) Variaţia valorii kp în funcţie de temperatură
Variaţia valorii (kp) în funcţie de temperatură este dată prin
ecuaţia lui Van t – Hoff:
dlnkp/dT = qp/RT2, (10.40)
în care: qp reprezintă efectul termic al reacţiei la presiune
constantă, (Kj/moll).
Ecuaţia Van t – Hoff stabileşte dependenţa dintre constanta de
echilibru, temperatură şi efectul termic al reacţiei.
190
 Sensul de deplasare al echilibrului chimic cu temperatura se
determină în funcție de efectul termic al reacției. În cazul reacţiilor
d ln k p
exoterme, efectul termic va fi q p  0 , corespunzător și 0.
dT
Aceasta înseamnă că constanta de echilibru kp scade odată cu
temperatura, ceea ce înseamnă o creștere a concentrației substanțelor
inițiale în amestec și deplasarea stării de echilibru chimic se
realizează în sensul reacției inverse, adică de restabilire a
substanțelor inițiale. Deci, creșterea temperaturii devaforizează
desfășurarea reacției cu caracter exoterm.
Dimpotrivă, în reacțiile endoterme efectul termic q p  0 ,
constanta de echilibru chimic kp crește odată cu temperatura,
vaforizând creșterea concentrației produșilor finali în amestec și
deplasarea stării de echilibru chimic în sensul reacției directe de
formare a produselor finale. Prin urmare, creșterea temperaturii
favorizează desfășurarea reacției endoterme.
Reacțiile de ardere a combustibililor gazoși sunt în
exlusivitate exotermice, de aceea rezultă că la creșterea temperaturii
se vor favoriza condiții privind desfășurarea reacțiilor inverse sau de
disociere a produselor de ardere.
b)Variaţia valorii kp în funcţie de presiune
Echilibrul chimic al unei reacții chimice poate fi deplasat în
funcție cu presiunea numai dacă reacția decurge cu variație de
volum. Presiunea nu afectează starea de echilibru a acelor reacții,
care nu sunt însoțite de variație de volum. Dacă reacția este însoțită
de o variație de volum, creșterea presiunii deplasează echilibrul
chimic al reacției în sensul diminuării volumului, iar scăderea
presiunii în sensul majorării volumului. Variaţia valorii kp în funcţie
de presiune este dată de următoarea relaţie de calcul:
(dlnkp/dp)T = 1/P ∆ν. (10.41)
Conform acestei realţii rezultă că, odată cu creşterea presiunii
sistemului izoterm, constanta de echilibru a reacţiei poate creşte sau
scădea, în funcţie de mărimea ν.

191
 De exemplu: în reacția de combustie a hidrogenului cu
oxigenul:
2H2 + O2 = 2H2O, rezultă că ∆ν<dlnkp/dp<0.
Din exemplul dat putem desprinde următoarele: odată cu
creşterea presiunii sistemului, constanta de echilibru a reacţiei va
scădea, favorizând condiţii pentru formarea produşilor finali de
reacţie (H2O).
În concluzie putem doar să menţionăm că la determinarea
teoretică a constantei de echilibru, dacă şi este posibilă, nu pot fi
obţinute unele rezultate satisfăcătoare. Determinarea precisă a
constantelor de echilibru se face în baza observaţiilor stroboscopice
până la a 4-a zecimală, ceea ce face recomandabilă folosirea acestor
date în celelalte procese.
Orice reacție reversibilă decurge până la o anumită limită care
depinde de corelația dintre concentrația substanțelor reactante și de
factorii externi, temperatură și presiune, asociați reacției. Dacă
asupra sistemului aflat în echilibru chimic se va acționa din exterior,
atunci sistemul va fi scos din starea sa de echilibru. Din acest
moment, în sistem se vor produce procese ireversibile pâna la
stabilirea unui nou echilibru chimic.

10.10. Influența fenomenului de disociere a produselor de

ardere asupra reacției de ardere
Procesul de ardere a S.C. în anumite condiţii fizice inclusiv
cele triatomice H 2O şi CO2 , fenomene care apar la temperaturi
superioare mai mari de 2000 C . Procesul de disociere se realizează
datorită nivelului ridicat de energie a particulelor componente.
Disocierea presupune fragmentarea particulelor cu nivel înalt de
energie în particule cu energie inferioară. Această fragmentare
utilizează, însă, o cantitate mare de căldură, de aceea, pentru
calculul arderii, în aceste condiţii, este necesară luarea în
considerare a căldurii pierdute cu disocierea termică.

192
 Totodată, reacţiile de disociere a lui H 2O şi CO2 duc la
formarea hidrogenului (H2), oxigenului (O2) şi monoxidului de
carbon (CO), conform reacţiilor reversibile de ardere:
2 H 2  O2  2 H 2O; .
. (10.42)
2CO  O2  2CO2 .
Procesul de disociere a H 2O şi CO2 decurge până la o
anumită limită, determinată de starea de echilibru chimic al acestor
reacţii.
Cantitatea de substanţă disociată exprimată în raport cu
cantitatea ei iniţială se numeşte grad de disociere  . Gradul de
disociere  este o mărime adimensională ce variază între 0 şi 1, în
funcţie de condiţiile în care are loc reacţia chimică, dar poate fi
exprimat şi în procente.
Calculul proceselor de disociere a lui H 2O şi CO2 , în condiţii
fizice date, se bazează pe cunoaşterea constantelor de echilibru ale
celor două reacţii chimice de ardere, care, exprimate prin presiunile
parţiale ale gazelor componente, în reacţie devin:
 pentru reacţia de ardere a H2:
p H2 O
Kp  2 2 ; (10.43)
p H 2 pO2
 pentru reacţia de ardere a CO:
2
pCO
Kp  2 2 . (10.44)
pCO pO2
Admitem, în continuare, numărul de moli de H2O sau de
CO2 până la disociere egal cu 2. După disociere numărul de moli de
H2O sau de CO2 existenţi într-un sistem, în condiţiile echilibrului
chimic la temperatura dată, va fi egal cu 21   , de H2 sau CO cu
2 , iar de O2 cu  . Astfel, pentru cele două reacţii de
descompunere a lui H 2O şi CO2 , numărul sumar de moli ai
amestecilui aflat în stare de echilibru chimic este:
n  21     2    2   . (10.45)
193
 Având în vedere că cele două reacţii chimice de ardere se
desfăşoară în faza gazoasă, se consideră că substanţele paricipante la
ardere formează un A.G. perfect, pentru care ecuaţia de stare preia
forma:
pV  nRT , (10.46)
iar presiunea parţială a componentei i este:
n n
pi  i RT  i p, (10.47)
V n
în care: ni reprezintă numărul de moli ai componentului i în
amestec, n – numărul total de moli ai amestecului de gaze, iar V este
volumul total al sistemului.
Astfel, presiunile parţiale ale gazelor componente în amestec
exprimate prin numărul de moli respectiv devin:
 pentru reacţia de descompunere a lui H 2O :
21    2 
p H 2O  p; p H 2  p ; p O2  p; (10.48)
2  2  2 

 pentru reacţia de descompunere a lui CO2 :

21    2 
pCO2  p; pCO  p ; p O2  p . (10.49)
2  2  2 

Prin înlocuirea presiunilor parţiale în (10.44) şi (10.49), se

obţine relaţia de calcul a constantei de echilibru chimic K p al
reacţiilor de disociere a lui H 2O şi CO2 :

Kp 
2   1   2 . (10.50)
3p
De cele mai multe ori valoarea gradului de disociere  este
mică în comparaţie cu unitatea. În acest caz, ecuaţia constantei de
echilibru preia forma:
2
Kp  . (10.51)
3p

194
 Din relaţia (10.51) a constantei de echilibru rezultă relaţia,
care indică dependenţa dintre gradul de disociere şi presiune:
2
 3 . (10.52)
Kp p
Dacă presiunea creşte spre valori extreme,  tinde către zero,
iar când presiunea se apropie de zero,  se apropie de unitate.
Calculul proceselor de disociere a lui H 2O şi CO2 se face în
funcţie de constanta de echilibru chimic K p , a cărei valoare de
temperatură analizată se determină conform tabelelor indicate în
literatura de specialitate. Cunoscând valoarea constantei de echilibru
K p , se poate calcula prin relaţia (10.53) gradul de disociere  al lui
H 2O şi CO2 , în stare de echilibru. Acest calcul se aplică numai în
cazul în care se ia exact în considerare influenţa fenomenului de
disociere asupra arderii. Gradul de disociere al lui H 2O şi CO2 se
poate determina şi cu ajutorul diagramelor alcătuite pe bază de date
experimentale.
Pierderea de căldură la disocierea lui H 2O şi CO2 în realitate
se ia în considerare numai în instalaţiile de ardere la temperaturi
înalte.
Căldura sumară pierdută datorită disocierii poate fi exprimată
prin următoarea relaţie:
kJ
Qdis   H 2 OVH 2 OQH 2   CO2VCO2 QCO , (10.53)
kg (m3n / h)
în care:  H 2O ,  CO reprezintă gradul de disociere al lui H 2O,
respectiv CO2 ; VH 2O , VCO - volumele parţiale ale lui H 2O şi CO2 ,
în mN3 mN3 ; QH 2  10,76 mJ mN3 - căldura de ardere a H2, iar
QCO  12,7 mJ m N3 - căldura de ardere a CO.

195
 10.11. Energia de activare și corelația cu efectul termic
Reacţia chimică se produce în urma interaţiunii particulelor
constitutive ale substanţelor reactante. Dacă orice ciocnire ar
conduce la producerea reacţiei, atunci reacţia chimică ar decurge
practic momentan. Însă experimentele demonstrează că reacţiile
decurg cu anumite viteze bine determinate. Prin urmare, deci, nu
orice interacţiune între moleculele conduce la realizarea reacţiei
chimice.
Pentru desfăşurarea reacţiei chimice dintre moleculele
ciocnite, este necesar, în primul rând, distrugerea legăturilor dintre
moleculele substanţelor iniţiale care se realizeză din contul căldurii
consumate. Deoarece energia cinetică a mişcării haotice a
moleculelor este distribuită neuniform între ele, rezultă că viteza de
mişcare a unor molecule este mai mică decât viteza medie. Aceste
molecule au un nivel inferior de energie, iar altele, dimpotrivă, au o
viteză mai mare şi deci un nivel superior de energie.
Energia eliberată la interaţiunea moleculelor cu nivel inferior
de energie este insuficientă pentru distrugerea legăturilor
moleculare, din care motiv reacţia chimică nu se va desfășura.
Reacţia chimică se va desfăşura doar numai în cazul în care energia
eliberată în urma ciocnirii moleculelor va fi suficientă pentru
distrugerea legăturilor. Deci, ciocnirea trebuie să se realizeze numai
între moleculele cu nivel superior de energie.
Astfel, pentru a explica creşterea excesivă a vitezei de reacţie
în raport cu temperatura, cercetătorul Arrenius a formulat ipoteza în
conformitate cu care pot reacţiona numai acele molecule, care
dispun de un exces de energie în raport cu nivelul ei critic. Aceste
molecule au fost numite molecule active.
Moleculele active provin din molecule normale. Pentru
formarea lor se consumă energie. Procesul de modificare a energiei
moleculei fără transformarea chimică se numeşte activare, iar
energia consumată la formarea moleculelor active poartă denumirea
de energie de activare. Altfel spus, energia de activare reprezintă
energia minimă care este suficientă pentru ruperea sau slăbirea
legăturilor iniţiale dintre molecule.
196
 Moleculele normale şi cele active se află în echilibru.
Constanta acestui echilibru depinde esenţial de temperatură.
Prin urmare, se poate concluziona că reacţia chimică este
împedicată de existenţa unei bariere energetice, pentru depăşirea
căreia este necesară energia de activare.
Prin energia de activare se caraterizează activitatea
moleculelor, care reacţionează între ele. Cu cât este mai mică
energia de activare, cu atât moleculele intră mai uşor în reacţie.
Acest lucru poate fi vizualizat în figura 10.2.

Figura 10.2. Variaţia energiei de activare în procesul de activare şi cel de

reacţionare (E1 – energia de activare a reacţiei chimice directe; E2 –
energia de activare a reacţiei chimice inverse).

Moleculele substanţelor iniţiale aflate în starea A absorb

energia de activare E1 şi trec în starea activă B cu energia internă
U B  U A  E1 . În starea B, moleculele care se ciocnesc intră în
reacţie, formând produşi de reacţie, eliminând energie. După răcirea
produşilor de reacţie până la temperatura iniţială (punctul C) energia
internă a produselor de ardere va fi egală cu U C , în timp ce energia
eliminată E2 va fi:
E2  U B  U C . (10.54)

197
 Diferenţa dintre energia E1 absorbită pe sectorul AB şi
energia E2 eliminată în cursul reacţiei pe sectorul BC constituie
efectul termic al reacţiei:
Qv  E2  E1  U C  U A . (10.55)
Pentru ca să se producă reacţia exotermă directă, energia de
activare E2 trebuie să fie mai mare decât valoarea energiei de
activare E1 ( E1  E 2 ), iar pentru reacţia endotermă inversă, energia
de activare E1 trebuie să fie mai mare decât valoarea energiei de
activare E2 ( E1  E 2 ). Prin urmare, direcţia ABC descrie reacţia
directă - exotermă, iar direcția CBA descrie reacţia inversă -
endotermă. Din cele menţionate putem desprinde concluzia că
energia de activare constituie factorul de bază, care detemină viteza
reacţiei chimice. Cu cât energia de activare este mai mică, cu atât
moleculele intră mai ușor în reacție, reacția decurge mai rapid, iar
viteza reacțiilor chimice este mare. Legătura dintre energia de
activare şi efectul termic al reacţiei se stabileşte direct, comparând
d ln k E
ecuaţia (  ) cu ecuaţia reacţiei la V = const
dT RT 2
d ln kc U
(  ). Substituind constanta de echilibru chimic ( K c ) cu
dT RT 2
raportul constantelor vitezelor de reacţie, directă şi inversă, k1 k 2 ,
se obţine:
d ln k 2 d ln k1 U
  . (10.56)
dT dT RT 2
d ln k E
Conform ecuaţiei (  ), această diferenţă poate fi
dT RT 2
scrisă în forma:
d ln k 2 d ln k1 E2  E1
  . (10.57)
dT dT RT 2
Prin compararea acestor ecuaţii rezultă:
U  E1  E2 . (10.58)

198
 În concluzie, efectul termic al reacţiei este egal cu diferenţa
dintre energia de activare a reacţiei directe şi energia de activare a
reacţiei inverse. Astfel, pornind de la ecuația Van t Hoff, s-a ajuns la
 d ln k E 
ecuația lui Arrenius:    - explicată din punct de vedere
 dT RT 2 
al termodinamicii.
Subiecte pentru autoevaluare
1. Reacții chimice, definiție, relația generalizată.
2. Clasificarea reacțiilor chimice după diverse criterii.
3. Viteza reacției chimice, relația de calcul.
4. Dependența vitezei reacției chimice de temperatură.
5. Reacții chimice reversibile. Mecanismul desfășurării
acestora.
6. Influența presiunii asupra vitezei reacțiilor chimice.
7. Variația vitezei reacției chimice în timp, relațiile de calcul
utilizate.
8. Concentrația substanțelor reactante.
9. Echilibrul chimic al reacțiilor chimice. Condiții de stabilire
a acestuia.
10. Constantele de echilibru chimic și factorii care le
influențează.
11. Variația constantei de echilibru a reacției chimice în
funcție de temperatură și presiune.
12. Fenomenul de disociere a produselor de ardere, influența
lor asupra reacției chimice.
13. Energia de activare, variația energiei de activare în
procesul de activare și cel de reacționare.
14. Corelația dintre energia de activare și efectul termic.
Sarcini individuale
1. Cinetica reacțiilor chimice la arderea materialelor –
prezentare.
2. Viteza reacțiilor chimice și factorii care o influențează –
prezentare.
3. Energia reacțiilor chimice și corelarea ei cu efectele termice
– prezentare.

199
 11. PROCESE DE APRINDERE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC5 ”Analiza teoriilor și caracterizarea
proceselor de aprindere și propagare a arderii”studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească noțiunea de autoaprindere și tipurile principale;
 să identifice condițiile critice de aprindere și deosebirea
dintre aprindere și autoaprindere;
 să distingă factorii care influențează temperatura de
autoinflamare și relațiile de bază ale exploziei termice;
 să identifice particularitățile autoaprinderii de natură
biologică, chimică și fizico-chimică;
 să interpreteze aprinderea provocată și să enunțe energia
minima de aprindere;
la nivel de aplicare:
 să analizeze teoria exploziei termice și factorii care
influențează explozia;
 să explice modurile principale de aprindere a amestecului
combustibil;
 să descrie matematic procesul de aprindere provocată;
 să caracterizeze fenomenul de inflamabilitate și să explice
sensul fizic al limitei de inflamabilitate;
 să argumenteze energia minima de aprindere și
caracteristicile ei.
la nivel de integrare:
 să aplice aparatul logico-matematic caracteristic teoriei
exploziei termice;
 să determine limitele de inflamabilitate a diferitor substanțe
combustibile;
 să determine temperaturile de aprindere, autoaprindere și
energia de aprindere.
Arderea A.C. poate fi inițiată în urma autoinflamării,
aprinderii cu surse exterioare sau autoaprindere. Dacă procesele de
autoinflamare și aprindere sunt caracteristice pentru toate
200
substanțele, care se află în stare gazoasă, lichidă și solidă, atunci
autoaprinderea este caracteristică pentru substanțele solide (în
particular când se află în stare mărunțită) sau lichide cu temperaturi
înalte de fierbere, distribuite pe material cu suprafețe mari.

11.1. Autoaprinderea amestecului de combustibil (A.C.)

Aprinderea reprezintă acțiunea prin care începe arderea
combustibilului. Aprinderea sau inițierea arderii se produce fie când
S.C. intră în contact cu o sursă externă de aprindere în prezența
oxigenului din aer, fie datorită unei surse de căldură internă. Dar în
general, pentru a iniția arderea, este necesară aprinderea. Se disting
două moduri principale de aprinderi ale A.C.:
- când întreg A.C. se autoâncălzește până la o temperatură,
de la care amestecul se aprinde fără o altă intervenție din exterior.
Fenomenul de autoinflamare se desfăşoară practic momentan şi are
caracterul unei explozii, din care motiv acest fenomen mai este
numit şi explozie termică (conform teoriei exploziei);
- când A.C. se aprinde de la o sursă din exterior (scânteie,
corp incandescent, flacără etc.) numai într-un punct sau zonă, iar
aprinderea ca atare a întregului volum are loc datorită vitezei de
propagare a frontului de flacără.
Corespunzător celor două moduri de aprindere se definesc
noțiunile de autoaprindere și, respectiv, aprinderea provocată sau
forțată. Procesul de autoaprindere în general nu se deosebește de
procesul de autoinflamare. Ambele procese sunt caracterizate de
legități comune privind apariția și dezvoltarea autoaprinderii.
Împărțirea acestor procese este convențională. Ea este bazată pe
valorile temperaturii la debutul dezvoltării. Dacă procesul de inițiere
a arderii în lipsa sursei exterioare începe la temperatura mai mare de
100°C, acest proces se numește autoinflamare, iar dacă temperatura
este sub 100°C, acest proces se numește autoaprindere.
Aprinderea unei S.C. se produce numai în faza gazoasă și cu
atât mai ușor, cu cât emanarea de vapori și gaze începe la o
temperatură mai joasă. Aprinderea ca şi autoaprinderea este
caracterizată de condiţiil de provocare a arderii. La aprindere, spre
201
deosebire de autoaprindere, se încălzeşte un volum mic de A.C.
Mecanismul procesului de aprindere este mai complicat decât în
cazul mecanismului de autoaprindere. Condiţiile critice de aprindere
depind de următorii factori:
 proprietăţile A.C.;
 proprietăţile sursei de aprindere;
 condiţiile iniţiale de propagare a flăcării.
Deosebirea de bază a aprinderii în comparație cu
autoaprinderea constă în decurgerea reacţiei de oxidare, iniţiate de
către o sursă locală de căldură, dar nu datorită acumulării căldurii la
desfășurarea reacţiei chimice. Pentru procesul de aprindere este
caracteristică prezenţa unei diferenţe mari de temperatură între A.C.
şi sursa de aprindere.
Temperatura de aprindere este cea mai scăzută temperatură la
care o S.C. aflată în prezența aerului sau oxigenului trebuie încălzită
pentru ca arderea să continuie de la sine, fără încălzirea ulterioară.
Aprinderea materialelor solide depinde de sursa de aprindere,
compoziția chimică, de greutatea specifică, gradul de impurificare
etc.
Autoaprinderea se definește ca inițierea arderii unei S.C.
autoîncălzite fără intervenția unei surse exterioare de aprindere.
Perioada preliminară procesului de autoaprindere se numește
perioadă de inducție.
Autoaprinderea A.C. poate fi termică și în lanț. În cazul
aprinderii termice, majorarea temperaturii amestecului până la
valoarea la care se autoinițiază reacțiile de oxidare finalizate cu
explozie termică se produce datorită căldurii degajate în cursul
reacțiilor exoterme și a căldurii provenite din exterior.
Mecanismul de autoaprindere poate fi explicat prin teoria
termică elaborată de către academicianul H. Semionov. Această
teorie se mai numește teoria exploziei termice, care explică
condițiile critice de autoaprindere. În această teorie se cercetează
sistemul termic reactant (combustibil-oxidant) în care degajările de
căldură sunt egale cu pierderile de căldură. În general, însă,
mecanismul de autoaprindere poate fi explicat prin următorul
202
exemplu: presupunem că un A.C. se găseşte într-un vas închis cu
volumul V. Temperatura pereților vasului se menține constantă și
este egală cu T0. La temperatura T0 reacţia între G.C. şi oxigen din
aer nu va decurge. Dacă vasul se va încălzi până la temperatura T,
depăşind cu mult temperatura T0, va avea loc reacţia chimică de
oxidare cu degajări enorme de căldură în vas, cu viteza (W) conform
legii lui Arrhenius:
E

W  k0  C  e
n
, RT
(11.1)
în care: C – concentrația de oxigen; n – ordinul reacției; R –
constanta universală a gazelor; E – energia de activare.
La valoarea efectului termic al reacției egală cu (q), degajările
de căldură (q1) în vasul reactant în urma ecuației chimice se
determină conform relaţiei:
E

q1  q  k0  C n  e RT , (11.2)
în care: q – efectul termic al reacţiei chimice.
Căldura degajată în vas (q1) se va consuma pentru încălzirea
A.C. şi acesta corespunzător se va încălzi, astfel încât temperatura
lui va deveni mai mare decât temperatura pereților vasului. Deci,
parțial se consumă pentru ridicarea temperaturii amestecului, iar o
parte se pierde prin pereții vasului. După cum se observă din relaţia
(11.2), căldura degajată în urma reacţiilor chimice are caracter
exponenţial, avansând rapid odată cu creşterea temperaturii. Din
momentul când temperatura amestecului va depăşi temperatura
mediului exterior, începe procesul de cedare a căldurii prin pereţii
vasului în mediul ambiant.
Cantitatea de căldură cedată prin pereții vasului în mediul
ambiant q2 în prima aproximație este dată de relația următoare:
q2 =  F (T - T0), (11.3)
în care:  reprezintă coeficientul de schimb de căldură de la A.C.
spre pereţii vasului; F – suprafaţa peretelui vasului (incintei) în care
este inclus amestecul, m2; T0 – temperatura peretelui vasului, K, T –
temperatura amestecului, K.

203
 Dacă vom considera în prima aproximaţie că coeficientul de
schimb de căldură  = const şi este independent de temperatură,
notând în acest caz produsul valorilor constante prin B =  F, atunci
obţinem următoarea relaţie de transfer termic:
q2 = Bꞏ(T - T0). (11.4)
Prin urmare, căldura pierdută prin pereţii vasului este într-o
dependenţă liniară cu diferenţa de temperaturi. Pentru explicarea
condițiilor de autoinflamare în figura 11.1, a) se prezintă graficul
variaţiei căldurii degajate q1 şi a pierderilor de căldură q 2 în funcţie
de temperatură.

Figura 11.1. a) variaţia degajărilor de căldură q1 şi pierderilor de căldură

q 2 în funcţie de temperatură la reacțiile chimice ale amestecului în vasul
cu volumul (V): (q1 – curba degajărilor de căldură; q2 – curbele pierderilor
de căldură); b) dependența temperaturii de autoinflamare de componența
amestecului la P=const.

În figura 11.1, a) pe orizontală se fixează temperatura

amestecului, iar pe axa vericală – cantitatea de căldură degajată (q1)
și pierdută (q2) în unitatea de timp.
Din figură se observă că trei curbe q2(T) corespund a trei
valori inițiale a temperaturii T0. În condiţiile stabilite ale sistemului
(ale amestecului reactant) q1 = q2. Corespunzător acestei stări,
temperatura în vas se determină ca abscisa punctului de intersecţie a
liniilor q1(T) şi q2(T). Aceasta este condiția limită de autoinflamare.
Temperatura acestui echilibru se numește temperatură de
204
autoaprindere. Conform teoriei termice, prin temperatură de
autoinflamare se subînțelege temperatura minimă a combustibilului
la care în amestec cu aerul este capabilă să se autoîncălzească până
la inițierea arderii. Din figura 11.1, a) se observă că curba
degajărilor de căldură şi curbele pierderilor de căldură uneori se
interesectează în două puncte, iar alteori într-un punct.
Abordăm primul caz: intersecția în două puncte. Amestecul cu
temperatura inițială T0 datorită reacției se va încălzi până la starea de
echilibru, când temperatura amestecului va deveni egală cu Ta, ceea
ce corespunde punctului de intersecţie a cu curbele q1 şi q2, pct. C.
Astfel, starea de echilibru va fi stabilă, pentru că majorarea în
continuare a temperaturii este însoțită de majorarea degajărilor în
raport cu pierderile. Al doilea punct de intersecţie a curbelor b se
găseşte în mediul temperaturilor mai înalte şi regimul termic în acest
caz va fi instabil. La abateri de la starea de echilibru, aspect ce
corespunde punctului b, sistemul nu va mai reveni la starea de
echilibru.
La majorarea temperaturii iniţiale T0 a pereţilor vasului,
curbele ce caracterizează pierderile de căldură se vor deplasa în
dreapta, iar valoarea temperaturii amestecului reactant Ta va crește
lent încontinuu. La o oarecare temperatură a pereţilor vasului (Tc),
curbele degajărilor şi pierderilor de căldură se vor intersecta în
punctul C, ceea ce ar însemna egalitatea dintre q1 și q2. Acest punct
reprezintă punctul limită privind existenţa regimului staţionar. La o
mică creștere a temperaturii pereților vasului în raport cu (Tc),
degajările de căldură vor prevala pierderile de căldură, majorându-se
rapid temperatura amestecului reactant şi creşterea vitezei de
interacţiune dintre combustibil şi oxidant cu autoinflamarea
ulterioară a amestecului.
Rezultă că fenomenul care constă în trecerea de la decurgerea
reacției chimice lent spre o ardere progresivă a amestecului se
numește autoaprindere. În termeni științifici acest efect se numește
fenomenul exploziei termice.
Aşadar, condiţia limită de trecere a sistemului reactant în
autoaprindere constituie egalitatea dintre degajările și pierderile de
205
căldură (q1 = q2). Temperatura acestui echilibru termic reperzintă
temperatura de autoaprindere, care, conform figurii 11.1, a)
corespunde valorii Tc. Pentru acest punct (q1 )Tc  (q2 )Tc (condiție
critică de existență a amestecului) se pot scrie următoarele relații:
E
k0  V  q  C n  exp(  )    (Tc  To )  F ; (11.5)
RTc
și
E E
k0  V  q  C n  2
exp( )    F. (11.6)
RTc RTc
Raportând părțile din stânga și dreapta ale ecuației obținem:
E
 (Tc  To )  1 (11.7)
RTc
sau
E E
Tc2   Tc   Tc  0 . (11.8)
R R
E 4R
De aici: Tc  (1  1   T0 ) . (11.9)
2R E
Această relație reprezintă relația lui H. Semionov, care constă
în determinarea temperaturii de autoaprindere. Temperaturii de
autoaprindere în relația (11.9) îi corespunde semnul (-) înaintea
rădăcinii pătrate.
E
Dacă T0  , relația (11.9) poate fi simplificată,
2
T T
descompunând rădăcina 1  4 R 0 în șir după o ,
E E
E  2 RT0 2 R T0 
2 2
Tc  1  (1   ) . (11.10)
2R  E E2 
RT02
Rezultă: Tc  T0  . (11.11)
E

206
 RT02
Prin experimente s-a stabilit că valoarea nu depășește
E
prin procente valoarea (T0). De aceea, în calcule se poate accepta
echilibrul Tc=T0. Cu evidența celor menționate, formula (11.6) preia
următoarea formă:
E
   F  R  Tc2
q  k0 V  C n  e RTc
 . (11.12)
E
Relația (11.12) stabilește legăturile dintre componența A.C. și
valoarea temperaturii de autoinflamare. Dacă se adoptă ordinul
reacției (n=2), atunci dependența dintre C și Tc se prezintă prin
curba dată în figura 11.1, b), limitând domeniul de autoinflamare a
amestecului.
Teoria în acord cu experimentul demonstrează că nu tot A.C.
cu oxidantul poate să se autoaprindă. Deci, se autoaprinde numai
acele amestecuri, componența cărora se află în limita concentrației
corespunzătoare. S-a stabilit că la autoaprindere pot să prevaleze
procesele termice sau cele în lanț. În abordarea prezentă ne-am
limitat doar la laturile referitoare la teoria termică.
Valorile temperaturii de autoaprindere depind de structura
chimică a substanțelor și se află în domeniul temperaturilor foarte
înalte (A3, tabelul 1.11).
Temperatura de autoaprindere nu este o mărime constantă. Ea
depinde de volumul vasului (volumul amestecului); componenţa
amestecului; presiunea amestecului şi prezenţa catalizatorilor.
a) Dependenţa de volum
Referitor la influenţa volumului, experimental s-a stabilit că
temperatura de autoaprindere variază nu numai modificând volumul,
dar şi forma vasului. Aceasta se explică prin aceea că odată cu
modificarea geometriei se modifică suprafaţa specifică de transfer
termic F/V (F – suprafaţa vasului; V – volumul vasului). În vase
similare după formă, temperatura este mai înaltă, cu cât este mai mic
vasul. În A.3, tabelul 2.11 se indică dependenţa experimentală a
temperaturii de autoaprindere de volumul A.C.,

207
 La un volum foarte mic, suprafaţa specifică de pierdere de
căldură devine într-atât de mare, încât viteza de degajare de căldură
datorită reacţiei chimice chiar şi la temperaturi foarte înalte nu poate
depăşi viteza pierderilor de căldură. În baza acestui principiu sunt
construite dispositivele destinate pentru preîntâmpinarea propagării
arderii în A.C. gaz-vapori-aer (opritoare de foc). Cea mai simplă
construcţie a opritorului de foc constă dintr-o plasă metalică
fracționată în mici volume, care de regulă este încadrată în A.C.
Autoaprinderea în acest caz nu se va produce. Plasa de protecţie se
utilizează în conductele cu diametre mici prin care se transportă
amestecul de aer cu vaporii de produse petroliere. Dar plasele nu pot
fi utilizate pentru A.C. vapori-gaze-aer, care au temperatură joasă de
autoaprindere (acetilenă etc.).
b) Dependenţa de componenţa amestecului
Temperatura de autoaprindere se modifică în funcție și de
componenţa A.C. Cea mai joasă temperatură de autoaprindere se
observă la amestecurile stoichiometrice sau la amestecurile aproape
de concentraţiile stoichiometrice. Aceasta se explică prin aceea că la
concentraţiile aproape de cele stoichiometrice, viteza reacţiilor este
maximă, corespunzător şi viteza degajărilor de căldură va fi
maximă.
c) Dependenţa presiunii
Temperatura de autoaprindere depinde de presiune. Pe măsura
creșterii presiunii temperatura de autoaprindere scade, iar pentru o
anumită presiune, temperatura de autoaprindere depinde de
concentrația combustibilului în amestec sau de prezența gazelor
inerte (A3, tabelul 3.11).
Cauza scăderii temperaturii de autoinflamare pe măsura
majorării presiunii constă în creşterea vitezei reacţiei chimice.
d) Dependenţa de prezenţa catalizatorilor
Temperatura de autoinflamare variază esenţial şi în funcţie de
prezenţa catalizatorilor, care pot fi introduşi direct în A.C.

208
 11.2. Autoaprinderea de natură chimică, fizico-chimică și
biologică
Așa cum s-a mai menționat, autoaprinderea reprezintă
inițierea arderii unei S.C. datorita autoîcalzirii, fara intervenția unei
surse exterioare de aprindere, iar căldura rezultă din reacția chimică
sau biologică care are loc în masa substanței respective.
Dupa natura proceselor sau reacțiilor care produc autoîncălzire
deosebim următoarele autoaprinderi: a) biologică; b) chimică;
c) fizico-chimică.
Fenomenul autoaprinderii prin autoîncălzire generează
incendii în stare ascunsă, inițierea, precum și dezvoltarea lor, fiind
favorizată de o serie de factori: umiditate; aerare; prezența unor
impurități; gradul de concasare.
a) Autoaprinderea de natură biologică reprezintă aprinderea
unor produse vegetale: furaje, borhot, lucernă, tutun, tăieței de sfeclă
sau a unor produse de natură animalieră: lână, păr care sub influența
microorganismelor genereaza reacții chimice și/sau fiziologice ce
produc o cantitate de căldură necesară inițierii procesului de ardere.
În evoluția fenomenului de autoaprindere se pot distinge
urmatoarele faze: faza debutului de fermentație sau biologică; faza
debutului de înnegrire;faza de carbonizare a produșilor mai puțin
stabili; faza de carbonizare și aprindere propriu-zisă.
În faza biologică, în urma unor procese fiziologice,
temperatura masei de furaje se ridică până la temperatura de 55°C și
se degajă bioxid de carbon, hidrogen și alte substanțe volatile.
Având o conductibilitate termică redusă, furajele rețin cea mai mare
parte din căldura produsă, ceea ce intensifică și mai mult procesele
fiziologice și, respectiv, fenomenul de autoîncalzire, făcând ca
temperatura să ajungă la valoarea de 100°C și mai mult.
Ca urmare a autoîncălzirii se inițiază fenomenul difuziei
termice, care constă în distilarea apei, acizilor organici, alcoolilor și
a altor produși de termoliză ai substratului organic din zonele calde,
având niveluri termice ridicate spre zonele mai reci. Deci, ca urmare
a ridicării temperaturii de la 55°C pâna la 100°C, începe să se

209
manifeste acțiunea distructivă a celulelor și se formează noi produși
chimici cum ar fi aldehidele.
Analiza în această fază a raportului cenușă/substanță organică
a arătat valori de 9-11% și 13% cenușă la 100 g de substanță uscată.
În faza de înnegrire a produșilor mai puțin stabili are loc
continuarea procesului de transformare chimică a glucidelor și
proteinelor, devenite mai puțin stabile, în produși de culoare închisă.
În ultima fază de carbonizare și aprindere propriu-zisă,
temperatura masei de materii organice continuă să crească datorită
proceselor chimice până când se realizează temperatura de
autoaprindere a substanțelor inflamabile acumulate în masa de
furaje: faza biologică - 55-60°C; faza de înnegrire - 140-150°C; faza
de carbonizare - până la 500°C și faza de autoaprindere - 150-
200°C.
b) Autoaprinderea de natură chimică reprezintă aprinderea
spontană a unor substanțe la contactul cu oxigenul din aer, apă sau
compuși organici cu care majoritatea substanțelor nu reacționează în
condiții normale.
Deosebim trei grupe de substanțe:
- substanțe care se aprind spontan în contact cu aerul la
temperatura normală: substanțe piroforice (fosfor, metale alcaline);
- substanțe care în condiții normale reacționează violent cu
apa: metale alcaline, carbura de calciu (carbid);
- oxidanți și peroxizi care se aprind violent în contact cu
substantele organice.
c) Autoaprinderea de natură fizico-chimică reprezintă
aprinderea de S.C. stimulată atât de procese chimice, cât și de
factori de natură fizică cum ar fi:
- suprafața specifică;
- gradul de aerare;
- izolarea termică față de mediul exterior;
- prezența unor impurități.
Ca exemple tipice pot fi menționate următoarele substanțe:
carbunele, azotatul de amoniu, diverse cleiuri, bumbacul etc.

210
 11.3. Aprinderea provocată şi limitele de inflamabilitate
Aprinderea, ca și autoinflamarea, caracterizează condițiile de
inițiere a arderii. Aceste efecte au aceeași natură, descrise în aceleași
ecuații diferențiale.
În cazul autoinflamării, căldura transmisă sistemului reactant
se distribuie în tot volumul acestui sistem. Reacția de ardere la
autoinflamare decurge practic în conținutul integral al volumului
sistemului, dar sursa inițială de ardere apare în centru, unde
pierderile de căldură sunt minime.
Unul din parametrii importanți la autoinflamare îl constituie
volumul amestecului reactant, așa cum de parametrii lui în mare
măsură depinde cedarea căldurii în mediul ambiant.
La ardere, în comparație cu autoinflamarea, se încălzește un
volum nu prea mare de A.C. Aprinderea, adică inițierea arderii,
poate fi realizată de către un corp încins, flacără sau scânteie
electrică.
Mecanismul procesului de aprindere provocate este apropiat
mecanismului de autoaprindere, dar mai complicat. Condițiile critice
de aprindere depind de proprietățile A.C., proprietățile sursei de
aprindere și de condițiile inițiale de propagare a flăcării.
O particularitate deosebită a aprinderii constă în decurgerea
reacției de oxidare inițiate de către sursa de căldură locală, dar nu
datorită acumulării căldurii din reacția chimică. Pentru procesul de
aprindere, dominantă este prezența diferenței mari de temperaturi
dintre A.C. a sistemului și sursa de aprindere. Dimensiunea
sistemului joacă un rol secund.
Pentru a vizualiza mecanismul aprinderii provocate, vom
prezenta schema propusă de către Van t-Goff (figura 11.2).
Dependenţele prezentate caracterizează variaţia temperaturii
mediului la atingerea de suprafaţa incandescentă. Liniile a1, a2 şi a3
reflectă variaţiile de temperatură a mediului inert, iar liniile b1, b2 şi
b3 reflectă variațiile de temperatură a A.C.

211
 Figura 11.2. Dependenţa temperaturii amestecului de suprafaţa
incandescentă: (b1, b2, b3 – variaţia temperaturii amestecului combustibil
la diverse temperaturi ale suprafeţei incandescente).

La început, temperatura T1 a suprafeţei incandescente, fiind o

sursă de aprindere, este mai înaltă decât temperatura A.C., dar în
același timp mai joasă decât temperatura de inflamare a amestecului.
În acest caz, repartizarea temperaturii T în apropierea suprafeţei
incandescente se prezintă prin curba a1 (pentru mediul inert) şi prin
curba b1 (pentru mediul combustibil). Curba b1 este amplasată puţin
mai sus decât curba a1 datorită pierderilor de căldură în A.C.
Dacă se majorează temperatura suprafeţei T2  T1 , atunci în
mediul inert va scădea mai repede decât în cazul precedent.
Scăderea ei este caracterizată de curba a2. În amestecul reactant,
datorită creşterii vitezei reacţiei în urma ridicării temperaturii, curba
T(x) în apropierea suprafeţei peretelui incandescent va descreşte mai
lent decât în cazul precedent. Dar valoarea acestei temperaturi încă
nu este suficientă pentru iniţierea reacţiei de ardere. Temperatura T2
reprezintă temperatura critică care este similară temperaturii de
autoinflamare. La majorarea temperaturii suprafeţei peretelui
incandescent mai sus decât valoarea critică, de exemplu până la
temperatura T3, în A.C. se iniţiază arderea. În continuare, suprafaţa
peretelui incandescent nu mai participă la proces, componenta
dominantă devenind proprietatea A.C.
Studiile experimentale demonstrează, că temperatura critică la
aprindere este mai superioară decât temperatura de autoinflamare.
Aceasta ţine de căderea rapidă a temperaturii A.C. pe măsura
îndepărtării de la suprafaţa incadescentă. Concentraţia A.C. în

212
apropierea suprafeţei incadescente în urma decurgerii reacţiei
chimice va fi mai mica decât în restul volumului. În experimente se
observă situaţii, când lângă suprafaţă încălzită reacţia decurge, dar
flacăra mai departe nu se propagă în tot amestecul.
Descrierea matematică a procesului aprinderii provocate a fost
făcută de către academicianul Ia. B. Zelidovici. Pentru aceasta se
folosește modelul pentru cazul cel mai simplu, când A.C. este inclus
între doi pereți paraleli situați la distanța d , unul fiind încălzit la
temperatura Tp, iar celălat menținut la temperatura inițială T0 (figura
11.3,a), deci Tp  T0 .

d
wo 0
dy

o
w1

Figura 11.3. a) schema de aprindere de la un perete incandescent;

b) dependenţa energiei de aprindere de compoziţia amestecului: Cst –
compoziţia stoichiometrică; Emin – energia minimă de aprindere

În acest caz, între pereți se va stabili un gradient de

temperatură, iar condiția critică de aprindere de la peretele
incandescent conform analogiei procesului de autoinflamare va fi:
dT
( )p  0, (11.13)
dx
în care: x reprezintă distanța de la peretele încălzit; indicele ”p”
denotă că gradientul de temperatură se raportă la stratul de gaze de
la suprafața peretelui.
213
 Condiția dată poate fi satisfăcută numai în cazul în care
căldura degajată prin reacții chimice de ardere q1 în stratul limită de
grosime  , în unitatea de volum și în timpul unitar, este egală cu
fluxul de căldură unitar de suprafață q2 transferat prin conducție spre
straturile mai reci de gaze, iar aportul peretelui incandescent la
transferul de căldură este nul.
Temperatura T po a peretelui cald pentru care se obține
egalitatea q1=q2 se numește temperatură de aprindere (valoarea T po
va fi întotdeauna mai mare decât temperatura de autoaprindere).
Căldura transmisă prin conducție de la stratul limită va fi:
 dT  T p  To
Q2      . (11.14)
 dx  x  d
Deoarece grosimea  a zonei de reacție este cu mult mai mică
decât valoarea d , procesul de ardere și de tranfer de căldură se
poate exprima prin următoarea relație:
 d 2T 
  2   q  w  0 , (11.15)
 dx 
în care:  reprezintă coeficientul de conductibilitate termică a A.G.;
q – efectul termic; w – viteza reacției chimice.
dT
Dacă se notează gradientul  y , se obține relația:
dx
dy qw
y  . (11.16)
dT 
Integrând relația 11.16 în funcție de T (temperatură), obținem
următoarea ecuație de calcul:
Tp
2
y  q   w  dT . (11.17)
 T

Fluxul de căldură din stratul  poate fi redat prin relația:

 dT 
Q1    2    y . (11.18)
 dx 

214
 Rezultă că Q1 are formula:
Tp
Q1  2    q   w  dT . (11.19)
T

Dacă se ține seama de faptul că T  T p (temperatura stratului

limită  cu temperatura peretelui cald), după integrarea expresiei de
sub radical se obține:
RT p2
Q1  2    q  w  . (11.20)
E
Egalând expresia 11.14 cu 11.20 rezultă în final relația dintre
d (distanța dintre pereți) și temperatura T po (de autoaprindere) sau
presiune P (deoarece concentrația C este proporțională cu
presiunea).
 T p  T0
o
E
dc    . (11.21)
2q w RT p2
Când aprinderea A.C. se face de la un corp incandescent de
formă sferică se poate demonstra ca raza critică a corpului este dată
de către o expresie identică ecuației (11.21). Se poate demonstra de
asemenea că expresia (11.21) este valabilă și pentru determinarea
razei critice a cilindrului (barei) cu o rază mult mai mică decât
R
lungimea sa  1 .
L
Din (11.21) se observă că temperatura de aprindere T po în
cazul aprinderii locale depinde de valorile dimensiunilor
caracteristice ale sursei de aprindere (d și R). Astfel, cu cât aceste
valori sunt mai mari, temperatura de aprindere T po scade.
Prin urmare, A.C. pot să se aprindă numai în anumite proporţii
determinate ale S.C. şi mediului oxidant. A.C. foarte sărace şi cele
bogate de regulă nu ard.
De aceea, este important a sublinia că pentru orice A.C. există
o concentraţie minimă şi alta maximă a combustibilului şi
215
oxidantului, între care este posibilă extinderea arderii în întregul
volum al amestecului. Aceste concentraţii-limite se numesc limită
inferioară de inflamabilitate (L.I.I.) şi respectiv limită superioară de
inflamabilitate (L.S.I.), iar intervalul de concentraţii ale
combustibilului şi ale aerului în amestec între limitele extreme – se
numește domeniu de inflamabilitate. L.I.I. îi corespunde
concentraţia minimă de combustibil la care amestecul se inflamează,
iar L.S.I. îi corespunde concentraţia maximă de combustibil la care
amestecul se inflamează. Dacă A.C. preliminar se încălzeşte,
limitele de inflamabilitate se lărgesc.
Prezenţa limitelor de inflamabilitate a gazelor se explică prin
faptul că pentru amestecurile sărace şi bogate esenţial se reduce
temperatura teoretică de ardere. Prin urmare, au loc pierderi de
căldură în mediul ambiant, temperatura flăcării scade într-atât de
mult, încât amestecul îşi pierde capacitatea de ardere. În anexa A3,
tabelul 4.11 sunt prezentate limitele de inflamabilitate a unor gaze în
funcţie de concentraţia lor în combustibil.

11.4. Aprinderea de la scânteia electrică

Aprinderea A.C. de la scânteie reprezintă un proces destul de
complicat ca în cazul aprinderii de la un perete incandescent. În
scânteie are loc agitarea locală intensivă a moleculelor şi ionizarea
lor. Concomitent, scânteia în zona de acţiune a sa conduce la
majorarea puternică a temperaturii gazelor. În formă simplificată,
scânteia poate fi reprezentată ca un corp gazos încins.
La aprinderea cu scânteie electrică pentru fiecare A.C. există o
energie minimă a scânteiei la care amestecul se inflamează. Această
energie minimă depinde de componența amestecului, presiune şi
temperatură. Factorul de bază care influențează asupra energiei Emin
este natura combustibilului.
Caracterul dependenţei energiei de aprindere de componența
amestecului este indicat în figura 11.3, b).
Această schemă este aceeaşi pentru toate gazele și vaporii
combustibili. Valoarea minimă de energie este necesară pentru
aprinderea A.C. cu componenţă stoichiometrică. Această valoare se
216
numeşte energie minimă de aprindere. Valorile minime ale energiei
de aprindere pentru unele gaze și acțiunea presiunii și concentrației
O2 asupra Emin pentru metan sunt prezentate în A3, tabelele 5.11,
5.12.
Valoarea orientativă a energiei minime de aprindere se poate
obține, folosind legăturile reciproce ale Emin cu viteză normală de
ardere Un:
0,036
Emin  . (11.22)
U n2
Condiţiile de aprindere prin intermediul scânteii electrice în
funcţie de viteza A.C. (în regim laminar sau turbulent) se pot analiza
pe baza conceptului de energie minimă de aprindere. Astfel,
degajările de căldură formate într-un volum elementar datorită
reacţiei chimice de ardere vor fi:
E

q1    R  l    q  C A  C B  k0  e
2 RTm
, (11.23)
în care: R reprezintă raza cilindrului elementar format din zona de
reacţie dintre electrozi, cm; l – distanţa critică dintre electrozi, cm;
CA, CB – concentraţia de combustibil şi de oxigen în amestec (se
consideră o reacţie de gradul II), %; Tm - temperatura medie în
volum, K; q - căldura în reacţie.
Pierderile de căldură în mediul ambiant constituie:
2Rl (Tm  T0 )
q2  , (11.24)
cR
în care: cR reprezintă grosimea zonei de reacţie.
Egalând expresiile 11.23 şi 11.24, rezultă dimensiunea critică
a zonei de reacţie (la dimensiuni mai mici ale zonei decât Rc), iar
amestecul nu se aprinde:
2 (Tm  T0 )
Rr   E / RT f
. (11.25)
c  l  q    C A  C B  k0  e
2

După cum se observă, relaţia (11.25) are o formă

asemănătoare cu relaţia în cazul aprinderii de la suprafeţele

217
 incandescente şi căreia îi corespunde energia minimă de
aprindere:
H = πꞏR2ꞏlꞏcpꞏCAꞏCBꞏk0ꞏe-E/RTf = πꞏRꞏc2ꞏlꞏcp(Tf - T0). (11.26)
În cazul curgerii turbulente, energia minimă de aprindere va
creşte faţă de pulsaţia vitezei datorită transferului de căldură în
amestecul proaspăt.
Energia minimă furnizată de scânteia electrică necesară
aprinderii va creşte concomitent cu majorarea vitezei de deplasare a
S.C. lichide, depinzând de asemenea de caracteristicile de turbulenţă
ale scurgerii.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Principalele tipuri de autoaprindere.
2. Condițiile critice de aprindere.
3. Deosebirea dintre aprindere și autoaprindere.
4. Modurile principale ale aprinderii amestecului combustibil.
5. Abordarea teoriei exploziei termice, sensul fizic.
6. Factorii care influențează asupra temperaturii de
autoinflamare.
7. Autoaprinderea de natură chimică.
8. Particularitățile autoaprinderii de natură fizico-chimică.
9. Autoaprinderea de natură biologică.
10. Aprinderea provocată. Descrierea matematică a procesului
de aprindere.
11. Limitele și intervalul de inflamabilitate.
12. Aprinderea de la scânteia electrică.
13. Energia minimă de aprindere.

Sarcini individuale
1. Autoaprinderea de natură biologică, fiizico-chimică și
chimică - prezentare.
2. Inflamabilitatea substanțelor combustibile și intervalele de
inflamabilitate - prezentare.
3. Exploziile termice naturale - prezentare.

218
 12. POCESE DE PROPAGARE A FLĂCĂRII

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC5 ”Analiza teoriilor și caracterizarea
proceselor de aprindere și propagare a arderii” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească noțiunile de flăcării, viteză de propagare,
propagare în flux laminar și flux turbulent;
 să identifice criteriile de clasficare a flăcării și să distingă
curbele degajărilor de căldură la propagarea flăcării;
 să distingă modurile de propagare a flăcării în flux laminar și
flux turbulent;
 să identifice relațiile de calcul al vitezei de propagare a
flăcării;
 să interpreteze metoda tubului de determinare a vitezei de
propagare a flăcării;
la nivel de aplicare:
 să analizeze la propagarea flăcării câmpul de distribuire a
temperaturii, a concentrației și a intensității degajărilor de căldură;
 să explice schema structurală a flăcării;
 să deducă relațiile de calcul pentru viteza reacțiilor chimice
și a constantelor de echilibru;
 să explice perioada de inducție a propagării flăcării;
 să descrie relația de calcul a vitezei de propagare a flăcării în
flux laminar și trubulent;
 să argumenteze metodologia determinării vitezei normale de
propagare a flăcării;
la nivel de integrare:
 să determine viteza normală de propagare a flăcării în flux
turbulent și flux laminar;
 să analizeze modurile de propagare a flăcării și condițiile de
propagare;
 să aplice metodologia de determinare a vitezei normale de
propagare a flăcării în diverse cazuri practice.

219
 12.1. Flacăra, genuri de flacără. Frontul de flacără
Flacăra reprezintă spaţiul în care are loc arderea vaporilor sau
a gazelor. Culoarea flăcării la arderea substanţelor organice în aer
depinde de compoziţia chimică şi, în primul rând, de conţinutul de
oxigen şi al particulelor solide de carbon. La un conţinut de oxigen
în combustibil aproximativ egal cu 50% şi mai mult, flacăra nu este
luminoasă, la un conţinut mic de oxigen, flacăra este luminoasă, dar
la un conţinut de carbon, egal cu 60% şi mai mult, apare o cantitate
mare de funingine. În flacăra luminoasă se conţin particule solide
sau conținut de vapori denşi grei. De exemplu, flacăra lumânării
arzânde, a parafinei, la arderea lemnului etc. este luminoasă datorită
conținutului de particule a produselor gudronate şi de cărbune
obţinute în urma pirolizei substanţelor la ardere. Flacăra palidă
poate deveni luminoasă, introducând în aceasta particule mărunte de
corpuri solide. Așadar, dacă în flacăra palidă la arderea spirtului sau
în flacăra de ardere a hidrogenului se introduce un fir subţire (fin) de
platină, atunci flacăra va lumina. Dacă în flacăra fără culoare
(transparentă) a spirtului metilic se introduce un conținut de sare de
stronţiu, atunci flacăra devine de culoare roşie, dacă se introduce
sare de bariu – verde, de cupru – albastru, de natriu – galbenă. Sarea
introdusă în flacără la temperaturi înalte disociază şi produsele de
disociere formate, radiind raze caracteristice lor.
Practic, fără flacără arde grafitul, coxul, cărbunele de lemn şi
alte substanţe, pentru că la ardere nu se degajă produse în stare
gazoasă. Vaporii şi gazele degajate la arderea S.C. obişnuite, de
regulă, nu conţin oxigen liber şi prin arderea lor este necesară o
cantitate de oxigen din aer, care este transmis la locul de ardere prin
difuzie. De aceea, flacăra are o construcţie (structură bine
determinată).
Orice flacără constă din câteva zone (figura 12.1, a).

220
 Figura 12.1. a) schema flăcării (exemplu: flacăra de lumânare);
b) schema frontului de flacără.

Zona interioară 1 conține vapori şi produse de desompunere

(gaze), degajate din S.C. în urma încălzirii lor. Volumul de oxigen
difuzat din mediul înconjurător în această zonă este mic,
corespunzător, şi temperatura în această zonă este mică. Zona 1 nu
are un contur bine evidențiat. În această zonă are loc arderea
incompletă cu degajări de CO, servind drept sursă de fum (de
culoare albăstrie). Pe măsura apropierii de marginile zonei, volumul
de oxigen difuzat se majorează şi, corespunzător, arderea decurge
mai intens.
În zona 2, pătrunde oxigenul din aer pentru oxidarea vaporilor
şi a produselor de descompunere, dar din cauza insuficienţei de
oxigen, anume în această zonă are loc gudronarea şi formarea
particulelor de cărbune. De aceea, această zonă are un aspect
luminos. Temperatura în zona 2, comparativ cu zona 1, este cu mult
mai înaltă.
În a 3 zonă are loc arderea definitivă a produselor formate în
zona 2 şi parţial a vaporilor şi produselor de descompunere care nu
au reuşit să reacţioneze în zona 2. În zona 3 se conţine cel mai mare
volum de oxigen difuzat, aşa cum aceasta reprezintă în sine
exteriorul flăcării şi are suprafaţa cea mai mare. La un volum
suficient de oxigen are loc oxidarea completă a vaporilor până la
atingerea stării gazoase, de aceea, anume în această zonă se degajă

221
cea mai mare cantitate de căldură. Temperatura în zona 3 este mai
superioară decât din zona 2, dar luminozitatea flăcării lipsește,
pentru că în zonă pratic lipsesc particulele nearse ale fazei solide.
Flăcările se clasifică după următoarele criterii:
1. După starea mediului combustibil-oxidant:
 flacără cinetică;
 flacără difuzivă.
Dacă S.C. (gaz sau vapori) preliminar este amestecat cu aer
sau oxigen, atunci flacăra se numeşte cinetică. Exemplu de flacără
cinetică este flacăra arzătorului aparatului de sudat cu gaze, a
turbinei avionului, a motorului rachetei la combustibil lichid etc.
Dacă S.C. se disperzează în aer şi se amestecă cu el în
procesul de ardere, atunci flacăra se numeşte difuzivă. Flacăra
difuzivă se formează la arderea S.C. care conţine hidrocarburi prin
formarea unei zone de reacţie şi de produse de ardere incomplete
(funingine).
2. După tipul de propagare în A.C.:
 flacără staţionară;
 flacără nestaționară.
Flăcării staționare îi este caracteristică fixarea în spațiu
(flacăra arzătorului de gaze la mașinile de gătit), iar pentru flacăra
nestaţionară este carcteristică mișcarea ei în spațiu (incendiu în
încăpere).
3. După caracterul deplasării mediului reactant:
 flacără laminară;
 flacără turbulentă.
Flacăra laminară în amesteul de gaze omogen. La această
categorie se raportă flacăra la arderea S.E. volatile.
Flacăra difuzivă laminară la arderea getului de gaze
combustibile în mediul oxidant. La această categorie se raportă
flacăra la arderea difuzivă a combustibilului lichid, turnat într-un
vas cilindric etc.
Flacăra la arderea picăturilor de combustibil lichid sau ale
particulelor de combustibil solid în mediul oxidant.

222
 Flacăra turbulentă în amestecurile omogene sau în
amestecurile nepreparate preliminar.
Flacăra la arderea S.E., a prafului de pușcă și altele. Pentru
cazurile când rolul de bază îl joacă reacţia în faza de condensare un
interes deosebit prezintă cauzele intermediare, de exemplu, arderea
suspensiei particulelor S.C. solide sau ale picăturilor L.C. în fluxul
oxidantului gazos. Arderea amestecurilor condensate de asemenea
este un caz intermediar în care pot, într-o oarecare măsură, să se
combine indicatorii caracteristici pentru flăcările de tipul 1, 2, 3 şi 5.
Turbulenţa joacă un rol determinant la arderea amestecurilor
condensate, dar în condiţii total diferite comparativ cu flacăra de
tipul 4.
Frontul de flacără reprezintă partea flăcării, în care există
gradient de temperatură, concentraţii de substanţe care participă la
reacţia de ardere a substanţelor, viteze şi densități (figura 12.1,b).
Observațiile făcute asupra procesului de propagare a flăcării în
condiţii speciale create conduce la identificarea frontului de flacără
îngust (suprafaţă geometrică, între stratul reactant de amestecul
proaspăt), care se propagă în amestecul nears de la locul de
aprindere. Lăţimea frontului este suficient de mică şi constituie 0,1-
0,5mm. Deplasarea frontului de flacără se realizează datorită
încălzirii A.C. în aval de frontul de flacără până la temperatura de
autoaprindere prin transfer de căldură de la flacără spre amestecul
rece proaspăt.

12.2. Propagarea normală a flăcării în flux laminar

Analiza aprinderii forțate a A.C. permite a stabili care sunt
condițiile critice la care reacțiile de ardere, inițiate la sursa de
aprindere, sunt capabile de sine stătător să se propage. Altfel spus, la
aprinderea provocată a A.C. apare flacăra care se propagă cu o
viteză determinată, atrăgând după sine/cuprinzând tot volumul de
A.C.
De aceea, este necesar să se studieze procesul de propagare a
flăcării, particularitățile și legitățile sale. Conform definiției, flacăra
reprezintă zona în care decurge reacția de ardere. Prin urmare,
223
flacăra apărută în volumul sau fluxul A.C. convențional separă
amestecul nears de produsele de ardere. Indicatorul de bază al
flăcării îl constituie luminozitatea. Acest indicator permite a
vizualiza și studia forma, dimensiunile și alte caracteristici
importante ale flăcării. Există două genuri de propagare a flăcării:
normală (sau ardere încetenită) și ardere detonantă.
Pentru determinarea experimentală a vitezei sunt propuse
câteva metode: metoda tubului, metoda arzătorului, metoda bombei
calorimetrice cu volum constant. În abordarea de față ne vom referi
la metoda tubulaturii.
Pentru a înțelege algoritmul propagării flăcării, ne vom
imagina un tub sudat la un capăt și umplut cu A.C.
La aprinderea A.C. din partea capătului deschis al tubulaturii,
stratul îngust al amestecului se va inflama, va arde și datorită
căldurii degajate, temperatura va crește. În așa mod apare frontul de
flacără, inițiind procesul de T.C.Cd. de la gazele arse către straturile
învecinate ale A.C. proaspăt. Flacăra se deplasează uniform de-a
lungul tubului, iar fluxul termic, avansând, se propagă spre straturile
reci ale flăcării. Deplasarea uniformă a flăcării la capătul deschis al
tubului se realizează datorită efectului de dilatare liberă a produselor
de ardere la P=const. Viteza liniară de mișcare a flăcării (u) de-a
lungul tubului se numește viteză de propagare uniformă a flăcării.
Prin viteza de mișcare uniformă a flăcării (u) se subînțelege viteza
liniară de mișcare a frontului de flacără ca atare.
Efectul de propagare a flăcării, explicat de procesul
conductibilității termice moleculare, se numește propagare normală
a flăcării. Ea este caracterizată de către viteza normală de propagare
a flăcării Un, fiind detrminată de proprietățile fizico-chimice ale
A.C.
În continuare punctăm care este diferența dintre valorile Un și
u. Viteza normală de propagare a flăcării Un este viteza de deplasare
a frontului de flacără în raport cu gazele nearse în direcția
perpendiculară suprafeței ei. Viteza normală de propagare a flăcării
reprezintă una din constantele fizico-chimice de bază ale A.C. În
practică, cunoașterea vitezei normale este necesară pentru
224
elaborarea sistemelor de protecție contra exploziei proceselor
tehnologice și ale încăperilor, pentru calculul opritoarelor de foc etc.
Viteza normală de propagare a flăcării nu este mare: de
exemplu, pentru hidrogen constituie 2,67m/s.
În așa mod, viteza de mișcare uniforma a flăcării se determină
de către mărimea Un și forma flăcării. Prin urmare, valoarea (u) nu
este o mărime fizico-chimică constantă a A.C. Valoarea Un va fi
egală cu u numai în cazul când direcția de deplasare a flăcării va
coincide permanent cu direcția normalei îndreptate către fiecare
element de suprafață al flăcării. În celelalte cazuri întotdeauna va fi
mai mică decât u.
Din cazul abordat, deplasarea uniformă a flăcării are loc
aproximativ în 1/4 din lungimea tubulaturii, apoi apare o mișcare
vibratoare, majorând viteza medie a flăcării. La salturi puternice,
flacăra poate să se stingă sau trece în ardere detonantă. Arderea
detonantă se propagă cu o viteză foarte mare (câțiva kilometri în 1
sec.) și este însoțită de căderi esențiale de presiune.
Studiul experimental al procesului de propagare al flăcării în
tub servește ca bază prin determinarea vitezei normale de propagare
a flăcării. Prin această metodă se măsoară viteza de deplasare a
frontului de flacără u și suprafața frontului de flacără.
Conform acestor date se determină valoarea Un. Pentru
determinarea valorii vitezei liniare u prin această metodă se
utilizează instalația prezentată în figura 12.2.

Figura 12.2. Instalația pentru determinarea vitezei de propagare a flăcării

în tubulatură: 1 – tubul din sticlă; 2 – sursa de aprindere; 3 – recipientul cu
gaze inerte; 4 – armătura de închidere.

Tubul 1 realizat din sticlă este umplut cu A.C., iar recipientul

3 este umplut cu gaze inerte. Volumul recipientului depășește

225
volumul tubului aproximativ de 80-100 ori și servește pentru
menținerea continuă a presiunii în procesul de ardere a amestecului.
Pentru determinarea valorii u se deschide armătura 4 și amestecul se
aprinde de către sursa de aprindere 2. Frontul de flacără se
deplasează în direcția capătului sudat al tubulaturii, fixându-se de
către o cameră de luat vederi. Cunoscând duratele dintre secvențe,
se poate determina care este viteza de deplasare a frontului de
flacără.
Viteza obținută u depinde de diametrul tubulaturii. Aceasta se
explică prin aceea că peretele tubului din sticlă absoarbe căldura și o
cedează mediului ambiant, ceea ce complică procesul de propagare
a flăcării. În mod normal, pierderile de căldură prin perete depind nu
numai de diametrul tubulaturii, dar și de materialul din care este
realizat.
În calculele tehnice se utilizează frecvent viteza de propagare
a flăcării determinate prin metoda dată. În acest caz, este foarte
important să cunoaștem diametrul tubulaturii la care se realizează
calculul, pentru că odată cu reducerea diametrului tubulaturii,
efectul de răcire a pereților se mărește, ceea ce conduce la reducerea
valorii vitezei de propagare a flăcării. Acesta este diametrul critic.
De exemplu, pentru componența stoichiometrică a amestecului
hidrogen-aer, diametrul critic constituie 0,9mm, iar pentru amestecul
de metan-aer, aproximativ 3,5mm.
În condiții reale, la propagarea flăcării în tub, întotdeauna
apare efectul de turbulență a fluxului, de aceea, frontul de flacără se
modifică, suprafața lui se mărește și corespunzător acționează
asupra secțiunii tubului. Prin aceasta se și explică cauza de bază a
accelerării arderii, de aceea, viteza de mișcare a flăcării vizualizate
întotdeauna este mai mare decât viteza normală.
Dacă secțiunea tubului se notează prin f, cm2, iar suprafața
frontului prin F, cm2, atunci putem stabili următoarea relație:
F
u  f  Un  F u  U n   . (12.1)
 f 

226
 Procesul de propagare a flăcării se modifică în funcție de
diametrul tubului. De exemplu, la arderea metanului în tubulatura cu
diametrul de 5cm, viteza de mișcare a flăcării datorită modificării
frontului poate să se mărească de 3-6 ori. În figura 12.3 este
prezentată dependența vitezei de mișcare uniformă a flăcării în
funcție de diametrul tubului d.

Fig. 12.3. Dependența vitezei de mișcare uniformă a flăcării în funcție

de diametrul tubului

Din imagine se observă că dacă frontul de flacără nu s-ar

modifica datorită curenților convectivi, atunci la majorarea
diametrului tubulaturii, influența pereților s-ar răsfrânge puțin și
curba s-ar apropia de curba vitezei normale de propagare a flăcării
(curba punctată), dar în urma modificării frontului, viteza de mișcare
uniformă a flăcării vor crește.
Propagarea normală a flăcării are loc în A.C. staționare sau în
fluxurile laminare. Ne imaginăm situația, când frontul de flacără
este oprit. Presupunem că fluxul A.C. se mișcă în regim laminar în
direcția axei x, iar în întâmpinarea lui, frontul de flacără. Viteza de
mișcare a A.C. este egală cu viteza normală de propagare a flăcării
Un. În figura 12.4 se prezintă curbele de temperaturi, concentrațiile
și degajările de căldură în zona reactantă pentru astfel de condiții.

227
 Figura 12.4. Schema de distribuire a temperaturilor, T, a concentrației de
combustibil, C, și a intensității degajărilor de căldură în flacără, qW.

Astfel, la o distanță oarecare de frontul de flacără, fluxul are

temperatura egală cu T0 (temperatura amestecului rece). Pe măsura
apropierii de frontul de flacără, A.C. se încălzește. Concentrația S.C.
în zona de încălzire se modifică foarte puțin din cauza vitezei mici a
reacției. Viteza reacției crește la temperatura de inflamare Ti, care
pentru cazul propagării normale a flăcării este mai mare decât
temperatura obișnuită de autoinflamare. Zona de încălzire nu poate
exista de sine stătător, pentru că degajările de căldură în urma
reacției sunt foarte mici. Încălzirea fluxului amestecului proaspăt se
realizează de către fluxul termic, care iese din zona reacției. Pe
măsura apropierii temperaturii Tam de temperatura Ti, amestecul
începe să se încălzească tot datorită căldurii degajate în procesul
reacției. Dar la început căldura este insuficientă și numai în
secțiunea corespunzătoare punctului de frângere a curbei de
temperatură amestecul se încălzește complet datorită căldurii
reacției.
Într-adevăr, în punctul de frângere a curbei de temperaturi are
d 2T
loc egalitatea:  2  0 . De aici desprindem concluzia că fluxul
dx
228
 dT
termic q   în apropierea punctului Ti nu se modifică (câtă
dx
căldură vine din dreapta punctului atâta pleacă). În zonele ampalsate
puțin mai la dreapta de punctul de frângere, având temperaturi mai
ridicate, degajările de căldură depășesc cantitatea de căldură
necesară pentru încălzirea amestecului. De aceea, începând cu
punctul Ti, amestecul este capabil să se inflameze fără transmiterea
căldurii de la G.A. În atare mod, punctul de frângere a
temperaturilor corespunde temperaturii de inflamare Ti.
Căldura obținută în urma reacțiilor chimice, ce decurg în
apropierea acestui punct, maximum se consumă pentru încălzirea
amestecului, iar fluxul termic propagat prin conducție termică,
traversând punctul Ti, este direcționat pentru încălzirea zonei în aval
de frontul de flacără. Astfel, în punctul Ti există egalitatea dintre
căldura degajată (în urma reacțiilor) și căldura cedată pentru
încălzirea amestecului proaspăt. Această poziție corespunde
temperaturii de autoinflamare.
Prin urmare, temperatura Ti ce corespunde punctului de
frângere a curbei T = f(x), poate fi abordată ca temperatura
inflamării în frontul de flacără. Această temperatură este superioară
temperaturii de aprindere, pentru că în condițiile propagării normale
a flăcării, perioada de inducție este cu mult mai mică decât perioada
de inducție observată la determinarea temperaturii de autoinflamare.
În cazul abordat, perioada de inducție corespunde timpului de
încălzire a amestecului.
Curba intensității degajărilor de căldură qW este reprezentată
de asemenea în figura 12.4. Intensitatea degajărilor de căldură este
determinată ca produsul căldurii racției q la viteza ei W. Degajărilor
maxime le corespunde nu temperatura Ti , dar o altă temperatură,
mai aproape de temperatura Ta. Aceasta vorbește despre faptul că
volumul de bază al gazelor ard într-o zonă foarte îngustă, care are o
temperatură puțin ce diferă de temperatura de ardere Ta. Procesul de
ardere se finalizează acolo, unde se consumă complet S.C. Deci,
concentrația lui devine nulă (C = 0), iar temperatura atinge valori

229
maxime egale cu temperatura de ardere. În așa mod, în frontul de
flacără staționar are loc stabilizarea procesului.
Căldura degajată în procesul de ardere în urma
conductibilității termice se propagă spre fluxul proaspăt și se
consumă pentru încălzirea lui. Fluxul termic poate fi determinat
conform relației:
T T
q a 0 , (12.2)
f
în care:  este coeficientul de conductibilitate termică a
amestecului nears şi a produselor de ardere, în W m  K  , . f -
grosimea fizică a frontului de flacără.
Așa cum viteza fluxului este egală cu viteza de propagare a
flăcării Wf = Un, căldură provenită de pe unitatea de suprafaţă a
frontului de flacără într-o unitate de timp constituie:
q  W f  c p Ta  T0   U n  c p (Ta  T0 ), (12.3)
în care: c p este capacitatea termică masică a produselor de ardere la
presiune constantă, în J kg  K . ,  0 este densitatea A.G., kg/m3.
Prin comparația acestor ecuații obținem următoarea formulă:
T T
 a 0  U n c p (Ta  To ) . (12.4)
f
Astfel, din această relație rezultă expresia de calcul a vitezei
normale de propagare a flăcării:
 1 a
Un    , (12.5)
cp   f  f
în care: a reprezintă difuzivitatea termică a A.C., m 2 s .
Grosimea fizică a frontului de flacără  depinde de o serie de
factori fizici şi chimici, care complică calculul acestei mărimi.
Calculul poate fi simplificat esenţial, dacă această grosime s-ar
admite aproximativ egală cu grosimea zonei de reacţie    r , iar

230
aceasta din urmă s-ar exprima prin viteza de propagare a flăcării U n
şi timpul de ardere  ard , adică:
 ch  U n ch.ard . (12.6)

Substituind această expresie în (12.3) şi rezolvând-o în raport

cu viteza de propagare a flăcării U n , se obţine:
U n  a  ch.ard . (12.7)

Dar, deoarece timpul de ardere este invers proporţional cu

constanta vitezei de reacţie k , atunci:
1
 ch.ard  1 k   E RT
. (12.8)
k0e

Constanta vitezei de reacţie k corespunde temperaturii critice

Tc , deoarece cantitatea principală de A.C. practic arde la această
temperatură.
Prin înlocuirea (12.6) în (12.5), se obţine relaţia de calcul al
vitezei normale de propagare a frontului de flacără în flux laminar:
U n  ak0e  E RT . (12.9)

Analiza relaţiei obţinute demonstrează că în flux laminar toate

mărimile fizice depind de proprietăţile fizico-chimice ale A.C. şi de
parametrii de stare ai lui. În consecinţă, viteza normală de propagare
a flăcării U n în flux laminar este o caracteristică a A.C. care creşte
odată cu temperatura de ardere a lui.
În practică, în baza legității de propagare a flăcării se aplică o
altă metodă de determinare pe cale experimentală a vitezei de
propagare a flăcării Un, utilizând arzătorul Bunzen (figura 12.5).
Această metodă poartă denumirea de metoda lui Ghiui–Mihelson.

231
 Figura 12.5. Schema flăcării la arzătorul Bunzen:
a – flacăra la arzător; b – forma conului interior; c – stabilizarea flăcării
laminare: 1 – conul interior; 2 – conul exterior; 3 – frontul de flacără
denaturată.

După cum am menționat anterior, flacăra constă din conul

interior 1 și conul exterior 2. Conul interior reprezintă suprafața
frontului de flacără staționat în interiorul căruia are loc arderea părții
de combustibil asigurat de aerul primar. Conul 1 are un contur bine
structurat și stabil. Prin frontul de flacără stabil se subînțelege
egalitatea dintre viteza normală de propagare a flăcării și normala
componentei vitezei fluxului amestecului. Matematic, aceasta se
prezintă prin următoarea relație:
U   W f cos  , (12.10)
în care: W f este viteza fluxului amestecului;  - unghiul dintre
viteza fluxului și normala către frontul de flacără.
Conul exterior 3 reprezintă suprafața unde în urma difuziei
aerului din mediul exterior are loc arderea părții rămase de amestec.
Conul exterior nu are un contur precis, limitele lui fiind neclare.
Dacă se consideră conul interior ca figură geometrică corectă, atunci
se poate obține relația de calcul ce leagă înălțimea conului cu
caracteristicile de bază ale proceselor de ardere. Din figura (14.9, b)
conchidem:
R
cos  , (12.11)
h  R2
2

232
în care: h – înălțimea conului interior; R – raza interioară a
arzătorului.
Înlocuind relația (12.20) în formula precedentă 12.12),
obținem următoarea relație:
R Qam  R
Un  W f  . (12.13)
h R
2 2
  R2 h2  R 2
Debitul A.C. se determină conform relației:
Qam  Qg 1   V0  , (12.14)
în care: Qg - debitul de gaze;   - coeficientul excesului de aer; V0 -
debitul teoretic de aer necesar pentru ardere.
Cu evidența celor menționate, viteza normală de propagare a
flăcării poate fi scrisă sub următoarea formă:
Qg 1   V0 
Un  , m/s. (12.15)
  R 2 h2  R 2
Prin urmare, pentru determinarea experimentală a vitezei
normale de propagare a flăcării, este suficient a cunoaște debitul de
gaze, raza interioară a arzătorului, înălțimea conulul interior și
coeficientul execului de aer. În realitate, conul interior nu este un
con corect geometric. La bază, frontul de flacără se lărgește puțin,
iar spre vârf se rotunjește.
Viteza normală de propagare a flăcării este neuniformă în
toate punctele conului interior. La vărf are valori maxime, iar la
bază (în partea inferioară) valori minime. Majorarea valorilor Un la
vărful conului interior se explică prin aceea că A.C., deplasându-se
spre centru, preliminar se încălzește. În afară de aceasta, are loc
difuzia unor cantități mari de centre active din zona de reacție și
zona în aval de flacără, de aceea, la bază conului interior are
diametrul ce depășește diametrul arzătorului. Acest fenomen se
explică prin faptul, că în tubulatura arzătorului presiunea A.C. este
mai mare decât cea atmosferică, de aceea, la ieșire, fluxul se dilată.
Pe măsura apropierii de baza conului interior, viteza normală de
propagare a flăcării se reduce datorită cedării de căldură în pereții
arzătorului și a procesului de amestec al aerului din mediul
233
înconjurător. Distanța dintre baza conului și a arzătorului este egală
aproximativ cu grosimea fizică a flăcării. Frecvent, la studierea
procesului de propagare a flăcării, este utilizată noțiunea de viteză
masică, care se determină conform expresiei U n   . Viteza masică
reprezintă cantitatea de substanță aprinsă pe o unitate de suprafață a
flăcării într-o unitate de timp. Viteza masică include densitatea A.C.,
luându-se în considerare starea (presiunea și temperatura) până la
momentul de inflamare/aprindere. Viteza normală de propagare a
flăcării are sens volumic, de aceea trebuie luată în considerare în
calculele inginerești.
În A3, tabelul 1.12 se prezintă amestecurile stoichiometrice și
vitezele normale de propagare a flăcării pentru unele gaze.
Încălzirea prealabilă a A.C. conduce la majorarea vitezei
normale de propagare a flăcării. Aceasta poate fi prezentată prin
următoarea relație: U n  aT02 , iar pentru viteza masică U n    bT0 ,
în care a și b sunt mărimi constante.

12.3. Propagarea flăcării în flux turbulent

În diferite procese arderea gazelor se realizează în flux
turbulent datorită intensificării proceselor termice, ceea ce conduce
la majorarea vitezei de propagare a flăcării. Propagarea flăcării în
flux turbulent poate fi observată la ieșirea amestecului din arzătoare,
atunci când viteza fluxului corespunde mișcării turbulente. În acest
caz, frontul de flacără apărut are contur nedeterminat și o grosime
mare. Flacăra este instabilă, se desprinde ușor de la arzător și pentru
menținerea ei trebuie menținută continuu aprinderea periferică.
Procesul de propagare a flăcării în flux turbulent este
determinat de următorii indicatori: caracteristicile fluxului;
conductibilitatea termică turbulentă; difuzia turbulentă; procesele
chimice în zona de ardere. Prin acești indicatori se determină
corespunzător și viteza de propagare a flăcării turbulente Ut. Așa
cum caracteristicile fluxului depind de viteza ei, prin urmare, și
viteza de propagare a flăcării turbulente va depinde de viteza
fluxului. Prin aceasta se explică una din deosebirile procesului de
234
propagare a flăcării în flux turbulent de cel de propagare a flăcării în
flux laminar. Determinarea experimentală a vitezei de propagare a
flăcării turbulente demonstrează că odată cu creșterea turbulenței
fluxului (viteza și numărul Re), crește și raportul vitezelor de
propagare a flăcării turbulente la viteza de propagare a flăcării
U
laminare. Dependența t  f Re este obținută experimental și este
Un
prezentată în figura 12.6.

Curgere laminară Curgere turbulentă

Figura 12.6. Variația vitezei de propagare a flăcării în funcție de regimul

de curgere a amestecului - numărul Re

La curgerea turbulentă procesul de schimb sau amestec se

realizează în urma amestecării masei molare a gazelor, deci, în urma
difuziei turbulente. Teoria turbulenței recomandă următorul model:
fluxul de amestec oprit se mișcă cu viteza medie W, iar mișcarea
unor particule separate sunt caracterizate de viteza de pulsație W  .
În așa mod, pentru a înțelege mai bine cele menționate se consideră
mișcarea haotică a volumelor turbulente, care în afară de viteza
medie a fluxului are și proprietatea de a-și modifica rapid viteza W  ,
analogic cu mișcarea haotică a moleculelor. La deplasare particula

235
parcurge distanța necesară pentru a-și forma viteza corespunzătoare
punctului în care ajnge, deci, în locul unde își pierde individualitatea.
Această mărime poartă denumirea lungimea căii de turbulență, l. O altă
mărime ce caracterizează procesul turbulent este coeficientul de schimb
al turbulenței, At, care se determină conform relației următoare:
At  W l . (12.16)
Coeficientul de schimb al turbulenței este similar coeficientului
difuziei moleculare:
1
D    C , în care:  - lungimea medie a mișcării libere a
3
moleculelor; C - viteza medie de mișcare a moleculelor.
Actualmente, așa cum teoria arderii turbulente nu este pe deplin
elaborată și prezintă o problemă complicată, în realitate este necesar a
utiliza date aproximative obținute prin experimente. De aceea, cel mai
frecvent în practică se utilizează modelul arderii la suprafață,
caracterizat de menținerea frontului de flacără în toate situațiile
posibile. În funcție de lungimea căii de turbulență l și grosimea
frontului de flacără laminare  l deosebim două categorii de flăcări
turbulente: cu turbulență de scară mică și de scare mare (figura 12.7).

Figura 12.7. Genuri de flăcări turbulente: a – de turbulență mica;

b, c – de turbulență mare.

Pentru cazul când scara de turbulență este mai mică decât

grosimea frontului de flacără laminar ( l   l ) are loc o turbulență de
scară mică, suprafața plană a flăcării păstrându-se, dar pe alocuri
formându-se unele denivelări mici datorită pulsației turbulente. Mărirea
236
vitezei de pulsație din cauza intensității schimbului de masă și căldură
conduce la majorarea vitezei de propagare a flăcării.
Din experiența practică putem desprinde că coeficientul de
schimb al turbulenței, At, este egal cu suma coeficienților am și at :
At  am  at  am  W l . (12.17)

De aici putem obține relația de calcul pentru viteza de propagare

a flăcării în flux turbulent pentru turbulența de scară mică:
At a W l W l
Ut   m (1  )  Un 1 (12.18)
  am am

Astfel, la turbulența de scară mică, caracteristicile arderii depind

de factorii Un și de viteza de pulsație W  . Pentru valoarea at  0 ,
procesul se transformă într-un proces pur laminar cu viteza normală de
propagare Un.
La turbulența de scară mare (figura 14.3, b, v) denivelările
frontului de flacără devin mai accentuate, suprafața fiind acoperită cu
multe conuri de tip bunzen, grosimea cărora este determinată de
lungimea căii turbulență l, iar înălțimea lor - de viteza de pulsație W  .
Majorarea vitezei de turbulență conduce la procedura de segmentare a
frontului în surse aparte de ardere.
Utilizând modelul de ardere la suprafață, frontul de flacără se
propagă cu viteza normală de propagare Un. Când frontul de flacără nu
este segmentat, are loc intensificarea procesului ca urmare a majorării
suprafeței de ardere. În cazul frontului de flacără decelat în mai multe
segmente, suprafața acestora formează frontul de flacără, care se
distribuie cu viteza normală de propagare Un. Astfel, intensificarea
procesului stă la baza determinării vitezei de ardere turbulentă. Această
U t Ff
situație poate fi prezentată prin raportul:  , în care Ff –
U n F0
suprafața reală a flăcării; F0 – secțiunea fluxului.
Conform elaborărilor cercetătorului K.I. Șcekin, se presupune că
suprafața flăcării este denaturată și este formată din multe conuri cu
înălțimea W  , iar diametrul este egal cu lungimea căii de turbulență, l.
237
Timpul  reprezintă durata în care flacăra laminară parcurge calea
l W l
egală cu . Raportul suprafeței conului cu înălțimea și diametrul
2 2U n
Ff
l la suprafața bazei reprezintă raportul suprafețelor . Reieșind din
F0
cele menționate, obținem următoarea relație:
(W ) 2
Ut  Un 1 2
. (12.19)
Un
Cu evidența valorilor aproximative a suprafeței F f se utilizează
următoarea relație:
(W ) 2
Ut  Un 1 B 2
. (12.20)
Un
Din datele experimentale, coeficientul B puțin diferă de 1
(unitate). La o turbulență mare (W   U n ) , expresia dată ia forma
Ut  W  , iar în cazul turbulenței nule (W   0) - următoarea formă:
Ut  Un .
Din cele expuse putem desprinde concluzia că viteza normală de
propagare a flăcării laminare reprezintă factorul esențial la
determinarea valorii U t . De aceea, pentru calculele inginerești se
utilizează următoarea relație:
 W 
U t  U n 1  B2 ( ) n  . (12.21)
 Un 
Pentru cazurile cu turbulență de scară mare se neglijează unitatea
și se obține o altă relație într-o formă mai simplificată:
U t  AW  U n ,
n 1 n
(12.22)

deci, Ut depinde de Un. Conform datelor experimentale, valoarea medie

al indicelui de putere (n) constituie 0,7 (n=0,7).

238
 12.4. Calculul limitei de propagare a flăcării
Limita inferioară de propagare a flăcării substanţelor
moleculele cărora constau din atomi de carbon (C), hidrogen (H),
azot (N), oxigen (O), sulf (S), fosfor (P), etc. se determină conform
relaţiei următoare:
100
i  i q
, (12.23)
hm   hs ms
0
1  h f H j  j j
j 1 s 1

în care: hf – coeficientul căldurii de formare a gazelor, mol/kJ;

0
H j
- căldura standard de formare a substanţei în stare gazoasă la
temperatura de 25°C, kJ/mol; hj, hs – coeficientul elementului j,
corespunzător s, care influenţează limita inferioară de propagare a
flăcării; mj, ms – numărul de atomi ai elementului j şi numărul de
grupuri constructive s în molecula substanţei; i, q – numărul
elementelor chimice şi numărul tipurilor de grupuri structurale în
moleculele substanţei, care influenţează limita inferioară de
propagare a flăcării.
În calculele inginerești, pentru valorile coeficienţilor unor
substanțe incluse în formulă (12.23), se adoptă următoarele valori:

hf=0,0399mol/kJ hs=10,602mol/kJ
hc=3,129mol/kJ hsi=34,352mol/kJ
hH=4,476mol/kJ hp=27,944mol/kJ
ho=-0,522mol/kJ hf=5,283mol/kJ
hN=-0,494mol/kJ hcl=-1,767mol/kJ.

Limita inferioară de propagare a flăcării i pentru moleculele

substanţelor ce conţin numai atomi de carbon, hidrogen, oxigen,
azot şi clor este raţional a fi calculate conform relaţiei (12.24),
adoptând următoarele valori ale coeficienţilor:

hf=0,0246mol/kJ; hc=9,134mol/kJ; hH=2,612mol/kJ;

ho=-0,522mol/kJ; hc=c =7,88mol/kJ; hcl=-3,57mol/kJ.
239
 În acest caz, abaterile relativ medii nu depăşesc mai mult de
9%. Pentru substanţele ce aparţin hidrocarburilor aromatice,
alcanelor, alchenelor etc. se utilizeză valorile coeficienţilor
prezentaţi în A3, tabelul 1.13.
Cu eroare sub 9%,  i se determină conform următoarei
relaţii:
100
i  , (12.24)
 hs ms
în care valorile coeficienţilor hs sunt prezentate în anexa A3,
tabelul 1.14.
Pentru legăturile, moleculele cărora conţin atomi de halogen,
sulf şi cremniu, eroarea calculului se determină conform relaţiei:
100
i  m , (12.25)
 m jhj
j 1

în care: nj reprezintă coeficientul al căror valori sunt indicate în

anexa A3, tabelul 1.15.
- se utilizează dacă în molecula combustibilului numărul de
atomi de flour nu depăşeşte numărul de atomi de hidrogen, adică
mH≥ mf;
- se utilizează la mH <mF;
- dacă în molecula combustibilului se află atomi de brom, în
formula (12.23) numărul 100 este înlocuit prin expresia 88,3+226,
iar la prezenţa iodului – prin expresia 89,3+226.
Corecţia la prezenţa legăturii C = C în molecula
combustibilului se ia în considerare în formula (12.24), indiferent de
mărimile hj.
Limita superioară de propagare a flăcării pentru legăturile
chimice individuale la   8 se determină conform următoarei
relaţii:
100
s  . (12.26)
1
1  k (1  )
4,84   1
240
 100
sau s   6,554. (12.27)
0,768 

La valorile   8 se determină conform relaţiei:

  mc  0,25mH mcl  0,5mo . (12.28)

Coeficientul k se determină conform relaţiei:

q
a k
k  0,937  0,002 mc   i  0,05ns m  0,6km , (12.29)
i 1 mc mc
în care: mc – numărul atomilor de carbon în molecula substanţei; q –
numărul diverselor grupe structurale în molecula substanţei; ai –
coeficientul grupei structurale, ns – numărul total de legături în
molecula substanţei; km - coeficientul schimbului mediu de legături
de carbon–carbon în molecula substanţei.
Subiecte pentru autoevaluare
1. Definiția flăcării, structura ei.
2. Clasificarea flăcării după diferite criterii.
3. Propagarea normală a flăcării, sensul fizic.
4. Viteza normală de propagare a flăcării. Relația de bază.
5. Distribuirea temperaturii, concentrației de combustibil și a
intensității degajărilor de căldură.
6. Perioada de inducție.
7. Curba degajărilor de căldură la propagarea flăcării.
8. Metoda lui Ghiu-Mihelson privind determinarea vitezei de
propagare a flăcării.
9. Propagarea flăcării în flux turbulent. Deosebirea dintre
propagarea turbulentă și laminară.
10. Condiții de propagare a flăcării.
Sarcini individuale
1. Propagarea flăcării în flux turbulent și laminar – prezentare.
2. Flăcările la arderea controlată și la arderea liberă –
prezentare.

241
13. BILANȚUL MATERIAL AL PROCESELOR DE ARDERE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC6 ”Evaluarea bilanțului material și termic
al proceselor de ardere și explozie” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească noțiunea de stoichiometrie și esența ecuațiilor
stochiometrice;
 să enunțe ecuațiile caracteristice determinării volumelor
teoretice și practice necesare arderii;
 să distingă volumele teoretice de oxigen și de aer necesare
arderii;
 să identifice coeficientul excesului de aer și să enunțe
valoarea aplicativă a lui;
 să interpreteze volumul gazelor bi-, triatomice și volumul
real al gazelor de ardere;
la nivel de aplicare:
 să analizeze mecanismul arderii în condiții teoretice și
practice;
 să explice diferența dintre volumele teoretice și practice de
aer necesar arderii;
 să descrie ecuațiile de ardere a diferitor substanțe în condiții
teoretice și practice;
 să caracterizeze valoarea aplicativă a coeficientului de exces
de aer;
 să argumenteze componența volumetrică a gazelor de ardere;
la nivel de integrare:
 să determine volumele teoretice de oxigen necesare arderii
diferitor substanțe;
 să determine volumele teoretice și practice de aer necesare
arderii și a coeficientului excesului de aer;
 să determine volumul real al gazelor de ardere.

242
 13.1. Ecuaţii stoichiometrice de ardere
În cazul în care se cunoaşte componența elementară sau
volumetrică a S.C. calculul arderii are ca scop stabilirea unor relaţii,
care ar permite determinarea volumelor minime teoretice şi ale
volumelor reale de aer necesar arderii 1 kg de S.C. solidă, lichidă
sau a 1 m N3 de S.C. gazoasă, a volumului şi a componenței G.A.,
precum şi a temperaturii de ardere.
Calculul analitic al arderii se face în ipoteza că arderea
prezintă o reacţie între elementele substanței carburante şi oxigenul
din aerul atmosferic. Acest calcul se face pe baza unor bilanţuri
materiale ale reacţiilor de ardere numite ecuaţii stoichiometrice.
Ecuaţiile termochimice de ardere a carbonului, hidrogenului şi
a sulfului din componența S.C. solidă şi lichidă pot fi prezentate sub
următoarea formă:
C + O2 = CO2; H2 + 0,5O2 = H2O; S + O2 = SO2. (13.1)
În teoria arderii unitatea principală a masei este acceptată
kilomolul: 1 kmol de oxigen este egal cu 32 kg; 1 kmol de hidrogen
este egal cu 2 kg; 1 kmol de carbon este egal cu 12 kg; 1 kmol de
sulf este egal cu 32 kg; 1 kmol de bioxid de carbon este egal cu 44
kg; 1 kmol de vapori de apă este egal cu 18 kg, iar 1 kmol de bioxid
de sulf este egal cu 64 kg; 1 kmol de gaz perfect în condiţii fizice
normale ocupă un volum egal cu 22,414 m 3 .
Reieşind din raporturile menţionate, în rândurile de mai jos
sunt prezentate ecuaţiile stoichiometrice ale reacţiilor de ardere
pentru unele S.C. solide (carbon, hidrogen şi sulf) pentru 1 kmol de
S.C.:
12 kg C  22,414 mN3 O2  22,414 mN3 CO2 ; (13.2)
2 kg H 2  0,5  22,414 mN3 O2  11,207 mN3 H 2O ; (13.3)
32 kg S  22,414 m O2  22,414 m SO2 .
3
N
3
N (13.4)
Cu evidența raportării la 1 kg de S.C., aceste ecuații preiau
următoarea formă:
1 kg C  1,868 mN3 O2  1,868 mN3 CO2 ; (13.5)

243
 1 kg H 2  5,604 mN3 O2  11,207 mN3 H 2O (13.6)
1 kg S  0,700 mN3 O 2  0,700 mN3 SO2 (13.7)
Dat fiind faptul că o parte din hidrogenul existent în S.C. este
utilizat de oxigenul de constituţie, fracţia masică a hidrogenului
1  r Or  kg
disponibil pentru ardere constituie  H   , ,
100  8  kg comb
aspect ce trebuie luat în considerare la calculul volumului de oxigen
necesar arderii.
Pentru descrierea relaţiilor de calcul al arderii G.C. se
consideră că aceştia prezintă A.C. de gaze perfecte. Prin urmare, în
rândurile de mai jos se prezintă spre exemplificare ecuaţiile
stoichiometrice ale unor substanțe redate sub următoarea formă:
- pentru monoxid de carbon (CO):
CO  0,5 O2  CO2 , exprimat prin masa molară
1 kmol CO  0,5 kmol O2  1 kmol CO2 . (13.8)
Aşa cum la gazele perfecte proporţia molară este egală cu cea
volumică, rezultă:
1 mN3 CO  0,5 mN3 O2  1 mN3 CO2 ;
- pentru hidrogen (H2):
H 2  0,5 O2  H 2O ,
exprimat prin masa molară 1 kmol:
H2 + 0,5 kmol O2 = 1 kmol H 2O ;
1 m N3 H2 + 0,5 m N3 O2 =1 m N3 H 2O ; (13.9)
– pentru hidrogen sulfurat ( H 2 S):
H 2 S +1,5O2=SO2 + H2O, exprimat prin masa molară 1 kmol
H2S+1,5 kmolO2 =1 kmol SO2+1kmol H2O;
1 m N H2S)+1,5 m N3 O2=1 m N3 SO2 +1 m N3 H2O;
3
(13.10)
– pentru metan (CH4):
CH4+2O2=CO2+2H2O,
exprimat prin masa molară 1 kmol:
CH4 +2 kmol O2=1 kmol CO2+2 kmol H2O;
244
 1 m N3 CH4 +2 m N3 O2=1 m N3 CO2+2 m N3 H2O; (13.11)
- pentru etan (C2H6):
C2H6+3,5O2=2CO2+3H2O,
exprimat prin masa molară 1 kmol:
C2H6+3,5 kmolO2=2 kmolCO2+3 kmolH2O;
1 m N C2H6 +3,5 m N3 O2 =2 m N3 CO2 +3 m N3 H2O;
3
(13.12)
- pentru propan (C3H8):
C3H8+5O2=3CO2+4H2O
exprimat prin masa molară, 1 kmol:
C3H8+5 kmol O2=3 kmol CO2+4 kmolH2O;
1 m N3 C3H8 +5 m N3 O2 =3 m N3 CO2 +4 m N3 H2O. (13.13)
În mod analogic, reacțiile de ardere pot fi descrie și pentru
alte tipuri de gaze.

13.2. Volumul teoretic de oxigen și aer necesar arderii

Pentru soluționarea unor întrebări în aspect praxiologic trebuie
să se cunoacă volumul de aer necesar arderii unei unități de masă
sau volum de S.C., volumul G.A. și componența lor.
Metodologia calculului volumului de aer pentru ardere
depinde de componența S.C., starea ei de agregare și condițiile de
ardere. După natura sa, S.C. pot fi substanțe individuale chimice și
amestecuri complicate de substanțe chimice. La cele individuale se
raportă astfel de substanțe care dispun de o construcție chimică
constantă și aceeași formulă chimică, de exemplu: benzolul (C6H6),
propanolul (C3H7OH) etc. Amestecurile substanțelor chimice
complicate reprezintă substanțele care nu au o construcție chimică
determinată și componența lor printr-o singură formulă nu poate fi
exprimată. La această categorie se raportă cărbunele, petrolul,
lemnul, grăsimile etc. Componența acestor substanțe pentru fiecare
element în parte sau gaze (C, S, H etc.) sau (CO, CH4, H2S etc.) se
exprimă în (%).
Deosebim volum de oxigen teoretic necesar VO02 , volum de aer
teoretic necesar Va0 și volum de aer real Var .
245
 În continuare se va descrie metodologia determinării acestor
indicatori.
Calculul exact al volumului de aer necesar arderii S.C. solide,
lichide şi al volumului G.A. poate fi efectuat numai pe baza relaţiilor
stoichiometrice şi a ecuaţiilor termochimice de ardere, având la bază
analiza elementară sau volumetrică a combustibilului. Pentru
stabilirea relaţiilor de calcul al volumului de aer, trebuie determinat
volumul teoretic de oxigen necesar arderii complete a elementelor
combustibile conţinute într-un kilogram de combustibil solid
(lichid) sau gazos aflate într-un metru cub normal de acești
combustibili.
Volumul minim de aer teoretic necesar arderii se determină
reieșind din componența elementară a S.C. solide şi lichide
exprimată în stare reală de relaţia (2.7). Din ecuaţiile stoichiometrice
de ardere a acestor combustibili (13.1) se cunosc cantităţile de
oxigen necesare arderii teoretice a fiecărui kilogram de element de
S.C. Volumul de oxigen necesar arderii complete a 1 kg de S.C.
solide şi lichide se determină prin înmulţirea acestor cantităţi de
oxigen cu fracţiile masice ale elementelor combustibile respective şi
însumarea rezultatelor obţinute:
Or
r Hr 
C 8 S cr mN3
VO2  1,868
0
 5,604  0,700 , . (13.14)
100 100 100 kg comb
Arderea reală a S.C. este asigurată de oxigenul din aerul
atmosferic uscat a cărei componență menționată în alte aliniate
constituie 79% azot şi 21% oxigen. Astfel, volumul teoretic de aer
necesar arderii complete a 1 kg de S.C. solide şi lichide se determină
conform relaţiei următoare:
VO0 mN3
V0  2 , . (13.15)
0,21 kg (mN3 )
În urma efectuării calculelor obţinem următoarele:
r r

V  0,0889C  0,2668H  0,0333 Sc  O ,
0 r
 r mN3
kg(mN3 )
. (13.16)

246
 Volumul minim de aer teoretic necesar arderii G.C. se
determină în mod similar tot din ecuaţiile stoichiometrice de ardere.
Volumul minim teoretic de oxigen necesar arderii G.C. se determină
prin înmulţirea acestor cantităţi de oxigen cu fracţiile volumice ale
gazelor componente corespunzătoare şi adunarea rezultatelor
obţinute:
r
CO r H2 H 2S r
V O02  0 , 5  0 ,5  1, 5 
100 100 100
r
(13.17)
 n  O2 m N3
   m  C m H 2 n  2  , .
 4  100 m N3 c . g .um
Cu considerarea relaţiei (13.15), volumul teoretic de aer uscat
necesar arderii 1 m N3 de G.C. devine:
V 0
 0 , 0476 ( 0 ,5 CO r  0 , 5 H 2r  1, 5 H 2 S r 
 n m N3 (13.18)
   4  m 2n2 2 m 3 .
 m   C H  O r
),
N

Volumul teoretic de aer umed necesar arderii 1 m N3 de G.C.

umed se poate calcula conform relaţiei:
m3
Va0,um  1  0,00161x V 0 , 3N , (13.19)
mN
în care: x este umiditatea aerului, g/kg aer uscat.
În cazul când nu se cunoaşte analiza elementară (sau
volumetrică) a G.C., calculul volumului teoretic de aer necesar
arderii se face în baza unor relaţii empirice stabilite, în funcţie de
căldura de ardere, prin studii sistemice şi statistice. Aceste relaţii
dau rezultate mai exacte în raport cu cele obţinute prin calcule
stoichiometrice, eroarea relativă fiind doar de ±5 %.
Așadar, pentru astfel de situaţii se utilizează următoarele
relaţii de calcul:
 pentru S.C. solide:
Qic m3
V 0  1,01  0,5, N ; (13.20)
4186,8 kg
247
  pentru S.C. lichide:
Qic m3
V 0  0,85  2,0, N ; (13.21)
4186,8 kg
 pentru S.C. gazoase:
Qic m3
V 0  1,09  0,25, N3 , (13.22)
4186,8 mN
kJ (mJ )
în care: Qic - căldura inferioară de ardere de calcul .
kg (m 3 n )
Din cele expuse se desprinde concluzia că atunci când arderea
se realizează numai în prezența oxigenului ea se numește ardere
teoretică. De aceea, relațiile au fost prezentate pentru toate formele
de combustibil.
Însă arderea în realitate nu se realizează doar în oxigen, dar
decurge în aer. Din cele menționate, aerul constituie 79% N2 +
79% N 2
21%O2 = 100% aer. Dacă raportăm  3,76 , această valoare
21%O2
obținută ar însemna că fiecărei părți componente de O2 îi revine
practice 3,76N2. Arderea realizată în prezența aerului se numește
ardere practică.
În calculele inginerești este necesar a înțelege care este
diferența dintre aceste două tipuri de arderi și de luat în considerare
aspectele arderii reale. Relația de calcul care descrie arderea
teoretică a hidrocarburilor saturate în oxigen teoretic este următoare:
 n n
Cm H 2 n  2   m  O2  mCO2  H 2O , (13.23)
 4 2
iar relația de calcul care descrie arderea hidrocarburilor
saturate în aer (ardere practică) este:
 n n  n
CmH2n2   m  O2  3,76N2  mCO2  H2O   m  3,76N2 . (13.24)
 4 2  4
Din aceaste relații se determină volumele teoretice și reale
necesare de aer la arderea G.C.

248
 13.3. Coeficientul de exces de aer
Pentru a asigura o ardere completă şi corectă a S.C., volumul
de aer trebuie să fie mai mare decât volumul teoretic necesar. În
astfel de condiţii, arderea se desfăşoară cu un exces de aer. Volumul
de aer în exces este caracterizat de coeficientul de exces de aer 
care indică de câte ori volumul real de aer V depășește valoarea
volumului teoretic necesar V 0 :
Vr
 0, (13.25)
V
în care: V r - volumul de aer real necesar pentru ardere, m 3 .
Prin urmare, volumul de aer în exces pentru arderea 1 kg de
S.C. solidă, lichidă sau a 1 m N3 de S.C. gazoasă se determină
conform relaţiei următoare:
m3 m3
V exc  V  V 0    1V 0 , N sau N3 . (13.26)
kg mN
Valoarea practică a coeficientului de exces de aer pentru o
ardere completă constituie   1,05 - 1,2.

13.4. Calculul volumului de gaze rezultate în procesul de ardere

În teoria arderii cunoaşterea volumului şi componenței G.A.
reprezintă o problemă deosebit de importantă. Determinarea
volumului de G.A. se efectueză prin aceleaşi ecuaţii stoichiometrice.
G.A. reprezintă rezultatul arderii: gaze de ardere, o mare
cantitate de caldură disipată, si, în cazul substantelor solide, resturi
minerale-cenușă; dacă arderea este incompletă, rezultă fumul (un
ansamblu vizibil de particule și/sau lichide în suspensie) și se
formează, ca produs intermediar, oxidul de carbon ce prezintă un
pericol deosebit, putând provoca asfixieri și intoxicații.
Componența G.A. depinde de compoziția chimică a S.C. și a
condițiilor de ardere. La incendiu frecvent ard substanțele și
materialele organice (lemnul, țesăturile, cauciucul, materialele de
finisare etc.), în componența cărora intră: carbonul, hidrogenul,
oxigenul, azotul și alte substanțe. La arderea completă se formează
249
următoarele produse de ardere gazoase: bioxidul de carbon, oxidul
de carbon, azotul molecular, oxizii de azot etc.
La coeficientul excesului de aer cu valoarea sub unitate are loc
arderea incompletă a S.C., în urma cărui fapt în spațiul încăperilor
sau în zona G.A. pot pătrunde diferite substanțe neoxidate, fiind
foarte toxice (de exemplu, oxidul de carbon, acrilonitrilul, fosghenul
etc.).
În afară de gaze și vapori, în G.A. pot să se conțină și
substanțe solide sub formă de cenușă și particule mărunte dispersate,
ce constau din funingine și oxizi solizi. Aceste particule, din cauza
volumului și a masei mici, se află în stare de aerosol și sunt scoase
din zona de ardere de către fluxurile convective, din cauza cărui fapt
și se formează fumul. Diametrul particulelor de fum pot atinge
valori de la 0,01 până la 1mkm. Particulele cu masa relativ mare cad
din fluxul convectiv. Volumul fumului format la arderea unei
oarecare S.C. la coeficientul excesului de aer egal cu 1 depinde de
componența chimică a substanței sau materialului chimică și poate
constitui pentru hârtie și articole de țesături din bumbac-hârtie
4,8m3, pentru cauciuc 10,8m3, motorină – 12,8m3. Culoarea fumului
depinde și de componența lui. Așadar, fumul ce conține funingine
are culoarea neagră, iar fumul care conține oxizi de magniu sau o
cantitate mare de vapori de apă au culoare deschisă.
Notând prin CO2, SO2, H2O, O2 şi N2 conţinuturile procentuale
în volum, componența volumetrică poate fi exprimată prin relaţia
următoare:
CO2 + SO2 + H2O + O2 + N2 = 100%. (13.27)

În continuare, notând prin VCO2 , VSO2 , VH 2O , VO2 şi V N 2

volumele parţiale ale gazelor componente, se poate defini relaţia
privind determinarea volumuli real al G.A. formate din arderea a 1
kg de S.C. solidă, lichidă sau a 1 m N3 de S.C. gazoasă:
Vgt  VCO2  VSO2  VH 2O ; (13.28)
r
Vg  V t g  Va , în care: Va  VO2  VN 2 ; (13.29)

250
 m N3 m3
Vg  VCO2  VSO2  VH 2O  VO2  VN 2 , sau N3 ; (13.30)
kg mN
Vg  V t g  Va , deci Vg  V o a (  1) .
r t
(13.31)

Volumul real al G.A. se compune din volumul gazelor

triatomice VRO2 (CO2 şi SO2), volumul gazelor biatomice VR2 (O2 şi
N2) şi din volumul vaporilor de apă VH 2O . Prin urmare, relaţia de
calcul al volumului real al G.A. preia următoarea formă:
m N3 m N3
V g  VRO2  VR2  VH 2O  V g .usc  VH 2O , sau 3 , (13.32)
kg mN
în care: V g .usc  VRO2  VR2 reprezintă volumul gazelor uscate.

Pentru a stabili relaţia de calcul a cantităţii reale de G.A., este

necesar să se determine volumul teoretic al gazelor triatomice V RO2 ,
volumul gazelor biatomice V R2 şi volumul vaporilor de apă V H 2O .
Din ecuaţiile stoichiometrice ale arderii S.C. (solide şi lichide)
(13.5; 13.6) 1 kg de carbon produce la ardere 1,868 m N3 de bioxid de
carbon, iar 1 kg de sulf produce 0,7 m N3 de bioxid de sulf. Prin
înmulţirea acestor cantităţi de gaze în amestec cu fracţiile masice ale
elementelor combustibile respective şi însumarea rezultatelor
obţinute se obține volumul teoretic al gazelor triatomice în
componența G.A.:
Cr S r m3
V RO2  1,868  0,7 c , N (13.33)
100 100 kg
sau
3
r mN
V RO2  0,01868C  0,007 S c ,
r
. (13.34)
kg

251
 Volumul de oxigen și azot din componența aerului atmosferic
în componența G.A. a reacției constituie:
m3
VO2  0,21V 0   1, N ; (13.35)
kg
N r m N3
V N 2  0,79V  0,8 , , (13.36)
100 kg
corespunzător:
m N3
V N 2  0,79V  0,008 N ,
0 r
. (13.37)
kg
În consecință, după unele transformări obținem relația de
calcul pentru determinarea volumului teoretic al gazelor biatomice
(O2 şi N2) din componența G.A.:
3
r mN
V R2    0,21V  0,008 N ,
0
. (13.38)
kg
Volumul gazelor uscate rezultate din arderea 1 kg de S.C.
solidă şi lichidă se determină conform relaţiei următoare:
m3
Vg.usc  0,01868C r  0,007Scr    0,21V 0  0,008N r , N . (13.39)
kg
Vaporii de apă care se conțin în A.G. provin din vaporizarea
umidităţii din conținutul S.C., a apei rezultate din arderea
hidrogenului şi din vaporizarea umidităţii din aerul necesar arderii.
Din ecuaţia stoichiometrică de ardere a hidrogenului (13.6) se
cunoaşte că 1 kg de hidrogen produce la ardere 11,207 m N3 de
H r m N3
vapori de apă, iar 1 kg de S.C. produce la aredere 11,207 , .
100 kg
Masa vaporilor de apă rezultaţi din vaporizarea umidităţii conţinută
W r kg
real într-un kilogram de S.C. constituie , , în timp ce
100 kg
W r m N3
volumul lor 1,244 , , în care 1,244 reprezintă volumul
100 kg
252
specific al vaporilor de apă în condiții fizice normale. Considerând
conţinutul mediu de umiditate în aerul atmosferic x  12,93 g m N3 ,
în care 1,293 reprezintă densitatea aerului în aceleași condiții şi
coeficientul de exces de aer pentru ardere   1 , volumul vaporilor
de apă formați din vaporizarea umidităţii aerului necesar arderii 1 kg
xV 0 m N3
de S.C. (solidă şi lichidă) va constitui 1,244 , în sau
100 kg
m3
0,0161V 0 , în N . Prin urmare, volumul vaporilor de apă în A.G.
kg
se determină conform relaţiei următoare:
Hr Wr xV 0 m N3
V H 2O  11,207  1,244  1,244 , . (13.40)
100 100 1000 kg
După unele transformări obținem următoarea relație:
m3
V H 2O  0,012449 H r  W r   0,0161V 0 , N . (13.41)
kg
Cunoscând volumele parţiale ale gazelor bi- şi triatomice,
precum şi volumul vaporilor de apă, volumul real al G.A. rezultate
prin arderea stoichiometrică a 1 kg S.C. solide şi lichide va constitui:
Vg  0,01868C r  0,007Scr    0,21V 0  0,008N r 
(13.42)
 0,012449H   0,0161V
mN3
Wr r
, 0
.
kg
În mod analogic se obţine relaţia de calcul a volumului real de
gaze formate prin arderea 1 m N3 de S.C. gazoasă. Din ecuaţiile
stoichiometrice de ardere a G.C. se cunosc volumele parţiale de
bioxid de carbon şi de bioxid de sulf provenite din arderea fiecărui
metru cub de G.C. componentă. Prin înmulţirea acestor cantităţi
parţiale de bioxid de carbon şi de bioxid de sulf cu fracţiile
volumice ale G.C. respective, volumul teoretic al gazelor triatomice
devine:

253
 1
VRO2  (CO H2S  CH4  2C2H4  2C2H6  3C3H8 
100
(13.43)
mN3
 6C6H6 ), 3 .
mN
Volumul gazelor biatomice din G.A. se determină conform
următoarei relaţii de calcul:
m3
V R2    0,21V 0  0,01N , N3 . (13.44)
mN
În relaţia (13.44) se consideră că azotul se conţine printre G.C.
ale S.C.
Din ecuaţiile stoichiometrice ale arderii se cunosc şi volumele
parţiale ale vaporilor de apă obţinuţi prin arderea 1 m N3 de G.C.
componente. Volumul total al vaporilor de apă obţinuţi în acest mod
constituie:
1
VHH22O  ( H 2  H 2 S  2CH 4  2C2 H 4  3C2 H 6  4C3 H 8 
100
(13.45)
mN3
 3C6 H 6 ), 3 .
mN
Dacă se ţine cont şi de volumul vaporilor de apă proveniţi din
d
vaporizarea umidităţii S.C., egal cu 1,244 , în m N3 m N3 (în care
1000
d , g m N3 este conținutul de umiditate a G.C., iar 1,244 m N3 kg
volumul specific al aporilor de apă în condiţii fizice normale),
precum şi de volumul rezultat din vaporizarea umidităţii aerului
atmosferic, egal cu 0,0161V 0 , în m N3 m N3 , atunci volumul sumar
al vaporilor de apă va fi:
1
VH 2O  ( H 2  H 2 S  2CH 4  2C2 H 4  3C2 H 6  4C3 H 8 
100
3 (13.46)
0 mN
 3C6 H 6  0,1244d )  0,0161V , 3 .
mN

254
 Prin urmare, expresia pentru determinarea volumului real al
G.A. rezultate prin arderea 1 m N3 de G.C. preia forma finală:
1
Vg  (CO  H2  2H2 S  3CH4  4C2 H4  5C2 H6  7C3 H8 
100
3
0 mN
 9C6 H6  0,1244d )  0,0161V , 3 .
mN
(13.47)
La arderea completă a S.C. (solide şi lichide), volumul G.A.
uscate se determină conform următoarei relații de calcul:
Vg.usc = VCO 2 + VSO 2 + VO 2 + VN 2 = VRO 2 + VO 2 +VN 2 (13.48)
exprimate în procente de volum:
RO2 + O2 + N2 = 100 %. (13.49)
Întrucât
VRO2
RO2 =  100 %, (13.50)
V g .usc
rezultă:
VRO2
Vg.usc =  100 %. (13.51)
RO2
După înlocuire, obţinem următoarea relaţie de calcul:
1,868C r  0,7 Scr mN3
Vg.usc = , , (13.52)
CO2  SO2 kg
în care: CO2 reprezintă conținutul procentual de bioxid de carbon
din G.A., iar SO2, respectiv cel de bioxid de sulf.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Ecuații stoichiometrice, particularitățile de bază.
2. Volumul teoretic de oxigen necesar arderii substanțelor
solide, lichide și a gazelor. Relațiile de calcul.
3. Volumul teoretic de aer necesar arderii. Relațiile de calcul.
4. Descrierea ecuațiilor de ardere a diferitor substanțe solide și
lichide.

255
 5. Ecuațiile privind arderea diferitor hidrocarburi în condiții
teoretice și practice.
6. Coeficientul de exces de aer, valoarea practică a lui.
7. Componența volumetrică a gazelor de ardere.
8. Volumul gazelor bi- și triatomice.
9. Volumul real al gazelor de ardere.

Sarcini individuale
1. Stoichiometria arderii - prezentare.
2. Arderi teoretice și practice, condiții de realizare – prezentare.
3. Gazele de ardere rezultate în urma arderii – prezentare.

256
 14. TERMODINAMICA PROCESELOR DE ARDERE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC6 ”Evaluarea bilanțului material și termic
al proceselor de ardere și explozie” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească noțiunea de bilanț termic al arderii;
 să identifice energia în procesul de ardere și relațiile de
calcul;
 să distingă căldura inferioară și superioară de ardere;
 să identifice temperaturile de ardere: calorimetrică,
adiabatică și teoretică;
 să interpreteze entalpia gazelor de ardere și teoretică a
aerului;
la nivel de aplicare:
 să descrie entalpiile bilanțului termic al arderii;
 să explice diferența dintre căldura inferioară de ardere și cea
superioară;
 să descrie relațiile de calcul pentru determinarea căldurii
inferioare de ardere și a temperaturii gazelor;
 să caracterizeze căldura utilă a proceselor de ardere;
 să argumenteze mecanismul bilanțului termic al arderii.
la nivel de integrare:
 să determine căldura inferioară și temperaturile de ardere
pentru diferite substanțe.
 să determine căldura utilă în procesele de ardere și să
caracterizeze energia formată în procesul de ardere.

14.1. Bilanţul termic al procesului de ardere. Entalpia gazelor

de ardere
Procesele de ardere sunt studiate în compartimentul
termodinamica chimică, compartiment al chimiei fizice care
utilizează legile termodinamicii pentru studierea proceselor chimice
și fizico-chimice. Cunoașterea legităților termochimiei oferă

257
oportunitatea determinării și descrierii diferitor relații de calcul, a
caracteristicilor termotehnice ale S.C., alte aspecte.
Procesul de ardere a S.C. este însoțit întotdeauna de degajări
de căldură. În procesul real de ardere a unei unități de S.C., într-un
spațiu sau instalație numai o parte din căldura introdusă se consumă
util pentru încălzirea suprafeţelor reci ale spaţiului de ardere. O altă
parte din căldură se pierde la arderea incompletă, a transferului de
căldură prin pereţii spaţiului de ardere, în urma fenomenului de
disociere a G.A. etc. Căldura rămasă este absorbită de către G.A.
Din cele relatate bilanţul termic al oricărui proces de ardere
pentru o unitate de S.C. poate fi exprimat prin relaţia de calcul:
kJ
Qi  hc  H a  H va  Qe   Q p  H g , , (14.1)
kg (m3 N )
în care: hc reprezintă entalpia S.C.; H a - entalpia aerului necesar
pentru ardere; H v.a - entalpia vaporilor de apă; Qe - căldura folosită
efectiv; Q p
- pierderile de căldură sumare în reacția de ardere;
H g - entalpia G.A., iar Qi - căldura inferioară de ardere a S.C.
În teoria arderii, suma căldurii inferioare de ardere ( Qi ), a
entalpiei S.C. ( hc ) şi a vaporilor de apă poate fi exprimată prin
căldură disponibilă a S.C. ( Qd ) conform relaţiei următoare:
kJ
Qd Qi hc Hv.a. . (14.2)
kg (m3 N )
Înlocuind relaţia 14.2 în relaţia 14.1, ecuaţia de bilanţ termic
preia următoarea formă:
kJ
Qd  H a  Qe   Q p  H g , . (14.3)
kg (m3 N )
Entalpia S.C. hc se determină conform relaţiei următoare:
hc  c ptc , (14.4)

258
în care: c p reprezintă capacitatea termică specifică medie a S.C.,
kJ
, t c reprezintă temperatura S.C. în momentul
kg  K (m3 N  K )
introducerii în spaţiul de ardere, C .
Entalpia vaporilor de apă H v.a se determină conform relației
următoare:
H v.a  g v.a hv.a  2500, (14.5)
kg
în care: g v.a este consumul de H2O, ; hv.a reprezintă entalpia
kg
kJ
specifică a vaporilor de apă folosiţi la arzător, , iar 2500 reprezintă
kg
valoarea căldurii de vaporizare a apei la temperatura de referinţă 0 C ,
kJ
în .
kg
Entalpia aerului H a pentru o unitate din S.C. se determină
conform relației:
kJ
H a  H a0 , , (14.6)
kg (m3 N ) c
iar entalpia G.A. pentru o unitate de cantitate din S.C. se determină
conform relaţiilor următoare:
H g  H g0    1H a0 , (14.7)
în care: H a0 şi H g0 reprezintă entalpia stoichiometrică (teoretică) a
kJ
aerului necesar arderii şi, respectiv, a G.A., în .
kg (m3 N )

Entalpia teoretică H g0 se determină conform relaţiei:

H a0  V 0 ha ; (14.8)
în care: ha reprezintă entalpia specifică a aerului introdus în spaţiul de

259
 kJ V 0
ardere, în ; este volumul teoretic de aer necesar arderii, în
mN3
mN3 kg ( m 3 N ) .
Entalpia G.A. se determină conform relaţiei:
H g0  VRO2 hRO2  V N02 hN 2  VH02O hH 2O , (14.9)
în care: hRO2 , hN 2 şi hH 2O reprezintă entalpia specifică a gazelor
triatomice, a azotului şi a vaporilor de apă la temperatura de ieşire
kJ
din zona de ardere, 3 ; iar V RO2 , VN02 , VH02O reprezintă volumele
mN
parțiale ale gazelor care formează A.C., mN3 kg (m3 N ) .
VRO2 hRO2  VCO2 hCO2  VSO2 hSO 2 (14.10)
Prin înlocuire în relația 14.7. obținem următoarea relație finală
de calcul al entalpiei G.A.:
Hg  VCO2 hCO2 VSO2 hSO2 VN02 hN2 VH02OhH2O 
kJ kJ
  1V 0ha , sau 3 .
kg mN (14.11)
Această reacție este parte componentă a relației (14.1).
Pierderile de căldură sumare pot fi exprimate prin următoarea
relație:
kJ
 Q p  Q3  Q4  Q5  Q6  Qdis , kg(m3N ) . (14.12)

în care: Q3 reprezintă pierderile de căldură la arderea incompletă

din motive chimice; Q4  pierderile de căldură la arderea incomplete
din motive mecanice; Q5  pierderile de căldură prin pereții spațiului
de ardere la transferul termic cu mediul înconjurător; Q6  pierderile
de căldură la evacuarea reziduurilor de ardere; Qdis  pierderi de
căldură datorită disocierii gazelor arse.

260
 14.2. Căldura utilă în procesele de ardere
Ecuaţia bilanţului termic al arderii (14.1) permite aprecierea
distribuţiei căldurii, determinarea căldurii de ardere, stabilirea
indicilor tehnico-economici ai procesului de ardere şi determinarea
temperaturii de ardere.
Căldura utilă degajată la arderea unei S.C. Qe reprezintă
căldura degajată în urma arderii în condiţii reale a unei unităţi de
S.C. Ea se compune din căldura disponibilă Qd cu luarea în
considerare a pierderilor de căldură în spațiul de ardere şi a entalpiei
aerului.
Pentru stabilirea căldurii utile, degajate la arderea unei S.C., în
expresia bilanţului termic al arderii reale trebuie să se ia în
considerare pierderea de căldură prin arderea incompletă a S.C. (din
motive chimice şi mecanice), pierderea de căldură (datorită
fenomenului de disociere cu efect endoterm), pierderea de căldură
cu reziduurile de ardere.
Pierderea de căldură corespunzătoare arderii incomplete din
motive chimice Q3 , de regulă, este determinată de prezența în G.A.
a unor G.C. nearse (CO, CH4, H2 etc.) şi a funinginei. Pierderea de
căldură dată se exprimă din valoarea căldurii disponibile a S.C.
Q
conform relației q3  3  100 % are valori cuprinse între 0 şi
Qd
2,5 %. Pierderea de căldură prin arderea incompletă din motive
mecanice Q4 intervine numai în cazul S.C. solide şi se exprimă prin
următoarea relație de calcul:
Q
q4  4  100 %  110 %. . (14.13)
Qd
Pierderile de căldură datorită fenomenului de disociere (cu
efect endoterm) se iau în considerare pentru cazurile în care
temperaturile depășesc valorile de 1500 C . La aceste temperaturi
(fie în spații închise sau instalații de ardere) viteza de disociere a

261
gazelor triatomice CO2 și H2O este atât de mică, încât se poate
neglija influența disociației asupra arderii în ansamblu.
Notând ponderea pierderilor de căldură prin evacuarea
reziduurilor de ardere, cenuşă şi zgură (în cazul S.C. solide) prin q6 ,
iar prin qdis ponderea pierderii de căldură datorită fenomenului de
disociere a gazelor arse, determinăm randamentul arderii, care poate
fi exprimat prin relația:
100  q3  q4  q6  qdis 
 ar  , (14.14)
100  q4
în care: mărimea 100  q4 exprimă cota din cantitatea de S.C. care a
participat real la ardere.
Randamentul arderii  ar indică cota din căldura disponibilă a
S.C. folosite efectiv în spaţiul de ardere. Așadar, căldura utilă
degajată prin arderea unei unităţi de S.C. se exprimă prin relația:
Qe   ar Q d  H a . (14.15)

14.3. Căldura de ardere a substanțelor combustibile

Căldura de ardere reprezintă una dintre cele mai importante
caracteristici energetice ale S.C. Valoarea căldurii de ardere a
substanțelor este utilizată pentru calculul temperaturii de ardere,
determinarea grupei de combustibilitate a substanțelor.
Prin căldură de ardere a S.C. se subînţelege căldură degajată
prin arderea completă a unei unități de S.C., fie 1 kg de S.C. solid,
lichid sau 1 m3 de S.C. gazoase raportate la condiţiile fizice normale
(p=101325 Pa şi T=273 K). Căldura de ardere raportată la o unitate
de masă sau de volum de S.C. se numește căldură specifică de
ardere (J(kcal)/kg(m3). Pentru măsurarea căldurii se utilizează
metoda calorimetrică. Căldura de ardere se determină de
componența chimică a S.C.
În funcție de starea de agregare a apei în G.A., deosebim:
 căldură inferioară de ardere Qi, în kJ/kg, când apa din G.A.
evacuate se află în stare de vapori și nu include căldura de
condensare;
262
  căldură superioară de ardere Qs, în kJ/kg, când vaporii de apă
din G.A. au fost condensați înainte de evacuare, degajând căldura lor
de vaporizare r (kJ/kg).
Căldura de ardere inferioară se determină prin metoda
experimentală pentru fiecare substanță și constituie o mărime
standard în calcule. La cunoașterea conținutului elementelor pentru
S.C. lichide și solide, prin calcul, utilizând formula lui D.
Mendeleev, se poate calcula, Qic :
kJ
Qic  339 Cc 1256 Hc 109 (Oc  SLc ) 25,14 (9 Hc Wc ), , (14.16)
kg
sau
kJ
Qic  81 Cc  246 Hc  26 (Oc  SLc )  6 (9 Hc Wc ), , (14.17)
kg
în care: C c , H c , O c , S Lc ,W c - conținutul în masa S.C. a oxidului de
carbon, hidrogen, oxigen, sulf și umididate, %.
În cazul A.C., căldura de ardere se stabileşte în funcţie de
fracţia masică sau volumică a fiecărui component în parte, după cum
urmează:
- pentru S.C. solide şi lichide:
kJ
Qi   X i  Qi ,i , ;
kg (14.18)
- pentru S.C. gazoase:
kJ
Qi   Yi  Qi ,i , ;
m N3 (14.19)
- pentru instalaţii de ardere combinată a S.C.:
kJ
Qi  Qi ,c  nQi , g , ,
kg (14.20)
în care: X i este fracţia masică; Yi - fracţia volumică; Qi ,c - căldura
de ardere a S.C. în stare condensată (solide sau lichide), în kJ kg;
Qi , g - căldura de ardere a S.C. gazoase, în kJ mN3 , iar n – cantitatea

263
de combustibil gazos introdus pentru arderea unităţii de cantitate de
combustibil solid sau lichid, în mN3 kg.
Valoarea superioară a căldurii de ardere a S.C. este
întotdeauna mai ridicată în raport cu cea inferioară. Diferenţa dintre
ele constituie căldura latentă de vaporizare a întregii mase de apă
conţinută într-o unitate de masă de S.C. solidă, lichidă sau gazaoasă.
Matematic, această diferență poate fi scrisă sub următoarea
formă:
Qs - Qi = r (WH +Wt), (14.21)
în care: WH reprezintă cantitatea de apă formată la arderea
hidrogenului din calculul stoichiometric (kg); WH = 9H; 9 –
coieficient care denotă că la arderea 1kg de H2 în combinație cu O2
se formează 9kg de apă; Wt reprezintă conținutul total de apă al
probei de analiză, (kg); r coeficientul egal cu 25kJ/kg.
Din relația dată se poate determina căldura superioară Qs:
Qs  Qi  r (Wt  WH ). (14.22)
Căldura inferioară de ardere se determină conform relației:
Qi  Qsc  2514 ((9 H c  Wt c ) / 100) - pentru S.C. solide
c
(14.23)
sau:
Qic  Qsc  600((9H c  Wt c ) / 100) - pentru S.C. lichide, (14.24)
în care: 2514 (600) căldura vaporilor formați la t  0C și
presiunea atmosferică, kJ/kg; H c ,Wt c - conținutul de hidrogen și
vapori de aer în S.C., %.
În calculele inginerești, pentru calculul sarcinii termice la
incendiu la determinarea categoriei de pericol de incendiu și
incendiu-explozie a clădirilor și a încăperilor se utilizează căldura
inferioară de ardere, pe când în SUA, Marea Britaniei, Franța,
calculul se face după căldura superioară de ardere. În anexa A3,
tabelul 1.14, 2.14 sunt prezentate unele valori ale căldurii de ardere
pentru unele substanțe și materiale.

264
 14.4. Energia în procesul de ardere
Practica demonstrează că obiective absolut nepericuloase la
incendiu nu există. Incendiul poate avea loc sub apă, sub pământ, la
suprafaţa pământului, în aer şi chiar în zborurile cosmice.
În acest sens, trebuie menţionat că toate elementele materiale
ale unui obiectiv includ şi elemente de construcţii ale clădirilor, care
trebuie analizate nu numai din punct de vedere al criteriului
funcţional, dar și ca sarcină la incendiu. Așadar, acestea sunt
substanţe şi materiale, capabile să se aprindă și să ardă în caz de
iniţiere a incendiului. Atunci toată rezerva energiei chimice
potenţiale ( E0 ) , focusată la obiectivul dat de incendiu, poate fi
exprimată prin masa sumară a substanţelor şi materialelor sau
căldura de ardere.
Simplist, rezerva energiei chimice potenţiale poate fi
determinată când S.C. este omogenă, de exemplu: pentru rezervorul
cu L.C., depozit de cherestea sau alte obiective analogice:
E0    Qi  m , (14.25)
în care:  reprezintă coeficientul arderii chimice şi fizice
incomplete; m – masa S.C., kg; Qi – căldura inferioară de ardere.
La obiectivele ce conţin substanţe şi materiale neomogene, E0
se determină ca suma căldurii de ardere a tuturor S.C. ce se găsesc la
obiectiv:
n
E0    i  Qi  m . (14.26)
i 1
Majoritatea clădirilor contemporane prioritar sunt construite
din materiale incombustibile şi toată sarcina de incendiu este
amplasată practic pe pardosea. Pentru astfel de situații:
E0    Qi  qsp  Fp , (14.27)
în care: qsp reprezintă sarcina la incendiu specifică, kg/m2; Fp – aria
încăperii sau a suprafeţelor de amplasare a sarcinii de incendiu.
Pentru obiectivele cu sarcină la incendiu mare E0 poate fi
determinată conform relaţiei:

265
 E0  1  Qi1  qsp1  Fp1  2  Qi 2  qsp2  Fp2  ... n  Qi n  qspn  Fpn , (14.28)
în care: indicii 1, 2, ... n – se raportă la genul de sarcină incendiară
în particular, reflectând căldura de ardere, suprafaţa de amplasare,
căldura specifică de ardere etc.

14.5. Temperatura de ardere a gazelor

În practica termotehnică se deosebesc următoarele temperaturi
de ardere a gazelor: adiabatică, calorimetrică și teoretică.
Temperatura adiabatică reprezintă temperatura G.A. a G.C. în
condiții adiabatice la coeficientul execesului de aer   1,0 la
temperatura gazelor și a aerului la t  0C :
Qi
ta  (14.29)
 Vg.a .  Cg.a.
sau în formă desfășurată:
Qi
ta .  , (14.30)
C p H 2 0VH 2O  C pN 2VN 2  C p CO VCO2
2

în care: Qi reprezintă căldura inferioară de ardere, kcal / mN3 ;

Vco2 , VH 2 0 , VN 2 - volumul de H 2O, N 2 , CO2 format la arderea 1m3
gaze ( mN3 / mN3 ); C pH 2 0 , C p N , C pCO2 - capacităţile termice specifice
2

medii ale S.C. la P=const a H 2O, N 2 , CO2 în limita de temperatură

de la ”0” până la ta C , kJ(kcal)/m3ꞏgrad.
Temperatura adiabatică a G.C. se determină prin metoda
aproximațiilor succesive, așa cum capacitatea termică a gazelor este
variabilă și se majorează odată cu creșterea temperaturii. De aceea,
pentru determinarea temperaturii adiabatice se recomandă
preliminar o valoare a ei (pentru gazele naturale  2000C ), se
determină la   1 volumele componentelor G.A., se stabilesc
capacitățile termice și se calculează temperatura adiabatică a
gazelor. Dacă în urma calculului ea va fi mai mare sau mai mică
decât valoarea celei adoptate, atunci se adoptă o altă valoare a
temperaturii și calculul se repetă.
266
 Valorile temperaturii unor gaze sunt perezentate în A3,
tabelul 3.14 (la arderea în aer uscat). La arderea gazelor în aerul
atmosferic, ce conține  1% de umiditate, temperatura adiabatică se
reduce aproximativ cu 25  30C .
Temperatura calorimetrică de ardere se deosebește de
temperatura adiabatică prin aceea că temperatura aerului și a
gazelor, precum și coeficientul  , se obține la valori reale, conform
relației:
Q  Q fiz
tk  i (14.31)
 V  C p

sau în formă desfășurată:

Qi  t g  Vc  Cc    V0  Ca  ta
tk  , (14.32)
CH 2 0VH 2O  CN 2VN 2  CO2VO2  CCO2VCO2
în care: Qfiz – entalpia combustibilului și a aerului, kcal / mN3 , Vc, Cc,
tc – volumul de aer mN3 / mN3 ; capacitatea termică medie, kJ/m3ꞏgrad;
temperatura combusibilului, C ; Ca , ta - capacitatea termică medie
a aerului, kJ/m3ꞏgrad; temperatura aerului, C ; VH 2 0 ,VN 2 ,VO2 ,VCO2 -
volumul produselor de ardere a H 2O, N 2 , O2 , CO2 , formate la
arderea 1m3 de gaze cu exces de aer, mN3 / mN3 ; CH 2 0 , C N 2 , CO2 , CCO2
- capacităţile termice medii specifice ale H 2O, N 2 , O2 , CO2 la P =
const în limita temperaturilor recomandate, kJ(kcal)/m3ꞏgrad.
Valorile medii ale capacităţii termice volumice a unor gaze
sunt prezentate în anexa A3, tabelele 4.14, 5.14.
La arderea gazelor cu căldura inferioară redusă, entalpia
gazelor influențează mult asupra tk. Valorile temperaturii
calorimetrice și teoretice de ardere a gazelor naturale (CH4 – 97%,
C2H6 – 2%, C3H8 și C4H10 – 5%, N2 și CO2 – 0,5%) în aer la
temperatura = 0 C în funcție de coeficientul de exces de aer (  )
sunt prezentate în anexa A3, tabelul 6.14.
267
 Valorile temperaturii calorimetrice de ardere a gazelor
naturale în funcție de coeficientul de exces de aer uscat  și
temperaturii lui tk sunt prezentate în A3, tabelul 7.14.
Temperatura teoretică tt se determină în mod analogic ca și
temperatura calorimetrică, dar cu corecții la reacțiile endoterme de
disociere a bioxidului de carbon și a vaporilor de apă, ceea ce
conduce la majorarea volumului.
CO2  CO  0,5O2  Q ; H 2O  H 2  0,5O2  Q . (14.33)
La temperaturi ridicate, produsele de disociere decurg foarte
profund cu formarea hidrogenului și oxigenului atomic. În afară de
aceasta, la arderea gazelor cu exces de aer întotdeauna se formează
o anumită cantitate de oxizi de azot. Toate aceste reacții sunt
endoterme și conduc la reducerea temperaturii de ardere.
Prin temperatură teoretică de ardere se subînțelege acea
temperatură până la care s-ar fi încălzit G.A. în ipoteza că la
încălzirea lor nu se va consuma toată cantitatea de căldură introdusă
în spaţiul de ardere, dar numai acea cantitate, fără pierderile de
căldură din arderea incompletă ( Qi ) din motive chimice şi căldura
consumată la disocierea gazelor triatomice (Qdis):
Qi = (0,002...0,12)Qr; Qdis = (0,025...0,07)Qr; (14.34)

Qic  Qi  tс  Vсcс  V0cata

tt  , (14.35)
V g .a .  cg .a
qa.i .Qic
în care: Qi  - pierderile de căldura la arderea incompletă
100
(din motive chimice) include şi pierderile de căldură la disocierea
gazelor triatomice, kJ/m3; qa.i. – pierderile raportate la căldura
inferioară de ardere, %;  Vg .a.cg .a. - produsul volumelor G.A. la
capacitatea termică medie.
La temperaturile sub 1500ºC, pierderile de căldura prin
arderea incompletă şi căldura consumată la disocierea gazelor

268
triatomice, poate fi considerată egală cu zero, atunci temperatura de
ardere reală se va determina conform relației următoare:
tr  k p  t k , (14.36)
în care: kp reprezintă coeficientul pirometric care se determină în
funcţie de starea instalaţiilor de ardere, ce variază în diapazonul
0,65-0,85.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Relația care descrie bilanțul termic al arderii.
2. Entalpia gazelor de ardere.
3. Entalpia teoretică a aerului.
4. Căldura utilă în procesele de ardere. Relațiile de calcul.
5. Căldura inferioară de ardere.
6. Căldura superioară de ardere.
7. Energia în procesul de ardere. Reacțiile de calcul.
8. Temperatura adiabatică, definiția și relația de calcul pentru
determinarea ei.
9. Temperatura calorimetrică, definiția și relația caracteristică
pentru determinarea ei.
10. Temperatura teoretică, relația de calcul.

Sarcini individuale
1. Căldura de ardere a proceselor de ardere – prezentare.
2. Temperatura de ardere a proceselor de ardere – prezentare.

269
 15. EXPLOZIILE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC2 ”Identificarea principiilor
termodinamici și a modurilor de transfer de căldură în proocesele
de ardere și explozie” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească noțiunea de explozie, factorii și parametrii ei;
 să distingă exploziile termice, chimice și fizice;
 să enunțe relațiile de calcul pentru determinarea presiunii
exploziei și presiunii efective;
 să identifice echivalentul de trotil și să enunțe relațiile de
calcul al razei de distrugere la explozie;
la nivel de aplicare:
 să analizeze parametrii și factorii care influențează
exploziile;
 să explice exploziile termice, chimice și fizice;
 să descrie relațiile de calcul al efectului exploziei;
 să argumenteze corelația dintre echivalentul de trotil și
presiunea gazelor la explozie;
la nivel de integrare:
 să determine presiunea maximă și efectivă a exploziei
gazelor și a vaporilor;
 să determine echivalentul de trotil al exploziei și să utilzeze
aparatul matematic pentru calculul razei de distrugere a exploziei.

15.1. Exploziile fizice, chimice şi termice

Explozia reprezintă un proces de ardere rapidă și violentă a
(A.E), care se produce în fracțiuni de secundă, cu degajări de căldură
și efect de lumină, generând presiuni mari.
Exploziile se declanșează datorită:
- energiei formate în urma oxidării rapide a A.C.;
- descompunerii rapide a unor compuși chimici (de exemplu,
azotatul de amoniu);

270
 - eliberării bruște ale energiei degajate prin fuziune sau fisiune
nucleară (bomba atomică și cu hidrogen) etc.;
Exploziile sunt caracterizate de următorii parametri:
- viteza de ardere (reacție) și de descompunere a A.E.;
- limitele de inflamabilitate și intervalul de explozie;
- presiunea efectivă a exploziei sau unda de compresiune.
În funcție de viteza de ardere (reacție) sau descompunere se
deosebesc:
- deflagrații, cu viteza de câțiva centrimetri pe secundă;
- explozia propriu-zisă, cu viteza de 10-100m/s;
- detonații, cu viteze de 1000-4000m/s.
Se deosebesc explozii fizice, chimice şi termice. Exploziile
fizice reprezintă în sine procesul rapid de evaporare a gazelor
lichefiate în urma scurgerii acestuia prin fisurări ale vasului sau ale
recipientului cu viteză mare şi formarea forţei reactive.
Temperatura mediului (T = 273-293K), fiind întotdeauna mai
înaltă decât temperatura de fierbere a multor hidrocarburi, de
exemplu (Tf CH4 = - 161K), la reetanşarea vasului sau recipientului,
o parte din hidrocarburile lichefiate (comprimate) momentan fierb şi
în atmosferă se formează un volum mare de gaze, de exemplu: de la
1m3 de G.P.L. se formează aproximativ 200-1000m3 gaze.
La exploziile fizice se formează unda de compresiune, care
poate conduce la deteriorarea construcţiilor din apropiere şi la
traumatizarea oamenilor.
Presiunea dezvoltată (∆P) la reacţia gazelor cu aerul în urma
reetanşării vasului, peste un anumit interval de timp, se determină
conform relaţiei:
1
P  P1  2( K  1)  Vg   s t  Po , (15.1)
2
în care: ∆P1 reprezintă presiunea gazelor la explozie, mPa;
K – coeficientul de turbulenţă a fluxului; Qg – volumul de gaze,
m3;ρst – densitatea stoichiometrică a A.C, kg/m3; Po – presiunea
atmosfeică, мPa.
Explozia chimică reprezintă în sine transformarea foarte
rapidă a propagării S.E. sau a altor amestecuri, însoţită de degajări
271
enorme de căldură şi gaze. Capacitate de propagare de sine
stătătoare a reacţiei сhmice cu degajări de gaze au acele gaze sau
amestecuri, moleculele cărora se deosebesc prin stabilitate termică
relativ mică în urma nivelului de energie joasă, necesară pentru
activare şi se disipează cu degajări de căldură.
Explozia chimică poate să se realizeze sub formă de ardere
rapidă (de exemplu explozia prafului negru) sau sub formă de
detonaţie. De regulă, la ardere transferul termic al straturilor
premergătoare se realizează prin conducție termică pentru
substanţele solide sau difuziei termice pentru gaze. Transferul
termic până la detonație se realizează prin undele de compresiune,
ce conduc la o comprimare momentană şi o încălzire puternică a
stratului subţire a S.E., ce se găsesc în ele. În consecință, se
formează condiţii de desfășurare extrem de rapidă a reacţiilor
chimice în această substanţă. La explozia chimică, căldura se
transmite pe suprafața A.E. prin conducţie termică, difuzie şi radiaţie
cu viteza cuprinsă între 0,01 și sute de m/s şi depinde de presiunea
exterioară, pentru că creşte odată cu ridicarea ei.
În anumite condiţii determinate în urma turbulenţei fluxului
A.C., are loc o puternică denaturare şi majorare a suprafeţei frontului
de flacără. Concomitent, apare unda de compresiune în frontul
căreia creşte rapid presiunea, temperatura şi, corespunzător,
densitatea A.C. La atingerea valorilor critice a parametrilor
menționați, procesul de ardere trece în detonaţie.
Reacţiile chimice în S.E. au loc de la sine, sub acţiunea flăcării
sau a corpului incadescent.
Explozia termică reprezintă explozia S.E. realizată la o
încălzire rapidă de către o sursă exterioară de căldură sau prin
aprinderea intensivă în urma schimbării stării gazelor într-un spațiu
închis.
Substanţele ce se găsesc în stare gazoasă în condiţii obişnuite
sunt descrise de ecuația caracteristă de stare a gazelor, kmol:
m
PV  RT , (15.2)


272
în care: P – presiunea gazelor, Pa; V - volumul specific al gazelor,
m3; R – constanta universală a gazului, kgꞏm/kmolꞏK; T –
temperatura gazelor, K; m – masa gazelor, kg;  - greutatea
moleculară, kg/mol.
m
Substituind V  în ecuaţia (15.2), obţinem următoarele:
g
P g  R T
 , (15.3)
 
în care: g – reprezintă acceleraţia căderii libere, m/s2.
Ecuaţia (15.3) reprezintă ecuația de bază privind aprecierea
consecinţelor exploziei termice.
În urma analizei ecuației se observă că, odată cu majorarea
temperaturii, presiunea, de exemplu (în vasul cu gaze lichefiate)
creşte simţitor și presiunea care poate atinge valori critice, ce
depăşesc valorile structurii de rezistență a materialelor constructive
a construcțiilor (rezervoarelor, vaselor etc. aflate sub presiune).
Când presiunea dezvoltată depăşeşte cu mult valorile structurii
de rezistenţă, temperatura în interiorul vasului (Ti.), se determină
conform relaţiei următoare:
P 
Ti..  , (15.4)
gR
în care: ρ – densitatea lichidelor/hidrocarburilor gazoase, kg/m3
La explozia termică, recipientul sub presiune se deteriorează
frecvent la rosturile sudabile, aşa cum structura de rezistenţă a
acestora este cu 30-40% mai redusă în raport cu rezistenţa
materialului de bază. Explozia termică conduce la formarea undei de
compresiune, iar pentru determinarea parametrilor substanţei
explozive (trotil) se folosește următoarea relație:
Ctht  0,074m , (15.5)
în care: 0,074 reprezintă coeficientul echivalentului de trotil al
gazelor comprimate ce se găsesc în vas; m – masa gazelor în vas, kg,
care se determină conform relaţiei următoare:
m   v , (15.6)
3
în care: v – volumul vasului, m .

273
 15.2. Presiunea maximă de explozie a gazelor şi vaporilor
La arderea A.C. (vapori-gaz-aer) într-un volum închis se
dezvoltă o presiune maximă de explozie. Valoarea acestei presiuni
în general se determină în funcție de gradul dilatării termice a G.A.
şi este funcţie a raportului temperaturii exploziei (Te) către
temperatura iniţială (Ti) a A.C. Temperatura exploziei este
determinată de proprietăţile energetice ale S.C.
Cu cât este mai ridicată căldura de ardere a S.C., cu atât
temperatura exploziei este mai înaltă, corespunzător şi presiunea
exploziei este mare.
Presiunea maximă (Pexp, kPa) dezvoltată în urma exploziei se
detrmină conform relaţiei:
P T m
P exp  i exp  , (kPa), (15.7)
Ti n
în care: Pi – presiunea iniţială (atmosferică), kPa; Ti – temperatura
iniţială, K; Texp – temperatura exploziei, K; m – numărul de moli
(kmoli) a G.A.; n – numărul de moli (kmoli) ai substanţelor iniţiale.

15.3. Presiunea efectivă a exploziei unor S.C. individuale

În activitatea inginerească, pentru aprecierea stabilităţii la
explozie se utilizează presiunea efectivă a exploziei.
Presiunea efectivă a exploziei reprezintă criteriul de bază, care
diferențiază categoriile de pericol incendiu-explozie și incendiu al
încăperilor și clădirilor. Acest indicator depinde de cantitatea
substanţei pătrunse în încăperea avariată şi de cota de participare la
explozie. Presiunea efectivă a exploziei (spații închise) reprezintă
diferenţa dintre presiunea maximă posibilă şi iniţială la care se
produce explozia:
P  Pmax  P0 (kPa), (15.8)
în care: P - presiunea efectivă, kPa; Pmax - presiunea maximă,
kPa; P0 – presiunea inițială, kPa.

274
 Valorile presiunii maxime pot fi atinse în următoarele cazuri:
 dacă toată cantitatea de combustibil scursă (în
încăpere/spațiu închis) participă la formarea mediului combustibil şi
complet va inflama;
 dacă încăperea va fi etanșă şi vor lipsi pierderile de căldură
prin elementele de îngrădire;
 dacă cantitatea de S.C. şi oxidantul în amestec se vor afla în
raport stoichiometric.
În realitate, valoarea presiunii maxime a exploziei nu poate fi
atinsă datorită abaterilor neesenţiale. De aceea, în calculele
inginerești este necesar a lua în considerare formulele utilizate
pentru determinarea P a unor substanţe individuale şi amestecuri
care au caracter foarte complicat.
Presiunea efectivă a exploziei pentru substanţele individuale
se determină conform indicațiilor sursei (12).
Presiunea efectivă a exploziei P pentru S.C. individuale
(gaze şi vapori L.U.I. şi L.I.) ce constă din atomi de C, H, O, N, Cl,
Br, I, F, se determină conform relaţiei:
mZ 100 
P  ( Pmax  P0 )   , kPa, (15.9)
Vî   g ( v ) C K n
în care: Pmax – presiunea maximă la exploziia amestecului
stoichiometric (gaz-aer, sau vapori–aer în volumul închis), kPa. Se
determină experimental sau conform datelor din diferite îndicații
metodice. Dacă lipsesc datele, Pmax = 900kPa; Pi – presiunea
iniţială, kPa. În calcule se admite valoarea 101,325kPa; m –
cantitatea de G.C. sau de vapori L.U.I. şi L.I., scursă în încăpere în
urma avariei, kg; Z – coeficientul de participare a S.C. la explozie,
se ia din tabele speciale. Pentru H2 = 1,0; pentru G.C. (în afară de
H2), prafuri = 0,5; pentru L.U.I., pentru L.I. încălzite la temperatura
de explozie și mai sus = 0,3; Vî.l. - volumul liber al încăperii, m3.
Volumul liber al încăperii se determină ca diferenţa dintre volumul
încăperii şi volumul ocupat de utilajul tehnologic, reieșind din
particularitățile tehnice. Dacă volumul liber al încăperii nu poate fi

275
determinat, atunci în calcule se adoptă ca 80% din volumul
geometric al încăperii:
Vî.l. = 0,8ꞏVînc., m3, (15.10)
în care: Vînc. – volumul geometric al încăperii, m3; ρg – densitatea
gazelor sau a vaporilor combustibili la temperatura de calcul (tc),
kg/m3, care se detrmină conform relației:
M
 g  g ( v ) , kg/m3, (15.11)
Vm
în care: Mg(v) este masa molară a gazelor sau vaporilor, kg/moli; Vm
este volumul mediu, m3. Volumul poate fi determinat conform
relației:
P V T
Vm  0 o  c , m3/kmol, (15.12)
Ti Pc
în care: V0 – volumul molar, m3/kmol; Tc – temperatura de calcul, K;
Ti – temperatura inițială, K; Pc – presiunea de calcul în condiții
normale, kPa.
Dacă luam în considerare că presiunea în încăpere este egală
cu presiunea atmosferiă (101,325 kPa), atunci densitatea gazelor sau
a vaporilor combustibili se determină conform relaţiei:
M g (v)
g  , kg/m3 , (15.13)
V0 (1  0,0037  tc )
în care: tc – temperatura de calcul, °C; Cc – concentraţia
stoichiometrică a G.C. sau a vaporilor L.U.I. sau L.I., %.
Concentraţia stoichiometrică a gazelor sau a vaporilor combustibili
se determină conform relaţiei:
100
C  , %, (15.14)
1  4,76  
în care:  - coeficientul stoichiometric al oxigenului în ecuaţia
reacţiei de ardere care se determină conform relaţiei următoare:
n n n
  nc  H h  0 , (15.15)
4 2

276
în care: nc, nH, nh, n0 – numărul de atomi de carbon C, hidrogen H,
oxigen O, halogen în moleculele S.C.; Kn – coeficientul care i-a în
considerare gradul de neetanșeitate a încăperii, în calcule se admite
Kn=3;  coeficientul arderii complete, în calcule se adoptă = 1.
Pentru cazul când se cunoaște volumul de gaze scurs în
încăpere, formula (15.9) preia următoarea formă:
V  Z 100 
P  ( Pmax  P0 ) g ( v ) , (15.16)
Vî  C  K n
în care: Vg(v) – volumul gazelor sau vaporilor combustibili pătrunși
în încăpere, m3
Relațiile menționate pot fi aplicate numai în intervalul L.I.I.
până la concentrația stoichiometrică a substanței în amestec.
Exemplu: într-o încăpere cu volumul de 200m3 s-au scurs
3
10m de metan (CH4). Să se determine presiunea la explozia A.C.
(metan cu aerul), dacă 20% din tot volumul încăperii este ocupat cu
instalații tehnologice. Presiunea atmosferică constituie 101,325kPa,
iar temperatura în încăpere constituie 20°C.
Rezolvare:
1. Se determină concentrația stoichiometrică a metanului
(Cstc.) din relația ecuației de ardere a metanului în aer, Cstc.= 9,5%.
2. Se determină densitatea metanului
16
(  g ):  g   0,66kg / m3 .
24,04

3. Se determină masa a 10m3 de metan: m:

16 10
m  6,65kg .
24,04

4. Înlocuind în relația (15.9), se determină presiunea efectivă

la explozie.
10  0,5  100 1
P  (900  101,325)  87,57 kPa .
160  0,665  9,5  3

277
 5. Se determină presiunea la explozie, utilizând a doua relație:
10  0,5  100
P  (900  101,325)  87,5kPa
160  9,5  3
Concluzie: presiunea formată în încăpere la explozia
metanului constituie 87,57kPa.

15.4. Presiunea efectivă a exploziei prafurilor combustibile

Calculul presiunii efective de explozie P, kPa se efectuează
conform relației următoare:
m  Qi  Pi  z 
P   , (15.17)
Vi   a  C sTi K n
în care: Qi - căldura inferioară de ardere, J/kg;  a - densitatea
aerului până la explozie la temperature inițială Ti, kg/m3;
С s - căldura specifică a aerului J  kg  k ; z – coeficientul de
participare la explozie a prafului în suspensie care se determină prin
relația:
z  0,5  F , (15.18)
în care: F – fracția masică de particule de praf cu dimensiunile sub
cele critice, la depășirea cărora suspensia de praf în aer devine
neexplozivă, adică incapabilă să propage flacăra; m – masa de calcul
a prafului aflat în suspensie în volumul încăperii, kg, formată în
urma situației de avarie.
Masa de calcul a prafului se determină conform relației
următoare:
m  mt  mav , (15.19)
în care: mt - masa de calcul al prafului turbionat, kg; mav - masa de
calcul a prafului intrat în încăpere ca rezultat al situației de avarie,
kg.
Masa de calcul al prafului turbionat, mt se determină conform
relației:
mt  K t  m p , (15.20)

278
în care: K t - partea de praf depusă în încăpere, capabilă să treacă în
stare de suspensie ca rezultat al situației de avarie. În lipsa datelor
experimentale privind valoarea lui K t , se admite K t  0,9 ;
m p  masa prafului depus în încăpere în momentul avariei, kg.
Masa de calcul al prafului, intrat în încăpere ca rezultat al
situației de avarie, mav se determină prin relația:
mav  (map  q  )  K p , (15.21)
în care: map - masa prafului combustibil ieșită în încăpere din
aparat, kg; q - debitul cu care substanțele în formă de praf continuă
să intre în aparatul avariat prin conducte până în momentul
deconectării lor, kg  s 1 ;  - timpul de calcul de deconectare, s.
Timpul de calcul de deconectare a conductelor trebuie adoptat
astfel:
– cu timpul de declanșare a sistemului de automatic de
deconectare a conductelor, conform datelor din cartea tehnică a
instalației, dacă probabilitatea de defectare a sistemului de
automatică nu depășește 0,000001 pe an sau dacă asigură rezerva de
elemente a sistemului;
– 120s dacă probabilitatea de defectare a sistemului de
automatică depășește 0,000001 pe an și nu asigură rezerva de
elemente a sistemului;
– 300s – în cazul deconectării manuale.
K p – coeficientul de prăfuire care reprezintă raportul dintre masa
prafului aflat în suspensie în aer și masa totală a prafului intrat din
aparat în încăpere. În lipsa datelor experimentale privind valoarea
K p se admite:
– pentru prafuri cu dispersitatea de minimum 350mkm,
K p = 0,5;
– pentru prafuri cu dispersitatea sub 350mkm, K p = 1,0.

279
 Valoarea lui map se admite a fi determinat pornind de la
următoarele condiții prealabile:
– avaria de calcul a fost precedată de acumularea de praf în
încăperea de producție, care se produce în condiții de regim normal
de lucru (de exemplu în urma ieșirii prafului din utilajul de
producție neetanș);
– în momentul avariei de calcul s-a produs o declanșare
planificată (lucrări de reparație) sau accidentală a unuia din
aparatele tehnologice, după care a urmat o erupție accidentală în
încăpere a prafului din aparat.
Masa prafului depus în încăpere la momentul avariei se
determină prin relația:
K
m p  p.c. (m1  m2 ) , (15.22)
Ke
în care: K p.c. - partea prafului combustibil în masa totală de praf
depus; m1 - masa prafului depus în locuri greu accesibile pentru
efectuarea curățeniei în încăpere în perioada de timp dintre
curățeniile generale, kg; m2 – masa prafului, depus în locuri ușor
accesibile pentru efectuarea curățeniei în încăpere în perioada de
timp dintre curățeniile curente, kg; K e - coeficientul de eficiență a
curățeniei prafului.
La curățenia manuală K e se adoptă egal:
 0,6 – la curățenia manual uscată;
 0,7 – la curățenia manual umedă.
La curățenia mecanizată (cu vid), K e se adoptă egal:
 0,9 – pentru pardosea netedă;
 0,7 – pentru pardosea cu denivelări (până la 5% din
suprafață).
Masa prafului mi (i  1,2) depus pe diferite suprafețe ale
încăperii, în perioada de timp dintre curățenii, se determină prin
relația:
mi  M i (1   )   i , (i=1,2) , (15.23)
280
în care: M 1   M 1 j - masa prafului degajat în volumul încăperii în
j

perioada de timp dintre curățeniile generale ale prafului, kg;

M 1J - masa prafului degajat în volumul încăperii de către o unitate
de utilaj de producție – degajator de praf, în perioada de timp
specificată, kg; M 2   M 2 j - masa prafului degajat în volumul
j

încăperii în perioada de timp dintre curățeniile curente ale prafului,

kg; M 2 j - masa prafului degajat în volumul încăperii de către o
unitate de utilaj de producție-degajator de praf în perioada de timp
specificată, kg;  - partea prafului degajat în volumul încăperii care
se înlătură de sistemul de ventilare prin aspirație. În lipsa datelor
experimentale se adoptă   0 ; 1,  2 - părțile prafului degajat în
volumul încăperii care se depun corespunzător pe suprafețele greu
accesibile și respectiv pe suprafețele ușor accesibile pentru
efectuarea curățeniei în încăpere ( 1   2  1 ). În lipsa datelor
privind valoarea coeficienților 1,  2 se admite să se adopte 1  1 ,
iar  2  0 .
Valoarea M j (i  1,2) poate fi determinată experimental (sau
prin analogie cu modelele de producție în funcțiune) pentru perioada
de funcționare cu sarcina maximă a utilajului prin relația:

M i   (G1 j F2 j ) i , (i = 1,2) , (15.24)

j

în care: G1 j , G2 j - intensitatea de depunere a prafului pe suprafețele

greu accesibile F1 j (m 2 ) și respectiv, pe suprafețele ușor accesibile
F2 j (m 2 ) , kg  m 2  s 1 ;  1 , 2 - intervalul de timp dintre curățeniile
de praf generale și, respectiv, curățeniile curente de praf, s.

281
 15.5. Echivalentul de trotil al exploziei. Calculul razei de
distrugere
Pentru compararea nivelului de acţiune a exploziei A.C. (gaz-
aer sau vapori-aer) se utilizează echivalentul de trotil al exploziei.
Se numeşte echivalent de trotil al exploziei masa
convenţională de trotil, efectul exploziei căreia după nivelul de
acțiune este egal cu efectul exploziei amestecului gaz-aer cu
evidenţa cotei reale de participare în explozie a S.C.
Echivalentul de trotil se determină conform relaţiei următoare:
0,4 Qi
Wt    Z  m , kg, (15.25)
0,9 Qe
în care: 0,4 – cota de energie a exploziei A.C. (gaz, vapori-aer)
consumată pentru formarea undei de compresiune; 0,9 – cota de
energie a exploziei trotilului consumată pentru formarea undei de
compresiune; Qi – căldura inferioară de ardere a A.C. (vapori-aer),
kJ/kg; Qe – căldura exploziei, kJ/kg; Z - cota vaporilor ce participă
la explozie, %.
Explozia de detonare. Valorile presiunii efective a exploziei şi
echivalentul de trotil al exploziei se utilizează pentru determinarea
razei zonei de distrugere (rd). Prin zonă de distrugere se subînțelege
suprafaţa determinată de raza rd, centrul căreia este blocul de
producere sau un alt loc posibil de reetanşare a sistemului. Limitele
fiecărei zone sunt caracterizate de valorile presiunilor efective P şi
de coeficientul adimensional K.
În A3, tabelul 2.15 se prezintă clasificarea zonelor de
distrugere și presiunea dezvoltată.
Raza de distrugere (rd, m) la explozia de detonare se determină
conform relaţiei:
rd  K  3 x  mg , (15.26)
în care: x – coeficientul ce caracterizează volumul de gaze sau
vaporii transformați în amestecul stoichiometric (penru G.P.L.
variază de la 0,4 până la 0,6); K – coeficientul empiric care ia în
considerare diverse condiții de apariție a exploziei, incluzând unele

282
caracteristici energetice ale A.C. (gaz-aer sau vapor-aer), starea
mediului, geometria nourului format, puterea sursei de aprindere și
locul de inițiere, alte particularități de dezvoltare a situației de
avarie. La evaluarea prin metoda expres se adoptă 18,5; mg –
cantitatea de substanță (t) scursă din volumele reetanșate.
Exemplu: să se determine raza zonei de distrugere (detonare)
rd, m la explozia a 5t de butan (C3H8).
Rezolvare: înlocuind în relația 15.18, obținem următoarele:
rd  18,5  3 0,4  5  23,3m .
La masa vaporilor m mai mult de 5000kg, raza se determină:
rd  K  3 mg . (15.27)
Unda de detonare formată se propagă cu viteza inițială de
aproximativ 2000m/s, provocând mari pagube materiale mediului și
prezentând pericol pentru factorul uman.
În A3, tabelul 1.15 sunt prezentate valorile presiunii în zona
de distrugere și coraportul r1/rd, unde r1 reprezintă distanța până la
punctul cointeresat, m.
Conform datelor din acest table, presiunea în zona undei de
detonare variază în limitele de la 500–1700kPa. De exemplu,
adoptând presiunea undei egală cu 500kPa și aplicând raportul r1/rd,
se determină cu ușurință zona de distrugere. Pentru cazul prezentat,
zona de siguranță (3kPa) la raportul r1/rd =12, va constitui
r1  12  23,3  279m . Zona distrugerii complete r1/rd =1,32,
r1  1,32  23,3  30m .
Valorile presiunii maxime la explozie (Pmax), ale presiunii la
detonare și ale vitezei undei de detonare sunt prezentate în A3,
tabelul 3.15.
Explozia de deflagrație. În amestecul de gaze–aer sau vapori-
aer format într-un anumit spațiu cel mai posibil va avea loc explozia
de deflagrație. Viteza de propagare a arderii amestecului este mai
mică decât viteza sunetului și poate varia în limite destul de mari
(38-340m/s).

283
 Raza norului de amestec la explozia de deflagrație se
recomandă a fi determinate conform relației:
x    mam
ram  101,7 3 ,m, (15.28)
M  Cst
în care: ram – raza norului de gaze arse, m;   gradul de
dilatare a gazelor arse care se determină:
C
  4  4  l .i. f ; (15.29)
Cst
Cs.t. – concentrația stoichiometrică a gazelor, vaporilor, %;
Cl.i.f. – limita concentrației inferioare de propagare a flăcării, %;
M – masa moleculară a substanței;
mg – cantitatea de substanță participantă la explozie, t;
x – coeficientul ce depinde de genul și procedeul de păstrare a
substanțelor se determină conform anexei A3, tabelul 4.15.
Presiunea undei de compresiune la o anumită distanță de la
centrul exploziei se determină conform relațiilor:
P max
P  C
, kPa ; (15.30)
 L 
1  B    1
 ram 
a2 w
Pmax  212,73  , a . (15.31)
1 a a0
în care: B, C – coeficienții care se adoptă în funcție de valoarea lui
a, A3, tabelul 5.15; a0 – viteza sunetului în aer uscat, 340m/s; w –
viteza de propagare a frontului de flacără la explozie (38–340m/s).
Exemplu: să se determine raza norului de gaze sau vapori
formați la explozia de deflagrație a 300kg de aditivi eter și presiunea
efectivă la distanța de 200m de la centrul exploziei, dacă se cunoaște
că limita concentrației inferioare de propagare a flăcării constituie
1,7%, iar masa moleculară este egală cu 74. Viteza de propgare a
undei de compresiune se adoptă egală cu viteza sunetului.

284
 Rezolvare: înlocuind în formula 15.20, se determină raza
amestecului format (ram):
0,3  0,02  6,17
ram  101,7 3  6,95m .
74 1,7
340
Se determină coeficientul a: a   1.
340
În baza relației 15.23 se determină Pmax:
2
1
Pmax  212,73   106,36kPa . La a=1, coeficienții B și C din A3,
11
tabelul 5.15, au următoarele valori: 0,476 și 1,149.
Aplicând relația 15.22, determinăm presiunea în unda de
compresiune la distanța de 200m:
106,36
P  C
 4,68kPa .
 200 
1 B   1
 6,95 
În concluzie menționăm că la distanța de 200m presiunea în
unda de compresiune constituie 4,68kPa. Acestei valori îi
corespunde zona deteriorărilor neesențiale.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Exploziile, factorii care inițiază exploziile.
2. Parametrii exploziei, descrierea lor.
3. Exploziile fizice și mecanismul producerii.
4. Exploziile chimice și particularitățile ei.
5. Exploziile termice și mecanismul inițierii.
6. Presiunea exploziei gazelor și a vaporilor.
7. Preisunea efectivă a exploziei unor substanțe combustibile.
8. Echivalentul de trotil al exploziei.
9. Raza de deteriorare a exploziei.
Sarcini individuale
1. Exploziile cu caracter industrial – prezentare.
2. Normele care reglementează calcul presiunilor la explozie –
prezentare.
3. Echivalentul de trotil al exploziei – prezentare.
285
 16. SUBSTANȚE EXPLOZIVE

În urma realizării obiectivelor de formare a competenței

specifice profesionale UC2 ”Identificarea principiilor
termodinamici și a modurilor de transfer de căldură în proocesele
de ardere și explozie” studenții trebuie:
la nivel de cunoaștere:
 să definească perioadele dezvoltării și utilizării explozivilor
în plan internațional și național;
 să distingă parametrii transformărilor explozive și să enunțe
relația de calcul pentru viteza exploziei;
 să identifice efectele exploziei și să enunțe caracteristica lor;
 să cunoască relațiile care descriu lucrul dilatărilor adiabatice
și mijloacele de amorsare a exploziilor;
la nivel de aplicare:
 să analizeze evoluția dezvoltării substanțelor explozive;
 să explice bilanțul energetic al exploziei și efectele ei;
 să descrie relațiile de calcul al vitezei exploziei și a lucrului
adiabatic;
 să caracterizeze mijloacele de amorsare a explozivilor;
la nivel de integrare:
 să determine parametrii transformărilor explozive;
 să aprecieze efectele exploziei și să descrie caracteristica lor;
 să determine lucrul dilatărilor adiabatice și să evalueze
procedeele de amorasare a explozivilor.

16.1. Generalități
Istoria explozivilor începe prin anul 200 î.e.n., când în China
este descoperită accidental pulberea neagră, care a constituit pentru
aproximativ 2000 de ani cel mai important material exploziv de uz
civil şi militar.
Prima atestare documentară privind existenţa unei fabrici de
pulbere neagră datează din anul 1040 în localitatea chineză Pein
King. Între anii 1100 şi 1200 în China începe fabricarea artificiilor.

286
 În secolul al XIII-lea, călugărul englez Roger Bacon realizează
amestecuri pe bază de azotat de potasiu.
Germanul Berthold Schwartz continuă fabricarea pulberii
negre şi studiază proprietăţile acesteia. Folosirea pulberii negre a
continuat până la mijlocul secolului XIX, când chimiştii germani şi
suedezi sintetizează deja primii explozivi: acidul picric și fulminatul
de mercur.
În anul 1846, profesorul italian Ascanio Sobrero sintetizează
pentru prima dată nitroglicerina (trinitratul de glicerină).
La mijlocul secolului XIX, inventatorul suedez Immanuel
Nobel reia cercetările privind sinteza nitroglicerinei, începe să o
producă şi să o comercializeze, deschizând în 1863, împreună cu
fiul său Alfred Nobel, prima fabrică de nitroglicerină.
În anul 1864, Alfred Nobel inventează primul detonator
pirotehnic. În anul 1867 încep să se producă primii explozivi
brizanţi.
La începutul Primului Război Mondial, trinitrotoluenul
(T.N.T.) devine explozivul standard şi rămâne practic până în zilele
noastre cel mai important exploziv brizant de uz militar.

16.2. Substanțele explozive (S.E.) și caracteristicile fizico-

chimice ale lor
Substanțele explozive se clasifică astfel:
1. Din punct de vedere al efectului pe care-l pot avea asupra
mediului: explozivi de putere mare; de putere medie; de putere mică
şi explozivi slabi.
2. În funcţie de domeniul de utilizare pe care le au: explozivi
militari; explozivi industriali; explozivi plastici.
Explozivii de putere mare sunt explozivi pe bază de
nitroglicerină sau nitroglicol (cu conţinut de peste 6%), penitrită,
hexogen, octogen şi amestecuri ale acestora, explozivi plastici,
elastici şi fitile detonante. Ei sunt utilizați numai în stare pură sau în
amestec cu alte substanţe pentru fabricarea mijloacelor de amorsare
(capsele de aprindere şi capsele detonante), precum şi pentru
declanşarea unei forme de descompunere a explozivilor ca
287
detonaţia, explozia, deflagraţia, arderea. Explozivii de putere mare
sunt folosiţi de regulă în minerit, pentru demolări în construcții şi în
domeniul militar.
Explozivi de putere medie. Din categoria explozivilor de
putere medie fac parte trotilul (T.N.T.), tetrilul şi ceilalţi explozivi
nitroaromatici, precum şi cei pe bază de azotat de amoniu cu mai
puţin de 6% nitroglicerină sau nitroglicol, explozivi pe bază de
cloraţi şi percloraţi, gelurile explozive, A.E. simple, emulsiile
explozive şi dinamita. Aceşti explozivi se caracterizează printr-o
sensibilitate redusă la impulsurile mecanice, termice sau acustice,
dar au o sensibilitate mare la activarea undei detonante. Aceşti
explozivi realizează puntea de legătură între explozivii de amorsare
primară şi încărcăturile de explozivi cu sensibilitate mai mică. De
aceea, aceşti explozivi se mai numesc şi explozivi intermediari.
Explozivii de putere mică mai sunt numiţi şi explozivi
neomogeni. Din această categorie fac parte A.E. simple de tip
nitramon şi nitromonit, pulberile negre cu fum şi cele similare, A.E.
cu peste 30% inhibitori (clorura de sodiu, clorura de amoniu etc.),
explozivii antigrizutoşi, capsulele detonante de orice tip etc.
Explozivii de mică putere au sensibilitate mică faţă de acţiunile
exterioare.
Explozivi slabi. La categoria dată se raportă pulberile
coloidale fără fum, pe bază de nitroceluloză, de nitroglicerină şi
amestecuri de nitroglicerină cu nitroglicoli, fitilele de amorsare
Bickford şi pulberile eterogene. Explozivii slabi sunt explozivi a
căror formă de transformare explozivă este deflagraţia declanşată
prin intermediul unui impuls de natură termică (flacără sau
scânteie). Particularitatea explozivilor slabi o constituie viteza mică
a procesului de transformare explozivă. Din acest motiv, aceşti
explozivi sunt utilizați la executarea lucrărilor de minerit (dislocarea
rocilor în bucăţi mari).
Explozivi militari. Explozivii militari sunt utilizaţi în special în
aplicaţiile militare, însă îşi găsesc aplicare pe scară tot mai largă şi
ca explozivi industriali. Explozivii militari pot fi: trotilul, hexogenul
şi octogenul.
288
 Trotilul în stare pură are formă de pulbere cristalină, culoare
galbenă şi gust amărui. Acesta se obţine prin cristalizare din toluen
sau alcool. În amestec cu alţi explozivi de amorsare secundară este
folosit la fabricarea fitilului detonant şi a încărcăturilor de iniţiere –
detonatorilor.
Hexogenul şi octogenul sunt S.E. de amorsare secundară cu
cristale ortorombice de culoare albă, fără miros şi fără gust şi sunt
insolubile în apă. Ele sunt S.E. foarte sensibile la acţiuni mecanice.
Hexogenul este fabricat din acid azotic, hexametilente-tramină şi
azotat de amoniu sau prin alte reacţii chimice împreună cu azotatul
de amoniu. El se foloseşte la fabricarea capselor detonante,
încărcăturilor de iniţiere secundară şi a fitilurilor detonante.
Explozivi industriali. Explozivii industriali sunt utilizaţi pe
scară mai largă în industrie. Cei mai importanţi sunt nitroglicerina,
dinamita, azotatul de amoniu, astralita, pentrilul, nitraţii de celuloză
şi gelurile explozive.
Nitroglicerina sau nitratul de glicerină este un exploziv care,
în stare pură, se află sub forma unui lichid uleios transparent,
incolor, cu miros caracteristic, fiind un exploziv de amorsare
primară. Produsul tehnic are culoare galbenă până la galben-brun, se
solidifică la 80°C şi se topeşte la 110°C. Nitratul de glicerină este
foarte sensibil la acţiuni mecanice (şocuri, frecări, lovituri, mişcări
bruşte). Nitratul de glicerină nu este utilizat singur ca exploziv,
intrând în compoziţiile de producere a multor explozivi împreună cu
azotatul de amoniu, nitraţii de celuloză etc.
Dinamita. Dinamita se prezintă sub formă de pastă omogenă
de culoare galben-roşcată.
Azotatul de amoniu. Azotatul de amoniu se prezintă sub forma
unor cristale rombice, cu gust amărui şi este foarte solubil în apă.
Nu este toxic şi este puţin sensibil la acţiuni mecanice exterioare.
Azotatul de amoniu nu se amorsează cu capsule detonante, dar cu un
impuls mai puternic produs de încărcături secundare, detonatori şi
încărcături de iniţiere. Este utilizat în amestec cu alţi explozivi de
amorsare secundară cum ar fi: nitratul de glicerină, nitroglicolul,
dinitrotoluenul, penitrita, hexogenul etc.
289
 Astralita. Astralita este un exploziv de amorsare primară şi se
prezintă sub formă de pulbere de culoare cenuşie. Astralita îşi
păstrează capacităţile explozive la temperaturi cuprinse între 100°C
şi +250°C. Astralita se fabrică prin amestecarea unor explozivi ca
azotatul de amoniu, nitratul de celuloză şi nitratul de glicerină.
Astralita se livrează sub formă de cartuşe, formate din amestecul
pulvurent, ambalat în hârtie parafinată şi având un diametru de 30
mm şi o greutate de 100 g.
Penitrita este o S.E. cristalină de culoare albă, insolubilă în
apă. Pentrita este unul dintre explozivii de amorsare primară cu cea
mai mare sensibilitate la acţiuni mecanice (frecare, lovire, strivire) şi
foarte sensibil la detonaţie. Se întrebuinţează la producerea capselor
detonante, a detonatorilor, a fitilurilor şi a cordoanelor detonante.
Nitraţii de celuloză. Nitraţii de celuloză sau nitroceluloza
sunt explozivi de amorsare primară şi sunt obţinuţi prin nitrarea
celulozei, având o structură fibroasă de culoare albă sau slab
gălbuie. Nitraţii de celuloză în stare uscată sunt foarte sensibili la
acţiuni mecanice (şocuri, frecări, percuţii), precum şi la aprindere
prin scânteie şi amorsare cu ajutorul capsulelor detonante. Nitraţii
de celuloză sunt utilizați ca elemente principale la fabricarea
diferiţilor explozivi industriali cum ar fi: gelurile, dinamita,
explozivii plastici, pulberile omogene etc.
Gelurile explozive. Gelurile explozive sunt formate dintr-o
soluţie de azotat de amoniu, azotat de sodiu şi azotat de potasiu, la
care se poate adăuga praf de aluminiu. Gelurile explozive se
caracterizează prin sensibilitate redusă faţă de şocuri, frecări şi
impulsuri termice, prin siguranţă a sistemului de amorsare şi prin
rezistenţă mare la apă.
Explozivii plastici. După gradul de siguranţă, explozivii
plastici se împart în explozivi plastici obişnuiţi care au ca elemente
constitutive amestecul de explozivi lichizi, nitrat de celuloză, azotat
de amoniu, dinitrotoluen; explozivi plastici antigrizutoşi care au ca
elemente constitutive amestecul de explozivi lichizi, nitrat de
celuloză, azotat de amoniu, clorură de sodium.

290
 Pulberea omogenă. Pulberile omogene reprezintă compoziţii
omogene a căror bază o formează nitraţii de celuloză împreună cu
alţi explozivi lichizi (nitratul de glicerină, nitroglicolul,
nitrodiglicolul), precum şi alte substanţe şi pot fi aduse în stare
plastică. În funcţie de destinaţia pe care o au, elementele pulberilor
omogene se prezintă sub diferite forme geometrice a căror suprafaţă
laterală poate fi mai mică sau mai mare. Fiind plastice, în timpul
procesului de fabricaţie, pulberilor omogene li se pot da forme
variate. Pulberile omogene se clasifică în pulberi cu suprafaţă de
ardere constantă, care au diferite forme geometrice: de lamele,
benzi, granule sferice, cilindrice sau prismatice, blocuri cu unul sau
mai multe canale; pulberi progresive, care au suprafaţa de ardere
mai mare decât suprafaţa iniţială, având forme de blocuri cilindrice
prevăzute cu un canal central în formă de stea; pulberi regresive,
care în timpul arderii îşi micşorează suprafaţa, procesul de
descompunere având loc din exterior spre interior sau din interior
spre exterior.
Pulberile omogene au o bună rezistenţă mecanică, sunt
elastice şi flexibile cu un grad mai mare sau mai mic de
transparenţă. Elementele lor, care au forme diferite, prezintă de
asemenea şi culori diferite: galben deschis, galben închis, verde
cenuşiu, brun, albastru închis, negru.

16.3. Parametrii transformărilor explozive

La parametrii transformărilor explozive se raportă: viteza;
presiunea; căldura; temperatura și volumul produselor exploziei.
Viteza pentru fiecare S.E. în condiţii determinate de explozie
reprezintă o mărime constantă, dar poate să varieze în limite largi în
funcție de acţiunile unor factori: gradul de dispersie a S.E.,
densitatea şi diametrul încărcătorului, prezenţa învelişului protector
etc. Valoarea vitezei este determinată, în general, de căldura
exploziei, de densitatea S.E. şi de compoziţia produșilor exploziei.

291
 Viteza exploziei (D) se determină conform relaţiei:
Tg
D   (0 ) , (16.1)
M
în care: ρ0 – densitatea S.E., g/m3; Tg – temperatura în unda de
compresiune; M - masa medie moleculară a produșilor exploziei.
10,4  108   0
 (0 )  , (16.2)
n 5n
(  0 )
(n  1) 2 n  1
în care: n – indicele politropei.
Dacă aproximăm  (  0 ) ca dreaptă şi indicele politropiei de
adoptat egal cu 3, atunci viteza de detonație se poate determina
conform relaţiei:
Tg
D  643  K (  0  1,6) , (16.3)
M
în care: K = 3600 la ρ0<1,6 şi K=3800 la ρ0>1,6.
Temperatura în unda de compresiune se determină conform
relaţiei:
Q
Tg  KT e  290 , (16.4)
Ce
în care: KT  0,0773  7,75 105  Qe - coeficientul empiric
adimensional; Qe – căldura exploziei, kkal/kg; Ce – capacitatea
termică a produșilor exploziei, kkal/kg°C.
Presiunea exploziei în frontul undei de compresiune (P1) se
determină conform relaţiei:
0  D 2
P1  10 , (16.5)
n 1
în care: 10 – coeficientul de recalculare a dimensiunilor.
Presiunea de explozie în amonte de frontul undei de
compresiune poate fi exprimată prin energia specifică a S.E.:

P1  2(n  1)   0  Q  4  0  Q . (16.6)
292
 Cunoscând valorile experimentale ale vitezei de detonație şi
vitezei masice, presiunea gazelor poate fi precizată conform relației:
P1  0  D  U m , (16.7)
în care: Um – viteza masică a produșilor exploziei, km/s.
Din oscilogramele vitezei masice, conform dependenței
U   (t ) , se determină lăţimea zonei reacţiei chimice a
transformărilor exploziei, a:
a  ( D  U m ) , (16.8)
în care: U m  1,3m / s - valoarea vitezei masice în apropierea
maximului chimic;  - timpul reacției chimice, s.
Căldura exploziei – reprezintă efectul termic sumar al
reacţiilor chimice primare, ce decurg în frontul undei de
compresiune şi al reacţiilor echilibrate secundare, ce decurg în urma
dilatărilor adiabatice ale produșilor exploziei după finalizarea
reacţiilor.
Căldura exploziei (Qe) poate fi determinată prin metoda
experimentală sau prin calcule, conform relaţiei:
Qe  Q2  Q1 , (16.9)
în care: Q2 – căldura de formare a produșilor exploziei, kkal/J; Q1 –
căldura de formare a materialului iniţial al S.E. sau a părţii ei
componente, kkal/J.
Căldura exploziei poate fi calculată la valorile presiunii
constante Qp sau la valorile volumului constant Qv, introducând
relația (16.9), valorile corespunzătoare ale căldurii de formare a
componentelor şi S.E. iniţiale.
Căldura exploziei depinde de componenţa calitativă şi
cantitativă a produșilor transformărilor explozive; de componenţa
chimică a S.E.; de condiţiile de explozie.
Din relația (16.9) desprindem ideea, că cu cât căldura de
formare a produșilor finali este mai ridicată şi cu cât ea este mai
joasă la S.E., cu atât căldura exploziei este mai înaltă.
Dintre produșii exploziei, căldura de formare cea mai ridicată
au Al2O3, CO2 şi H2O.
293
 Temperatura exploziei reprezintă temperatura până la care se
încălzesc produșii exploziei datorită degajărilor de căldură în
momentul transformărilor exploziei a S.E. Temperatura exploziei se
poate determina conform relaţiei:
1000
T  Q  273 , (16.10)
 Ce  ne
în care: Ce - capacitatea termică, kkal/kg°C
Realizarea calculului conform acestei relaţii este destul de
complicat din cauza lipsei datelor fixe ale capacităţii termice a
produșilor exploziei, pentru că ea se află în dependenţă complicată
în raport cu temperatura:
Cv  a  b  t  c  t 2 , (16.11)
în care: a, b, c – coeficienţi de temperatură. În calcule se limitează la
primii doi membri ai acestei relaţii.
De regulă, pentru calculul temperaturii exploziei sunt utilizate
metode bazate pe presupunere, pentru că transformările explozive se
petrec la un volum constant şi căldura se consumă pentru creșterea
căldurii interioare a produșilor exploziei.
Capacitatea de lucru a S.E. într-o oarecare măsură este
caracterizată de volumul produșilor gazoși ai exploziei. Cu cât
volumul este mai mare, cu atât mai rapid căldura exploziei se
transformă în lucru mecanic. În baza reacţiei transformărilor
explozive se determină volumul specific al produșilor gazoși V0
pentru 1kg de S.E.:
V0=22,4n, (16.12)
în care: 22,4 – volumul 1mol de gaze, l/mol; n – numărul
moleculelor gazoase în produșii exploziei.

16.4. Bilanţul energetic al exploziei. Efectele exploziei

La explozia S.E., chiar în cele mai favorabile condiţii de
explozie, există pierderi de căldură din cauza nefinalizării reacţiilor
chimice, şi pierderi chimice. În afară de pierderile chimice au loc
pierderi de căldură formate datorită dilatării produșilor exploziei,
încălzirii mediului înconjurător etc. Prin eliminarea pierderilor
294
chimice şi termodinamice, toată căldura formată la explozie se
distribuie sub formă de lucru util şi inutil.
Astfel, energia chimică maximă a exploziei se transformă în
lucru mecanic prin energia interioară termică a gazelor. Eliminând
pierderile chimice, obţinem energia termică a exploziei.
În funcție de proprietăţile şi masa S.E., condiţiile de explozie
şi condiţiile de incendiu în care are loc, unele forme de lucru ale
exploziei pot apărea, dispărea, creşte sau se micşora. În practică, un
interes deosebit prezintă următoarele efecte: brizanța, de explozie și
cumulativ.
Brizanţa reprezintă capacitatea explozivilor de a fragmenta,
sfărâma sau distruge substanţe minerale, roci, construcţii din beton
etc. Cu cât brizanţa unui exploziv este mai mare, cu atât gradul de
sfărâmare este mai mare. Brizanţa explozivilor depinde de energia
potenţială a explozivilor datorită presiunii gazelor de explozie;
viteza de detonaţie; densitatea explozivilor şi durata transformării
explozive.
Brizanța se manifestă numai la distanţe mici de la locul
exploziei, unde valorile presiunii şi densității energiei produșilor
exploziei sunt suficient de mari. În acest caz se folosesc relaţiile
simple pentru determinarea presiunii Pn, kPa a vitezei masice Um, şi
densităţii ρn, kg/m3, conform densității iniţiale a S.E. ρ0 şi a vitezei
exploziei D:
1
Pn   0  D 2 ; (16.13)
4
1
Un  D ; (16.14)
4
1
n  n0 . (16.15)
4
Pentru realizarea brizanței se folosesc în general următoarele
substanțe: hexagenul, tetrilul, trotilul, amestecul de trotil şi hexagen
etc.
Efectul de explozie se manifestă prin dilatarea rapidă a
produșilor exploziei la trecerea undei de compresiune în mediul
295
ambiant. Efectul depinde de căldura de explozie, volumul de gaze
format şi practic nu depinde de viteza de detonație. Acest efect se
utilizează pe larg la realizarea lucrărilor de explozii în soluri.
Măsura efectului acțiunii exploziei o reprezintă volumul adânciturii
formate în sol.
Efectul cumulativ se manifestă prin acţiunea direcţionată a
exploziei în urma însumării şi comprimării produșilor exploziei într-
un get compact, fluxul ei atingând viteze foarte mari (15km/s),
temperatură şi presiune. Efectul cumulativ de regulă se utilizează la
tăierea metalului sau a articolelor din metal.
Efectele de bază ale exploziei S.E. în sol la adâncimi mici se
manifestă prin mărunţirea puternică şi deformarea solului la
deplasarea reciprocă a unor particule aparte; împărţirea solului în
bucăţi comparativ mari; aruncarea solului din adâncituri; formarea şi
propagarea în sol a undelor (unde de compresiune şi epicentrice);
formarea undelor de compresiune.
Din efectele exploziei descrise cele utile reprezintă o parte
mică din lucrul sumar al exploziei. Dacă coeficentul de acţiune
mecanică (raportul lucrului sumar la energia potenţială) constituie
40-80%, atunci coeficentul acţiunii mecanice (raportul lucrului
mecanic util la energia iniţială) constituie numai 2–10%.
Savantul M.A. Sadovschi a determinat experimental cantitatea
activă de trotil la explozia acestuia (Ca). Deci, valoarea pierderilor
chimice şi termice, care acţionează asupra vitezei undei de
compresiune, se determină conform relaţiei:
1 3
Ca  c( ) , (16.16)
r
în care:  reprezintă valoarea medie a grosimii stratului aruncat al
încărcătorului S.E.; r =0,62 (c/p)1/3 – raza încărcătorului S.E., cm.

296
 Suma formelor utile şi inutile de lucru al exploziei (fără
evidenţa pierderilor chimice şi termodinamice) de regulă se studiază
ca lucru al dilatării termice a produșilor exploziei până la presiunea
atmosferică, fiind numit lucru sumar perfect al exploziei An, care se
determină conform relaţiei pentru gazele ideale:
 P2 k 
k 1
An  Q 1  ( )  , (16.17)
 P1 
în care: Q – căldura exploziei egală cu energia potenţială a S.E.,
kkal/kg; P1 – presiunea iniţială a produșilor exploziei, kgf/cm2;
P2 – presiunea finală adoptată egală cu cea atmosferiă kgf/cm2;
k – indicele adiabatei dilatărilor gazelor perfecte, care se determină
conform relaţiei:
Cp R
k 1 , (16.18)
Cv Cv
în care: Cp, Cv – capacitatea termică specifică a gazelor la P,
V= const, kkal/kg°C; R=1,986kkal/°Cꞏmol – constanta universală de
gaze.
Există câteva metode de apreciere a eficacităţii exploziei:
 metoda prin formare a adânciturii;
 metoda aprecierii după gradul de fracţionare;
 metoda complexă de apreciere a eficacităţii acţiunii.
Indicele eficacităţii exploziei E se deduce din ecuaţia
bilanțului energetic:
V D
E , (16.19)
Q  lg 2

în care: V – volumul de roci distruse la explozie, m3; D – gradul de

fracţionare; Q – căldura exploziei kkal/kg; lg2 – valoarea minimă a
gradului de fracţionare (la împărţirea volumului numai în două
părţi).

297
 16.5. Lucrul dilatărilor adiabatice ale gazelor
Dacă procesul de dilatare a gazelor exploziei S.E. şi lucrul
produs este descris prin legile termodinamice, atunci pentru acest
scop este benevenită legea dilatărilor adiabatice a gazelor perfecte,
prin care lucrul se realizează datorită numai a energiei interioare
fără schimb de căldură cu mediul ambiant.
Lucrul dilatărilor adiabatice A de la volumul iniţial V1 până la
un oarecare volum V2 se determină conform relaţiei:
 V 
A  nCT2 1  ( 1 ) K  1 , (16.20)
 V2 
în care: n – cantitatea de moli în gaze la 1kg S.E.;
Cv  C p
C  0,32kkal / kg  k - capacitatea termică medie
2
a produselor exploziei (Cp – capacitatea termică a produșilor
exploziei la P = const; Cv – capacitatea termică a produșilor
Q
exploziei la V = const); T2  - temperatura exploziei, K;
C
Cp
K - coeficentul adiabatic (k=1,4 pentru aer; 1,3 – pentru
Cv
elementele triatomice CO2 etc., 1,66 – pentru elementele
monoatomice O2, H2 etc.).
Cantitatea de moli în gaze la 1kg de S.E. se determină reieşind
din reacţia chimică a transformărilor explozive. De exemplu, pentru
hexaghen, transformarea explozivă se realizează în două etape:

C3H6O6N6+3O+1,5O2+3H2+3N2=1,5CO+1,5O2+
+1,5H2O+1,5H2+3N2; (16.21)
n=4ꞏ1,5+3=9.

Volumul iniţial pentru 1kg de hexagen constituie:

 1
V1    0,625  10 3 , m3. (16.22)
r 1,6  10 3

298
 Volumul gazelor în urma transformărilor explozive se
determină astfel:
1000
V2  22,4  n   900l / kg  0,9 m3, (16.23)

în care:   3  12  6  1  6  16  6  14  222 - masa moleculară a
substanței, g; 22,4 l/mol = 22,4m3/kmol – volumul unui 1g de mol
(kilogram de mol) de gaze în condiţii normale.
Temperatura exploziei substanței la căldura exploziei
Q = 1310kkal/kg constituie:
Q 1310
T2    4093K . (16.24)
C 0,32
Mărimile Q şi C sunt preluate din îndrumare tehnice speciale.
Prin urmare, lucrul dilatărilor adiabatice ale gazelor la explozia a
1kg de substanță este egal:
 0,625 1, 31 
A  9  0,32  40931  ( )   1105kkal / kg (16.25)
 0,9 
În cazul exploziei sferice, raza limită a volumului de gaze
ocupat de produsele exploziei va fi de 10-12 ori mai mare decât raza
r V
inițială a încărcătorului. Pentru hexagen: 2  ( 2 )1/ 3  11 .
r1 V1
Aşa cum 1 kkal=4,19J, atunci A=4630J/kg. În cazul unei
exploziei sferice, acest raport al gazelor se determină utilizând
1
ehilibrul termic de lucru Ba  kkal/kgꞏm=0,239kkal/J.
427

16.6. Mijloace de amorsare a încărcăturilor explozive

S.E. folosite în domeniul lucrărilor industriale, cu excepţia
pulberilor, au o sensibilitate mică faţă de impulsurile iniţiale simple.
Ele nu produc explozie sub influenţa unei flăcări sau a unei
incandescenţe. Pentru declanşarea proceselor chimice de
descompunere a acestor substanţe trebuie să se folosească mijloace
special concepute şi realizate. În funcţie de principiul de
funcţionare, mijloacele de amorsare ale încărcăturilor explozive pot
299
fi: mijloacele pirotehnice; mijloacele electrice; releele pirotehnice
etc.
Mijloacele pirotehnice de amorsare. Mijloacele pirotehnice de
amorsare sunt dispozitivele care funcţionează sub influenţa unor
impulsuri iniţiale simple cum ar fi flacăra, frecarea, percuţia sau
unda detonantă. Aceste dispozitive pot fi fitilul de amorsare
Bickford, fitilul detonant şi capsele detonante pirotehnice.
Fitilul de amorsare Bickford. Fitilul de amorsare se mai
numeşte şi Bickford după numele ofiţerului naval care l-a inventat.
Fitilul de amorsare Bickford este întrebuinţat pentru aprinderea
pulberii negre şi amorsarea capselor detonante pirotehnice. Fitilul de
amorsare se produce de patru tipuri. El este format dintr-un miez
continuu de pulbere neagră specială prin centrul căruia trece un fir
de bumbac şi dintr-un înveliş din fire textile dispuse în spirală.
Pentru etanşeitate, unul sau mai multe dintre straturile învelişului
sunt impregnate cu bitum sau se acoperă cu un strat de cauciuc.
Fitilul detonant. Fitilul detonant are rolul de a declanşa
explozia simultană, sau la intervale de zeci de milisecunde, a mai
multor încărcături explozive situate la distanţe diferite. Fitilul
detonant prezintă avantajul amorsării sigure a unui număr nelimitat
de încărcături şi asigură explozia instantanee a întregului dispozitiv.
Este format dintr-un miez de exploziv de amorsare primară sau
secundară, prin centrul căruia trece un fir director din bumbac.
Miezul fitilului detonant este acoperit cu o împletitură triplă din
bumbac sau in, înfăşurată în sens invers. Fitilul detonant are
diametrul de 5,5-6 mm şi o viteză de detonaţie de 5000-7000 m/s.
Capsele detonante. Capsele detonante pirotehnice sunt
utilizate pentru amorsarea încărcăturilor de explozivi. Capsele
detonante sunt dispozitive alcătuite dintr-un tub cilindric metalic în
interiorul căruia se află o încărcătură din S.E. foarte sensibile la
acţiunea unor impulsuri iniţiale simple. Tuburile metalice sunt
realizate din cupru, aluminiu, mai rar, din tablă de oţel. Încărcătura
explozivă a capselor detonante este formată dintr-un exploziv de
iniţiere secundară (tetril, trotil) şi/sau dintr-un exploziv de iniţiere
primară (fulminat de mercur, azidă de plumb, sau pentrit).
300
 După numărul S.E. ce formează încărcătura explozivă, capsele
detonante pot fi: capsele simple, care conţin ca încărcătură un
exploziv de iniţiere alcătuit dintr-o singură substanţă sau dintr-un
amestec de S.E.; capsele combinate, care conţin mai mulţi explozivi
de iniţiere dispuşi în straturi distincte.
Din punct de vedere al utilizării, capsele detonante pot fi:
capse detonante pirotehnice și capse detonante electrice. Amorsarea
lor se face cu ajutorul fitilului de amorsare Bickford sau a fitilului
detonant. Capsele detonante pirotehnice pot fi: cu încărcătură
normală şi cu încărcătură mărită.
Mijloace electrice de amorsare. Mijloacele electrice de
amorsare sunt dispozitivele care funcţionează sub influenţa acţiunii
curentului electric (scânteie, incandescenţa unui filament). Aceste
dispozitive sunt: aprinzătorul electric, capsele electrice, capsele
milisecund şi explozorul.
Procedeul de iniţiere pe cale electrică are unele avantaje faţă
de procedeul pirotehnic, şi anume: are garanţie totală că explozia se
va produce la momentul dorit, declanşarea exploziei se realizează
instantaneu dintr-un singur loc, permite declanşarea de la o distanţă
care să asigure protecţia completă a operatorului. Procedeul electric
utilizează o sursă de curent electric, capse electrice, explozoare,
conductoare şi aparate electrice de măsură şi control. Acesta este un
procedeu mai costisitor decât procedeul pirotehnic.
Aprinzătorul electric. Aprinzătorul electric este dispozitivul
prin care energia electrică se transformă în energie termică,
provocând aprinderea unor substanţe uşor inflamabile. Acesta se
mai numeşte şi dispozitiv de aprindere electrică instantanee.
Capsele detonante electrice. Capsele detonante electrice
constituie o combinaţie între aprinzătorul electric şi capsa detonantă
pirotehnică. Capsele detonante electrice pot fi: cu încărcătură
normală; cu încărcătură mărită; cu întârzietor înglobat în tubul
metalic; cu întârzietor din fitil de amorsare Bickford; milisecund.
Explozorul. Explozorul este un aparat dinamo-electric care
produce curent electric, prin rotirea unui dinam montat într-o cutie
din metal uşor (alamă sau aluminiu). Rotorul dinamului este pus în
301
mişcare fie cu cheie, fie printr-un arc, iar legarea conductorului
electric la explozor se face prin două borne. Explozoarele sunt
prevăzute cu un contact care permite să treacă curentul electric
numai la intensitatea de curent necesară aprinderii capselor
detonante electrice.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Istoricul explozivilor, perioadele de dezvoltare și savanții
care au adus contribuții în domeniu.
2. Clasificarea substanțelor explosive și caracteristica lor.
3. Parametrii transformărilor explosive.
4. Viteza exploziei, relațiile de calcul.
5. Bilanțul energetic al exploziei.
6. Efectele exploziei, caracteristica lor.
7. Relația de calcul pentru determinarea lucrului dilatărilor
adiabatice.
8. Mijloace de amorsare a explozivilor.

Sarcini individuale
1. Explozivi industriali: perspective de utilizare – prezentare.
2. Termodinmica exploziei și efectele ei – prezentare.

Subiecte privind evaluarea intermediară (nr.2)

1. Reacții chimice, definiție, relația generalizată.
2. Clasificarea reacțiilor chimice după diverse criterii.
3. Viteza reacției chimice, relația de calcul.
4. Dependența vitezei reacției chimice de temperatură.
5. Reacții chimice reversibile. Mecanismul desfășurării
acestora.
6. Influența presiunii asupra vitezei reacțiilor chimice.
7. Variația vitezei reacției chimice în timp, relațiile de calcul
utilizate.
8. Concentrația substanțelor reactante.
9. Echilibrul chimic al reacțiilor chimice. Condiții de
stabilire a acestuia.
302
10. Constantele de echilibru chimic și factorii care le
influențează.
11. Variația constantei de echilibru a reacției chimice în
funcție de temperatură și presiune.
12. Fenomenul de disociere a produselor de ardere, influența
lor asupra reacției chimice.
13. Energia de activare, variația energiei de activare în
procesul de activare și cel de reacționare.
14. Corelația dintre energia de activare și efectul termic.
15. Principalele tipuri de autoaprindere.
16. Condițiile critice de aprindere.
17. Deosebirea dintre aprindere și autaprindere.
18. Modurile principale ale aprinderii amestecului
combustibil.
19. Abordarea teoriei exploziei termice, sensul fizic.
20. Factorii care influențează asupra temperaturii de
autoinflamare.
21. Autoaprinderea de natură chimică.
22. Particularitățile autoaprinderii de natură fizico-chimică.
23. Autoaprinderea de natură biologică.
24. Aprinderea provocată. Descrierea matematică a
procesului de aprindere.
25. Limitele și intervalul de inflamabilitate.
26. Aprinderea de la scânteia electrică.
27. Energia minimă de aprindere.
28. Definiția flăcării, structura ei.
29. Clasificarea flăcării după diferite criterii.
30. Propagarea normală a flăcării, sensul fizic.
31. Viteza normală de propagare a flăcării. Relația de bază.
32. Distribuirea temperaturii, concentrației de combustibil și
a intensității degajărilor de căldură.
33. Perioada de inducție.
34. Curba degajărilor de căldură la propagarea flăcării.
35. Metoda lui Ghiu-Mihelson privind determinarea vitezei
de propagare a flăcării.
303
 36. Propagarea flăcării în flux turbulent. Deosebirea dintre
propagarea turbulentă și laminară.
37. Condiții de propagare a flăcării.
38. Ecuații stoichiometrice, particularitățile de bază.
39. Volumul teoretic de oxigen necesar arderii substanțelor
solide, lichide și a gazelor. Relațiile de calcul.
40. Volumul teoretic de aer necesar arderii. Relațiile de
calcul.
41. Descrierea ecuațiilor de ardere a diferitor substanțe
solide
și lichide.
42. Ecuațiile privind arderea diferitor hidrocarburi în condiții
teoretice și practice.
43. Coeficientul de exces de aer, valoarea practică a lui.
44. Componența volumetrică a gazelor de ardere.
45. Volumul gazelor bi- și triatomice.
46. Volumul real al gazelor de ardere.
47. Relația de descriere a bilanțului termic al arderii.
48. Entalpia gazelor de ardere.
49. Entalpia teoretică a aerului.
50. Căldura utilă în procesele de ardere. Relațiile de calcul.
51. Căldura inferioară de ardere.
52. Căldura superioară de ardere.
53. Energia în procesul de ardere. Reacțiile de calcul.
54. Temperatura adiabatică, definiția și relația de calcul
pentru determinarea ei.
55. Temperatura calorimetrică, definiția și relația
caracteristică pentru determinarea ei.
56. Temperatura teoretică, relația de calcul.
57. Exploziile, factorii care inițiază exploziile.
58. Parametrii exploziei, descrierea lor.
59. Exploziile fizice și mecanismul producerii.
60. Exploziile chimice și particularitățile ei.
61. Exploziile termice și mecanismul inițierii.
62. Presiunea exploziei gazelor și a vaporilor.
304
63. Preisunea efectivă a exploziei unor substanțe
combustibile.
64. Echivalentul de trotil al exploziei.
65. Raza de deteriorare a exploziei.
66. Istoricul explozivilor, perioadele de dezvoltare și savanții
care și-au adus aportul în acest domeniu.
67. Clasificarea substanțelor explosive și caracteristica lor.
68. Parametrii transformărilor explozive.
69. Viteza exploziei, relațiile de calcul.
70. Bilanțul energetic al exploziei.
71. Efectele exploziei, caracteristica lor.
72. Relația de calcul pentru determinarea lucrului dilatărilor
adiabatice.
73. Mijloace de amorsare a explozivilor.

305
 BIBLIOGRAFIE

1. Андрасов А. С., Салев Е. П. Примеры и задачи по курсу

Теория горения и взрыва. Учебное пособие. – М.: Академия
ГПС МЧС России, 2005. – 86 с.
2. Bencheci M. Ghid metodologic privind realizarea aplicațiilor
practice, disciplina Termotehnica, teoria arderii și exploziei. – Ch.:
Editura ”Tehnica-UTM”, 2017. – 100 p.
3. Беззапонная О.В., Гайнуллина Е. В. Сборник задач по курсу
Теория горения и взрыва. Учебное пособие. – Екатеринбург:
ФГБОУ ВПО Уральский институт ГПС МЧС, 2013. – 113 с.
4. Бегишев И. Р. Курсовая работа по дисциплине Теория
горения и взрыва. Учебное методическое пособие. – М.:
Академия ГПС МЧС России, 2010. – 60 с.
5. Bălulesu P., Crăciun I. Agenda pompierului. – București: Editura
Tehnică, 1993. – 406 p.
6. Cernica I. Combustibili. Teoria arderii. Curs de prelegeri. – Ch.:
UTM, 2008. – 218 p.
7. Демидов П. Г. Горение и свойства горючих веществ. 2-е
издание, переработанное. – М.: Химия, 1981. – 248 с.
8. ГОСТ 12.1.044-89. ССБТ. Пожаровзрывоопасность веществ и
материалов. Номенклатура показателей и методы их
определения. – М.: Издательство стандартов, 1990. - 143 с.
9. Goncearuc V. Termotehnica. Transfer de căldură și masă. Ciclu
de prelegeri. Partea a 2-a. – Chişinău: Secția redactare, editare și
multiplicare a UTM, 2000. – 199 p.
10. Roșca M., Casian Blaga A. Termotehnica. Oradea: Editura
”Universității din Oradea”, 2008. – 165 p.
11. NCM E.03.02-2014. Siguranța la incendiu. Protecția împotriva
incendiilor a clădirilor și instalațiilor. Ediție oficială. – Chișinău:
2014. – 61 p.
12. NCM E 03.04-2004. Determinarea categoriilor de pericol de
explozie-incendiu și incendiu a încăperilor și clădirilor. Siguranța la

306
incendiu. Ediție oficială. – Ch.: Departamentul Construcțiilor R.
Moldova, 2004. – 31 p.
13. Казакова О. Г., Тотая А.В. Теория горения и взрыва:
учебник и практикум. 2е издание, перераб. и дополн. – М.:
Издательство ”Юрайт”, 2014. – 295 с.
14. Корольченко А. Я. Процессы горения и взрыва. - М.:
Пожнаука, 2007. – 266 с.
15. Карауш С. А. Теория горения и взрыва. Учебник для студ.
учрежд. высшего прфессионального обрaзования. – М.:
Издательский центр Академия, 2013. – 208 с.
16. Oprițoiu A. Termotehnica și aparate termice. Transmiterea
căldurii. – Cluj Napoca: Editura IP,1992. – 225 p.
17. Olaru E., Olaru Iu. Protecția împotriva incendiilor. Ciclu de
prelegeri. – Ch.: Secția redactare, editare și multiplicare a UTM,
2000. – 60 p.
18. Воднев П.П. Теория горения и взрыва. Конспект лекции. –
Ульяновск: УВАУ ГАИ, 2010. – 180 с.
19. Зеленкин В. Г., Боровик С. И., Бабкин М. Ю. Теория
горения и взрыва. Конспект лекций. – Челябинск: Издательский
центр ЮУрГУ, 2011. – 166 с.
20. Щеглов П.П. Теория горения и взрыва. Часть 1. Конспект
лекций. МИИТ, 2008. – 83 с.
21. Портола В. А., Луговцова Н. Ю., Торосян Е. С. Расчет
процессов горения и взрыва: учебное пособие. – Томск:
Издательство Томско политехнического университета, 2012. –
108 с.
22. Ионин A. A. Газоснабжение. Учебное пособие для вузов. 4-e
издание, переработанное и доплненное. – M.: Стройиздат, 1989.
– 439 c.
23. Țuleanu C., Tonu V. Procese și aparate de ardere. – Ch.: Editura
”Tehnica-UTM”, 2003.

307
 ANEXE
Anexa 1

Tabelul 1.1. Valorile entalpiilor unor S.C.

Denumirea Entalpia de Denumirea Entalpia de
substanței formare, substanței formare,
kJ/mol kJ/mol
C2H6 -84,67 CO2 -393,51
C3H8 -103,85 H2O -285,83
N2H4 +50,5 SO2 -296,9
CH4 -74,85 C2H5OH -277,63
H2S -21,0 N2H4H2O -205,0
C2H2 +226,75

Tabelul 1.2. Categoriile de pericol incendiu-explozie și incendiu

al încăperilor
Categoria Caracteristica substanţelor şi a materialelor
încăperii prezente (manipulate) în încăpere
G.C., L.U.I. cu temperatura de inflamabilitate de
maximum 28°C în aşa cantitate, încât se pot forma
A
amestecuri explozive de vapori, gaze şi aer, la
Prezintă
inflamarea cărora în încăpere se dezvoltă o presiune
pericol de
mai mare de 5 kPa.
explozie-
Substanţe şi materiale capabile să explodeze şi să
incendiu şi de
ardă la interacţiunea cu apa, oxigenul din aer sau
incendiu
între ele în aşa cantitate, încât suprapresiunea de
calcul dezvoltată de explozie în încăpere depăşeşte
5 kPa.
Б Fibre sau pulberi combustibile, L.U.I. cu
Prezintă temperatura de inflamabilitate peste 28°C, L.C în
pericol de aşa cantitate, încât se pot forma amestecuri
explozie- explozive de pulberi şi aer sau de vapori cu aer, la
incendiu şi de inflamarea cărora presiunea de calcul dezvoltată de
incendiu explozie în încăpere depăşeşte 5 kPa.

308
 Continuarea tabelului 1.2
L.C; substanţe şi materiale solide combustibile
B1 - B4 (inclusiv pulberi şi fibre); substanţe şi materiale
Prezintă capabile, la interacţiunea cu apa, oxigenul din aer
pericol de sau între ele numai, să ardă cu condiţia că
incendiu încăperile în care ele sunt prezente sau
manipulate nu se încadrează în categoriile A şi Б.
Materiale şi substanţe incombustibile în stare
fierbinte, incandescentă sau de topire, al căror
proces de prelucrare decurge cu degajări de
Г
căldură radiantă, flăcări sau scântei; gaze, lichide
şi substanţe solide combustibile, care se ard sau
se recuperează în calitate de combustibil.
Д Materiale şi substanţe incombustibile în stare
rece.
NOTĂ. Divizarea încăperilor în categoriile B1-B4 se
reglementează prin prevederi speciale.

Tabelul 1.5. Caracteristicile unor gaze

Nr. Denumirea Viteza medie Diametrul Lungimea
crt. gazelor de mișcare, moleculei, căii libere,
104cm/s 10-8cm 10-6cm
1 Hidrogen H2 18,4 2,47 18,9
2 Azot N2 4,93 3,5 9,44
3 Oxigen O2 4,61 3,39 9,95
4 Bioxid de 3,92 4,13 6,29
carbon CO2

309
 Tabelul 2.5. Valorile parametrilor critici ai unor substanțe
Nr. Denumirea Temperatura Presiunea Tempera
crt. gazelor critică, C critică, tura de
atm fierbere,
C
1 Bioxid de 31 72,9 -78,5
carbon CO2
2 Amoniac NH3 132,3 111,3 -33,4
3 Clor Cl2 144,6 76,1 34,0
4 Propan C3H8 96,8 42,0 42,0
5 Metan CH4 -82,1 45,8 -161
6 Butan C4H10 152,0 37,5 -0,5

Tabelul 3.5. Limitele de inflamabilitate ale unor G.C.

Nr. Denumirea Starea de Limita de
crt. substanței agregare inflamabilitate, %
combustibile L.I.I. L.S.I.

1 Hidrogen gaz 4 75
2 Acetilenă gaz 2 81
3 Metan gaz 5 15
4 Propan gaz 2,1 9,5
5 Etanul gaz 2,9 15
6 Metanol lichid 6 34,5

Tabelul 1.6. Valorile coeficientului k

Nr. Viteza Valorile coeficientului k la diferite
crt. fluxului de temperaturi ale aerului, C
aer, m/s 10 15 20 30 35
1 0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
2 0,1 3,0 2,6 2,4 1,8 1,6
3 0,2 4,6 3,8 3,5 2,4 2,3
4 0,5 6,6 5,7 5,4 3,6 3,2
5 1,0 10,0 8,7 7,7 5,6 4,6
310
 Tabelul 2.6. Temperaturile de izbucnire a unor lichide
combustibile
Nr. Denumi- Formula Masa Densi Tempera Tempe-
crt. rea chimică mole -tatea, tura de ratura
3
lichizilor culară kg/m fierbere, de
C izbucn.,
C
1 Spirt CH3OH 32 791 64,8 7
metilic
2 Spirt C2H5O 46 789 74,5 11
etilic H
3 Spirt C3H7O 60 804 97,9 20
propilic H
4 Spirt C4H9O 74 810 118,1 31
butilic H
5 Benzol C6H6 78 879 80,2 -13,9
6 Etilbenz C6H5C2 108 862 136,3 20
ol H5
7 Toluol C6H5C 92 866 110,7 6,1
H3

Tabelul 3.6. Valorile a și b pentru calculul limitei concentrațiilor

de propgare a flăcării
Domeniul de utilizare a b
Pentru calculul limitei 8,684 4,679
inferioare
Pentru calculul limitei 1,550 0,560
superioare la:
n  7,5
n  7,5 0,768 6,554

311
 Tabelul 7.7. Proprietățile fizice ale unor metale
Denumirea Temperatura, C Căldura Densi-
metalului de de de de ardere, tatea,
kJ/kg kg/m3
topire fierbere inflamabi-
litate
Litiul 179 1372 180-200 43221 534
Natriul 97,7 883 330-360 10868 970
Calciul 850 1480 730-770 15842,5 1540
Magneziul 658 1107 420-650 25104 1740
Aluminiul 660,1 2486 320-520 31087 2700
Beriliul 1284 2970 540-700 68333,3 1850

312
 Anexa 2
Tabelul 1.7. Componența elementară a unor materiale
pe bază de celuloză
Nr. Denumirea C H O N W A
crt. materialului
1 Stejar 46,08 5,50 38,18 1,14 7,0 2,10
2 Pin 46,00 5,50 39,20 0,90 7,00 1,40
3 Paie 39,06 4,70 42,20 1,04 8,00 5,00
4 Bumbac 42,40 5,92 46,60 0,58 4,00 0,50

Tabelul 2.7. Caracteristica unor substanțe combustibile

Denumirea Temperatura, °C
substanței 200 300 400 500 600 700
combustibile
Formarea gazelor la 100kg de lemn, m3
0,4 5,6 9,5 12,8 14,3 16,6
Componența gazelor în unitatea de volum, %
CO2 75,0 56,07 49,36 43,20 40,08 38,56
CO 25,0 40,17 34,0 29,01 27,20 25,91
CH4 - 3,76 14,31 21,42 23,42 24,94
C2H4 - - 0,86 3,68 5,74 8,50
H2 - - 1,47 2,34 2,66 2,81

Tabelul 3.7. Componența produselor de oxidare termică a unor

materiale din mase plastice
Nr. Denumirea Temp. de Denumirea substanțelor degajate
crt. materialului distrucție,
C
1 Polietilen 150 Acizi organici, hidrocarburi
nesaturate, formalidehidă, CO, CO2
2 Polipropilen 210 - 220 Aldehidă, inclusiv formalidehidă,
hidrocarburi nesaturate, acizi
organici, oxid de carbon
3 Polivinil 160 Legături de clorură organică,
cloridă hidrogen clorulic, hidrocarburi, CO
313
 Tabelul 4.7. Concentrațiile unor substanțe toxice
Nr. Denumirea substanței Concentrația letală a substanței
crt. în timp de 5-10 min., gr/m3
1 Amoniac 3,5
2 Oxizi de azot 1,0
3 Oxizi de carbon 6,0
4 Alhidridă sulfuroasă 8,0
5 Acid sulfuric 1,1
6 Bioxid de carbon 162,0
7 Clor 0,7
8 Hidrogen clorat 4,5

Tabelul 5.7. Proprietățile metalelor volatile

Nr. Denumi- Temperatura, Oxizii de Temperatura de
crt. rea C metal topire a oxizilor,
metaleleor de de C
topire fierbere
1 Li 179 1370 Li2O 1570
2 Na 98 883 Na2O 920
3 K 64 760 K2O Se descompne la
300 - 400
4 Mg 651 1107 MgO 2800
5 Ca 851 1482 CaO 2585

Tabelul 6.7. Proprietățile metalelor nevolatile și ale oxizilor

Nr. Denumi- Temperatura, C Oxizii Temperatura, C
crt. rea de de de de de
metalului topire fierbere metal topire fierbere
1 Al 659 2406 Al2O3 2145 3527
2 Be 1283 2477 BeO 2550 3850
3 Ti 1677 3277 TiO2 1855 3827

314
 Tabelul 8.7. Indicii pericolului de incendiu
și explozie ai unor P.M.
Simbolul Dimensi- Temperatura Temperatura de Limita Energia
metalu- unile de auto- autoaprindere a inferioară minimă de
lui medii ale aprindere suspensiilor în de inflama- aprindere
parti-  
C  
aer C
bilitate mJ 
culelor g / cm 3

 
Mg  74 490 620 40 40
Ca - 420-650 480-520 20 80
Ti 10 520 330 45 10
Zr 3 190 20 45 15
Al 44 760 650 45 60
U 10 100-270 20 60 45
Fe 50 310-475 420 105 200
Be 1 540 910 - -
Zn  74 460 680 500 960
Ta - 290-300 630 200 120
Nb 3 290 - - -
W 5 410 - - -
Mn  40  1000 - - -
Cr 7 400 580 230 140
B  44 400 470  100 60
Co  44 370 760 - -
Tabelul 1.8. Temperaturile de aprindere a unor
prafuri de cărbune
Nr. Natura prafului Temperatura de
crt. aprindere, C
1 Lignit (cărbune brun) 320-390
2 Cocs de cărbune brun 375-390
3 Turbă 427-486
4 Mangal 525-623
5 Huilă 600-900
6 Cocs de huilă 700-900
7 Antracit 800-900
8 Grafit Peste 900
9 Funingine Peste 900

315
 Tabelul 2.8. Caracteristicile prafului de lemn
Nr. Natura Conținutul L.I.I., Temperatu- Presiunea Viteza Conc.de
crt. prafului mediu în % ra sursei de maximă la de creș- CO2,
substanțe aprindere la explozie, terea care
volatile, % care se pro- N / cm 2 presiunii previne
duce explo- N / cm 2 explozia,
zia, C %
1 Praf de 76,81 37,5 700 4,5x105 120,5 17,0
molid
2 Praf de 78,72 25,0 690 4,7x105 135,0 15,0
pin
3 Praf de 64,13 55,0 725 4,1x105 110,5 16,2
coajă
de pin
4 Praf de 74,37 40,0 700 4,5x105 125,5 17,5
larița
5 Praf de 71,24 52,5 720 4,2x105 115,0 15,0
coajă de
molid
6 Lignină 67,61 50,5 710 4,8x105 130,0 15,5

Tabelul 3.8. Caracteristicile unor prafuri de materiale plastice

Natura pulberii Temperatura de Emin, L.I.I., Pmax,
ardere C mJ g/m 3 kgf/cm 2

suspensie strat
Poliformaldehidă 440 - 0,02 36,7 6
Acetat de celoloză 420 - 0,015 42 5,75
Policarbonat 710 - 0,025 26,2 5,3
PE la presiune joasă 420 - 0,06 21 5,57
PE la presiune înaltă 450 380 0,03 21 5,3
Polipropilenă 420 - 0,03 21 5,16
Polistiren transparent 490 - 0,12 21 5,58
Poliacetat de vinil 550 - 0,16 42 4,7
PVC fin 66 400 - - 1,9
Poliuretan spumă 510 440 0,02 31,5 5,9
Rășini fenol 580 - 0,015 26,2 5,23
formaldehidice
Rășini expoxidice 510 - 0,015 21 5
316
 Anexa 3
Tabelul 1.11. Valorile temperaturii de autoinflamare pentru
unele substanțe
Nr. Denumirea substanței Temperatura de
crt. autoinflamare, C
1 Metan 535
2 Etan 515
3 Propan 465
4 Butan 405
5 Hexan 235
6 Etilen 540
7 Amoniac 650
8 Benzol 535

Tabelul 2.11. Dependenţa temperaturii de autoaprindere de

volumul A.C.
Nr. Volumul 0,008 0,035 0,2 1 12
crt. vasului, l
1 Aceton 676 570 519 491 467
2 Benzol 668 519 579 559 -
3 Benzină - 283 248 243 224
4 Dietil 212 197 180 170 160
eter

Tabelul 3.11. Temperatura de inflamare a unor S.C.

Nr. Denumirea Temperatura de autoaprindere, °C, la
crt. substanțelor diferite valori ale presiunii, atm.
combustibile 1 5 10 15 20
1 Benzină 480 350 310 290 280
2 Benzol 680 620 590 520 500
3 Gaz lampant 460 330 250 220 210

317
 Tabelul 4.11. Limitele de inflamabilitate a unor gaze, %
Nr. Denumirea substanţei Limitele de inflamabilitate
crt. combustibile inferioară superioară
1 Hidrogen 4 74,2
2 Oxid de carbon 12,5 74,2
3 Metan 5 15
4 Etan 3,22 12,45
5 Propan 2,37 9,5
6 Butan 1,86 8,41
7 Etilen 2,75 28,6
8 Acetilenă 2,5 80

Tabelul 5.11. Energia minimă de aprindere pentru unele gaze

Nr. Denumirea substanţei combustibile Emin, mJ
crt.
1 Metan 0,28
2 Etan 0,24
3 Propan 0,25
4 Butan 0,25
5 Amoniac 0,28
6 Hidrogen 0,017

Tabelul 6.11. Acțiunea presiunii și concentrației O2

asupra Emin pentru metan
Pam, 10 33 100
kPa
Co2, % 21 50 100 21 50 100 21 50 100
Emin, 25 1,2 0,22 2,2 0,09 0,028 0,42 0,03 0,004
mJ

318
 Tabelul 1.12. Vitezele normale de propagare
a flăcării pentru unele gaze
Denumirea Formula Amestecul Amestec cu viteza de
substanței chimică stoichiometric propagare a flăcării
conținutul viteza conținutul viteza
de gaze în normală, de gaze în normală,
amestec m/s amestecul m/s
cu aerul, cu aerul,
% %
Hidrogen H2 29,5 1,6 42 2,67
Oxid de CO 29,5 0,3 43 0,42
carbon
Metan CH4 9,5 0,28 10,5 0,37
Etan C2H6 - - 6,3 0,4
Propan C3H8 - - 4,3 0,38
Butan C4H10 - - 3,3 0,37
Etilen C2H4 6,5 0,5 7 0,63
Acetilenă C2H2 7,7 1 10 1,35

Tabelul 1.13. Valorile coeficienţilor unor clase de substanţe

Clasa de hj, mol/kJ hs, hf,
-1
legături hc hH ho ꞏmolꞏkJ ꞏmolꞏkJ-1
Alcane 3,919 4,483 - 0 0,0399
Alchene 4,141 4,727 - 0 0,0419
Spirturi 4,282 4,889 -0,522 0 0,0432
Hidr.aromatice 4,904 5,569 - 0 0,0489

319
 Tabelul 1.14. Căldura de ardere pentru unele S.C.
Nr. Material Qs Qi Nr. Material Qs Qi
crt. (mJ/kg) (mJ/kg) crt. (mJ/kg) (mJ/kg)
1 Amidon 17,6 - 23. Lâna 20,726 -
2 Antracit 30,936 3034, 24. Unt 38,5 -
2
3 Benzină 46,8 43,7 25. Lemn 19,8 -
rumeguș
4 Bumbac 16,52 - 26. Mangal 33,73 33,23
5 Cauciuc 44,9 42,3 27. Mătasă 13,61 -
natural artificială
6 Untură 40,1 - 28. Paie 15,6 -
7 Cauciuc 33,40 44,73 29. Păcură 42,04 -
anvelope
8 Celuloid 17,52 16,41 30. Piele 18,21 -
9 Celuloza 17,81 16,41 31. Ulei 45,84 -
acetat fibre mineral
10 Cox 28,03 28,03 32. Policarbo 30,9 29,78
nat
11 Uree 15,9 14,61 33. Polistiren 41,44 39,7
formaldehi
dă
12 Tutun 15,8 - 34. Polistiren 39,7 35,64
spumă
13 Grăsimi 39,8 - 35. Poliureta 23,9 22,7
animaliere n
14 Grâu 15,0 - 36. Poliureta 26,13 23,22
n spumă
15 Hârtie 12,7 - 37. Silicon 14,01 -
reviste spumă
16 Hârtie ziar 19,7 - 38. Ulei de 39,23 -
in
17 Țiței 43,04 40,94
18 Lemn fag 20,0 18,7
19 Lemn brad 21,0 19,6
20 Lemn 20,2 18,7
stejar
21 Lemn 21,8 20,4
molid

320
Tabelul 2.14. Căldura inferioară de ardere pentru unele S.C.
Denumirea Căldura Denumirea Căldura
substanței/materi inferioară substanței/materia- inferioară de
alului de ardere lului ardere (kJ/m3N
(kJ/m3N sau sau kJ/kg)
kJ/kg)
Gaze naturale 40193 Motorină 41843
Acetilenă 56940 Toluen 40528
Amoniac 14193 Gudron (uleiuri 37681
grele)
Oxid de carbon 12644 Poliuretan 24300
Propan 93575 Polistiren 44400
Metan 35797 Piese cauciuc 41850
Alcool 26796 Lacuri, vopsele 41850
Benzen 40193 Bumbac 15700
Benzină 42035 Cauciuc natural 44730
Gaze lichefiate 46055 Polietilen 47140
Antracit 34332

Tabelul 3.14. Valorile temperaturii adiabatice a unor gaze

Denumirea Temperatura Denumirea Temperatura
gazelor adiabatică, gazelor adiabatică,
ta ,C ta ,C
H2 2235 C4H10 2118
CO 2370 C5H12 2119
CH4 2043 C2H2 2284
C2H6 2097 propilen 2224
C3H8 2110 butilen 2203

321
Tabelul 4.14. Valorile medii ale capacităţii termice volumice a
unor gaze la P = const.
Temperatura, C p , kJ / m3  grad
°C Capacitatea termică,
N2 O2 Aer CO2 H2O
0 1,2988 1,3059 1,2971 1,599 1,4943
100 1,3005 1,3117 1,3005 1,7003 1,5052
200 1,3038 1,3352 1,3072 1,7874 1,5224
300 1,3109 1,3562 1,3172 1,8628 1,5425
400 1,3206 1,3775 1,329 1,9298 1.5655
500 1,3323 1,398 1,3428 1,9888 1,5898
600 1,3453 1,4169 1,3566 2,0412 1,6149
700 1,3587 1,4345 1,3708 2,0885 1,6413
800 1,3717 1,45 1,3842 2,1312 1,6681
900 1,3846 1,4646 1,3976 2,1693 1,6957
1000 1,3972 1,4776 1,4098 2,2036 1,723
1100 1,4089 1,4893 1,4215 2,235 1,7506
1200 1,4202 1,5006 1,4328 2,2639 1,777
1300 1,4307 1,5107 1,4433 2,2899 1,8029
1400 1,4407 1,5203 1,4529 2,3137 1,828
1500 1,45 1,5295 1,4621 2,3355 1,8527
1600 1,4588 1,5379 1,4709 2,3552 1,8762
1700 1,4671 1,5463 1,4788 2,3744 1,8996
1800 1,4747 1,5542 1,4868 2,3916 1,9214
1900 1,4822 1,5618 1,4939 2,4075 1,9423
2000 1,4889 1,5693 1,501 2,4222 1,9629
2100 1,4956 1,576 1,5073 2,436 1,9825
2200 1,5019 1,5831 1,5136 2,4486 2,001
2300 1,5073 1,5898 1,5195 2,4606 2,019
2400 1,5128 1,5965 1,5253 2,4712 2,0366
2500 1,5178 1,6028 1,5303 2,4812 2,0529

322
Tabelul 5.14. Valorile medii ale capacităţii termice volumice a
unor gaze la P = const.
Temperatura, C p , kJ / m3  grad
°C Capacitatea termică,
H2 CO CH4 C2H6 C3H8
0 1,2766 1,2992 1,55 2,4192 3,0486
100 1,2909 1,3017 1,6421 2,495 3,51
200 1.2971 1,3072 1,759 2,7747 3,9655
300 1,2992 1,3168 1,8862 3,0444 4,3691
400 1,3022 1,329 2,0156 3,3086 4,7598
500 1,3051 1,3428 2,1404 3,5527 5,0939
600 1,308 1,3574 2,271 3,7779 5,4322
700 1,3122 1,3721 2,377 3,9864 5,7236
800 1,3168 1,3863 2,4942 4,1811 5,9887
900 1,3227 1,3997 2,6026 4,362 6,2315
1000 1,329 1,4127 2,6994 4,5295 6,4614
1100 1,3361 1,4248 2,7864 4,684 6,6778
1200 1,3432 1,4361 2,8631 4,8255 6,8818

Tabelul 6.14. Temperaturile calorimetrice și teoretice de ardere

a gazelor naturale în aer la t=0 C în funcție de 
 tk, C tt, C  tk, C
1,0 2010 1920 1,33 1620
1,02 1990 1900 1,36 1600
1,03 1970 1880 1,40 1570
1,05 1940 1870 1,43 1540
1,06 1920 1860 1,46 1510
1,08 1900 1850 1,50 1470
1,10 1880 1840 1,53 1440
1,12 1850 1820 1,57 1410
1,16 1800 1770 1,66 1350
1,18 1780 1760 1,71 1320
1,20 1760 1750 1,76 1290
1,22 1730 - 1,82 1260
1,25 1700 - 1,87 1230
1,28 1670 - 1,94 1200
323
 Tabelul 7.14. Temperatura calorimetrică de ardere a gazelor
naturale în funcție de excesul de aer uscat și temperatură
 Temperatura de încălzire a aerului, C
20 100 200 300 400 500 600 700 800
0,5 1380 1430 1500 1545 1620 1680 1740 1810 1860
0,6 1610 1650 1715 1780 1840 1900 1960 2015 2150
0,7 1730 1780 1840 1915 1970 2040 2100 2200 2250
0,8 1880 1940 2010 2060 2130 2200 2100 2330 2390
0,9 1980 2030 2090 2150 2220 2290 2360 2420 2500
1,0 2050 2120 2200 2250 2320 2385 2450 2510 2566
1,2 1810 1860 1930 2000 2070 2140 2200 2280 2350
1,4 1610 1660 1740 1800 1870 1950 2030 2100 2160
1,6 1450 1510 1560 1640 1730 1800 1860 1950 2030
1,8 1320 1370 1460 1520 1590 1670 1740 1830 1920
2,0 1220 1270 1350 1420 1490 1570 1640 1720 1820

Tabelul 1.15. Coraportul r1/rd

Valoarea Pr , kPa la distanța (r1) de la centrul de explozie din
Pmax în
zona
de rd (r1/rd)
distrugere, 1 1,32 1,4 1,8 2,0 3,0 4,0
kPa
500 500 100 90 55 48 25 15
900 900 180 162 100 86 45 26
1000 1000 200 180 110 96 50 29
1700 1700 340 306 195 163 82 50
- 6,0 8,0 10,0 12,0 15,0 20,0 30,0
500 8 5 4 3 2,5 1,5 1,0
900 14 9 7 5 4,5 2,7 1,8
1000 16 10 8 6 5 3 2
1700 28 18 13 10 8 5 3,7

324
 Tabelul 2.15. Clasificarea zonelor de distrugere
Nr. Categoria K P Cota de distrugere, %
zon. zonelor ,
kPa
1 2 3 4 5
1 Zona 3,8 ≥100 Distrugerea completă a clădirii,
distrugerii 100% pierderi umane
complete
2 Zona 5,6 70 90% pierderi umane, distrugerea
distrugerii completă a clădirii
puternice
3 Zona 9,6 30 20% pierderi umane, distrugerea
distrugerii medie a clădirilor
medii
4 Zona 28 15 Distrugerea slabă și medie a clădirii
distrugerii
slabe
5 Zona de 56  2,0 Distrugerea sticlei. Zona interioară
spargere a a acestei zone determină distanța
sticlei de evacuare în siguranță

Tabelul 3.15. Valorile presiunii maxime la explozie (Pmax), a

presiunii la detonare și a vitezei undei de detonare
Denumirea Pmax, kPa P2 la Viteza undei de
substanței detonare, D, m/s
detonare, kPa
Hidrogen 739 1200 1770
Metan 720 1570 1750
Etan 675 1690 1800
Propan 860 1890 1850
Butan 860 1880 1840
Acetilenă 1030 2140 1990
Etilen 886 1910 1880
Propilen 1870 1870 1840
Amoniac 600 1290 1630
Oxid de carbon 730 1820 1840

325
 Tabelul 4.15. Valorile lui x în funcție de genul și procedeul de
păstrare a substanței
Nr. Genul și procedeul de păstrare a Valorile lui x
crt. substanței
1 Gaze lichefiate sub presiune 0,4 – 0,6
2 Gaze păstrate la presiune constantă 1
3 Gaze lichefiate prin răcire 0,1
4 La curgerea L.U.I. 0,02 – 0,07

Tabelul 5.15. Valorile coeficienților B și C pentru determinarea

presiunii la explozia de deflagrație
a 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6
B 0,588 0,567 0,687 0,546 0,467
C 1,146 1,146 1,0 1,048 1,14

0,7 0,8 0,9 1,0 1,1 1,2

0,595 0,497 0,362 0,476 0,432
1,115 1,002 1,061 1,149 1,09 1,004
Tabelul 6.15. Valorile coeficienţilor hs
Genul grupei hs Genul grupei hs
structurale structurale
C-H 49,2 C=C 341,5
C-C 41,2 C-H 25,0
C=C 122,1 N-H 20,9
C-O 10,9 C-Cl 7,8
C=O 34,3 N-N 152,2
O-H 5,7 485,4

Tabelul 7.15. Valorile coeficientului hj

hc = 10,1 hf =-2,6* hs=10,9
hH = 1,5 hf =-4,2** hsi=1,3
ho = -2,2 hvg =0*** hi=0***
hN = 0,8 hcl =-1,0 hc=c=16,84
326
 Anexa 4
Subiecte privind evaluarea finală (examen)
1. Sistem termodinamic, tipuri.
2. Parametrii de stare extensivi și intensivi.
3. Ecuația caracteristică de stare.
4. Condiții normale.
5. Procesele termodinamice, tipuri.
6. Echilibrul termodinamic.
7. Ecuația de bază a teoriei cinetico-moleculare a gazelor.
8. Fenomenul de difuzie a gazelor.
9. Gazele perfecte, legitățile.
10. Mărimile termofizice ale amestecurilor de gaze.
11. Proprietățile lichizilor.
12. Izotermele dependenței volumului de gaze de presiune.
13. Transformările fazice în sistemul solid-lichid-gazos.
14. Efectul Joul Tomson.
15. Combustibilitatea substanțelor, clasificarea după diverse criterii.
16. Clasificarea substanțelor după gradul de propagare a flăcării pe
suprafață și toxicitatea produselor de ardere.
17. Elementele componente combustibile în masa substanței.
18. Componența substanțelor combustibile în stare reală și de analiză.
19. Componența substanțelor combustibile în stare organică și anhidră
fără cenușă.
20. Indicatorii de pericol explozie-incendiu și incendiu al substanțelor
combustibile.
21. Actele normative ce reglementează categoriile de pericol explozie-
incendiu și incendiu al încăperilor și clădirilor.
22. Categoriile de pericol de explozie-incendiu și incendiu al încăperilor.
23. Categoriile de pericol de explozie –incendiu și incendiu al clădirilor.
24. Relația de calcul pentru determinarea coeficientului de
combustibilitate al substanțelor.
25. Câmpul de temperatură, fluxul de căldură.
26. Suprafața izotermă și gradientul de temperatură.
27. Moduri de transfer termic, sensurile fizice.
327
28. Interpretarea legii lui Fourier.
29. Ecuația transferului de căldură prin conducție.
30. Condițiile de unicitate și modalitatea de aplicare a alor.
31. Transferul termic prin perete plan omogen monoistrat.
32. Transferul termic prin perete neomogen multistrat.
33. Convecția liberă și forțată. Particularități.
34. Ecuația transferului de căldură prin convecție.
35. Criteriile de simultitudine ale transferului termic prin convecție.
36. Interpretarea proprietăților radiante ale corpurilor.
37. Interpretarea legii lui Stefan-Boltzman și a lui Kirchoff la transferul
termic prin radiație.
38. Transferul termic global. Relațiile caracteristice de bază.
39. Arderea, procese de ardere.
40. Cercetătorii care au contribuții în domeniul teoriei de ardere.
41. Fazele arderii, schema procesului de ardere.
42. Condițiile de realizare a arderii.
43. Mediul combustibil, oxidantul și sursa de aprindere.
44. Oxidare, genuri, particularități.
45. Clasificarea arderii după diferite criterii.
46. Arderea difuzivă, particularități.
47. Arderea cinetică, particularități.
48. Arderea explozivă, particularități.
49. Componentele și factorii care determină timpul arderii.
50. Intensitatea procesului de ardere.
51. Definiția gazelor conform standardelor.
52. Relația lui Antuan.
53. Parametrii critici ai gazelor.
54. Sensul fizic al arderii termice și relațiile de caclul al arderii termice.
55. Teoria arderii difuzive, relațiile ce o descriu.
56. Arderea în lanț și relațiile de calcul.
57. Schema autoinflamării în lanț.
58. Dependența presiunii la inflamarea amestecurilor combustibile de
concentrația combustibilului în amestec.
59. Limitele de inflamabilitate și factorii care influențeză intervalul de
inflamabilitate.
328
60. Gazele industriale și proprietățile.
61. Lichizii combustibili, clasificarea conform standardelor.
62. Lichizii ușor inflamabili și lichizii combustibili.
63. Presiunea vaporilor saturați, relația de calcul.
64. Viteza de evaporare, relația de calcul.
65. Temperatura de izbucnire, relația de caclul.
66. Particularitățile arderii lichizilor combustibili.
67. Schema arderii difuzive a lichizilor combustibili.
68. Clasificarea substanțelor solide combustibile.
69. Caracteristica arderii substanțelor organice.
70. Caracteristica arderii substanțelor neorganice.
71. Schema arderii substanțelor solide combustibile. Zonele
caracteristice.
72. Factorii care influențează la procesul de gazeificare a substanței
solide.
73. Popagarea frontului de flacără pe suprafața substanței solide
combustibile.
74. Câmpul de temperatură la propagarea flăcării pe suprafața substanței
combustibile.
75. Pericolul de incendiu-explozie a pulberilor metalice. Caracteristicile.
76. Praful combustibil, definiție, clasificare.
77. Aerogelurile și aerosolurile.
78. Concentrația prafurilor combustibile. Condiții de formare a
concentrațiilor periculoase.
79. Particularități de ardere a prafului de cărbune.
80. Caracteristica arderii prafului de lemn.
81. Particularitățile arderii prafului de zahăr.
82. Caracteristica arderii prafului de cereale și făină.
83. Caracteristica arderii prafului de produse polimerice.
84. Arderea prafului de produse textile, particularitățile specific.
85. Reacții chimice, definiție, relația generalizată.
86. Clasificarea reacțiilor chimice după diverse criterii.
87. Viteza reacției chimice, relația de calcul.
88. Dependența vitezei reacției chimice de temperatură.
89. Reacții chimice reversibile. Mecanismul desfășurării acestora.
329
90. Influența presiunii asupra vitezei reacțiilor chimice.
91. Variația vitezei reacției chimice în timp, relațiile de calcul utilizate.
92. Concentrația substanțelor reactante.
93. Echilibrul chimic al reacțiilor chimice. Condiții de stabilire a acestuia.
94. Constantele de echilibru chimic și factorii care le influențează.
95. Variația constantei de echilibru a reacției chimice în funcție de
temperatură și presiune.
96. Fenomenul de disociere a produselor de ardere, influența lor asupra
reacției chimice.
97. Energia de activare, variația energiei de activare în procesul de
activare și de reacționare.
98. Corelația dintre energia de activare și efectul termic.
99. Principalele tipuri de autoaprindere.
100. Condițiile critice de aprindere.
101. Deosebirea dintre aprindere și autoaprindere.
102. Modurile principale ale aprinderii amestecului combustibil.
103. Abordarea teoriei exploziei termice, sensul fizic.
104. Factorii care influențează asupra temperaturii de autoinflamare.
105. Autoaprinderea de natură chimică.
106. Particularitățile autoaprinderii de natură fizico-chimică.
107. Autoaprinderea de natură biologică.
108. Aprinderea provocată. Descrierea matematică a procesului de
aprindere.
109. Limitele și intervalul de inflamabilitate.
110. Aprinderea de la scânteia electrică.
111. Energia minimă de aprindere.
112. Definiția flăcării, structura ei.
113. Clasificarea flăcării după diferite criterii.
114. Propagarea normală a flăcării, sensul fizic.
115. Viteza normală de propagare a flăcării. Relația de bază.
116. Distribuirea temperaturii, concentrației de combustibil și a intensității
degajărilor de căldură.
117. Perioada de inducție.
118. Curba degajărilor de căldură la propagarea flăcării.

330
119. Metoda lui Ghiu-Mihelson privind determinarea vitezei de
propagare a flăcării.
120. Propagarea flăcării în flux turbulent. Deosebirea dintre propagarea
turbulentă și laminară.
121. Condiții de propagare a flăcării.
122. Ecuații stoichiometrice, particularitățile de bază.
123. Volumul teoretic de oxigen necesar arderii substanțelor solide,
lichide și a gazelor. Relațiile de calcul.
124. Volumul teoretic de aer necesar arderii. Relațiile de calcul.
125. Descrierea ecuațiilor de ardere a diferitor substanțe solide și lichide.
126. Ecuațiile privind arderea diferitor hidrocarburi în condiții teoretice și
practice.
127. Coeficientul de exces de aer, valoarea practică a lui.
128. Componența volumetrică a gazelor de ardere.
129. Volumul gazelor bi - și triatomice.
130. Volumul real al gazelor de ardere.
131. Relația care descrie bilanțul termic al arderii.
132. Entalpia gazelor de ardere.
133. Entalpia teoretică a aerului.
134. Căldura utilă în procesele de ardere. Relațiile de calcul.
135. Căldura inferioară de ardere.
136. Căldura superioară de ardere.
137. Energia în procesul de ardere. Reacțiile de calcul.
138. Temperatura adiabatică, definiția și relația de calcul pentru
determinarea ei.
139. Temperatura calorimetrică, definiția și relația caracteristică pentru
determinarea ei.
140. Temperatura teoretică, relația de calcul.
141. Exploziile, factorii care inițiază exploziile.
142. Parametrii exploziei, descrierea lor.
143. Exploziile fizice și mecanismul producerii.
144. Exploziile chimice și particularitățile lor.
145. Exploziile termice și mecanismul inițierii.
146. Presiunea exploziei gazelor și a vaporilor.
147. Preisunea efectivă a exploziei unor substanțe combustibile.
331
 148. Echivalentul de trotil al exploziei.
149. Raza de deteriorare a exploziei.
150. Istoricul explozivilor, perioadele de dezvoltare și savanții care și-au
adus aportul în acest domeniu.
151. Clasificarea substanțelor explozive și caracteristica lor.
152. Parametrii transformărilor explozive.
153. Viteza exploziei, relațiile de calcul.
154. Bilanțul energetic al exploziei.
155. Efectele exploziei, caracteristica lor.
156. Relația de calcul pentru determinarea lucrului dilatărilor adiabatice.
157. Mijloace de amorsare a explozivilor.

332