Digitally signed by

Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
of this document

Efim OLARU

BAZELE FIZICO-CHIMICE ALE

DEZVOLTĂRII ȘI STINGERII
INCENDIILOR

Ciclu de prelegeri

Chișinău
2020
0
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA CONSTRUCȚII, GEODEZIE

ȘI CADASTRU
DEPARTAMENTUL INGINERIE CIVILĂ ȘI GEODEZIE
PROGRAMUL DE STUDII INGINERIE ANTIINCENDII
ȘI PROTECȚIE CIVILĂ

Efim OLARU

BAZELE FIZICO-CHIMICE ALE DEZVOLTĂRII

ȘI STINGERII INCENDIILOR

Ciclu de prelegeri

Chişinău
Editura „Tehnica – UTM”
2020
 Ciclul de prelegeri Bazele fizico-chimice ale dezvoltării
și stingerii incendiilor este destinat studenţilor U.T.M.,
specialitatea 0732.5Inginerie antiincendii și protecție civilă, ciclul
II master, și urmăreşte scopul a facilita însuşirea materialului la
disciplina Bazele fizico-chimice ale dezvoltării și stingerii
incendiilor. Lucrarea este utilă profesorilor care predau această
disciplină, precum și studenților altor specialități care studiază
problemele legate de securitatea activității vitale. Poate fi folosită
și în cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență la
pregătirea efectivului acestor structuri, îmbogățirea cunoștințelor
referitor la fenomenele de ardere și incendiu, precum și la
mecanismele și substanțele de întrerupere a arderii necontrolate.

Autor: conf. univ., dr. Efim Olaru

Responsabil
de ediţie: conf. univ., dr. Efim Olaru

Recenzent: conf. univ., dr. Ion Cobuşcean

©U.T.M., 2019

2
 Cuprins

Abrevieri 5
Introducere 6
1. Incendiul – ansamblu de procese și fenomene
fizico-chimice ........................................................................ 7
1.1. Incendiul – noțiune, concluzii, urmări ...................................... 7
1.2. Procesele și fenomenele care însoțesc incendiul ................... 8
1.3. Clasificarea incendiilor........................................................... 10
1.4. Fenomenul fizico-chimic al arderii ....................................... 11
1.5. Oxidarea substanțelor chimice …………………………….. 16
1.6. Tipurile de ardere …………………………………………. 17
1.7. Parametrii de bază ai incendiului .......................................... 22
1.8. Zonele şi fazele incendiului .................................................. 28
1.9. Schimbul de gaze la incendiu ............................................... 30
2. Combustibilitatea substanțelor și materialelor ................. 33
2.1. Clasificarea substanțelor și materialelor conform
combustibilității …………………………………………… 33
2.2. Componența substanțelor combustibile ................................. 34
2.3. Indicatorii pericolului de explozie-incendiu și de incendiu ai
substanțelor și materialelor combustibile................................ 35
2.4. Categoriile încăperilor și clădirilor conform pericolului de
explozie-incendiu și incendiu ……………………………… 37
3. Stingerea incendiilor la erupțiile de petrol și/sau gaze
ale sondelor în foraj sau exploatare .......................................... 41
3.1. Caracteristicile erupțiilor și incendiilor la sondele în erupție ..... 41
3.2. Pregătirile preliminare p/u intervenție la incendii și
organizarea stingerii acestora ................................................. 45
3.3. Procedeele de stingere a incendiilor la erupțiile de petrol și
gaze ........................................................................................ 50
3.4. Stingerea incendiilor provocate de gaze în conducte și în
aer liber .................................................................................. 60
3.5. Măsuri de securitate și protecție pe timpul intervenției ......... 63
4. Incendiile interioare .............................................................. 64
4.1. Apariția și dezvoltarea schimbului de gaze la incendiu.
Parametrii principali ai acestuia ........................................ 65
4.2. Echilibrul termic al încăperii în cazul incendiului ………… 70
4.3. Regimurile incendiilor interioare ....................................... 73
3
4.4. Dinamica incendiilor interioare .............................................. 74
5. Incendiile de materiale combustibile solide (M.C.S.) pe
teren deschis .................................................................. 82
5.1. Clasificarea M.C.S. ………………………………………... 82
5.2. Particularitățile arderii M.C.S. ……………………………... 84
5.3. Propagarea flăcării pe suprafața M.C.S. ……………………. 87
5.4. Arderea prafurilor (pulberilor) ................................................ 88
5.5. Incendiile de M.C.S. în aer liber ............................................. 92
6. Incendiile de rezervoare ..................................................... 111
6.1. Izbucnirea și dezvoltarea incendiului la rezervor ................. 111
6.2. Natura arderii lichidelor combustibile .................................. 116
6.3. Repartiția temperaturii în lichid ............................................ 120
6.4. Fenomenele care însoțesc incendiile la rezervoare ............... 121
6.5. Categoriile de incendii de produse petroliere ........................ 126
6.6. Caracteristicile incendiilor de lichide combustibile .............. 127
6.7. Organizarea interventiei pentru stingerea incendiilor la
rezervoare .............................................................................. 129
6.8. Stingerea incendiilor la rezervoare ........................................ 134
7. Întreruperea arderii la incendii ......................................... 141
7.1. Teoria termică de întrerupere a arderii .................................. 141
7.2. Procedeele de atingere a temperaturii de stingere ................. 145
7.3. Procedeele fizico-chimice de întrerupere a arderii la
incendiu .................................................................................. 149
7.4. Sporirea intensității absorbției căldurii din zona arderii ........ 153
7.5. Clasificarea substanţelor de stingere, a metodelor şi
procedeelor de stingere a incendiilor ..................................... 155
7.6. Mecanismul întreruperii arderii ............................................. 157
8. Exemple practice ................................................................. 176
8.1. Determinarea parametrilor incendiului ................................. 176
8.2. Exemple de rezolvare a problemelor ..................................... 179
9. Glosar .................................................................................. 187
10. Subiectele pentru lucrarea de verificare și examen la
disciplina „Bazele fizico-chimice ale dezvoltării și
stingerii incendiilor”........................................................... 198
Bibliografie ......................................................................... 200

4
 ABREVIERI

A.C. – amestec combustibil

D.C.S. – deșeuri comunale solide
G.A. – gaze de ardere
G.C. – gaze combustibile
I.R.S. – incediu reglat de sarcină
I.R.V. – incendiu reglat de ventilație
L.C. – lichid combustibil
L.U.I. – lichid ușor inflamabil
M.A. – Ministerul Apărării
M.A.I. – Ministerul Afacerilor Interne
P.P.E. – planul presiunilor egale
S.A. – sursă de aprindere
S.A.S. – substanță activă de suprafață
S.C. – substanță combustibilă

5
 Introducere
Incendiul este un proces complex de ardere, cu evoluție
nedeterminată, incluzând și alte fenomene de natură fizică sau
chimică (transfer de căldură, formarea flăcărilor, schimbul de gaze
cu mediul înconjurător, transformări structurale produse în
materialele de construcție și elementele de rezistență etc.).
Produsele arderii (agenți termici, chimici, electromagnetici,
biologici) rezultate în urma incendiului acționează asupra
construcțiilor, instalațiilor și utilizatorilor, producând multiple
efecte negative (deformații, instabilitate, scăderea rezistenței,
prăbușire, intoxicații, arsuri, traumatisme, panică ș.a.).
Cursul universitar Bazele fizico-chimice ale dezvoltării
și stingerii incendiilor este una din disciplinele principale pentru
pregătirea specialiștilor în domeniul securității la incendii și
servește drept bază pentru studierea unui șir de discipline, așa ca:
„Securitatea la incendii a proceselor tehnologice”, „Securitatea la
incendii în construcții”, „Tactica de intervenție la incendii”,
„Automatica antiincendiu” ș.a.
În rezultatul studierii acestui curs audienții trebuie să
capete cunoștințe temeinice, privind legitățile fizico-chimice ale
dezvoltării incendiilor la obiectivele economiei naționale, precum
și despre procesele fizice și chimice obiective, care se află la baza
tuturor metodelor și procedeelor de întrerupere a arderii.
În lucrare este acordată o atenție deosebită problemelor
legate de sporirea eficacității metodelor și mijloacelor de stingere
a incendiilor, precum și anumite recomandări de apreciere
cantitativă a calității stingerii incendiilor ordinare.
Studierea cursului este însoțită de un șir de exerciții
destinate aprofundării și dezvoltării concepțiilor despre
complexitatea ansamblului de fenomene și procese fizico-chimice
care însoțesc procesul de ardere difuză, neorganizată în condițiile
incendiului.

6
 1. Incendiul – ansamblu de procese și fenomene
fizico-chimice

1.1. Incendiul – noțiune, concluzii, urmări

Studierea Bazelor fizico-chimice ale dezvoltării și stingerii

incendiilor este rațional a-l începe cu definiția noțiunii de
„incendiu” ca fenomen fizic. Conform STAS 12.1.064 „ Incendiul
este o ardere necontrolată, într-un focar neorganizat special, care
provoacă pagubă materială”.
Pentru specialiștii din domeniul securității la incendiu și
apărării împotriva incendiilor putem prezenta o definiție mai
desfășurată, și anume: „Incendiu se numește procesul de ardere,
apărut spontan (sau cu rea intenție) care se va dezvolta și va
continua atâta timp, până vor arde toate substanțele și materialele
combustibile sau până se vor crea condiții de autostingere (caz
foarte rar, dar posibil), sau până când vor fi întreprinse măsuri
active speciale pentru localizarea și stingerea acestuia”.
Din această definiție putem formula trei concluzii:
1. Arderea este procesul principal și de bază la incendiu,
deoarece fără ardere incendiul este imposibil. Din punct de vedere
al specialistului în domeniul apărării împotriva incendiilor
„Ardere se numește procesul fizico-chimic de transformare a
substanțelor și materialelor combustibile în produse ale arderii,
însoțit de degajare intensivă de căldură, fum și radiație de lumină,
la baza căruia se află reacțiile chimice rapide de oxidare în
atmosferă a oxigenului din aer”.
Particularitățile arderii la incendiu față de alte tipuri de
ardere sunt: predispoziția de propagare, de sine stătător, a focului
până la dimensiuni maxime, un grad relativ redus al arderii
complete, degajarea intensivă a fumului, care conține produse ale
oxidării complete și incomplete.
2. Deoarece procesul de ardere apare spontan sau din rea
intenție, atunci niciun fel de măsuri prealabile nu pot exclude
complet probabilitatea declanșării acestuia.

7
 3. Pentru reducerea gradului de pericol de incendiu și a
pagubei materiale de la declanșarea acestuia, este necesar a folosi
întregul arsenal acumulat de mijloace și metode constructive și
profilactice, pentru prevenirea acestuia; pentru cazul de izbucnire
a incendiului - mijloace și procedee de localizare și limitare a
intensității de dezvoltare, precum și măsuri active de stingere a
acestuia.
Din aceste trei conclizii rezultă corespunzător trei urmări:
- pentru diminuarea pericolului de incendiu a oricărui
obiectiv urmează a fi pevăzute un șir de măsuri profilactice,
tehnologic-constructive, organizatorice și de altă natură, orientate
spre neadmiterea izbucnirii incendiului;
- pentru cazul dacă totuși incendiul s-a declanșat, este
necesar a prevedea, de asemenea, soluții de compartimentare
constructivă și tehnologice care să reducă intensitatea dezvoltării
acestuia, să favorizeze localizarea zonelor de ardere și de inundare
cu fum;
- este necesar a prevedea un complex de măsuri, orientate
spre localizarea activă și stingerea incendiului prin procedee
tehnologice speciale, cu sisteme automate eficiente de stingere a
incendiilor sau prin atragerea forțelor și mijloacelor serviciului de
pompieri în cel mai scurt timp.

1.2. Procesele și fenomenele care însoțesc incendiul

La incendiu se desfășoară concomitent multe procese și

fenomene diverse, unele din ele fiind simple și înțelese, altele –
extrem de complicate. Unele din fenomene sunt permanente și se
manifestă la fiecare incendiu, adică sunt caracteristice pentru toate
incendiile, altele apar (se manifestă) doar la unele incendii. Astfel,
pentru toate incendiile sunt caracteristice:
- arderea cu degajarea în zona de ardere a căldurii și a
produselor arderii;
- schimbul de gaze, realizat conform mecanismului
curenților convectivi de gaze, care asigură accesul aerului

8
proaspăt (oxigenului) în zona arderii și evacuarea produselor
arderii din această zonă (CO2, H2O etc.);
- transmiterea căldurii din zona de ardere în mediul
înconjurător (inclusiv substanțelor și materialelor combustibile),
fără de care este imposibilă continuarea neîntreruptă, de sine
stătător, a procesului de ardere la incendiu, dezvoltarea și
propagarea acestuia. Transmiterea căldurii conduce la diminuarea
rezistenței mecanice a elementelor constructive portante și
prăbușirea acestora, explozia recipientelor de presiune înaltă, a
vaselor și rezervoarelor cu lichide și gaze combustibile, ieșirea din
funcție a aparatelor și utilajului tehnologic etc. Căldura degajată
complică situația la incendiu, face dificilă realizarea acțiunilor de
luptă pentru localizarea și stingerea incendiilor.
Aceste trei procese de bază sunt reciproc legate și
condiționate. Alte fenomene se întâlnesc doar la unele tipuri de
incendii. La acestea sunt atribuite: degajarea produselor arderii
incomplete și a produselor toxice provenite din descompunerea
substanțelor combustibile; inundarea cu fum; deformarea sau
prăbușirea construcțiilor; distrugerea pereților rezervoarelor cu
gaze comprimate; explozia recipientelor și rezervoarelor cu gaze
combustibile; deteriorarea sistemelor inginerești (energetice, de
comunicații și legătură, de alimentare cu apă etc.); revărsarea
lichidelor combustibile ș.a.
Aceste fenomene „secundare” sunt extrem de importante,
mai cu seamă, din punct de vedere a prevenirii incendiilor, tacticii
de stingere și organizării acțiunilor de luptă la incendiu. Acestea
determină situația la incendiu și particularitățile acesteia. Unele
dintre ele, așa ca formarea fumului, inundarea cu fum a spațiilor,
fierberea și debordarea (revărsarea) lichidelor combustibile și
altele vor fi studiate în această lucrare.
Un pericol deosebit, din punct de vedere al procesului
dinamic de dezvoltare a incendiilor, îl prezintă exploziile.
Acestea, de regulă, se produc pe neașteptate, se dezvoltă cu viteze
destul de mari și sunt însoțite de cantități enorme de energie,
capabilă să efectueze lucru mecanic. Exploziile posedă forță mare
de distrugere și sunt însoțite, frecvent, de jertve umane.
9
 Prin explozie se subînțelege procesul de emisie intensivă a
energiei termice de către amestecul combustibil la arderea acestuia
într-un volum limitat. În acest caz căldura formată nu se transmite
rapid în mediul înconjurător. Aceasta se consumă, în principal,
pentru încălzirea și dilatarea produselor arderii și creșterea bruscă
a presiunii în volumul închis. Atunci când presiunea depășește
rezistența constructivă a recipientului sau rezervorului are loc
distrugerea mecanică a acestora.
Explozia amestecului combustibil se poate produce în
interiorul recipientului, rezervorului, reactorului, unei încăperi
separate sau clădirii fără a o distruge, doar mărind brusc presiunea
și temperatura în interiorul acesteia. Aceste cazuri, de regulă, nu
prezintă un pericol deosebit, conducând doar la distrugerea
parțială a unor aparate tehnologice, la dereglarea regimului
tehnologic sau oprirea temporară a procesului de producție.

1.3. Clasificarea incendiilor

În scopul studierii detaliate a incendiilor şi elaborării

tacticii de luptă cu acestea toate incendiile se clasifică în grupe,
clase şi tipuri. Clasificaţia acestora se efectuează în baza
distribuirii după indicii de asemănare şi deosebire.
După condiţiile schimbului de masă şi căldură cu mediul
înconjurător toate incendiile se divizează în două mari grupe: în
spaţiu deschis şi în încăperi.
În funcţie de tipul materialelor şi substanţelor care ard,
incendiile se împart în cinci clase:
 clasa A – incendii cu arderea substanţelor solide, în
majoritatea lor de origine organică, arderea cărora este însoţită de
mocnire (lemn, hârtie, textile, produse din cauciuc, piele etc.);
 clasa B – incendii cu arderea lichidelor combustibile
sau a substanţelor solide fuzibile (petrol, benzină, alcooli, vopsele,
uleiuri, lacuri, toluen, xilen, parafină, ceară etc.);
 clasa C – incendii cu arderea gazelor (metan, butan,
acetilenă, hidrogen, gaze petroliere lichefiate etc,);

10
  clasa D – incendii cu arderea metalelor şi aliajelor
acestora (sodiu, potasiu, aluminiu, litiu, zinc, titan, magneziu etc.);
 clasa E – incendii cu arderea instalaţiilor electrice.
În literatura română este menționată „clasa F” – incendii
cu arderea uleiurilor și grăsimilor din mediul de bucătărie.
Conform indicelui de schimbare a suprafeţei de ardere
incendiile pot fi divizate în: propagabile şi nepropagabile.
Incendiile pot fi clasificate, de asemenea, în funcție de
obiectivele la care acestea s-au produs, după cum urmează:
- în clădiri și edificii (clădiri locative, publice, înalte,
foarte înalte, cu aglomerare de oameni și clădiri industriale);
- pe unitățile de transport (marin, riveran, aerian, de cale
ferată, metrou, transport public și auto etc,);
- la obiectivele de extragere, prelucrare și păstrare a
lichidelor și gazelor combustibile (sonde, întreprinderi
petrochimice, obiective care utilizează L.U.I., L.C. și G.C., parcuri
și depozite de păstrare a L.U.I., L.C. și G.C. etc.);
- de pădure, stepă, torf, depozite de material lemnos;
- obiective agricole și rurale (localități, lanuri de grâne,
elevatoare, ferme de păsări și animale etc.);
- la obiective cu pericol deosebit pentru efectivul de
intervenție (prezența substanțelor radioactive, explozive, substanțe
chimice accidental periculoase, instalații de înaltă tensiune ș.a.).
Sunt clasificate incendiile după dimensiuni şi paguba
materială, după durată şi alţi indici de asemănare sau deosebire.

1.4. Fenomenul fizico-chimic al arderii

Arderea este o reacție chimică exotermă rapidă, în faza de
gaz, desfăşurată prin lanțuri de radicali, ioni ş.a. în stare neutră
sau de excitație electronică. Studii complexe au fost efectuate
privind arderea în instalații tehnice industriale, artizanale sau de
laborator, pentru obținerea performanțelor optime cu un anumit
combustibil, cu un anumit arzător sau cu o anumită instalație sau
maşină termică. În aceste cazuri se cunosc caracteristicile fizico-
chimice ale combustibililor, geometria camerelor de ardere, gazo-
11
aero-dinamica fluxurilor de combustibil ş.a., ceea ce a permis
elaborarea unor metode de calcul şi proiectare eficiente şi obținere a
unor date ştiințifice precise, care au contribuit la aprofundarea
cunoştințelor în domeniul căpătării diferitor forme de energie.
Fenomenele de ardere întâlnite în timpul incendiilor prezintă
unele diferențe față de arderile controlate din sistemele tehnice
uzuale. Studii, mai puțin sistematice şi complexe (datorită
dificultății de abordare şi importanței economice mai reduse), au
fost întreprinse în domeniul arderii accidentale a diverse materiale,
fenomen inclus în noțiunea de incendiu. Inițierea şi dezvoltarea
incendiului sunt fenomene aleatorii, constând dintr-o însumare de
procese fizice şi chimice, care se amplifică şi devin complexe pe
măsură ce se înaintează în timp, astfel încât nu este posibilă
descrierea lor printr-o simplă schemă funcțională.
Aceasta este cauzată de cantitatea şi sortimentul extrem de
variat al substanțelor şi materialelor implicate în incendiu, starea lor
de agregare, natura şi complexitatea proceselor tehnologice şi de o
multitudine de factori interni şi externi cu evoluție aleatorie, ca de
exemplu: temperatura şi umiditatea mediului ambiant, viteza şi
direcțiile de deplasare a curenților de aer interiori, suprafața
materialelor combustibile, suprafața şi modul de dispunere a
golurilor din pereți şi plafoane, înălțimea şi configurația geometrică
a încăperilor şi a clădirii în ansamblu, direcțiile dominante de
acțiune a curenților de aer exteriori. Procesul de ardere este posibil
numai dacă se întrunesc simultan, în timp şi spațiu, următoarele
condiții:
- existența materialului combustibil;
- prezența substanțelor care întrețin arderea (oxigenul din aer
sau substanțe care pot ceda oxigen);
- sursă de aprindere cu energie capabilă să realizeze
condițiile de aprindere.
Conform standardului, arderea, ca fenomen tehnic asociat
unui incendiu, este definită, drept reacția exotermă a unei substanțe
combustibile cu un comburant, însoțită în general de emisie de
flăcări şi/sau incandescență şi/sau emisie de fum. În studiul teoretic
al incendiilor, se consideră următoarele principii ale arderii:
12
 - pentru a avea loc un proces de ardere este necesară
prezența unui material combustibil, a comburantului (sau agent de
oxidare) şi a sursei de aprindere;
- materialul combustibil trebuie să fie încălzit până la
temperatura de aprindere spontană (sau aprindere) pentru ca să ardă
sau să susțină propagarea flăcării;
- arderea ulterioară a combustibilului este determinată de
căldura disipată de flăcări către procesul de piroliză sau vaporizare a
combustibilului;
- arderea va continua până când:
a) materialul combustibil va fi consumat;
b) concentrația comburantului va deveni mai mică decât
minimul necesar pentru a susține arderea;
c) pierderile de căldură vor fi atât de mari, încât nu se va mai
asigura căldura necesară pentru piroliza în continuare a materialului
combustibil;
d) flăcările vor fi inhibate chimic sau suficient răcite pentru a
împiedica desfăşurarea reacțiilor în continuare.
Mediul combustibil (substanța combustibilă + oxidantul)
reprezintă mediul, capabil de sine stătător să ardă după înlăturarea
sursei de aprindere. La apariţia şi desfăşurarea procesului de
ardere, S.C. şi oxidantul sunt substanţele care reacționează,
formând mediul combustibil, însă generatorul procesului de ardere
este sursa de aprindere. La stabilizarea arderii, drept sursă de
aprindere a substanţelor şi materialelor care încă nu ard, serveşte
căldura, degajată din zona reacţiei de ardere.
Mediul combustibil poate fi omogen sau eterogen.
Mediu omogen este mediul în care S.C. şi oxidantul se
găsesc într-o stare de agregare şi sunt uniform amestecate
(amestecuri combustibile: gazele, vaporii şi praful cu aerul).
Mediu eterogen (neomogen) este mediul în care S.C. şi
oxidantul se găsesc în diferite stări de agregație şi dispun de
suprafaţă de separare (S.C. solide, geturile gazelor şi lichidelor
fierbinţi, sub presiune înaltă, ce intră în contact cu aerul etc.).
Oxidant - substanţă periculoasă, din punct de vedere al
incendiului, care are proprietatea de a întreţine arderea altor
13
substanţe (materiale). La desfășurarea procesului de ardere în
atmosfera obișnuită, oxidant este oxigenul atmosferic. Aerul
atmosferic, după componenţa sa, prezintă un amestec de gaze,
principalele fiind: azotul (N2) – 78,1 % din volum şi 75,5 % din
masă; oxigenul (O2) – 20,9 % din volum şi 23,2% din masă;
gazele inerte (He, Ne, Ar, Kr) – 0,94 %. În afară de aceste gaze în
volumul de aer întotdeauna se atestă prezenţa unei cantităţi mici
de bioxid de carbon (CO2), vapori de apă (H2O) şi praf. Toate
aceste componente ale aerului, în afară de oxigen, la arderea
substanţelor şi materialelor, practic nu intră în reacţia de ardere.
Oxigenul, azotul şi gazele inerte se consideră părţi componente
stabile (permanente) ale aerului. Prezenţa de CO2, H2O şi praf
(impurităţi) este variabilă în funcţie de condiţiile la care decurge
procesul de ardere. În afară de oxigenul din aer, în calitate de
oxidant poate fi şi clorul.
În funcție de raportul calitativ S.C. – oxidant, sunt deosebite
trei forme de amestecuri: amestec stoichiometric, care nu conține
surplus nici de S.C., nici de oxidant; amestec bogat, care conține
surplus de S.C.; amestec sărac, care conține surplus de oxidant.
Sursă de energie pot fi corpurile fierbinţi sau incandescente,
precum şi descărcările electrice. Către sursele de aprindere se
raportă scânteile, formate la ciocnirile metalelor, scânteile şi
picăturile de metal topit, provenite din scurtcircuitări în instalaţiile
electrice, la efectuarea lucrărilor de sudare şi alte lucrări cu
flacără, încălzirea cablurilor electrice şi suprasolicitările reţelei
electrice, încălzirea mecanică a unor detalii de maşini supuse
frecării, încălzirea biologică la oxidarea uleiurilor vegetale,
chibriturile aprinse, mucurile de ţigară etc. Arderea are loc
aproape întotdeauna în fază gazoasă, A.C. în reacţie, cu emisie de
lumină, constituind o flacără. Combustia fără flacără a
materialelor ce rămân în stare solidă în timpul reacţiei, chiar dacă
produsul arderii este parţial sau total un gaz defineşte o ardere
mocnită.
În unele cazuri sursa de aprindere a A.C. pot fi razele de
lumină (de exemplu, pentru amestecul CO + Cl2; H2 + Cl2).

14
 Nu orice ardere se transformă în incendiu. Incendiul este
definit ca o ardere care se dezvoltă necontrolat în spațiu şi/sau timp.
În timpul unui incendiu are loc arderea unor materiale
diverse, de regulă, solide. Arderea are loc aproape întotdeauna în
fază gazoasă: amestec aer-gaz combustibil, excepție făcând arderea
difuzivă în mediu cu deficit de aer.
Modul de ardere în timpul incendiilor, deosebit de
complex, depinde atât de reacția chimică propriu-zisă, cât şi de
starea fizică şi distribuția combustibilului, precum şi de
proprietățile mediului înconjurător. În incendii, majoritatea
covârșitoare a materialelor care ard sunt solide. Spre deosebire de
gaze şi lichide unde arderea are loc întotdeauna sub formă de
flacără, arderea materialelor combustibile solide (M.C.S.) este
complexă, putând fi diferențiate mai multe cazuri:
- M.C.S. care prin încălzire emit vapori;
- M.C.S. care ard în stare solidă (ardere difuzivă în mediu
cu deficit de aer);
- M.C.S. care prezintă concomitent cele două moduri de
ardere (combustie).
Anumite M.C.S. se transformă în vapori fără
descompunere, fie direct prin sublimare (camfor), fie prin topire,
urmată de vaporizare (parafine, stearine etc.). Arderea în aceste
cazuri este foarte asemănătoare cu cea a lichidelor, având loc în
întregime în fază gazoasă. Pentru majoritatea M.C.S. este necesară
descompunerea chimică sau piroliza, cu generare de fracții
volatile. Compoziția volatilelor este extrem de complexă,
deoarece şi natura chimică a M.C.S. este complexă. M.C.S. sunt,
de regulă, compuşi polimerici, cu greutate moleculară mare,
naturali sau artificiali. Aproape toate studiile efectuate până în
prezent, în domeniu, se referă la propagarea frontului de flacără
laminar difuziv, în sens contrar unui curent de aer ce spală
suprafața liberă a unei suprafețe solidă sau lichidă, cu degajare de
vapori combustibili.
Suprafața combustibilului solid se consideră ca fiind
semiinfinită şi la temperatura de degajare a volatilelor. În general,
se consideră că procesul de ardere la suprafața combustibilă se
15
desfăşoară astfel: zona frontului de flacără cu temperatura ridicată
încălzeşte filmul de combustibil. Vaporii combustibili rezultați
reacționează cu oxigenul furnizat de curentul paralel de aer şi
astfel au loc reacțiile de ardere din frontul de flacără. În general
modelele tratează arderea difuzivă, pentru că detaliile reacțiilor
cinetice pot fi, în acest caz, neglijate, considerându-se că viteza de
reacție a reactanților în frontul de flacără este infinit de mare în
comparație cu vitezele de difuzie cu care se deplasează reactanții.

1.5. Oxidarea substanțelor chimice

Oxidarea substanțelor este un fenomen chimic și constituie o

reacție în care o substanță se combină cu oxigenul (O2) sau
cedează hidrogen (H2). Spre exemplu, oxidarea carbonului până la
bioxid de carbon, a acidului azotos până la acid azotic.

C + O2 = CO2; HNO2 + 1/2 O2 = HNO3 (1.1)

Reacțiile de oxidare-reducere se mai numesc reacții oxidante.

Substanța în a cărei componență intră un element care alipește
electroni, se numește oxidant, iar substanța ce conține un element
care cedează electroni, se numește redactor. Toate moleculele
substanțelor care intră în reacție și cele rezultate sunt însă neutre
din punct de vedere electric. De aceea, numărul total al
electronilor cedați în procesul reacției chimice de către redactor
trebuie să fie egal cu numărul total al electronilor alipiți de către
oxidant. Se consideră oxidare și reacțiile chimice la care
elementul chimic cu oxigenul a pierdut unul sau mai mulți
electroni (de exemplu: 2CuCl + Cl2 = 2CuCl2).
Deosebim următoarele genuri de oxidări: oxidări lente,
oxidări biochimice, oxidări chimice și oxidări electrolitice.
Oxidarea lentă este o combinație a unei substanțe cu
oxigenul care se produce la temperatura mediului ambiant sau mai
joasă, fără dezvoltare de lumină și aparent fără dezvoltare de
căldură, aceasta din urmă fiind cedată treptat mediului ambiant,

16
temperatura menținându-se practic constantă (de exemplu,
oxidarea metalelor, putrezirea lemnului etc.).
Oxidarea biochimică – cuprinde oxidarea grăsimilor,
proteinelor și a hidraților de carbon proveniți din alimente.
Oxidarea biochimică se folosește pe larg la scară industrială.
Oxidarea chimică – are domeniul de aplicare la protecția
fierului, a magneziului, a cuprului și aliajele lui. Oxidarea chimică
este o oxidare de protecție la metale feroase și la cupru, și de cele
mai multe ori este o brunare.
Oxidarea electrolitică se aplică de obicei la protecția
aluminiului și aliajelor lui.

1.6. Tipurile de ardere

Conform unor criterii şi particularităţi ale proceselor de

ardere, aceasta poate fi clasificată în următoarele tipuri:
1. După starea de agregare a substanţei combustibile:
- arderea gazelor;
- arderea lichidelor și substanțelor solide care se topesc;
- arderea substanţelor şi materialelor solide.
2. După compoziția fazică a componentelor participante la ardere
(substanță combustibilă și oxidant):
- ardere omogenă (în mediu gazos);
- ardere eterogenă (ardere pe suprafaţa substanţelor lichide
sau solide);
- ardere a substanțelor explozive (trecerea substanței din
starea condensată în stare gazoasă).
Arderea omogenă a gazelor şi vaporilor de S.C. în mediul
oxidantului gazos. În acest mod, are loc reacţia de ardere a
sistemului care constă dintr-o singură fază (stare de agregație).
Arderea eterogenă a materialelor și substanțelor solide în
mediul oxidant gazos. În acest caz reacţia decurge pe suprafaţa de
separare a fazelor, pe când reacţia omogenă decurge în tot
volumul.

17
 Această ardere este caracteritică pentru metale, grafit,
adică practic pentru substanțele nevolatile. Multe reacţii gazoase
sunt de natură omogen-eterogenă, când posibilitatea decurgerii
reacţiei omogene se bazează pe provenienţa concomitentă a
reacţiei eterogene.
Arderea tuturor lichidelor şi multor substanţe solide, din
care se degajă vapori sau gaze (substanţe volatile) decurg în faza
de gaze. De exemplu, reacţia eterogenă de autoaprindere a
cărbunelui trece în faza omogenă de ardere a substanţelor volatile.
Arderea substanţelor explozive (procesul de trecere a
substanțelor din stare de condensate direct în stare gazoasă). La
această categorie de ardere se raportă explozivii şi praful,
substanţe condensate în care deja există legăturile chimice sau
mecanice între carburant şi oxidant (comburant). De exemplu:
- pentru trotil
C7 H 5 N 3O6  2,5 H 2O  3,5CO  3,5C  1,5 N 2 - bilanțul de oxigen
este mai mic decât zero;
- pentru nitroglicerină:
C3 H 5 N 3O9  2,5 H 2O  3CO2  0,25O2  1,5 N 2 – bilanțul
de oxigen este mai mare decât zero.
3. În funcție de genul oxidantului necesar arderii deosebim:
- arderea teoretică (ardere în oxigen pur);
- arderea reală (ardere în aer).
4. În funcție de predominanţa timpului necesar pentru ardere se
delimitează:
- ardere cinetică;
- ardere difuzivă;
- ardere mixtă.
Arderea cinetică a A.C. (gaz combustibil + aer, vapori de
L.C. + aer, praf combustibil + aer) – la această ardere amestecurile
se formează până la apariția sursei de aprindere. Viteza de ardere a
A.C., care s-a format în prealabil, depinde numai de viteza reacției
chimice între S.C. și oxigenul din aer. Dacă la arderea cinetică
viteza de deplasare a frontului de flacără este egală sau mai mică
decât viteza sunetului (340 m/s), atunci fenomenul este numit
18
„deflagrație” sau „explozie”. Dacă viteza de deplasare a frontului
flacării depășește viteza sunetului, atunci fenomenul este numit
„detonație”.
Arderea difuzivă - la acest tip de ardere viteza acesteia
este determinată de viteza procesului fizic numit „difuzie”
(amestecarea S.C. cu oxidantul). Arderea difuzivă poate fi
omogenă și eterogenă. În cazul arderii omogene S.C. și oxidantul
se află în aceeași stare de agregare. De exemplu, arderea gazelor,
vaporilor de lichide combustibile, a produselor de descompunere
sub formă de vapori ai substanțelor solide. La arderea eterogenă,
S.C. și oxidantul se găsesc în stări de agregare diferite, de
exemplu, arderea lemnului, cărbunelui etc.
5. După dinamica frontului de flacără:
- arderea staţionară;
- arderea nestaţionară.
6. După caracterul mişcării gazelor deosebim:
- ardere laminară – când straturile de gaze se deplasează
paralel, fără a se turbuliza (spre exemplu: flacăra lumânării în
lipsa curenților de aer). Viteza arderii laminare depinde de
componența amestecului, presiunea inițială și temperatură, precum
și de cinetica transformărilor chimice;
- ardere turbulentă – când mișcarea gazelor se turbulizează,
asigurând o amestecare destul de intensivă. Viteza propagării
flăcării turbulente în afară de factorii menționați, depinde de
viteza fluxului, gradul și scara de turbulizare.
Limita dintre aceste două genuri de ardere o constituie
criteriul Re, ce caracterizează raportul dintre forțele de inerție și
forțele de frecare ale gazelor în flux. Valoarea numărului Re la
care are loc transferul din regim laminar în regim turbulent, se
numește critică Recr~ 2320. Turbulența mărește viteza de ardere
din contul transferului de căldură intensiv de la produsele de
ardere spre amestecurile proaspete nearse.
7. După gradul de ardere a S.C. se delimitează:
- ardere completă, care se produce numai atunci când S.C.
ard complet, existând o cantitate suficientă de oxigen pentru
19
procesul de oxidare. Produsele arderii complete sunt bioxidul de
carbon și vaporii de apă;
- ardere incompletă. Aceasta are loc când S.C. nu ard în
întregime, deoarece nu este suficientă cantitatea de oxigen pentru
procesul de oxidare, de aceea în G.A. se conțin monoxid de
carbon, alcooli, vapori de apă, aldehide, cetoane şi alți compuşi
organici complecși. Prezenţa funinginei în G.A. denotă o ardere
incompletă.
8. Din punct de vedere al posibilităţilor de percepere se
deosebește:
- ardere cu flacără - combustia în faza gazoasă cu emisie
de lumină, cea mai des întâlnită;
- ardere cu incadescenţă – combustia fără flacără a unei
S.C., cu emisie de lumină vizibilă la suprafaţa acesteia;
- ardere mocnită – combustia unei S.C. fără emisie de
lumină vizibilă, însoțită de degajare de fum şi creştere a
temperaturii (spre exemplu, arderea cărbunelui, alte substanțe).
9. Din punct de vedere al propagării flăcării se disting:
- ardere normală (generalizată) – arderea, la care
propagarea flăcării are loc în lipsa influenței din exterior (a
turbulenței sau a modificări presiunii gazelor). Arderea depinde
numai de natura S.C., adică de efectul termic, de coeficientul de
conductivitate termică și difuzie. Viteza de ardere de regulă
constituie 0,3 – 3,0 m/s. Arderea se numește „normală” din
considerente că vectorul vitezei de propagare a acesteia este
perpendicular frontului de flacără;
- ardere uniformă (deflagraţie). Ardera normală este
instabilă și în spații închise se autoaccelerează. Cauză servește
schimbarea configurației frontului de flacără în urma frecării
gazelor de pereții vasului și schimbarea presiunii în amestec.
- ardere rapidă (detonaţia). Dacă se ia în considerație
arderea A.C. pe straturi, atunci în rezultatul dilatării termice
volumul produselor de ardere de fiecare dată în amonte de frontul
de flacără apare o undă de compresie. Fiecare următoarea undă,
deplasându-se într-un mediu mai dens, o ajunge pe precedenta
suprapunându-se pe ea și, în final, treptat acestea formează unda
de compresie (figura 1.1).
20
 Figura 1.1. Schema formării undei de compresie:
Ро< Р1< Р2< Р3< Р4< Р5< Р6< Р7; 1-7 – creșterea
presiunii de la primul până la al șaptelea strat

În unda de compresie, în rezultatul compresiei adiabatice, se

majorează momentan densitatea gazelor și temperatura momentan
atinge valorile de autoinflamare. În rezultat, are loc aprinderea
A.C. de către unda de compresie, apare efectul de detonare. Unda
nu dispare, pentru că ea este alimentată incontinuu de undele
flăcării ce se mişcă din urmă.
Particularitatea detonaţiei constă în aceea că ea se produce
cu o viteză relativ mare, de circa 1000 - 10000 m/s, şi este
constanta fizică a amestecului. Ea depinde de căldura de ardere a
A.C. şi de capacitatea termică a G.A.
Dacă în direcţia de propagare a undei de compresiune se află
obstacole de orice natură, acestea provoacă formarea undelor de
reflecţie însoțite de o creştere mare a presiunii, și corespunzător a
vitezei.
La detonație și deflagrație se formează unda de
compresiune, capabilă să distrugă tot ce este în calea ei
(construcții, instalații, oameni etc.).

21
 1.7. Parametrii de bază ai incendiului

Pentru soluţionarea problemelor practice de securitate la

incendiu în cadrul sistemului de protecţie contra incendiilor este
necesar să cunoaştem şi să putem pronostica comportarea
incendiului în procesul dezvoltării lui în condiţii concrete, corect
să apreciem situaţia la incendiu. Pronosticarea dezvoltării
incendiului presupune folosirea metodelor de calcul a direcţiilor şi
vitezelor de propagare a arderii, a duratei de dezvoltare liberă a
incendiului, a schimbărilor în timp a temperaturii şi
componentelor mediului gazos, a intensităţii schimbului de gaze şi
a altor parametri ai incendiului.
Fiecare incendiu prezintă o situaţie specifică, determinată de
diverse evenimente şi fenomene care poartă caracter întâmplător,
spre exemplu, schimbarea direcţiei şi vitezei vântului în timpul
incendiului ş.a., de aceea, a pronostica exact dezvoltarea
incendiului în toate amănuntele nu este posibil. Totuşi, incendiile
posedă anumite legităţi comune, fapt ce permite descrierea
analitică a fenomenelor generale şi a parametrilor incendiilor.
Fenomenele de bază care însoţesc incendiul sunt procesul de
ardere şi schimbul de gaze şi căldură. Ele se schimbă în timp și în
spaţiu şi sunt caracterizate de parametrii incendiului. Incendiul
este studiat ca un sistem termodinamic deschis care face schimb
cu mediul înconjurător de substanţe şi energie.
Să analizăm procesele care au loc la incendiu şi parametrii ce
le caracterizează.
Procesul de ardere la incendiu al substanţelor şi materialelor
prezintă în sine reacţii chimice rapide de oxidare şi fenomene
fizice fără de care arderea este imposibilă, însoţite de emisie de
căldură şi lumină cu formarea flăcării difuze laminare sau
turbulente.
Condiţiile principale pentru ardere sunt: prezenţa substanţei
combustibile, accesul oxidantului în zona reacţiilor chimice şi
emisia necontenită de căldură necesară pentru întreţinerea arderii.
Către factorii de bază ce caracterizează dezvoltarea posibilă
a procesului de ardere la incendiu se referă: sarcina termică, viteza
22
arderii, viteza propagării flăcării pe suprafaţă materialelor,
suprafaţa incendiului, aria suprafeţei materialelor ce ard,
intensitatea degajării căldurii, temperatura flăcării ş.a.
Durata incendiului, ῖinc (min, ore) – durata de timp din
momentul izbucnirii incendiului până la lichidarea (stingerea)
completă a acestuia.
Suprafața incendiului, Sinc – aria proiecției zonei de ardere
pe planul orizontal sau vertical. În practică, de regulă, este folosită
proiecția orizontală. Acesta este un parametru normativ care
servește pentru aprecierea situației la incendiu, calcularea forțelor
și mijloacelor necesare pentru stingerea incendiului. Totuși, la
arderea articolelor și construcțiilor din M.C.S. suprafața
incendiului, de regulă, nu corespunde suprafeței fizice de ardere.
Timpul (durata) dezvoltării libere a incendiului, ῖlib (min,
ore) - timpul din momentul declanșării arderii până la începutul
debitării (refulării) substanței de stingere în focarul incendiului.
Aria suprafeței de ardere, Ss.ard – caracterizează suprafața
reală, fizică a M.C.S. care participă la ardere, adică degajă gaze
combustibile în timpul pirolizei sau evaporării, precum și
reacționează cu oxidantul în regim eterogen. Valoarea Ss.ard
determină cantitatea produselor gazoase care se formează și,
corespunzător, dimensiunile zonei de ardere.
Coeficientul suprafeței de ardere, Ks.ard – raportul ariei
suprafeței care arde față de suprafața incendiului:

Ks.ard = Ss.ard / Sinc. (1.2)

Din această expresie urmează, că suprafața de ardere

depășește suprafața incendiului de Ks.ard ori. De exemplu, în
apartamentele de astăzi, valoarea Ks.ard constituie 3 - 5. Prin
urmare, dacă suprafața incendului este de 3 m2, atunci suprafața
arderii și, corespunzător, suprafața stingerii, constituie 9 – 15 m2.
Sarcina termică – cantitatea de căldură raportată la o unitate
de suprafaţă a pardoselii care se poate degaja în încăpere sau
clădire la incendiu.

23
 Viteza liniară de propagare a flăcării, vlin (m/min) –
mărime fizică care caracterizează deplasarea liniară a frontului
flăcării în direcţia dată într-o unitate de timp. În realitate, aceasta
este viteza deplasării zonei de ardere pe suprafața obiectivului.
Dacă substanța combustibilă la obiectiv este lichidul, atunci
viteza propagării incendiului, practic, este egală cu viteza
propagării flăcării pe suprafața lichidului. În funcție de raportul
temperaturii inițiale a lichidului T0 și temperatura de inflamare Tinf
această valoare se poate modifica de 10 ori. Astfel, dacă T0 < Tinf,
atunci vl rar depășește valoarea de 0,05 m/s. Însă, dacă T0 > Tinf,
atunci viteza liniară de propagare a flăcării este egală cu viteza
propagării flăcării în amestecurile vapori-aer – 0,5 m/s și mai
mult.
Dacă sarcina termică este constituită din M.C.S., atunci
viteza propagării incendiului depinde nu doar de viteza propagării
flăcării pe suprafața M.C.S., dar și de viteza trecerii flăcării de pe
un obiect pe altul. De aceea, asupra vlin influențează, de asemenea,
caracterul amplasării articolelor și materialelor combustibile la
obiectiv, intensitatea radiației calorice, direcția și viteza curenților
de gaze. În cazul sarcinii termice dispersate, intensitatea radiației
termice, de la obiectul care arde, poate să fie insuficientă pentru a
aprinde materialele obiectelor vecine. Atunci incendiul nu se va
propaga pe toată suprafața obiectivului, rămânând incendiu local.
Valoarea vlin depinde, de asemenea, de componența
mediului gazos, care accede în zona arderii. Astfel, la incendiile
interioare, pe măsura dezvoltării procesului de ardere, concentrația
oxigenului în mediul gazos scade, temperatura flăcării și,
corespunzător, capacitatea acesteia de radiație se micșorează.
Acest fapt conduce la reducerea vitezei de propagare a flăcării pe
suprafața combustibilului. Totodată, temperatura mediului gazos
în încăperi, foarte frecvent, atinge valoarea temperaturii de
inflamare a materialelor, înainte ca incendiul să cuprindă întreaga
încăpere. În asemenea cazuri, în fața frontului flăcării se formează
un amestec „gaz combustibil-aer” la limita inferioară a
concentrației de inflamare, prin intermediul căruia (amestecului)

24
flacăra se propagă cu viteza de circa 50 m/s, adică, practic,
momentan. Are loc așa-numita „izbucnire generală”.
Așadar, viteza liniară de propagare a incendiului depinde de
un șir de factori, pronosticarea cărora este extrem de complicată.
De aceea, în calculele tehnice referitor la incendii se folosesc
valorile medii ale vlin, căpătate în rezultatul analizei incendiilor
produse la diferite obiective.
Viteza masică absolută de ardere (conform masei), 𝒗𝒂𝒃𝒔 𝒎 –
masa substanței combustibile care arde de pe suprafața incendiată
într-o unitate de timp.
Viteza masică specifică de ardere (conform masei),
𝒔𝒑
𝒗𝒎 , (kg/m2∙min)– cantitatea de substanţă ce arde de pe o unitate
de suprafaţă într-o unitate de timp:

𝑣 = 𝑣 / Sinc . (1.3)
𝒓𝒂𝒑
Viteza masică raportată de ardere 𝒗𝒎 – masa substanței
sau materialului combustibil care arde, într-o unitate de timp, de
pe o unitate de suprafață a incendiului:

𝑣 = 𝑣 / Ss.ard (1.4)

Temperatura incendiului în încăperi - temperatura medie

spaţială a mediului gazos din această încăpere.
Temperatura incendiului în spaţii deschise – temperatura
flăcării.
Intensitatea degajării căldurii – mărime ce caracterizează
cantitatea de căldură degajată de incendiu într-o unitate de timp.

qinc = β 𝑣 Qinf, (1.5)

unde: β – coeficientul completitudinii arderii (0,75-0,9);

Qinf – căldura inferioară de ardere a materialului, kJ/kg.

25
 Coeficientul excesului (surplusului) de aer la incendiul
interior – raportul consumului real de aer 𝐺 față de consumul
necesar 𝐺 :

ɑ=𝐺 /𝐺 (1.6)

Consumul necesar de aer, 𝐺 (kg/s) – consumul de aer

necesar pentru arderea completă a materialului cu viteza masică
prestabilită.
Consumul real de aer, 𝐺 (kg/s) – masa de aer care accede
în încăpere, în timpul incendiului, într-o unitate de timp.
Parametrii indendiilor în încăperi depind de proprietățile,
cantitatea și caracterul amplasării substanțelor și materialelor
combustibile.
Masa sumară a substanțelor și materialelor combustibile,
care revin la 1 m2 din suprafața S a amplasării acestora se numește
sarcină termică specifică, ρs.t. și se determină după formula:

ρs.t. = Σ mi / S, (1.7)

unde: mi – masa materialului combustibil de tipul (i), kg;

S – suprafața amplasării materialelor, m2.
Suprafață de amplasare se numește aria sectorului, separat
cu construcții împrejmuitoare sau cu intervale de securitate la
incendiu, pe care sunt depozitate (se află) materialele și
substanțele combustibile. Dacă sectoarele din încăpere, pe care se
află materialele și substanțele conbustibile, nu sunt separate cu
bariere, având limita normată de rezistență la foc (R.F.) sau cu
treceri, lățimea cărora este mai mare decât lățimea necesară,
atunci suprafața amplasării este egală cu suprafața pardoselii
încăperii. În încăperile de depozitare cu păstrarea materialelor și
substanțelor pe rafturi, suprafață de amplasare se consideră
suprafața sumară a rafturilor ocupate de materiale combustibile.
Schimbul de gaze la incendiu - mişcarea maselor de gaze
provocată de degajarea căldurii la ardere. Asupra procesului de
26
schimb de gaze în încăpere exercită influenţă înălţimea încăperii,
dimensiunile golurilor, viteza şi direcţia vântului.
Procesele schimbului de gaze la incendiu pot provoca
umplerea cu fum atât a încăperilor, cât şi a clădirilor în întregime.
Organizarea corectă a lucrărilor de dirijare cu curenţii de gaze la
incendiu poate preveni umplerea de fum a clădirilor şi încăperilor
vecine care au goluri comune, fapt ce poate uşura considerabil
localizarea şi lichidarea incendiului.
Unul din procesele de bază la incendiu este procesul
schimbului de căldură. Căldura degajată la ardere complică
situaţia la incendiu şi este cauza de bază a dezvoltării incendiului.
Afară de aceasta, încălzirea produselor arderii provoacă mişcarea
curenţilor de gaze cu toate urmările (umplerea cu fum a
încăperilor şi teritoriilor din apropierea zonei de ardere, încălzirea
materialelor şi elementelor de construcţii, propagarea incendiului
etc.).
Cantitatea de căldură care se degajă în zona reacţiei chimice
de ardere este egală cu cantitatea de căldură care se evacuează din
această zonă:

Qtot= Qard + Qmed (1.8)

unde: Qard – căldura consumată pentru pregătirea substanţelor

combustibile pentru ardere;
Qmed – căldura evacuată din zona arderii în mediul
înconjurător.
Pentru întreţinerea şi continuarea arderii este necesară o
cantitate neesenţială de căldură (cca 3...5 %). Căldura în mediu se
transmite pe mai multe căi: prin convecţie (cea mai mare cantitate
de căldură), adică încălzind aerul; prin radiaţie termică, adică
încălzind obiectele înconjurătoare; prin conductibilitate termică,
adică prin intermediul elementelor de construcţii, conductelor
metalice, grinzilor etc.

27
 1.8. Zonele şi fazele incendiului

Spaţiul în care se dezvoltă incendiul, condiţional este

împărţit în trei zone: zona arderii, zona acţiunii termice şi zona
fumului şi produselor arderii.
Zona arderii – parte a spaţiului în care decurge procesul de
descompunere termică sau evaporare a substanţelor şi materialelor
(solide, lichide, gaze, vapori) în volumul flăcării difuze. Arderea
poate fi cu flacără (omogenă) şi fără flacără (eterogenă). La
arderea cu flacără graniţele zonei de ardere sunt suprafaţa
materialului ce arde şi stratul subţire care luminează al flăcării
(zona reacţiei de oxidare), iar la arderea fără flacără – suprafaţa
materialului care arde.
Exemple de ardere fără flacără pot servi cocsul, cărbunele de
lemn, arderea mocnită a torfului, pâslei, bumbacului etc.
Zona acţiunii termice – zona alăturată graniţelor zonei de
ardere. În această parte a spaţiului se desfăşoară procesele
schimbului de căldură dintre suprafaţa flăcării, construcţiile
îngrăditoare şi materialele combustibile. Transmiterea căldurii are
loc prin convecţie, radiaţie şi termoconductibilitate. Graniţele
zonei trec acolo unde acţiunea termică provoacă schimbări vizibile
a stării materialelor, elementelor de construcţii şi creează condiţii
insuportabile pentru aflarea oamenilor fără mijloace de protecţie
termică.
Zona fumului – partea spaţiului, alăturată zonei de ardere,
în care este imposibilă aflarea oamenilor fără mijloace de protecţie
a organelor de respiraţie şi în care se complică acţiunile de luptă a
formaţiunilor de pompieri din cauza înrăutăţirii vizibilităţii. Lucrul
efectivului formaţiunilor în încăperile cu fum necesită anumite
aptitudini, o pregătire fizică, moral-volitivă şi psihologică de nivel
înalt. Zona fumului poate include întreaga zonă de acţiune termică
şi chiar să o depăşească considerabil. Graniţe ale zonei fumului se
consideră locurile în care densitatea fumului constituie 1 ꞏ 10-4 – 6
ꞏ 10-4 kg/m3, vizibilitatea obiectelor este de 6 – 12 m, concentraţia
oxigenului în fum este de cel puţin 16 % şi toxicitatea gazelor nu

28
prezintă pericol pentru oamenii care se află aici fără mijloace de
protecţie a organelor de respiraţie.
Practic a stabili graniţele zonelor la incendiu este imposibil,
deoarece acestea se modifică permanent şi se poate vorbi doar
despre locul convenţional al acestora.
În procesul dezvoltării incendiului deosebim trei faze
(stadii): iniţială, principală (dezvoltată) şi finală (de regresie).
Aceste faze sunt caracteristice pentru toate incendiile indiferent de
locul lor: în spaţiu închis (încăpere) sau deschis (spaţiu liber).
Faza iniţială – acesteia îi corespunde durata de dezvoltare a
incendiului de la sursa de aprindere până în momentul când toată
încăperea este cuprinsă de flăcări. La această fază are loc creşterea
temperaturii în încăpere şi scăderea densităţii gazelor în ea.
Totodată, cantitatea gazelor evacuate prin goluri este mai mare
decât cantitatea aerului ce accede împreună cu materialele şi
substanţele trecute în stare gazoasă.
La faza iniţială a incendiului aerul şi produsele arderii din
încăpere se măresc în volum, se creează o suprapresiune de câteva
zeci de Pascali şi ca rezultat amestecul de gaze iese din încăpere
prin golurile, ferestrele şi alte neetanşeităţi ale încăperii. Arderea
se întreţine de oxigenul din încăpere, concentraţia căruia treptat
scade. Dacă încăperea este suficient de izolată de mediul
înconjurător, procesul de ardere încetineşte şi chiar poate înceta.
În alte cazuri (când încăperile nu sunt suficient izolate) la faza
iniţială a incendiului arderea cuprinde o suprafaţa considerabilă a
încăperii, se încălzesc construcţiile şi materialele, temperatura
medie în volumul încăperii se ridică până la 200 - 300 °C, în fum
sporeşte conţinutul monoxidului şi bioxidului de carbon, are loc
formarea intensivă a fumului şi scade vizibilitatea.
În funcţie de volumul încăperii, ermetizarea acesteia şi
distribuirea sarcinii termice, faza iniţială a incendiului durează de
la 5...40 minute (uneori şi mai mult – până la câteva ore). Totuşi,
factorii periculoşi pentru om intervin deja peste 1 – 6 minute.
Această fază a incendiului, de regulă, nu exercită o acţiune
considerabilă asupra rezistenţei la foc a elementelor de

29
construcţie, deoarece temperaturile sunt încă comparativ
neesenţiale.
Faza principală – acestei faze a incendiului în încăpere îi
corespunde creşterea temperaturii medii spaţiale până la
maximum. La această fază arde 80 – 90 % din masa volumică a
materialelor şi substanţelor, iar temperatura şi densitatea gazelor
din încăpere aproape că nu se modifică în timp. Acest regim este
numit cvazistaţionar (stabilizat), cantitatea gazelor evacuate este
egală cu cantitatea de aer şi produse ale pirolizei.
Faza finală (de regresie) – la această fază se finalizează
procesul de ardere şi temperatura scade treptat. Cantitatea gazelor
evacuate devine mai mică, decât cantitatea aerului ce intră în
încăpere.
1.9. Schimbul de gaze la incendiu

Dirijarea cu curenţii de gaze la stingerea incendiului este o

acţiune tactico-operativă esenţială, realizată în scopul creării
condiţiilor de stingere reuşită a incendiului şi efectuarea lucrărilor
de salvare.
Cu ajutorul schimbului de gaze la incendiu se pot micşora
dimensiunile zonei fumului, schimba direcţia propagării focului,
acţiona asupra proceselor din zona arderii etc.
Prin intensitatea schimbului de gaze se înţelege viteza de
mişcare a aerului spre zona de ardere. Produsele încălzite ale
arderii din cauza densităţii mai mici faţă de aerul proaspăt se
ridică în sus, formând o suprapresiune. În partea de jos a încăperii,
din cauza scăderii presiunii parţiale a oxigenului în aerul ce
participă la reacţia de oxidare, se creează o rarefiere a mediului
gazos. Înălţimea din încăpere, la care presiunea în volumul
acesteia este egală cu presiunea din exterior sau din încăperea
vecină celei ce arde, poartă denumirea de nivelul presiunilor
egale. Este simplu de presupus că mai sus de acest nivel încăperea
este plină de fum, iar mai jos – concentraţia produselor de ardere
permite efectivului formaţiunilor de intervenţie să se afle fără
mijloace de protecţie a organelor de respiraţie. Dacă la nivelul
presiunilor egale am duce un plan convenţional acesta ar putea fi
30
numit planul presiunilor egale. Intervine un moment, când golul
care lucra doar pentru accesul aerului proaspăt, începe să permită
trecerea produselor arderii, micşorând, astfel, zona de lucru
(înălţimea acesteia este de cca 1,5 – 2,0 m de la nivelul
pardoselii), adică zona în care efectivul de intervenţie poate lucra
fără mijloace de protecţie a organelor de respiraţie.
Coborârea nivelului presiunilor egale poate avea loc şi din
cauza acţiunilor incorecte a formaţiunilor de intervenţie.
Cu cât este mai jos nivelul presiunilor egale cu atât este mai
mare zona ocupată de fum, fapt ce sporeşte pericolul propagării
incendiului în încăperile vecine.
Pentru a lupta efectiv cu focul formaţiunile de pompieri
trebuie să cunoască procedeele de dirijare cu curenţii de gaze în
caz de incendiu.
Primul procedeu – schimbarea procesului de aerare a
clădirii, adică intensificarea schimbului de aer în clădire prin
schimbarea suprafeţelor golurilor de evacuare şi de acces a aerului
proaspăt, deschizând sau închizând ferestrele şi uşile existente ale
clădirii.
Nivelul presiunilor egale se stabileşte totdeauna lângă
golurile care au suprafaţa mai mare. Prin urmare, la lichidarea
incendiului este posibilă reglarea nivelului presiunilor egale în
încăperi, creând, astfel, zonă de lucru liberă de fum. Nu trebuie
însă să uităm de faptul, că suprafeţele golurilor de evacuare şi a
celor de acces trebuie să se afle într-o anumită proporţie. Raportul
optimal al suprafeţei golurilor joacă nu ultimul rol şi în acţiunile
efectivului formaţiunilor de pompieri. Spre exemplu, prevalarea
considerabilă a suprafeţei golurilor de aspiraţie faţă de suprafaţa
golurilor de refulare poate conduce la viteze considerabile prin
ultimele, diferenţă de presiune în exteriorul şi interiorul încăperii
în flăcări, care creează dificultăţi la deschiderea uşilor ş.a. În acest
scop se recomandă ca suprafaţa golurilor de aspiraţie să nu
depăşească de 1,5 – 2 ori suprafaţa celor de refulare.
În condiţii de luptă cu focul această relaţie poate fi atinsă
prin observare vizuală asupra poziţiei nivelului presiunilor egale şi
se reglează prin deschiderea sau închiderea golurilor existente,
31
executarea unor goluri suplimentare în construcţiile îngrăditoare
ale încăperii.
Dacă situaţia creată la incendiu necesită includerea forţelor
şi mijloacelor prin goluri suplimentare în partea de jos, este
necesar, pentru a respecta raportul recomandat mai sus, a mări
suprafaţa golurilor de sus prin care se înlătură produsele arderii.
Un alt procedeu constă în folosirea ventilaţiei forţate cu
utilizarea ventilatoarelor de incendiu. Utilizarea acestora trebuie
să fie menţionată în documentaţia tactic-operativă, elaborată la
obiectivul protejat. În caz contrar nu se exclude propagarea
mascată a incendiului dintr-o încăpere în alta prin conductele şi
canalele de ventilaţie.
Folosirea instalaţiilor de ventilaţie mobile este posibilă în
diverse variante la incendiu: pentru refularea aerului proaspăt în
încăperea care arde; pentru aspirarea produselor arderii din
încăperea incendiată; utilizarea combinată a aspiratoarelor de fum,
adică o parte de ventilatoare lucrează pentru refularea aerului, iar
o altă parte – pentru înlăturarea fumului din încăperea care arde.
Al treilea procedeu constă în utilizarea de către efectivul
formaţiunilor de pompieri a substanţelor corespunzătoare de
stingere a focului. Spre exemplu, direcţia deplasării gazelor în
încăperile incendiate poate fi schimbată prin astuparea unor goluri
sau crearea barajelor din spumă aero-mecanică cu grad mediu sau
înalt de înfoiere. Spuma poate fi folosită şi pentru evacuarea
fumului din încăpere.

32
 2. Combustibilitatea substanțelor și materialelor
Combustibilitatea reprezintă proprietatea unui material de a
se aprinde şi de a arde în prezenţa aerului, contribuind la creşterea
cantităţii de căldură dezvoltată de ardere.
Substanțele combustibile (S.C.) pot fi sub formă de gaze,
lichide și substanțe solide.

2.1. Clasificarea substanțelor și materialelor

conform combustibilității

După capacitatea de a arde sau nu, substanţele şi materialele

se împart în două grupe:
1. Incombustibile (Co) sunt substanţele şi materialele care
sub acţiunea focului sau a temperaturilor înalte nu se aprind, nu
ard mocnit şi nu se carbonizează.
2. Combustibile (C) sunt substanțele și materialele care, în
funcţie de proprietatea lor de a se aprinde uşor sau greu şi de
capacitatea de a contribui la ardere, se clasifică în patru clase de
combustibilitate:
C1 – slab combustibile;
C2 – moderat combustibile;
C3 – normal combustibile;
C4 – puternic combustibile.
Materialele din grupele C1 – C2 sunt definite ca greu
combustibile, arderea având loc numai în cazul existenţei unei
surse exterioare de foc sau de temperaturi înalte.
Conform inflamabilității, S.C. se clasifică în trei grupe:
• In1 – greu inflamabile;
• In2 – moderat inflamabile;
• In3 – uşor inflamabile.
La substanțele solide ușor inflamabile (In3) se raportă:
celuloza, polistirolul, rumegușul de lemn etc., substanțele care
sunt capabile fără încălzire suplimentară să se aprindă de la o

33
sursă de aprindere cu energie redusă – chibrit, scânteie, mucuri de
țigări etc.
La substanțele solide moderat inflamabile (In2) se raportă:
lemnul, cărbunele, hârtia în stocuri, țesătura în rulouri.
La substanțele solide greu inflamabile (In1) se raportă:
hârtia presată, prelata artificială, lemnul tratat cu soluții ignifuge,
plăcile din policlorvinil etc.).
După gradul de propagare a flăcării pe suprafaţă, materialele
și substanțele se clasifică în patru grupe:
• PF1 – nu propagă flacăra;
• PF2 – slab propagă flacăra;
• PF3 – moderat propagă flacăra;
• PF4 – puternic propagă flacăra.
După capacitatea fumigenă, S.C. se clasifică în trei grupe:
• F1 - cu capacitate fumigenă mică;
• F2 - cu capacitate fumigenă moderată;
• F3 - cu capacitate fumigenă înaltă.
După toxicitatea produselor de ardere materialele și S.C. se
clasifică în patru grupe:
• T1 – puţin periculoase;
• T2 – moderat periculoase;
• T3 – puternic periculoase;
• T4 – extrem de periculoase.
Pericolul de incendiu al S.C. se determină conform
următorilor indici: combustibilitatea, inflamabilitatea, propagarea
flăcării pe suprafaţă; capacitatea fumigenă şi toxicitatea.

2.2. Componența substanțelor combustibile

Componența substanțelor combustibile poate fi stabilită

global prin desemnarea părţii care participă efectiv la procesul de
ardere, denumită masa combustibilă şi a părţii care nu participă la
ardere, denumită balast, care se regăseşte în produsele finale ale
arderii. Studiul procesului de ardere impune detalierea compoziţiei
celor două componente ale substanțelor combustibile, prin analiza

34
chimică elementară, în elemente chimice primare, sau compuşi
stabili care formează substanțele combustibile.
Componența chimică elementară, pentru toate substanțele
combustibile solide şi lichide, este exprimată în participaţii
masice [kg component inflamabil/kg combustibil], iar pentru
substanțele combustibile gazoase în participaţii volumice [m3
component inflamabil/m3 combustibil].
Substanțele combustibile solide şi lichide au în compoziția
lor următoarele componente chimice combustibile: carbonul (C),
hidrogenul (H2) şi sulful (S). Alte elemente care participă în
procesul de ardere sunt: oxigenul (O2) existent în substanța
combustibilă şi umiditatea combustibilului (W).

2.3. Indicatorii pericolului de explozie-incendiu

și de incendiu al substanțelor și materialelor combustibile

Pericolul de explozie-incendiu și incendiu al substanțelor

reprezintă ansamblul de proprietăţi ce caracterizează capacitatea
de apariţie şi propagare a arderii, determinată de o serie de
indicatori destul de importanţi, alegerea cărora depinde de starea
de agregare a substanțelor și materialelor și a condițiilor de
utilizare. Cunoaşterea lor va stimula mai efectiv şi mai productiv
studierea disciplinei Bazele fizico-chimice ale dezvoltării și
stingerii incendiilor. În rândurile ce urmează, în mod succint,
sunt prezentate definiţiile acestora.
Combustibilitatea – proprietate a materialelor şi substanţelor
de a se aprinde şi a arde în prezenţa oxidantului (comburantului).
Temperatura de inflamare (Tinfl) este temperatura minimă a
S.C., la care în condiţii speciale de probare deasupra ei se
formează vapori sau gaze capabile să izbucnească de la sursa de
aprindere, însă viteza formării lor este insuficientă pentru o ardere
stabilă.
Temperatura de autoinflamare (Tainfl) este temperatura
minimă până la care este necesar să se încălzească o substanță
combustibilă, pentru a se putea produce aprinderea amestecului de

35
vapori-aer sau gaze-aer, fără a veni în contact cu o sursă de
aprindere.
Temperatura de aprindere (Tapr) este temperatura minimă a
substanţei la care, în condiţii speciale de probare, substanţa degajă
vapori sau gaze cu o aşa viteză, încât după aprinderea lor apare
arderea stabilă cu flacără.
Temperatura de autoaprindere (Taapr) este temperatura
minimă a substanţei la care, în condiţii speciale de probare, are loc
creşterea bruscă a reacţiilor exotermice ce duce la apariţia arderii
cu flacără, fără a veni în contact cu o sursă exterioară de
aprindere.
Temperatura de ardere reprezintă temperatura minimă la
care o S.C. solidă sau lichidă arde până la epuizare.
Limita inferioară de ardere este concentraţia minimă a
gazelor sau a vaporilor în aer la care e posibilă arderea. Sub limita
inferioară de ardere amestecul gazos nu poate să ardă, fiind prea
sărac în molecule reactante, astfel că energia rezultată din arderea
unei particule se dispersează înainte de a putea activa o altă
particulă de substanță combustibilă pentru propagarea arderii.
Limita superioară de ardere este concentraţia maximă a
gazelor sau a vaporilor combustibili în aer peste care arderea nu
mai este posibilă datorită lipsei oxigenului necesar. Oxigenul
disponibil se consumă în cursul arderii unei particule, fiind
insuficient pentru întreținerea arderii particulei celei mai
apropiate.
Intervalul de ardere îl reprezintă zona cuprinsă între limita
inferioară şi superioară de ardere.
Energia minimă de aprindere reprezintă valoarea minimă a
energiei unei scântei electrice sau mecanice, suficientă pentru
aprinderea unui amestec inflamabil (de gaze, vapori sau pulberi
combustibile şi aer).
Indicele de oxigen îl reprezintă conţinutul minim de oxigen
al mediului în care este posibilă arderea materialului cu flacără în
condiții speciale de probare.
Viteza specifică de ardere reprezintă cantitatea de S.C. care
arde într-o unitate de timp de pe o unitate de suprafaţă.
36
 Presiunea maximă de explozie reprezintă presiunea maximă
generată de explozia unui amestec exploziv aflat într-un recipient
închis ermetic.
Limitele termice de propagare a flăcării reprezintă
temperaturile substanţei la care vaporii ei saturaţi formează, într-
un mediu oxidant, concentraţii egale, corespunzător limitei
inferioare şi superioare a concentraţiei de propagare a flăcării.
Limitele de propagare a flăcării (aprinderii) reprezintă
cantitatea minimă şi maximă a componentei combustibile în
amestecul combustibil (A.C.) mediul oxidat – substanţa, la care
este posibilă propagarea flăcării prin amestec la orice distanţă de
la sursa de aprindere.
Capacitatea de explozie şi ardere (la interacțiunea cu apa,
oxigenul din aer și alte substanțe) reprezintă indicele calitativ ce
caracterizează pericolul de explozie-incendiu și de incendiu al
unor substanţe.
Viteza normală de propagare a flăcării reprezintă viteza
deplasării frontului de flacără în raport cu gazele nearse în
direcţia perpendiculară pe suprafaţa ei.
Coeficientul de formare a gazelor de ardere (G.A.)
reprezintă indicele ce caracterizează densitatea optică a G.A. la
arderea unei S.C.
Indicele de propagare a flăcării reprezintă indicele
adimensional ce caracterizează capacitatea substanţei de a se
inflama, de a propaga flacăra pe suprafaţă şi de a degaja căldură.

2.4. Categoriile încăperilor și clădirilor conform

pericolului de explozie-incendiu și incendiu

În conformitate cu cerințele normelor în vigoare, toate

încăperile și clădirile conform pericolului de explozie-incendiu și de
incendiu se impart în 5 categorii: А, В, C, D, E.
Categoriile de pericol se stabilesc pentru perioada cea mai
nefavorabilă, vizând incendiul sau explozia, ținând cont de tipul
materialelor și S.C. care se află în utilaje și încăperi, cantitatea
acestora și proprietățile lor de incendiu, particularitățile proceselor
tehnologice. Categoriile pericolului de explozie-incendiu și de
incendiu ale încăperilor sunt indicate tabelul 2.1.
37
Tabelul 2.1. Categoriile încăperilor conform pericolului de
incendiu-explozie şi incendiu
Categoria Caracteristica substanţelor şi
încăperii materialelor, prezente (manipulate) în
încăpere
Gaze combustibile, lichide uşor inflamabile cu
temperatura de inflamabilitate de maximum 28 °C
în aşa cantitate, încât se pot forma amestecuri
A explozive de vapori, gaze şi aer, la inflamarea
cărora suprapresiunea de calcul, dezvoltată de
Prezintă pericol de explozie în încăpere, depăşeşte 5 kPa.
explozie-incendiu Substanţe şi materiale capabile să explodeze şi să
şi de incendiu ardă la interacţiunea cu apa, oxigenul din aer sau
între ele în aşa cantitate, încît suprapresiunea de
calcul dezvoltată de explozie în încăpere, depăşeşte
5 kPa.

Fibre sau pulberi combustibile, lichide uşor

B inflamabile cu temperatura de inflamabilitate peste
28 °C, lichide combustibile în aşa cantitate, încât se
Prezintă pericol de pot forma amestecuri explozive de pulberi şi aer sau
explozie-incendiu de vapori cu aer, la inflamarea cărora
şi de incendiu suprapresiunea de calcul dezvoltată de explozie în
încăpere, depăşeşte 5 kPa.

Lichide combustibile; substanţe şi materiale solide

combustibile (inclusiv pulberi şi fibre); substanţe şi
C1 - C4 materiale, capabile la interacţiunea cu apa, oxigenul
Prezintă pericol de din aer sau între ele numai să ardă. Cu condiţia, că
incendiu încăperile în care ele sunt prezente sau manipulate,
nu se încadrează în categoriile A şi Б.

Materiale şi substanţe incombustibile în stare

fierbinte, incandescentă sau de topire, al căror
proces de prelucrare decurge cu degajări de căldură
D
radiantă, flăcări sau scântei; gaze, lichide şi
substanţe solide combustibile, care se ard sau se
recuperează în calitate de combustibil.
E Materiale şi substanţe incombustibile în stare rece.
NOTĂ: Divizarea încăperilor în categorii C1-C4 se reglementează prin
prevederile, prezentate în tabelul 2.2.

38
 Tabelul 2.2. Determinarea categotiilor C1 – C4 ale încăperilor
Sarcina termică specifică
Categoria (q) Metoda de amplasare
2
pe sector, MJ/m
C1 Peste 2200 Nu se normează
C2 1401 – 2200 A se vedea Nota
C3 181 – 1400 A se vedea Nota
C4 1 - 180 Pe oricare sector al
pardoselii încăperii cu
suprafața de 10 m2.
Metoda de amplasare
conform Notei
Notă: În cazul în care sarcina termică conține diverse combinări
(amestecuri) de lichide combustibile, substanțe și materiale solide
combustibile în limitele sectorului cu pericol de incendiu, sarcina
termică Q, MJ, se determină conform formulei:

Q = Σ MiQi, MJ (2.1)

unde: Mi – masa materialului de tipul (i), kg;

Qi – puterea calorifică inferioară a materialului (i), MJ/kg.
Sarcina termică specifică se determină conform formulei:

q = Q/S, MJ/m2, (2.2)

unde: S – suprafața de amplasare a sarcinii termice, m2 (însă nu

mai mică de 10 m2).
Clădirile sunt atribuite la una sau altă categorie de pericol de
explozie-incendiu şi de incendiu dacă se respectă următoarele
cerinţe:
- clădirea este atribuită la categoria A, dacă în aceasta
suprafața sumară a încăperilor de categoria A depășește 5% din
suprafața totală a încăperilor sau 200 m2. Se admite a nu atribui
clădirea la categoria A, dacă suprafața încăperilor de categoria A
nu depășește 25% (dar nu mai mult de 1000 m2) și aceste încăperi
sunt dotate cu sisteme automate de stingere a incendiilor;

39
 - clădirea este atribuită la categoria B, dacă se respectă
concomitent două condiții: clădirea nu este de categoria A și
suprafața încăperilor de categoria A și B depășește 5% din
suprafața totală a încăperilor sau 200 m2. Se admite a nu atribui
clădirea la categoria B, dacă suprafața sumară a încăperilor de
categoria A și B nu depășește 25% din suprafața totală a
încăperilor din clădire (dar nu mai mult de 1000 m2) și aceste
încăperi sunt dotate cu instalații automate de stingere a
incendiilor;
- clădirea se atribuie la categoria C, dacă concomitent se
satisfac două condiții: clădirea nu este atribuită la categoriile A și
B și suprafața sumară a încăperilor de categoriile A, B și C
depășește 5% (10%, dacă în clădire nu sunt prevăzute încăperi de
categoriile A și B) din suprafața totală a încăperilor. Se admite a
nu atribui clădirea la categoria C, dacă suprafața sumară a
încăperilor de categoriile A, B și C în clădire nu depășește 25%
din suprafața tuturor încăperilor (dar nu mai mult de 3500 m2) și
încăperile categoriilor A, B și C sunt dotate cu instalații automate
de stingere a incendiilor;
- clădirea se atribuie la categoria D, dacă concomitent se
satisfac două condiții: clădirea nu se referă la categoriile A, B și C
și suprafața sumară a încăperilor de categoriile A, Б, C și D
depășește 5% din suprafața sumară a încăperilor din clădire. Se
admite a nu atribui clădirea la categoria D dacă suprafața sumară a
încăperilor de categoriile A, В, C și D în clădire nu depășește 25%
din suprafața totală a încăperilor din clădire (dar nu mai mult de
5000 m2), iar încăperile categoriilor A, B și C sunt dotate cu
sisteme automate de stingere a incendiilor;
- clădirea se atribuie la categoria E, dacă aceasta nu se
raportă la categoriile A, B, C și D.

40
 3. Incendiile la erupțiile de petrol și/sau
gaze ale sondelor în foraj sau exploatare

3.1. Caracteristicile erupțiilor și incendiilor

la sondele în erupție

Forarea sondelor de petrol și de gaze se efectuează cu

instalații de foraj speciale, destul de complexe, cuprinzând
mecanisme și agregate de forță și auxiliare.
Petrolul și gazul în straturile petroliere și de gaze sunt
depozitate, de regulă, sub presiune care, în majoritatea cazurilor,
este egală sau depășește cu puțin presiunea coloanei de apă la
adâncimea de situare a stratului respectiv.
Totuși, în unele zăcăminte, presiunea de strat la orizonturile
petrolifere și de gaze situate la 3000 – 5000 m poate să depășească
presiunea hidrostatică considerabil, cu circa100 – 190 at.
Cauzele principale de producere a erupțiilor de petrol și gaze
la forarea sondelor constau în: scăderea contrapresiunii de strat, în
urma micșorării nivelului sau a densității lichidului, care formează
această contrapresiune.
Cauzele indirecte ale acestor fenomene pot fi:
- nepomparea la timp a noroiului de foraj în sondă în timpul
ridicării garniturii de foraj și, ca urmare, nivelul noroiului în sondă
scade, pe măsura ridicării garniturii;
- pătrunderea prin roci moi sau cu goluri (fisuri) a noroiului
pompat;
- degazarea noroiului de foraj din cauza diferenței
neînsemnate între presiunea din strat și contrapresiunea coloanei
de lichid pe talpa sondei, când nu s-au luat la timp măsuri pentru
înlocuirea noroiului sau sporirea densității lui;
- forarea fără întrebuințarea la gura sondei a prevenitoarelor
de erupție.
În majoritatea cazurilor ele sunt precedate de gazificarea
noroiului sau de revărsarea lui în scurt timp peste marginea gurii

41
sondei. Inițial coloana de lichid se ridică foarte repede, după care
urmează erupția.
Dacă aceste semne, destul de vizibile, se observă la timp, se
pot lua măsuri pentru mărirea densității noroiului sau închiderea
prevenitorului, în acest fel putându-se evita erupția.
La forarea în zăcăminte cu mare presiune interioră în strat,
se montează la gura sondei, în mod obligatoriu, un prevenitor de
erupție.
Erupțiile deschise de petrol și gaze sunt în multe cazuri
urmate de incendii mari.

Figura 3.1. Incendiu la o sondă de extragere a petrolului

Acestea izbucnesc datorită:

- scânteilor care se produc în urma aruncării rocilor dure în
timpul erupțiilor;
- frecărilor între ele și lovirii de elementele metalice ale
construcțiilor și instalațiilor de la sonde;
- ruperii instalațiilor electrice de iluminat și forță;

42
 - deranjamentelor echipamentelor electrice (scurtcircuite),
scânteilor mecanice produse la folosirea sculelor de mână pe
timpul lucrărilor de înlăturare a avariilor;
- executării lucrărilor cu foc deschis în zona impurificată de
gaze;
- descărcările electrice atmosferice etc.

Tipurile de erupții la sondele în foraj sau exploatare

Erupțiile se împart, în mod convențional, în: erupții de gaze,
erupții de petrol și gaze, erupții de petrol.
Erupția se consideră de gaze, dacă conținutul gazelor în
componența acesteia este de cel puțin 95 %. La erupțiile de petrol
și gaze sunt atribuite acele erupții care conțin peste 50 % de gaz și,
corespunzător, mai puțin de 50 % de petrol. Erupția se consideră
de petrol, dacă conținutul de petrol în aceasta depășește 50 %.
Compoziția erupției poate fi determinată după culoarea flăcării.
Făclia erupției de gaze are culoarea de la albastru-deschis până la
galben-deschis, iar cea de gaz și petrol – dela roșu-deschis până la
roșu-închis.
La incendiile de erupții de gaz și petrol, întreaga cantitate de
petrol arde în aer, iar arderea poate fi însoțită de nori de fum
negru. La incendiile de erupții de petrol numai o parte din acesta
reușește să se evapore și să ardă în aer, restul se împrăștie în jur și
continuă să ardă pe suprafața terenului. Flacăra erupției de petrol
are culoarea roșu-închis, însoțită de degajâri enorme de fum negru
și gros.
Erupția substanței ce arde poate fi sub formă de făclie
compactă sau de făclie dispersată (pulverizată). Corespunzător,
erupția este numită compactă sau dispersată. În cazul avariilor la
sondele de gaze și cele de gaze și petrol, făcliile, în majoritatea
cazurilor, sunt dispersate, deoarece la gura sondei se află diversă
armătură sau aceasta este blocată de resturile utilajului de faraj. Se
pot produce și erupții combinate, când o parte a făcliei este
compactă, iar altă parte - dispersată. La exploatarea zăcămintelor
de gaze în soluri afânate, gazul poate să iasă la suprafață, ocolind

43
sonda. În asemenea cazuri, pe lângă făclia principală, se pot forma
erupții care țâșnesc direct din pământ – așa-numite „grifoane”.

Figura 3.2. Incendiu la o sondă de gaz și petrol

Puternicile erupții de gaz, în cazul în care gura sondei nu

este distrusă, adică nu se formează crater, sunt însoțite de un
zgomot mare, ce nu dă posibilitate să se audă nimic. Chiar dacă se
foloseste o instalație puternică de difuzoare, legătura operativă se
realizează cu multă dificultate. Zona de pierdere a audibilității se
întinde uneori până la distanța de 500 m și chiar mai mult. Pe
timpul erupțiilor de gaze, rocile dure (pietre etc.) de diferite
mărimi pot fi aruncate la mari distanțe periclitând viața efectivelor
angajate în intervenție. Debitul unei erupții de gaze Q se poate
determina cu aproximație după formula debitului volumetric, în
raport de secțiunea corespunzătoare a ajutajului (gura sondei):

Q = vA (3.1)

unde: Q = debitul de gaze [m3/s];

v = viteza gazului în condițiile de avarie [m/s];
A = suprafața ajutajului [m²].
44
 Se apreciază că 50 % din erupțiile libere sunt urmate de
incendiu. Acest fapt impune a se lua măsuri de soluționare
imediată a organizării stingerii unor eventuale incendii.

3.2. Pregătirile preliminare pentru intervenție la incendii și

organizarea stingerii acestora
Cea mai importantă problemă este asigurarea prevenirii
incendiilor pe o zonă cât mai mare din jurul erupției. S-au produs
erupții de țiței neaprins, care au inundat terenul pe o rază de
câteva sute de metri, iar gazul de sondă pe o vreme liniștită se
poate întinde pe văi, vâlcele, râpe etc. Zona periculoasă pentru
intoxicație cu gaze este apreciată a cuprinde o distanță de peste
1 – 2 km. De mare importanță este alimentarea cu apă. Pentru
stingerea unei erupții incendiate se apreciază a fi necesar în medie
150 – 300 l apă/s. Desigur, că asemenea debite mari nu pot fi
obținute de la o conductă obișnuită și apare necesitatea de a se
utiliza în primul rând sursele naturale de apă din apropiere (râuri,
lacuri sau chiar apa de mare).
În acest scop se montează stații puternice de pompare,
conducte de apă, se construiesc bazine de pământ sau rezervoare
metalice, se aduc rezervoare, care se umplu cu apă. Pentru toate
aceste măsuri este nevoie de foarte mult timp.
Lucrările legate de alimentarea cu apă trebuie începute pe
cât posibil mai devreme și efectuate în ritmuri forțate. Din acest
punct de vedere un rol important îl au stațiile mobile de pompare
și furtunurile de incendiu cu diametrul mare, cu ajutorul cărora se
poate scurta mult durata de alimentare cu apă pentru stingerea
incendiilor.
De asemenea, lângă o sondă în erupție trebuie concentrate
unele utilaje (buldozere, excavatoare, tractoare, automacarale,
cimentracuri etc.), precum și mijloace și mașini de incendiu în
cantități suficiente.
În cazul erupțiilor de petrol, în jurul sondei trebuie să se
ridice un dig de pământ pentru colectarea țițeiului, să se monteze
conducte cu diametrul de 150 - 200 mm, ori să se sape un șanț
45
pentru evacuarea țițeiului acumulat și transportul lui în gropile
săpate în prealabil. Pe traseul de evacuare a țițeiului este necesar
să se realizeze un închizător hidraulic.
Lucrările la gura sondei trebuie executate sub supraveghere,
folosindu-se unelte care nu produc scântei prin lovire (bronz,
aramă, alamă etc.) și în mod obligatoriu sub protecția jeturilor de
apă pulverizată.
Pentru a se asigura protecția împotriva incendiilor în condiții
corespunzătoare de lucru în vederea lichidării erupției se impune a
se lua unele măsuri ca:
● demontarea turlei și a echipamentului de foraj și evacuarea
lor la cel puțin 200 m de la sondă;
● amplasarea tractorului troliu, dacă se folosește, pentru
evacuarea echipamentului, numai pe partea expusă la vânt, la cel
puțin 50 m de la sondă, iar la țeava de eșapament să fie montat
stingătorul de scântei;
● asigurarea de căi libere pentru retragerea oamenilor care
lucrează la turla sondei;
● existența în apropierea erupției a cel puțin 2 - 4 țevi tip B,
linii de furtun de lungimi suficiente pentru executarea manevrelor
necesare.
Persoanele care nu sunt legate direct de efectuarea lucrărilor
pentru lichidarea erupției se evacuează în afara zonei periclitate, la
cel puțin 100 m de la gura sondei spre partea din care bate vântul.
Deoarece pentru oprirea erupțiilor libere și combaterea
incendiilor se impune participarea unui mare număr de specialiști
și mijloace tehnice, de la început este necesar să se organizeze un
comandament (stat major) pentru coordonarea tuturor operațiilor.
Un astfel de comandament s-a dovedit foarte util la toate
incendiile izbucnite la sondele în erupție incendiate.
Organizarea și conducerea acțiunii de stingere a incendiilor
izbucnite la erupțiile de petrol și gaze se execută cu sprijinul
specialiștilor.
Comandamentul (statul major) organizat trebuie să
stabilească:

46
 ● procedeul de stingere, substanțele stingătoare și concepția
generală de acțiune în funcție de: natura, debitul și presiunea
erupției;
● starea turlei și a instalațiilor aferente, cunoscând că
prăbușirea acestora pe gura sondei măreste suprafața coloanei de
erupție, ca urmare a izbirii țițeiului și gazelor de masa metalică;
● forma de manifestare a arderii (torță sau dispersată);
● pericolul pentru construcțiile și instalațiile din vecinătatea
sondei, determinat de răspândirea gazelor și țițeiului;
● concentrațiile de gaze și pericolul pentru localitățile
învecinate;
● posibilitatea de protecție a mijloacelor de stingere și a
personalului, în raport de relieful din jurul sondei;
● posibilitățile de alimentare cu apă și de amenajare a
instalațiilor pentru refularea apei în zona incendiului;
● forțele și mijloacele existente la dispoziție;
● posibilitatea de acțiune în condiții de asigurare a securității
personalului de intervenție.
De asemenea, trebuie organizată asistența medicală,
alimentația și cazarea lucrătorilor și a tuturor forțelor angajate în
acțiune.
Dacă apar dificultăți în degajarea gurei sondei de turla
metalică sau de alte instalații, se recomandă, în cazuri
excepționale, distrugerea lor cu ajutorul artileriei sau a tancurilor,
pentru a se crea un fascicul de gaze compacte.
Debitul de apă necesar stingerii incendiilor de erupții de
sondă se stabilește în funcție de o serie de parametri. În tabelul ce
urmează se arată debitul calculat de unii specialisti.

47
Tabelul 3.1. Debitul de apă pentru stingere în funcție de parametrii
sondei
Debitul Diametrul Debitul de apă Numarul de tunuri
sondei, gurii sondei, pentru stingere, cu Ø = 28 mm,
3
mil.m /zi m l/s unități
1 - 55 – 75 3–4
1,5 1,50 110 6
2 - 130 7
2,5 - 150 8
1 - 150 8
1,5 2,50 185 10
2 - 205 11
2,5 220 12

3.2.1. Recunoașterea
Se execută, de regulă, pe una sau mai multe direcții, de una
sau mai multe echipe cu cooptarea obligatorie a unui specialist din
obiectiv.
Recunoasterea incendiului trebuie să stabilească:
- dacă în urma erupției s-a format crater;
- situația gurii sondei;
- dacă turla s-a prăbușit sau nu și măsurile necesare pentru
degajarea gurii sondei de materialele feroase prăbușite;
- pericolul pentru vecinătăți;
- felul erupției (petrol, gaze sau combinat);
- necesitatea creării de sanțuri, diguri, bataluri etc.;
- necesitatea de forțe și mijloace auxiliare: tractoare,
buldozere, trolii, cabluri, conducte etc.
În raport de datele recunoasterii seful stingerii hotărăște:
- necesarul de forte;
- necesarul de utilaje;
- procedeul de stingere;
- întocmirea planului de acțiune.
48
 3.2.2. Intervenția pentru stingere
Acțiunea de stingere a acestor tipuri de incendii se
desfășoară, de regulă, în trei etape:
a) etapa degajării sondei și pregătirii în vederea acțiunii de
stingere;
b) etapa intervenției pentru stingerea incendiilor;
c) etapa captării și lichidării urmărilor erupției.
Etapa degajării sondei și pregătirii în vederea acțiunii de
stingere cuprinde:
- stabilirea echipelor, tehnicii de luptă și materialelor
necesare pentru degajarea gurii sondei și stingerii eventualelor
incendii produse ca urmare a radiației termice transmise de
flăcările produsului incendiat;
- organizarea schimburilor de lucru, cu accent pe asigurarea
securității servanților;
- asigurarea cantității necesare de apă de la sursele
apropriate ori prin realizarea unor relee de alimentare;
- asigurarea sistemului de transmisiuni;
- organizarea cooperării cu celelalte forțe participante la
stingerea incendiului;
- defrișarea zonelor de vegetație din jurul sondei pentru a
preveni propagarea incendiului.
Etapa intervenției pentru stingerea incendiilor cuprinde:
- întocmirea planului de acțiune a forțelor și mijloacelor,
a momentului declanșării atacului, a substanțelor de stingere care
se folosesc, ordinea întrebuințării și durata refulării acestora;
- scoaterea din dispozitiv a servanților, imediat după
stingerea flăcărilor, când concentrația de gaze se aproprie de
limita de explozie;
- continuarea răcirii jetului de erupție și a zonei din jurul
sondei.
Etapa captării și lichidării urmărilor erupției cuprinde:
- delimitarea zonelor periculoase și acționarea pentru
înlăturarea pericolului de reaprindere a sondei;
- executarea imediată a controlului explozimetric;

49
 - regruparea forțelor și mijloacelor existente și organizarea
de sectoare pentru prevenirea și stingerea incendiilor.
În concluzie, intervenția pentru stingerea sondelor este o
acțiune cu un pronunțat caracter particular, dificilă prin necesitatea
mobilizării unor importante forțe umane și mijloace materiale,
dublată de o mare capacitate organizatorică și fermitate de
conducere.

Figura 3.3. Stingerea incendiului la o sondă de gaz și petrol

3.3. Procedeele de stingere a incendiilor la erupțiile

de petrol și gaze

Procedeul de stingere a incendiilor se alege ținând seama de

caracterul erupției și puterea ei, de mediul înconjurător și de
existența mijloacelor de stingere. Trebuie să se ia în considerație
experiența acumulată la stingerea unor asemenea incendii,
întotdeauna va fi pregătit un al doilea procedeu de stingere, deci

50
nu se va conta de la bun început de un singur procedeu. Factorul
timp joacă un rol hotărâtor în procesul de stingere a incendiului.
Printre procedeele de stingere a incendiilor de sondă
folosite, în majoritatea cazurilor, se citează:
- închiderea vanelor;
- oprirea erupției prin inundarea puțului sondei;
- acțiunea cu jeturi puternice de apă;
- utilizarea încărcăturilor explozive;
- utilizarea autospecialelor cu jet de gaze;
- schimbarea instantanee a jetului de produs aprins;
- utilizarea de pulberi stingătoare și a unui gaz inert
folosit ca propulsor;
- explozie la gura sondei a unor bombe container cu CO2;
- crearea unui dop gelificat, insolubil în apă și
hidrocarburi, cu ajutorul unor polimeri vinilici;
- forarea dirijată a altor sonde care vor permite pomparea
apei în strat și inundarea acestuia;
- stingerea prin intermediul dispozitivului de stins sonde
incendiate.

3.3.1. Stingerea incendiilor de sonde prin închiderea

vanelor instalației de prevenire a incendiilor (prevenitor de
erupții), de la gura sondei este cel mai simplu și mai sigur
procedeu și se practică destul de frecvent. El se poate folosi numai
în cazul în care echipamentul de la gura sondei este în stare bună,
adică în faza inițială a incendiului, orice întârziere poate complica
închiderea vanelor din cauza păstrării roților de manevră în altă
parte.

3.3.2 Oprirea erupției prin inundarea puțului sondei cu

apă sau soluții cu barită. Procedeul se poate aplica numai în cazul
în care la gura sondei s-a pastrat echipamentul, permițând cuplarea
agregatelor de inundare. Apa sau soluția de barită trebuie pompată
prin prăjinile de foraj sau prin țevi și numai în cazuri excepționale
în spațiul intertubular, însă trebuie să se asigure pomparea

51
continuă. În multe situații procedeul este eficient și permite
lichidarea incendiului și oprirea erupției sondei.
Erupțiile care se manifestă sub formă de fascicul imprăștiat
și grifoanele au un crater redus și se pot stinge cu apă pulverizată.
În acest caz în jurul sondei se execută o movilă arficială sau un
rambleu de pământ, care se înalță până deasupra echipamentului
existent la gura sondei în erupție.
Pe suprafața încălzită a movilei sau a rambleului se refulează
apă sub formă de jeturi pulverizate. Apa se evaporează instantaneu
și aburul rezultat izolează flacăra de aer și întrerupe procesul de
ardere.
Numărul de țevi de refulare se stabilește ținând seama că
pentru fiecare metru pătrat de suprafață a movilei, craterului sau
rambleului să se asigure 0,30 l/s de apă. Este recomandabil ca
intervenția să se efectueze pe o vreme caldă, fără vânt. Dacă
aceste condiții nu pot fi îndeplinite, atunci țevile se amplasează în
aceeași direcție cu bătaia vântului pe un arc de cerc. Refularea
apei trebuie executată simultan din toate țevile pentru a fi siguri de
reușită.

3.3.3. Stingerea incendiilor de sondă în erupție cu jeturi

compacte de apă. Acest procedeu este vechi și se practică pe scară
largă, mai ales după construirea unor mașini și tunuri de incendiu
cu debite și presiuni foarte mari. Pe timpul unui incendiu mai
puternic turla metalică se deformează rapid și după 15 – 20 min se
prăbușește împreună cu prăjina de foraj, geamblacul și alte
echipamente. Prăbușirea acestora pe gura sondei mărește suprafața
coloanei de erupție, ca urmare a izbirii țițeiului și gazelor de masa
metalică. Fiecare dintre erupțiile de petrol și gaze, precum și cele
de gaze, reclamă folosirea unui procedeu și a unor tactici speciale,
precum și a unor lucrări pregătitoare. Erupțiile slabe de gaze și de
petrol și gaze, care se manifestă ca un singur jet compact, când
echipamentul de la gura sondei nu împiedică ieșirea gazelor, se
sting relativ ușor cu jeturi de apă refulate din țevi și tunuri.
Dacă erupția depășește 500000 m3/zi este recomandabilă
folosirea unui număr de 4 – 6 țevi cu ajutaje de 18 – 20 mm cu
52
presiuni de 5 – 7 at sau 3 – 5 tunuri de apă cu ajutaje de 24 – 28
mm și presiuni de 7 – 9 at. Nu se recomandă folosirea ajutajelor
mari, deoarece în acest caz efectul este același.
Prima variantă constă în dirijarea jeturilor de apă la început
asupra gurii sondei, la baza vanei de produs în erupție, unde o
parte din țevi se recomandă să acționeze permanent în această
zonă, iar o altă parte se ridică uniform, la semnalul dat de
comandantul intervenției, pe întreaga înălțime a erupției până la
stingerea completă a flăcărilor. Dacă nu s-a stins se repetă
acțiunea prin deplasarea jeturilor de apă în sus urmărindu-se ca
sub acestea procesul de ardere să fie întrerupt. Pentru refularea
apei servanții vor ocupa poziții în jurul sondei acționând într-un
sector cu o deschidere de circa 60…90º.
Toate țevile trebuie îndreptate asupra erupției la același nivel
și în același timp; se numește un șef de țeavă principal, după care
trebuie să se călăuzească și ceilalți șefi de țeavă. Se impune ca
acțiunea să se execute cu multă grijă pentru a nu permite scăparea
arderii în partea de jos a erupției neincendiate. Ridicarea jeturilor
de apă trebuie să se efectueze lent cu o deplasare de 1 – 2 m, timp
de 20 – 30 s.
Încetarea refulării apei și retragerea șefilor de țeavă se face
numai la ordinul comandantului intervenției. În caz de nereușită a
acțiunii se iau măsuri pentru pregătirea unui nou atac cu un număr
mai mare de jeturi de apă sau se vor folosi alte procedee.
Pentru stingerea incendiului la o erupție medie, cu debitul de
la 500000 până la 1 mil m3/zi, se folosesc cel puțin 5 – 6 tunuri de
apă, care constituie o a doua variantă. Dacă atacul nu reușește din
diferite motive (înalțimea prea mare a flăcărilor, reaprinderea
erupției, lipsa de apă etc.), acțiunea se oprește și începe pregătirea
unui nou atac.
La noul atac se vor folosi 6 – 8 tunuri de apă ale căror
jeturi se refulează în două trepte pe înălțimea flăcărilor. În această
concepție jeturile a două sau trei tunuri se îndreaptă în partea
neincendiată a erupției la o înălțime sub care nu există ardere și
unde flăcările nu scapă, după care tunurile se mențin în această
poziție până la stingerea completă a incendiului, reducând distanța
53
de manevrare a celorlalte jeturi de apă. Celelalte tunuri de apă,
cum ar fi tunurile de atac, sunt îndreptate concomitent prin jeturile
lor la partea de jos a flăcărilor apoi sunt ridicate treptat către
partea superioară a acestora până la tăierea flăcărilor.
Dacă acest atac nu va reuși, înseamnă că debitul sondei nu a
fost bine stabilit și este necesar să se adopte alte procedee.
În scopul asigurării debitului de apă, se poate folosi o a treia
variantă combinată, folosindu-se tunuri de apă și țevi manuale.
Jeturile tunurilor se îndreaptă pe direcția vântului la distanța de 8
– 15 m de la gura sondei pe arcul de cerc de 270º alternând unul
cu altul. La început se pun în funcțiune numai tunurile. Jeturile de
apă se dirijează în flacăra erupției pe care o vor urma până la 6 – 8
m, deasupra gurii sondei.
Cu acest prilej scade radiația termică. Apoi șefii țevilor
manuale se apropie de gura sondei, ocupând poziții
corespunzătoare, presiunea apei trebuie să crească usor până la
regimul stabilit, iar manevrarea țevilor de jos în sus se face ca și la
primul procedeu.
După stingerea incendiului revine sarcina specialiștilor din
domeniul petrolier să oprească erupția folosind diferite procedee,
cel mai eficace dovedindu-se a fi utilizarea unui clopot pentru
dirijarea și închiderea jetului de țiței și gaze.

3.3.4. Stingerea incendiilor de erupție de petrol și gaze cu

explozivi. Acest procedeu este considerat în unele țări procedeul
cel mai eficient și mai universal. Procedeul se foloseste de
comandantul intervenției de comun acord cu specialiștii în petrol,
se pregătește și se execută de specialiștii în explozivi.
Principiul acestui procedeu constă în explodarea unei
încărcături de material exploziv în apropierea sondei incendiate
sub protecția jeturilor de apă. Suflul exploziei secționează jetul
erupției și dispersează flacăra, iar produsele gazoase ale arderii,
formate în timpul exploziei, izolează flacăra de aer.
În unele cazuri nu se pot face determinări precise privind
necesitățile de material exploziv. De aceea, în mod obișnuit, la
începutul intervenției se utilizează încărcături mai reduse și apoi
54
acestea se măresc treptat în caz de nereușită. În primul moment
după explozie se formează o serie de produse gazoase, rezultate
din arderea rapidă, care au o temperatură foarte ridicată și se
dispersează radial. În timp de circa 0,04 – 0,08 s după explozie,
produsele gazoase se împrăștie rapid și capătă culoare neagră, apoi
se deplasează în direcția vântului.
În momentul exploziei jetul erupției de gaze, sub efectul
undei de șoc și a suflului, se rupe. Partea centrală a flăcării se
îndreaptă lateral și se consumă, iar partea de deasupra zonei de
explozie se stinge treptat, datorită întreruperii jetului erupției.
În continuare, norul de produse gazoase se deplasează pe
direcția vântului, învăluie flacăra erupției și o izolează de aerul
înconjurător. Dacă acest nor învăluie în întregime jetul erupției,
flacăra se stinge, iar dacă îl cuprinde uneori parțial sau este deviat
de vânt într-o altă direcție, stingerea incendiului nu se mai poate
efectua. În unele cazuri are loc o nouă aprindere, care poate fi
explicată prin efectul slab al exploziei.
În procesul de întrerupere a arderii erupțiilor prin explozie,
un rol determinant îl are unda de șoc, cantitatea de produse de
ardere și plasarea lor în raport cu erupția.
Mărirea eficienței acestui procedeu se obtine în primul rând
prin sporirea greutății incărcăturii de material exploziv, însă
concomitent crește și pericolul de distrugere a instalațiilor de la
gura sondei, precum și a construcțiilor învecinate.
Rezultate promițătoare s-au obținut prin introducerea unor
hidrocarburi halogenate în încărcătura de explozie. În acest caz
norul de produse gazoase al exploziei devine mai compact, își
mărește volumul și persistă un timp mai îndelungat fără a fi
dispersat de curenții de aer.
Amplasarea încărcăturii are o mare importanță. S-a constatat
că la o explozie în aer, înălțimea norului crește considerabil mai
rapid decât la o explozie pe sol. Acest element trebuie luat în
considerație la construirea mijloacelor de transport a încărcăturii
la locul fixat pentru explozie.
De asemenea, eficiența stingerii erupțiilor prin explozie
depinde de înălțimea fasciculului de gaze, care poate fi redusă prin
55
refularea asupra acestuia a unor jeturi de apă. În acest caz,
greutatea încărcăturii de material exploziv poate fi apreciabil
micșorată.
De obicei, aducerea încărcăturii de exploziv se foloseste
atunci când în jurul sondei în erupție se formează un crater cu
diametrul de 10 – 50 m. Craterul poate fi umplut cu apă de la
erupție sau refulată în mod special, pentru ca jetul erupției de gaze
trecând prin stratul de apă să ardă deasupra acesteia în forma unui
grifon. Într-o asemenea situație temperatura flăcării scade brusc,
ușurând efectuarea operațiilor care sunt legate de deplasarea pe
cablu a încărcăturii de exploziv. Uneori, la umplerea craterului cu
apă, incendiul se lichidează fără explozie.
Pentru aducerea încărcăturii de exploziv în jetul erupției
incendiate se pot folosi cărucioare cu braț de macara înclinat,
macarale turnante, cabluri de oțel.
Desigur, procedeul reclamă o serie de instalații fixe și
mobile, deplasarea încărcăturii de exploziv trebuie bine condusă.
După executarea exploziei, refularea apei din țevi continuă
timp de 30 min.

3.3.5. Stingerea incendiilor cu autospeciale cu jet de gaze

și apă pulverizată. Procedeul este considerat ca fiind cel mai
modern și de perspectivă pentru stingerea incendiilor de erupție de
petrol și gaze. Acest procedeu se folosește la sondele cu debite
compacte sub 1,5 mln. m3 gaze/zi sau 1,5 mii t petrol/zi.
Instalația turboreactoare (figurile 3.4, 3.5) constă dintr-un
motor reactor sau două motoare, un sistem de alimentare cu apă și
pulberi stingătoare, montate împreună pe șasiul unui camion sau a
unui tanc (în cazul a două motoare cu reacție). Instalația este
prevăzută cu un sistem de rotire atât în plan orizontal cu 30° în
ambele părți și în plan vertical cu 26° în sus și 8° în jos.

56
 Figura 3.4. Instalație turboreactoare pentru stingerea
incendiilor la sondele de petrol și gaze

Înainte a începe acțiunea se vor lua măsuri de asigurare a

alimentării cu apă, calculând debitul necesar pentru stingere,
răcirea terenului din zona incendiului, protecția personalului de
intervenție și a utilajelor folosite.
Pentru stingerea incendiului, jeturile de apă trebuie să se
intersecteze într-un punct, situat pe axul jetului turboreactorului.
Instalația turboreactoare formează un jet de stingere a focului prin
amestecarea produselor de ardere cu jetul de apă pulverizată. Apa
este pulverizată în microparticule, ca urmare a acțiunii jetului de
ardere a produsului combustibil. Cantitatea de apă variază între 10
și 65 % din greutatea totală a masei stingătoare.

57
 Figura 3.5. Instalație turboreactoare (cea mai puternică)
pentru stingerea incendiilor la sondele de petrol și gaze

Jetul de stingere are o formă compactă, care se măreste pe

măsura depărtării de ajutaj. Lungimea jetului este de 25 - 40 m, cu
un diametru de 5 - 6 m la distanța de 15 m de la ajutaj. Pentru
stingere instalația turboreactoare este amplasată la distanța de
circa 10-15 m de la gura sondei.
La stingerea incendiilor, instalația turboreactoare trebuie
dirijată, în mod obligatoriu, pe direcția vântului. Eficacitatea
stingerii incendiului este în funcție de debitul de apă al jetului
autospecialei cu jet de gaze.

3.3.6. Stingerea prin schimbarea instantanee a jetului de

produs aprins. Constă în schimbarea poziției verticale a jetului în
poziție orizontală.
Această schimbare trebuie efectuată cu o viteză suficient de
mare, pentru a întrerupe partea aprinsă a jetului de produs. În așa
mod, flacăra este retezată și se stinge.

58
 Această metodă se poate utiliza, în special, la erupțiile de gaze
incendiate, îndeosebi dacă viteza gazelor este mare și flacăra
incendiului începe de la o înălțime de circa 6 - 10 m.
Pentru operațiunea de schimbare a direcției flăcării se pot
confecționa diverse dispozitive speciale, care dezvoltă presiuni
considerabile la duza de evacuare.

3.3.7. Stingerea prin utilizarea de pulberi stingătoare și a

unui gaz inert folosit ca propulsor. Reprezintă o metodă ce foloseste
bicarbonatul de sodiu în granule fine cu diverși aditivi și CO2 sau N2
pentru refularea acestuia.
Pulberea stingătoare este antrenată printr-o conductă cu
ajutorul CO2 și N2 din butelii sau containere sub o presiune de
15 - 20 atm și este refulată printr-un numar de 6 - 8 țevi sau tunuri.

3.3.8. Stingerea prin explozie la gura sondei a unor bombe

container cu CO2. Această metodă este similară metodei care
utilizează încărcături explozive. Bombele container cu CO2 au
capacitatea de 1,4 m3 fiind rezistente până la presiuni de 125 - 350
atm. Ele se lansează la gura sondei unde, datorită radiației flăcării,
explodează, iar unda de șoc produsă reușește să întrerupă flacăra,
stingând focul.

3.3.9. Stingerea prin crearea unui dop gelificat, insolubil în

apă și hidrocarburi, cu ajutorul unor polimeri vinilici. Metoda
constă în crearea unui dop gelificat insolubil în apă și hidrocarburi,
care, introdus în produsul erupt din sonde, întrerupe arderea stingând
sonda.

3.3.10. Stingerea incendiilor prin forarea dirijată a altor

sonde care vor permite pomparea apei în strat inundându-l. În
situațiile când metodele enumerate mai sus nu dau rezultate, se
poate apela la această metodă, care constă în forarea dirijată a unei
alte sonde, amplasată în aproprierea sondei incendiate și captarea
produsului erupt prin această sondă din cea incendiată sau
59
inundarea stratului eruptiv prin pomparea apei sau fluidului de
foraj.
3.3.11. Stingerea prin intermediul dispozitivului de stins
sonde incendiate. Este un procedeu ce poate fi aplicat după
curățirea gurii sondei prin aducerea deasupra găurii de sondă a
unui cap de închidere prevăzut la partea inferioară cu
pâlnie (clopot) de ghidaj prelungit la partea superioară cu o
coloană de curgere a produsului, care să permită deplasarea
flăcării de la gura sondei, la înălțimea de circa 10 m
făcând posibile lucrările de prindere a acestui cap de închidere la
coloana de tubaj a sondei și captarea produsului incendiat. În acest
scop capul de închidere este prevăzut cu o vană principală, care
este lăsată deschisă, în prelungire cu două vane laterale care sunt
deschise.
După fixarea capului de închidere și racordarea conductelor
de captare, la cele două vane laterale, se închide încet vana
principală, stingându-se incendiul și dirijându-se jetul de produs în
conducta de captare.

3.4. Stingerea incendiilor provocate de gaze în conducte

și în aer liber

3.4.1. Stingerea incendiilor de gaze în conducte

Din exploziile și incendiile declansate în mai multe țări se
desprind multe învățăminte. Principala grijă la stingerea unor
astfel de incendii trebuie să fie protejarea efectivului de
intervenție și a oamenilor în zona periclitată.
La stingerea incendiilor nu trebuie să ne limităm numai la
lichidarea flăcărilor, ci să se prevină și accidentele pe care le-ar
putea provoca gazele. Cele mai frecvente accidente sunt scurgerea
și aprinderea gazelor.
Cel mai indicat procedeu de stingere a incendiilor este
închiderea accesului de gaze, incendiul putând fi stins cu bioxid
de carbon, pulberi stingătoare și chiar cu jeturi de apă. Dacă
gazele nu se închid însă imediat, în orice moment se poate ajunge
60
din nou la reapariția incendiului. Cea mai eficace substanță
stingătoare folosită pentru întreruperea procesului de ardere a
gazelor este pulberea stingătoare, folosind în acțiunea de
intervenție două procedee:
a) acțiunea cu pistoale de pulbere stingătoare în imediata
apropiere a flăcărilor de gaze. Acest procedeu asigură o
întrerupere imediată a arderii datorită concentrației abundente de
pulbere în zona gazelor care ard.
Procedeul cere însă ca personalul de intervenție să fie
echipat cu costume corespunzătoare de protecția împotriva
radiațiilor calorice, cele mai indicate fiind costumele anticalorice
aluminizate;
b) la cel de al doilea procedeu, personalul de intervenție
trebuie să se apropie cât mai repede de flacără, punând imediat în
funcțiune pistoalele pentru pulbere. Jetul de pulbere se îndreaptă
mai întâi spre vârful flăcării, apoi se coboară treptat spre bază și
apoi din nou spre vârful flăcării. Norul de pulbere care se
formează oferă o protecție împotriva radiațiilor de caldură, astfel
încât personalul muncitor să se poată apropia de flacără. Dacă
flăcările sunt mari este nevoie de mai multe jeturi de pulbere.

Norul de pulbere care înconjoară flacăra reduce mult

intensitatea arderii. Dacă acest nor este destul de mare pentru a
acoperi în întregime flacăra și suficient de concentrat, flacăra va fi
înlăturată după câteva jeturi de pulbere.
Acest procedeu necesită o cantitate mai mare de pulbere, dar
prezintă avantajul că personalul de intervenție se poate apropia cu
ușurință, chiar echipați cu costume obistnuite.

3.4.2. Stingerea incendiilor de gaze în aer liber

Distribuirea de gaze în orașe se face prin conducte de joasă
presiune. În caz de incendiu, gazele se pot închide de la conducta
principală, de la stradă sau de la contorul de gaze.
La apariția unor scăpări de gaze din sol sau din săpături este
necesar:

61
 ● să se anunțe gospodăria de gaze despre scăpările
observate;
● să se evacueze clădirile din împrejurimi;
● să se stingă toate focurile deschise din împrejurimi și să se
interzică fumatul;
● să se controleze toate încăperile din clădirile învecinate și
să se stabilească dacă există semne de prezență a gazelor;
● circulația să fie îndreptată în altă direcție;
● să se închidă gazele de către lucrătorii de la gospodăria
gazelor.
În cazul în care incendiul de gaze izbucneste într-un spațiu
liber se va proceda astfel:
● se vor uda cu apă obiectivele combustibile din jur, dacă
există pericolul aprinderii lor;
● se închide aducțiunea de gaze și se acționează cu pistoale
cu pulberi stingătoare;
● se vor închide ventilele de la conducta de gaze.
Dacă se depistează gaze în fântâni, canale și alte locuri
asemănătoare se întreprind următoarele acțiuni:
● se anunță gospodăriile de gaze pentru a stabili natura
gazului și a surselor din care provine;
● se umezesc cu apă materialele care ard și cele
combustibile care se află în apropiere;
● se îngrădește zona periclitată;
● se interzice orice acces în puț sau canale și se analizează
atmosfera din ele cu detectoare de gaze și se stabilește cantitatea
de oxigen;
● se interzice intrarea în puț sau canale dacă se presupune că
în ele există o concentrație periculoasă de gaze, și nu se va intra în
acestea fără ajutoare;
● deschiderea capacelor și puțurilor învecinate se va efectua
cu multă grijă pentru a nu se produce scântei;
● capacele și ramele se udă cu apă înainte de deschidere.
Acțiunea de intervenție în interiorul puțurilor și canalelor se
va face numai cu respectarea măsurilor de securitate, folosindu-se

62
aparate izolante, centuri de siguranță și corzi, echipa fiind formată
din cel puțin două persoane.

3.5. Măsuri de securitate și protecție

pe timpul intervenției

O atenție deosebită se va acorda cunoașterii și respectării

regulilor de tehnica securității servanților. Astfel, se vor folosi în
mod obligatoriu: costume anticalorice, foliile reflectorizante și
căștile antifonice.
Protecția mașinilor se va asigura prin panouri de tablă
căptușită cu azbest sau folii reflectorizante.
Pentru transmiterea ordinelor de la punctul de comandă la
șefii de sectoare, în condiții de zgomot foarte ridicat, este necesar
să se asigure stații radio prevăzute cu complete cască-laringofon,
amplasate la distanță de sectorul de luptă, ordinul primit fiind scris
într-un caiet și prezentat apoi șefului de sector.
Folosirea explozibilului destinat stingerii se va face numai
de artificieri sau specialiști în domeniu.
Datorită producerii norului de fum care ia naștere în urma
arderii, pentru a preveni intoxicarea, se folosesc măștile contra
fumului și gazelor cu cartuș pentru CO2, iar în cazul în care se
lucrează în aproprierea jetului de erupție se vor folosi aparatele
izolante sau cu aer comprimat.
Nu este indicat să se execute stropirea servanților în zona cu
radiație calorică intensă, deoarece aceasta produce opărirea.

63
 4. Incendiile interioare

La etapa actuală circa 90 % de incendii, în întreaga lume, se

produc în interiorul diferitor încăperi. Aceste incendii (interioare)
provoacă sumar cea mai mare pagubă socială, economică și
ecologică. La incendiile care se produc în încăperi anual își pierd
viața mai mulți oameni, decât în diferite războaie și conflicte
militare. Cele mai simple calcule demonstrează că, la arderea
mobilei, în cazul unui incendiu ordinar care are o suprafață medie
de circa 5 m2 și temperatura medie spațială de 500 – 600 0C, pe
durata dezvoltării libere (circa 20 min) în mediul înconjurător se
aruncă (sunt emise) 500 – 900 m3 de produse ale arderii. În
componența acestora se conțin un șir de substanțe nocive și toxice.
Într-un oraș cu circa 10 mln de locuitori volumul anual al emisiilor
în atmosferă, de la incendiile din apartamente, constituie de
la 6 până la 12 mln m3.
Focarul primar al incendiului, în majoritatea cazurilor, este
punctiform, adică suprafața acestuia, în momentul izbucnirii, este
cu mult mai mică față de suprafața sarcinii termice (sarcinii de
incendiu) din încăpere. Procesul de ardere declanșat tinde să
cuprindă o suprafață maximal posibilă, dacă nu este lichidat la
timp. Arderea poate să cuprindă întreaga încăpere a focarului de
incendiu, apoi încăperile vecine ca în rezultat flăcările să cuprindă
întreaga clădire. Totodată, trebuie menționat că situația la incendiu
depinde, în mare măsură, de dezvoltarea incendiului în încăperea
focarului primar.
În acest compartiment sunt studiate particularitățile
principale și legătura reciprocă a proceselor de ardere, schimb de
căldură și gaze, precum și influența acestora asupra dinamicii și
parametrilor incendiilor interioare. Analiza tuturor fenomenelor se
efectuează în cadrul unui model integrat, conform căriua se
acceptă că mediul gazos al încăperii, în orice moment de timp,
prezintă în sine un amestec omogen bine amestecat. Starea acestui
amestec este caracterizată de valorile medii volumetrice ale
temperaturii, densității și presiunii.

64
 4.1. Apariția și dezvoltarea schimbului de gaze la incendiu.
Parametrii principali ai acestuia

Presiunea statică a amestecului gazoz din interiorul încăperii

și a aerului din exterior variază pe înălțime în conformitate cu
legea lui Pascal. Într-o primă aproximație putem considera, că
această distribuire este liniară și este descrisă de expresia:
p = p0 – ρgh,

în care: p – presiunea coloanei de gaz cu înălțimea h, Pa;

p0 – presiunea gazului pe planul bazei (h = 0), Pa;
ρ – greutatea specifică a gazului, kg/m3;
g – accelerația căderii libere, m/s2.
Până la incendiu distribuirea presiunilor aerului pe înălțime
în interiorul încăperii, de regulă, se stabilește în așa mod, încât în
partea de sus presiunea este mai mare, iar în partea de jos mai mică
față de presiunea atmosferică (figura 4.1).

Figura 4.1. Distribuirea presiunilor în interiorul și exteriorul

încăperii: linia aerului continuă – epura presiunilor din exterior; linia
întreruptă – epura presiunilor aerului în interiorul încăperii

La o anumită înălțime presiunea aerului din interior este

egală cu presiunea din exterior. La acest nivel se află planul
65
orizontal condițional care este numit planul presiunilor egale
(P.P.E.) sau zona neutrală. Distanța de la P.P.E. până la pardoseală
(dușumea) este considerată drept înălțime a zonei neutrale și se
notează prin hz.n..
Prin toate golurile, amplasate mai sus de P.P.E., aerul iese
din încăpere, iar prin cele amplasate mai jos de P.P.E. – aerul intră
în încăpere.
Apariția focarului de ardere în încăpere provoacă imediat
creșterea presiunii mediului gazos, deoarece volumul produselor
arderii, chiar și în condiții normale, este mai mare decât volumul
aerului consumat. Temperatura medie volumetrică și,
corespunzător, densitatea mediului gazos în momentul apariției
arderii se modifică neesențial. În corespundere cu expresia deja
menționată (p = p0 – ρgh) distribuirea presiunilor pe înălțimea
încăperii, de asemenea, rămâne practic neschimbată. În rezultatul
acestui fapt, presiunea gazelor în interiorul încăperii la toate
nivelurile crește cu una și aceeași valoare, epura presiunilor se
deplasează practic paralel, iar P.P.E. coboară spre dușumea. De
regulă, P.P.E. coboară mai jos de cota inferioară a golului și gazele
de ardere ies (se scurg) din încăpere prin toate golurile prezente
(goluri deschise, fisuri, găuri penetrante etc.), indiferent de
amplasarea acestora (figura 4.2). Procesul de ardere, în asemenea
situație, se dezvoltă din contul rezervei de oxigen din încăpere.

Figura 4.2. Modificarea poziției PPE la apariția și dezvoltarea

focarului de incendiu

Pe măsura dezvoltării procesului de ardere temperatura

medie în volumul încăperii crește, densitatea mediului gazos scade

66
și epura presiunilor își schimbă unghul. În același timp, scade
concentrația oxigenului în mediul gazos, care accede în zona de
ardere și, ca rezultat, scade viteza arderii. Corespunzător, se reduce
viteza dilatării mediului gazos și presiunea în interiorul încăperii
începe să scadă, iar epura presiunilor se deplasează spre stânga și
P.P.E. se ridică spre tavan (figura 4.2). Prin golurile amplasate mai
jos de P.P.E. în încăpere intră aer proaspăt, iar prin golurile
amplasate mai sus de P.P.E. este împins amestecul de gaze,
componența căruia se modifică pe măsura dezvoltării procesului de
ardere.
Schimb de gaze la incendiul interior este considerat
ventilarea încăperii, inițiată de procesul de ardere și
interdependenta de aceasta (de ardere).
Parametrii principali ai schimbului de gaze sunt:
- consumul necesar de aer Ga.n., kg/s – consumul de aer,
necesar pentru arderea completă a materialului cu viteza stabilită
conform masei;
- consumul real de aer Ga.r., kg/s – masa de aer, care intră în
încăpere pe timpul incendiuuli într-o unitate de timp;
- coeficientul surplusului de aer a, egal cu raportul:

a = Ga.n./ Ga.r. (4.1.)

Consumul necesar de aer se determină după formula:

Ga.n. = 𝜐 ∙SiꞏVa.t.ꞏρa , (4.2)

2
unde: 𝜐 – viteza specifică de ardere conform masei, kg/(m ∙ s);
Si – suprafața incendiului, m2;
Va.t. – volumul teoretic de aer necesar pentru ardere, m3/kg;
ρa – densitatea aerului, kg/m3.
În calitate de exemplu vom precăuta incendiul dintr-o
încăpere doar cu un singur gol deschis.
În procesul dezvoltării incendiului parametrii proceselor de
ardere, schimbul de căldură și gaze se modifică. Acest lucru este
determinat, în mare măsură, de poziția P.P.E. față de cotele
superioară și inferioară ale golului deschis. În momentul inițial de
67
pătrundere a aerului în încăpere, P.P.E., de regulă, se află la nivelul
tavanului. Pe măsura dezvoltării procesului de ardere și,
corespunzător, majorării volumului gazelor de ardere acest plan
coboară. Coborârea va dura până când viteza de ardere a
combustibilului va atinge valoarea maximală.
Atâta timp cât P.P.E. se află mai sus de cota superioară a
golului gazele din încăpere nu se înlătură și golul lucrează doar
pentru accesul aerului în zona de ardere. Dacă P.P.E. se află între
cotele superioară și inferioară ale golului, mai sus de P.P.E. din
încăpere ies gazele încălzite, iar mai jos de P.P.E. în încăpere
pătrunde aerul proaspăt. În cazurile când P.P.E. coboară mai jos de
cota inferioară a golului, aerul nu mai pătrunde în încăpere,
intensitatea arderii scade, se reduce și viteza de ardere conform
masei. Ca urmare, se reduce volumul gazelor de ardere și,
corespunzător, scade presiunea în încăpere. Cu scăderea presiunii
are loc ridicarea P.P.E. și în încăpere pătrunde aerul.
Pentru aprecierea consumului real de aer Ga.r. vom studia
situația în momentul de timp, când P.P.E. se află între cotele
superioară și inferioară ale golului la înălțimea h0 față de dușumea.
P.P.E. îl vom considera drept plan de bază la care presiunea
gazelor pg și a aerului pa sunt egale cu p0. Presiunea la acest nivel
o vom accepta în calitate de punct de calcul – p0 (figura 4.3).

Figura 4.3. Schema distribuirii presiunilor și curenților de

gaze în cazul incendiului în încăpere: săgețile indică direcția deplasării
curenților de gaze; linia continuă – epura presiunilor aerului din exterior;
linia întreruptă – epura presiunii mediului gazos în încăpere

68
 Atunci, la distanța h de la P.P.E. presiunea gazelor va fi egală
cu pg = p0 – ρggh, iar a aerului pa = p0 + ρagh (ρg și ρa ,
corespunzător, densitățile gazelor și ale aerului).
Diferența presiunilor gazului (în interiorul încăperii) și a
aerului (în afara încăperii) la distanța h va fi egală:
- mai sus de P.P.E. ∆p = (ρa - ρg)gh > 0;
- mai jos de P.P.E. ∆p = (ρg - ρa)gh < 0.
Deoarece ne interesează nu direcția de acțiune a ∆p, ci
valoarea absolută a acesteia, putem scrie: ∣∆p∣ = (ρa - ρg)gh.
Mărimea ∆p prezintă în sine suprapresiunea statică, care creează o
presiune dinamică, egală cu ρw2/2 (w – viteza liniară a curentului
de aer sau gaz). Atunci la distanța h de la P.P.E. vitezele curenților
de gaz wg și de aer wa vor avea următoarea valoare:

wg = 2𝑔ℎ 𝜌 𝜌 /𝜌 ; (4.3)

wa = 2𝑔ℎ 𝜌 𝜌 /𝜌 . (4.4)

Consumul de gaz conform masei Gg, kg/s, și de aer Ga, kg/s,

prin golul deschis vor fi egale: Gg = μVg ρg și Ga= μVa ρa, în care
μ – coeficientul rezistenței aerodinamice a golului, Vg și Va –
volumele gazului și aerului, corespunzător, care trec prin golul
deschis într-o unitate de timp, m3/s.
La atingerea unui regim staționar al schimbului de gaze, când
h0 nu se mai modifică și o anumită durată de timp se află la același
nivel, Gg Ga. În alte faze ale incendiului acestea se deosebesc cu
circa 10-15%.
Acest fapt permite a considera procesul schimbului de gaze,
în orice moment de timp, un proces cvazistaționar când Gg Ga.
Totuși, folosind ecuația lui Klaiperon, densitatea mediului gazoz o
putem exprima prin următoarea relație:

ρg = ρa ∙ , (4.5)

69
unde: T0 – temperatura aerului, K;
Tinc – temperatura incendiului, K.
Densitatea aerului se acceptă, de regulă, egală cu 1,2 kg/m3,
iar T0 = 293 K (adică 20 0C). Atunci ρg 1,2 ∙ 293/Tinc .
Admitem, că în procesul dezvoltării incendiului temperatura în
încăpere a crescut de la 100 până la 1000 0C. Corespunzător, ρg s-a
micșorat de la 0,944 până la 0,277 kg/m3. Aceasta ne
demonstrează că, la creșterea temperaturii de circa 10 ori,
consumul de aer conform masei scade cu mai puțin de 40 %. De
aceea, consumul real de aer conform masei, care accede (pătrunde)
în încăpere, poate fi apreciat cu aproximație ca:

Ga 0,61Sgol√H. (4.6)

Produsul, Sgol√H este numit parametrul neetanșeității

(deschiderii) încăperii. Cu cât este mai înaltă intensitatea
schimbului de gaze, cu atât mai mult aer rece pătrunde în încăpere,
cu atât mai multe gaze încălzite sunt evacuate din încăpere. De
aceea, în încăperile cu suprafața mare a golurilor deschise,
temperatura maximală a incendiului trebuie să fie mai joasă. Prin
urmare, majorarea artificială a intensității schimbului de gaze,
folosind ventilatoare, aspiratoare de fum, dezvelirea construcțiilor
etc. în procesul stingerii incendiilor ar trebui să ducă la scăderea
temperaturii mediului gazos în focar. Totuși, acest lucru nu se
întâmplă totdeauna.

4.2. Echilibrul termic al încăperii în cazul incendiului

La incendiu sursa de căldură este zona arderii. Intensitatea

degajării căldurii este direct proporțională cu viteza de ardere
conform masei, kg/s (kg/min).
Dacă toată căldura, care se degajă din zona arderii, s-ar
consuma doar pentru încălzirea mediului gazos din interiorul
încăperii, atunci temperatura maximală a acestuia, cu timpul
(treptat), ar atinge temperatura flăcării. Temperatura maximală a
70
flăcării difuze a gazelor constituie circa 1350 0C, a majorității
lichidelor combustibile – 1250 0C, a materialelor solide – 1150 0C.
Însă o mare parte din căldura care se degajă din zona arderii
este absorbită de elementele de construcție, altă parte se pierde în
rezultatul radiației prin golurile deschise, se consumă pentru
încălzirea materialelor combustibile (mai cu seamă în faza inițială
a incendiului), se înlătură din încăpere împreună cu produsele
arderii prin golurile deschise. Toate cele menționate conduc la
aceea, că temperatura incendiului interior, totdeauna, este mai
mică decât temperatura flăcării. În formă generală, echilibrul
termic al incendiului interior poate fi reprezentat prin următoarea
formula:
qinc = qm.g. + qev + qm + qc + qr, (4.7)
unde: qinc – intensitatea degajării căldurii în zona arderii;
qm.g. – intensitatea acumulării căldurii de către mediul gazos
al încăperii;
qev – intensitatea evacuării căldurii din încăpere împreună
cu gazelle încălzite;
qm – intensitatea absorbției căldurii de către materialele
combustibile în timpul încălzirii lor până la temperatura de
inflamare;
qc – intensitatea absorbției căldurii de către construcțiile
împrejmuitoare ale încăperii;
qr – intensitatea radiației termice în afara încăperii prin
golurile deschise.
Temperatura mediului gazos din încăpere este determinată de
valoarea qm.g.. Toate celelalte componente din partea dreaptă a
formulei (4.7) sunt pierderi de căldură. Cu cât mai mari sunt
pierderile, cu atât mai mică este temperatura mediului gazos (qm.g.)
și, corespunzător, temperatura incendiului (Tinc). Valoarea (qc)
depinde de caracteristicile termofizice ale materialelor din care
sunt confecționate elementele împrejmuitoare. S-a stabilit că, odată
cu majorarea conductibilității termice a acestora, temperatura
incendiului (Tinc) scade. Valoarea (qr) este determinată de suprafața
golului (golurilor), precum și de capacitatea de radiație a flăcării.
71
De exemplu, flăcările spirturilor sunt transparente cu puțin fum.
Capacitatea de radiație a acestora este redusă, deci (qr) de
asemenea este mică. Produsele petroliere, materialele combustibile
solide la ardere degajă cantități mari de funingine, particulele
căreia în interiorul flăcării se încălzesc până la temperatura de
iluminare. Flăcările unor asemenea materiale au o temperatură mai
joasă, însă o intensitate mai mare de radiație.
Intensitatea absorbției căldurii de către substanțele
combustibile depinde de proprietățile termofizice ale acestora și se
manifestă, în principal, la faza inițială a incendiului, de aceea
asupra temperaturii incendiului (Tinc) influențează foarte puțin.
În așa mod, qr, qc, și qm sunt condiționate de caracteristicile
clădirii și a materialelor combustibile, care se află în încăpere. De
aceea, a dirija cu pierderile de căldură cel mai eficient este prin
majorarea qev, adică prin majorarea intensității evacuării gazelor
încălzite:
qev = Ggcs(Tinc – T0), (4.8)

unde: cs – capacitatea termică specifică a gazelor evacuate din

încăpere la Tinc;
T0 – temperatura inițială în încăpere.
Dacă vom prezenta suma (qm + qc + qr) ca o parte de pierderi
m din qinc, atunci formula (4.7) poate fi prezentată în următoarea
formă:

qm.g. = qinc(1 – m) – qev (4.9)

Dacă qinc(1 – m) > qev, atunci qm.g. > 0 – intensitatea

acumulării căldurii de către mediul gazos depășește intensitatea
pierderilor și Tinc crește.
Dacă qinc(1 – m) = qev, atunci qm.g. = 0 – sistemul se află în
echilibru dinamic, iar incendiul se desfășoară la un schimb de gaze
stabilizat (staționar) - Tinc = const.
Dacă qinc(1 – m) > qev – intensitatea acumulării căldurii de
către mediul gazos este mai mică decât pierderile - Tinc scade.

72
 4.3. Regimurile incendiilor interioare

Deoarece Gg Ga, majorarea intensității schimbului de gaze,

după cum se vede din formula (4.9) trebuie să conducă la scăderea
qm.g. (intensitatea acumulării căldurii de către mediul gazos) și a
temperaturii incendiului. Însă valoarea Ga este reciproc legată de
viteza arderii vm. S-a stabilit experimental, că în cazul schimbului
de gaze staționar vm depinde Sgol√𝐻, adică de parametrul
deschiderii încăperii.
Dacă la valoarea dată a Sgol√𝐻 viteza pătrunderii aerului
către suprafața de ardere nu asigură viteza maximă de ardere,
atunci majorarea Ga (înseamnă și a Gg) duce la creșterea vitezei de
ardere și a degajării de căldură qinc. În acest caz qm.g. devine mai
mare de zero și Tinc crește. Asemenea incendii sunt numite incendii
reglate de ventilație (I.R.V.). Atunci când viteza de ardere
conform masei și, corespunzător, căldura produsă de incendiu sunt
maxime pentru tipul dat de combustibil, la majorarea cantității de
aer proaspăt în zona arderii acești parametri nu se vor modifica,
adică qinc rămâne neschimbat. Însă majorarea Gg, precum și a
pătrunderii aerului rece în încăpere, duce la aceea că qm.g. devine mai
mic de zero și Tinc scade. Asemenea incendii sunt numite incendii
reglate de sarcină (I.R.S.).
Așadar, I.R.S. este regimul incendiului la care viteza de
ardere conform masei este determinată de caracteristicile sarcinii
termice (de incendiu) și nu depinde de modificarea (creșterea)
accesului de aer în încăpere. I.R.V. – regim al incendiului la care
consumul de aer, ce pătrunde în încăpere, limitează viteza de
ardere conform masei.
Este cunoscut faptul că, în încăperi cu diferite valori ale
parametrului de deschidere, se pot stabiliza temperaturi egale ale
mediului. Totuși, situația la incendiu se poate deosebi în mod
radical. De regulă, incendiile reglate de ventilație sunt mai
periculoase, față de incendiile reglate de sarcină. Acestea se
desfășoară la insuficiență (deficit) de aer. De aceea, gazele de
ardere, care se degajă în rezultatul pirolizei sau evaporării

73
materialului conbustibil în încăpere, nu ard complet. Acest fapt
conduce la creșterea volumului flăcării, care este aruncată prin
golul present, majorând pericolul propagării incendiului la etajele
superioare. Trebuie menționat, că un rol important îl are forma
golului – raportul lățimii B față de înălțimea H.
Insuficiența de aer în cazul I.R.V. duce la aceea că fumul
care pătrunde în încăperile vecine, de asemenea, conține produse
ale arderii incomplete și gaze nearse. Concentrația acestor
substanțe, pe durata dezvoltării libere a incendiului, poate să
depășească limita superioară a concentrației de propagare a flăcării
(exploziei). La deschiderea unui gol, într-o asemenea încăpere (de
exemplu, pentru debitarea mijlocului de stingere), are loc formarea
și inflamarea (deflagrația) amestecului combustibil, însoțită de
aruncarea flăcării.
Majorarea artificială a curentului de aer în cazul I.R.V., în
faza inițială, provoacă o anumită scădere a temperaturii gazelor din
volumul încăperii. Totuși, în continuare, accesul aerului proaspăt
către suprafața (zona) arderii, conduce la accelerarea vitezei de
ardere în masa materialelor combustibile și la creșterea
temperaturii incendiului. După cum demonstrează studiile
experimentale, efectuate în cadrul institutului ВНИИПО din
Federația Rusă, în rezultatul majorării suprafeței golului în cazul
I.R.V. temperatura incendiului poate să crească până la două ori.
Același lucru, în cazul I.R.S., poate provoca scăderea temperaturii
incendiului cu circa 40-50%.
Așadar, în funcție de regimul incendiului, intervenția în
procesul schimbului de gaze la stingerea acestuia, poate conduce la
rezultate diametral opuse, ca urmare a legăturii și interdependenței
dintre procesele de ardere, schimb de gaze și căldură.

4.4. Dinamica incendiilor interioare

Dinamică a oricărui proces, inclusiv incendiul, se numește

dependența parametrilor acestuia de timp. Cunoașterea legităților
de modificare a parametrilor incendiului este necesară pentru a

74
asigura securitatea oamenilor, elaborarea măsurilor de prevenire și
propagare a incendiilor, pentru proiectarea sistemelor automate de
semnalizare (depistare) și stingere a incendiilor, planificarea
forțelor și mijloacelor necesare pentru lichidarea incendiilor.
În procesul dezvoltării libere a incendiilor interioare sunt
deosebite patru faze principale:
1. Inițierea incendiului.
2. Dezvoltarea incendiului (faza de ardere lentă și faza de
ardere activă).
3. Arderea generalizată.
4. Regresia incendiului.
Faza de inițiere reprezintă procesul de inflamare a
materialelor și substanțelor combustibile și propagarea flăcării pe
suprafața acestora.

Figura 4.4. Inițierea incendiului interior

Faza inițială a combustiei (arderii) este direct legată de

cantitatea de combustibil supusă arderii. La această fază căldura
degajată este în cantități moderate, iar fumul mai puțin abundent.
Final al acestei faze se consideră momentul când toate
obiectele și materialele aflate în încăpere au fost cuprinse de
flăcări. Din acest moment, suprafața incendiului devine egală cu
suprafața pardoselei (podelei), iar zona arderii ocupă întregul
volum al încăperii. Un asemenea incendiu poartă denumirea de
75
incendiu volumetric. Caz particular al acestuia se consideră așa-
numitul incendiu local, când dintr-un șir de cauze arderea se
localizează pe un anumit obiect sau grup de obiecte, însă încăperea
nu este cuprinsă integral de flăcări. Faza inițială a arderii este
direct legată de cantitatea de materiale combustibile supuse arderii.
La această etapă căldura degajată este în cantități moderate, iar
fumul mai puțin abundent. Numai materialele combustibile
influențează dezvoltarea incendiului. Se poate spune că incendiul
este limitat de materialele combustibile existente în spațiul
incendiat. În această etapă, volumul încăperii în care se dezvoltă
incendiul nu are influență asupra dezvoltării acestuia.
Dacă înălțimea, la care este capabil să se ridice curentul
ascendent de gaze, este mai mare decât înălțimea încăperii, gazele
calde se dispersează lângă tavan, formând un strat de fum încălzit,
adiacent tavanului. Ajungând lângă pereții mai reci, curentul de
gaze se răcește, densitatea lui crește și acesta se deplasează în jos,
creând o circulație a gazelor în interiorul încăperii. În asemenea
situații este posibilă inundarea cu fum a întregului volum al
încăperii, chiar dacă P.P.E. este amplasat între cotele inferioară și
cea superioară ale golului deschis.
Treptat, în curenții convectivi, este antrenat tot volumul de
aer aflat în încăpere și încep să se încălzească materialele
combustibile care se află în afara zonei de acțiune a radiației
focarului de incendiu. Dacă temperatura incendiului va depăși
temperatura de inflamare a acestora (pentru majoritatea
materialelor combustibile solide – 250-300 0C), viteza degajării
gazelor combustibile va fi suficientă pentru formarea în volumul
încăperii a unui amestec combustibil la nivelul limitei inferioare de
inflamare. În cazul pătrunderii unui curent suficient de aer
proaspăt, flacăra se va propaga deja nu pe suprafața materialelor, ci
prin volumul amestecului gaz-aer cu viteza de ordinul metrilor pe
secundă. În acest caz, are loc, practic, cuprinderea momentană de
către flăcări a întregului spațiu al încăperii – aprinderea generală.
Faza dezvoltării incendiului – la această fază focarul de
incendiu crește în importanță. Cantitatea de căldură degajată crește
considerabil, fapt ce duce la majorarea progresivă a temperaturii în
76
încăpere. În același timp, volumul de fum produs este din ce în ce
mai mare și se acumulează prin convecție în partea de sus a
spațiului incendiat. Fumul, prin componentele sale, constituie o
nouă sursă de combustibil în ecuația dezvoltării incendiului.
Obiectele care vin în contact cu căldura degajată de incendiu, prin
radiație și conducție se încălzesc și se aprind.

Figura 4.5. Faza de dezvoltare a incendiului

Faza de dezvoltare a incendiului constituie momentul cel

mai instabil al evoluției unei arderi. Această fază, a cărei durată în
timp variază, poate fi accelerată de următorii factori ce
influențează viteza de ardere: gradul de afânare sau granulozitate al
materialelor combustibile, dispunerea geometrică a materialelor în
încăpere, temperatura și alți factori.
Pericolul creat de fumul de incendiu este determinat de
natura și caracteristicile acestuia. Fumul produs de ardere poate fi:
- inflamabil și exploziv, deoarece conține particule nearse ale
materialelor care ard, rezultate îm urma unei arderi incomplete;
- toxic, întrucât compoziția și temperatura acestuia fac mediul
irespirabil;

77
 - opac, prin prezența în compoziția acestuia a particulelor de
funingine sau de aerosoli, ceea ce duce la o ecranare a mediului,
reducând vizibilitatea în spațiul incendiat, iar dacă este foarte dens,
sunetele emise sunt asurzitoare;
- radiant, având în vedere că transportă o mare parte din
căldura degajată de procesul de ardere. Cu cât temperatura la
incendiu este mai mare, cu atât fumul emite radiații termice mai
importante;
- mobil și difuz, deoarece se comportă ca un fluid,
infiltrându-se și răspândindu-se în toate spațiile deschise din calea
lui.
Gradul de afânare și divizare a materialelor combustibile
influențează considerabil viteza de ardere și cantitatea de căldură
produsă. Pentru aceeași masă de materiale combustibile, viteza de
propagare a arderii depinde de raportul suprafață/volum.
Verticalitatea structurilor și mărimea suprafeței în contact cu aerul
accelerează procesul de ardere.
Dispunerea materialelor în spațiul încăperii, de asemenea,
influențează viteza procesului de ardere. Viteza de propagare a
arderii unui material depinde de forma geometrică a acestuia și de
dispunerea lui în spațiu și față de celelalte elemente din încăpere.
Principalele suprafețe care degajă produse de piroliză sunt:
mocheta, tapetul, așternuturile, mobila, materialele polimerice.
Creșterea temperaturii influențează considerabil viteza
reacțiilor chimice, care este primordială în stabilirea vitezei de
propagare a incendiului. Se estimează, că viteza acestor reacții se
dublează de fiecare dată, când temperatura crește cu 10 0C.
Printre alți factori care influențează faza de dezvoltare a
incendiului pot fi menționați:
- prezența deschiderilor – numărul, poziția și locul lor au o
influență directă asupra vitezei de propagare a arderii;
- suprafața totală a materialelor care degajă produse de
piroliză, denumită și „suprafață liberă incendiată”, afectează
viteza de propagare a arderii;

78
 - configurația geometrică și concentrația de oxigen din aerul
încăperii constituie, de asemenea, factori care influențează viteza
de ardere ș.a.
Rețineți! În cazul unui incendiu de încăpere, se estimează că
temperatura atinge valoarea de 600 0C doar după cinci minute;
pentru aceeași perioadă de timp, dacă incendiul s-ar declanșa în
casa scărilor, temperatura poate atinge valoarea de 1200 0C.
Faza de ardere generalizată (figurule 4.6, 4.7) este cea mai
importantă etapă a incendiului, astfel că intensitatea și riscul de
propagare a acestuia sunt maxime. Fără un aport nou de materiale
combustibile, incendiul va descrește în intensitate și va intra în
faza de regresie.

Figura 4.6. Faza de ardere generalizată într-o încăpere

Faza de ardere generalizată este consecința imediată a

fenomenului ”Flashover” și o continuare a fazei de dezvoltare a
incendiului, fiind caracterizată de faptul, că parametrii proceselor
de ardere, schimb de căldură și de gaze au valori constante.
Procesul de ardere fiind stabilizat, temperatura se uniformizează
spre valori maxime în tot spațiul încăperii, iar transferul de căldură
prin radiație devine predominant. La incendiile interioare sunt
identificate două situații:

79
 - incendii ventilate, când viteza de ardere este condiționată de
extensia suprafeței combustibilului care arde (incendiu controlat de
combustibil);
- incendii neventilate, când viteza de ardere depinde de
dimensiunile deschiderii de ventilație (incendiu controlat de
ventilație).
Parametrul principal al incendiilor, în această fază, este
temperatura din interiorul încăperii. Creșterea valorii temperaturii
în timp are efecte negative asupra structurii de rezistență. Cu cât
incendiul este mai bine alimentat cu oxigen (aer proaspăt), cu atât
cantitatea de căldură este mai importantă și incendiul mai violent.

Figura 4.7. Arderea generalizată este consecința imediată a

manifestări fenomenului „Flashover”

Faza de regresie a incendiului (figura 4.8) este datorată lipsei

de combustibil și/sau de comburant (oxidant). În decursul acestei
faze, temperatura încetează să mai crească, apoi începe să scadă,
datorită epuizării combustibilului care a ars. Flăcările se atenuează
brusc, după care dispar, fiind înlocuite treptat-treptat de jar și
cenușă.

80
 Figura 4.8. Faza de regresie a incendiului interior

Trebuie menționat faptul că, deși nu mai există combustibil

care să ardă, temperatura din încăpere și, mai cu seamă, cea
acumulată de structura construcției are valori destul de mari,
putând conduce la inițierea unor noi focare de incendiu în
încăperile adiacente.
La soluționarea problemelor practice, de regulă, se acceptă că
sarcina combustibilă este distribuită uniform pe întreaga suprafață
a pardoselii, pe când lichidul poate să se afle într-un recipient sau
să fie revărsat pe întreaga suprafață a pardoselii. Corespunzător,
incendiul de materiale solide combustibile, după faza de inițiere, se
consideră volumetric (spațial), iar incendiul de L.U.I. și L.C. poate
fi atât spațial, cât și local.

81
 5. Incendiile de materiale combustibile solide
(M.C.S.) pe teren deschis

5.1. Clasificarea M.C.S.

În condiții de incendiu, de rând cu substanțele lichide și
gazoase ard și cele solide, care se utilizează pe larg în diverse
domenii. Componența chimică a substanțelor solide combustibile
este diversă. În componența lor intră astfel de elemente ca: oxidul
de carbon, hidrogenul, oxigenul, clorul, sulful, fosforul, azotul etc.
Solide se numesc materialele, temperatura de topire sau
descompunere a cărora depășește 50 0C, precum și substanțele,
care nu au temperatură de topire (lemnul s.a.).
M.C.S. pot fi clasificate conform următorilor indicatori:
- conform compoziției chimice (figura 5.1);
- conform comportării la încălzire.

Clasificarea M.C.S. conform

compoziției chimice

Organice Neorganice

Hidrocarburi Metale Nemetale

Cu conținut de celuloză

Elementoorganice

Figura 5.1. Clasificarea M.C.S. conform compoziției chimice

82
 La hidrocarburi sunt atribuite materialele polimerice
naturale, artificiale și sintetice, în componența cărora intră
carbonul, hidrogenul, azotul și oxigenul (gumele, cauciucul, fibrele
chimice, masele plastice, țesăturile sintetice etc.). Conform
structurii, hidrocarburile sunt materiale cu structură omogenă.
Materialele cu conținut de celuloză – o subgrupă separată de
materiale organice naturale, la baza cărora se află celuloza. La
acestea se referă materialele polimerice de proveniență vegetală
(lemnul, bumbacul ș.a.) care, spre deosebire de polimerii sintetici
și artificiali, nu sunt materiale omogene, ci un amestec de polimeri
naturali. Comportarea tuturor materialelor vegetale în condiții de
incendiu este identică, de aceea acestea sunt reunite într-o singură
grupă.
Compozițiile elementoorganice sunt substanțe organice, în
componența cărora intră un șir de elemente, așa ca: sulful, fosforul,
siliciul, halogenii și metalele. În condiții de incendiu compozițiile
elementoorganice formează substanțe deosebit de toxice.
Substanțele combustibile solide neorganice sunt metalele și
nemetalele. Practic toate metalele, în condiții normale, se oxidează
în prezența aerului. Însă la grupul metalelor combustibile se referă
doar acele metale, care se pot aprinde, în prezența aerului, de la o
sursă de aprindere cu flacără deschisă, de capacitate medie, și să
ardă de sine stătător după înlăturarea sursei de aprindere. Cel mai
combustibile sunt metalele alcaline și alcalino-pământoase.
La grupul nemetalelor se referă fosforul, arseniul, siliciul,
sulful. Mecanismul aprinderii acestora amintește, în mare măsură,
de particularitățile arderii metalelor.
M.C.S. pot fi clasificate, de asemenea, după comportarea lor
în timpul încălzirii (figura 5.2):
- fără formare de gaze (practic, fără trecere în stare gazoasă);
- cu formare de gaze la încălzire.
Marea majoritate a substanțelor condensate se referă la clasa
a doua. La încălzire acestea trec în stare gazoasă, după care are loc
arderea omogenă a produselor gazificării.

83
 Clasificarea M.C.S. conform
comportării la încălzire

Care se gazifică Care nu se gazifică

M.C.S. de genul M.C.S. de genul

întâi, care se doi, care nu se
topesc la încălzire topesc la încălzire

Figura 5.2. Clasificarea M.C.S. conform comportării la încălzire

La rândul său, M.C.S. care se gazifică sunt împărțite în două

grupuri mari, reieșind din aceea, în ce mod acestea trec în stare de
vapori-gaze. Substanțele combustibile solide, care trec în faza
gazoasă prin faza lichidă (în condițiile temperaturilor înalte se
topesc) sunt numite M.C.S. de genul întâi. Procesul aprinderii
M.C.S. de genul întâi repetă procesul de pregătire și inflamare a
lichidelor combustibile. Arderea acestora se desfășoară în regim
omogen.
M.C.S. care trec în stare de vapori-gaze, ocolind faza lichidă,
din contul sublimării sau descompunerii termice a moleculelor sunt
numite MCS de genul doi. La arderea substanțelor din acest grup
sunt posibile regimurile de ardere atât omogenă, cât și eterogenă.

5.2. Particularitățile arderii M.C.S.

Mecanismul arderii. Arderea substanțelor și materialelor

solide se deosebește de arderea gazelor prin prezența etapelor de
descompunere și gazificare a fazei solide. Arderea substanțelor
solide în mediul de aer (ardere practică) are loc în urma inflamării

84
produselor volatile de piroliză. Ea poate fi studiată ca o ardere
difuzivă cvazieterogenă, așa cum decurge, în pincipiu, în fază
gazoasă. La modul general, procesul de ardere a substanțelor solide
constă din două faze (faza condensată, care include zonele de
încălzire și de piroliză și faza gazoasă, care include zona în aval de
flacără, zona de flacără și zona gazelor de ardere (tabelul 5.1).

Tabelul 5.1. Schema arderii M.C.S.

Fază solidă Fază gazoasă
Zonă de Zonă de piroliză Zonă în aval Zonă de Zona gazelor
încălzire (descompunere) de flacără flacără de ardere

Zona de încălzire reprezintă zona de încălzire a fazei

condensate. La materialele termoplaste această zonă se limitează
prin grosimea stratului topit. Grosimea zonei de încălzire depinde
de raportul coeficientului de conductibilitate termică și viteza de
ardere. Pentru multe materiale și substanțe grosimea zonei date
constituie aproximativ 3mm.
Zona de piroliză (descompunere) reprezintă zona de reacție
din volumul fazei de condensare în cadrul căreia are loc
descompunerea materialului solid în produse volatile gazoase.
Zona în aval de flacără reprezintă zona în care produsele
volatile ale pirolizei se descompun adăugător. În această zonă
începe procesul de inflamare, care este inițiat de atomii de
hidrogen H2, difuzați din zona de flacără.
Zona de flacără reprezintă zona de reacție în fază gazoasă –
zona în care decurg reacțiile chimice de bază și se observă
temperaturi maxime.
Zona gazelor de ardere reprezintă zona degajării gazelor de
ardere.
Astfel, particularitatea caracteristică a arderii M.C.S. constă
în transformarea multietapică a acestora în produse finale:
etapa 1 - absorbția de către substanță sau materialul solid a
energiei de la sursa de aprindere (de încălzire);
etapa 2 - descompunerea fazei condensate și formarea
produselor volatile și a reziduurilor carbonizate;
85
 etapa 3 - autoinflamarea produselor volatile;
etapa 4 - arderea produselor volatile de piroliză.
Încălzirea și descompunerea termică a substanței solide
anticipă inițierea și propagarea flăcării. Inițierea primară a flăcării
se apreciază ca proces de aprindere, iar aprinderea reprezintă un
proces nestaționar complicat, care constă în încălzirea rapidă a
unui segment al substanței solide până la temperatura flăcării
deschise, a scânteii electrice sau a unui corp incandescent. În urma
unei astfel de influențe, pe suprafața substanței solide apare
flacăra. Pentru o aprindere și ardere stabilă, temperatura suprafeței
trebuie să atingă aproximativ valoarea temperaturii suprafeței ca și
în cazul arderii în condiții staționare. Trecerea de la aprindere spre
regimul staționar de ardere a substanței combustibile solide este
posibilă din momentul inițierii flăcării.
Inflamarea substanței combustibile solide în aer se
analizează de pe poziția teoriei inflamării gazelor. Dar există unele
condiții, când procesul de ardere începe și în urma reacției
eterogene (de interacțiune a oxigenului cu straturile de suprafață).
Caracterul transferului de căldură al substanței combustibile
solide pentru încălzirea și inflamarea acesteia depinde de genul
sursei de aprindere și corespunzător de condițiile de influență a
fluxului termic pe suprafață. În condiții de incendiu, substanțele
solide se încălzesc în principiu datorită transferului termic prin
convecție și radiație de la flacără. Absorbția căldurii de către
materialele solide la transferul de căldură prin radiație depinde de
proprietățile substanței și ale sursei fluxului de căldură.
În stratul de suprafață încălzit, sub acțiunea fluxului de
căldură, are loc piroliza substanțelor solide, rolul de bază fiind
distrucția de oxidare termică. În procesul de gazificare a
substanțelor solide în procesul arderii distrucția de oxidare termică
depinde de: natura materialului; mecanismul de descompunere;
temperatura pirolizei; temperatura suprafeței materialului ce
arde; condițiile de difuzie a oxigenului către suprafața care arde.
Produsele volatile de piroliză ale substanțelor solide sunt
constituite din legături combustibile și incombustibile. La
produsele incombustibile de bază se raportă H2O, CO2 etc. La
86
rândul său, partea combustibilă constă din H2, CO, hidrocarburi
(saturate și nesaturate), aldehide, spirt, alte legături organice.
Cantitatea și componența produselor de piroliză depinde de: natura
materialului, mecanismul și cinetica procesului de piroliză,
temperatura de descompunere.
Inflamarea materialelor și substanțelor combustibile solide se
realizează dacă conținutul produselor de piroliză în fază de gaze
atinge valoarea concentrației inferioare de propagare a flăcării.
Această condiție este necesară, dar insuficientă pentru desfășurarea
arderii stabile. Pentru ca flacăra să nu se stingă, este necesar a
transmite materialului o astfel de cantitate de căldură, care ar
asigura o transmitere incontinuu în zona de ardere a unei cantități
necesare de substanță combustibilă în stare gazoasă.

5.3. Propagarea flăcării pe suprafața M.C.S.

După inflamarea materialului solid, incluzând procesele

menționate, începe procesul de deplasare a frontului de flacără pe
suprafața lui. Caracteristica de bază a acestui proces este viteza
liniară de propagare a flăcării – distanța parcursă de frontul
flacării într-o unitate de timp.
Deplasarea frontului flăcării se realizează datorită
transferului unei părți din căldura degajată către zona de ardere.
Transferul de căldură de la flacără spre suprafața materialului solid
se realizează prin radiație, convecție și conducție termică. În
funcție de condițiile de ardere, cota de căldură ajunsă pe suprafața
materialului solid prin cele trei forme de transfer este diferită. De
aceea, valoarea vitezei de ardere pentru unul și același material în
funcție de condițiile de ardere poate fi variabilă în limite
semnificative.
Încălzirea cantității de substanțe solide în aval de frontul de
flacără este însoțită de descompunerea termică cu formarea
produselor volatile. De aceea, propagarea flăcării se realizează de
fapt în faza gazoasă.
Spre deosebire de lichide, unde suprafețele sunt întodeauna
orizontale, propagarea flăcării pe materialele solide se poate realiza
87
în direcții diferite în spațiu: orizontale, verticale sau înclinate. În
funcție de orientarea suprafeței, variază și viteza de propagare a
flăcării. Ea este maximă pentru condițiile de propagare a flăcării de
jos în sus pentru suprafețe verticale și minimă pentru propagarea
flăcării de sus în jos. În alte situații, vitezele au valori intermediare.
O influență deosebită asupra vitezei de propagare o are
grosimea materialului. La evaluarea condițiilor de propagare a
flăcării se deosebesc materiale termic groase și materiale termic
subțiri. O astfel de clasificare este bazată pe comparația grosimii
reale a materialului cu grosimea termică a stratului materialului
solid preîncălzit în aval de frontul de flacără mai sus de
temperatura inițială.
Această particularitate trebuie să fie luată în considerare la
aprecierea condițiilor de propagare a flăcării pe materialele de
finisare, aplicate pe suprafața materialelor de construcție. Dacă
materialul construcției are un coeficient de transfer de căldură mai
mare în raport cu materialul de finisare, atunci la arderea
materialului de finisare se intensifică curenții de căldură din zona
flăcării spre suprafața combustibilă în interiorul fazei solide.
Astfel de proces stopează procesul de ridicare a temperaturii
stratului de suprafață și, corespunzător, reduce viteza de propagare
a frontului de flacără. La o anumită grosime minimă, suprafețele
combustibile nu mai propagă arderea. Astfel, putem concluziona:
cu cât conducția termică este mai mare, cu atât este mai intensă
cedarea căldurii de la suprafața substanței combustibile și la o
grosime mare a materialului de finisare combustibil se întrerupe
procesul de propagare a flăcării.

5.4. Arderea prafurilor (pulberilor)

Praful este un sistem coloidal, alcătuit dintr-o faza solidă,

dispersată într-un mediu gazos, adică prezintă în sine o substanță
solidă (fin mărunțită), dispersată în mediul gazos, de regulă, în
atmosfera obișnuită.
Faza dispersă poate fi alcătuită din particule cu aceeași
dimensiune (sistem monodispers) sau din particule cu dimensiuni
88
diferite (sistem polidispers). Toate prafurile industriale sunt
polidisperse. În funcție de dimensiunea medie a particulelor praful
se poate afla o durată mare de timp în stare suspendată sau poate să
se sedimenteze foarte repede după o perioadă scurtă de aflare în
suspensie.
Sistemul dispers, care prezintă în sine praful suspendat în aer,
poartă denumirea de aerosol. Praful sedimentat pe diferite
suprafețe este numit aerogel. Chiar și în stare sedimentată, fiecare
particulă de substanță mărunțită este înconjurată de un înveliș
gazos (de aer).
Aerosolii, conform proprietăților proprii, ocupă o poziție
intermediară între aerogel și amestecul gazos omogen. Aerosolii,
precum și aerogelurile, sunt sisteme disperse eterogene, cu aceeași
fază solidă și comportarea lor este determinată de proprietățile
fizico-chimice ale acestei faze solide. Cu amestecurile gaz-aer
aerosolii se aseamănă prin aceea, că arderea majorității acestora se
desfășoară cu explozie și sunt caracterizați de mulți parametri, care
sunt tipici pentru amestecurile gazoase.
Dintre proprietățile prafurilor, care determină pericolul de
explozie-incendiu și de incendiu, cele mai importante sunt:
dispersitatea (dimensiunea particulelor), activitatea chimică,
capacitatea de adsorbție, predispoziția de electrizare.
Vom studia, mai amănunțit, particularitățile arderii
aerosolului și aerogelului.
Parametrii principali, ce caracterizează pericolul de incendiu
al aerogelului, sunt temperatura de inflamare și autoinflamare.
În linii generale, arderea prafurilor sedimentate se aseamănă
cu arderea materialului combustibil, din care acest praf a fost
căpătat. Particularitatea deosebită a aerogelului este capacitatea de
a trece în stare de suspensie. La încălzire se desfășoară toate
procesele pregătitoare, caracteristice materialelor combustibile
solide, însă viteza desfășirării acestora este mult mai mare, fapt
lămurit prin suprafața de contact cu aerul mai dezvoltată,
activitatea chimică sporită, conductibilitatea termică redusă, din
cauza mărunțirii, și capacitatea mare de adsorbție a prafului. Toate
acestea condiționază o perioadă mai mică de inflamare, o viteză
89
mai mare de propagare a arderii, precum și predispoziție sporită de
autoinflamare față de materialul inițial, din care praful a fost
căpătat.
Procesele de oxidare se desfășoară concomitent, atât la
suprafața stratului de praf, cât și în interiorul acestuia. Totodată, în
reacția de oxidare participă oxigenul, adsorbit de suprafața
particulelor. Viteza desfășurării proceselor de oxidare sub stratul
de praf combustibil este mult mai redus decât la suprafață, de
aceea arderea în masa prafului sedimentat (în adâncime) poate să
treacă în regim de mocnire.
Praful care mocnește prezintă un pericol foarte mare,
deoarece:
- produsele combustibile, care se degajă în rezultatul
descompunerii se pot acumula în volume închise și arderea se
poate transforma din ardere difuză în ardere cinetică;
- chiar și la o turbionare mică (învârtejire) masa care
mocnește se poate aprinde din cauza pătrunderii aerului proaspăt,
provocând explozia amestecului praf-aer.
Aerosolii se aprind și ard analogic amestecurilor gaz-aer. De
aceea, pericolul de incendiu al amestecurilor praf-aer este
caracterizat de aceiași parametri: limitele concentrațiilor de
propagare a flăcării, energia minimală de aprindere, presiunea
maximală a exploziei.
Predispoziția aerosolilor de coagulare și sedimentare
deosebește considerabil aerosolii de amestecurile de gaze. Această
calitate condiționează o energie de aprindere mult mai mare față de
amestecurile de gaze.
Dacă propagarea flăcării în amestecurile de gaze este
condiționată de încălzirea amestecului rece, din contul
conductibilității termice, apoi în amestecurile praf-aer propagarea
flăcării se produce din contul încălzirii amestecului rece de către
radiația emisă de frontul flăcării.
Aprinderea și propagarea flăcării în aerosol se produce doar
atunci, când concentrația amestecului se află în diapazonul
concentrațiilor limită de aprindere (explozie).

90
 Cea mai mică concentrație a prafului în aer, la care amestecul
este capabil să se aprindă, de la o sursă de aprindere, cu propagarea
ulterioară a arderii în tot volumul amestecului se numește limită
inferioară a concentrației de propagare a flăcării.
Limita superioară a concentrației de propagare a flăcării
pentru praf, de asemenea, există și poate fi determinată în condiții
de laborator, însă în practică aceasta nu se folosește. Acest lucru
este condiționat de faptul că aflarea permanentă a concentrațiilor
de aerosol peste limita superioară de explozie, când nu poate avea
loc aprinderea, este imposibilă și totdeauna va exista un astfel de
moment de timp, când în rezultatul sedimentării concentrația
prafului se va încadra în diapazonul pericolului de explozie.
În stare de aerosol praful se poate aprinde și arde în regim
cinetic, adică cu explozie, de aceea, în calitate de parametru
principal al pericolului de incendiu este acceptată limita inferioară
a concentrației de propagare a flăcării (L.I.C.P.F.). În stare de
sediment praful se poate autoaprinde, de aceea pentru aprecierea
pericolului de incendiu al aerogelului se folosește temperatura de
autoaprindere (Taapr).
Toate prafurile combustibile pot fi divizate în două grupe și
patru clase:
Grupa I – prafurile cu pericol de explozie.
Acestea sunt prafuri, capabile să ardă cinetic, care au
L.I.C.P.F. până la 65 g/m3, inclusiv:
clasa I – cele mai periculoase prafuri, din punct de vedere a
exploziei, având L.I.C.P.F. de 15 g/m3 și mai puțin;
clasa a II-a – prafuri cu pericol de explozie cu L.I.C.P.F. de
la 15 până la 65 g/m3.
Grupa a doua – prafuri cu pericol de incendiu:
clasa a III-a – prafurile cu cel mai mare pericol de incendiu,
având temperatura de autoaprindere Taapr de cel mult 250 0C;
clasa a IV-a – prafuri cu pericol de incendiu cu temperatura
de autoaprindere Taapr mai mare de 250 0C.
L.I.C.P.F. ale amestecurilor praf-aer depinde de un șir de
factori, principali fiind următorii:
- puterea sursei de aprindere;
91
 - umiditatea prafului;
- conținutul de cenușă;
- conținutul de componente volatile;
- conținutul de gaze incombustibile;
- dispersitatea prafului.

5.5. Incendiile de M.C.S. în aer liber

La grupul incendiilor în aer liber, cu arderea M.C.S. se

referă: incendiile la depozitele de material lemnos, incendiile de
pădure, incendiile de turbă, incendiile de grâne și incendiile de
stepă.

5.5.1. Incendiile la depozitele de material lemnos

Acestor incendii le sunt caracteristice lipsa schimbului
limitat de gaze și particularitățile deosebite ale parametrilor
zonelor incendiului. Ele se deosebesc de incendiile de rezervoare
și sonde prin viteza mare de propagare, mai cu seamă, în prezența
vântului, precum și prin amploarea sa, datorită scânteilor și jarului
transportat de curenții convectivi care apar în rezultatul formării
vârtejului aerodinamic în zona arderii.
Particularitatea caracteristică a incendiilor la depozitele de
material lemnos este volumul mare al zonei de ardere, condiționat
de cantitatea considerabilă a produselor descompunerii termice,
degajate de pe suprafața dezvoltată a materialelor combustibile.
Arzând, aceste substanțe formează o cantitate enormă de produse
încălzite ale arderii care se ridică în sus. Din această cauză se
formează curenți puternici de produse încălzite ale arderii și aer
proaspăt, care duc la formarea unei situații aerodinamice locale ce
nu depinde, practic, de condițiile meteorologice. Curenții
aerodinamici atrag cu sine bucăți de lemn și alte obiecte arzânde,
capabile să formeze focare noi de incendii la distanțe de câteva
sute de metri de la zona de ardere.
Analiza incendiilor produse la aceste depozite și rezultatele
studiilor experimentale demonstrează, că viteza liniară medie de
propagare a frontului flăcării variază în limite destul de largi, de la
92
0,1 până la 4,0 m/min, iar în unele cazuri, atingând valori de
10 m/min și chiar mai mult. Viteza propagării focului depinde, în
primul rând, de dimensiunea materialelor și articolelor, iar în al
doilea, de umiditatea materialelor lemnoase. Se cunoaște că
sortimentul materialului lemnos care se păstrează la depozite este
destul de mare: de la surcele și deșeuri lemnoase, cu dimensiunea
minimală de 1 mm, până la bușteni cu diametrul minimal de 10
cm și mai mult.
Arderea se propagă pe suprafața materialului combustibil
doar atunci, când temperatura materialului agunge la temperatura
de inflamare, adică acea temperatură, la care componența și
cantitatea produselor degajate ale descompunerii asigură formarea
amestecului combustibil al acestora cu aerul. Așadar, timpul de
propagare a flăcării pe sectorul dat de suprafață și, prin urmare,
viteza propagării flăcării este determinată de durata încălzirii
stratului de suprafață a materialului combustibil până la
temperatura de inflamare.
Cele menționate demonstrează că micșorarea dimensiunilor
liniare ale sarcinii de incendiu conduce la intensificarea acțiunii
termice pe sectoarele de material, pregătite pentru ardere și, prin
urmare, la majorarea vitezei de propagare a flăcării. Spre exemplu,
cu cât este mai mare grosimea scândurii, cu atât mai multă căldură
se pierde prin conductivitate termică pentru încălzirea
materialului. Deoarece flacăra se propagă, prioritar, pe suprafața
materialului, reiese că majorarea dimensiunilor liniare a
elementelor sarcinii termice, conduce la majorarea duratei de
încălzire a stratului de suprafață până la temperatura de inflamare
și, prin urmare, la reducerea vitezei de propagare a flăcării.
În condiții naturale, viteza propagării flăcării pe stivele din
scânduri cu grosimea de 25 mm este de 2 – 2,5 ori mai mare decât
pe stivele din scânduri cu grosimea de 50 mm.
O mare influență asupra vitezei de propagare a flăcării o are
umiditatea lemnului. În primul rând, sporește capacitatea termică a
materialului umed și, prin urmare, crește consumul de căldură
pentru încălzirea acestuia; în al doilea rând, este necesar un
consum suplimentar de căldură pentru evaporarea umezelii; în al
93
treilea rând – sporește conductivitatea termică a materialului, ceea
ce conduce la pierderi suplimentare de căldură pentru încălzirea
materialului ș.a.m.d. Incendiile la depozitele de material lemnos,
mai cu seamă de cherestea, sunt caracterizate de o viteză mare de
ardere. Acest lucru se lămurește prin aceea, că stivele de cherestea
au o suprafață dezvoltată de ardere, de aceea viteza specifică de
ardere conform masei (de pe o unitate de suprafață a incendiului)
poate atinge, la arderea stivelor, valoarea de câteva zeci de kg de
pe 1 m2 al incendiului.

5.5.2. Incendiile de pădure

Pădurile, prin specificul lor, prezintă un accentuat pericol de
incendiu. Acest fapt constituie mari răspunderi pentru organele
locale ale puterii de stat, pentru organizațiile obștești, pentru
organele specializate în domeniul exploatării și prelucrării
lemnului, pentru unitățile de pompieri și pentru fiecare cetățean.
Deși activitatea de prevenire a incendiilor, în țările cu
suprafețe mari de pădure, s-a imbunătățit, totuși, în sectorul
forestier au izbucnit și continuă să se producă, la nivel global,
incendii destul de numeroase, în multe cazuri, cu consecințe grave
pentru societate și mediul înconjurător.

5.5.2.1. Clasificarea pădurilor și caracteristicile acestora

În funcție de natura arborilor pădurile sunt:
- de foioase (stejar, arțar) care au frunza căzătoare;
- de rășinoase (brad, pin, molid) care au frunza (acele) tot
timpul anului.
În păduri există lemn sub formă de copaci, resturi de material
lemnos rezultat din exploatarea lemnului (așchii, crengi, frunze,
bucăți de lemn de la tăierea copacilor) stivuite în grămezi de diferite
dimensiuni și zona de litieră.
Litiera este constituită din pătura vie sau moartă a solului,
aceasta fiind compusă din licheni, mușchi, ierburi, arbuști, cetina
coniferelor, frunze și crengi uscate din copaci, rădăcinile
descoperite, cioturi și doborâturi.

94
 Figura 5.3. Incendiu de pădure combinat (litieră și coronament)

5.5.2.2. Consecințele incendiilor de pădure

Pagubele provocate de incendiile de pădure se manifestă în:
- pierderea de suprafețe împădurite;
- scăderea umidității solului;
- dezvoltarea în zonele unde a izbucnit incendiul a
dăunătorilor;
- scăderea valorii estetice, economice și igienice a
pădurilor;
- degradarea florei și faunei;
- prejudicierea parchetelor de exploatare;
- distrugerea construcțiilor existente în pădure sau vecine cu
aceasta;
- producerea de victime omenești.

5.5.2.3. Clasificarea incendiilor de pădure

a) incendii pe sol sau de litieră (arde pătura vie și moartă
compusă din mușchi, iarbă, frunze și cetină); viteza de ardere
95
atinge 1 km/oră, iar înălțimea flăcărilor variază între 2 - 3 m, în
funcție de intensitatea arderii;
b) incendii de coronament (în acest caz ard coroanele
copacilor); viteza de ardere este între 8 și 25 km/oră, în funcție de
intensitatea arderii: până la 8 km/oră – pentru incendiile lente,
peste 8 până la 25 km/oră – pentru incendiile rapide și peste 25
km/oră – pentru incendiile violente;
c) incendii subterane (când arde masa de turbă);
d) incendii combinate de litieră și coronament. Acestea apar,
mai des, la pădurile tinere de rășinoase, unde nu s-au luat măsuri
de curățire a vegetației, crengilor și a altor resturi lemnoase aflate
la partea inferioară a copacilor;
e) incendii de doborâturi - în porțiunile de pădure, unde
copacii au fost calamitați de furtuni puternice.

5.5.3. Caracteristicile incendiilor izbucnite la păduri

Omenirea pierde anual suprafețe enorme de pădure din
cauza incendiilor. Amploarea acestora crește de la an la an, iar
lupta cu această stihie pare din ce în ce mai puțin eficientă.

5.5.3.1. Caracteristicile incendiilor de litieră

În cazul acestor incendii se distruge prin ardere litiera,
materialul lemnos fasonat şi depozitat în stive, copacii doborâţi
prin tăiere în vederea fasonării şi scoarţa copacilor nedoborâţi, în
partea lor inferioară. Propagarea incendiului este determinată de
următorii factori:
- starea de uscăciune a litierei aflată pe sol;
- cantitatea de material combustibil existentă pe suprafaţa
solului;
- existenţa curenţilor permanenţi de aer specifici zonei
respective;
- locul izbucnirii incendiului (când acesta se manifestă în
zone cu teren fragmentat, incendiile izbucnite la piciorul pantei se
vor propaga cu mai mare repeziciune spre vârful înălţimii în
comparaţie cu cele izbucnite la coama acestuia).

96
 Figura 5.4. Incendiu de litieră la o pădure de rășinoase

Incendiile de litieră se dezvoltă inegal, se propagă în salturi,

pe direcţii diferite în raport de schimbările de sens ale curenţilor
de aer şi de starea de umiditate a materialelor întâlnite. Incendiul
de litieră se cunoaşte de departe după fumul alb-cenuşiu. Pe
timpul arderii se dezvoltă temperaturi de 800 – 1200 grade Celsius
în raport cu esenţa lemnului, gradul de umiditate al acestuia şi de
cantităţile de material supus arderii.
În zona de ardere se consumă mari cantități de oxigen, fapt
ce duce, la un moment dat, la apariţia fenomenului de absorbție a
mari cantităţi de aer din zona neincendiată şi formarea vârtejurilor
care ridică la înălţime scântei, jăratec sau bucăţi de lemn în stare
arzândă şi le poartă la distanțe mari, unde căzând generează noi
focare de incendiu. Incendiile de litieră se pot transforma cu
uşurinţă în incendii de coronament dacă vegetaţia de pe solul
pădurii care arde atinge coroana copacilor – îndeosebi la pădurile
de răşinoase.

97
 5.5.3.2. Caracteristicile incendiilor de coronament

Figura 5.5. Incendiu de coronament la o pădure de rășinoase

Aceste incendii se produc îndeosebi în pădurile de răşinoase,
dezvoltarea lor fiind mult favorizată de răşina pe care o conţin
crengile şi trunchiurile arborilor precum şi de terebentina şi
uleiurile esterice din componenţa frunzelor. În cazul incendiilor de
coronament la răşinoase, acestea se propagă intens şi prin
intermediul conurilor aprinse care plesnesc şi, fiind împrăştiate de
curenţii de aer, aprind coroanele arborilor la distanțe apreciabile.
În multe cazuri incendiul se transmite şi la sol prin intermediul
materialului arzând care cade pe litieră.
În funcţie de viteza de ardere şi intensitatea acesteia
incendiile de coronament se clasifică astfel:
- incendii lente: viteza de ardere până la 8 km/oră;
- incendii rapide: viteza de ardere 8 - 25 km/oră;
- incendii violente – viteza de ardere peste 25 km/oră.

5.5.3.3. Caracteristicile incendiilor subterane

Aceste incendii se produc în special în pădurile seculare, pe
solul cărora s-a depus de-a lungul anilor o pătură groasă de frunze
uscate, crengi, resturi lemnoase care au putrezit şi au format un
98
strat de putregai şi turbă. Incendiile subterane distrug rădăcinile
copacilor iar în condiţii favorabile se pot propaga şi la litiere.

Figura 5.6. Incendiu subteran (de turbă)

Incendiile subterane au ca indicii de manifestare în exterior

îndeosebi fumul care iese prin diferite crăpături, locuri prin care se
face şi alimentarea zonei de ardere cu oxigen din atmosferă, au un
contur de manifestare neregulat, în funcţie de crăpăturile existente
în stratul mort şi obstacolele pe care le întâlnesc în cale.
Astfel de incendii apar ca urmare a propagării incendiilor de
litieră la coroanele copacilor în zonele unde lăstărişul şi arbuştii
constituie un mediu favorabil de transmitere a acestora. În multe
cazuri, incendiul s-a transportat de la litieră la coroana copacilor,
datorită transmiterii căldurii prin convecţie şi radiaţie şi care a
produs distilarea produselor volatile conţinute de răşini,
constituind astfel un mediu corespunzător de propagare a
flăcărilor la înălţime, prin aprinderea gazelor volatile puse în
libertate.
Acest proces are loc în mod continuu în cazul incendiilor
mari de răşinoase care aprind instantaneu coroanele şi dau
aspectul unui val de foc.

99
 5.5.3.4. Caracteristicile incendiilor de doborâturi
Aceste incendii se dezvoltă cu repeziciune datorită existenţei
cetinii, scoarţei uscate a copacilor şi a marii cantităţi de material
lemnos pe solul pădurilor. Viteza de propagare depinde de
cantitatea de material lemnos, natura acestuia, gradul de umiditate
şi condiţiile meteorologice, precum şi de caracteristicile
topografice ale terenului.
REŢINEȚI! Privind propagarea incendiilor de păduri, în
concluzie, rezultă următoarele:
- dezvoltarea incendiilor are loc pe direcţia vântului, uneori
prin salturi, viteza de înaintare variind în funcţie de mai mulţi
factori;
- pe un teren înclinat şi pe un vânt slab, incendiul se propagă
lent având forma unui arc de cerc;
- pe un teren accidentat (deluros) şi pe un vânt puternic
incendiul se dezvoltă progresiv, în forţă, până la creastă, având
forma literei „V”;
- dacă terenul este puţin accidentat, vântul slab, iar vegetaţia
uscată şi uniformă, propagarea incendiului este lentă, uniformă şi
înaintează pe un front liniar.

5.5.4. Substanţele stingătoare

În cazul incendiilor izbucnite la păduri se folosesc
următoarele substanţe stingătoare:
- apa;
- spumele;
- substanţele chimice;
- masele pulverulente (pământ, nisip etc.);
- explozivii.
Apa este cel mai adesea folosită pentru stingerea incendiilor
la păduri, fiind substanța cu cea mai mare eficacitate a stingerii. În
funcţie de topografia terenului şi de situaţia creată la incendiu, apa
poate fi transportată la locul incendiului cu ajutorul
autospecialelor de stins incendii, cisternelor pentru transportul

100
diferitelor produse, avioanelor utilitare şi elicopterelor, găleţi sau
mijloace improvizate.
Substanţele chimice de combatere a incendiilor se împart în
două grupe:
- întârzietori (retardanţi) pe termen scurt;
- întârzietori de lungă durată.
Întârzietorii pe termen scurt sunt compuşi în principal din
apă şi un aditiv care reduce viteza de evaporare a apei, pentru a se
obţine un efect de stingere mai mare. Aceşti aditivi contribuie, de
asemenea, la o distribuţie mai bună a apei pe suprafaţa vegetaţiei
incendiate. Ei se mai numesc şi îngroşători, ca de exemplu, cei pe
bază de siliciu, şi acoperă frunzişul cu un strat care micşorează
viteza de evaporare a apei.
Al doilea grup de mijloace de combatere a incendiilor o
formează întârzietorii chimici mai complecşi cu acţiune de lungă
durată. Întârzietorii de lungă durată sunt constituiţi din aşa-numita
„sare de întârziere” (bazată pe compuşi de amoniu sau fosfaţi) şi
un colorant care uşurează identificarea zonelor unde s-au folosit
aceste substanţe.
Oxidul de fier, colorantul utilizat în trecut, avea dezavantajul
că era eliminat prin spălare, fapt pentru care a fost înlocuit prin
compuşi ce nu sunt degradaţi decât după trecerea câtorva
săptămâni.
Masele pulverulente se folosesc cu succes pentru stingerea
incendiilor de litieră sau subterane prin acoperirea focarelor cu
acestea în mod mecanic sau manual.
Explozivii se folosesc în cazuri deosebite numai după o
temeinică analiză a situaţiei incendiului. Utilizând o asemenea
metodă se pot realiza centuri contra propagării flăcărilor, şanţuri,
rezervoare de apă şi zone de protecţie împotriva incendiilor.
În concluzie, refularea substanţelor stingătoare se poate face
pe sol, folosind mijloace clasice, din aer (avioane, hidroavioane,
elicoptere) sau combinat, atât de pe sol cât şi din aer, iar folosirea
explozibililor este o metodă de ultimă instanţă.

101
 5.5.4.1. Stingerea incendiilor de pădure
Pentru localizarea și lichidarea incendiului izbucnit în păduri s-
au folosit, în funcție de felul incendiului, diverse metode și procedee,
de la cele mai simple până la cele mai complexe, inclusiv folosirea
aparatelor de zbor (avioane, elicoptere), special construite sau
modificate în acest scop (figura 5.5). Practica intervențiilor a scos în
evidență faptul că stingerea incendiilor se bazează, în faza de
dezvoltare, pe următoarele:
- acțiunea organului silvic, care printr-o concentrare rapidă a
personalului prezent la locul incendiului sau aflat în apropierea
acestuia, poate asigura localizarea și lichidarea incendiului în faza
incipientă;
- concentrarea rapidă a forțelor prevăzute în „Planul de
apărare împotriva incendiilor în masă”, folosindu-se orice mijloc
de transport din zonă;
- stabilirea din timp a dispozitivelor detașamentelor de lucru
sau, în funcție de situații, dirijarea acestora pe direcțiile principale
de acțiune;
- la toate incendiile de păduri, în primul rând, este necesar să
se asigure localizarea acestora, pe cât este posibil, în limitele
găsite sau, în situații de evoluție, pe o limită ce se va stabili de
către șeful stingerii care, de regulă, în prima fază, este organul
silvic sosit la locul incendiului.

Figura 5.7. Stingerea incendiilor de pădure cu avioane speciale

102
 Stingerea incendiilor de litieră
Se realizează prin folosirea de procedee mecanice și
chimice.
Din grupul procedeelor mecanice fac parte:
- baterea porțiunilor incendiate cu mături de nuiele, lopeți;
- înăbușirea focului cu pământ sau nisip;
- crearea obstacolelor pentru lichidarea propagării
incendiului (doborârea copacilor și curățirea unei fâsii, în lățime
variabilă, de întreaga masă lemnoasă, săparea unor șanțuri, baraje
sau centuri);
- stingerea incendiilor cu apă atunci când există aliniamente
de pe care se poate acționa cu tehnica de luptă din dotarea
detașamentelor de pompieri.
Din grupul procedeelor chimice fac parte împrăștierea în
zona de ardere a unor substanțe chimice solide sau lichide care au
rolul de a lichida incendiul cu ajutorul aparaturii de sol sau cu
ajutorul unor avioane de mici dimensiuni, special dotate pentru
împrăștierea substanțelor chimice, din echipamentul unităților
agricole sau a firmelor specializate.
Localizarea incendiilor de litieră se efectuează prin
încercuirea cu detașamente de oameni a suprafeței incendiate și
prin concentrarea forțelor și mijloacelor de stingere principale pe
direcția de dezvoltare intensivă a incendiului.
Forțele concentrate la locul incendiului pentru localizare se
pot organiza pe un detașament frontal, atunci când pe flancuri nu
se pot amplasa datorită condițiilor locale de relief, sau pe
3-5 detașamente dintre care două frontal, două laterale și eventual
unul din spate, atunci când incendiul se găsește în
plină dezvoltare. Repartizarea forțelor pe detașamente se va face
în funcție de direcțiile principale de dezvoltare a incendiului.

Stingerea incendiilor subterane

Pentru stingerea incendiilor subterane se va proceda, în
primul rând, la stabilirea traseului incendiului prin indici exteriori,
fumul și căldura degajată de incendiu. După stabilirea conturului

103
incendiului, se trece la localizarea acestuia prin încercuirea cu o
centură de oprire, lată de 1 - 2 m, executată printr-o săpătură
adâncă de îndepărtare a turbei. Șanțurile se umplu cu apă sau
pereții digurilor lor se stropesc cu substanțe chimice pentru a le
mări rezistența la foc. După ce incendiul a fost localizat, se trece
la descoperirea focurilor, prin săpături, și la lichidarea acestora,
prin batere, folosindu-se după caz și pământ.
În operațiunile de lichidare, o atenție deosebită se va acorda
verificării rădăcinilor și cioatelor, pentru a nu rămâne focare
ascunse, care ulterior să ducă la reizbucnirea incendiului.
Din operațiunile de localizare și lichidare a incendiilor de
litieră și subterane rezultă câteva concluzii, care trebuie reținute:
- procedeul de stingere prin baterea focarelor pe direcțiile de
înaintare cu ajutorul uneltelor și a unor mijloace improvizate, cu
care se lovește marginea focului sau se aruncă pământul, pentru
inăbusirea lui, este eficace dar obositor și necesită multă mână de
lucru, prin schimb frecvent, pentru continuitatea operațiunilor,
deoarece întreruperea lucrului duce la reizbucnirea incendiului;
- executarea centurilor sau barajelor pentru oprirea
incendiului, procedeu care se aplică, de regulă, atunci când
incendiul nu înaintează rapid, se face cu ajutorul uneltelor
manuale sau dacă terenul permite cu pluguri și buldozere; acest
procedeu se folosește combinat cu primul pentru a se realiza
lichidarea incendiului ajuns pe centura de oprire;
- în situația când există posibilitatea folosirii apei, ea se va
utiliza sub formă pulverizată; apa va avea eficacitate mai mare
dacă va fi îmbunătățită cu produse chimice care să-i reducă
tensiunea superficială, asigurând pătrunderea ei în adâncimea
păturii moarte a solului;
- după caz și posibilitate, se vor folosi substanțe chimice care
asigură, la temperatură sporită, peliculizarea lor și punerea în
libertate a unor gaze inerte, care să contribuie la înăbușirea
incendiului;

104
 - în timpul operațiunilor de localizare și lichidare a
incendiilor de litieră, se vor lua măsuri ca acestea să nu se
transmită la coroanele copacilor, deoarece stingerea incendiilor
combinate este deosebit de dificilă.
În situația când există acest pericol, acțiunea detașamentelor,
de pe flancuri și a celor din spate, trebuie dirijată astfel, încât să
poată împiedica transmiterea incendiilor la coronament prin
boscheți, tufișuri, uscături, iar în cazul când totuși unele coroane
ale arborilor au fost incendiate, acestea trebuie să fie repede
localizate, de obicei, prin doborârea lor, până când incendiul nu se
dezvoltă.

Stingerea incendiilor de coronament

Pentru localizarea și lichidarea incendiilor de coronament,
este necesar să se folosească metode și procedee adaptate ritmului
de înaintare a acestora. De regulă, incendiile de coronament
impun concentrarea unor forțe numeroase și bine organizate în
vederea acțiunii ce o vor desfășura.
Situația unui incendiu de coronament trebuie bine
determinată prin executarea de recunoașteri complexe, de obicei,
dirijate pe mai multe direcții. Rezultate foarte bune s-au obținut
prin recunoașterile aeriene care au dat posibilitate să se stabilească
rapid situația incendiului și să se transmită datele necesare
comandamentelor organizate pentru stingerea incendiilor.
Din cauza vitezei mari de înaintare și, îndeosebi, a efectelor
directe ale incendiului, acesta nu poate fi oprit întotdeauna pe
limita imediată pe care este găsit și trebuie întâmpinat pe un
obstacol natural sau artificial, pe benzi de izolare create din timp
sau executate în vederea acestui scop. Lățimea barajului de oprire
influențează într-o mare măsură asupra localizării incendiului.
Barajul de oprire se realizează perpendicular pe direcția de
înaintare a incendiului, la o distanță calculată în funcție de viteza
de înaintare, de felul și înălțimea pădurii, de durata operațiunilor
de creare a barajului, în funcție de efectivul de lucru existent și
mijloacele tehnice avute la dispoziție.
105
 Operațiunile de creare a barajelor se efectuează conform
indicațiilor date de comandamentul de stingere constituit, din care
fac parte specialiști ai ministerului de resort și organelor de
pompieri.
Barajele se execută prin defrișarea arborilor, folosindu-se în
acest scop fierăstraie cu motor electric și manual sau metoda
exploziei. Copacii doborâți trebuie îndepărtați din zona defrișată,
iar aceasta curățită de toate resturile combustibile. Dacă nu există
posibilitatea îndepărtării copacilor, arunci vor fi orientați cu
trunchiul tăiat către direcția de unde se așteaptă incendiul. În acest
caz, este necesar ca barajul de oprire să fie supravegheat de
oameni dotați cu mijloace de stingere a scânteilor care ar putea să
cadă pe coronamente.
Este necesar, de asemenea, să se asigure supravegherea
pădurii în adâncime pe direcția de înaintare a incendiului, în
spatele barajului de oprire, cu scopul de a stinge orice incendiu
declanșat de scânteile purtate de vânt, organizându-se echipe de
patrulare pe direcția de propagare, instalându-se observatori dotați
cu binoclu în foișoarele existente pe înălțimi dominante sau copaci
înalți. Observatorii trebuie dotați cu mijloace rapide de legătură,
stații de radio sau posturi telefonice.
Barajele de oprire sunt mai eficace dacă sunt apărate și de o
linie de țevi care să intre în acțiune în momentul apropierii
incendiului. Folosirea mașinilor de luptă din dotare se face în
funcție de căile de acces în masivul păduros incendiat și de
existența surselor de apă. Cele mai eficace mașini de luptă rămân
motopompele, care sunt ușor manevrabile și se găsesc în dotarea
camioanelor de intervenție împreună cu mari cantități de furtunuri.
Prin crearea barajelor de oprire se pune accentul pe acțiunea
de întâmpinare a incendiului de front. În asemenea situații dotarea
forțelor se face la detașamentul frontal, dar nu trebuie neglijată
nici acțiunea detașamentelor de flancuri care de cele mai multe ori
printr-o acțiune eficace de stingere pe parțile laterale pot ajunge
către vârful incendiului, concurând astfel la acțiunea întreprinsă de
detașamentul frontal. Detașamentul care acționează în spate
106
trebuie să înlăture orice posibilitate de izbucnire a incendiului
trecând la lichidarea micilor suprafețe de copaci rămași incendiați.
În situația când incendiul de coronament este deosebit de puternic
și nu există siguranță că poate fi localizat în limita unui baraj de
oprire se folosește procedeul cunoscut sub denumirea de „foc
contra foc”.
Acest procedeu se poate folosi cu succes dacă se respectă
urmatoarele condiții:
- contra-focul să fie declanșat de pe limita din față a unui
baraj natural sau artificial;
- contra-focul să fie declanșat la o distanță destul de mare de
frontul de înaintare a incendiului, în așa fel, încât să aibă
posibilitatea să defrișeze prin ardere o porțiune destul de lată până
la ajungerea incendiului în zona contra-focului;
- să existe posibilitatea de împingere a contra-focului în
întâmpinarea incendiului, cu considerarea tuturor factorilor și
deosebită atenție pentru ca acești factori (vântul, curenții locali) să
nu acționeze în sens contrar, declanșând un alt incendiu;
- întâlnirea dintre incendiu și contra-foc să se facă pe o
suprafață suficient de descoperită; dacă asemenea suprafață nu
există în mod natural, atunci să se realizeze printr-o suprafață
devastată de contra-foc;
- contra-focul se lansează în întâmpinarea incendiului numai
după ce s-au luat toate măsurile de supraveghere a întregii zone și
a împrejurimilor;
- declanșarea contra-focului să coincidă cu un moment de
acalmie al incendiului;
- pe tot timpul aplicării acestui procedeu să existe ordine și
disciplină desăvârșită, asigurându-se o instruire minuțioasă a
personalului care declanșează contra-focul.
Pentru reusita acestui procedeu este necesar:
- să se aleagă în mod judicios baza de plecare;
- să fie amplasate la fața locului toate mijloacele necesare;
- să fie amplasat în dispozitive personalul de supraveghere;
- să fie anunțați la timp cei interesați, referitor la ora
declanșării contra-focului.
107
 Acest procedeu de stingere a incendiilor de păduri nu se
foloseste decât în ultimă instanță. Acesta nu se va folosi în
condițiile unui vânt puternic sau la baza unor masive păduroase cu
versanți prea înclinați sau cu relief accidentat.

Stingerea incendiilor de doborâturi

Accentul se pune pe localizarea incendiului, mai ales când
zona calamitată se învecinează cu suprafețe împădurite. Pentru
localizare se vor crea centuri de oprire, curățindu-se limitele zonei
de doborâturi, de orice vegetație, care ar contribui la propagarea
incendiului.
La stingerea principalelor focare, din zona de doborâturi, se
trece când există o situație de acalmie a incendiului,
supraveghindu-se întreaga zonă. În acțiunea de lichidare a
focarelor se va proceda la verificarea atentă a fiecarui trunchi
doborât și la lichidarea focarelor ascunse în rădăcini sau scorburi.
Dacă se dispune de forțe de lucru, este indicat ca odată cu
operațiunea de lichidare a focarelor ascunse să se curețe copacii de
creasta carbonizată pentru a se înlătura reaprinderea și, pe cât este
de posibil, scoaterea lor din această zonă.
Operațiunile de localizare și trecerea la lichidarea lor sunt
mult ușurate dacă există posibilitatea folosirii motopompelor sau
mașinilor de luptă de la care să se echipeze numărul de țevi
necesare.
Localizarea și lichidarea incendiului se organizează pe
sectoare. Dacă zona de doborâturi se află pe versanții munților,
sectoarele se organizează de-a lungul lor, numărul variind în
funcție de mărimea zonei de doborâturi. Fiecare sector este condus
de un organ silvic care trebuie să aibă la dispoziție muncitori
forestieri dotați cu uneltele necesare.
După stingerea incendiului într-o zonă de doborâturi este
indicat, ca aceasta să intre imediat în exploatare pentru a se
înlătura pericolul de izbucnire a unui nou incendiu. Faptul că în
zonele împădurite se află localități, cu gospodării cetățenești

108
împrăștiate pe suprafețe mari, grupuri sociale pentru muncitorii
forestieri sau obiective turistice, care în cazul incendiilor de
proporții pot fi amenințate de incendiu, impune o atenție deosebită
din partea șefului stingerii.

5.5.4.2. Incendiile la poligoanele de deșeuri solide

În rezultatul descompunerii deșeurilor comunale solide
(D.C.S.) la gunoiștile și poligoanele unor asemenea deșeuri se
formează gazul biologic (biogazul) care conține circa 5% de
vapori de apă, 1% de oxigen, 40% de bioxid de carbon, 3% de
hidrogen, 45% de metan, 5-6% - alte gaze. În câteva zeci de ani
dintr-o tonă de D.C.S. se pot forma circa 400 m3 de biogaz, în
plus, 70-80% se formează în primii 10-15 ani de funcționare a
gunoiștii. În primii 4-5 ani viteza de degajare a biogazului
constituie 15-20 m3/an.
Formarea biogazului decurge în trei etape: la etapa aerobică (în
prezența aerului) microorganismele descompun substanțele organice
(celuloza, hidrocarburile, vegetația etc.) și se elimină, în principal,
bioxidul de carbon și apa. Temperatura, în straturile de jos ale gunoiștii,
crește până la 50 0C. La etapa a doua, care durează câțiva ani, bacteriile
anaerobe (care trăiesc în lipsa aerului) continuă să descompună
substanțele organice cu degajarea bioxidului de carbon, spirturilor și a
unei cantități neesențiale de hidrogen. Stadia a treia – metanogenă –
durează câteva zeci de ani. Produsele principale ale activității bacteriilor
metanogene sunt metanul și bioxidul de carbon. Asupra vitezei de
degajare a biogazului influențează elementele biogene – fosforul și
azotul, precum și temperatura, care în straturile de jos ale gunoiștii
constituie circa 40 0C.
Propagarea metanului în aer creează la aceste poligoane (gunoiști)
o situație cu pericol de explozie și incendiu și este cauza principală a
aprinderilor și incendiilor. Arderea D.C.S. decurge în regim de ardere
difuză. Curentul termic, de la zona arderii, creează o coloană convectivă,

109
în rezultatul căreia produsele arderii se propagă în aer, poluând, astfel,
mediul înconjurător.
La grupul D.C.S. sunt atribuite: hârtia, masele plastice, deșeurile
alimentare, metalul, sticla, zgura etc. Căldura medie de ardere a
gunoaielor constituie orientativ 6000 – 9000 kJ/kg și, la fiecare 10 ani,
valoarea căldurii de ardere crește, deoarece, odată cu creșterea nivelului
de trai, în componența gunoaielor crește volumul materialelor
combustibile de ambalare, care constau, în mare măsură, din hârtie,
carton, mase plastice și staniol (foițe metalice). O cantitate mare de
D.C.S. o constituie gunoiul (deșeurile) industrial (e), care se formează în
orașele mari și centrele industriale. Acestea, foarte frecvent, sunt cauza
incendiilor nu doar la gunoiști și la locurile special amenajate în acest
scop, dar și pe terenurile unde depozitarea lor nu este permisă, precum și
la obiectivele industriale și pe șantierele de construcție. În marile orașe,
chemările la incendii, legate de aprinderea și arderea deșeurilor,
constituie circa 40% din numărul total de intervenții. Adesea, incendiile
la gunoiști, sunt însoțite de jertfe umane.

110
 6. Incendiile de rezervoare

6.1. Izbucnirea și dezvoltarea incendiului la rezervor

Problema asigurării securității la incendii a rezervoarelor cu

lichide combustibile a apărut din momentul punerii în exploatare a
primelor rezervoare pentru păstrarea petrolului și a produselor
petroliere. Rezervoarele pentru păstrarea lichidelor combustibile,
îndeosebi petrol și produse petroliere, se referă la grupul
instalațiilor industriale cu pericol sporit de incendiu. De regulă,
incendiile la rezervoarele cu produse combustibile sunt
complicate, se lichidează cu mare dificultate și provoacă pagube
nu doar materiale, dar și ecologice de mare amploare.
La etapa actuală, multe procese și fenomene, legate de
declanșarea și dezvoltarea incendiilor la rezervoare, pot fi lămurite
și pronosticate, în baza datelor științifice existente.
După cum se cunoaște, incendiul apare atunci, când în timp
și în spațiu coincid trei factori: substanța combustibilă, oxidantul
și sursa de aprindere, adică apare „triunghiul arderii”.
Probabilitatea și locul apariției unei asemenea situații sunt
determinate de construcția rezervorului, proprietățile lichidului
combustibil din acesta, caracterul operației tehnologice care se
execută și de condițiile climaterice.
În prezent, pentru păstrarea lichidelor ușor inflamabile
(L.U.I.) și lichidelor combustibile (L.C.) se folosesc, cu prioritate,
următoarele tipuri de rezervoare: cu capac staționar și suprafață
liberă a lichidului, cu capac staționar și ponton, cu capac flotant
(plutitor).
La exploatarea rezervorului cu capac staționar, mediul gazos
combustibil se poate forma atât în interiorul rezervorului, cât și în
afara acestuia.
În cazul suprafeței libere lichidul se evaporă intensiv.
Concentrația vaporilor în interiorul unor asemenea rezervoare
atinge foarte repede valorile de echilibru, determinate de
temperatura lichidului. Temperatura tehnologică a lichidului, de

111
regulă, este cu mult mai mare decât limita superioară a
temperaturii de propagare a flăcării. Corespunzător, concentrația
vaporilor în spațiul vapori-aer a unor asemenea rezervoare, de
regulă, depășește limita superioară a concentrației de inflamare,
adică mediul gazos din interiorul rezervorului este incombustibil.
În timpul evacuării lichidului (golirii) în interiorul rezervorului,
prin dispozitivele de respirație, pătrunde aerul, amestecul se
diluează și cocentrația acestuia nimerește în domeniul de
inflamare. În asemenea situație incendiul, de regulă, începe cu
explozia amestecului vapori-aer, distrugerea (aruncarea) parțială
sau copletă a capacului și aprinderea lichidului pe toată suprafața
liberă. Dacă amestecul se află în apropierea limitelor inferioară
sau superioară de explozie, atunci presiunea exploziei, de regulă,
este suficientă doar pentru desprinderea parțială a capacului, în
locurile de întărire la brâul superior al rezervorului. În asemenea
cazuri se inflamează la început vaporii care ies prin locurile
ruperii acoperișului. După aceasta se produce deformația și
prăbușirea acoperișului în interiorul rezervorului și arderea se
propagă pe toată suprafața liberă a lichidului.
La umplerea rezervorului, precum și în cazul „respirațiilor
mici” vaporii sunt evacuați în exterior prin supapele de respirație,
se amestecă cu aerul și formează amestec combustibil, adică în
jurul rezervorului se formează o zonă cu pericol de explozie. Pe
măsura îndepărtării de locul evacuării (emisiei) vaporilor
concentrația acestora scade. La granița exterioară a zonei aceasta
este egală cu limita inferioară de propagare a flăcării.
Cea mai mare dimensiune zona cu pericol de explozie o are
în timpul umplerii rezervorului. În acest caz dimensiunea zonei, la
condiții identice, este determinată de productivitatea operației și
întreținerea cotidiană a vaporilor în spațiul vaporogazos al
rezervorului. Calculele conform metodei standardizate
demonstrează că, pe timp uscat și fără vânt, granița zonei cu
pericol de explozie poate să depășească limitele parcului de
rezervoare. Cu cât este mai mare dimensiunea zonei periculoase,
cu atât este mai mare probabilitatea acțiunii unei surse
întâmplătoare de aprindere (lovitură de trăsnet, picături de metal
112
topit, scântei electrice sau de fricțiune ș.a.) și, corespunzător,
pericolul exploziei și incendiului.
După explozia (deflagrația) amestecului exterior de vapori-
aer, dacă nu s-a produs distrugerea rezervorului, incendiul se
localizează sub formă de făclie lângă locul de emisie a vaporilor.
Cel mai frecvent, arderea se localizează la supapa de respirație.
Sub acțiunea curenților termici de la flacăra făcliei capacul
rezervorului se deformează și se distruge, iar arderea (cu explozie
sau fără) trece pe suprafața liberă a lichidului.
Prezența pontonului în rezervor pe suprafața lichidului
împiedică evaporarea acestuia. Totuși, posibilitatea formării
amestecului combustibil în interiorul rezervorului, chiar și la
prezența pontonului, se păstrează. În timpul golirii are loc
evaporarea lichidului de pe pereții rezervorului și în spațiul
deasupra pontonului, cu timpul, se acumulează vaporii lichidului.
Concentrația vaporilor crește încet, deoarece la fiecare golire în
rezervor pătrunde aer. De aceea, spațiul vaporogazos din rezervor,
o durată mare de timp se află în stare de pericol de explozie. La
apariția unei surse de aprindere se inflamează, cel mai frecvent, un
amestec combustibil sărac, apropiat de limita inferioară a
concentrației de propagare a flăcărilor.
Probabilitatea arderii sub formă de făclie la supapa de
respirație sau alte dispozitive, în cazul prezenței pontonului, în
linii generale, este mai mică decât în cazul suprafeței libere a
lichidului, dar sporește odată cu creșterea duratei de exploatare a
rezervorului și acumularea vaporilor în spațiul deasupra
pontonului. Dacă apare arderea sub formă de făclie, atunci
incendiul se desfășoară după același scenariu, cum și la
rezervoarele fără ponton. Totodată, în cazul distrugerii parțiale și
scufundării pontonului, apar dificultăți suplimentare în procesul
stingerii incendului.
În rezervorul cu capac flotant amestecul combustibil se
formează în locurile de ieșire în atmosferă a vaporilor și gazelor
prin locurile neetanșe ale obturatorului de etanșare. La apariția
sursei de aprindere apare o flacără locală sub influența căreia se
distruge treptat obturatorul hidraulic, capacul pierde capacitatea
113
flotantă și se scufundă, iar arderea se propagă pe suprafața
lichidului combustibil. Pe lângă toate, în rezultatul încălcării
regimului tehnologic de golire, poate avea loc desprinderea
suprafeței lichidului de capacul flotant și formarea amestecului
vapori-aer în interiorul rezervorului, cu toate consecințele
posibile.
Dezvoltarea incendiului, la păstrarea unor volume mari de
petrol și produse petroliere, poate fi divizată în următoarele
niveluri:
• nivelul întâi – izbucnirea și dezvoltarea incendiului în
limitele unui rezervor fără influență asupra rezervoarelor vecine;
• nivelul al doilea – ieșirea incendiului din limitele unui
rezervor cu posibilitatea continuării acestuia în limitele unui grup
de rezervoare;
• nivelul al treilea – dezvoltarea incendiului cu distrugerea
posibilă a rezervoarelor vecine, a clădirilor și instalațiilor, altor
anexe de pe teritoriul întreprinderii și în afara limitelor acesteia,
precum și afectarea de către factorii periculoși ai incendiului a
personalului întreprinderii și a populației din raioanele adiacente.
Dezvoltarea incendiului pe etape la aceste niveluri poate fi
urmărită conform „Schemei-tip de analiză a posibilelor scenarii de
dezvoltare a incendiului la păstrarea unor cantități mari de petrol
și produse petroliere”.
În afara rezervorului, în cazul „respirațiilor” mici și mari se
formează concentrații de amestec vapori-aer cu pericol de
explozie (figura 6.1). La apariția unei surse de aprindere apare
incendiul la supapele de respirație. Totodată, în funcție de
valoarea concentrației mediului vapori-aer din interiorul
rezervorului sunt posibile următoarele situații:
a) arderea stabilă cu flacără sub formă de făclie;
b) explozia mediului vapori-aer din interiorul rezervorului.
Trecerea de la arderea stabilă sub formă de făclie la arderea
pe suprafața lichidului este caracteristică pentru rezervoarele cu
capac sferic. Explozia rezervorului, de regulă, duce la distrugerea,
mai rar la desprinderea (aruncarea) capacului cu incendierea
ulteroară a rezervorului.
114
 Formarea Incendiu la Fierberea
concentrației Ardere
supapele și erupția
cu pericol de difuzivă în
de produsului
explozie în rezervor
respirație petrolier
afara
rezervorului

Explozie Revărsare
în rezervor a
Distrugerea produsulu
rezervoarelor
vecine

Incendiu
Distrugerea de
rezervorului revărsare

Ieșirea incen-
Formarea undei diului către
arzânde de construcțiile
viitură urbane

Figura 6.1. Schema dezvoltării incendiului

Nu este exclus pericolul că explozia amestecului de vapori-

aer în interiorul rezervorului sau incendiul de durată mare în
acesta poate conduce la distrugerea rezervorului cu formarea
ulterioară a undei hidrodinamice de viitură, capabilă să distrugă
rezervoarele vecine, cu majorarea considerabilă a suprafeței de
revărsare a produselor petroliere. Arderea de mare durată a unor
produse petroliere în rezervor poate conduce la fierbere și erupție
cu revărsarea ulterioară a produsului și arderea acestuia pe o
suprafață destul de mare. Aceste fenomene, la rândul lor,
antrenează în incendiu rezervoarele vecine și alte obiecte.

115
 În rezultatul încălcării regimului tehnologic sau defectării
aparatelor de măsură și control este posibilă scurgerea
necontrolată a produsului din rezervor. În funcție de cantitatea și
proprietățile produsului care s-a scurs (revărsat), structura solului
se pot produce următoarele variante de dezvoltare a incendiului:
a) poluarea cu gaze a teritoriului și explozia amestecului de
vapori-aer;
b) incendiu la locul de scurgere a produsului; incendii pe
teritoriul orașului ca urmare a nimeririi produsului petrolier în
sistemul de canalizare a orașului.
Scenariile de incendii menționate se folosesc la elaborarea
planurilor de stingere, calcularea riscurilor și planificarea
acțiunilor de luptă ale garnizoanelor serviciului de pompieri.

6.2. Natura arderii lichidelor combustibile

Arderea lichidelor combustibile este un proces fizico-chimic

complex, al cărui caracter și intensitate depinde de o serie de
factori. Arderea prematură a lichidelor combustibile în rezervoare
sau, în general, pe suprafața liberă este un proces de difuziune
urmat de o reacție exotermă (flacără). Una din trăsăturile
caracteristice ale arderii difuze este variația vitezei de ardere, în
funcție de mișcarea aerodinamică, de exemplu, intensitatea
curenților de aer în apropierea focarului de ardere.
Arderea lichidului combustibil se caracterizează prin două
fenomene interdependente și anume, evaporarea și arderea
amestecului de vapori cu aerul, deasupra suprafeței
combustibilului. Evaporarea are un rol important, deoarece în
ultimă instanță, ea determină intensitatea arderii. Intensitatea
schimbului de căldură între flacără și suprafața lichidului este
influențată de forma și dimensiunile flăcărilor, de temperatură și
de capacitatea de reacție a lichidului.
În caz de incendiu pot apărea condiții diferite de ardere.
În funcție de locul unde se află lichidul combustibil se
disting trei feluri de ardere:
● ardere în rezervoare;
116
 ● ardere a lichidului vărsat pe suprafața unui material de altă
natură;
● ardere a lichidului combustibil sub formă de jet.
În cazurile reale, la un incendiu se pot întâlni una sau chiar
toate felurile de ardere menționate (de exemplu, la rezervoare
arderea poate avea loc concomitent la suprafața oglinzii
rezervorului, cât și în cuva de retenție în cazul revărsării
lichidului).
Inflamarea lichidului într-un rezervor închis se produce
aproximativ la fel ca și la unul descoperit.
Deosebirea constă în aceea că într-un recipient descoperit
inflamarea este posibilă și la temperatura lichidului mai mare
decât la limita superioară de inflamabilitate.
Aceasta se explică prin faptul că pe suprafața descoperită a
unui lichid combustibil concentrația de vapori în aer, în urma
difuziunii, descrește pe masura îndepartării de suprafață.
Pentru acest motiv în amestecul de vapori-aer există
întotdeauna o zonă unde concentrația de vapori se află între limita
superioară și cea inferioară de concentrație.
Într-un rezervor închis, de obicei, concentrația de vapori
deasupra suprafeței este aproximativ egală în întreg volumul
amestecului vapori-aer.
Datorită acestei situații inflamarea este imposibilă dacă
temperatura lichidului depașește limita superioară de
inflamabilitate. Inflamarea în rezervoare acoperite, în majoritatea
cazurilor, este însoțită de explozie, în timpul careia rezervorul se
distruge. Caracterul și gradul distrugerii depind de construcția
rezervorului și de puterea exploziei.
La rezervoarele metalice verticale, în urma exploziei, de
obicei, se distruge integral sau parțial capacul, care uneori este
aruncat în întregime pe sol. Uneori exploziile distrug parțial
rezervorul, iar lichidul care arde se revarsă pe o suprafață mare.
Structura flăcărilor de lichide combustibile depinde nemijlocit de
dimensiunile fluxului de vapori degajați pe timpul arderii acestora
și viteza de mișcare a aerului. În funcție de acești factori, flăcările,
la rezervoarele cu suprafețele mari, au o structură turbulentă. În
117
acest caz, impulsul continuu de vapori de combustibil
ascensionali, este mult mai mic decât impulsul provocat de gazele
arderii, produse de flăcări.
Viteza medie a curentului, în cazul unei ascensiuni puternice
în mijlocul flăcărilor, crește odată cu înălțimea, atât de repede
încât turbulența apare aproape de baza flăcărilor, dacă gazele de
ardere ale flăcărilor au depășit chiar și numai o părticică a
lungimii lor.
La arderea lichidelor în rezervoare deschise, structura
flăcărilor, temperatura acestora ca și radiația lor, depind, în
principiu, de diametrul rezervorului în care se produce arderea.
Înălțimea părții luminoase a flăcării este de 1 – 2 diametre ale
rezervorului (figura 6.2).

Figura 6.2. Incendiu la un parc de rezervoare

În caz de vânt, flăcările se înclină spre orizontală, păstrând

aproximativ aceleași dimensiuni și, ca urmare, vor „scălda” și
încălzi rezervoarele vecine sau alte instalații, amplasate până la o
distanță de două diametre de rezervorul incendiat.

118
 Temperatura părții luminoase a flăcării, în funcție de natura
lichidului combustibil, variază în limitele de la 1000 la 1300 ºC.
Din această cauză, în primele minute de la izbucnirea incendiului
într-un rezervor apare pericolul propagării acestuia la rezervoarele
vecine sau la alte obiective, care se găsesc sub influența radiației
flăcărilor.
Viteza de ardere nu este aceeași când arderea are loc în
rezervoare de diametre diferite. Pentru rezervoarele cu diametre
mici, viteza de ardere este destul de mare (până la 2 m). Dacă
diametrul crește, la început viteza de ardere descrește, apoi iar
crește, ajungând la o anumită valoare constantă pentru lichidul
respectiv. Caracterul variației procesului de ardere, în funcție de
diametru, este determinat de o serie de cauze. Pentru rezervoare o
mare importanță o au pereții, întrucât flacăra care vine în contact
cu ei încălzește marginea superioară până la o anumită
temperatură, destul de ridicată, care în anumite condiții ajunge la
câteva sute de grade.
Există două puncte de vedere bazate pe concepții diferite
despre schimbul de căldură între fasciculul de flăcări și suprafața
lichidului. Primul dintre ele se bazează pe rolul predominant al
transferului de caldură prin radiație, iar cel de-al doilea se referă la
faptul că de la flacără căldura se transmite la suprafața lichidului
prin convecție.
Incendiile la rezervoare sunt însoțite de transferul unei
energii termice apreciabile datorită coloanei de flăcări, precum și a
transportului de către curenții de aer a particulelor fierbinți de
carbon (funingine), la rezervoarele situate în apropiere. În
consecință, la aceste rezervoare de multe ori se produce
inflamarea vaporilor de produse petroliere iesite prin diferite
deschideri din capacul rezervorului.
Pereții rezervorului aflați în direct sub influența flăcărilor la
temperatura de 500 ºC pierd rezistența și încep să se deformeze
spre interiorul rezervorului. La incendiile de produse petroliere
albe, pereții rezervorului se deformează mai rapid decât la
incendiile de produse negre.

119
 6.3. Repartiția temperaturii în lichid

O parte din caldura radiată de flăcări se consumă pentru

încălzirea lichidului. După un anumit timp, la suprafața lichidului
se stabileste o temperatură care este aproximativ egală cu
temperatura de fierbere a lichidului respectiv. În straturile
superioare temperatura este întotdeauna mai mare decât în
profunzime. Cu timpul temperatura lichidului crește, variația cea
mai rapidă constatându-se în perioada inițială. Caracterul variației
depinde de felul lichidului și de condițiile de ardere. Țițeiul,
păcura și benzina se încălzesc în profunzime. Creșterea grosimii
stratului încălzit depinde de viteza medie de încălzire a lichidului
respectiv, de timpul calculat de la începutul încălzirii, de
proprietățile lichidului și de diametrul rezervorului.
Temperatura cea mai ridicată este în stratul de lichid de la
suprafața liberă, iar în cazul arderii lichidelor este apropiată de
temperatura de fierbere. Viteza de creștere a grosimii stratului
încălzit de țiței este de 26 – 36 cm/h.
Temperatura stratului de benzină, la o viteză de încălzire a
stratului de 72 cm/h, ajunge la 90 - 100ºC, iar la pacură, la o viteză
de încălzire a stratului de 24 – 42 cm/h, la 230 - 300ºC. Faptul că
temperatura la suprafața lichidelor cu compoziție complexă este
întotdeauna mai ridicată decât temperatura de fierbere, se explică
prin variația compoziției pe fracțiuni a lichidului în timpul arderii.
Experiența demonstrează că temperatura nu este egală în
toate punctele suprafeței. În apropierea pereților rezervorului
temperatura este mai ridicată decât la centru.
Neuniformitatea distribuirii temperaturii este legată de
influența pereților rezervorului, a căror temperatură este
întotdeauna mai ridicată decât a lichidului combustibil.
Temperatura pe peretele rezervorului, sub nivelul lichidului,
nu poate depăși cu mult temperatura lichidului combustibil
respectiv și, drept consecință, în cazul nivelului ridicat al
lichidului din rezervor peretele nu se deformează. În schimb,
peretele rezervorului mai sus de nivelul lichidului combustibil,
sub actiunea flăcării, chiar în primele minute de ardere liberă se
120
încălzește și începe să se deformeze. În cazul incendiilor reale, la
15 – 20 min de la izbucnirea acestora, marginea liberă a peretelui
rezervorului metalic se încălzește până la temperatura de
incandescență (până la rosu) și se deformează, dacă nu a fost
supus unei acțiuni intense de răcire.

6.4. Fenomenele care însoțesc incendiile la rezervoare

6.4.1. Fierberea
Acest fenomen este strâns legat de existența apei în țiței în
straturi și la fundul rezervorului sub formă de pernă de apă, și de
procesul de fierbere a apei supraîncălzite.
La o ardere de lungă durată, țițeiul și păcura cu conținut de
apă se încălzesc în profunzime, pe suprafața lichidului incendiat
apare un strat lichid în fierbere, a cărui grosime crește în timp,
viteza de încălzire depășind de 2 – 4 ori viteza de ardere.
Procesul de fierbere în rezervor se caracterizează prin
formarea vaporilor de apă în toată masa lichidului. De regulă, pe
peretele și fundul rezervorului apar un număr mare de bule de
vapori. Apariția bulelor determină, în anumite condiții, formarea
unor centre de vapori care stau la baza începerii distilării, uneori
cu caracter exploziv. Centrele de formare a vaporilor apar, în
special, când lichidul este impur. Dacă lichidul nu conține
impurități, centrele de formare a vaporilor se repartizează mai ales
pe peretele rezervorului.
Centrele de formare a vaporilor pot lua naștere în interiorul
lichidului însuși, dacă acesta este destul de puternic supraîncălzit.
Când creșterea stratului încălzit ajunge la perna de apă
începe așa-zisa fierbere peliculară.
Din cauza vâscozității mari și a tensiunii superficiale între
stratul de țiței și perna de apă, se produce o supraîncălzire a
stratului de produs.
După o anumită perioadă de timp se încălzește și stratul de
apă. Dacă pe suprafața de contact apă-țiței, precum și în interiorul
apei nu se va afla un număr suficient de centre de formare a

121
vaporilor, apa se poate încălzi până la temperatura care depășește
cu mult temperatura de distilare.
Supraîncăzilrea apei va continua atâta timp, până când în
interiorul stratului de apă vor apare spontan centrele fazei de
vapori. Contactul dintre produsul petrolier supraîncălzit puternic și
apa de la fundul rezervorului provoacă fierberea explozivă
violentă a apei și formarea instantanee a unei cantități mari de
vapori din perna de apă. La apariția acestui fenomen produsul
petrolier este aruncat în atmosferă sub formă pulverizată, violentă
și chiar explozivă.
Fierberea violentă are loc dacă apa se găsește în țiței sub
formă de picături. Momentul în care se produce fierberea depinde
de calitatea țițeiului și de proporția de apă, de înălțimea peretelui
liber al rezervoruluiși, de alți factori.
La țițeiul care conține 1% de apă, chiar în lipsa unei perne de
apă, după 45 – 60 min de ardere poate să apară fenomenul de
fierbere cu revărsarea posibilă a lichidului aprins, peste bordul
rezervorului.
Dacă nivelul de țiței în rezervor este ridicat, fierberile și
revărsările de țiței peste peretele rezervorului se repetă în mod
periodic. Semnul principal al începerii fierberii este creșterea
dimensiunilor flăcărilor. În unele cazuri, înainte de a se începe
fierberea se produce un zgomot în formă de foșnet.
Fierberea poate avea loc și în cazul refulării apei sau spumei,
în special, a celei aeromecanice pe suprafața lichidului aprins.
În legatură cu faptul că deocamdată nu există măsuri
eficiente pentru prevenirea fierberii, capată o importanță deosebită
intervenția operativă pentru stingerea unor astfel de incendii.
Totuși în anumite situații ea poate fi oprită dacă se intervine
prompt și se realizează o răcire permanentă și abundentă, cu jeturi
de apă, a pereților rezervoarelor incendiate.
La incendiile de țiței și produse petroliere negre în
rezervoare și bataluri (batal – groapă de formă paralelipipedică cu
dimensiuni mari, săpată în apropierea unei sonde, servind la
depozitarea noroiului de circulație sau la colectarea imediată a
țițeiului produs la sondele care erup liber) s-au observat cazuri
122
când la fierberea lichidelor incendiate a survenit simultan
încetarea completă a arderii pe întreaga suprafață sau pe o bună
parte din aceasta. Numai în unele locuri au rămas mici focare de
ardere, mai frecvent langă marginea rezervoarelor sau langă
malurile batalurilor. Aceste fenomene trebuie considerate ca
momente favorabile pentru lichidarea cu succes a incendiului în
rezervor sau batal, ceea ce în practica stingerii incendiilor se
foloseste pe larg, mai ales în cazul suprafețelor mari de ardere a
produselor petroliere negre.

6.4.2. Erupția
Fenomenele de fierbere și erupție se produc numai la arderea
în rezervoare a țițeiului și păcurii. În benzină erupția nu se
produce datorită faptului că temperatura stratului încălzit este
inferioară temperaturii de fierbere a apei sau apropiată de aceasta.
Erupția se produce numai după fierbere sau pe timpul
acesteia și constă în aruncarea (proiectarea) peste peretele
rezervorului a unei mari cantități de lichid aprins, care
răspândindu-se în apropierea focarului de ardere complică mult
situația creată.
În unele situații, zeci de tone de țiței pot fi aruncate la zeci
de metri de focarul de ardere.
Erupția țițeiului aprins poate avea loc când:
● sub stratul de țiței se află apă;
● lichidul se încălzește în cursul arderii în profunzime,
formându-se un strat încălzit;
● temperatura stratului de lichid încălzit este mai mare decât
temperatura de fierbere a apei.
Lipsa unuia dintre acești factori exclude apariția erupției.
Prima condiție este legată de circumstanțele în care are loc
depozitarea combustibilului, iar celelate două sunt determinate de
proprietățile lichidului.
Momentul în care survine erupția este determinat de viteza
de încălzire a țițeiului și practic este egal cu timpul în care stratul
încălzit de țiței ajunge la stratul de apă.

123
 Erupția începe prin revărsarea lichidului peste pereții
rezervorului, de aceea, în literatura de specialitate, fenomenul
respectiv este cunoscut și sub denumirea de debordare.
Volumul de material aruncat depinde de cantitatea de țiței
conținut practic în rezervor și de diametrul acestuia.
Cu cât rezervorul conține mai puțin țiței și cu cât va fi mai
mic diametrul lui, cu atât mai puternică poate să fie erupția
(debordarea).
Momentul începerii debordării petrolului poate fi determinat
cu relația:
t = (H – h)/(v + v1),

unde: t - timpul probabil de începere a aruncării lichidului aprins

care reprezintă de fapt durata de atingere de către stratul de țiței
încălzit sau de pacură a apei de la fundul rezervorului;
H - înălțimea inițială a stratului de țiței, m;
h - înălțimea inițială a pernei de apă în rezervor, m;
v - viteza de ardere a petrolului (v = 0,12 m/h);
v1 - viteza de încălzire a petrolului (v1 = 0,25 m/h);

Semnele caracteristice începutului erupției sunt apariția

vibrațiilor pereților rezervoarelor, însoțite de zgomote și de
creșterea dimensiunii flăcării.
Practic erupția poate fi evitată prin evacuarea stratului de
apă. În cazul în care acest lucru nu este posibil, se impune
calcularea timpului de erupție și luarea măsurilor de intervenție
corespunzătoare.

6.4.3. Explozia rezervorului

Într-un rezervor închis concentrația de vapori deasupra
suprafeței lichidului combustibil este aproximativ egală în întregul
volum al amestecului de vapori-aer. Inflamarea în rezervoare cu
capac, în majoritatea cazurilor, este însoțită de explozie, în timpul
căreia rezervorul se distruge. Caracterul și gradul distrugerii
depind de construcția rezervorului și puterea exploziei.

124
 De regulă, forța exploziei este mai mare la rezervoarele cu
produse petroliere albe, în care sunt depozitate lichidele
combustibile ușor volatile în care există un spațiu mare umplut cu
un amestec de vapori-aer.
În funcție de forța exploziei și de tipul rezervorului, pot să
apară urmatoarele situații:
1) capacul rezervorului vertical se smulge în întregime și
poate fi aruncat până la 120 m. În acest caz lichidul arde pe
întreaga suprafață liberă a oglinzii acestuia. Distrugerea integrală
a capacului se produce cel mai frecvent la arderea în rezervoare
metalice verticale supraterane. În acest caz și cantitatea totală de
lichid curs se poate calcula prin înmulțirea vitezei de ardere cu
suprafața rezervorului;
2) capacul rezervorului vertical este ridicat de puterea
exploziei, se rupe parțial sau în întregime, rămânând în stare
semiscufundată în lichidul combustibil aprins. Într-o asemenea
situație se produce arderea deasupra și sub capac, greu de stins;
3) capacul rezervorului vertical supus unei forțe reduse a
exploziei se deformează, producându-se deschideri mici la
îmbinarea prin sudură a capacului de peretele rezervorului. În
acest caz ard numai vaporii de lichide combustibile deasupra
neetanșeităților, deci un incendiu în exterior.
La exploatarea rezervoarelor din beton armat îngropate
parțial în pământ se distruge, de obicei, capacul (partea
superioară) în care se formează goluri destul de mari.

6.4.4. Unda de viitură

La producerea exploziei unui rezervor este posibil să apară
pericolul undei de viitură. Să ne imaginăm un șuvoi de lichid scurs
dintr-un rezervor de 50000 m3 sau 100000 m3. Acesta poate
deteriora și aprinde totul în cale pe o anumită distanță, el putând
depăși sau rupe și digul de protecție realizat din pământ dacă nu
este bine tasat și executat.

125
 6.4.5. Incălzirea rezervoarelor învecinate
Sub influența fluxului de radiație de la rezevorul care arde,
în special pe timp de vânt, pereții, capacele, supapele de respirație
și alte instalații din imediata apropiere a acestuia se inalzesc.
Încălzirea supapelor de respirație duce la deteriorarea opritoarelor
de flacără, astfel că acestea nu-și îndeplinesc rolul, adică nu mai
pot opri pătrunderea flăcării în interiorul rezervorului.
Încălzirea mantalelor și capacelor rezervoarelor vecine cu
cel incendiat duce la creșterea intensității evaporării lichidului
combustibil din acestea.

6.5. Categoriile de incendii de produse petroliere

La rezervoarele cu produse petroliere se pot produce diferite

categorii de incendii, în funcție de cauza, natura și cantitatea
produsului, felul rezervorului și de condițiile meteorologice.
Intensitea și mărimea incendiului depind și de timpul de
intervenție și de eficacitatea acțiunilor de stingere.
1. Incendiu sub formă de torță. Acestea se caracterizează
prin arderea vaporilor de lichide combustibile ieșite din spațiul de
gaze al rezervoarelor și aparatelor, prin neetanșeități sau prin
supapele de respirație ori alte deschideri.
2. Incendiu la jeturile de lichide combustibile ieșite din
rezervoare, aparate sau conducte. Această categorie de incendiu
se caracterizează, de regulă, prin arderea continuă a suprafeței
cuprinse de incendiu. În timpul incendiului se creează pericolul de
propagare a arderii în rețeaua de canalizare, dacă nu s-au închis
vanele sau acestea sunt defecte, cuvele de retenție, precum și în
alte locuri acoperite sau descoperite. Jeturile de lichide aprinse
prezintă un mare pericol pentru oameni.
La umplerea excesivă a rezervorului cu lichid combustibil
este posibilă scurgerea acestuia prin neetanșeități și apoi prin
peretele rezervorului, produsul putându-se aprinde dintr-o anumită
cauză.
Practica a confirmat faptul că arderea lichidului combustibil
pe peretele rezervorului nu se extinde imediat pe suprafața oglinzii
126
din interior. La început se filtrează numai vaporii ieșiți din
supapele de respirație. În acest caz, dacă nu se reușește stingerea
de la început, produsul petrolier se revarsă în cuva de retenție
complicând situația.
3. Incendiu la suprafața liberă a lichidului din
rezervor. Această categorie de incendiu se caracterizează prin
cuprinderea întregii suprafețe a lichidului dintr-un rezervor cu
capac fix, precum și din cel cu capac flotant scufundat, cu flăcări
luminoase, cu înălțimi egale cu 1,5 până la 2 diametre ale
rezervorului.
4. Incendiu în spațiul inelar de etanșare al capacului
flotant. Se manifestă la rezervoarele cu capac flotant.
5. Incendiu în cuva de retenție. Se produce când au loc
scurgeri de lichid combustibil din rezervor sau din conducte,
precum și la spargerea rezervorului. De regulă, un astfel de
incendiu are loc concomitent cu incendiul declansat la rezervor.
În anumite situații este posibil să se producă un incendiu la
un rezervor și cuve de retenție și să cuprindă chiar un parc de
rezervoare. Un astfel de incendiu este foarte greu de stins.

6.6. Caracteristicile incendiilor de lichide combustibile

Incendiile izbucnite la rezervoare sunt, de regulă, de lungă

durată, în special, la cele de mare capacitate, și destul de complexe
prin caracterul lor, necesitând un număr important de forțe și
mijloace, precum și cantități mari de substanțe de stingere.
Incendiile la rezervoarele cu produse petroliere se
caracterizează prin următoarele fenomene:
1. Transmiterea energiei calorice prin radiație de la
rezervorul incendiat către rezervoarele învecinate, respectiv către
obiectele aflate în apropierea rezervorului incendiat.
2. Transmiterea particulelor de funingine incandescente
datorită acțiunii curenților de aer.
3. Transmiterea, datorită curenților de aer, a vaporilor de
lichide combustibile de la rezervorul care nu arde către rezervorul
incendiat.
127
 4. Producerea de explozii în spațiul de vapori-aer al
rezervorului, cateodată cu aruncarea capacului. Forța exploziei, de
regulă, este mai mare la rezervoarele în care se păstrează lichide
combustibile ușor volatile și există un spațiu mare de vapori-aer.
5. Deversarea sau erupția, din cauza fierberii, a lichidului
combustibil aprins în rezervor, precum și scugerea lui, ca rezultat
al modificării formei rezervorului incendiat, creând noi focare de
ardere. La incendiile izbucnite la rezervoarele mari cu nivelul
produsului la limita inferioară, deformarea lor se produce foarte
intens din cauza ridicării temperaturii în interior, provocând
uneori și topirea pereților îndoiți în interiorul rezervorului.
6. Posibilitatea de propagare a arderii în rețeaua de
canalizare sau în alte spații deschise folosite pentru captarea
lichidelor combustibile.
7. Degajare de mari cantități de fum, produse ale arderii
incomplete și temperaturi de până la 1300°C, pereții rezervorului
aflați direct sub influența flăcărilor la temperatura de 600°C pierd
rezistența și încep să se deformeze spre interior; la incendiile de
produse petroliere albe pereții rezervorului se deformează mai
rapid decât la incendiile de produse negre.
8. Arderea violentă a lichidelor combustibile, când aceasta
se produce la suprafața oglinzii (suprafața liberă).
9. Intensificarea apreciabilă a arderii pe timp de vânt, masa
de fum și flăcări, fiind deviată în sus de curenții de aer, fumul se
dispersează și se depune pe pământ sub formă de funingine.
10. Deformarea legăturilor de conducte supraterane ale
rezervoarelor, din care se scurge pe teren o cantitate mare de
lichid combustibil.

128
 6.7. Organizarea intervenției pentru stingerea
incendiilor de rezervoare

6.7.1. Date de bază

Pentru asigurarea protecției împotriva incendiilor a
rezervoarelor cu lichide combustibile, de o anumită capacitate,
acestea se prevăd cu instalații fixe de stingere și răcire, un
domeniu în care s-au facut progrese însemnate pe plan mondial,
privind proiectarea, construirea și eficacitatea lor, strâns legate de
fabricarea unor noi substanțe de stingere. Cu toate acestea,
practica a demonstrat că instalațiile fixe nu pot asigura
întotdeauna succesul în stingerea incendiilor.
Problema stingerii incendiilor de rezervoare cu produse
petroliere devine și mai complexă în cazul în care incendiul se
declanșează simultan sau succesiv în mai multe rezervoare.
Incendiile declansate în străinătate la rezervoarele cu
produse petroliere, în special de mare capacitate, s-au stins cu
mare greutate.
Practic, fiecare incendiu se deosebește substanțial de alte
incendii similare, în primul rând prin caracterul dezvoltării și prin
particularitățile lui, care, de regulă, îngreunează stingerea. De
aceea, este necesară cunoașterea cât se poate de bine a
particularităților incendiilor, a principiilor tactice de stingere, a
organizării și a conducerii efectivelor de luptă.

6.7.2. Sisteme complexe de protecție

Având în vedere cararteristicile incendiilor de rezervoare de
produse combustibile, pentru asigurarea gradului înalt de
securitate, înaintat acestor importante și vulnerabile obiective, este
necesar un sistem complex de protecție contra incendiilor, care să
asigure:
1. Detectarea concentrațiilor periculoase de vapori
inflamabili în aer care se formează în caz de avarie în zona
parcului de rezervoare sau în perimetrul acestei zone.

129
 2. Limitarea posibilităților de răspândire a lichidelor
combustibile revărsate în caz de avarie la rezervoarele sau
conductele de produse.
3. Vehicularea produselor din sau în rezervoare, în funcție de
necesitățile intervenției, folosind la maximum posibilitățile
instalațiilor tehnologice sau instalând dispozitive provizorii în
acest scop.
4. Răcirea construcțiilor incendiate și a celor învecinate
expuse acțiunilor excesive ale căldurii.
5. Colectarea sau evacuarea la canalizația industrială a
produselor combustibile revărsate și a apei rezultate, ca urmare a
intervenției de stingere și răcire.
6. Stingerea incendiilor de produse petroliere.
7. Efectuarea de exerciții periodice pentru verificarea
instalațiilor și antrenarea personalului.

6.7.3. Metode de stingere a incendiilor

Metoda de stingere se alege în funcție de substanța
stingătoare cea mai eficace și care există la dispoziție, precum și
de mijloacele ce urmează să o refuleze asupra incendiului.
Spuma a fost și este în prezent substanța principală de
stingere a produselor petroliere mai ușoare decât apa, depozitate în
rezervor sau scurse și acumulate în strat, în caz de avarie la
rezervoare și instalații tehnologice aferente. Debitarea substanței
de stingere prin dispozitive uniform distribuite, astfel, încât să se
asigure intensitatea minimă necesară formării stratului continuu și
elastic de spumă, la intervalul de timp prescris de norme și
regulamente constituie o cerință de bază pentru eficiența metodei
de stingere respective.
Răcirea cu apă, efectuată după necesitate înainte sau în
timpul stingerii, cât și după aceea, o perioadă mai îndelungată,
constituie, de asemenea, o altă cerință de prim ordin.
Pentru stingerea unor incendii sau protecția diferitelor
puncte locale vulnerabile ale rezervoarelor (inelul de etanșare al
capacului flotant, racordurile și claviatura conductelor
tehnologice, supapele de respirație, opritoarele de flăcări etc.) se
130
pot folosi și alte substanțe adecvate, pulberi stingătoare, apa
usoară de tip light-water, hidrocarburi halogenate, în unele cazuri
chiar abur.
Aceste ultime substanțe stingătoare asigură stingerea rapidă
a flăcărilor, iar substanța de bază – spuma – realizează răcirea și
izolarea pe timp mai îndelungat, înlăturând fenomenul de
reaprindere și se diminuează pericolul de explozie prezentat de
norii de vapori sau gaze ce s-ar putea forma ca urmare a degajării
și acumulării în aer a unor mari cantități de vapori inflamabili.
Utilizarea la stingere a unor substanțe stingătoare
complementare și compatibile asigură o bună eficiență în
intervențiile la incendii. La incendiile mari, generalizate, se
preconizează, în ultimul timp, folosirea spumei în amestec cu
hidrocarburile halogenate.
Rezervoarele prevăzute de norme sunt echipate cu instalații
fixe sau semifixe de stingere cu spumă, precum și cu instalații de
răcire cu apă.
Locul principal în domeniul protecției rezervoarelor cu
produse petroliere revine spumei mecanice.
Ca metode de stingere a incendiilor de rezervoare cu produse
petroliere se pot folosi:
1. Instalații fixe de stingere a incendiilor cu spumă sau cu
light-water.
2. Instalații semifixe de stingere a incendiilor cu spumă sau
cu light-water.
Rezervoarele prevăzute cu instalații specificate la punctele 1
și 2 sunt echipate și cu instalații de răcire.
3. Instalații mobile, formate din totalitatea mașinilor speciale
de stins incendii, utilajelor, aparatelor și accesoriilor care pot fi
folosite la refularea spumei, pulberilor stingătoare și a apei asupra
incendiului.
a) Instalațiile fixe de stingere cu spumă cuprind:
- sursa de alimentare cu apă;
- sursele de alimentare cu spumanți;
- aparatele de dozare a consumului de spumant (preparare a
soluției spumante);
131
 - generatoarele de spumă corespunzatoare ca numar și
capacitate;
- rețeaua de transport și distribuție a substanței de stingere
(conducte de soluție și conducte de spumă);
- capetele de spumă prin care substanța de stingere este
debitată și dirijată într-un mod corespunzător în zona protejată;
- dispozitivele de acționare de la distanță a diferitelor utilaje
tehnologice (pompe, robinete sau clapete din instalațiile
tehnologice etc.).
Tendința modernă este de a realiza, pe cât e posibil,
construcții modulare monobloc, diferitele elemente componente
ale instalațiilor fiind concepute astfel, încât un aparat sau
dispozitiv să îndeplinească două sau mai multe funcțiuni.
Indiferent de tipul spumei, elementele specifice instalațiilor
de spumă sunt:
- dozatoarele (amestecătoarele);
- generatoarele de spumă;
- capetele de spumă.
Dimensionarea elementelor componente ale instalației de
spumă se face în funcție de următorii factori principali:
● intesitatea specifică de stingere Is;
● aria liberă a lichidului incendiat As;
● durata teoretică a intervenției ti;
● parametrii de lucru (debitul, presiunea etc.) ai
generatoarelor de spumă care se prepară prin mai multe procedee.
b) Instalațiile semifixe cu spumă (chimică). La instalațiile
din această categorie, numai deversoarele, camerele, coloanele și
parțial conductele orizontale de spumă sunt montate fix, celelalte
elemente sunt mobile.
Conductele fixe de spumă se prelungesc până la cel puțin
4 m în afara îndiguirii și acolo se prevăd cu dispozitive-racorduri
fixe A și B pentru legarea utilajului mobil. De asemenea, se
prevede drum sau spațiu amenajat pentru accesul mașinilor de
pompieri, a celor cu care se transportă cantitățile suplimentare de
praf și spumant, și eventuale platforme de staționare a acestora.

132
 În caz de incendiu, punerea în funcțiune a instalațiilor de
stingere cu spumă se face de către personalul de intervenție
special instruit.
Acesta trebuie să aibă grijă să execute cu operativitate toate
manevrele robinetelor prevazute la instalație și să alimenteze
incontinuu instalația cu spumant (praf unic), să verifice calitatea
spumei debitate, să asigure funcționarea corectă a instalației și să
o repună în stare de funcționare după lichidarea incendiului.
Instalația de stingere cu spumă se pune în funcțiune la
rezervorul incendiat, iar în caz de mare pericol, și la rezervoarele
invecinate însă numai pentru realizarea unui strat protector de
spumă. La rezervoarele învecinate se vor pune obligatoriu în
funcțiune instalațiile fixe de răcire cu apă.
c) Instalațiile mobile. Datorită diametrelor mari ale
rezervoarelor cu produse petroliere (20 – 100 m) și înălțimii
apreciabile a acestora (14 – 22 m), precum și a dimensiunilor
cuvei de retenție, pentru introducerea spumei în zona incendiată
este necesar să se dispună de mașini și utilaje cu performanțe
superioare de lucru.
Din experimentările efectuate în unele țări rezultă că după
circa 60 min apare cel mai mare pericol de propagare a
incendiului la rezervorul vecin. Aceasta înseamnă că acțiunea de
stingere trebuie începută cel târziu după 30 de minute de la
izbucnirea incendiului, deoarece ținând seama de durata calculată
de stingere de circa 15 min, se impune ca stingerea incendiului să
se termine încă înainte de a ajunge la factorul critic de timp. Prin
urmare, pentru începerea stingerii incendiului în rezervoare este
valabilă relația: Tmax = 30 min. De fapt, la rezervoarele cu capac
flotant pentru a se evita o încălzire periculoasă a rezevorului
vecin, în cazul acționării cu mijloace, timpul maxim de începere a
răcirii este, de asemenea, de 30 min.
Pentru stingerea incendiului în cuva de retenție a marilor
rezervoare, timpul maxim de începere a acțiunii de stingere este
considerat, de către unii specialiști straini, egal cu 60 min. Acesta
ar fi și timpul necesar de pregătire a forțelor și mijloacelor,
precum și a unei acțiuni eficiente de stingere a incendiului. La
133
această concluzie s-a ajuns avându-se în vedere că incendiile la
cuva de retenție sunt mai reduse față de incendiile de rezervoare,
astfel de incendii producându-se în urma unor deversări sau
explozii ale rezervoarelor, apreciere justă, dacă se are în vedere
tendința actuală de construire a rezervoarelor cu capac flotant sau
cu pereți dubli, la care fenomenele amintite nu se produc sau dacă
au loc, acestea se întâmplă destul de rar.
În ultima perioadă de timp, pentru depozitele de rezervoare
se prevăd și se folosesc pentru stingerea incendiilor tunuri de
spumă și de apă de mare capacitate (debite peste 3000 l/min)
amplasate pe rețeaua de incendiu sau pe mașini cu randament
ridicat. Cu acestea, alimentate cu apă și spumant în mod continuu
și mânuite de personal bine instruit se pot stinge incendiile
izbucnite în parcurile de rezervoare.
Succesul în stingerea incendiilor izbucnite la rezervoarele de
produse petroliere depinde, în mod deosebit, de respectarea unor
principii tactice de stingere și de modul cum este pregătit și
condus atacul pentru stingerea incendiului.

6.8. Stingerea incendiilor de rezervoare

În caz de incendiu comandantul intervenției trebuie să

execute într-un timp foarte scurt recunoașterea, consultându-se cu
specialiștii obiectivului, respectându-se pe timpul intervenției și o
serie de principii.

6.8.1. Recunoașterea
La recunoaștere, în special când instalațiile de stingere nu
sunt în funcțiune, trebuie să se stabilească următoarele:
1. Natura, cantitatea și nivelul lichidelor combustibile aflate
în rezervoarele incendiate și în cele învecinate.
2. Tipul și starea rezervorului incendiat și a celor din
apropiere.
3. Posibilitatea producerii exploziilor în rezervoarele
incendiate și în cele învecinate.

134
 4. Necesitatea și posibilitatea de transvazare a lichidelor
combustibile din rezervoarele incendiate și din cuvele de retenție.
5. Existența și starea digurilor în jurul rezervoarelor pentru
producție și cele de avarie.
6. Posibilitatea pierderii și deversării produselor negre (țiței,
păcură).
7. Timpul aproximativ când se va produce debordarea,
caracteristicile terenului și căile posibile de scurgere a lichidului
incendiat.
8. Pericolul pentru împrejurimi, ținând seama de direcția
vântului și de influența acestuia asupra stingerii incendiului.
9. Amploarea incendiului și prezența forțelor și mijloacelor
prevăzute în planul de intervenție pentru varianta respectivă,
precum și necesarul de noi forțe suplimentare.
10. Posibilitățile reale de alimentare cu apă.
11. Starea și eficiența instalațiilor de stingere și răcire,
precum și cantitatea de spumant existente în obiectiv și
posibilitatea aducerii lor rapide de la obiectivele vecine sau din
depozite.

6.8.2. Principii tehnico-tactice

Pentru o bună reușită a intervențiilor la stingerea incendiilor
izbucnite la rezervoarele cu produse petroliere este necesar să se
țină seama de următoarele principii tactice:
1. Instalarea mașinilor de incendiu conform planului de
intervenție.
2. Concentrarea rapidă la locul acțiunii a forțelor și
mijloacelor stabilite prin planul de intervenție.
3. Punerea în funcțiune a instalațiilor de stingere și răcire,
urmărirea eficacității funcționării acestora.
4. Începerea atacului de spumă se va face numai după
asigurarea forțelor și mijloacelor (calculate și de rezervă)
necesare, realizându-se continuitatea acțiunii cu spumă de bună
calitate până la lichidarea completă a arderii, precum și un anumit
timp după aceasta, stabilit de comandantul intervenției, pentru
prevenirea reaprinderii produselor.
135
 5. Până la începerea atacului de spumă se vor introduce în
acțiune jeturi de apă, care să răcească mantaua
rezervorului incendiat și a celor direct periclitate (se pot folosi și
forțele care sosesc la locul incendiului).
6. La incendierea mai multor rezervoare se stinge mai întâi
rezervorul situat în direcția vântului, în același timp se vor lua
măsuri pentru oprirea propagării incendiului.
7. În cazul incendierii concomitente a rezervorului și a cuvei
de retenție se stinge mai întâi lichidul din cuva de retenție.
8. Asigurarea alimentării neîntrerupte cu apă și alte substanțe
de stingere, refularea acestora la debite și presiuni, în raport cu
natura lichidelor combustibile care ard.
9. Evacuarea din rezervoare a apei, acolo unde există, cu
ajutorul instalațiilor tehnologice și a canalizării industriale.
10. Începerea operațiilor de pompare a lichidului din
rezervorul incendiat și rezervoarele vecine se va executa numai
după dispoziția comandantului intervenției. Pomparea țițeiului și a
tuturor produselor petroliere cu punctul de inflamabilitate mai
redus de 28°C, din rezervoarele neincendiate, de regulă, se
interzice, deoarece în cursul acestei operații se pot forma
amestecuri explozive în interiorul rezervorului.
11. Asigurarea condițiilor optime de lucru pentru grupul
operativ, a legăturilor și informării operative pe tot timpul
intervenției.
12. Organizarea, simultan cu efectuarea recunoașterii, a
răcirii rezervorului incendiat și a celor învecinate cu numărul
necesar de jeturi, pentru suplimentarea corespunzătoare a
instalațiilor fixe de răcire. Punerea în funcțiune a instalațiilor fixe
trebuie să fie prima acțiune în cadrul intervenției pentru stingerea
incendiilor. Pentru răcirea rezervoarelor se folosesc țevi cu ajutaje
mari sau tunuri cu apă, care să asigure bătaia și debitul necesar.
Rezervoarele se răcesc incontinuu, inclusiv pe timpul atacului cu
spumă și după aceasta până la răcirea completă a produsului.
Protecția rezervoarelor vecine prin răcire este necesar să se
asigure pe o distanță echivalentă cu diametrul a două rezervoare.
De asemenea, se va urmări ca răcirea rezervoarelor incendiate și a
136
celor vecine, pe cât e posibil, să se facă uniform. La început, la
rezervoarele care nu au instalații fixe sau acestea nu funcționează
este indicat ca jetul compact să nu atingă punctiform tabla de fier
foarte încălzită a rezervoarelor neincendiate (supape de respirație,
guri de luat probe etc.). Se pot folosi jeturi compacte de apa, în
continuă mișcare în jurul circumferinței rezervorului și în partea
lui superioară, asigurându-se o peliculă de apă care să se scurgă pe
mantaua rezervorului de sus în jos.
13. Organizarea stingerii incendiilor pe sectoare cu misiuni
de răcire a rezervoarelor incendiate, protejarea rezervoarelor
supuse acțiunii radiației de caldură, pregătirea și executarea
atacului pentru stingerea incendiului.
14. Protejarea, la necesitate, a mantalelor (pereților) și
armăturilor rezervoarelor învecinate cu ajutorul prelatelor
umezite, confecționate din azbest și asigurarea securității
personalului care execută această operație.
15. Stabilirea celor mai adecvate procedee și substanțe de
stingere, în raport de forțele existente la dispoziție, căile de atac
ale incendiului, natura produselor care ard și mijloacele de
protecție a personalului.
16. Evacuarea din rezervoare a apei, acolo unde există, cu
ajutorul instalației tehnologice.
17. Începerea pompării produselor petroliere, din rezervorul
incendiat și din cele vecine, se va executa numai după dispoziția
comandantului intervenției.
18. Incendiile de benzină se sting cu spumă grea, de țiței –
cu spumă grea și medie, iar cele de motorină – cu spumă sau apă
pulverizată. Se poate folosi și apa usoară de tip light-water.

6.8.3. Atacul incendiului

Stingerea incendiilor la depozitele de produse combustibile,
în special, a celor declanșate la rezervoarele de mare capacitate,
datorită caracteristicilor de ardere deosebite - ardere violentă,
degajări mari de caldură, fum și gaze toxice, posibilitatea de
explozie, de fierbere, erupție și de deversare - impune o temeinică
pregătire a acțiunii de atac și de conducere a acestuia (figura 6.3).
137
 Figura 6.3. Stingerea incendiului la un rezervor vertical

Atacul pentru stingerea incendiului se execută numai la

ordinul și sub conducerea comandantului intervenției, care va
stabili următoarele:
1. Concentrarea la locul incendiului și pregătirea pentru
acțiune a mijloacelor, substanțelor de stingere și a rezervei
stabilite prin calcul.
2. Numirea șefilor de sectoare și a personalului care
participă la executarea atacului cu spumă.
3. Stabilirea și aducerea la cunoștința personalului de
intervenție a semnalelor de începere și oprire a debitării spumei și
de retragere în caz de pericol.
4. Efectuarea atacului pe direcția vântului, concomitent cu
toate mijloacele, neîntrerupt și la intensitatea de refulare care să
asigure lichidarea incendiului; spuma se va debita în rezervorul
care arde, pe pereții interiori ai acestuia, pentru a putea să se
scurgă lin și să acopere treptat oglinda lichidului incendiat. După
încetarea arderii, debitarea spumei se va continua circa 5 – 10 min
pentru prevenirea reaprinderii produselor, iar răcirea pereților
138
rezervoarelor – până la aducerea produsului sub temperatura de
aprindere. În cazul în care nu este posibil să se amplaseze lângă
peretele rezervorului, se vor folosi tunuri cu spumă, debitarea
acesteia realizându-se cu ajutorul țevilor prelungitoare. La
rezervoarele cu capacitatea de peste 20000 m3, acțiunea cu
ajutorul țevilor prelungitoare de spumă (deversoare telescopice)
manevrate manual nu este, în general, posibilă. Există și pe plan
mondial utilaje cu țevi prelungitoare de spumă acționate mecanic,
de fabricație specială, de exemplu, montate pe șasiuri cu șenile. Se
pot folosi și autoscările mecanice prevăzute cu țevi speciale cu
spumă. Atacul se va executa după concentrarea mijloacelor de
stingere necesare, asigurându-se în acest timp răcirea rezervorului
incendiat și a celor vecine. Acțiunea de lichidare a incendiului va
începe cu rezervorul aflat pe direcția curenților de aer dominanți,
după care se va ataca rezervorul următor. Stingerea simultană a
incendiilor la mai multe rezervoare se poate realiza atunci când se
dispune de forțe și mijloace suficiente.
Când nu sunt posibilități a se realiza stingerea incendiilor la
un rezervor care are nivelul lichidului scăzut, se vor lua măsuri de
evacuare a produsului în rezervoarele de avarie.
Pe timpul acestei operații se menține refularea spumei, se
continuă răcirea cu apă a pereților rezervorului și pe traseul
conductelor de transvazare a produsului.
Pentru stingerea incendiilor, care se manifestă sub formă de
torță, se va acționa cu jeturi puternice de apă sau de gaze inerte,
care au menirea să rupă flăcările, sau se vor aplica plasturi (pături
de azbest, prelate umede, saci cu nisip etc.) pe deschiderile prin
care ies vaporii de produse petroliere.
În vederea opririi răspândirii lichidelor deversate peste
marginea rezervoarelor incendiate se vor realiza șanțuri sau diguri
de protecție și de ghidare a acestora.
Succesul unui atac cu spumă depinde, într-o mare măsură, de
asigurarea continuității spumei, deci a necesarului de spumant, apă
și mașini, de buna pregătire a celor care mânuiesc agregatele de
producere a spumei, a șoferilor și a întregului personal de
intervenție.
139
 Pentru stingerea eficientă a unui incendiu de produse
petroliere este necesar ca în prealabil să se elaboreze documente
de intervenție concrete și argumentate științific, care fiind
verificate prin aplicații, să conducă la stăpânirea cu precizie a
oricărui amănunt din planul de intervenție.
Succesul în acțiunile de stingere a unor astfel de incendii
rezidă, înainte de toate, în folosirea eficientă a forțelor și
mijloacelor cu care se intervine și în stăpânirea perfectă a tehnicii
stingerii cu mijloacele fixe și mobile. Comandantul intervenției
trebuie să se convingă personal că se acționează cu o spumă de
bună calitate și refulată de toate țevile stabilite.
De asemenea, personalul din întreprindere trebuie să fie bine
instruit pentru a fi în stare să localizeze un incendiu, chiar din faza
inițială, pentru înlăturarea avariilor.
Fără îndoială că, la succesul atacului pentru stingerea
incendiilor la rezervoarele cu produse petroliere, pe langă
performanțele mașinilor, utilajelor și instalațiilor folosite, o
contribuție de seamă urmează s-o aducă comandantul intervenției
și ajutoarele lui, care trebuie să aplice cu inventivitate principiile
tactice specifice acestor categorii de incendii, precum și cele care
sunt valabile pentru conducerea forțelor și mijloacelor de luptă
contra incendiilor.

140
 7. Întreruperea arderii la incendii

Există un proverb latin „Ignis mutat res” – „Focul schimbă

lucrurile”. Cele mai mari puteri sunt ascunse în foc. El are puterea
de a dizolva, a lichefia, a arde și a transforma. Focul este
atotputernic – nimic nu-i poate sta împotrivă.
Celelalte elemente, pământul, apa și aerul, au puteri mari, de
asemenea, dar ele nu pot schimba cu adevărat materia.
Cutremurele de pământ au puterea de a despica crusta
pământului, a fragmenta munții, a înghiți orașe și sate, dar nu pot
schimba natura esențială a lucrurilor.
Apa are puterea de a disloca sau de a dizolva și dilua.
Aerul are puterea de a dispersa.
Numai focul are puterea de a transforma cu adevărat. În
urma focului rămâne ori numai scrumul, ori o totală transformare
a structurilor.

7.1. Teoria termică de întrerupere a arderii

Procesul de stingere a incendiului este un complex de soluții

diriguitoare, măsuri și mijloace, orientate spre asigurarea
securității oamenilor, animalelor, salvarea bunurilor materiale și
lichidarea arderii.
Reieșind din cele menționate, activitatea de lucru la incendiu
se desfășoară, concomitent, pe mai multe direcții: salvarea
oamenilor, păstrarea bunurilor materiale, desfășurarea de luptă a
forțelor și mijloacelor, desfacerea și demontarea construcțiilor și
lichidarea arderii propriu-zise. În cadrul disciplinei „Bazele fizico-
chimice ale dezvoltării și stingerii incendiilor” se studiază doar
una din componentele lichidării incendiuuli – întreruperea arderii,
principiile generale, căile și procedeele atingerii acestui scop.
Importanța înțelegerii acestor probleme este condiționată de
faptul, că la incendiu principalul proces este arderea. Nu este
ardere – nu este incendiu. De aceea întreruperea arderii, sub toate
aspectele posibile, înseamnă lichidarea incendiului.

141
 La studierea problemelor legate de apariția și întreruperea
arderii este folosită noțiunea clasică „triunghiul arderii”. Procesul
de ardere apare și se dezvoltă doar când în timp și spațiu are loc
convergența (întâlnirea) acestor componente și anume: substanța
combustibilă (S.C.), sursa de aprindere (S.A.) și oxidantul sau
comburantul (O). Este suficientă înlăturarea oricărui element al
acestui triunghi și arderea va deveni împosibilă.

Figura 7.1. Triunghiul arderii – model românesc

Arderea cu flacără la incendiu este difuză și omogenă. În

timpul acesteia combustibilul sub formă de gaze accede fără
întrerupere în zona arderii, se amestecă cu oxidantul gazos și se
aprinde de la sursa de aprindere. La incendiu, în calitate de sursă
permanentă de aprindere este flacăra însăși. Prin urmare,
lichidarea făcliei flăcării înseamnă excluderea din „triunghiul
arderii” a unui unghi – sursa de aprindere și este o condiție
necesară pentru întreruperea arderii. Totuși, realizarea doar a
acestei condiții, nu totdeauna, este suficientă pentru stingerea
incendiului. La arderea multor M.C.S., predispuse arderii mocnite
(plăcile din așchii de lemn, lemnul, țesăturile, fibrele organice
etc.) temperatura suprafeței acestora constituie 600-700 0C,
temperatură suficientă pentru aprinderea produselor pirolizei, care
142
se degajă sub formă de gaze, chiar și în lipsa flăcării. În asemenea
cazuri, o condiție suficientă, pentru stingerea incendiului, este
întreruperea accesului gazelor combustibile în zona arderii, adică
lichidarea încă a unui unghi al triunghiului arderii – substanța
combustibilă.
Cea mai răspândită și argumentată științific teorie a
întreruperii proceselor de ardere este teoria termică de stingere a
flăcării, elaborată de savantul Ia. B. Zelidovici. Esența acesteia
constă în aceea că, în rezultatul dereglării echlibrului termic în
zona reacțiilor chimice de ardere, decurgerea acestor reacții
devine imposibilă – procesul de ardere se întrerupe. Acest lucru se
întâmplă atunci, când temperatura în zona arderii scade până la o
anumită valoare critică, care în continuare o vom numi –
temperatură de stingere:

Tst = Tad - ∆T, (7.1)

unde: Tst – temperatura de stingere;

Tad – temperatura adiabatică de ardere;
∆𝑇 – modificarea temperaturii.
Asemenea fenomen se observă, în primul rând, la
amestecurile de gaze, amestecate în prealabil (amestecuri
cinetice), pentru care există limite de propagare a flăcării,
condiționate de pierderile de căldură din zona arderii pentru
încălzirea pereților vasului și pentru radiație. Din cauza pierderilor
de căldură, scade temperatura flăcării și se reduce viteza
propagării acesteia. Reducerea vitezei duce la aceea că pierderile
termice cresc și mai mult, iar temperatura flăcării scade progresiv,
adică, tot mai mult și mai mult etc. Condiția critică de posibilitate
a arderii este caracterizată de valoarea limită, până la care poate să
scadă temperatura flăcării. Dacă pierderile termice duc la scăderea
temperaturii flăcării cu o valoare mai mare decât R𝑇 /E, atunci
are loc stingerea flăcării (aici R – constanta universală a gazelor,
E – energia de activare a reacției). Această mărime a căpătat
denumirea de interval caracteristic sau interval semnificativ.

143
 Însă, la incendii, arderea nu este cinetică ci difuză. În flacăra
difuză reducerea temperaturii nu duce la o modificare
considerabilă a cantității de gaz care arde pe o unitate de suprafață
a flăcării, deoarece viteza arderii este condiționată de viteza
difuziei. De aceea întreruperea arderii din cauza pierderilor de
căldură se realizează, în flacăra difuză, la o intensitate mai mică a
arderii, în comparație cu flacăra din amestecul gazelor amestecate
prealabil, ba chiar și natura condiției critice este alta.
Din ecuațiile difuziei și coductibilității termice, folosind
ecuația vitezei reacției chimice și teoria dimensiunilor, Zelidovici
a căpătat valoarea maximal posibilă a reducerii temperaturii
flăcării difuze, la care intervine stingerea:

Tad – Tst , (7.2)

unde: R – constanta universală a gazelor, 8,32 kJ/mol;

Tad – temperatura adiabatică a flăcării, 2300 K;
E – energia de activare, 126 000 kJ/mol.
Din această expresie, înlocuind termenii cu valorile
corespunzătoare putem determina, cu o mică aproximație,
valoarea temperaturii critice pentru stingerea flăcării:

Tst Tad - 2300 – (3 ∙ 8,32 ∙ 23002) 1250 K.

Așadar, temperatura adiabatică de stingere a flăcării

constituie circa 1000 0C.
Totuși, în practică, în zona arderii se realizează nu
temperatura adiabatică, ci temperatura reală a arderii. Aceasta este
considerabil mai joasă din cauza pierderilor de căldură, legate
concomitent de câteva procese fizico-chimice.
În primul rând, la flăcările difuze luminozitatea este mai
mare din cauza prezenței în acestea a particulelor solide de carbon
(funingine), care nu reușesc să ardă până la CO și CO2 din cauza
insuficienței de oxigen. În al doilea rând, flăcările difuze au o
144
zonă de reacție mult mai mare și, corespunzător, o suprafață mai
mare de radiație și o intensitate mai mică de degajare a căldurii la
o unitate de volum. În al treilea rând, la arderea difuză, asupra
valorii pierderilor de căldură de la făclia flăcării, considerabil,
influențează schimbul de căldură prin convecție cu mediul
înconjurător. În sumă, aceste pierderi, pentru flăcările difuze,
constituie circa 40 % din cantitatea totală de căldură care se
degajă în zona arderii.
La realizarea procesului de stingere, în zona reacției, scad
brusc pierderile de căldură pentru radiație (mai jos de 1000 0C
particulele de carbon, practic, nu mai luminează, deci nici nu
radiază), se reduce și schimbul convectiv de căldură cu mediul
înconjurător. Acest fapt ne permite să considerăm că, la
temperaturi apropiate de temperaturile de stingere, procesul de
ardere este, în realitate, foarte apropiat, după caracteristicile sale,
de procesul adiabatic-izobaric și valoarea temperaturii de stingere,
căpătată prin calcule, se realizează în practică.

7.2. Procedeele de atingere a temperaturii de stingere

Conform teoriei termice de stingere, problema întreruperii

arderii cu flacără constă în coborârea temperaturii în zona
reacțiilor chimice până la temperatura de stingere. Acest lucru
poate fi realizat prin dereglarea echilibrului termic în zona
desfășurării reacțiilor chimice de ardere până la temperatura de
stingere, adică dereglarea echilibrului proceselor de degajare a
căldurii și de evacuare a căldurii.
Analitic, dependența intensității de degajare a căldurii,
într-o unitate de volum 𝑞 , de tipul combustibilului, compoziția
amestecului combustibil și de temperatură este descrisă de
următoarea ecuație:

𝑞 = 𝑄 𝑘 φ φ exp[ ], (7.3)

unde: 𝑄 căldura inferioară de ardere a combustibilului;

145
 𝑘 multiplicatorul preexponentei;
φ ș𝑖 φ – corespunzător, concentrația combustibilului și
a oxidantului;
n și m – corespunzător, ordinul reacției conform
combustibilului și oxidantului;
E – energia de activare;
R – constanta universală a gazelor;
T – temperatura.
Intensitatea procesului de evacuare a căldurii de la frontul
flăcării 𝑞 prin radiație și convecție la o unitate de volum este
descrisă de următoarea formulă:

𝑞 = εσ (𝑇 - 𝑇 ) + ɑ (𝑇 - 𝑇 ), (7.4)

unde: ε – gradul de întunecime a flăcării;

σ – constanta lui Stefan - Bolțman;
S – aria suprafeței schimbului de căldură;
V – volumul zonei de ardere;
ɑ - coeficientul de transmitere a căldurii;
𝑇 – temperatura flăcării;
𝑇 – temperatura inițială.
Folosind noțiunea de coeficient raportat al transmiterii de
căldură, formula (7.4) poate fi transcrisă sub forma:

𝑞 = ɑrp (𝑇 - 𝑇 ), (7.5)

unde: ɑrp - coeficientul raportat al transmiterii de căldură.

Graficele dependenței 𝑞 și 𝑞 de temperatură sunt
reprezentate în figura 7.2.
Dacă am suprapune proiecțiile graficelor 𝑞 și 𝑞 în funcție
de temperatură, acestea se vor intersecta într-un punct care
corespunde temperaturii flăcării difuze (arderii) Ta. În acest punct
𝑞 𝑞 , adică procesul de ardere este stabil.

146
 Figura 7.2. Dependența intensității degajării de căldură și
evacuării căldurii, în zona arderii, de temperatură

Vom studia cauza acestei stabilități. Admitem că, în virtutea

unor oarecare cauze, temperatura s-a redus până la o valoare T1,
iar legile degajării și evacuării căldurii nu s-au schimbat (adică
amplasarea reciprocă a graficelor a rămas aceeași).
Din figura 7.3 se observă că, în acest caz, intensitatea
degajării căldurii va depăși intensitatea evacuării acesteia. Prin
urmare, sistemul se va încălzi mai intensiv, decât se va răci, și
temperatura sistemului se va întoarce la valoarea Ta. Dacă, de
exemplu, din inerție, temperatura va crește până la valoarea T2,
intensitatea răcirii 𝑞 va deveni mai mare față de intensitatea
degajării de căldură 𝑞 . Corespunzător, temperatura sistemului va
începe să scadă și acesta (sistemul) din nou, în mod arbitrar, se va
întoarce în punctul p.1.
Din cele menționate urmează faptul că, pentru întreruperea
procesului de ardere, nu este suficient a modifica doar
temperatura, ci este necesar a modifica procesele degajării și (sau)
evacuării căldurii.
De exemplu, vom mări intensitatea evacuării căldurii, din
zona arderii, prin majorarea coeficientului de transmitere a
căldurii (ɑ) sau a raportului (S/V). Grafic acest lucru se va
manifesta în majorarea unghiului de înclinație a dreptei 𝑞
(evacuarea căldurii).
147
 Dacă gradul de modificare va fi în așa măsură, încât
sistemul va trece în starea, reprezentată în figura 7.2, atunci o
reducere cât de mică a temperaturii va duce la aceea, că
intensitatea evacuării căldurii va depăși intensitatea degajării
căldurii, adică procesul arderii va deveni imposibil. Temperatura,
care corespunde punctului (p.2) și este valoarea temperaturii de
stingere.

Figura 7.3. Schema atingerii temperaturii de stingere prin

majorarea intensității evacuării căldurii din zona arderii

A trece sistemul în starea caracterizată de punctul (p.2)

este posibil, de asemenea, prin acțiunea asupra reacției chimice de
ardere, adică prin reducerea intensității de degajare a căldurii
(figura 7.3).
Trebuie menționat, că este imposibilă modificarea doar a
unuia din cele două procese studiate, fără a-l influența pe celălalt.
La orice influență din exterior asupra sistemului, de exemplu, la
stingerea flăcării cu substanțe stingătoare, intensitatea ambelor
procese se modifică concomitent. Totuși, gradul de modificare
depinde, în mare măsură, de mecanismul de acțiune al substanței
stingătoare concrete. Acest fapt permite, la ilustrarea teoriei
termice de întrerupere a arderii, a considera aceste două procese
independente, unul față de altul.

148
 Figura 7.4. Schema atingerii temperaturii de stingere prin
reducerea intensității degajării de căldură în zona arderii

În așa mod, toate aceste raționamente ne dau o imagine

calitativă privind mecanismul de stingere a flăcării, în mare
măsură, suficientă pentru analiza diferitelor procedee de
întrerupere a arderii la incendiu și a mecanismelor de acțiune a
diferitor substanțe stingătoare, folosite de către pompieri în cadrul
intervențiilor la incendiile de orice clasă.

7.3. Procedeele fizico-chimice de întrerupere a arderii

la incendiu

Procedeele fizico-chimice de acțiune asupra intensității

degajării de căldură 𝑞 și răcire 𝑞 reies din analiza ecuațiilor care
descriu procesele degajării și evacuării căldurii. Întradevăr, dintre
parametrii care determină intensitatea degajării căldurii, putem
influența activ asupra concentrației substanțelor reactante
φ ș𝑖 φ , precum și asupra 𝑘 și E. A influența real asupra
intensității de evacuare a căldurii este posibil doar prin majorarea
coeficientului de transfer a căldurii, a suprafeței specifice de
schimb de căldură, precum și prin majorarea gradului de
întunecime a flăcării.
Vom studia, prin exemple, mecanismele principale de
întrerupere a arderii, prin dereglarea echilibrului termic în zona de
149
ardere, care conduce la scăderea temperaturii până la temperatura
de stingere. Reducerea intensității degajării de căldură poate fi
realizată printr-un șir de procedee utilizate, în majoritatea
cazurilor, la localizarea și stingerea incendiilor, prezentate în
paragrafele ce urmeză.

7.3.1. Reducerea concentrației combustibilului 𝝋𝒄 în zona

arderii
Este unul din cele mai răspândite procedee de stingere a
incendiilor, realizat prin folosirea majorității substanțelor de
stingere a arderii. Totuși, chiar și fără utilizarea acestora
(substanțe stingătoare), procedeul menționat poate fi utilizat în
unele situații mai simple, de exemplu, închiderea robinetelor
(vanelor) la conductele de gaze, acoperirea recipientelor cu lichide
combustibile, de dimensiuni nu prea mari, cu o foaie metalică,
acoperirea focarelor de aprindere cu pături speciale antifoc etc.
Unul din procedeele particulare de întrerupere a accesului
combustibilului în zona arderii, care se realizează doar cu mijloace
tehnice, fără folosirea substanțelor stingătoare, este stingerea
incendiilor la rezervoarele cu lichid combustibil prin metoda de
amestecare a lichidului. Ne vom referi mai amănunțit la acest
procedeu de stingere a incendiului.
După cum se cunoaște, la arderea lichidelor, de pe suprafața
liberă combustibilul pătrunde în zona arderii din contul evaporării
acestuia din straturile superioare puternic încălzite. În straturile
inferioare temperatura este mult mai mică decât în stratul de la
suprafață. Printr-o amestecare mecanică intensivă, se poate realiza
accesul, în pofida legilor convecției naturale, a straturilor
inferioare de lichid rece către suprafața liberă. Pe măsura scăderii
temperaturii lichidului în stratul de la suprafață, concentrația
combustibilului în zona arderii se micșorează, intensitatea
degajării de căldură 𝑞 scade, scade și temperatura flăcării. La
rândul său, aceasta duce la reducerea intensității curentului de
căldură de la făclia flăcării către oglinda lichidului. Acest fapt și
mai mult reduce intensitatea formării vaporilor, conducând la
diluarea în continuare a amestecului și reducerea cantității de
150
combustibil (amestec sărac) în zona reacției. Atunci, când în
rezultatul tuturor acestor procese interconexe temperatura, în zona
reacției, va coborî (reduce) până la temperatura de stingere,
arderea cu flacără se va întrerupe.
Astfel de procedeu de întrerupere a arderii poate fi suficient
de efectiv la stingerea rezervoarelor cu produse petroliere, dacă
temperatura inițială (până la incendiu) a lichidului este mai mică
decât temperatura de inflamare a acestuia. Procedeul a fost
propus, pentru prima dată, în anul 1903 de către inginerul rus A.G.
Loran. Studiile teoretice și experimentale de anvergură, asupra
acestui procedeu, au fost efectuate în anii `50 ai secolului trecut.
Rezultatele acestor studii au fost generalizate în monografia
autorilor V.I. Blinov și G.N. Hudeacov.
Stingerea flăcării este posibilă și prin îmbogățirea
amestecului combustibil, adică prin debitarea mai intensivă a
combustibilului în zona reacției de ardere. Însă, așa cum la
incendii, de regulă, accesul oxigenului în zona reacției de ardere
este foarte mare și greu de reglat, majorarea intensității de debitare
a combustibilului nu va conduce la formarea „amestecului bogat”,
ci invers, va intensifica procesul de ardere din cauza majorării
dimensiunilor făcliei flăcării. Prin îmbogățirea amestecului cu
combustibil este posibilă doar stingerea incendiilor în volume
închise cu un acces foarte limitat al aerului.

7.3.2. Reducerea concentrației oxidantului 𝝋𝒐𝒙 în zona

reacției de ardere
De acest procedeu echipele de intervenție se folosesc atunci,
când există posibilitatea practică reală de reducere a intensității de
debitare a aerului în zona arderii, de exemplu, la stingerea
incendiilor în subsoluri, tuneluri, mine, cale (magazii) ale
corăbiilor ș.a. Pentru atingerea acestui scop sunt folosite unele
substanțe stingătoare (de regulă, spumele cu grad mediu și înalt de
înfoiere), precum și soluții constructive speciale (ermetizarea
compartimentelor la submarine ș.a.).
La sărăcirea zonei de ardere prin limitarea cantității de
oxidant (sau îmbogățirea relativă a acesteia cu combustibil)
151
intensitatea arderii scade și flacăra se stinge. Acest fapt se
lămurește prin aceea, că viteza reacției (iar, ca rezultat, și
intensitatea degajării căldurii, și temperatura flăcării, și viteza
propagării flăcării) are valoarea maximă doar în domeniul
stoechiometric al concentrațiilor (domeniu stoechiometric al
concentrațiilor – domeniul cuprins între limitele inferioară și
superioară ale concentrațiilor de propagare a flăcării/focului). Toți
parametrii, care determină arderea, se reduc atât la sărăcirea, cât și
la îmbogățirea amestecului combustibil.
La atingerea valorilor limită superioară sau inferioară,
temperatura în zona reacției de ardere scade până la temperatura
de stingere a flăcării – arderea se întrerupe.
Totuși, în unele cazuri, folosirea în practică a procedeului de
stingere, prin îmbogățirea amestecului poate provoca explozie,
deoarece la ventilarea ulterioară a încăperii, concentrația
componentelor combustibile în amestec se deplasează din nou în
domeniul de inflamare.

7.3.3. Diluarea amestecului combustibil prin introducerea

gazelor neutre în zona reacției de ardere
Este un procedeu de stingere foarte răspândit care reunește,
prin mecanismul său de stingere, ambele procedee descrise
anterior, deoarece, în acest caz, în zona arderii are loc reducerea
concentrațiilor și a combustibilului și a oxidantului, fapt care
provoacă scăderea considerabilă a degajării de căldură și, în final,
duce la întreruperea arderii cu flacără.

7.3.4. Frânarea reacției prin introducerea în zona de

ardere a inhibitorilor chimic activi
În acest caz, scăderea bruscă a vitezei degajării căldurii are
loc ca urmare a interacțiunii inhibitorilor cu centrele active ale
reacției de ardere, adică influența este orientată asupra
coeficientului 𝑘 multiplicatorul preexponentei) și asupra
energiei de activare a reacției E (formula (7.3)), ceea ce provoacă,
ca urmare, întreruperea arderii.

152
 7.3.5. Reducerea presiunii în zona arderii
Acest mecanism practic nu și-a găsit aplicare la stingerea
incendiilor, deoarece, în majoritatea cazurilor, reacția de ardere la
incendii decurge la o presiune foarte apropiată de presiunea
atmosferică a aerului și este, practic, imposibil a influența asupra
acesteia. Totuși, în unele cazuri particulare, acest procedeu s-ar
putea realiza.
Mecanismul fizico-chimic al acestui procedeu se manifestă
în aceea, că viteza reacției chimice, care determină intensitatea
degajării de căldură în zona reacțiilor, depinde de numărul
ciocnirilor eficiente ale moleculelor combustibilului cu moleculele
oxidantului, iar numărul acestor ciocniri este direct proporțional
cu numărul propriu-zis de molecule într-o unitate de volum a
zonei reacției.
În fizica arderii sunt cunoscute nu doar limitele
concentrațiilor de ardere, dar și limitele de ardere conform
presiunii. Pentru majoritatea hidrocarburilor combustibile limita
inferioară se află în regiunea a 10 kPa. În condiții speciale se
reușește a întreține arderea la presiuni foarte mici de circa 0,1 kPa.
Pentru întreruperea arderii difuze, care are loc la incendii, ar fi
suficientă o reducere a presiunii chiar și cu 0,04-0,05 kPa. La o
asemenea rarefiere intensitatea degajării căldurii scade brusc,
temperatura în zona reacției coboară până la temperatura de
stingere și arderea se întrerupe. Prin asemenea procedeu se poate
întrerupe arderea în unele instalații și aparate tehnologice, în cazul
incendiilor în cabinele avioanelor și a aparatelor cosmice.

7.4. Sporirea intensității absorbției căldurii

din zona arderii

Micșorarea temperaturii în zona reacției de ardere poate fi

realizată nu doar prin reducerea intensității degajării de căldură,
dar și prin majorarea intensității procesului de absorbție a căldurii
din această zonă, prin procedee folosite pe larg în practica
stingerii incendiilor de diversă natură.

153
 7.4.1. Majorarea coeficientului de transfer a căldurii din
zona reacției de ardere
În acest caz se influențează asupra coeficientului raportat al
transferului de căldură ɑrp (formula (7.5)).
Mecanismul acestei influențe poate fi realizat prin
următoarele procedee:
- includerea în zona reacției de ardere a unor componente
cu capacitate calorică mare (substanțe care absorb puternic
căldura);
- includerea în zona reacției de ardere a unor substanțe cu
absorbție puternică de căldură la trecerea dintr-o fază în alta.
Efectul de răcire se realizează doar în cazul utilizării unor
anumite substanțe și este folosit pe larg în practica lichidării
incendiilor. În cele mai simple cazuri, efectul de răcire poate fi
atins prin aruncarea nisipului asupra focarului de incendiu,
debitarea (aplicarea) pulberilor stingătoare în zona arderii și chiar
a apei fin pulverizate, care realizează o absorbție considerabilă de
căldură anume în momentul evaporării – trecerea fazică din starea
lichidă în cea de vapori.

7.4.2. Majorarea suprafeței specifice de cedare a căldurii

În practică acest lucru poate fi realizat prin includerea în
zona arderii a unor substanțe dispersate (pulverulente) cu supafață
specifică mare. Cel mai răspândit mijloc, folosit pentru absorbția
bruscă a unei cantități considerabile de căldură, sunt pulberile
stingătoare, utilizate pe larg în stingătoarele de mână și în cele
industriale, transportabile și staționare. Un efect similar îl exercită
și dispozitivele tehnice speciale, de exemplu, barierele antifoc sub
formă de plase, care sunt utilizate pe larg în volumele instalațiilor
tehnologice, la protecția conductelor tehnologice și a sistemelor de
ventilație s.a.

154
 7.4.3. Intensificarea bruscă a evacuării căldurii prin
majorarea coeficientului de întunecime a mediilor rediante în
zona reacției de ardere
Acest mecanism este utilizat foarte rar în practica stingerii
incendiilor. La arderea unor substanțe (de exemplu, hidrogenul,
magneziul) temperatura flăcării este foarte înaltă și, în
corespundere cu legea lui Stefan – Bolțman, cantitatea de căldură
evacuată din zona arderii trebuie să fie foarte înaltă. Însă, flăcările
acestor substanțe, de regulă, sunt fără culoare (aproape invizibile)
și coeficientul lor de întunecime esta foarte mic.
Introducerea unor adaosuri speciale în flacără, care ar spori
capacitatea de radiație a acesteia, ar conduce la creșterea bruscă a
intensității cedării căldurii din zona reacției, fapt, care, la rândul
său, ar favoriza întreruperea rapidă a procesului de ardere.
Unicul caz, când acest mecanism se realizează în practică,
este stingerea incendiilor de metale și a compușilor acestora
(incendii de clasa D) cu pulberi stingătoare speciale pe baza
pulberii de grafit. În acest caz, carbonul însuși (grafitul), cu toate
că este o substanță combustibilă, își realizează, în deplină măsură,
capacitatea de a lumina în zona temperaturilor înalte. Acest fapt
sporește capacitatea de radiație a flăcării și, corespunzător,
pierderile de căldură prin radiație. Aceste pierderi de căldură se
combină cu acțiunea mecanismului de răcire a pulberii de carbon
propriu-sise și conduc, într-un final, la reducerea temperaturii în
zona reacției până la temperatura de stingere.

7.5. Clasificarea substanţelor de stingere, a metodelor şi

procedeelor de stingere a incendiilor

Prin substanţe de stingere a focului în tactica de intervenţie

la incendii se înţeleg aşa substanţe, care acţionează nemijlocit
asupra procesului de ardere şi creează condiţii pentru întreruperea
acesteia (apa, spuma, gazele inerte, pulberile stingătoare ş.a.).
În natură există multe substanţe stingătoare. Afară de
aceasta, tehnologiile contemporane permit căpătarea a astfel de
155
substanţe de stingere care în natură nu există. Totuşi, nu toate
substanţele de stingere sunt acceptate în arsenalul formaţiunilor de
pompieri, ci doar acelea care satisfac anumite cerinţe.
Acestea trebuie:
- să posede efect maxim de stingere la un consum
comparativ mic;
- să fie accesibile, ieftine şi simple în utilizare;
- să nu exercite acţiune vătămătoare asupra oamenilor în
timpul folosirii, precum şi asupra materialelor, să fie ecologic
curate.
După indicele dominant al întreruperii arderii substanţele de
stingere se divizează în:
- substanţe cu acţiune de răcire (apa, bioxidul solid de
carbon ş.a.);
- cu acţiune de diluare (gazele inerte, vaporii de apă, apa
pulverizată ş.a.);
- cu acţiune de izolare (spumele mecanică şi chimică,
pulberile stingătoare ş.a.);
- cu acţiune de inhibiţie (halonii, brometilul,
tetrafluordibrometanul, compuşii chimici pe baza acestora ş.a.).
Trebuie menţionat, că toate substanţele de stingere, nimerind
în zona arderii, întrerup arderea în mod complex şi nicidecum
selectiv, adică apa fiind mijloc de stingere cu acţiune de răcire
nimerind pe suprafaţa materialului ce arde va acţiona parţial şi ca
substanţă de diluare şi ca substanță cu acţiune izolatoare.
În funcţie de procesul de bază, care duce la întreruperea
arderii, metodele de stingere pot fi divizate în patru grupe:
 răcirea zonei de ardere sau a substanţei ce arde mai jos
de temperatura critică;
 diluarea substanţelor reactante;
 izolarea substanţelor reactante de zona arderii;
 frânarea chimică a reacţiei de ardere.
Fiecare din modul de întrerupere a arderii poate fi realizat
prin diferite procedee sau combinaţii ale acestora.

156
 Spre exemplu, crearea stratului izolator pe suprafaţa ce arde
a lichidelor uşor inflamabile poate fi realizată prin aplicarea
spumei pe stratul de combustibil, cu ajutorul elevatoarelor de
spumă, prin jeturi căzătoare etc.
Procedeele de stingere sunt acele părţi componente ale
întreruperii arderii, care se pot schimba în procesul acţiunii
formaţiunilor de pompieri. La schimbarea situaţiei la incendiu, se
pot schimba şi procedeele.
Folosirea unei sau altei metode sau procedeu de întrerupere a
arderii, sau a substanţei de stingere depinde de:
- condiţiile şi caracterul dezvoltării incendiului;
- proprietăţile şi starea materialelor combustibile;
- dificultatea şi securitatea lucrului efectuat de efectivul
formaţiunii;
- prezenţa la îndemâna conducătorului stingerii
incendiului a forţelor şi mijloacelor;
- pregătirea de luptă a formaţiunilor ş.a.
Toate acestea sunt orientate spre minimizarea pagubelor
provocate de incendiu şi a cheltuielilor legate de lichidarea
acestuia.

7.6. Mecanismul întreruperii arderii

7.6.1. Substanţele de stingere cu efect de răcire

Pentru răcirea materialelor ce ard se folosesc lichide care
posedă capacitate termică mare. Pentru majoritatea materialelor
combustibile se foloseşte apa.
Nimerind în zona arderii, pe materialul ce arde, apa ia
căldura de la materialele care ard şi de la produsele arderii. În
acelaşi timp ea parţial se evaporă şi se transformă în vapori,
mărindu-se în volum de 1700 de ori, datorită cărui fapt are loc
diluarea substanţelor reactante, ceea ce favorizează întreruperea
arderii, precum şi înlăturarea aerului din zona focarului de
incendiu.
Apa posedă o stabilitate termică înaltă. Vaporii acesteia doar
la temperatura ce depăşeşte 1700 °C se pot descompune în oxigen
157
şi hidrogen, complicând astfel situaţia în zona arderii. Majoritatea
materialelor combustibile ard la o temperatură ce nu depăşeşte
1300 – 1350 °C şi stingerea lor cu apă nu este periculoasă. Însă
multe metale (manganul, zincul, aluminiul, titanul şi aliajele
acestuia, termitul şi electronul) la ardere creează în zona arderii
temperatură care depăşeşte stabilitatea termică a apei. Stingerea
acestora cu jeturi de apă este interzisă.
Apa are conductibilitate termică mică, ceea ce favorizează
crearea unei pelicule termoizolatoare sigure pe suprafaţa
materialului ce arde. Această capacitate, în combinaţie cu cele
menţionate, permite a utiliza apa nu doar pentru stingere, ci şi
pentru protecţia materialelor de aprindere.
Fluiditatea mare şi incompresibilitatea apei permit a
transporta apa prin furtunuri la distanţe considerabile şi sub
presiune mare.
Apa este capabilă să dizolve vaporii şi gazele unor substanţe
şi să absoarbă aerosolii, ceea ce permite a sedimenta produsele
arderii la incendiile din clădiri, folosind jeturi pulverizate şi fin
pulverizate.
Unele lichide combustibile (spirturile, aldehidele, acizii
organici ş.a.) sunt solubile în apă, de aceea, amestecându-se cu
apa acestea formează soluţii incombustibile sau greu combustibile.
În şirul celor menţionate apa - ca substanţă de stingere -
posedă şi un şir de calităţi negative. Neajunsul principal al apei
constă în aceea, că din cauza tensiunii superficiale înalte
(72,8 ꞏ 10-3 J/m2) ea umezeşte rău materialele solide şi, mai cu
seamă, substanţele fibroase.
Pentru înlăturarea acestui neajuns în apă se adaugă substanţe
active de suprafaţă (SAS) care mai sunt numite - substanţe
umezitoare. În practică sunt folosite soluţii de SAS care au o
tensiune superficială de 2 ori mai mică decât a apei.
Folosirea soluţiilor de umezitori permite reducerea
consumului de apă la stingerea incendiului cu cca 35 – 50 %;
reducerea duratei de timp pentru stingere cu 20 – 30 % , ceea ce
asigură stingerea cu aceeaşi cantitate de apă a unor suprafeţe mult
mai mari.
158
 Apa are o densitate relativ mare (1g/cm3 la 4 °C şi 0,958
g/cm3 – la 100 °C), fapt ce limitează, iar în unele cazuri exclud
folosirea apei pentru stingerea produselor petroliere, care au o
densitate mai mică şi nu sunt solubile în apă.
Apa nu interacţionează chimic cu majoritatea substanţelor
combustibile, excepţie făcând metalele alcaline, care la
interacţiune cu apa elimină hidrogen. Acestea nu pot fi stinse cu
apă.
S-a menţionat deja că apa are viscozitate mică sau mai clar
spus fluiditate mare, de aceea o cantitate considerabilă se scurge
de la locul incendiului fără a influenţa considerabil procesul de
stingere. În acelaşi timp ea poate distruge bunurile care nu
participă la incendiu. Dacă am mări viscozitatea apei până la
2,5 ꞏ 10-3 m/s, atunci s-ar reduce considerabil timpul de stingere,
iar coeficientul de utilizare a apei ar spori de cca 2 ori. În aceste
scopuri sunt utilizate adaosurile din compuşi organici, spre
exemplu, CMC (carboximetilceluloza).
Eficacitatea stingerii cu apă depinde şi de procesul de
aplicare a ei în focarul incendiului (prin jet compact sau
pulverizat).
Mecanismul întreruperii arderii şi eficacitatea jeturilor
compacte sau pulverizate de apă le vom studia pe exemplul
stingerii lemnului. Sub acţiunea căldurii, ce se degajă în zona
reacţiei, pe suprafaţa materialului se formează un strat de cărbune,
temperatura căruia este de cca 600 – 700 °C, ceea ce depăşeşte
considerabil temperatura de descompunere (piroliză) a lemnului
care constituie cca 200 °C.
Apa aplicată în jet compact sau pulverizat:
 răceşte stratul superficial de cărbune (cel mai încălzit) şi
zona desfăşurării reacţiei, trecând prin aceasta;
 evaporându-se, dizolvă şi răceşte gazele şi vaporii în
zona arderii;
 împrăştiindu-se pe suprafaţa cărbunelui, izolează lemnul
de acţiunea căldurii radiante şi împiedică ieşirea vaporilor şi
gazelor (produsele descompunerii lemnului) în zona de ardere.

159
 Însă la întreruperea arderii conduce proprietatea de răcire a
apei, ca proprietate dominantă. Izolarea şi diluarea doar
favorizează întreruperea arderii.
Apa aplicată pentru stingerea lemnului coboară foarte repede
temperatura în stratul superficial de cărbune şi arderea pe acest
sector se întrerupe repede, fiindcă este prea mare diferenţa de
temperatură a cărbunelui şi a apei; într-un strat subţire – din cauza
conductibilităţii termice neînsemnate a cărbunelui şi contactul de
scurtă durată cu apa. Iată de ce la trecerea jetului de apă în alt loc
stratul de sus al cărbunelui se usucă repede, descompunerea
lemnului (procesul de piroliză) continuă şi arderea apare din nou.

7.6.2. Mecanismul acțiunii stingătoare a apei

Conform teoriei termice, arderea cu flacără se întrerupe când
temperatura flăcării descrește până la temperatura de stingere.
Apa, după cum s-a menționat, este o substanță cu acțiune
prioritară de răcire în procesul de stingere a incendiilor.
Totodată, apa, în funcție de mărimea picăturilor, poate:
- să se evaporeze complet în flacără, răcind doar volumul
zonei de ardere;
- să se evaporeze parțial în flacără, răcind și volumul
zonei de ardere, și suprafața combustibilului;
- practic, să nu interacționeze cu flacăra, exercitând doar
pur acțiune de suprafață.
În practică se folosesc două procedee de bază de debitare a
substanțelor stingătoare de foc: în volumul zonei de ardere
(stingere „volumetrică sau spațială”) și pe suprafața care arde a
combustibilului (stingere „pe suprafață”).
La stingerea volumetrică apa exercită acțiune de răcire
asupra zonei de ardere, acțiune care este determinată de trei
componente: absorbție de căldură pentru încălzirea apei până la
temperatura de fierbere, Tfb; consum din căldura flăcării pentru
evaporarea apei; absorbție de căldură de către vaporii care se
formează, pentru încălzirea lor până la temperatura de stingere.
Așadar, la stingerea volumetrică efectul teoretic de răcire al apei
Qrăc, kJ/l, se determină conform formulei:
160
 Qrăc = c(Tfb – T0) + ra + 𝑐 (Tst – Tfb), (7.6)

unde: Tfb - temperatura de fierbere a apei, 0C;

Tst - temperatura de stingere, 0C;
T0 = 20 0C - temperatura normală a apei;
c - capacitatea termică specifică a apei, c = 4,19 kJ/(kg∙K)
în intervalul de temperaturi 0 – 100 0C;
ra - căldura de formare a vaporilor la 100 0C,
ra = 2260 kJ/kg;
𝑐 = 2,14 kJ/(kg∙K), capacitatea termică medie specifică
a vaporilor de apă în intervalul de la 100 până la 1200 0C.
Pe lângă acțiunea de răcire a apei, în acest caz, se adaugă
efectul de diluare a vaporilor de apă – la evaporarea completă,
dintr-un litru de apă se formează 1720 litri de vapori. În rezultatul
formării vaporilor în faza gazoasă se reduce concentrația
combustibilului și a oxidantului, fapt care, în corespundere cu
teoria termică de stingere, duce la diminuarea temperaturii flăcării.
La răcirea pe suprafață (stingerea „pe suprafață”) absorbția
teoretică de căldură se determină conform formulei:

Qrăc = c(Tfb – T0) + ra. (7.7)

La temperatura T0 = 20 0C, Qrăc = 4,2(100 – 20) + 2260 =

= 2596 kJ/l.
În calcule se acceptă, de regulă, Qrăc = 2600 kJ/l.
Raportul proceselor de stingere volumetrică și pe suprafață
depinde de mărimea (diametrul) picăturilor de apă.

7.6.3. Răcirea cu bioxid de carbon solid

Pentru răcirea unor tipuri de materiale combustibile afară de
apă se utilizează bioxidul de carbon solid. Acesta prezintă o masă
cristalină cu densitatea de 1,53 kg/cm3, care la încălzire trece în
stare gazoasă, evitând starea lichidă. Acest lucru permite a folosi
bioxidul de carbon pentru stingerea materialelor care se tem de
umezeală. Bioxidul de carbon solid fierbe la temperatura de minus

161
78,5°C, iar căldura de evaporare a acestuia este de
573,6 J/kg. Această cifră este mult mai mică decât pentru apă, însă
viteza de răcire a substanţelor ce ard este destul de înaltă. Acest
lucru se lămureşte prin diferenţa mare de temperaturi la bioxidul
de carbon şi pe suprafaţa materialului ce arde.
Bioxidul de carbon solid întrerupe arderea tuturor
substanţelor combustibile, cu excepţia caliului şi natriului metalic,
a magneziului şi a compuşilor acestuia. Acesta nu conduce
curentul electric şi nu umezeşte substanţele combustibile, de aceea
se foloseşte pentru stingerea instalaţiilor electrice sub tensiune, a
motoarelor, precum şi a incendiilor produse în muzee, arhive,
biblioteci, expoziţii etc. La stingere bioxidul de carbon se aplică
uniform pe suprafaţa substanţelor ce ard.
Necătând la faptul că densitatea bioxidului de carbon solid
este mai mare decât a apei, în rezultatul trecerii necontenite în
stare gazoasă şi crearea unei perne de aer acesta nu se scufundă în
lichidul ce arde şi se află pe suprafaţa acestuia. Stratul de sus al
substanţei ce arde se răceşte şi cantitatea de vapori şi gaze
combustibile scade. Fierberea acidului carbonic solid cu trecere în
gaz şi evaporarea substanţei combustibile se desfăşoară pe aceeaşi
suprafaţă, de aceea în zona arderii se deplasează amestecul de
vapori combustibili cu bioxid de carbon, fapt ce diminuează viteza
reacţiei şi a temperaturii de ardere mai jos de valoarea critică (de
întrerupere a arderii), astfel lichidând incendiul.
Din cele menţionate urmează concluzia, că mecanismul
întreruperii arderii cu acid carbonic solid constă în răcirea
materialelor ce ard şi diluarea fazei de vapori a acestora cu bioxid
de carbon – concomitent. Însă în procesul de întrerupere a arderii
prevalează totuşi răcirea. Intr-adevăr, arderea nu încetează imediat
după aplicarea acidului carbonic solid pe suprafaţa materialului ce
arde, adică atunci când volumul bioxidului de carbon format este
maximal. Arderea încetează anume după scăderea temperaturii
materialului ce arde, reducerea vitezei de evaporare şi de
descompunere termică în rezultatul răcirii.
Cel mai repede acidul carbonic solid răceşte substanţele
combustibile lichide, deoarece acestea având fluiditate mare
162
compensează insuficienţa suprafeţei specifice de contact. Cu mult
mai încet are loc răcirea (întreruperea arderii) substanţelor solide
ce ard (lemn, cauciuc etc.) şi nu are loc în genere în cazul
substanţelor şi materialelor fibroase (bumbac, lână, turbă ş.a.).
A coborî temperatura stratului ce arde de substanţe
combustibile este posibil şi prin amestecarea substanţelor înseşi.
Cunoaştem cu toţii procedeul de întrerupere a autoîncălzirii
grânelor umede pe făţare prin lopătare (întoarcere cu lopata).
Acest procedeu constituie nu altceva, decât întreruperea arderii
din contul separării focarului de incendiu, mărirea suprafeţei de
schimb termic, adică din contul răcirii.
Prin amestecare se poate întrerupe şi arderea lichidelor
combustibile. Este evident, că în procesul arderii lichidele se
încălzesc în adâncime. Iniţial grosimea stratului încălzit nu
depăşeşte câţiva centimetri şi straturile de jos ale lichidului din
rezervor au temperatura iniţială, adică cea de păstrare. Dacă am a
mesteca lichidul, atunci stratul de sus se răceşte şi scade viteza
arderii. În anumite condiţii gradul de răcire poate deveni astfel,
încât temperatura stratului de sus de lichid să scadă mai jos de
temperatura de inflamare şi arderea se va întrerupe. Experienţele
şi practica au demonstrat că acest fenomen poate avea loc doar în
cazul, când temperatura izbucnirii lichidului combustibil este cu
cel puţin 5 °C mai mare decât temperatura de păstrare în aceste
condiţii. Spre exemplu, la temperatura aerului de 30 °C putem
întrerupe arderea prin amestecarea lichidului din rezervor cu
temperatura de izbucnire de 35 °C şi mai mult. Însă în acest caz
mai trebuie realizată o condiţie suplimentară – răcirea intensivă a
pereţilor rezervorului cuprins de flăcări.

7.6.4. Substanţele stingătoare cu efect izolator

Crearea între zona de ardere şi materialul combustibil sau
aer a unui strat de izolare din substanţe şi materiale stingătoare
este un procedeu răspândit de stingere a incendiilor, folosit de
formaţiunile de pompieri. La realizarea acestui procedeu sunt
folosite diverse mijloace de stingere, capabile pentru un timp

163
oarecare să izoleze accesul în zona arderii sau a oxigenului din
aer, sau a vaporilor şi gazelor combustibile.
În practica stingerii incendiilor în aceste scopuri şi-au găsit o
largă utilizare următoarele mijloace:
 substanţele stingătoare lichide (spuma, în unele cazuri apa
ş.a.);
 substanţele stingătoare gazoase (produsele exploziei,
azotul, argonul ş.a.);
 materialele incombustibile pulverulente (nisipul, talcul,
agenţii fondanţi, pulberile stingătoare etc.);
 materialele solide sub formă de folii (cuverturile din
azbest, pâslă şi alte ţesături incombustibile, în unele cazuri tabla
din fier sau oţel). Mijlocul de izolare principal sunt spumele
stingătoare: spuma chimică şi spuma aero-mecanică.
Unele proprietăţi ale spumei chimice: densitatea 0,15 - 0,25
3
g/cm ; coeficientul de înfoiere – circa 5. Dificultatea căpătării
spumei chimice, cheltuielile considerabile, acţiunea vătămătoare a
pulberii de formare a spumei asupra organelor de respiraţie a
efectivului în procesul introducerii acesteia în apă şi alte
neajunsuri limitează folosirea practică a spumei chimice.
Spuma aero-mecanică (S.A.M.) se capătă în rezultatul
amestecării mecanice a soluţiei apoase de spumant cu aerul în
coloane sau generatoare speciale. S.A.M. poate fi cu un grad mic,
mediu sau înalt de înfoiere. Înfoierea S.A.M. depinde de
construcţia coloanei sau a generatorului pentru căpătarea spumei.
Proprietatea stingătoare principală a spumelor este
capacitatea de izolare. Spuma izolează zona arderii de vaporii sau
gazele combustibile, precum şi suprafaţa ce arde a materialului
combustibil de căldura radiată de zona arderii. Până la acumularea
pe suprafaţa ce arde într-un strat suficient de gros, care izolează
accesul vaporilor şi gazelor în zona arderii, spuma sub acţiunea
căldurii se distruge şi răceşte substanţa. În acelaşi timp, lichidul
din care a fost căpătată spuma se evaporă, diluând vaporii şi
gazele combustibile care acced în zona arderii ş.a.m.d. Toate

164
acestea favorizează întreruperea arderii, însă, totuşi, izolarea este
proprietatea dominantă a spumei care provoacă stingerea.
O altă proprietate a spumei este stabilitatea, adică
capacitatea de a se păstra o anumită perioadă de timp, fără a se
distruge. Anume de această proprietate depinde timpul normativ
de stingere cu spume a unor sau altor substanţe şi materiale
combustibile.
Proprietăţile specifice ale S.A.M. cu grad de înfoiere mediu
şi înalt sunt următoarele:
 pătrunde bine în încăperi, liber trece orice obstacol
(cotitură, denivelare etc.);
 repede umple spaţiul încăperilor, împingând produsele
arderii încălzite până la temperaturi înalte (inclusiv produsele
toxice), coboară temperatura în încăpere integral, precum şi
temperatura elementelor de construcţii ş.a.;
 întrerupe arderea cu flacără şi localizează focarele de
mocnire a substanţelor şi materialelor cu care vine în contact;
 creează condiţii pentru pătrunderea pompierilor spre
focarele de mocnire pentru stingerea completă a acestora (cu
luarea de măsuri corespunzătoare de protecţie a ochilor şi a
organelor respiratorii de nimerirea spumei).
În baza proprietăţilor menţionate S.A.M. (mai cu seamă de
înfoiere medie) şi-au găsit utilizarea în cazul stingerii spaţiale în
încăperile clădirilor de diversă destinaţie, în calele navelor
maritime şi riverane, în tunelurile pentru reţelele energetice şi la
alte obiective. S.A.M. de medie înfoiere este mijlocul de bază
pentru stingerea lichidelor uşor inflamabile (L.U.I.) şi a lichidelor
combustibile atât în rezervoare, cât şi a celor care s-au vărsat pe
suprafeţe deschise. Totuşi, lipsa vizibilităţii în cazul lucrului cu
spuma face dificilă orientarea în încăpere. Având în vedere
capacitatea bună de umezire a spumei, conducătorii vor lua măsuri
pentru a schimba hainele persoanelor care au lucrat în spumă cu
haine uscate după lucru. Acest lucru este de o importanţă
deosebită la lichidarea incendiilor în perioada rece a anului.

165
 Pentru deplasarea spumei la umplerea încăperilor este
necesar să se creeze condiţii favorabile, adică să se deschidă
goluri pentru evacuarea produselor arderii din încăpere sau cu
ajutorul instalaţiilor mobile de evacuare a fumului să se
redirecționeze schimbul de gaze pe direcţia de deplasare a spumei.

7.6.5. Parametrii spumelor stingătoare

Din unul și același spumant se pot căpăta spume care posedă
diferită eficacitate de stingere. Eficacitatea stingerii depinde, în
mare măsură, de parametrii spumei – gradul de înfoiere,
dispersitate, viscozitate, stabilitate etc.
Grad de înfoiere a spumei (Ks) se numește raportul
volumului spumei (Vs) față de volumul soluției de spumant, din
care a fost căpătată spuma (Vsoluț. SP):

Ks = Vs / Vsoluț. SP.

Gradul de înfoiere este caracteristica principală a spumelor.

Conform acestui indice spumele se divizează în modul următor:
- de joasă înfoiere, Ks = 4 ... 20;
- de înfoiere medie, Ks = 21 ... 200;
- de înaltă înfoiere, Ks > 200.
Spumele cu gradul de înfoiere mai mic de 4 se referă la
emulsii spumante. La unele și aceleași condiții, cu cât este mai
înalt gradul de înfoiere al spumei, cu atât este mai mare
capacitatea de izolare și mai mică cea de răcire.
Spumele de joasă înfoiere se recomandă, în principal, pentru
stingerea incendiilor de lichide combustibile cu temperatură înaltă
de fierbere, precum și pentru stingerea incendiilor de lichide în
rezervoarele, dotate cu instalații de debitare a spumei prin stratul
de combustibil, deoarece capacitatea de izolare a acestor spume
este mică, iar în mecanismul de întrerupere a arderii rolul
principal revine răcirii. Cu spume de înfoiere medie, care au
calități mai reduse de stabilitate termică și fluiditate, dar capacități
înalte de izolare se poate realiza stingerea incendiilor de L.U.I. cu
temperatură joasă de fierbere. Pentru stingerea volumetrică a
166
incendiilor în subsoluri, canale pentru cabluri electrice, tuneluri
etc., de regulă, se folosesc spumele de înaltă înfoiere.
Dispersitatea spumei (Ds) este invers proporțională
diametrului mediu al bulelor care formează spuma (dm):

Ds = 1 / dm.

Cu cât este mai înaltă dispersitatea, cu atât este mai înaltă

stabilitatea spumei și eficacitatea stingerii. Odată cu majorarea
dispersității spumei, se reduce gradul de înfoiere a acesteia.
Gradul de dispersitate depinde, în mare măsură, de condițiile de
formare a spumei, inclusiv de caracteristicile aparaturii utilizate.
Gradul de înfoiere și dispersitatea spumei determină
capacitatea de izolare și fluiditatea acesteia. Viteza de împrăștiere
(scurgere) a spumei este, de asemenea, un factor important la
stingerea incendiului.
Viscozitatea spumei influențează fluiditatea acesteia și se
apreciază de coeficientul de viscozitate dinamică (μ). Spre
deosebire de lichid spuma posedă proprietățile corpului elastic
solid. La exterior acest fapt se manifestă în capacitatea spumei de
a-și păstra, o anumită durată de timp, forma sa inițială.

Figura 7.5. Dependența coeficientului viscozității dinamice

a spumei de gradul de înfoiere (dispersitate)

167
 Viscozitatea spumei depinde de un șir de factori și parametri,
în primul rând, de natura spumantului, de gradul de înfoiere și de
dispersitate. Dependența coeficientului de viscozitate dinamică (μ)
a spumei la diferite dispersități este prezentată în figura 7.5. Din
această figură se vede că, coeficientul de viscozitate dinamică
crește odată cu majorarea gradului de înfoiere și a dispersității.
Viscozitate înaltă posedă spumele care au viteza redusă de
scurgere a lichidului. Cu timpul, în procesul de îmbătrânire a
spumei, viscozitatea acesteia la început crește, apoi, în funcție de
tipul spumantului, poate să rămână constantă sau sa-și reducă
volumul.
Stabilitatea spumei (S) – mărime inversă intensității de
eliminare a lichidului (distrugerea bulelor), având unitatea de
măsură m3/m3∙s.
Stabilitatea spumei este caracterizată de rezistența
(împotrivirea) acesteia procesului de distrugere și este apreciată de
durata eliminării din componența spumei a 50% de mediu lichid,
numit precipitat. Orice sistem închis, care posedă surplus de
energie, se află într-un echilibru instabil, de aceea energia unui
asemenea sistem totdeauna se micșorează. Acest proces decurge
până când se atinge valoarea minimală a energiei libere, la care în
sistem se stabilește echilibrul. Dacă sistemul este constituit, de
exemplu, din lichid și gaz (fapt prezent în spume), atunci valoarea
minimală a energiei libere va fi atinsă atunci, când suprafața de
separare a fazelor va fi minimală.
Spuma, precum orice sistem dispers, este instabilă.
Instabilitatea spumei este determinată de surplusul de energie de
suprafață, proporțională suprafeței de separare a fazelor „lichid -
gaz”. Prin urmare, starea de echilibru a spumei se va stabili atunci,
când aceasta se va transforma în lichid și gaz, adică își va
întrerupe existența (va dispărea). De aceea, referitor la spume, se
poate vorbi doar despre o stabilitate relativă.
Experimental s-a constatat, că stabilitatea spumei depinde, în
mare măsură, de temperatura mediului înconjurător, de
dispersitate și de grosimea pereților bulelor.

168
 Grosimea pereților bulei – hper., diametrul bulei – db și gradul
de înfoiere a spumei Ks sunt legate prin relația:

hper. db / Ks.

Stabilitatea spumei depinde, de asemenea, de înălțimea

stratului de spumă. Odată cu majorarea înălțimii stratului de
spumă se reduce eliminarea fazei lichide, prin urmare, stabilitatea
spumei crește.
Spumele cu nivel mare de înfoiere sunt mai puțin stabile la
acțiunea temperaturii. La majorarea viscozității spumei,
stabilitatea acesteia crește, însă se înrăutățește capacitatea de
împrăștiere (de scurgere) pe suprafața care arde.

7.6.6. Mecanismul acțiunii de stingere a spumelor

Spumele sunt folosite la stingerea atât a S.C. solide, cât și a
lichidelor combustibile. La folosirea spumei, arderea cu flacără se
întrerupe în rezultatul influenței complexe a următoarelor
mecanisme principale:
1. Izolarea zonei de ardere de suprafața combustibilului.
Mecanismul constă în faptul, că stratul de spumă, care se
formează pe suprafața materialelor și substanțelor care ard, treptat
reduce fluxul de vapori combustibili sau gaz în zona reacției
chimice. Din această cauză, se reduce concentrația
combustibilului în zona arderii și scăderea intensității degajării de
căldură și, corespunzător, a temperaturii flăcării. Când stratul de
spumă atinge o anumită grosime (care depinde de tipul
spumantului și a combustibilului), temperatura flăcării se
micșorează până la temperatura de stingere a acesteia.
2. Răcirea suprafeței combustibilului de către lichidul
spumei distruse. Acțiunea acestui proces, de asemenea, conduce
la reducerea concentrației combustibilului în zona arderii, însă din
contul scăderii vitezei (conform masei) de ardere a M.C.
3. Ecranarea curentului radiant de la flacără către
suprafața M.C. Acest proces, identic procesului de răcire, reduce
viteza pătrunderii gazelor sau vaporilor de combustibil în zona
169
reacțiilor chimice ceea ce, în final, duce la micșorarea temperaturii
flăcării.
4. Diluarea mediului zonei de ardere de către vaporii de
apă, care se formează la evaporarea acesteia (componenta
lichidă a spumei). La etapa actuală spumele se folosesc, cel mai
frecvent, pentru stingerea lichidelor. De regulă, procesul de
formare a stratului izolator de spumă decurge treptat și poartă un
caracter complex (figura 7.6), care include următoarele etape:  

Figura 7.6. Schema întreruperii arderii lichidului cu spumă

aero-mecanică: 1 – sectorul arderii libere; 2- sectorul influenței active
a spumei asupra procesului de ardere; 3 – sectorul pe care arderea s-a
întrerupt; δ – adâncimea lichidului în rezervor

a) la intensitatea debitării spumei (debitarea volumului de

spumă pe un metru pătrat de suprafață într-o unitate de timp), ce
depășește intensitatea distrugerii spumei, pe suprafața L.C. se
formează un strat local de spumă, care răcește L.C. de către apa
provenită din distrugerea spumei. Răcirea stratului fierbinte de
L.C. duce la scăderea vitezei de evaporare a L.C. și, ca urmare, la
micșorarea concentrației vaporilor de combustibil în zona arderii,
a vitezei reacției chimice, a vitezei de degajare a căldurii și, ca
rezultat final, a temperaturii flăcării (arderii);
b) odată cu formarea stratului local de spumă pe suprafața
L.C., acesta ecranează o parte a L.C. de la fluxul radiant al
flăcării, răcind stratul încălzit de suprafață. Se reduce concentrația

170
vaporilor de combustibil în zona arderii, scade viteza procesului
de oxidare, scade și temperatura arderii;
c) la acoperirea completă a suprafeței L.C., de către stratul
de spumă de o anumită grosime, se întrerupe pătrunderea
vaporilor de L.C. în zona arderii. Prin urmare, spuma izolează
L.C. de zona reacției chimice de ardere – arderea se întrerupe.
Vaporii de apă, care se elimină din spumă, la distrugerea
acesteia, nimeresc în zona de ardere și, prin prezența lor, reduc
concentrația combustibilului în zona arderii, precum și răcesc, în
mare măsură, această zonă.
Spuma aero-mecanică se utilizează şi în combinaţie cu
pulberile stingătoare de tipul P.S.B., insolubile în apă.
În timpul de faţă pentru stingerea diverselor substanţe
combustibile o utilizare tot mai largă o au pulberile stingătoare.
Acestea nu sunt toxice, nu acţionează distructiv asupra
materialelor, nu conduc curentul electric şi nu îngheaţă.
Mecanismul întreruperii arderii cu pulberi stingătoare
constă, în principal, în izolarea suprafeţei ce arde de zona arderii,
adică întreruperea accesului vaporilor şi gazelor combustibile în
zona reacţiei.
Criteriul de bază, la întreruperea arderii cu component
pulverulent, este consumul specific.
În cazul stingerii incendiilor spaţiale mecanismul de
întrerupere a arderii constă în frânarea chimică a reacţiei de
ardere, adică acţiunea inhibatoare a pulberilor, legată de ruperea
reacţiei în lanţ a arderii.

7.6.7. Substanţele stingătoare diluante

Pentru întreruperea arderii prin diluarea substanţelor
reactante se folosesc asemenea mijloace de stingere, care sunt
capabile să dilueze sau vaporii şi gazele până la concentraţii
incombustibile, sau să diminueze conţinutul de oxigen în aer până
la concentraţie care nu întreţine arderea.
Procedeele de întrerupere a arderii constau în aceea, că
mijloacele de stingere a focului se aplică sau în zona arderii ori în
substanţa care arde, sau în aerul care se deplasează către zona de
171
ardere. Răspândirea cea mai largă acestea şi-au găsit-o în
instalaţiile staţionare de stingere a incendiilor pentru încăperile
relativ închise (calele vapoarelor, uscătoriile, camerele pentru
vopsit ş.a.), precum şi pentru stingerea lichidelor combustibile
vărsate pe pământ pe suprafeţe nu prea mari. Afară de aceasta,
diluarea spirturilor cu apă până la 70 % - este o condiţie necesară
pentru stingerea cu succes a acestora în rezervoare cu ajutorul
spumei aero-mecanice.
Practica arată că, în calitate de mijloace diluante de stingere,
cea mai mare răspândire şi-au găsit-o bioxidul de carbon, azotul,
vaporii de apă şi apa pulverizată. În unităţile care au în dotare
automobile de stingere cu amestecuri gaz-apă (A.S.G.A.), în
scopul diluării concentraţiei oxigenului în aerul care accede spre
zona arderii este posibilă folosirea amestecului gaz-apă.
Mecanismul întreruperii arderii la includerea substanţelor
diluante de stingere în încăperea unde a izbucnit incendiul, constă
în micşorarea concentraţiei oxigenului în aerul încăperii. La
introducerea substanţelor diluante în încăpere creşte presiunea şi
are loc eliminarea aerului, iar împreună cu acesta şi a oxigenului,
sporeşte concentraţia gazelor incombustibile care nu întreţin
arderea, presiunea parţială a oxigenului scade.
Toate cele menţionate duc la micşorarea vitezei de difuzie a
oxigenului spre zona de ardere, se reduce cantitatea vaporilor şi
gazelor ce intră în reacţie şi scade cantitatea de căldură ce se
elimină în zona arderii. La o anumită concentraţie a substanţelor
stingătoare diluante în aerul încăperii, temperatura arderii scade şi
devine mai mică decât temperatura de stingere, fapt ce duce la
întreruperea arderii.
Practica şi experienţa stingerii incendiilor demonstrează, că
arderea cu flacără a majorităţii materialelor combustibile se
întrerupe la scăderea concentraţiei oxigenului până la 14-16 %.

7.6.8. Caracteristica substanţelor stingătoare diluante

Bioxidul de carbon se foloseşte pentru stingerea incendiilor
în instalaţiile şi utilajul electric, în arhive, biblioteci, depozite de

172
carte ş.a. Cu bioxid de carbon se interzice categoric stingerea
metalelor alcaline.
Azotul se utilizează, cu prioritate, în instalaţiile staţionare de
stingere a incendiilor pentru stingerea natriului, caliului, beriliului,
calciului. Pentru stingerea magneziului, litiului, aluminiului,
zirconiului se foloseşte argonul şi nu azotul. Bioxidul de carbon şi
azotul sting bine substanţele care ard cu flacără (lichidele şi gazele
combustibile), însă mult mai rău sting substanţele şi materialele
capabile să mocnească (lemnul, hârtia, textilele ş.a.).
Drept neajunsuri ale bioxidului de carbon şi ale azotului ca
mijloace de stingere trebuie menţionate concentraţia mare de
stingere şi lipsa efectului de răcire la stingerea incendiilor.
Vaporii de apă şi-au găsit o largă utilizare în instalaţiile
staţionare de stingere a încăperilor cu număr limitat de goluri şi
volumul până la 500 m3 (uscătorii şi camere de vopsit, calele
corăbiilor, staţiile de pompare a produselor petroliere ş.a.), în
instalaţiile tehnologice de stingere exterioară la obiectivele
industriei chimice şi de prelucrare a petrolului.
Prioritate se acordă vaporilor saturaţi, cu toate că se folosesc
şi vaporii supraîncălziţi. Pe lângă acţiunea de diluare vaporii de
apă răcesc aparatele tehnologice, care s-au încălzit până la
temperaturi foarte înalte, fără a provoca tensiuni termice bruşte,
iar vaporii aplicaţi sub formă de jet compact sunt capabili să rupă
mecanic flacăra.
Apa pulverizată (diametrul picăturilor mai mic de 100
mkm). Pentru căpătarea acesteia se folosesc pompe care creează o
presiune ce depăşeşte 2-3 MPa (20-30 atm.) şi ţevi speciale de
pulverizare.
Nimerind în zona arderii, apa pulverizată fin se evaporă
intens micşorând concentraţia oxigenului şi diluând vaporii şi
gazele combustibile care participă la ardere. Despre eficacitatea
apei fin pulverizate vorbesc experienţele efectuate pe navele
maritime, unde s-a stabilit că după 4 minute de lucru a unui singur
pulverizator temperatura în încăperile cabinelor de pasageri a
scăzut de la 700 până la 100 °C, conţinutul aerosolilor în aer s-a
redus de trei ori, s-a îmbunătăţit considerabil vizibilitatea, s-a
173
redus brusc conţinutul monoxidului de carbon din contul
absorbţiei acestuia de către apă.
Aşa dar, substanţele diluante de stingere, pe lângă
capacităţile de răcire şi izolare, posedă un efect suficient de înalt
de stingere şi trebuie cu insistenţă introduse în practica de lucru a
formaţiunilor de pompieri. O atenţie deosebită trebuie acordată, în
acelaşi timp, folosirii cât mai pe larg a apei fin pulverizate.

7.6.9. Substanţele de stingere cu efect de frânare chimică

Esenţa întreruperii arderii prin frânare chimică a reacţiei de
ardere constă în aceea, că în aerul încăperii incendiate sau
nemijlocit în zona arderii se introduc aşa substanţe stingătoare
care interacţionează cu centrele active ale reacţiei de oxidare,
formează cu acestea componente incombustibile, sau componente
mai puţin active, rupând astfel reacţia în lanţ a procesului de
ardere. Deoarece aceste substanţe exercită influenţă nemijlocită
asupra zonei unde decurge reacţia şi în care substanţele reactante
se află în faza gazoasă, ele trebuie să satisfacă următoarelor
cerinţe specifice:
 să aibă stabilitate termică redusă, adică, la temperaturi
neesenţiale, să se descompună în atomii sau radicalii constituenţi;
 să aibă temperatură joasă de fierbere, astfel, ca la
temperaturi mici, să se descompună şi să treacă uşor în stare de
vapori;
 produsele descompunerii termice a substanţelor
stingătoare trebuie să intre activ în reacţie cu centrele active de
ardere.
Acestor cerinţe le corespund hidrocarburile halogenate –
substanţe extrem de active, care exercită acţiune de inhibare, adică
de frânare a reacţiei chimice de ardere. Trebuie amintit, în acelaşi
timp, că aceste substanţe sunt într-o măsură mai mare sau mai
mică toxice, de aceea, la utilizarea lor trebuie respectate cu
stricteţe şi reguli speciale de securitate. Cea mai largă utilizare în
practica de stingere a incendiilor şi-au găsit-o componentele pe
bază de brom şi fluor. Hidrocarburile halogenate şi compozițiile

174
stingătoare pe baza acestora au o capacitate înaltă de stingere la un
consum comparativ redus (interzise în prezent).
Totodată se cere menţionat, că întreruperea arderii are loc
anume pe cale chimică, fapt confirmat şi de experienţele efectuate.
Dacă pentru întreruperea arderii prin diluare este necesar să
reducem concentraţia oxigenului, apoi în cazul hidrocarburilor
halogenate aceasta rămâne în limitele de 20 – 20,6 % , ceea ce
este suficient pentru desfăşurarea reacţiei de oxidare.
Cercetările efectuate în ultimii ani au demonstrat, că şi
pulberile stingătoare aplicate în volumele incendiate sub formă de
aerosoli (adică pulberea nu acoperă suprafaţa ce arde, ci norul de
pulbere înconjoară zona de ardere) întrerup arderea de asemenea
pe calea frânării chimice.

7.6.10. Caracteristica unor mijloace de stingere prin

inhibiţie chimică
Bromura de metilen CH2Br2 – lichid cu densitatea de 1732
3
kg/m , densitatea faţă de aer circa 60; temperatura de îngheţare –
52,5 °C, temperatura de fierbere +98 °C. Dintr-un litru de lichid se
capătă cca 350 litri de vapori. Se amestecă bine cu bromura de etil
şi dizolvă acidul carbonic.
Bromura de etil C2H5Br – lichid uşor inflamabil cu miros
caracteristic; densitatea de 1455,5 kg/m3, densitatea faţă de
aer circa 4, temperatura de îngheţare – 199 °C, temperatura de
fierbere +38,4 °C. La o parte de volum de 6,5 - 11,3 % în aer este
capabil să se aprindă de la o sursă puternică de aprindere, de aceea
nu se foloseşte în stare pură (curată). Dintr-un litru de lichid la
evaporare se capătă 400 litri de vapori. Bromura de etil nu
conduce curentul electric, se dizolvă rău în apă şi formează cu ea
emulsii. Posedă proprietăţi înalte corozive, mai cu seamă faţă de
aliajele aluminiului.

175
 8. Exemple practice

8.1. Determinarea parametrilor incendiului

Pentru soluționarea problemelor practice privind securitatea

la incendiu este necesar să se cunoască parametrii care descriu
complexul de procese care însoțesc acest fenomen complicat cum
este incendiul, și anume:
1. Sarcina combustibilă specifică, kg/m2 – masa sumară a
substanțelor și materialelor combustibile care revine unui metru
pătrat (1 m2) din suprafața amplasării acestora. Se determină după
următoarea formulă:
gc = Σ mi / S (8.1)

unde: mi – masa materialului combustibil de tipul (i), kg;

S – suprafața amplasării materialelor combustibile, m2.
Suprafața amplasării se numește aria sectorului separat de
către construcțiile împrejmuitoare sau de către spațiile
antiincendiu, pe care se află (sunt depozitate) materialele și
substanțele combustibile. Dacă substanțele și materialele se află
într-o încăpere, care nu este separată cu bariere, având limita de
rezistență la foc (R.F.) stabilită de norme, sau de treceri cu lățimea
mai mică față de cea necesară, suprafața amplasării este egală cu
suprafața pardoselii (podelei) încăperii.
Toate substanțele și materialele combustibile, care se află la
obiectiv, sunt surse potențiale de energie care în timpul
incendiului degajă căldură. De aceea, cantitatea de căldură,
degajată de către sarcina combustibilă (gc) la arderea completă a
acesteia se numește sarcină termică și se determină conform
formulei:

𝑆 = Σ𝑀 ∙ 𝑄 (8.2)

unde: SQ – sarcina termică, MJ;

Mi – masa substanței sau materialului de tipul (i), kg;
176
 𝑄 - puterea calorifică inferioară a materialului (i), MJ/kg.
Pentru un singur material combustibil: SQ = MQ.
Densitatea sarcinii termice sau sarcina termică specifică se
determina conform relației:
q = SQ / A , (MJ/m2) (8.3)

unde: q – sarcina termică specifică, MJ/m2;

A – aria proiecției orizontale a suprafeței care arde, m2.
2. Durata incendiului, ῖinc – durata de timp din momentul
izbucnirii incendiului până la lichidarea completă a acestuia, min
(ore).
3. Durata (timpul) dezvoltării libere a incendiului –
timpul din momentul apariției arderii până la începutul debitării
substanței de stingere în focarul incendiului, min (ore).
4. Suprafața incendiului, Ainc – aria proiecției zonei de
ardere pe planul orizontal.
5. Aria suprafeței care arde, As.a. – caracterizează aria
(suprafața) reală a combustibilului care participă la ardere, adică
degajă gaze combustibile în rezultatul pirolizei sau evaporării,
precum și interacționează cu oxidantul în regim eterogen.
6. Coeficientul suprafeței de ardere, Kinc – raportul
suprafeței care arde față de suprafața incendiului:

Kinc = As.a. / Ainc (8.4)

7. Viteza liniară de propagare a incendiului, Vl – calea

parcursă de frontul flăcării, la obietivul care arde, într-o unitate de
timp, m/min.
Valoarea Vl determină suprafața incendiului în momentul
dat de timp. Ea depinde de tipul combustibilului, de
caracteristicile sarcinii de incendiu, tipul incendiului și de alți
factori.
8. Viteza absolută de ardere conform masei, 𝒗𝒂𝒃𝒔 𝒎 – masa
substanței combustibile care arde într-o unitate de timp, kg/min.

177
 𝒔𝒑
9. Viteza specifică de ardere conform masei, 𝒗𝒎 – masa
substanței sau materialului care arde într-o unitate de timp de pe o
unitate de suprafață, kg/min∙m2:

𝑣 = 𝑣 /Ainc (8.5)
𝒓𝒂𝒑
10. Viteza raportată de ardere conform masei, 𝒗𝒎 –
masa substanței sau materialului combustibil care arde într-o
unitate de timp de pe o unitate de suprafață a ariei care arde (As.a.):

𝑣 = 𝑣 / As.a. (8.6)

11. Căldura incendiului, 𝒒𝒊𝒏𝒄 (kW) – cantitatea de căldură

care se degajă în zona arderii într-o unitate de timp:

𝑞 =𝑣 ∙𝑄 ∙β (8.7)

unde: β – coeficientul complexității (plenitudinii) arderii, se

acceptă (0,75 – 0,9).
.12. Temperatura incendiului – temperatură a incendiului
interior se consideră temperatura medie volumetrică a mediului
gazos din încăpere, iar a incendiului exterior (din spațiu deschis) –
temperatura maximală a flăcării.
13. Parametrii principali ai incendiului erupției de gaze
sunt: - debitul, D – consumul de gaz, mln. m3/zi;

D 0,0025 𝐻 , (8.8)
unde: Hf – înălțimea făcliei erupției de gaz (petrol), m;
- coeficientul radiației făcliei, f:

f = 0,05√M (8.9)
unde: M – masa medie molară a componentelor amestecului
combustibil,
M = 𝛴 Mi ∙ ɑi (8.10)

178
 unde: Mi – masa molară a componentei (i) în amestecul
combustibil;
ɑi - partea (procentul) componentei (i) în amestec;

- densitatea fluxului radiației din centrul făcliei

erupției, W (kW/m2):

W = qrad/4𝜋R2 = f Qinf Vg / 4𝜋R2, (8.11)

unde: R – distanța de la centrul erupției, m;

qrad – intensitatea radiației calorice, kW;
Vg – consumul de gaz, m3/zi (24 ore);

- intensitatea radiației calorice, qrad (kW):

qrad = f Qinf Vg (8.12)

8.2. Exemple de rezolvare a problemelor

Exemplul 1. A determina viteza absolută de ardere conform

masei (viteza masică absolută de ardere) a materialului în cazul
suprafeței incendiului de 15 și 30 m2, dacă valoarea tabelară a
vitezei specifice de ardere este de 0,018 kg/(m2∙ s).

Rezolvare
Viteza specifică de ardere conform masei, 𝑣 după cum
urmează din definiția acesteia, prezintă viteza masică absolută
raportată la o unitate de suprafață a incendiului, Ainc.
Așadar:
𝑣 = 𝑣 ꞏ Ainc.

În cazul Ainc = 15 m2 -𝑣 = 0,018 x 15 = 0,27 kg/s.

2
În cazul Ainc = 30 m -𝑣 = 0,018 x 30 = 0,54 kg/s.
Exemplul 2. A determina căldura incendiului la arderea
materialului, care are căldura inferioară de ardere de 18000 kJ/kg,
179
dacă valoarea tabelară a vitezei masice specifice de ardere este de
0,03 kg/(m2∙ s), suprafața incendiului Ainc = 18 m2, iar coeficientul
complexității (plenitudinii) arderii, β = 0,85.

Rezolvare
Căldura incendiului se determină conform formulei (8.7). Cu
considerarea formulei (8.5) vom căpăta relația pentru
determinarea căldurii incendiului:

𝑞 = 𝑣 ∙ 𝐴 ∙𝑄 ∙ β = 0,03 x 18 x 18000 x 0,85 =

= 8262 kW.

Exemplul 3. A calcula viteza masică raportată de ardere a

unei stive, compuse din bare (grinzi) de lemn, dacă după 20
minute de ardere în condiții de incendiu masa stivei s-a micșorat
cu 25%. Stiva constă din cinci rânduri de bare și în fiecare rând
sunt amplasate câte 10 bare. Dimensiunile barei (0,12 x 0,12 x
2.1) m. Densitatea lemnului (ρ) este de 550 kg/m3. A determina,
suplimentar, coeficientul de suprafață a acestei stive.

Rezolvare
Viteza masică raportată de ardere se calculează conform
formulei (8.6). Modificarea (reducerea) masei stivei pe durata
arderii o determinăm conform următoarei relații:

Δm = ƞ ∙ ρ ∙ V ∙ k ∙ n,

unde: ƞ – partea care a ars din masa stivei;

V – volumul unei bare, m3;
k – numărul de bare într-un rând;
n – numărul de rânduri în stivă.
Înlocuind valorile numerice ale parametrilor din relația de
mai sus vom căpăta:

Δm = 0,25 x 550 x 0,03024 x 10 x 5 = 207,9 kg.

180
 În construcția stivei se află suprafețe ascunse (suprafețele de
contact dintre barele rândurilor și a barelor care contactează cu
pământul) și suprafețe deschise (libere).
Schema stivei
Suprafața sumară ascunsă a stivei Sasc o determinăm din
următoarea relație:

Sasc = a ꞏ l ꞏ k + 2a2 ꞏ k2(n – 1),

unde: a – mărimea laturii secțiunii transversale a barei, m;

l – lungimea barei;
k – numărul de bare într-un rând;
n – numărul de rânduri în stivă.

Sasc = 0,12 x 2,1 x 10 + 2 x 0, 0144 x 100 (5 - 1) = 14,04 m2.

Suprafața deschisă (suprafața care arde) se determină ca

diferența dintre suprafața totală a tuturor barelor din componența
stivei Stot și suprafața ascunsă a barelor stivuite Sasc.

Sard = Sdesc = Stot - Sasc.

Suprafața totală a stivei este suma suprafețelor tuturor fețelor

unei bare, înmulțită la numărul de bare aflate în stivă (kꞏn):
Stot = (2a2 + 4al) ꞏ k ꞏ n = 51,84 m2.

Atunci Sard = Sdesc = 51,84 – 14,04 = 37,80 m2.

Așadar, aria suprafeței care arde, Sard = 37,80 m2.

Determinăm viteza masică raportată de ardere:

𝑣 = 207,9 / (37,8 x 20 x 60) = 0, 00458 kg/(m2 ∙ s).

181
 Suprafața incendiului constituie: Ainc = l2 = 2,12 = 4,41 m2.
Coeficientul suprafeței de ardere a stivei se determină
conform formulei (8.4):

Kinc = As.a. / Ainc = 37,8/4,41 = 8,57.

Exemplul 4. A determina cu cât va coborî nivelul păcurii în

rezervor după 32 minute de ardere pe întreaga suprafață a
acestuia. Densitatea păcurii constituie 950 kg/m3, iar viteza masică
specifică de ardere este egală cu 0,035 kg/(m2 ∙ s).

Rezolvare
Notăm parametrii fenomenului de ardere în modul următor:
Δh – schimbarea nivelului lichidului;
ῖ – durata arderii;
𝑣 viteza masică specifică de ardere;
ρ – densitatea lichidului care arde.
Volumul lichidului care a ars (V) este egal cu produsul ariei
oglinzii lichidului (S) la (Δh). Volumul (V) poate fi exprimat prin
masa (m) a substanței care a ars și densitatea (ρ) a acesteia:

V=m/ρ.

Atunci: Δh = m / ρꞏS.
La rândul său: m = 𝑣 ꞏ ῖ ꞏ S
Astfel determinăm că:
Δh = 𝑣 ꞏ ῖ ꞏ S / ρꞏS =0,035∙32∙60/950 = 0,0707 m = 7,07 cm

Răspuns: nivelul lichidului va coborî cu 7,07 cm.

Exemplul 5. A determina valoarea sarcinii specifice de

incendiu (kg/m2) și a sarcinii specifice termice (MJ/kg) într-o
încăpere cu suprafața de 16 m2. Pardoseala (podeaua) încăperii
este parchetată cu parchet din lemn cu grosimea, h = 2,5 cm.
Densitatea lemnului (ρ), din care este confecționat parchetul, este
182
egală cu 700 kg/m3. În încăpere se află următoarele articole de
mobilier: un dulap din lemn cu masa de 90 kg; o masă cu
greutatea de 30 kg; patru scaune cu greutatea de 8 kg fiecare; un
divan cu greutatea de 100 kg, care constă din 70% lemn de esență
moale, 20% -poliuretan spongios și 10% - piele artificială. Puterea
calorifică inferioară a lemnului de esență moale este de 13,80
MJ/kg, a poliuretanului spongios – 24,50 MJ/kg, a pielii artificiale
– 21,50 MJ/kg, a lemnului de esență tare din care sunt
confecționate dulapul, masa, scaunele și parchetul – 19,25 MJ/kg.

Rezolvare
Calcularea sarcinii specifice de incendiu și a sarcinii
specifice termice se efedtuează conform formulelor (8.1, 8.2, 8.3),
prezentate mai jos:
gc = Σ mi / S; 𝑆 = Σ𝑀 ∙ 𝑄 ; q = SQ / A.
Masa tuturor materialelor combustibile se constituie din
masa parchetului, dulapului, mesei, scaunelor și a materialelor
combustibile din care este asamblată mobila moale (divanul).
Masa parchetului se determină conform relației:
mpar = ρ ꞏ V, kg.
Volumul parchetului: V = Spar ∙ h = 16 ∙ 0,025 = 0,4 m3,
prin urmare: mpar = 0,4 c 700 = 280 kg.
Masa lemnului, poliuretanului spongios și a pielii artificiale,
din care este confecționat divanul, corespunzător sunt egale:
mlemn = 0,7 ∙ 100 = 70 kg;
mpus = 0,2 ∙ 100 = 20 kg;
mpiele = 0,1 ∙ 100 = 10 kg.

Masa articolelor din lemn de esență tare:

mdulap = 90 kg; mmasă = 30 kg; mscaune = 4 ∙ 8 = 32 kg.

Așadar, sarcina specifică de incendiu:

gc = (280 + 90 + 30 + 32 + 70 + 20 + 10)/16 = 33,25 kg/m2.

183
 Sarcina termică specifică:

q = [(280 + 90 + 30 + 32) ∙ 19,25 + 70 ∙ 13,80 + 20 ∙ 24,50 +

+ 10 ∙ 21,50] /16 = (8316 + 966 + 490 + 215) /16 = 624,19 MJ/kg.

Răspuns: gc = 33,25 kg/m2; q = 624,19 MJ/kg.

Exemplul 6. A determina nivelul graniței inferioare a

stratului homoitermic (h) la arderea petrolului în rezervor. Nivelul
inițial al lichidului în rezervor, H = 10 m, iar durata arderii, ῖ = 50
min. Densitatea petrolului din rezervor, ρ = 800 kg/m3, viteza
masică specifică de ardere, 𝑣 = 0,042 kg/(m2∙s), iar viteza
creșterii stratului homoitermic νsht = 8 ∙ 10-4 m/s.

Rezolvare
Adâncimea la care va coborî granița de jos a stratului
homoitermic pe durata arderii se constituie din grosimea stratului
de petrol care a ars ΔH, m și grosimea stratului însuși νsht, m.
Atunci:
h = H – (ΔH + δsht); ΔH = ῖ ꞏ Vl ; δsht = ῖ ꞏ νsht .
Viteza liniară de ardere:

Vl = 𝑣 / ρ = 0,042 / 800 = 5,25 ∙ 10-5.

În final obținem:

h = H - ῖ(Vl + νsht) = 10 – 50 ∙ 60 (5,25 ∙ 10-5 + 8 ∙ 10-4) =

= 10 – 2,558 = 7,442 m.

Răspuns: nivelul graniței inferioare a stratului homoitermic,

h = 7,442 m.

Exemplul 7. A determina numărul generatoarelor de spumă

de tipul GSM – 600 (GSM - 600 – generator de spumă de medie
înfoiere, cu productivitatea de 600 l/s), cantitatea de spumogen și

184
de apă, necesare pentru stingerea incendiului la un rezervor de
formă circulară cu diametrul de 35 m, în care se păstrează
benzină, dacă se cunosc următoarele date:
- durata normativă de timp pentru stingerea incendiului la
rezervoare, ῖ = 10 min;
- coeficientul de rezervă, care consideră distrugerea spumei
în timpul aplicării pe suprafața în flăcări a lichidului, Kr = 2;
- grosimea stratului de spumă, necesar pentru acoperirea
completă a suprafeței în flăcări, h = 0,2 m;
- consumul de spumogen (spumant) pentru formarea spumei
aeromecanice în acest tip de generatoare, qsp = 1,2 kg/s;
- produstivitatea generatorului de spumă, qgsm = 200 l/s.

Rezolvare
Determinăm suprafața oglinzii de ardere:

F = 𝜋D2/4 = 3,14 ∙ 352/4 = 961,63 m2.

Determinăm consumul necesar de spumă aeromecanică

pentru stingerea incendiului conform formulei:

Q = Kr ꞏ F ꞏ h / ῖ = 2 ∙ 961.63 ∙ 0,2 / (10 ∙ 60) =

= 0,641 m3/s = 641 l/s.

Determinăm numărul de generatoare, necesare pentru

stingerea incendiului pe durata normativă de timp:

n = Q/qgsm = 641/200 = 3,2 4 generatoare.

Deoarece am acceptat 4 generatoare, cantitatea reală de

spumă va fi de 800 l/s.
Determinăm cantitatea de spumant, necesară pentru
formarea spumei aeromecanice:

Gsp = qsp ꞏ ῖ ꞏ n = 1,2 ∙ 10 ∙ 60 ∙ 4 = 2880 kg.

185
 Determinăm cantitatea de apă, necesară pentru formarea
spumei aeromecanice cu gradul de înfoiere egal cu 20, ceea ce
înseamnă că un litru de soluție de spumant formează 20 litri de
spumă aeromecanică.
Așadar,

qsol = Q/20 = 800/20 = 40,0 l/s,

qa = qsol - qsp = 40,0 - 1,2 = 38,8 l/s.

Cantitatea totală de apă:

Qapă = qa ꞏ ῖ = 38,8 ∙10 ∙ 60 = 23280 l = 23,28 m3.

Răspuns: n = 4 generatoare; Qsp = 2880 kg; Qapă = 18,51 m3.

186
 9. Glosar

Aprindere – inițiere a arderii substanței sau materialului la

contactul cu o sursă externă de aprindere, în prezența ozigenului
din aer sau datorită unei surse interne de căldură. Aprinderea se
produce numai în faza gazoasă și are loc cu atât mai ușor, cu cât
substanța emană vapori sau gaze la o temperatură cât mai joasă.
Ardere – reacție chimică exotermă între combustibil și
oxidant/comburant în prezența unei energii capabile să activeze
reacția. Arderea este însoțită de degajare de căldură, de flăcără (în
majoritatea cazurilor) și/sau de fum.
Ardere cu flacără – ardere în fază gazoasă, însoțită, de
regulă, de emisie de lumină.
Ardere fără flacără – ardere fără flacără a unui material în
stare solidă.
Ardere mocnită – ardere a unor materiale, fără emisie de
lumină, pusă în evidență, în general, de fum și o creștere de
temperatură.
Backdraft – deflagrație a amestecului de gaze
supraîncălzite, dispuse (aflate) în stratul de fum dintr-un spațiu
incendiat. Fenomenul se produce înt-un spațiu închis, slab ventilat
ca urmare a aportului brusc de oxigen.
Barieră de flăcări – dispozitive, substanțe sau materiale
care, prin dispunerea elementelor componente, împiedică
propagarea flăcărilor între două medii, prin obstacole de forme și
dimensiuni adecvate, protejând astfel spațiile sau instalațiile
adiacente.
Batal – groapă destinată depozitării noroiului de foraj
(folosit pentru circulație în timpul săpării găurii de sondă), a
reziduurilor petroliere sau a altor reziduuri de fabricație. La
incendiile de sonde batalul se poate folosi pentru crearea unor
rezerve temporare de apă.
Clapetă antifoc – dispozitiv de închidere (obturare),
rezistent la foc, montat pe tubulatura (conducta) de ventilare, care
străpunge un element de construcție antifoc sau rezistent la foc (în

187
poziție normală deschisă și prevăzută cu acționare automată sau
manuală în caz de incendiu).
Clapetă de desfumare – dispozitiv mobil de control al
fumului, deschis sau închis în poziția sa normală, care este activat
prin comandă automată sau manuală.
Coeficient de înfoiere (notarea „K”) – raportul dintre
volumul spumei generate și cel al soluției spumante consumate
(apă + substanță spumantă).
Coloană umedă – conductă fixă și rigidă, instalată
permanent într-o clădire și racordată la o sursă de alimentare cu
apă pentru alimentarea țevilor pompierilor.
Coloană uscată – conductă fixă și rigidă, instalată
permanent într-o clădire, destinată racordării furtunurilor
pompierilor, pusă sub presiune în momentul utilizării.
Comburant (oxidant) – substanță a cărei natură chimică și
prezență permite unui corp să ardă.
Combustibil – substanță solidă, lichidă sau gazoasă,
capabilă să inițieze și să întrețină o ardere.
Compartiment de incendiu – porțiune de clădire separată
de restul construcției prin pereți antifoc sau clădire independentă
amplasată și alcătuită astfel, încât să nu permită propagarea
focului la vecinătăți; construcție independentă (instalație), precum
și construcții comasate sau grupate, amplasate la distanțe normale
față de vecinătăți, sau volum construit, compartimentat prin pereți
antifoc față de construcțiile (instalațiile) adiacente.
Comportare la foc – totalitate a schimbărilor fizice și
chimice intervenite atunci când un material, produs sau ansamblu,
este supus acțiunilor unui incendiu standard.
Concentrație explozivă – concentrație de substanță
combustibilă (gaze, vapori, pulbere) conținută într-o anumită
cantitate de aer și care are valoarea cuprinsă în intervalul limitelor
de explozie, caracteristice acelei substanțe.
Control de prevenire – verificare periodică a măsurilor de
prevenire și protecție împotriva incendiilor.

188
 Curbă temperatură-timp (standardizată) – variație, în funcție
de timp, a temperaturii prescrise, conform unei metode specificate,
pe durata unei încercări standardizate de rezistență la foc.
Cuvă de retenție – spațiu limitat prin dig de pământ sau
perete incombustibil continuu în care este amplasat un rezervor
sau grupuri de rezervoare cu lichide combustibile; cuva se
amenajează și se dimensionează astfel, încât să nu deverseze în
afara ei produsele scăpate, accidental sau datorită unor
neetanșeități, din rezervoare și să reziste la solicitările mecanice și
termice produse în timpul avariilor sau incendiilor.
Deflagrație – ardere explozivă, în care descompunerea unei
substanțe sau reacțiile chimice între componentele unui amestec se
propagă cu viteză relativ mică de câțiva sau de zeci de metri pe
secundă, sub viteza sunetului.
Densitate a sarcinii termice – (sarcina termică specifică) –
raportul sarcinii termice la suprafața secțiunii orizontale a
spațiului afectat de incendiu (reprezintă un parametru principal
de determinare a pericolului de incendiu).
Desfumare – măsuri și mijloace pentru controlul propagării
și mișcării fumului și a gazelor de ardere pe durata unui incendiu
într-o clădire.
Desfumare mecanică – control al fumului și a gazelor de
ardere cu ajutorul mijloacelor mecanice.
Desfumare naturală – control al fumului și a gazelor de
ardere utilizând, în principal, curenții de convecție ai fumului.
Detonație – ardere explozivă, în care descompunerea bruscă
a unei substanțe sau reacțiile chimice între componentele unui
amestec se propagă cu viteză de ordinul miilor de metri pe
secundă (supersonică). Detonația se caracterizează printr-o
creștere bruscă, explozivă de presiune și printr-un efect acustic
specific – detunătură.
Dezvoltare a incendiului – evoluție a incendiului în
intervalul cuprins între momentul izbucnirii acestuia și terminarea
acțiunii de intervenție; ea comportă trei etape distincte: faza de
dezvoltare liberă – cuprinsă între izbucnirea incendiului și
începerea acțiunii de stingere cu mijloacele de primă intervenție;
189
faza de localizare – între momentul intrării în acțiune a
mijloacelor de primă intervenție și întreruperea propagării
incendiului pe perimetrul incendiat, când se realizează
concentrarea forțelor, evacuarea și salvarea persoanelor aflate în
pericol, luarea dispozitivelor de luptă și refularea substanțelor
stingătoare; faza de lichidare – cuprinsă între faza de localizare și
încheierea acțiunii forțelor și mijloacelor de intervenție pentru
întreruperea arderii și înlăturarea posibilității reapariției
incendiului.
Energie de declanșare – sursă de căldură necesară pentru
declanșarea arderii.
Evacuare – măsură de protecție luată în cazul amenințării
iminente, stării de alertă ori producerii unei situații de urgență și
care constă în scoaterea din zonele afectate sau potențial a fi
afectate, în mod organizat, a unor instituții publice, agenți
economici, categorii sau grupuri de populație ori bunuri și
dispunerea acestora în zone și localități care asigură condiții de
protecție a persoanelor, bunurilor și valorilor, de funcționare a
instituțiilor publice și agenților economici; mișcare ordonată a
persoanelor spre un loc protejat (în caz de incendiu sau altă
urgență).
Evacuare a fumului – acțiune menită să extragă dintr-o
clădire fumul și gazele fierbinți în timpul unui incendiu.
Evoluție a incendiului – variație în timp a parametrilor
incendiului pe parcursul manifestării acestuia. Este un fenomen
aleatoriu, deoarece nu există două incendii de același fel. În
evoluția unui incendiu dezvoltat în interiorul unei încăperi se pot
distinge 5 etape: apariția focarului; faza de ardere lentă; faza de
ardere activă; faza de ardere generalizată; faza de regresie.
Fază de ardere activă – etapă care decide, în mare măsură,
dezvoltarea ulterioară a incendiului. Dimensiunile flăcării sunt
comensurabile cu dimensiunile încăperii, iar temperatura variază
puternic în timp și spațiu. Dacă încăperea este închisă, cantitatea
de aer necesară arderii devine, în timp, insuficientă și are loc o
regresie în dezvoltarea focarului care poate să se stingă spontan.

190
În cazul pătrunderii aerului proaspăt (de exemplu, prin spargerea
geamurilor) dezvoltarea incendiului este mult accelerată.
Fază de ardere generalizată – etapă (fază) în care ard toate
elementele combustibile ale încăperii, incendiul atingând în
momentul respectiv dezvoltarea sa maximă. Flacăra ocupă
întregul volum al încăperii, iar fluxul termic de radiație este
maxim și, ca urmare, temperatura are tendința de a se uniformiza.
După stabilizarea arderii regimul incendiului este condiționat fie
de suprafața materialelor combustibile (incendii ventilate – intense
și de scurtă durată), fie de dimensiunile deschiderilor, adică de
regimul admisiei aerului (incendii neventilate – de lungă durată și
de intensitate redusă).
Fază de ardere lentă – a doua etapă de dezvoltare a
incendiului în care arderea se propagă la materialele din
vecinătatea sursei de inițiere (incendiu local). Dimensiunile
flăcării sunt mici în comparație cu dimensiunile încăperii.
Fază de regresie – ultima etapă din dezvoltarea unui
incendiu, când temperatura încetează să mai crească și începe să
scadă prin epuizarea combustibilului. Acțiunea distructivă a
căldurii asupra structurilor rămâne importantă.
Flacără – zonă de ardere, în fază gazoasă, cu emisie de
lumină.
Flașh-over – etapă a fenomenului de ardere, când are loc
trecerea bruscă de la arderea localizată la arderea generalizată a
tuturor materialelor combustibile existente într-o încăpere
(termenul englez „flash-over” introductibil, este utilizat, de regulă,
în standardele internaționale).
Foc – proces de ardere, caracterizat prin emisie de căldură,
însoțit de fum sau flăcări, sau ambele; ardere autoîntreținută, care
este deliberat organizată, pentru a produce efecte utile și a cărei
propagare în timp și spațiu este controlată.
Foc deschis – ardere în aer liber, respectiv acea ardere care
nu se desfășoară într-un spațiu închis de combustie: pot fi incluse
în această categorie flacăra produsă de brichete, chibrituri,
lumânări, lămpi sau aparate de gătit, aparate de lipire, tăiere,
sudură etc.; focul făcut în aer liber în scop de încălzire sau pentru
191
arderea de resturi menajere ori vegetale, precum și flacăra care
apare în urma unor reacții chimice; în categoria de foc deschis se
includ și materialele în stare incandescentă, aflate în situații
deosebite, cum sunt: împroșcăturile, deversările, răsturnările,
staționările etc., care pot provoca incendii datorită radiației
termice sau contactului direct cu materialele combustibile.
Focar – zonă în care arderea se manifestă cu intensitate
maximă și în care, de regulă, a avut loc și inițierea (aprinderea)
materialelor combustibile.
Forțe de intervenție – totalitate a efectivelor umane și a
mijloacelor care participă la acțiunile de stingere a incendiilor,
precum și la înlăturarea urmărilor negative provocate de calamități
naturale sau de catastrofe, accidente tehnice sau avarii.
Freoni – compuși organici ai fluorului folosiți ca substanțe
de răcire la mașinile frigorifice sau ca produse de presurizare în
cazul sprayurilor. Unii freoni, în compoziție chimică adecvată,
erau utilizați la stingerea incendiilor (interziși în prezent).
Fum – ansamblu vizibil de particule solide și/sau lichide
aflate în suspensie în atmosferă, rezultate din ardere sau piroliză.
De regulă, fumul conține particule nearse de carbon, antrenate de
curenții de aer cald prin fenomenul de tiraj.
Gaze de ardere – gaze rezultate în timpul arderii
substanțelor și materialelor, a căror compoziție depinde de tipul și
compoziția materialelor care ard, precum și de condițiile arderii
(ardere completă sau incompletă).
Gaze inflamabile – produse gazoase care se aprind ușor și
ard rapid la temperatura mediului ambiant.
Gaze toxice – gaze, vapori de substanțe chimice sau chiar
substanțe pulverulente sub formă de aerosoli, care acționează
asupra sistemului nervos, sângelui și țesuturilor perturbând, de
regulă, funcționarea organismului și, uneori, provocând decesul.
Generator de spumă aeromecanică – dispozitiv fix sau
mobil care asigură dozarea, prin aspirație forțată, a aerului în
soluția spumantă și condițiile adecvate pentru înfoierea spumei.
Goluri neprotejate – deschideri în elementele de
construcție care nu sunt închise cu uși, obloane, trape etc.
192
 Goluri protejate – deschideri în elementele de construcție
protejate cu uși antifoc sau rezistente la foc, obloane sau cortine
de siguranță, trape etc.
Grad de rezistență la foc – capacitate globală a construcției
sau a compartimentului de incendiu de a răspunde la acțiunea unui
incendiu standard, indiferent de destinația sau funcțiunea acestuia.
Hidrant – dispozitiv fix, cu robinet (vană), racordat la
conductele de distribuție a apei sub presiune, care permite
alimentarea furtunurilor pentru stins incendii, prin unire directă
sau cu ajutorul coloanei de incendiu. În funcție de locul
amplasării, hidranții pot fi: interiori, exteriori, subterani,
supraterani etc
Incendiu – proces complex de ardere, cu evoluție
necontrolată, datorat prezenței substanțelor combustibile și a
surselor de aprindere, a cărui apariție și dezvoltare are efecte
negative prin producerea de pagube materiale, pierderea de vieți
etc. și care impune intervenția organizată pentru stingere; ardere
care se dezvoltă necontrolat în timp și spațiu; ardere
autoîntreținută care se desfășoară fără contrpl în timp și spațiu;
ardere autoîntreținută, în focar neorganizat, care se desfășoară fără
control în timp și spațiu, produce pagube materiale și pierderi de
vieți omenești și care necesită o intervenție organizată în scopul
întreruperii procesului de ardere; proces de combustie complex, cu
evoluție aleatorie, definit de următoarele elemente: existența
materialului combustibil și acțiunea unei surse de aprindere (de
inițiere a incendiului); inițierea și dezvoltarea în spațiu și în timp a
unei arderi și scăparea ei de sub control; producerea de pierderi
materiale și/sau umane în urma arderii; necesitatea intervenției
printr-o acțiune de stingere, cu scopul întreruperii și lichidării
procesului de ardere.
Incendiu de cartier sau de zonă – incendiu de mare
suprafață, cu un front mobil, care implică un număr mare de
clădiri sau o arie forestieră largă și care este capabil să străpungă o
barieră naturală sau construită de om, de exemplu: drum, curs de
apă.

193
 Incendiu de suprafață – incendiu de mari proporții produs
prin contopirea unui număr mare de incendii individuale,
caracterizat prin existența unui front de mare întindere care
înaintează pe direcția vântului mai mult în partea de mijloc decât
în flancuri.
Incendiu generalizat – stare de ardere generalizată cu
flacără a tuturor materialelor combustibile pe durata unui
incendiu.
Inflamare – aprindere a unui amestec de aer cu vapori sau
gaze (provenite inclusiv dintr-un solid sau lichid combustibil) la
contactul cu o flacără.
Inhibitor – substanță chimică, care, fiind adăugată în
proporții mici, poate încetini sau chiar împiedica anumite reacții
chimice, inclusiv arderea.
Încăpere – spațiu dintr-o construcție, delimitat de pereți și
planșee, destinat desfășurării unor activități, în condiții adecvate
pentru viața oamenilor și bunurilor materiale.
Încăpere cu aglomerare de oameni – încăpere în care se
pot afla simultan cel puțin 50 de persoane, fiecăreia din acestea
revenindu-i o arie de pardoseală mai mică de 4 m2.
Înfoiere – creștere a volumului unui material datorită
absorbției unui fluid (apă, aer, dioxid de carbon etc.). Fenomenul
este specific producerii spumelor utilizate la stingerea incendiilor
și se apreciază prin coeficientul de înfoiere „K”.
Lichidare a incendiului – fază de intervenție la incendiu în
care se realizează întreruperea arderii și se înlătură posibilitatea
reaprinderii unor materiale.
Limită de rezistență la foc – interval de timp după care un
element de construcție supus acțiunii flăcărilor și temperaturilor
înalte nu mai satisface unul sau mai multe din următoarele criterii:
capacitate portantă, izolare termică, etanșeitate.
Locul incendiului – spațiu unde s-au manifestat procesele
de ardere și efectele acestora și unde se observă urme ale
incendiului.
Perete antifoc – element de construcție vertical realizat din
materiale incombustibile având RF cel puțin egală cu nivelul
194
stabilit prin densitatea de sarcină termică din compartimentul de
incendiu și care trebuie să-și păstreze stabilitatea, rezistența
mecanică și capacitatea de izolare termică pe timpul normat, dar
cel puțin trei ore (180 min).
Perete portant – element de construcție verticală portantă,
caracterizat prin clasa de combustibilitate și RF, pentru stabilirea
gradului de RF al clădirii sau al compartimentului de incendiu.
Perete neportant – element de construcție verticală,
autoportant, caracterizat prin clasa de combustibilitate și RF, dar
fără îndeplinirea unui rol structural.
Perete rezistent la foc – element de construcție vertical,
realizat din materiale incombustibile având RF în raport cu
destinația și importanța spațiilor delimitate, riscul sau categoria de
pericol de incendiu, densitatea de sarcină termică și funcția de
separare.
Piroliză – proces de degradare ireversibilă a substanței
(materiei) sub efectul căldurii.
Planșeu antifoc – element de construcție orizontal realizat
din materiale incombustibile, având RF cel puțin egală cu nivelul
stabilit prin densitatea de sarcina termică din compartimentul de
incendiu. De regulă, sunt fără goluri sau cu goluri strict protejate,
în mod corespunzător și delimitează volume închise din
construcții înalte și foarte înalte sau separă funcțiuni cu risc mare
de incendiu. Planșeele trebuie să-și păstreze stabilitatea, rezistența
mecanică și capacitatea de izolare termică pe timpul normat, dar
cel puțin 2 ore (120 min).
Planșeu rezistent la foc – element de construcție orizontal,
realizat din materiale incombustibile, având RF în funcție de
destinația spațiilor delimitate, riscul sau categoria de pericol de
incendiu. De regulă, planșeele rezistente la foc au rolul de a
întârzia propagarea incendiului în interiorul compartimentului de
incendiu, dacă sunt fără goluri sau cu goluri strict funcționale,
protejate corespunzător.
Punct de aprindere – temperatură minimă la care un lichid
combustibil emite suficienți vapori pentru a forma cu aerul un

195
amestec gazos, a cărui aprindere se produce la contactul cu o sursă
de aprindere.
Punct de autoinflamare – temperatură la care un amestec
gazos combustibil se poate inflama spontan datorită propriei
călduri, fără prezența unei surse de aprindere.
Putere calorifică – cantitate de căldură produsă prin arderea
completă a unui kilogram de combustibil solid (lichid) sau prin
arderea unui metru cub de gaz, măsurat în condiții normale. Are
ca unitate de măsură kilocaloria/kilogram kcal/kg (MJ/kg) sau
kcal/m3 (MJ/m3).
Reacție la foc – comportare a unui material care, prin
propria sa descompunere, alimentează un foc la care este expus, în
condiții specificate. Clasificarea se acordă unui produs identificat
în relație cu condițiile de utilizare finală.
Rezistență la foc – aptitudine a unui element de construcție
sau a unui produs de a păstra, pe o durată de timp determinată,
capacitatea portantă, etanșeitatea la foc, izolarea termică impuse
și/sau orice altă funcție impusă, specificate într-o încercare
standardizată de rezistență la foc.
Rezistență la foc (RF) a elementelor de construcție –
capacitate a acestora de a-și păstra în condiții de incendiu funcțiile
portante sau de împrejmuire și să se opună propagării focului.
Risc asumat – risc acceptat de conducere, reprezentat de
unele scenarii de evenimente posibile, situate peste linia profilului
de risc (situate în sfera domeniului de risc inacceptabil).
Risc de incendiu – produs dintre probabilitatea de inițiere a
unui incendiu într-un proces tehnologic sau într-o situație tehnică
dată și importanța estimată a pagubelor sau a consecințelor la
apariția incendiului.
Risc de incendiu acceptat – nivel-limită maxim al riscului
de incendiu, considerat acceptabil din punct de vedere al gravității
consecințelor incendiului, corelat cu probabilitatea de inițiere a
evenimentului respectiv.
Risc involuntar – risc pe care o persoană este obligată să-l
suporte ca urmare a exercitării unei profesii sau a consecințelor ce
derivă din mediul ambiant.
196
 Sală aglomerată – (categorie distinctă a încăperilor cu
aglomerări de persoane) – încăpere sau grupă de încăperi care
comunică direct între ele prin goluri (protejate sau neprotejate), în
care suprafața ce-i revine unei persoane este mai mică de 4 m2 și
în care se pot întruni simultan cel puțin 150 de persoane (săli de
spectacol, săli de întruniri, încăperi pentru expoziții, muzee,
cluburi, cinematografe, discoteci, săli de comerț, cazinouri etc.).
Când sunt situate la parter, săli aglomerate se consideră cele cu
mai mult de 200 de persoane.
Sarcina termică –cantitate de căldură pe care o poate degaja
prin ardere (combustie) completă totalitatea materialelor
combustibile, fixe și mobile, existente în spațiul afectat de
incendiu.
Sursă de aprindere – sursă termică ce conține energia
necesară aprinderii materialelor sau substanțelor combustibile, iar
cantitatea de energie a sursei trebuie să fie superioară energiei
minime de aprindere.
Temperatură de aprindere – cea mai scăzută temperatură
la care o substanță combustibilă, în prezența aerului sau
oxigenului, trebuie să fie încălzită, astfel încât arderea să continue,
fără aport ulterior de încălzire.
Viteză de ardere – viteză cu care se produc descompunerile
și combinările cu oxigenul în masa unei substanțe combustibile
sau prin pierderea totală de material combustibil, determinată de
cantitatea de căldură eliberată într-o unitate de timp.
Viteză specifică de ardere – cantitate de combustibil ce
arde într-o unitate de timp de pe o unitate de suprafață.
Ușă de evacuare – element mobil de închidere a golurilor
de circulație și evacuare din pereți, care delimitează diferite spații
construite.
Risc transferat – cotă-parte din risc transferată unor alte
societăți: furnizori, transportatori, asiguratori, beneficiari etc.

197
10. Subiectele pentru lucrarea de verificare și examen la disciplina
„Bazele fizico-chimice ale dezvoltării și stingerii incendiilor”

1. Procesele principale care se desfășoară în timpul incendiului.

2. Zonele incendiului.
3. Parametrii principali ai incendiului.
4. Clasificarea substanțelor și materialelor conform
combustibilității.
5. Componența substanțelor combustibile.
6. Indicatorii pericolului de explozie-incendiu și de incendiu ai
substanțelor combustibile.
7. Generalități privind arderea.
8. Condițiile necesare pentru ardere.
9. Felurile de oxidare.
10. Tipurile de ardere.
11. Timpul de ardere și factorii determinanți ai acestuia.
12. Tipul de erupții (jeturi) de gaze.
13. Caracteristica arderii jeturilor de gaze.
14. Parametrii jeturilor de gaze. Aprecierea valorilor acestora.
15. Teorii de ardere a gazelor.
16. Izbucnirea și dezvoltarea incendiului la rezervor.
17. Parametrii incendiului de rezervor.
18. Distribuția temperaturii în lichid pe înălțimea rezervorului.
19. Fierberea și revărsarea eruptivă a lichidului din rezervor.
20. Clasificarea materialelor combustibile solide (M.C.S.).
21. Legitățile generale ale inflamării și arderii M.C.S.
22. Propagarea flăcării pe suprafața M.C.S.
23. Incendiile de deșeuri solide (gunoiști).
24. Arderea pulberilor.
25. Incendiile de pădure. Clasificarea acestora.
26. Particularitățile arderii pădurilor.
27. Stingerea incendiilor de pădure.
28. Urmările incendiilor de pădure.
29. Declanșarea incendiului și dezvoltarea schimbului de gaze la
incendiu.
30. Parametrii principali ai schimbului de gaze.
31. Echilibrul termic al încăperii la incendiu.
32. Regimurile incendiilor interioare.  
198
33. Dinamica incendiilor interioare.
34. Teoria termică de întrerupere a arderii.
35. Procedeele de atingere a temperaturii de stingere.
36. Procedeele fizico-chimice de întrerupere a arderii la incendiu.
37. Clasificarea substanțelor stingătoare.
38. Condițiile necesare și suficiente pentru întreruperea arderii.
39. Parametrii procesului de stingere. 
40. Componentele stingătoare gazoase. Gazele neutre.
41. Substanțele chimic active de inhibare.
42. Parametrii de stingere cu componente stingătoare gazoase.
43. Proprietățile fizico-chimice de bază ale apei.
44. Mecanismul acțiunii stingătoare a apei.
45. Parametrii stingerii cu apă. Stingerea lichidelor.
46. Parametrii stingerii cu apă. Stingerea M.C.S.
47. Eficacitatea folosirii apei la stingerea incendiilor de M.C.S.
48. Sporirea eficacității folosirii apei la stingerea M.C.S.
49. Spumele stingătoare. Mecanismul acțiunii stingătoare a
spumelor.
50. Componentele stingătoare sub formă de pulberi.

199
 BIBLIOGRAFIE

1. Olaru, Efim. Prevenirea incendiilor și exploziilor: Ciclu de prelegeri /

Efim Olaru, Alexandru Râșcovoi, Mariana Ciobanu; Univ. Tehn. a
Mold., Fac. Cadastru, Geodezie și Constructii, Cat. Securitatea
Activitatii Vitale. – Ch.: Tehnica - UTM, 2014. - 199 p.
2. E. Olaru, Iu. Olaru. Protecţia împotriva incendiilor. Ciclu de
prelegeri, U.T.M., 2000.
3. Reglementarea tehnică „Reguli generale de apărare împotriva
incendiilor în Republica Moldova” RT DSE 1.01-2005, aprobată prin
Hotărârea Guvernului nr.1159 din 24.10.2007.
4. Pompiliu Bălulescu, Valeriu Măcriş. Prevenirea incendiilor.
Bucureşti: Editura Tehnică, 1979.
5. Ion Anghel. Teoria arderii, procedee și substanțe de stingere. Curs.
România, Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de
Pompieri.
6. Правила пожарной безопасности (ППБ 01-03). - М.: ИНФРА-М,
2007.
7. Bencheci, Mihail. Olaru, Efim. Termotehnica, teoria arderii și
exploziei. Univ. Tehn. a Mold., Fac. Cadastru, Geodezie si
Constructii, Cat. Securitatea Activitatii Vitale. – Ch.: Tehnica -
UTM, 2017. - 332 p. ISBN 978-9975-45-512-1.
8. В.В. Теребнев. Тактика тушения пожаров. Учеб. пособие. Часть
1. Основы тушения пожаров. – М.: КУРС, 2016. – 256 с. –
Пожарная безопасность.
9. В.В. Теребнев. Тактика тушения пожаров. Учеб. пособие. Часть
2. Пожаротушение в ограждениях и на открытой местности. –
М.: КУРС, 2017. – 256 с. – Пожарная безопасность.
10. ГОСТ 12.1.004-91. «ССБТ. Пожарная безопасность. Общие
требования».
11. Повзик Я .С., Клюс П.П., Матвейкин А.М. Пожарная тактика.
Учебник. -М.: Стройиздат, 1990.- 335 с.
12. Кимстач И.Ф., Девлишев П.П., Евтюшкин Н.М. Пожарная
тактика. Учебник. -М.: Стройиздат, 1984.- 590 с.
200
 Efim OLARU

BAZELE FIZICO-CHIMICE ALE DEZVOLTĂRII

ȘI STINGERII INCENDIILOR

Ciclu de prelegeri

Redactor: E. Gheorghișteanu

Bun de tipar 15.04.2020 Formatul hârtiei 60x84 1/16

Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 12,5 Comanda nr. 26

2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, 168

Editura „Tehnica – UTM”
2045, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9