ROMÂNIA

MINISTERUL APĂRĂRII
ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

CONTRIBUŢII LA STUDIUL STABILITĂŢII

FLĂCĂRILOR DE GAZE COMBUSTIBILE
ÎN JETURI TURBULENTE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
Prof. univ. dr. ing. ŞTEFAN STERIE

BUCUREŞTI
2007
 CUPRINS

Introducere .............................................................................................................. 7

CAPITOLUL 1
CERCETĂRI ÎN DOMENIUL ARDERII
DIFUZIVE A COMBUSTIBILILOR GAZOŞI

1.1 Reprezentarea matriceală a funcţiilor termodinamice ................................. 14

1.1.1 Ecuaţiile fundamentale pentru subsatnţele simple ......................... 14
1.1.2 Echilibrul chimic ........................................................................... 17
1.1.3 Suprafaţa de reacţie ....................................................................... 22
1.2 Calculul parametrilor termogazodinamici ai gazului metan cu ecuaţia
lui Hugoniot .............................................................................................. 24
1.3 Punctele Chapman-Jouguet ......................................................................... 25
1.3.1 Calculul parametrilor de stare în vecinătatea punctului Chapman
- Jouguet superior (CJs) .............................................. 26
1.3.2 Calculul parametrilor de stare în vecinătatea punctului Chapman-
Jouguet inferior (CJi) ..................................................................... 27
1.4 Difuzia moleculară unidimensională nestaţionară în gaze .......................... 28
1.4.1 Modelarea difuziei unidimensionale nestaţionare. Condiţii
iniţiale de tipul 1 ............................................................................ 29
1.4.2 Evaluarea variaţiei concentraţiei în timp ....................................... 29
1.4.3 Influenţa coeficientului de difuzie asupra variaţiei concentraţiei 30
1.4.4 Modelarea difuziei unidimensionale nestaţionare cu condiţii la
limită şi iniţiale (tipul 2) ................................................................ 31
1.5 Stabilizatori de flacără ................................................................................. 32
1.5.1 Scheme de tip Helmholtz ............................................................... 32
1.5.2 Potenţialul complex al mişcării ..................................................... 33
1.5.3 Cazul diedrului nesimetric ............................................................. 38
1.5.4 Modelul Cheng – Kovity ............................................................... 40
1.6 Determinarea vitezei de rupere a flăcării turbulente de difuziune .......... 41
1.7 Determinarea lungimii de desprindere a flăcării turbulente de difuziune ... 42

CAPITOLUL 2
ARDEREA COMBUSTIBILILOR GAZOŞI

2.1 Noţiuni introductive .................................................................................... 45

2.2 Bazele teoretice ale arderii combustibililor gazoşi ...................................... 46
2.2.1 Arderea combustibililor gazoşi ca proces fizico-chimic ............... 46
2.2.1.1 Scurtă caracterizare a arderii ca proces chimic ............ 46
2
 2.2.1.2 Mecanismul de reacţie în lanţ în procesele de ardere ... 49
2.3 Schimbul de masă şi de căldură în procesele de ardere ale
combustibililor gazoşi ................................................................................. 51
2.3.1 Schimbul de masă şi de căldură în flăcările difuzive laminare...... 52
2.3.1.1 Ecuaţiile proceselor de schimb de masă şi de căldură .. 52
2.3.1.2 Schimbul de masă şi căldură în flăcările difuziv
turbulente ale gazelor combustibile .............................. 54
2.3.1.3 Schimbul de masă şi căldură între jeturile de gaze
combustibile şi aer ........................................................ 56
2.4 Propagarea frontului de flacără în cazul arderii combustibililor gazoşi ..... 61
2.4.1 Viteza de propagare a frontului de flacără a combustibililor
gazoşi în cazul curgerii laminare .................................................. 62
2.4.2 Viteza de propagare a frontului de flacără la curgerea turbulentă
în cazul arderii combustibililor gazoşi ........................................... 66
2.5 Limitele de aprindere în amestecurile diverselor gaze cu aer şi cu oxigen
la presiunea atmosferică şi temperatură de 293 K ..................................... 68
2.6 Influenţa temperaturii iniţiale ...................................................................... 68
2.7 Influenţa presiunii ........................................................................................ 69
2.8 Influenţa fluctuaţiilor turbulenţei asupra vitezei de propagare a flăcărilor
amestecurilor omogene combustibil – aer ................................................... 69

CAPITOLUL 3
ELEMENTE DE TEORIA STABILITĂŢII

3.1 Stabilitatea soluţiilor ecuaţiilor şi sistemelor diferenţiale............................ 74

3.1.1 Forma canonică a problemei de stabilitate .................................... 75
3.1.2 Sistem autonom ............................................................................. 76
3.2 Teoreme de stabilitate. Criterii de stabilitate ............................................... 80
3.2.1 Criteriul de stabilitate Routh – Hurwitz ........................................ 80
3.2.2 Criteriul de stabilitate Mihailov ..................................................... 81
3.2.3 Metoda Liapunov. Funcţia lui Liapunov ....................................... 81
3.2.4 Teorema lui Liapunov ................................................................... 82
3.2.5 Teorema lui Cetaev ........................................................................ 82
3.2.6 Sisteme neliniare ............................................................................ 82
3.2.7 Ecuaţiile primei aproximări pentru sisteme autonome .................. 83
3.2.8 Stabilitate absolută. Criteriul lui V.M. Popov ............................... 83
3.3 Stabilitatea unei mişcări laminare cunoscute .............................................. 85
3.3.1 Ipoteza perturbaţiilor în trepte ....................................................... 87
3.3.2 Mişcări paralele de bază şi perturbate ........................................... 88
3.4 Stabilitatea mişcării în canale cu pereţi permeabili ..................................... 94
3.5 Metode numerice ......................................................................................... 95
3.6 Mişcări cvasiparalele în absenţa unor frontiere solide ................................ 95
3.6.1 Problema nevâscoasă ..................................................................... 95
3.6.2 Problema vâscoasă ......................................................................... 97
3.7 Instabilitatea termică ................................................................................... 99
3.8 Ecuaţiile generale pentru perturbaţii ........................................................... 100

3
 CAPITOLUL 4
STABILITATEA FLĂCĂRILOR
DE GAZE COMBUSTIBILE ÎN JETURI TURBULENTE

4.1 Introducere ................................................................................................... 103

4.2 Modelul fizic al condiţiei de stabilitate a arderii ......................................... 104
4.3 Viteza de propagarea frontului de flacără în jeturi turbulente...................... 107
4.4 Domeniul de stabilitate al flăcărilor în jeturi libere axial simetrice cu
viteză ambiantă nulă .................................................................................... 110
4.4.1 Determinarea variaţiei vitezei în lungul axei jetului ..................... 111
4.4.2 Determinarea variaţiei concentraţiei amestecului în lungul axei
jetului ............................................................................................. 112
4.4.3 Determinarea vitezei de rupere a flăcării în jet turbulent axial
simetric cu viteză ambiantă nulă ................................................... 114
4.5 Domeniul de stabilitate al flăcărilor difuziv turbulente în jeturi libere
axial simetrice de gaze combustibile cu viteză ambiantă variabilă ............. 116
4.5.1 Determinarea variaţiei vitezei în lungul axei jetului ..................... 116
4.5.2 Determinarea variaţiei concentraţiei în lungul axei jetului cu
viteză ambiantă variabilă ............................................................... 117

viteză ambiantă variabilă

4.5.3 Domeniul de stabilitate al flăcărilor difuziv turbulente în jeturi
de gaze combustibile cu viteză ambiantă variabilă ....................... 118
4.6 Studiu de caz ............................................................................................... 123
4.7 Domeniul de stabilitate al flăcărilor difuziv turbulente în jeturi de gaze
combustibile axial simetrice turbionate ...................................................... 127

gaze combustibile axial simetrice turbionate

4.7.1 Viteza turbulentă maximă a flăcării în jet turbionat....................... 128
4.7.2 Determinarea variaţiei vitezei axiale în lungul axei jetului
turbionat ........................................................................................ 130
4.7.3 Determinarea variaţiei concentraţiei în lungul axei jetului în zona
de bază a jetului turbionat .............................................................. 131

zona de bază a jetului turbionat

4.7.4 Determinarea vitezei de rupere a flăcării ....................................... 131

CAPITOLUL 5
APLICAREA METODELOR NUMERICE ÎN STUDIUL
ARDERII DIFUZIVE A COMBUSIBILILOR GAZOŞI

5.1 Metoda modelării fracţiei de amestec / PDF (Probability Density

Functions) ................................................................................................... 133
5.1.1 Noţiuni de bază .............................................................................. 133
5.1.2 Cazuri în modelarea fracţiei de amestec ........................................ 137
5.1.3 Extinderea metodei fractiei amestecului / PDF la sisteme

4
 neadiabatice ................................................................................... 143
5.1.4 Modele pentru abordarea echilibrului chimic în arderile
nepreamestecate ............................................................................. 146
5.2 Modelare numerică cu metoda volumului finit ........................................... 148
5.2.1 Arhitectura configuraţiei analizate ................................................ 148
5.2.2 Discretizarea domeniului ............................................................... 148
5.2.3 Rezultate obţinute prin modelare cu metoda volumului finit ........ 150
5.2.4 Grafice ale variaţiei vitezelor şi temperaturilor ............................. 153

CAPITOLUL 6
CERCETĂRI EXPERIMENTALE,
MODELĂRI ŞI PRELUCRĂRI STATISTICE

6.1 Instalaţia experimentală................................................................................. 156

6.2 Schema arzătorului......................................................................................... 157
6.3 Ardere în atmosferă (fără aer la duză)............................................................ 158
6.3.1 Diametrul duzei Φ = 3 mm - ardere fără aer................................... 159
6.3.2 Diametrul duzei Φ = 4 mm - ardere fără aer................................... 160
6.3.3 Diametrul duzei Φ = 5 mm - ardere fără aer................................... 162
6.3.4 Analiza datelor experimentale la arderea difuzivă (h = 0).
Stabilirea a două criterii de similitudine.......................................... 165
6.4 Flăcări cu jet axial de aer............................................................................... 167
6.4.1 Diametrul duzei Φ = 3 mm - ardere cu aer de la ventilator............ 167
6.4.2 Diametrul duzei Φ = 3 mm - ardere cu aer de la compresor ......... 169
6.5 Stabilitatea flăcărilor în aer liber la acţiunea jetului de aer lateral............... 170
6.5.1 Flacără fără aer principal şi cu jet lateral de aer Φ = 5 mm ............ 171
6.5.2 Flacără fără aer principal şi cu jet lateral de aer Φ = 4 mm ............ 171
6.5.3 Flacără fără aer principal şi cu jet lateral de aer Φ = 3 mm ............ 171
6.6 Modelări numerice......................................................................................... 172
6.6.1 Descrierea problemei....................................................................... 172
6.6.2 Cazul 1.............................................................................................. 173
6.6.3 Cazul 2 ............................................................................................. 177
6.6.4 Cazul 3 ............................................................................................. 179
6.6.5 Cazul 4 ............................................................................................. 182
6.7 Metode specifice utilizate în analiza datelor experimentale ......................... 185
6.7.1 Prelucrarea datelor experimentale.................................................... 185
6.7.2 Relaţii de bazã ale prelucrãrii statistice a datelor experimentale..... 186
6.7.3 Studiu de caz.................................................................................... 187

CAPITOLUL 7
CONCLUZII ŞI CONTRIBUŢII

7.1 Concluzii...................................................................................................... 190

7.2 Contribuţii.................................................................................................... 194
Bibliografie .................................................................................................... 202

5
 INTRODUCERE
Lucrarea de doctorat analizează stabilitatea flăcărilor de gaze combustibile
în jeturi turbulente, fenomenele specifice schimbului de masă şi căldură în jeturi
turbulente şi aplicaţii în procesele arderii difuzive.
Instalaţiile de ardere care folosesc combustibil gazos utilizează arderea
difuzivă (flăcări difuzive), care este caracterizată prin aceea că procesul de
amestecare între gazele combustibile şi aerul necesar arderii se realizează în
spaţiul de ardere, jeturile de gaze combustibile şi aer fiind introduse separat în
camera de ardere.
Arderea eficientă a combustibililor gazoşi reprezintă o problemă de mare
importanţă, având în vedere ponderea mare a gazelor naturale în structura generală
a consumului de combustibil.
De modul în care este condus procesul de ardere, depinde şi realizarea unor
produse de calitate în diferitele procese tehnologice.

Obiectivele tezei de doctorat

► Stabilirea de modele fizice pe baza cărora să se determine domeniul de

stabilitate a flăcărilor difuziv turbulente în jeturi de gaze combustibile.
►Analiza schimbului de masă şi de căldură în procesele de ardere difuzivă
ale combustibililor gazoşi.
►Modelarea numerică a fenomenelor specifice arderii difuzive a
combustibililor gazoşi şi analiza stabilităţii flăcărilor difuzive în jeturi axial
simetrice de gaze combustibile.
►Studiul teoretic şi experimental al stabilităţii flăcărilor axial simetrice la
acţiunea laterală a unui jet de aer.
►Utilizarea metodei modelării fracţiei de amestec/PDF (Probability
Density Functions) care permite rezolvarea ecuaţiilor de transport pentru una sau
două mărimi scalare care se conservă în timpul procesului analizat.
►Cercetări numerice asupra difuziei moleculare unidimensionale
nestaţionare în gaze.
►Sistematizarea teoriilor matematice ale stabilităţii mişcărilor laminare, la
mici perturbaţii şi mişcări în stratul limită.

Capitolul 1 “Cercetări în domeniul arderii difuzive a combustibililor

gazoşi” prezintă reprezentări matriceale ale funcţiilor termodinamice, date privind
6
echilibrul chimic şi suprafeţele de reacţie. Pentru procesele care decurg la presiune
constantă sunt exprimate mărimile variaţiilor entalpiei ( ∆H ), entopiei ( ∆S ),
căldurii molare izobare (∆Cp ) , potenţialului izobar (∆G) , precum şi valoarea
numerică a constantei de echilibru (K p ) .
Sunt analizaţi sintetic stabilizatorii de flacără cu scheme de tip Helmholtz,
evidenţiindu-se potenţialul complex al mişcării pentru diedrul nesimetric. Sunt
determinate viteza de rupere şi lungimea de despridere a flăcării turbulente de
difuziune.

Capitolul 2 „ Arderea combustibililor gazoşi ” prezintă bazele teoretice

ale arderii combustibililor gazoşi ca proces fizico-chimic. În general procesul de
ardere este dat de reacţia chimică a două elemente, combustibilul şi oxigenul.
Legile de desfăşurare a reacţiilor chimice în procesele de ardere diferă mult
de legile clasice ale cineticii chimice. Cauzele acestei abateri se datorează faptului
că reacţiile chimice în procesele de ardere nu au loc conform ecuaţiilor
stoichiometrice de oxidare . Mecanismul de reacţie în procesul de ardere, conduce
la apariţia în flacără a radicalilor, atomilor sau moleculelor cvasistabile cu energie
mică de activare.
Este analizată influenţa fluctuaţiilor turbulenţei asupra vitezei de propagare a
flăcărilor amestecurilor omogene combustibil - aer

Capitolul 3 „Elemente de teoria stabilităţii” prezintă o sinteză a teoriilor

stabilităţii mişcării. Cel care a pus bazele problemei clasice a stabilităţii
hidrodinamice sub acţiunea unor perturbaţii mici a fost J.W. Strutt (Lord
Rayleigh) în 1880. În 1895, O. Reynolds analizează transferul de energie, punând
bazele unei a doua metode (cea energetică) în studiul stabilităţii mişcării. Succese
remarcabile în studiul stabilităţii mişcărilor la mici perturbaţii se datoresc lui G.I.
Taylor (1923), W. Heisenberg (1924) în analiza curgerii plane Poisenille. Pentru
stabilitatea mişcării în stratul limită menţionăm cercetările lui L. Prandtl (1921), O.
Tiejens (1925), W. Tallmien (1929).
Autorul sistematizează, stabilitatea soluţiilor ecuaţiilor şi sistemelor
diferenţiale, evidenţiind:
» forma canonică a problemei de stabilitate;
» sistemul autonom;
» tipuri de puncte staţionare în R 2 ;
» teoreme de stabilitate şi criterii de stabilitate.

Capitolul 4 „Stabilitatea flăcărilor de gaze combustibile în jeturi

turbulente” conţine modelul fizic al condiţiei de stabilitate a arderii, elemente
privind viteza de propagare a frontului de flacără în jeturi turbulente şi determină
domeniul de stabilitate al flăcărilor în jeturi libere axial simetrice cu viteză
ambiantă constantă şi variabilă.
Flăcările difuziv turbulente, în cazul arderii gazelor combustibile în jeturi
axial simetrice turbionate au o largă răspândire în practica arderii atât datorită
7
faptului că au lungimi mai mici, cât şi aceea că au o stabilitate mult mai mare decât
în cazul arderii în jeturi turbulente neturbionate, ceea ce conduce la o incintă de
ardere mai compactă.

Capitolul 5 “Aplicarea metodelor numerice în studiul arderii difuzive a

combusibililor gazoşi” conţine date privind utilizarea metodei fracţiei de amestec
/ PDF, dezvoltată pentru simularea flacărilor difuziv turbulente şi a proceselor de
reacţie similare în care turbulenţa furnizează o limitare a vitezei reacţiei chimice.
Pentru astfel de sisteme, metoda PDF oferă multe beneficii în raport cu formularea
vitezei finite.
Modelarea numerică cu metoda volumului finit se aplică unei configuraţii
care conţine trei duze cu axele paralele în acelaşi plan (fig. 4.1). Diametrul duzelor
este de 5 mm iar distanţa dintre axe este de 10 cm. Prin duze curge gaz cu viteza de
20 m/s. Duzele sunt poziţionate în curent de aer cu viteza de 1 m/s.Distribuţia
vitezelor pe secţiunile de intrare a gazului şi a aerului se consideră constantă. S-au
determinat câmpurile de viteze, de temperaturi şi de fracţii masice pentru CH 4 ,
CO2 , H 2O şi O2 .

Capitolul 6 “Cercetări experimentale, modelări numerice şi prelucrări

statistice” conţine rezultatele experimentale obţinute prin arderea difuziv
turbulentă şi difuziv-parţial cinetică a gazului metan, la patru arzătoare proiectate
de autor. Sunt modelate cu Programul FLUENT, flăcările difuziv turbulente axial
simetrice în cazul duzelor cu un singur orificiu. Sunt reprezentate variaţii ale
vitezei globale, temperaturilor, concentraţiei CH 4 , O2 ,CO 2 şi H 2O . Sunt analizate
cu Programul FLUENT, stabilitatea flăcărilor axial simetrice la acţiunea unui jet
lateral de aer.

Capitolul 7 “Concluzii şi contribuţii” conţine principalele concluzii

rezultate din teza de doctorat şi contribuţiile originale ale autorului.

Lucrarea are la bază preocupările de cercetare teoretică şi experimentală ale

autorului tezei de doctorat, iar informarea bibliografică cuprinde 121 lucrări din
ţară şi străinătate, din care 10 lucrări sunt ale autorului.

***

Aduc calde mulţumiri Conducerii Academiei Tehnice Militare,

conducătorului ştiinţific domnul prof. univ. dr. ing. Sterie Ştefan pentru
îndrumarea permanentă pe toată durata pregătirii prin doctorat, cadrelor didactice
care m-au îndrumat cu ocazia susţinerii examenelor şi referatelor de doctorat,
domnului Cdor. prof. univ. dr. ing. Niculae Vlăsceanu, membrilor Catedrei de
Sisteme Integrate de Aviaţie şi Mecanică din ATM, cadrelor didactice
Prof.univ.dr.ing. Iordache Ion, Prof.univ.dr.ing.Mihăescu Lucian din Universitatea
Politehnica Bucureşti, Catedra de Echipament Termoenergetic Clasic şi Nuclear,
8
care m-au ajutat la efectuarea cercetărilor experimentale, domnului Cam. prof,
univ. dr. ing. Dan – Ioan Ionescu pentru dialogul ştiinţific purtat în perioada
elaborării tezei de doctorat, domnului Cdor. prof. univ. dr. ing. Constantin Rotaru
pentru sugestiile date cu privire la elaborarea tezei de doctorat, colaboratorilor mei,
precum şi familiei mele pentru sprijinul moral acordat.

CAPITOLUL 1
CERCETĂRI ÎN DOMENIUL ARDERII
DIFUZIVE A COMBUSTIBILILOR GAZOŞI

Pe plan mondial se face puternic simţită ascensiunea turbinelor cu gaze, ca

urmare a dezvoltarii tehnologiei de obţinere a unor materiale rezistente la
temperaturi înalte, a unor arzătoare perfecţionate cu producţie redusă de noxe şi a
sistemelor de răcire eficientă a pieselor aflate în zona temperaturilor înalte. Există
o preocupare majoră de informare şi corelare a cercetărilor europene in cadrul unor
programe internationale de tip FP V şi FP VI la care a aderat şi Romania, prin care
se doreşte implementarea acestor sisteme moderne de producere a energiei
electrice şi termice cu un grad ridicat de eficienţă şi în condiţii de maximă protecţie
a mediului [4, 20, 35, 65, 70, 114].

1.1.1 Ecuaţiile fundamentale pentru substanţele simple

Pentru substanţele individuale aflate într-o anumită fază, căldurile molare

izobare se aproximează în funcţie de temperatură prin expresii polinomiale de
forma [4, 20, 35, 65, 70, 114]:
Cp (T) = a1 + a 2 ⋅ T + a 3 ⋅ T 2 + a 4 ⋅ T3 + a 5 ⋅ T −2 , (1.1)
sau prin combinaţii liniare ale unor funcţii ϕ j (T) cu j = 1,2,...,n :
n
Cp (T) = ∑ a j ⋅ ϕ j (T) , (1.2)
j=1
Utilizând derivatele entalpiei H şi ale entropiei S în raport cu temperatura la
presiune constantă:
 ∂H   ∂S  Cp (T)
  = Cp (T) ;   = , (1.3)
 ∂T  p  ∂T  p T
Notând temperatura T1 cu T şi înlocuind relaţiile (1.12) şi (1.13) în (1.6) şi
(1.7) obţinem:
n+2
H(T) = ∑ a j ⋅ Pj (T) , (1.18)
j=1

9
 n+2
S(T) = ∑ a j ⋅ Q j (T) . (1.19)
j=1

1.1.2 Echilibrul chimic

Echilibrul chimic pentru amestecuri de gaze care reacţionează se defineşte în

termodinamica chimică pe baza principiului al doilea al termodinamicii, cu
ajutorul potenţialelor chimice.
Principiul al doilea al termodinamicii se poate exprima sub forma
TdS ≥ dH – Vdp,
de unde rezultă, pentru un sistem în care au loc procese la presiune şi temperatură
constantă:
dGp,T ≤ 0, (1.25)
unde: G = H – TS este entalpia liberă, sau energia liberă Gibbs. Prin urmare, pot
avea loc numai procesele însoţite de scăderea energiei libere Gibbs; când energia
liberă Gibbs atinge valoarea minimă, care se menţine în continuare constantă,
sistemul se află la echilibru chimic.
Pentru un amestec de j substanţe, fiecare în cantităţile vi moli, diferenţiala
totală dG este în general
 ∂G   ∂G   ∂G 
dG =  
 ∂T p,vi ...v j
dT +  ∂p  dp + ∑  ∂v  dvi , (1.26)
 T,v ...v i j
 i  p,T...v j

unde:
 ∂G 
µi =   - potenţiale chimice ale componenţilor i.
 ∂T  p,T,v j ( j≠ i)

1.1.3 Suprafaţa de reacţie

Ecuaţia suprafeţei de reacţie în flacăra difuizivă pentru procesul adiabatic se

poate obţine prin rezolvarea ecuaţiei [4, 20, 35, 65, 70, 114]:
∂C  ∂ 2C 1 ∂  ∂C  
u⋅ = D⋅ 2 + ⋅ y⋅  (1.39)
∂x  ∂x y ∂y  ∂y  
C2
în care C = C1 − , C , C -sunt concentraţii, iar ϕ 0 reprezintă cantitatea de moli
ϕ0 1 2
de oxigen care reacţionează cu un mol de gaze combustibile,cu următoarele
condiţii la limită:
C2
pentru x = 0 r0 ≤ y ≤ r : C = C1 , r ≤ y ≤ R : C = -
ϕ0
∂C
y = 0 şi y = R : =0 (1.40)
∂y

10
 Integrarea ecuaţiei (1.39) permite determinarea interdependenţei dintre
concentraţiile C1 şi C2 în tot spaţiul flăcării. Din conservarea entalpiei totale în
orice punct al spaţiului flăcării se obţine relaţia:
C1 C T −T
+ = f , (1.41)
C10 C20 Tf − T0
În cazul camerei de ardere cilindrice, mişcare axial simetrică, din (1.45) cu
condiţiile (1.40), se obţine soluţia:
 r 
2  ∞ J1 ( µi ).J 0 ( µiY )
ϕ 0C + C20 r R − µi X 
2
= 2 1 + 2 ∑ R .e , (1.46)
ϕ 0C10 + C20 R  r i =1 µi J 0 2 ( µ i ) 
 
în care µi reprezintă rădăcinile ecuaţiei J1(µi ) = 0 , iar J 0 şi J1 sunt funcţiile
Bessel de ordinul zero şi unu.

1.3.1 Calculul parametrilor de stare în vecinătatea punctului Chapman-

Jouguet superior (CJs)

În fig. 1.3 se reprezintă variaţia presiunii şi entropiei, în vecinătatea

punctului Chapman-Jouguet superior:

Fig. 1.3 Variaţia presiunii în vecinătatea punctului Chapman-Jouguet superior

Fig. 1.4 Variaţia entropiei în vecinătatea punctului Chapman-Jouguet superior

11
 1.4 Difuzia moleculară unidimensională nestaţionară în gaze

Difuzia pură sau moleculară se caracterizează prin diminuarea gradienţilor

de concentraţie existenţi în limitele unei faze oarecare şi se produce prin migrarea
atomilor sau moleculelor în lipsa curenţilor de convecţie.
Difuzia în regim staţionar are loc în cazul în care între doua puncte se
menţine o diferenţa constanta de concentraţie, fenomenul fiind descris de prima
lege a lui Fick [4, 20, 35, 65, 70, 114]:
∂C ∂C
J= = −D ⋅ [kmoli/m2s] , (1.51)
∂τ ∂x
unde J este fluxul de difuzie (J = const.), D [m2/s] - coeficientul de difuzie, C -
∂C
concentraţia substanţei care difuzează (molecule/m 3 ), - gradientul de
∂x
concentraţie.
Difuzia în regim nestaţionar se caracterizează prin variaţia în timp a fluxului
de difuzie şi este descrisă de legea a doua a lui Fick
∂C ∂ 2C
J= = D⋅ . (1.52)
∂τ ∂ x2
Pe baza teoriei cinetice a gazelor se deduce relaţia :
3
2  K B  T3 / 2 1 1
D AB =   + [m/s2] , (1.53)
3  π  p t d AB 2M A 2M B
2

unde DAB este coeficientul de difuzie a gazelor A şi B care difuzează , KB este

constanta lui Boltzmann (KB = 1,38 10 - 9) [J/molec*K], dAB - diametrul mediu al
moleculelor (dAB = (dA + dB) / 2 [m]) , MA,MB - mase moleculare [Kg/mol] , pt -
presiunea totala [N/m2], T - temperatura [K] .

1.5 Stabilizatori de flacără

1.5.1 Scheme de tip Helmholtz

Metoda hodografică a lui S.A.Ciaplighin este aplicabilă la problemele de tip

Helmholtz şi Kirchoff, probleme care pun în evidenţă o mărime specifică
mişcărilor care se studiază şi anume viteza caracteristică. Această mărime se
consideră a fi viteza de pe liniile libere, care are o valoare constantă, conform
teoriei mişcărilor cu linii de discontinuitate, pentru viteze. Teoria de mai sus a fost
imaginată, pentru a se îndepărta paradoxul lui D’Alembert, care constă în
afirmarea lipsei de rezistenţă la înaintare a unui corp care se mişcă într-un fluid.
Teoria lui Helmholtz, reluată şi de Kirchhoff, conduce la valori prea mici
pentru rezistenţa ce o încearcă un solid în mişcarea sa prin mediul fluid; acest lucru
nu este surprinzător deoarece teoria aceasta neglijează complet efectele turbionare
care se produc în spatele obstacolului, pe care singura vâscozitatea le poate explica
şi admite doar existenţa unei zone în care fluidul este antrenat cu obstacolul.
Teoria lui Helmholtz a fost dezvoltată prin metoda lui Levi-Civita care
exprimă soluţia nedefinită a problemei ca o funcţională de una sau mai multe
12
funcţii θ (s), intim legate de forma obstacolului şi a pereţilor solizi, dar a cărei
determinare cere rezolvarea unor ecuaţii funcţionale neliniare. A doua problemă pe
care o pune teoria lui Helmholtz, anume, determinarea mişcării care corespunde
unor pereţi daţi şi nu construiţi, după ce s-au dat funcţiile θ (s), pereţii fiind
definiţi prin ecuaţia lor intrinsecă, cere rezolvarea ecuaţiilor funcţionale amintite.
Astfel ipoteza lui Helmholtz revine la a neglija fenomenele turbionare foarte
complicate care se întâmplă în această regiune şi a considera acolo fluidul în
repaus, deci legat de obstacol (fig. 1.10)

Fig. 1.10 Modelul lui Helmholtz

Se formează astfel în spatele obstacolului o regiune cu fluid imobil, pe care

experienţa o confirmă pentru numerele lui Reynoltz foarte mari, iar traiectoriile
particulelor fluide ( λ1, λ 2 ) detaşate de pe frontiera obstacolului nu se vor mai
întâlni în spatele acestuia, ci se vor întinde la infinit aval, cu direcţii asimptotice
paralele cu direcţia vitezei v0 a fluidului, la infinit amonte (direcţia generală de
mişcare a curentului).

1.5.4 Modelul Cheng - Kovity

Modelul Cheng şi Kovitz, pentru stabilizarea flăcării la spatele obstacolului,

este arătat în fig. 1.18.
Vârtejul de gaze calde, recirculate la spatele obstacolului, se compune din
doi curenţi: unul de acelaşi sens cu curentul principal în contact cu acest curent,
celălalt curgând în sens contrar în apropierea axei sistemului, cu cei doi curenţi
menţionaţi [4, 20, 35, 65, 70, 114].
Pentru efectuarea calculelor se presupune că flacăra laminară este ancorată în
punctul P la distanţa xi de marginea A a obstacolului. Pentru ca în punctul P
să poată să ia naştere şi să se menţină un front de flacără, este necesar ca aportul de
căldură preluată de la frontul de flacără de gazele vârtejului pe distanţa PS, la
care se adaugă căldura degajată prin reacţiile de ardere din interiorul vârtejului, să
fie suficientă să compenseze pierderile de căldură spre exterior şi căldura transmisă
pentru aprinderea amestecului combustibil proaspăt pe distanţa AP.

13
 Fig. 1.18 Modelul Cheng şi Kovitz pentru calculul distanţei
de acroşare a flăcării xi , la spatele obstacolului:
1 - frontul de flacără; 2 – linie de separaţie între zona de curgere
şi de recirculaţie; 3 - linie de stagnare; 4 – obstacol V.
Din ecuaţia de bilanţ de căldura bazată pe ipotezele de mai sus rezultă,
relaţia:
n n −1 n
xi  A ⋅ c p ⋅ (Tr − T0 )   D   D   u0   n⋅E 1 
= θ1 ⋅   ⋅   ⋅   ⋅   ⋅ exp  ⋅  (1.89)
Dr  ∆ H   r D  l   D   R ⋅ Tf θr 
în care: exponentul n = 3/2 ... 4/3; x i este distanţa medie de la marginea
obstacolului A (fig.1.18) până la centrul de aprindere P; Dr – lungimea arcului AS;
θ1 - constantă adimensională; cp - căldura specifică la presiune constantă a
amestecului combustibil proaspăt; Tf, Tr, T0 - temperatura zonei flăcării, zonei de
recirculaţie şi amestecului combustibil proaspăt: θr = Tr / Tf ; ∆H - căldura de
ardere, în J ⋅ g-1; E - energia de activare, în J ∙ mol-1; R - constanta universală a
gazelor; A - factorul de frecvenţă în expresia vitezei de reacţie; u 0 - viteza
curentului în amonte de obstacol, în cm ∙ s-1; D - distanţa între linia de separaţie 2 şi
linia de stagnare 3 (fig. 1.18), în cm; l - lungimea efectivă (cm) a plăcii plate a
obstacolului care defineşte condiţiile de frecare înainte de zona de stagnare din
spatele obstacolului).

1.6 Determinarea vitezei de rupere a flăcării turbulente de difuziune

Dacă se notează cu u m viteza curentului pe axa jetului, condiţia de

stabilitate a flăcării este:
u m ≤ STmax . (1.91)
Dacă se consideră pentru STmax expresia dată de Williams şi Bollinger,
STmax = 0,18 ⋅ SLmax ⋅ d 00,26 ⋅ Re0,24 , (1.92)
valabilă pentru Re = 3 000...80000), în care: Smax L este viteza maximă a scării
laminare, în cm ⋅ s-1; d 0 - diametrul gurii arzătorului, în cm, iar pentru um expresia
dată de Abramovici.
0,96 ⋅ u 0
um =
2⋅a ⋅x
+ 0,29 , (1.93)
d0
14
în care: u 0 este viteza curentului în gura arzătorului; x - distanţa de la gura
arzătorului până la secţiunea de calcul a jetului (fig.8.38), şi dacă se înlocuiesc în
ecuaţia (8.28) rezultă:
0,24
0,96 ⋅u 0 0 0 
0,26u d
um ≈ ≤ 0,18⋅ S L⋅ maxy⋅ f( d 0 ⋅ )  ⋅ 10
0,98−
(1.94)
2 ⋅a ⋅ x f ν r 
unde: x f = x / d 0 , este lungimea raportată a flăcării până la secţiunea la care se
realizează egalitatea Cm = Cs , adică concentraţia de combustibil gazos pe axa
jetului este egală cu concentraţia stoichiometrică a amestecului combustibil, ( x f
depinde numai de natura combustibilului gazos); yf = yf / d 0 - diametrul raportat
al zonei de amestecare a jetului în secţiunea transversală în care concentraţia pe
axa jetului Cm = Cs ( yf depinde numai de natura combustibilului gazos); ν s -
vâscozitatea cinematică a amestecului combustibil - aer la ruperea flăcării, în
m 2 ⋅ s −1 ; a - coeficientul de structură al jetului (a ≈ 0,07) ; d0 - diametrul, în mm;
Smax
L , în m ⋅ s .
-1

1.7 Determinarea lungimii de desprindere a flăcării turbulente de

difuziune

Pentru a calcula variaţia concentraţiei C în lungul jetului, poate fi adoptată o

relaţie de forma:
0,7 ⋅ C0
C≅
2⋅a ⋅x
+ 0, 29 , (1.102)
d0
în care C0 este concentraţia de combustibil gazos în gura arzătorului.
Pentru Ma = Mg, rezultă:
ν 0,19 ⋅ d 00,6 0,6
xd ≈ K2 ⋅ s ⋅ u0 [ mm ] , (1.104)
(
SL max 0,8
)
iar pentru cazul M a ≤ M g , rezultă:
νs0,35 ⋅ d 00,34
xd ≈ K2 ⋅ ⋅ u0 [ mm] , (1.105)
( )
1,31
Smax
L

unde d0 este dat în mm.

CAPITOLUL 2
ARDEREA COMBUSTIBILILOR GAZOŞI

2.1 Introducere

15
 Arderea eficientă a combustibililor gazoşi reprezintă o problemă de mare
importanţă, având în vedere ponderea mare a gazelor naturale în structura generală
a consumului de combustibil [9, 30, 33, 35, 40, 63, 91, 115].
În funcţie de mărimea componenţilor timpului de ardere, arderea se
consideră cinetică, difuzivă sau intermediară.
În general, timpul total de ardere se compune din două părţi: timpul necesar
realizării contactului fizic între combustibil şi aerul necesar arderii τa şi timpul
necesar desfăşurării reacţiei chimice τr , (τ t = τa + τ r ) .
Când componentele care reacţionează sunt în stare gazoasă, τa este timpul
de amestecare.
Când timpul de amestecare τa , este cu mult mai mic decât timpul τr ,
procesul de ardere este determinat de viteza de reacţie chimică, arderea în acest caz
este denumită ardere cinetică.
Conform terminologiei utilizate în literatura de specialitate, în cazul în care
timpul τa este cu mult mai mare decât cel de reacţie chimică τr , arderea este
considerată difuzivă; iar în cazul în care cei doi timpi sunt comparabili, arderea
este denumită intermediară.

2.2 Bazele teoretice ale arderii combustibililor gazoşi

În general procesul de ardere este dat de reacţia chimică a două elemente,

combustibilul şi oxigenul [9, 30, 33, 35, 63, 115].
Reacţia chimică între substanţele A şi B, care decurge cu formarea
produselor M şi N, poate fi descrisă de ecuaţia stoichiometrică, care se prezintă sub
forma:
a ⋅A + b⋅B € m⋅M + n⋅N + Q, (2.1)
în care:
A; B; M; N reprezintă formulele chimice ale substanţelor respective;
a, b, m, n sunt coeficienţii stoichiometrici;
Q – efectul termic al reacţiei.
Pentru cele mai răspândite gaze combustibile utilizate în tehnica arderii,
rezultă următoarele ecuaţii stoichiometrice:
2H 2 + O 2 = 2H 2O + 241,186 kj/ mol
2CO + O 2 = 2CO 2 + 282,568 kj/ mol
CH 4 + 2O 2 = CO 2 + 2H 2 + 802,56 kj/ mol
 m m
Cm H m +  n +  O 2 = nCO 2 + + Q
 4 2
Conform legii acţiunii maselor, viteza reacţiilor chimice depinde de
concentraţia substanţelor care reacţionează şi de temperatură.
Într-o formă generală această viteză poate fi scrisă sub forma:
w = f (C,T) , (2.2)

16
în care: w este viteza reacţiei chimice, care se consideră că este egală cu viteza de
scădere a concentraţiilor substanţelor respective; C – concentraţia substanţelor care
reacţionează; T – temperatura iniţială.
Dependenţa constantei reacţiei chimice de temperatură, este dată de legea lui
Arhenius, care are forma:
 E 
k = k 0 ⋅ exp  − , (2.4)
 RT 
în care:
k0 – constantă;
E – energia de activare, kj/mol;
kj
R – constanta universală a gazelor, ;
mol ⋅ K
T – temperatura absolută, 0K.
Constanta k0, se poate lua proporţională cu T , deşi unii cercetători
consideră că este independentă de temperatură.

2.2.1.2 Mecanismul de reacţie în lanţ în procesele de ardere

Legile de desfăşurare a reacţiilor chimice în procesele de ardere diferă mult

de legile clasice ale cineticii chimice. Cauzele acestei abateri se datorează faptului
că reacţiile chimice în procesele de ardere, nu au loc conform ecuaţiilor
stoichiometrice de oxidare . Mecanismul de reacţie în procesul de ardere, conduce
la apariţia în flacără a radicalilor, atomilor sau moleculelor cvasistabile cu energie
mică de activare [9, 33, 35, 40, 63, 115].
Este de remarcat că în afara produsului final de reacţie, rămâne în amestec şi
o cantitate de produse intermediare active, care continuă lanţul de transformări.
Cea mai studiată reacţie în lanţ este cea dintre hidrogen şi oxigen.
Conform ecuaţiei stoichiometrice rezultă:
2 ⋅ H 2 + O 2 = 2 ⋅ H 2O
ceea ce arată că reacţia este de gradul trei.
Conform literaturii de specialitate, un atom de hidrogen format în amestec
poate reacţiona cu o moleculă stabilă de oxigen, conform schemei:
H H
O+H2 OH+H2 H2O
H+O2 H2O (2.9)
OH+H2
sau: H
H + O2 + 3H 2 → 2H 2O + 3H
Astfel rezultă că, la fiecare atom de hidrogen se formează, într-un ciclu două
molecule de apă şi trei noi atomi de hidrogen, care la rândul lor, pot dezvolta trei
cicluri asemănătoare, dacă nu are loc reacţia de anihilare a centrilor activi, conform
relaţiei:
H + H → H2 . (2.10)

17
 Reacţia în lanţ poate fi de tip ramificat, când într-un ciclu se formează mai
mulţi centri activi sau de tip neramificat, când numărul de centri activi formaţi pe
ciclu este egal cu cel iniţial în ciclu.
Viteza de formare a centrilor activi în reacţia în lanţ este dată de relaţia:
dc
w a = a = w 0 + f ⋅ ca − g ⋅ ca , (2.11)
dτ
în care:
wa este viteza de formare a centrilor activi într-un ciclu;
ca – concentraţia centrilor activi;
f – constanta de ramificare a lanţului;
g – constanta de rupere a lanţului;
w r = f ⋅ ca - viteza de ramificare a ciclurilor;
w i = g ⋅ ca - viteza de rupere a lanţului.
Legea de variaţie în timp a concentraţiei centrilor activi, care are forma:
w
Ca = 0 ( exp ( ϕ ⋅ τ ) − 1) . (2.12)
ϕ

2.3.1 Schimbul de masă şi de căldură în flăcările difuzive laminare

2.3.1.1 Ecuaţiile proceselor de schimb de masă şi de căldură

În prezent datorită lucrărilor fizicienilor S.R. de Groot, J. Prigogine, L.

Onsager, A.H. Lâkov s-a creat posibilitatea de aplicare a teoriei fenomenologice în
studiul proceselor de schimb de masă şi căldură în domeniul curgerii laminare,
teorie care se bazează pe rezultatele obţinute de cercetările efectuate în domeniul
termodinamicii proceselor ireversibile [9, 30, 33, 35, 40, 63, 91, 115]. r
Conform termodinamicii proceselor ireversibile fluxul specific de masă jm
este dat de relaţia:
r  k 
jm = −ρD  ∇C + T ⋅ ∇T  , (2.16)
 T 
în care:
D este coeficientul de difuzie moleculară;
ρ - densitatea sistemului;
C – concentraţia;
kT – constanta de termodifuzie;
T – temperatura
Fluxul specific de căldură conform [ 7,8 ], este dat de relaţia:
r D⋅ρ
jq = −λ ⋅ ∇T − ⋅ ∇C , (2.17)
cq
în care:
λ este coeficientul de conductibilitate termică.
Conform teoriei cinetico-moleculare a gazelor ideale coeficientul de difuzie
moleculară este dat de relaţia:
18
 1  m2 
D = ⋅l ⋅u  , (2.19)
3  s 
- conductivitatea termică
1
λ = ⋅ cp ⋅ ρ ⋅ l ⋅ u
3
Dacă se utilizează coeficientul de difuzivitate a temperaturii fluidului a:
j 1 m2 / s 
a= = ⋅l ⋅u
cp ⋅ ρ 3   , (2.20)

- coeficientul de vâscozitate dinamică,

1
η = ⋅ρ⋅l ⋅u ,
3
din care rezultă vâscozitatea cinematică ν ,
η 1
ν = = ⋅ l ⋅ u , m2 / s  , (2.21)
ρ 3  
ν
În concluzie, pentru gazele ideale, invarianţii Prandtl, Pr = , Schmidt,
a
ν D
Sc = şi Lewis, Le = , sunt egali cu unitatea, în timp ce pentru gazele reale
D a
diferă de unitate. Este de remarcat că, aceşti invarianţi au un rol deosebit în
procesele de transfer de masă şi de căldură.
În cazul proceselor de ardere laminară, ecuaţia de transport de masă are
forma:
DC  Dρ  r
ρ⋅ = div  D ⋅ ρg∇C + k T ⋅ ⋅ ∇T  − w (C, T ) = divJ m − w (C, T ) (2.22)
Dτ  T 
în care termenul w(C,T) reprezintă viteza de reacţie chimică care depinde atât de
DC
temperatură cât şi de concentraţii, iar este derivata substanţială a
Dτ
concentraţiei.
Ecuaţia transferului de căldură în cazul arderii difuziv laminare, conform
[30], în care se vor neglija termenii disipativi şi se va considera sistemul izolat
adiabatic, se poate scrie sub forma:
DT r
cp ⋅ ρ ⋅ = divJq + Q(C, T ) , (2.24)
Dτ
Se mai adaugă ecuaţia continuităţii, care are expresia:
∂ρ r
= −div(ρ ⋅ u ) , (2.25)
∂τ
şi ecuaţia Navier-Stokes, în care se neglijează termenii disipativi şi care conform
[30] are forma:
Du 1 r
= − ⋅ ∇p + g + ν ⋅ ∇ 2 u , (2.26)
Dτ ρ
19
 2.3.1.2 Schimbul de masă şi căldură în flăcările difuziv turbulente ale
gazelor combustibile

Schimbul de masă şi de căldură în jeturile turbulente este intensificat

puternic, faţă de curgerea laminară deoarece în afara schimbului molecular, apare
şi un schimb de turbioane, care trec dintr-un strat în altul [9, 33, 35, 63, 91, 115].
Conform teoriei lui Prandtl, valoarea medie pătratică a pulsaţiei vitezei
du
u ' = l ⋅ , rezultă conform relaţiei (2.29), că
dy
du
Dt = l 2 ⋅ . (2.30)
dy
Având în vedere că, scara turbulenţei după teoria lui Taylor, este
l T = 2 ⋅ l , rezultă după teoria acestuia că:
du du
( D t ) T = l 2T ⋅ = 2l 2 ⋅ . (2.31)
dy dy
Astfel, prin analogie, se poate vorbi de coeficient turbulent de conducţie λ t şi de
vâscozitate cinematică turbulentă ν t.

2.3.1.3 Schimbul de masă şi căldură între jeturile de gaze

combustibile şi aer

Este de menţionat faptul că, procesul de amestecare dintre jetul de

combustibil şi aerul necesar arderii are o influenţă majoră asupra caracteristicilor
flăcării (lungime, stabilitate şi radiaţie) [9, 30, 35, 40, 63, 115].
Un jet este caracterizat de trei zone, care se pot distinge, conform figurii 2.2:

Fig. 2.2 Zonele jetului turbulent liber cu viteză ambiantă nulă

Cele trei zone ale jetului sunt:

- zona iniţială, x i , în care se stabileşte un nucleu potenţial, în care se
conservă toate mărimile iniţiale ale jetului;

20
 - zona de tranziţie x t , în care are loc o redistribuire ale mărimilor iniţiale în
secţiunile transversale:
- zona de bază în care distribuţia vitezelor, concentraţiilor şi temperaturilor
în secţiunile transversale ale jetului sunt de tipul funcţiilor Gauss.
În ceea ce priveşte zona de tranziţie, aceasta este foarte mică, fapt pentru
care în unele cercetări este neglijată.
Funcţiile de distribuţie în secţiunile transversale din zona de bază a jeturilor
turbulente axial simetrice libere sunt conform literaturii de specialitate:
u 2
F1(ϕ) = = e− k1 ⋅ϕ ,
um
c 2
F2 (ϕ) = = e − k 2 ⋅ϕ , (2.33)
cm
T − T02 2
F3 (ϕ) = = e − k 3 ⋅ϕ
Tm − T02
unde:
u – este viteza într-un punct oarecare dintr-o secţiune oarecare din zona de
bază a jetului:
vm – viteza pe axa jetului, în aceeaşi secţiune;
c – concentraţia în punctul de coordonate (x,y) al unei secţiuni transversale
din zona de bază a jetului;
cm – concentraţia pe axa jetului, în aceeaşi secţiune;
T0 - temperatura pe graniţa jetului;
Tm – temperatura pe axa jetului;
T – temperatura dintr-un punct oarecare din aceeaşi secţiune a jetului;
y
ϕ= - ordinata adimensională;
a⋅x
a – coeficientul de structură a jetului, coeficient ce depinde de unghiul de
evazare a jetului α ;
tg(α) = 6,8 ⋅ a . (2.34)

2.4.1 Viteza de propagare a frontului de flacără a combustibililor

gazoşi în cazul curgerii laminare

Această viteză este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de

viteză normală de propagare a frontului de flacără sau viteză normală de ardere u n
.
Pe baza teoriei termice, Kolmogorov, Petrovski şi Piscunov arată că viteza
normală de ardere a flăcărilor de gaze combustibile se poate determina cu relaţia:
1
2  λ 0 Wm0 ⋅ q  2 , (2.48)
un =
0
 
cp0 ⋅ ρ0  Tm 

21
 Pentru determinarea valorii maxime a vitezei normale de ardere a unui
amestec de mai multe gaze combustibile cu aerul de ardere, se poate utiliza relaţia:
n

c1 ⋅ u1 + c 2 ⋅ u 2 + . . .+c n ⋅ u n ∑
ci u i
un = = i=1n , (2.49)
c1 + c 2 + . . . + c n
∑c
i =1
i

În practică, viteza normală de propagare a frontului de flacără se determină

cu arzătorul Bunsen, folosind flacăra laminară, la care frontul de flacără este dat de
aria laterală a conului de flacără, conform figurii alăturate:

Fig. 2.4 Conul frontului flăcării laminare la ieşirea

amestecului gazelor combustibile din tub

Conform teoriei lui Gouy-Michelson, viteza normală de propagare a

frontului de flacără va fi dată de relaţia care asigură echilibrul suprafeţei
elementare dF, conform figurii 2.4:
u n = u ⋅ cos(ϕ) . (2.52)
Se poate scrie
r
un = u ⋅ , (2.56)
r2 + h2
Pe baza relaţiei (2.56), se poate determina viteza normală de propagare a
frontului de flacără, folosind metoda becului Bunssen.
În figura 2.6 se prezintă variaţia vitezei normale de propagare a frontului de
flacără în amestecul de gaz metan şi aer în funcţie de temperatură şi concentraţie.

22
 Fig. 2.6 Variaţia vitezei normale de propagare a frontului de flacără a
amestecului de CH4 cu aer în funcţie de concentraţie şi teemperatură

Din analiza graficelor din figura 2.6 se constată că la o creştere a

temperaturii amestecului de la 20°C la 680°, viteza normală maximă de propagare a
frontului de flacără a gazului metan creşte de peste zece ori, adică de la 29 cm/s la
315 cm/s,

2.4.2 Viteza de propagare a frontului de flacără la curgerea turbulentă

în cazul arderii combustibililor gazoşi

Pentru cazul curgerii cu scară mare a turbulenţei ( l > δ, δ fiind grosimea

frontului de flacără), pentru determinarea vitezei turbulente de propagare a
frontului de flacără se poate utiliza relaţia:
Dt l ⋅ u′
uT = u n ⋅ = un ⋅ , (2.60)
ν ν
în care:
Dt – este coeficientul turbulent de difuzie, iar ν coeficientul de vâscozitate
cinematică a amestecului;
l - scara turbulenţei.
O formulă similară cu (2.60), pentru cazul curgerii cu scară mică a
turbulenţei este luat în calcul şi schimbul molecular de masă:
D
ut = un ⋅ 1 + t , (2.62)
a

23
 2.5 Limitele de aprindere în amestecurile diverselor gaze cu aer şi cu
oxigen la presiunea atmosferică şi temperatură de 293 K

Propagarea flăcării este posibilă între limite determinate de concentraţie a

combustibilului în amestec (tabelul 2.1) [35, 63, 115].
Tabelul 2.1
Concentraţia la Amestec în Concentra-
limita de care viteza de ţia la limita de
Combustibil

aprindere în Amestec propagare a aprindere în %

Simbol

% volumetrice stoichiome- flăcării este volumetrice de

de gaz în aer tric maximă gaz în oxigen
mini- maxi- % un % un mini- Ma-
mă mă [vol cm/s vol max mă ximă
gaz] gaz cm/s
Hidrogen H2 4 74,2 29,5 160 42 267 4,65 93,9
Oxid de CO 12,5 74,2 29,5 30 43 42 15,5 93,9
carbon
Metan CH4 5 15 9,5 28 10,5 37 5,4 59,2
Etan C2H4 3,22 12,45 5,64 - 6,3 40 4,1 50,5
Propan C3H8 2,7 9,5 4,02 - 4,3 38 2,3 45

2.6 Influenţa temperaturii iniţiale

Viteza de propagare a frontului de flacără depinde de temperatura iniţială a

amestecului T0 şi temperatura gazelor T, conform relaţiei:
n
T 
ut = ( ut ) T   , (2.66)
0 T
 0
Variaţia lungimii flăcării se calculează cu elaţia:
m
T
L t = ( L t ) T   , (2.67)
0 T
 0
Variaţia temperaturii gazelor de ardere se exprimă astfel:
r
T
( )
t ga = t ga
T0  T 
, (2.69)
 0

2.7 Influenţa presiunii

Viteza de reacţie depinde de presiune, conform legii exponenţiale p ν în care

dm
ν este gradul reacţiei. Dacă se ţine seama de relaţia ≈ pν−1 (exprimă viteza
dτ
de reacţie în funcţie de presiune, la temperatură constantă, pentru substanţe care
reacţionează în concentraţii volumetrice relative), rezultă [35, 63, 115]:

24
 ν
−1 (2.69)
un ≅p 2
Viteza normală masică de ardere este:
ν
u m ≅ u n ρ0 ≈ p2 . (2.70)
În cazul combustibilului format dintr-un amestec de gaze, viteza normală
de propagare a frontului de flacără se determină cu relaţia:
x1u1 + x 2 u 2 + ... + x k u k
un = . (2.73)
x1 + x 2 + ... + x k
în care x1, ... xk [%], reprezintă participaţiile componentelor, iar u1 ... uk vitezele
normale de propagare a frontului de flacără pentru componente.

2.8 Influenţa fluctuaţiilor turbulenţei asupra vitezei de propagare a

flăcărilor amestecurilor omogene combustibil - aer

Viteza de propagare a flăcărilor turbulente u T se determină ca funcţie de

parametrii iniţiali: compoziţia amestecului, presiunea şi temperatura iniţială,
turbulenţa iniţială a curentului în mişcre.
Pentru H 2 : λ1 = 0.45, 0.50 ⋅ ⋅ ⋅ 1.00 ,
CH 4 : λ 2 = 0.80, 0.85 ⋅ ⋅ ⋅ 1.35 ,
rezultă următoarele valori numerice şi reprezentări grafice:

Fig. 2.7 Variaţia vitezei de ardere laminară a hidrogenului în funcţie de

coeficientul de dozaj

Fig. 2.8 Variaţia vitezei de ardere laminară a gazului metan în funcţie de

coeficientul de dozaj
25
 c
uT  v` 
Determinarea ecuaţiei de regresie = 1 + b 
uL  uL 
Se aplică metoda celor mai mici pătrate pentru determinarea coeficienţilor b
şi c. Se aplică următorul
 1.1 3.0algoritm:
4.0 5.8 7.0 8.9 9.8 10.8 
Data :=  
 96 153 198 218 237 272 289 305

UL2( 1.16) = 36.058

v' v'
w w
UL2( 1.16) 36.058

〈〉 〈〉
Ut := ( Data ) v' := ( Data )
1 0
T T

〈〉
( DataT) 1 〈〉
( DataT) 0
w2 := w1 :=
UL2( 1.16) UL2( 1.16)
T
w1 = ( 0.031 0.083 0.111 0.161 0.194 0.247 0.272 0.3 )

T
w2 = ( 2.662 4.243 5.491 6.046 6.573 7.543 8.015 8.459 )

i := 0 .. 7 yi := w2i − 1

T
y = ( 1.662 3.243 4.491 5.046 5.573 6.543 7.015 7.459 )

Se logaritmează relaţia y = b ⋅ w1c şi se fac notaţiile:

ln( y) ln( b) + c ⋅ ln( w1),
z ln( y) b1 ln( b) w3 ln( w1)
Rezultă:
z b1 + c ⋅ w3 zi := ln( yi) w3i := ln( w1i)

T
z = ( 0.508 1.177 1.502 1.619 1.718 1.878 1.948 2.009 )

T
w3 = ( −3.49 −2.487 −2.199 −1.827 −1.639 −1.399 −1.303 −1.206 )
0,467
uT  v` 
c
u  v` 
Ecuaţia de regresie = 1 + b ia forma: T = 1 + 16,48 ⋅ 
  , care
uL  uL  uL u
 L
permite determinarea vitezei turbulente la arderea gazului metan în funcţie de
viteza laminară de ardere ( u L ) şi de fluctuaţia turbulenţei.
Reprezentarea grafică a ecuaţiei de regresie se efectuiază pentru valorile
relative ale fluctuaţiilor:
26
 w := 0.03 , 0.06 .. 0.33
0.656
Ut1 ( w) := 1 + 16.48⋅w Ut( w) := UL2( 1.16) ⋅Ut1 ( w)

Fig. 2.9 Variaţia vitezei turbulente a gazului metan în funcţie de fluctuaţia

Relativă a turbulenţei

CAPITOLUL 3
ELEMENTE DE TEORIA STABILITĂŢII

Problema stabilităţii mişcărilor fluidelor s-a pus practic în paralel cu aceea a

mecanicii fluidelor. Experienţele lui G. Hagen (1839) şi J. Poisenille (1841), ca şi
cele ale lui O. Reynolds (1883) reprezintă punctul de plecare al studiilor legate de
stabilitatea mişcării. Printre precursori mai menţionăm pe H. Helmholtz (1848)
care analizează suprafeţele de discontinuitate ale vitezei în mişcări stratificate şi
Tyndal (1867) care studiază instabilitatea de tip Helmholtz la frontiera unui jet de
aer circular.
Cel care a pus bazele problemei clasice a stabilităţii hidrodinamice sub
acţiunea unor perturbaţii mici a fost J.W. Strutt (Lord Rayleigh) în 1880. În 1895,
O. Reynolds analizează transferul de energie, punând bazele unei a doua metode
(cea energetică) în studiul stabilităţii mişcării. În anii 1907 – 1908, McF. Orr şi A.
Sommerfeld au dedus pentru mişcări paralele, ecuaţia care le poartă numele, pentru
perturbaţii de forma:
ˆ ⋅ eiα( x −ct ) , v = v(y)
u′ = u(y) ˆ ⋅ eiα( x −ct ) p′ = p(y)e
ˆ iα( x −ct )
(3.1)
denumite unde transversale Tollmien – Schlichting, după numele celor care au
utilizat primii asemenea forme de perturbaţii în studiul stabilităţii. Succese
remarcabile în studiul stabilităţii mişcărilor la mici perturbaţii se datoresc lui G.I.
Taylor (1923), W. Heisenberg (1924) în analiza curgerii plane Poisenille. Pentru
stabilitatea mişcării în stratul limită menţionăm cercetările lui L. Prandtl (1921), O.
Tiejens (1925), W. Tallmien (1929).
În lucrările elaborate de Chandrashekhar, S.(1961), Drazin, P.G. (1981),
Josep, D.D. (1976), Li, W.H, Lam, S.H. (1964), Shaw, M. (1964), Staniukovici,
K.P. (1960) sunt dezvoltate studii privind teoria clasică a stabilităţii hidrodinamice.

27
 3.2 Teoreme de stabilitate. Criterii de stabilitate

Pentru sistemele liniare, studiul stabilităţii mişcării se referă la studiul

semnului rădăcinilor ecuaţiei caracteristice ataşată ecuaţiilor diferenţiale ale
mişcării perturbate [31, 49]:
a 0r n + a1r n −1 + ... + a n-1r + a n = 0 (3.46)
În ipoteza a 0 > 0 , condiţia necesară, dar nu şi suficientă, ca ecuaţia algebrică
(3.46) să aibă rădăcini reale negative sau rădăcini complex conjugate cu părţi reale
negative ( condiţii de stabilitate a mişcării), este ca toţi coeficienţii a k , k ∈1,n să
fie pozitivi.

3.2.1 Criteriul de stabilitate Routh - Hurwitz

Presupunând condiţia a k > 0 , (k = 0, 1,…, n) în (3.3.1) criteriul Routh-

Hurwitz are următorul enunţ: condiţia necesară şi suficientă ca ecuaţia
caracteristică (3.3.1) să aibă rădăcini reale negative sau complex conjugate cu
părţile reale negative, este ca toţi determinanţii Hurwitz ∆ k, k = 1,n , formaţi cu
coeficienţii ecuaţiei caracteristice să fie pozitivi, adică [31, 49]:
a a3
∆1 = a1 > 0 ; ∆ 2 = 1 >0,
a0 a2
a1 a 3...a 2k −1
a1 a3 a5
a a ...a
∆3 = a 0 a2 a 4 > 0 , . . ., ∆ k = 0 0 2k − 2 > 0 (3.47)
0 a1...a 2k −3
0 a1 a3
0 0...a k
Pentru ecuaţii caracteristice de gradul trei avem condiţiile

∆1 = a1 > 0 , ∆ 2 = a1 ⋅ a 2 − a 0 ⋅ a 3 > 0 , ∆3 = a 3∆ 2 > 0 (3.48)

iar pentru cele de gradul patru:
∆1 = a1 > 0 ; ∆ 2 = a1a 2 − a 0a 3 > 0 ,
∆3 = a 3∆ 2 − a12a 4 > 0 ; ∆ 4 = a 4∆3 > 0 (3.49)
În cazul sistemelor cu n > 4 , calculele devin laborioase, fapt pentru care se
recomandă metode geometrice legate de criteriul de stabilitate Mihailov.

3.2.2 Criteriul de stabilitate Mihailov

Presupunem că ecuaţiei caracteristice (3.46) îi corespunde condiţia

ak = 0 , a0 > 0 .
Enunţul criteriului: pentru ca toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice (3.46) să
aibă parte reală negativă, este necesar şi suficient ca la variaţia continuă a lui y de

28
la zero la + ∞ , vectorul P( iy ) , reprezentat cu originea în originea axelor (
P ( r ) = a 0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + a n ), să se rotească în sens trigonometric cu unghiul
n ⋅π / 2 .

3.2.3 Metoda Liapunov. Funcţia lui Liapunov

Se consideră cazul sistemelor cu două grade de libertate. Studiul stabilităţii

mişcării se face cu ajutorul unei funcţii reale V = V ( x1 , x2 ) - denumită funcţia lui
Liapunov, definită într-o vecinătate a poziţiei de echilibru ( x1 = 0 , x2 = 0 ), cu
x k < ε , k = 1, 2 , ε mic şi pozitiv, care are următoarele proprietăţi:
1) Derivata totală a lui V în punctul de echilibru ( x1 = 0 , x2 = 0 ) este nulă,
dV ∂V ∂V
= ⋅ x&1 0 + ⋅ x&2 0 = 0 . (3.51)
dt 0 ∂x1 ∂x 2
2) Dacă V ( x1, x 2 ) este pozitiv definită atunci graficul lui V ( x1, x 2 ) = C
este o curbă închisă ce conţine originea coordonatelor.
Dacă C1 < C , atunci graficul lui V ( x1, x 2 ) = C1 este dispus în interiorul
curbei V ( x1, x 2 ) = C şi graficele nu au puncte comune.

3.2.4 Teorema lui Liapunov

Dacă ecuaţiilor diferenţiale ale mişcării perturbate se ataşează o funcţie V ,

definită ca semn ( plus sau minus), cu proprietatea dV / dt definită ca semn, dar de
semn opus lui V sau dV / dt ≡ 0 , atunci mişcarea neperturbată este stabilă.
Dacă în enunţul teoremei lui Liapunov se renunţă la condiţia dV / dt ≡ 0
,atunci mişcarea neperturbată este asimptotic stabilă.

3.2.7 Ecuaţiile primei aproximări pentru sisteme autonome

Sistemului dinamic autonom

( )
x&1 = a11x1 + a12 x 2 + X1* t; x1,x 2 ,

(
x&2 = a 21x1 + a 22 x 2 + X*2 t; x1,x 2 ,) (3.56)
i se asociază sistemul liniar
x&1 = a11x1 + a12 x 2
x&2 = a 21x1 + a 22 x 2 (3.57)
denumit sistemul ecuaţiilor primei aproximări, care, în multe situaţii, dă indicaţii
exacte asupra stabilităţii mişcării neperturbate. În acest sens se utilizează două
teoreme ale lui Liapunov:
(I) Dacă părţile reale ale tuturor rădăcinilor ecuaţiei caracteristice ataşată
sistemului primei aproximări (3.57) sunt negative, atunci soluţia nulă a sistemului

29
autonom (3.56) (mişcarea neperturbată) este asomptotic stabilă, indiferent de
forma termenilor neliniari X1* , X*2 ;
(II) Dacă cel puţin una din părţile reale ale unei rădăcini a ecuaţiei
caracteristice ataşată sistemului primei aproximări (3.57), este pozitivă, atunci
soluţia nulă a sistemului autonom (3.56) (mişcarea neperturbată) este nestabilă,
indiferent de forma termenilor neliniari X1* , X*2 .

3.2.8 Stabilitate absolută. Criteriul lui V.M. Popov

Se presupune că ecuaţiile diferenţiale ale mişcării perturbate au forma:

x&1 = a11x1 + a12 x 2 + b1 ⋅ ϕ ( x1 ) ,
x&2 = a 21x1 + a 22 x 2 + b 2 ⋅ ϕ ( x1 ) , (3.58)
unde a11 , a12 , a21 , a22 , b1 , şi b2 sunt constante.
Fie Z = ϕ ( x1 ) funcţie neliniară pentru care soluţia nulă a sistemului (3.58)
este stabilă (mişcarea neperturbată este stabilă). În virtutea continuităţii, această
soluţie va fi stabilă pentru o mulţime de funcţii ale căror grafice sunt dispuse în
vecinătatea graficului funcţiei Z = ϕ ( x1 ) (fig. 3.1). Graficele tuturor acestor funcţii
în planul x1O z se află între două drepte:
Z = m1x1 , Z = m 2 x1 , cu m1 < m 2 .

Fig. 3.1 Graficul Z = ϕ ( x1 ) în domeniul de stabilitate

3.3 Stabilitatea unei mişcări laminare cunoscute

Să considerăm că avem o anumită mişcare laminară şi că dorim să ştim dacă

această mişcare este stabilă sau nu. Mişcarea considerată, denumită mişcare de
bază, va fi caracterizată printr-un câmp de viteze v0 (x, y,z, t) şi presiuni
p0 (x, y, z, t) va satisface sistemul de ecuaţii (3.68) şi (3.69) cu condiţii iniţiale şi la
limită corespunzătoare, respectiv:
div(v) = 0 , (3.71)

30
 ∂v0 1
+ (v0∆)v0 = f − gradp0 + ν∆v0 (3.72)
∂t ρ
v0 (x, y, z,0) = v00(x, y, z), p0 (x, y, z,0) = p00(x, y, z) , (3.73)
v0 / ε = v0ε , (3.74)
unde relaţiile (3.73), (3.74 reprezintă formal condiţiile iniţiale şi respectiv la
limită, (ε ) reprezentând o suprafaţă solidă la care fluidul aderă, adică fluidul să
aibă viteza suprafeţei pe aceasta.
Presupunem o mişcare perturbată caracterizată prin viteze şi presiuni
diferite:
v = v0 + v′, p = p0 + p′ . (3.75)
.
Mişcarea de bază poate fi perturbată prin mecanisme diferite, dintre care
menţionăm:
- frontierele solide se pot deplasa sau modifica (oscilaţii sau deformaţii);
- injecţie de fluid;
- condiţii la infinit variabile sau variaţia condiţiilor la limită.
Din punctul de vedere al stabilităţii în sensul lui Liapunov interesează în
primul rând posibilitatea de modificare a mişcării datorită modificării condiţiilor
iniţiale (3.3.6). Se va studia mişcarea (3.3.8) care rezultă din modificarea
condiţiilor iniţiale prin impunerea unor perturbaţii iniţiale. În aceste condiţii
mişcarea este caracterizată de următoarele ecuaţii şi condiţii:
div(v′) = 0 (3.76)
∂v0 1
+ (v0∆)v + (v′∆)v0 + (v′∆)v′ = − gradp′ + ν∆v′ (3.77)
∂t ρ
v′(x, y, z,0) = vi′ 0 (x, y, z), p′(x, y, z,0) = p′i 0 (x, y, z) (3.78)
v′ ε = 0. (3.79)
Problema determinării mişcării perturbate revine la a găsi v′, p′ din
sistemul (3.76) ... (3.79), unde v0 şi p0 sunt cunoscute.
Formularea matematică a condiţiilor de stabilitate, în sensul lui Liapunov,
este următoarea:
“mişcarea este stabilă dacă pentru un număr pozitiv ε > 0 există un alt
număr pozitiv δ > 0, eventual depinzând de ε , astfel încât:
v′(x, y, z, t) δ, p′(x, y, z, t) δ (3.80)
când:
v′(x, y, z,0) ε, p′(x, y, z,0) ε (3.81)
sau altfel notat:
vi′ 0 (x, y, z, ) ε, p′i 0 (x, y, z, ) ε
(3.81′ )
unde cu . s-a notat norma unui câmp scalar sau vectorial, definită prin:

31
 v′(x, y, z, t) = maxv′(x, y, z, t) (3.82)
t∈D
în tot domeniul mişcării D.
Condiţia de stabilitate asimptotică, în sensul lui Liapunov va fi:
v′(x, y, z, t) → 0 când t → ∞ (3.83)
Dacă nu se îndeplinesc condiţiile (3.81) ... (3.83) atunci mişcarea va fi
instabilă.

3.3.2 Mişcări paralele de bază şi perturbate

Mişcările paralele reprezintă o clasă de mişcări fără forţe de inerţie.

Asemenea mişcări se pot realiza într-un strat de fluid de grosime constantă
mărginit de suprafeţe solide plane şi paralele, mişcări realizate fie prin deplasarea
suprafeţelor cu o viteză relativă una faţă de alta (mişcări de tip Couette), fie
datorită unui gradient de presiune (mişcări de tip Poisenille), fie prin combinarea
celor două mişcări precedente [7, 16, 31, 49, 89, 109].
Fie x, z coordonatele carteziene care definesc un plan paralel cu suprafeţele
solide şi fie y coordonata normală pe aceasta. Mişcarea de bază paralelă staţionară
este caracterizată prin componentele vitezei în direcţiile x şi z:
u0 = u0 (y), w 0 = w 0 (t) (3.94)
În aceste condiţii, ecuaţiile Navier-Stokes (3.3.5) se scrie sub forma:
∂p0 ∂ 2u0 ∂p0
0= − +µ , 0=
∂x ∂y2 ∂y
(3.95)
∂p0 ∂ 2w 0
0= − +µ
∂z ∂y2

Ecuaţia de continuitate şi forma vectorială a ecuaţiilor

Navier-Stokes în mărimi adimensionale

Ecuaţia de continuitate şi forma vectorială a ecuaţiilor Navier-Stokes se pot

scrie în mărimi adimensionale: 
x y z U 0  fL p (3.101)
x= , y= , z= , t= t , f = 2 , p=
L L L L U0 ρV02
unde L este o valoare caracteristică pentru lungimi, iar U0 pentru viteze. Se mai
notează:
∂ ∂ ∂ ∂2 ∂2 ∂2
∇=i + j +k , ∆= + + (3.102)
∂x ∂y ∂z ∂x 2 ∂y2 ∂z 2
iar sistemul (3.99), (3.100) se scrie sub formă adimensională:

∇v = 0 (3.103)

∂v    1 
+ (v∇ )v = f − ∇ p + ∆v (3.104)
∂t Re
unde:
32
 U 0L
Re = este numărul Reynolds. (3.105)
ν

Mişcarea perturbată
Se consideră o mişcare de bază paralelă peste care se suprapun perturbaţiile
u′ , v′ , w′ , p′ . N mărimi adimensionale, cu notaţii fără bare,
Perturbaţiile vor satisface sistemul:
∂u′ ∂v′ ∂w′
+ + =0 (3.106)
∂x ∂y ∂z

∂u ' ∂u ' ∂u ' ∂ρ ' 1  ∂ 2 u ' ∂ 2u ' ∂ 2u ' 

+ u0 + v' =− +  + + 
∂t ∂x ∂y ∂x Re  ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2  (3.107)

(3.108)

∂w ' ∂w ' ∂ρ ' 1  ∂ 2 w ' ∂ 2 w ' ∂ 2 w ' 

+ u0 =− +  + + 
∂t ∂x ∂z Re  ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2  . (3.109)
Pe cele două suprafeţe solide plane (y = 0,1) perturbaţiile vitezei se
consideră nule.
Sistemul (3.106) ... (3.109) admite soluţii de forma:
$ ⋅ exp i ( αx + β z ) − iα ct 
u '(x, z, t) = u(y) (3.110)
 
$ ⋅ exp i ( αx + β z ) − iαct 
v '(x, z, t) = v(y) (3.111)
 
µ
w '(x, z, t) = w(y) ⋅ exp i ( αx + β z ) − iα ct  (3.112)
$ ⋅ exp i ( αx + βz ) − iαct  ,
p '(x, z, t) = p(y) (3.113)
 
unde funcţiile amplitudine u, $ v, $ w,µ p$ sunt mărimi complexe; α , β şi c sunt de
asemeni mărimi complexe.
Notăm cu D = d/dy, D2 = d2/d2y, introducem relaţiile (3.110) ... (3.113) în
ecuaţiile sistemului (3.106) ... (3.109) şi deducem sistemul:
(
i α u$ + βw )
µ + Dv$ = 0 , (3.114)

  ( )
 D2 − iα Re(u 0 − c) − (α 2 + β2 )  ⋅ u$ = Re Du$ v$ + iα Re p$ , (3.115)
 D2 − iα Re(u 0 − c) − (α 2 + β2 )  v$ = Re Dp$ , (3.116)
 
 D2 − iα Re(u 0 − c) − (α 2 + β2 )  wµ = iβ ⋅ Re p$ , (3.117)
 
cu menţiunea că pe suprafeţele solide plane amplitudinile u, $ v,
$ w, µ p$ sunt nule.
C.C. Lin transformă sistemul (3.114) .... (3.117) într-un sistem omogen de
şase ecuaţii de ordinul întâi cu şase necunoscute, cuprinse în matricea coloană (X):
(
X T = u$ v$ w
µ Du$ Dv$ Dw µ .
) (3.118)
33
 Forma matriceală a sistemului omogen (3.114) ... (3.117) este:
X = a⋅ X , (3.119)
unde X = DX , A fiind matricea pătrată:
0 0 0 x4 0 0 
 
 − iαx1 0 − iβ x 3 0 0 0 
0 0 0 0 0 x6 
A = 
 ax1 ReDv0x 2 0 0 − iαx 4 0 
 
0 − ax2 0 − iα x 4 0 − βx 6 
0 0 ax3 0 iβx5 0 
 (3.120)
2 2
unde: a = (α + β ) + iα Re(u0 − c) . Pe suprafeţele solide plane ce delimitează
fluidul avem:
x1 = x2 = x3 = 0.

Caracterizare a stabilităţii după H.B. Squire

O primă caracterizare a stabilităţii unei mişcări de bază paralelă şi plană se

obţine prin urmărirea evoluţiei unor perturbaţii bidimensionale.
Este valabilă astfel teorema lui Squire:
“pentru o mişcare paralelă bidimensională caracterizată printr-o distribuţie
de viteze u 0 (y) cel mai mic număr Raynolds critic apare pentru cazul unor
perturbaţii bidimensionale care se propagă în aceeaşi direcţie x cu vitezele din
mişcarea de bază”.
Ecuaţia Orr-Sommerfeld
Se adoptă perturbaţiile de forma:
$ ⋅ exp ( iα(x − c ⋅ t) ) ,
u '(x, y, t) = u(y) (3.125)
$ ⋅ exp ( iα(x − c ⋅ t) ) ,
v '(x, y, t) = v(y) (3.126)
$ ⋅ exp ( iα(x − c ⋅ t) ) ,
p '(x, y, t) = p(y) (3.127)
denumite undele transversale Tallmien-Schlichting.
Pentru t finit fronturile de undă sunt suprafeţe cilindrice cu generatoarele
paralele cu axa Oz, perpendiculare pe planul mişcării de bază.
Pentru determinarea perturbaţiilor (3.125) ... (3.127), avem de rezolvat
sistemul de trei ecuaţii cu necunoscutele u, $ v,
$ p$ :
iα u$ + Dv$ = 0 , (3.128)
 D2 − α 2 − iα Re(u 0 − c)  u$ = Re ( Du 0 ) v$ + iα Re p$ , (3.129)
 
 D2 − α 2 − iα Re(u 0 − c)  v$ = Re Du$ , (3.130)
 
cu condiţiile la limită u = 0, v = 0 pe cele două suprafeţe frontieră, sau sistemul de
patru ecuaţii cu patru necunoscute dedus din (3.114) ... (3.117) cu v$ = 0 .

34
 Sistemul (3.128) ... (3.130) este liniar, fapt care permite eliminarea a două
$ v,
din cele trei necunoscute ( u, $ p$ ), forma cea mai simplă fiind:

( )
2
v$ = iα Re (u 0 − c)(D 2 − α 2 )v$ − (D 2u 0 )v$ ,
D2 − α2 (3.131)
 
cunoscută sub numele de ecuaţia Orr-Sommerfeld.

3.6.1 Problema nevâscoasă

Unele rezultate se pot deduce studiind problema nevâscoasă cu înlocuirea

profilelor de viteze cu unele liniare pe porţiuni. Se consideră trei tipuri de variaţii
liniare [7, 16, 31, 49, 89, 109]:

Fig. 3.2 Mişcări de bază cu viteze liniare pe porţiuni

Cazul (a) aproximează mişcarea în prezenţa unui strat de vârtejuri,

distribuţia din (b) înlocuieşte un strat de forfecare de grosime finită în fluid
nelimitat iar cel din (c) aproximează un strat de forfecare mărginit de două
suprafeţe de fluid limitat. Se impune deducerea unei condiţii de racordare pentru
punctele în care u0 sau u′0 prezintă o discontinuitate.
Prima condiţie de racordare:
′
∆ [ (u 0 − c)φ′ − u 0φ '] = 0, la y = y 0 . (3.150)
A doua condiţie de racordare se deduce din aspectul fizic de inexistenţă a
unui salt de presiune, scriind relaţia (3.137) pentru p̂ sub forma:
′
 φ  p̂
  =− , (3.151)
u
 0 − c  (u 0 − c) 2

Mişcarea este instabilă sub forma unor unde staţionare ce cresc proporţional
cu exp(α ⋅ t) .
Pentru cazul din fig. 3.2.b,
(1 − 2 ⋅ α) 2 − e −4⋅α
c =
2
(3.155)
4 ⋅ α2
Din 1 − 2 ⋅ α + e−2 α = 0 obţinem soluţia α c ≅ 0,64 , iar pentru 0 < α < α c
rezultă ci > 0 ceea ce conduce la instabilitate. Gradul maxim de amplificare αc se
obţine α c ≅ 0, 4 .

35
 În cazul variaţiei din fig.3.2.c, deoarece c2 este o funcţie monoton
crescătoare cu α , rezultă că mişcarea este instabilă pentru b<1/3.

3.6.2 Problema vâscoasă

Studiul condiţiilor în care o mişcare îşi poate pierde stabilitatea, respectiv

determinarea unui număr Reynolds critic, se face numai cu considerarea efectului
vâscozităţii. Se consideră o mişcare de bază paralelă plană, pentru care este
valabilă ecuaţia completă Orr-Sommerfeld (3.136). Această ecuaţie fiind de gradul
patru şi liniară, pentru construcţia soluţiei generale este suficient să cunoaştem
patru soluţii liniar independente, notate φ 1, φ 2, φ 3, φ 4, iar soluţia generală a
ecuaţiei (3.136) va fi:
φ = C1 ⋅ φ1 + C2 ⋅ φ2 + C3 ⋅ φ3 + C 4 ⋅ φ4 , (3.158)
Condiţia ca sistemul omogen (3.162) să aibă soluţii nenule este ca
determinantul sistemului să se anuleze:
φ11 φ21 φ31 φ41
φ11
'
φ'21 φ31
'
φ41
'

F(α, Re, c) = =0, (3.163)

φ11
''
φ''21 φ31
''
φ41
''

φ11'''
φ'''21 φ31
'''
φ41
'''

care reprezintă frontiera de stabilitate, deoarece putem deduce din aceasta

perechile de valori α , Re pentru care ci = 0.

3.7 Instabilitatea termică

Mecanismul prin care se produce variaţia densităţii este cel termic ca urmare
a dilatării unui fluid sub efectul încălzirii.
Instabilitatea termică apare în situaţiile în care un lichid este încălzit în
partea sa de jos. Cazul cel mai cercetat este un strat de lichid orizontal aflat pe o
suprafaţă solidă mai caldă, cealaltă suprafaţă de deasupra stratului de lichid, poate
fi solidă dar mai rece, sau poate fi o suprafaţă liberă, în contact cu atmosfera, de
asemenea mai rece. Efectul de tip Arhimede conduce la o forţă verticală care
modifică echilibrul static, învingând şi efectele stabilizatoare ale vâscozităţii şi
conductibilităţii termice [7, 16, 31, 49, 89, 109].
Rayleigh a formulat o teorie a instabilităţii convective a unui strat de lichid
între două plăci plane orizontale pentru fluide, denumite model Boussinesq, pentru
care densitatea acestora variază puţin cu temperatura. Rayleigh a arătat că
instablitatea apare la depăşirea unei valori critice a numărului Rayleigh (Ra):
g ⋅ βt ⋅ θ ⋅ h 4
Ra = , (3.171)
a *ν

3.8 Ecuaţiile generale pentru perturbaţii

36
 Se analizează un fluid Boussinesq (densitate aproape constantă), aflat în
repaus care umple spaţiul cuprins între două plane orizontale z = 0 şi z = h, cu
temperaturile T = T∞ şi respectiv T = T01 < T∞ . Starea de bază a fluidului este
caracterizată prin:
 1 
v0 = 0, T0 = T∞ − βt ⋅ z, p 0 = p ∞ − g ⋅ ρ0 ⋅  z + β t ⋅ θ ⋅ z 2  , (3.179)
 2 
în domeniul 0 ≤ z ≤ h , unde:
θ = (T∞ − T01) / h . (3.180)
De menţionat că variaţia liniară a temperaturii cu înălţimea z este o
consecinţă directă a ecuaţiei energiei (3.177), deoarece din v0 = 0, rezultă ∆T0 = 0 ,
iar instabilitatea apare numai dacă ∆T∞ > T01 .
Se consideră că peste starea de bază caracterizată prin relaţiile (3.175),
(3.176), (3.177), (3.179) apar perturbaţii mici de forma:
u′, v′, w′, p′, T′ , (3.181)
care vor satisface sistemul:
divv′ = 0, (v′ = u′ i + v′ j + w ′k) , (3.182)
∂v′ 1
= − gradp′ − βt ⋅ g ⋅ T′ + ν ⋅ ∆v′ (3.183)
∂t ρ0
∂T′
− θ ⋅ w′ = a* ⋅ ∆T′ (3.184)
∂t

CAPITOLUL 4
STABILITATEA FLĂCĂRILOR
DE GAZE COMBUSTIBILE ÎN JETURI TURBULENTE

4.1 Introducere

Combustibilii gazoşi se ard de regulă sub formă de flacără difuzivă în jeturi

turbulente sau turbionate. Procesul de ardere a combustibililor gazoşi în jeturi
turbulente de gaze este condiţionat de o serie de factori geometrici, fizici şi
chimici a căror variaţie conduc la modificarea stării flăcării respective. Diferitele
stări de existenţă a flăcării sunt prezentate în lucrările de specialitate, în cadrul
problemei generale a stabilităţii flăcării [24, 29, 35, 49, 89].
Pentru arzătoare de geometrie simplă, tub de secţiune circulară, rezultă
diagrama din fig. 4.1 în care se identifică patru domenii:
- stingere,
- retur,
- flacără suspendată,
- flacără amorsată pe conturul secţiunii de ieşire din arzător.
În abscisă este reprezentată concentraţia combustibilului gazos în amestec cu
aerul din jet, iar pe ordonată viteza iniţială a jetului:
37
 Fig. 4.1 Diagrama completă de ardere

Este de remarcat faptul că în diagramă apare o zonă în care se suprapun

domeniul de stabilitate cu flacără suspendată, cu cel al flăcărilor amorsate pe
conturul secţiunii de ieşire a jetului de combustibil gazos. Această situaţie se
explică prin aceea că, revenirea flăcării suspendate pe conturul secţiunii de ieşire
se produce la o viteză de curgere mai mică decât aceea la care se produce trecerea
de la flacără amorsată pe conturul orificiului de ieşire la cea suspendată.

4.2 Modelul fizic al condiţiei de stabilitate a arderii

Pentru determinarea vitezei de rupere a flăcării difuziv turbulente, se

porneşte de la condiţia de stabilitate a arderii, care este dată de egalitatea vitezei de
curgere a jetului cu viteza turbulentă maximă, în zonele în care este atinsă această
viteză. Viteza turbulentă de ardere u t , aşa cum rezultă din tratatele de specialitate
depinde de viteza normală de ardere u n , precum şi de caracteristicile turbulenţei.
Cum viteza normală de ardere este maximă în concentraţiile stoichiometrice,
rezultă că viteza maximă a vitezei turbulente de propagare a flăcării este atinsă în
această zonă. Viteza normală de ardere este o caracteristică a combustibilului
gazos respectiv şi are o valoare foarte mică. De exemplu viteza normală maximă
max  cm 
de ardere a gazului metan este u n = 37   [24, 35, 49, 89].
 s 
Flacăra se mişcă în raport cu amestecul proaspăt care se găseşte în curent cu
viteza un şi în raport cu gaze de ardere cu viteza uga, situaţie în care gazele de
ardere se mişcă faţă de amestecul proaspăt cu viteza (uga – un) (figura 4.2).

Fig. 4.2 Schema de propagare a flăcării într-un amestec aer – combustibil

38
 Din condiţia că din frontul de flacără căldura se transmite prin conducţie şi
se consumă pentru încălzirea amestecului combstibil care intră în frontul de
flacără, se obţine:
a
un = ϕ ⋅ , (4.6)
τ
unde: ϕ este factor subunitar, a - reprezintă difuzibilitatea termică iar τ este
timpul de reacţie chimică în flacără. Se observă din relaţia (4.5) că un nu depinde
de viteza de degajare a căldurii care este funcţie de substanţele în amestec şi de
temperatură.

Fig. 4.3. Câmpul de viteze axiale, concentraţiei şi vitezelor de ardere:

1 – locul geometric al concentraţiilor stoichiometrice; 2 – variaţia vitezei axiale a jetului;
3 – variaţia vitezei de ardere în jet.

4.3 Viteza de propagarea frontului de flacără în jeturi turbulente

În jeturile turbulente transferul de masă şi de căldură fiind foarte mult

intensificat faţă de jeturile laminare, rezultă că, în cazul arderii în jeturi turbulente
viteza de propagare în regim turbulent u t este mult mai mare decât cea în regim
laminar u n . În cazul flăcărilor difuziv turbulente viteza turbulentă de ardere u t este
funcţie de viteza laminară (normală) u n , precum şi de caracteristicile turbulenţei.
În cazul curgerii cu scară mare a turbulenţei viteza turbulentă de ardere depinde în
special de componenta medie a pulsaţiei vitezei u ' , iar pentru regim cu scară mică
a turbulenţei de intensificarea schimbului de masă, recomandându-se următoarele
formule de calcul [24, 29, 35, 49, 89]:
- pentru scară mare a turbulenţei:
Dt l⋅u'
ut = un ⋅ = un ⋅ , (4.7)
ν ν
- pentru scară mică a turbulenţei:
D
- ut = un ⋅ 1+ t , (4.8)
a

39
în care D t este coeficientul de difuzie turbulentă, ν - coeficientul cinematic de
vâscozitate al amesteculului, l - scara turbulenţei, u ' - intensitatea turbulenţei, a -
coeficientul de difuzivitate a temperaturii.
Coeficientul de difuzie turbulentă se poate calcula cu relaţia:
a ⋅r ⋅u ρ
D t = 0,0735 ⋅ s 1 01 ⋅ 01 , (4.9)
k11 ρ
unde:
- a s este coeficientul de structură al jetului, care depinde de unghiul de
evazare a jetului. Legătura dintre coeficientul de structură al jetului „a s ” şi unghiul
α , de evazare a jetului este dată de relaţia:
tgα = 0,68 ⋅ a s (4.10)
Avînd în vedere că viteza turbulentă maximă are loc în zona concentraţiilor
stoichiometrice, această viteză se poate determina cu relaţia:
Dt
u max
t = u nmax ⋅ , (4.13)
νst
în care νst reprezintă vâscozitatea cinematică la amestec stoichiometric.
Funcţiile universale de distribuţie a vitezelor, concentraţiilor şi
temperaturilor în secţiunile de bază ale jeturilor turbulente cu viteză ambiantă nulă
sunt:
u
F1 (ϕ) = = exp( −k1 ⋅ ϕ2 ) ,
um
C
F2 (ϕ) = = exp(− k 2 ⋅ ϕ2 ) , (4.15)
Cm
T − T0 2
F3 (ϕ) = = exp( −k 3 ⋅ ϕ2 ) ,
Tm − T0 2
în care u este viteza într-un punct oarecare dintr-o secţiune transversală din zona de
bază a jetului ; u m viteza jetului pe axa acestuia în aceeaşi secţiune; C –
concentraţia în punctul de coordonate (x , y) al unei secţiuni transversale din zona
de bază a jetului; Cm - concentraţia pe axa jetului, în aceeaşi secţiune; T, Tm -
temperaturile în punctul de coordonate (x , y) şi respectiv pe axa jetului, în aceeaşi
secţiune; T0 2 - temperatura la graniţa jetului.

4.4.1 Determinarea variaţiei vitezei în lungul axei jetului

Studiu de caz 4.1 1 r0

Um ( u01 , R , x) := ⋅ R ⋅ ⋅ u01
as ⋅ k1 x

40
 Fig. 4.6 Variaţia vitezei jetului în lungul axei în funcţie de vitezele iniţiale

4.4.2 Determinarea variaţiei concentraţiei amestecului în lungul axei

jetului

Avînd în vedere funcţiile F1 (ϕ) şi F2 (ϕ) relaţia (4.28) se poate scrie sub
forma:
ygr
&x = 2πρ ⋅ a s2 ⋅ x 2 ⋅ u m ⋅ C m ⋅
m ∫ F1(ϕ) ⋅ F2 (ϕ) ⋅ ϕ ⋅ dϕ . (4.29)
0
Legea de variaţie a concentraţiei a jetului axial simetric în lungul axei:
k11 ρ r
Cm = ⋅ 01 ⋅ 0 ⋅ C0 , (4.31)
a s ⋅ k12 ρ x
∞

unde k12 = 2 ⋅ ∫ F1 (ϕ) ⋅ F2 (ϕ) ⋅ ϕ ⋅ dϕ .

0

Studiu de caz 4.2

Variaţia concentraţiei în jetul axial simetric:

Fig. 4.7 Variaţia concentraţiei în lungul axei jetului în funcţie de factorul R

41
 4.4.3 Determinarea vitezei de rupere a flăcării în jet turbulent axial
simetric cu viteză ambiantă nulă

Viteza iniţială a jetului u 01 , pentru care este îndeplinită condiţia u m = u max

t ,
este considerată viteza de rupere a flăcării u 0r . Domeniul de stabilitate al flăcării
este dat pentru viteze iniţiale u 01 < u 0r [24, 29, 35, 49, 89].
Condiţia u m = u maxt , corespunde punctului în care pe axa jetului se
realizează concentraţia stoichiometrică. Experimentele efectuate pentru
determinarea vitezei de rupere arată că, în apropierea momentului de rupere, apar
pulsaţii mari ale flăcării, după care aceasta dispare.
Din relaţiile (4.9) şi (4.13), scrise pentru punctul de pe axa jetului în care se
realizează concentaţia stoichiometrică, prin ridicare la pătrat, rezultă:

( ) a s ⋅ r0 ⋅ u 01
(
ρ01
)
2 max 2
u max
t = 0,0735 ⋅ ⋅ ⋅ u n . (4.32)
k11 ρst ⋅ νst
Viteza pe axa jetului, la distanţa x st , se poate determina din relaţia (4.24),
rezultând:
2
a 1 ρ01  k11 C0 max 
u 01 = u 0r= 0.0735 ⋅ s ⋅ ⋅ u st  ⋅ d 0 , (4.38)
νst 2 k11 ρst  k12 Cst 
în care d 0 este diametrul orificiului de evacuare al jetului.
Din analiza relaţiei (4.38), se constată că flăcările în jeturi de gaze
combustibile cu preamestec ( C0 < 1 ), au domeniul de stabilitate mai redus decît
cele fără preamestec.

4.5 Domeniul de stabilitate al flăcărilor difuziv turbulente în jeturi

libere axial simetrice de gaze combustibile cu viteză ambiantă
variabilă

În cazul jeturilor turbulente cu viteză ambiantă variabilă este de făcut unele

observaţii în legătură cu funcţia de distribuţie a vitezelor în secţiunile transversale
din zona de bază a jetului. Pentru a putea face aceste observaţii, este necesar a se
prezenta structura unui astfel de jet, mai ales că în marea majoritate a arzătoarelor
de gaze combustibile se întâlneşte acest caz [24, 29, 35, 49, 89].

42
 Fig. 4.8 Cîmpul de viteze în jetul turbulent axial simetric cu viteză ambiantă variabilă

Din analiza figurii 4.8 se constată că, de la o anumită distanţă x 0 , ansamblul

celor două jeturi se comportă ca un jet liber, cu viteză ambiantă nulă, pentru care
y
F1 (ϕ) = exp(−k1 ⋅ ϕ2 ) , k1 fiind constant: k1 = 0,5 dacă ϕ = sau k1 = 2 dacă
as ⋅ x
y
se adoptă ϕ = . Începând de la x ≥ x 0 , k1 = const. În cazul în care x ≤ x 0 , k1
b
depinde de distanţa x, astfel că F1 (ϕ, x) = exp( −k1 (x) ⋅ ϕ2 ) . Ca şi în cazul jeturilor
cu viteză ambiantă nulă şi în acest caz se porneşte de la legea conservării
impulsului în lungul axei jetului cu viteză ambiantă variabilă, rezultând:
1 ρ ρ R
um = ⋅ 01 ⋅ 1 + k ⋅ 02 ⋅ m 2 ⋅ (R 202 − 1) ⋅ 01 ⋅ u 01 . (4.47)
a s ⋅ k11 ρ ρ01 x

4.5.3 Domeniul de stabilitate al flăcărilor difuziv turbulente în jeturi

de gaze combustibile cu viteză ambiantă variabilă

Domeniul de stabilitate al flăcărilor difuziv turbulente în jeturi de gaze

combustibile cu viteză ambiantă variabilă este dat de relaţia [24, 29, 35, 49, 89]:
( u m ) st = u max
t , (4.54)
în care ( u m ) st este viteza pe axa jetului în punctul în care concentraţia este cea
stoichiometrică; u max
t reprezintă viteza de propagare a flăcării în punctul în care
pe axă concentraţia devine Cst .
Din relaţia (4.47) se poate determina ( u m ) st sub forma:
1 ρ01 ρ R
( u m ) st = ⋅ ⋅ 1 + k ⋅ 02 ⋅ m 2 ⋅ (R 202 − 1) ⋅ 01 ⋅ u 01 .
(4.55)
a s ⋅ k11 ρst ρ01 x st
Ţinând seama de relaţia (4.36) care exprimă viteza de rupere în cazul
k11 C0 max
flăcărilor în jeturi cu viteză ambiantă nulă ( u 0r = ⋅ ⋅ u t ), se poate scrie:
k12 Cst

43
 1 i,s ρ02 2 
( u 01 ) i,s
r
= u
 0r ± u 2
0r − 4k ⋅ ⋅ (R 2
02 − 1) ⋅ u 02  , (4.61)
2 ρ01 
în care:
- ( u 01 ) ir este viteza inferioară a jetului pentru care flacăra se rupe:
1 i ρ02 2 
( u 01 ) ir = 2
 u 0r − u 0r − 4k ⋅
2
⋅ (R 02 − 1) ⋅ u 02 ; (4.62)
2 ρ01 
- ( u 01 ) sr este viteza superioară de rupere a flăcării la aceeaşi viteză iniţială a
aerului u 02 :
1 s ρ02 2 
( u 01 ) sr = 2
 u 0r + u 0r − 4k ⋅ ⋅ (R 202 − 1) ⋅ u 02 . (4.63)
2 ρ01 
Domeniul de stabilitate al flăcării în jet de gaze combustibile cu viteză
ambiantă nulă este o parabolă, reprezentată în fig. 4.9:

Fig. 4.9 Domeniul de stabilitate al flăcărilor în jeturi libere axial

simetrice cu viteză ambiantă variabilă

Din analiza fig. 4.9 se constată că, pe măsură ce viteza aerului u 02 creşte,
domeniul de stabilitate al flăcării se îngustează, ajungând la o anumită viteză a
aerului ( u 02 ) lim , ca cele două viteze u i0r şi u s0r să se confunde:
u
u s0r = u i0r = 0r .
2

Studiu de caz 4.3

Se determină polinoamele de regresie, utilizând metoda celor mai mici
pătrate, pentru:
- curba K* = K* (R 2 ) ;
 u   u 
02 02
- curbele εi = εi   şi εs = εs 
 ( u 02 )  .

 ( u 02 ) 
lim   lim 

44
 k1 gradulpolinomului k1 := 3
T
X1K = 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

T
Y1K = 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
0 0.05 0.15 0.3 0.5 0.75 0.98 1.25 1.6 1.95 2.3

z1 := regress ( X1K , Y1K , k1)

K1 ( r) := interp( z1 , X1K , Y1K , r)
coeffs1 := submatrix( z1 , 3 , length( z1) − 1 , 0 , 0)

şi rezultă, pentru curba K* = K * (R 2 ) , polinomul:

2 −4 3
Ks ( r) := −0.066 + 0.086⋅ r + 0.013⋅ r + 1.955⋅10 ⋅r
. (4.66)
Reprezentarea grafică
r := 2funcţiei
.. 12 (4.65) este dată în fig. 4.12
4

Ks ( r)
2
Y1K

0
2 4 6 8 10 12
r , X1K

Fig. 4.12 Variaţia coeficientului K* în funcţie de raportul R 2 ,dată de funcţia K* (r)

Se aplică acelaşi algoritm pentru determinarea polinoamelor de regresie ale

graficelor din fig.4.10. şi obţinem: 2 3
Ei( u) := 4.407 − 8.255⋅u + 7.114⋅u − 2.256⋅ u
, (4.67)

Es( u) := −0.053 + 0.669⋅ u − 0.145⋅u + 0.522⋅ u , (4.68)

2 3
cu următoarea reprezentare grafică:

45
Fig. 4.13 Variaţia coeficienţilor εi şi εs în funcţie de raportul u 02 /(u 02 )lim dată
de funcţiile polinomiale Ei(u )şi Es(u)

Program mathcad pentru calculul domeniului de stabilitate

Fig. Sc.4.4.4 Limitele domeniului de stabilitate a flăcărilor difuzive

Fig. Sc.4.4.6 Dependenţa vitezei de rupere

a flăcării cu temperatura aerului preîncălzit
46
 4.7.1 Viteza turbulentă maximă a flăcării în jet turbionat

Componenta axială a vitezei iniţiale a jetului turbionat u 0x , la care are loc

ruperea (stingerea)flăcării se numeşte viteză de rupere a flăcării. Criteriul de
stabilitate, ca şi în cazul flăcărilor în jeturi neturbionate este cel legat de egalitatea
dintre viteza de curgere u x şi cea de propagare a frontului de flacără u max t [24, 29,
35, 49, 89].
Viteza turbulentă de ardere u t depinde de viteza normală de ardere u n , care
este maximă în zona concentraţiilor stoichiometrice.
În această situaţie, viteza turbulentă maximă va fi în zona concentraţiilor
stoichiometrice, conform reprezentării din fig. 4.15:

Fig. 4.15 Variaţia vitezei turbulente de ardere în zona de bază a 1 – locul geometric al
concentraţiilor stoichiometrice; 2 – variaţia vitezei axiale în zona de bază a jetului;
3 – variaţia vitezei turbulente de ardere

În cazul jeturilor turbionate, pentru coeficientul de difuzie turbulentă relaţia:

 k  α
2a 0 ⋅ 1 + 2 ⋅ S  ⋅ tg  
 k1   2  r 01 ⋅ u 01x ρ01
D t = 0,0735 ⋅ 2
⋅ ⋅ . (4.75)
 k2   α  k 11 ρ
[1 − 1 + ⋅ S  ⋅ tg 2  0 ] ⋅ tg ( α0 )
 k1   2 

4.7.2 Determinarea variaţiei vitezei axiale în lungul axei jetului

turbionat

Pentru determinarea acestei variaţii se utilizează ecuaţia conservării

impulsului axial, în zona de bază a jetului, care se scrie astfel [24, 29, 35, 49, 89]:
ygr
πd 2 2 2
4
⋅ u 01 ⋅ ρ01 = 2π ⋅ ∫ ρ⋅u ⋅ y ⋅ dy , (4.76)
0
Este de remarcat că în literatura tehnică de specialitate s-a adoptat pentru
y α
funcţia F1 (ϕ) , ϕ = , unde b = x ⋅ tg   este semigrosimea jetului în secţiunile de
b 2
bază ale acestuia.
47
 α
Introducând pe tg   , conform relaţiei (4.74) se obţine:
2
um 1 ρ d
= ⋅ 01 ⋅
u 01  k  α  ρ x . (4.79)
2 ⋅ k11 ⋅  1 + 2 ⋅ S  ⋅ tg  0 
 k1   2 

4.7.3 Determinarea variaţiei concentraţiei în lungul axei jetului în zona

de bază a jetului turbionat

Determinarea acestei variaţii se face prin utilizarea ecuaţiei conservării

masei iniţiale de combustibil, adică [24, 29, 35, 49, 89]:
∞
πd 2
⋅ u 01 ⋅ ρ01 ⋅ C0 = 2πb 2 ⋅ ρ ⋅ u m ⋅ C m ⋅ ∫ F1 ( ϕ ) ⋅ F2 ( ϕ ) ⋅ ϕ ⋅ dϕ , (4.80)
4
0
∞
Dacă se notează cu k12 = 2 ⋅ ∫ F1 ( ϕ ) ⋅ F2 ( ϕ ) ⋅ ϕ ⋅ dϕ şi se ţine seama de relaţia
0
(4.79), după unele transformări din relaţia (4.80) se obţine:
Cm k11 ρ d
= ⋅ 01 ⋅
C0  k  α  ρ x. (4.81)
2 ⋅ k12 ⋅  1 + 2 ⋅ S  ⋅ tg  0 
 k1   2 

4.7.4 Determinarea vitezei de rupere a flăcării

x st
Din relaţia (4.81) se poate determina x st = , la care se realizează pe axa
d
jetului concentraţia stoichiometrică. Astfel rezultă [24, 29, 35, 49, 89]:
x k11 ρ C
x st = st = ⋅ 01 ⋅ 0
d  k  α  ρ Cst . (4.82)
2 ⋅ k12 ⋅ 1 + 2 ⋅ S  ⋅ tg  0 
 k1   2 
Se constată că :
 k  α 
2 ⋅ 1 + 2 ⋅ S  ⋅ tg  0 
( u 0r ) t  k1   2 
= . (4.87)
( u 0r ) n  k2 
2
 α 
[1 − 1 + ⋅ S  ⋅ tg 2  0 ] ⋅ tg ( α 0 )
 k1   2 
Dacă se consideră arderea în jet moderat turbionat, cu parametrul turbionului
S = 0,4 şi unghiul α0 = 18° şi ţinând seama de valorile lui k1 = 0,35 şi k 2 = 1,7 , se
( u 02 ) t
obţine pentru raportul , valoarea:2,879.
( u 02 ) n
48
 Din analiza relaţiei (4.85), se constată că viteza de rupere a flăcărilor difuziv
turbionate în jeturi de gaze combustibile depinde de parametrul turbionului S,
crescând odată cu mărirea acestuia, fapt ce permite viteze de curgere mari, în
comparaţie cu flăcările în jeturi neturbionate.
Din relaţia (4.87), aplicată unui jet turbionat moderat cu coeficientul
turbionului S = 0,4, rezultă că domeniul de stabilitate al flăcării în jet turbionat
este de 2,879 ori mai mare decât al unei flăcări în jet neturbionat.

CAPITOLUL 5
APLICAREA METODELOR NUMERICE ÎN STUDIUL
ARDERII DIFUZIVE A COMBUSIBILILOR GAZOŞI

5.1 Metoda modelării fracţiei de amestec/PDF (Probability Density

Functions)

Metoda modelării fracţiei de amestec / PDF a fost dezvoltată pentru

simularea flacărilor difuziv turbulente şi a proceselor de reacţie similare în care
turbulenţa furnizează o limitare a vitezei reacţiei chimice. Pentru astfel de sisteme,
metoda PDF oferă multe beneficii în raport cu formularea vitezei finite. Metoda
fractiei de amestec permite modelarea formării compuşilor chimici intermediari, a
efectelor disocierii, şi permite luarea în considerare într-un mod riguros a
cuplajului dintre turbulenţă şi reacţia chimică [5, 14, 35, 44, 67, 121].
Mecanismele de reacţie, care pot fi necunoscute sau extrem de complexe, nu
sunt definite explicit, în locul acestora, în sistemul reactant se utilizează:
- reacţia chimică infinit de rapidă (stratul de flacără, sau conceptul
“amestecat ≈ ars”);
- calcule de echilibru chimic;
- calcule de neechilibru (fâşiile de flacără).
Metoda modelării fracţiei amestecului se bazează pe un set de ipoteze
simplificatoare, iar starea termo - chimică instantanee a fluidului este raportată la
o cantitate scalară ce se conservă în timpul procesului chimic, denumită fracţia
amestecului, f . Pentru un sistem binar, constând din combustibil şi oxidant,
fracţia amestecului poate fi scrisă în termenii participaţiei masice elementare sub
forma:
Zk − Zk,ox
f= (5.1)
Zk,comb − Zk,ox
unde Zk este participaţia masică elementară pentru un element k . Indicele inferior
“ox” indică valoarea participaţiei masice a elementului “ k ” la intrarea curentului
de oxidant în domeniul de analiză, iar indicele inferior “comb”, indică valoarea
participaţiei masice a elementului “ k ”, la intrare în domeniul de analiză a
curentului de combustibil. Pentru sisteme complexe combustibil-oxidant, fracţia
amestecului poate fi definită mai simplu ca participaţie masică locală a
combustibilului, unde prin “combustibil” se întelege întreg amestecul de substanţe
49
ce joacă rol de combustibil pentru reacţia de ardere în problema analizată. Astfel,
în cazul în care curentul de combustibil conţine CH4 şi CO, “participaţia masică
locală a combustibilului” este reprezentată de participaţia masică a amestecului de
combustibili (CH4 şi CO) şi nu doar de participaţia masică a CH 4. Dacă curentul
secundar (reprezentând un alt combustibil, alt oxidant sau un fluid nonreactant)
este inclus în calcule, combustibilul şi fracţiile de amestec secundar sunt
reprezentate de participaţiile masice ale combustibilului şi ale curenţilor secundari.
Suma tuturor celor trei fracţii de amestec din sistem (combustibilul, curentul
secundar şi oxidantul) este totdeauna egala cu unitatea:
f comb + f sec + f ox = 1 (5.2)
Aceasta indică, conform figurii 5.2 a, că doar punctele din planul ABC în
spaţiul fracţiei amestecului sunt valabile. În consecinţă, cele două fracţii ale
amestecului, f comb şi fsec , nu pot varia independent: valorile lor sunt corecte doar
daca ele vor fi situate în acelaşi timp în interiorul triunghiului OBC din figura 5.2.
b.

Fig. 5.2 Relaţia dintre f comb , fsec şi f ox

5.1.4 Modele pentru abordarea echilibrului chimic în arderile

nepreamestecate

Abordarea pentru o singură fracţie de amestec

Pentru a menţine timpul de calcul la minimum, majoritatea calculelor
necesare pentru modelul arderii nepreamestecate, sunt realizate în afara Fluentului,
prin procesarea calculelor chimiei şi a integrării PDF într-un cod separat, numit
prePDF. În figura 5.9 este ilustrat cum este împărţit calculul între preprocesor
(prePDF) şi rezolvitor (FLUENT). În prePDF, modelul chimiei (amestecat este ars,
echilibrul chimic sau flăcări laminare) este folosit împreună cu forma asumată a
PDF, pentru a realiza integrarea ecuaţiilor (5.15), (5.17), şi/sau (5.24). Aceste
integrale sunt calculate cu prePDF şi memorate în tabele care descriu variaţia
valorilor medii termochimice Φi (temperatura, densitatea şi fracţiile masice ale
speciilor) în funcţie de valorile f , fs′2 şi H* .

50
 De notat că varianţa fracţiei de amestec este folosită pentru obţinerea de date
sub formă de tabele, unde
f ′2
fs′2 = (5.28)
(
0.25 ⋅ f 1 − f )
Date sub formă de tabele pentru sisteme adiabate
Conceptul de tabelă generată de prePDF,se referă la un sistem cu o singură
fracţie de amestec. Ea furnizează Fluent-ului valorile pentru f şi f ′2 într-un punct
din domeniul de curgere, valorile mediate în timp ale fracţiilor masice, densităţii şi
temperaturii ( Φi ). Fluent foloseşte ecuaţia (5.28) pentru a calcula varianţa medie a
fracţiei de amestec fs′2 întrucât tabela fracţiei de amestec conţine datele
corespunzătoare .
Tabela este rezultatul matematic al integrării ecuaţiei (5.17). Se calculează o
tabelă pentru fiecare scalar (fracţia masică a speciilor, densitatea, temperatura). În
sistemele adiabatice, unde entalpia instantanee este funcţie doar de fracţia de
amestec instantanee, se determină o tabelă cu două dimensiuni.

Fig. 5.9 Modul de calcul al programului FLUENT şi prePDF

pentru o fracţie de amestec

Pentru un sistem cu două fracţii de amestec, se vor determina valorile

instantanee ale temperaturii, densităţii şi a fracţiilor masice ale speciilor (ecuaţiile
5.10 sau 5.13) şi se vor memora în tabelele corespunzătoare. Pentru cazul
sistemului adiabatic cu două fracţii de amestec tabelele cuprind ρ , T şi Yi ca
funcţie de fracţia de amestec a combustibilului şi de fracţia secundară parţială (fig.
5.10).

51
 Fig. 5.10 Modul de calcul al programului FLUENT şi prePDF
pentru două fracţii de amestec

5.2 Modelare numerică cu metoda volumului finit

5.2.1 Arhitectura configuraţiei analizate

Se consideră cazul a trei duze cu axele în acelaşi plan (fig. 5.11). Diametrul
duzelor este de 5 mm iar distanţa dintre axe este de 10 cm. Prin duze curge gaz cu
viteza de 20 m/s. Duzele sunt poziţionate în curent de aer cu viteza de 1 m/s.
Distribuţia vitezelor pe secţiunile de intrare a gazului şi a aerului se
consideră constantă.
Pentru studiul curgerii se consideră un domeniu cilindric cu baza eliptică, cu
dimensiunile prezentate în figura 5.12.

Fig. 5.11 Domeniu cilindric Fig. 5.12 Geometria domeniului cilindric

5.2.2 Discretizarea domeniului şi tabelele fracţiilor de amestec

Domeniul s-a discretizat cu elemente tetraedrale. În figura 5.13 se prezintă
feţele celulelor pe planele de simetrie şi pe secţiunile de intrare.
52
 Fig. 5.13 Discretizarea domeniului (feţele elementelor pe planele de simetrie,
pe intrările în domeniu şi pe pereţi)
Tabelele calculate pentru temperatura, densitate, fracţii molare ale speciilor
sunt prezentate în figurile 5.14-5.20.

Fig. 5.14 Tabela PDF - temperatura. Fig. 5.15 Tabela PDF - densitatea.

Fig. 5.16 Tabela PDF - fracţia molară CH4 Fig. 5.17 Tabela PDF - fracţia molară O2

Fig. 5.18 Tabela PDF - fracţia molară CO2 Fig. 5.19 Tabela PDF - fracţia molară H2O

53
 5.2.3 Rezultate obţinute prin modelare cu metoda volumului finit

În urma calculelor numerice, a rezultat o variaţie a câmpului vitezelor pe

cele două plane de simetrie, prezentate în figura 5.21 şi 5.22 şi o variaţie a
câmpului temperaturilor prezentate în figura 5.23 şi 5.24.
În figurile 5.25 – 5.32 sunt prezentate câmpurile de fracţii masice ale
speciilor CH 4 , CO2 , O2 şi H 2O , pe cele două plane de simetrie ale domeniului.

Fig. 5.21 Câmpul de Fig. 5.22 Câmpul de

viteze pe planul de simetrie 1 viteze pe planul de simetrie 2

Fig. 5.23 Câmpul de temperaturi Fig. 5.24 Câmpul de temperaturi

pe planul de simetrie 1 pe planul de simetrie 2

54
 Fig. 5.27 Câmpul de fracţii masice Fig. 5.28 Câmpul de fracţii masice
de CO2 pe planul de simetrie 1 de CO2 pe planul de simetrie 2

5.2.4 Grafice ale variaţiei vitezelor şi temperaturilor

În figura 5.33 sunt prezentate variaţiile vitezei după axa duzei centrale (cu
negru) şi după axa unei duze laterale (cu roşu). Considerând trei direcţii orizontale
aflate în planul axelor celor trei duze, în figura 5.34 sunt prezentate variaţiile
vitezei după cele trei direcţii. Ordonata este măsurată din dreptul axei duzei
centrale.

Fig. 5.33 Variaţia vitezelor după Fig. 5.35 Variaţia temperaturilor

axele duzei centrale şi laterale după axele duzei centrale şi laterale

55
 CAPITOLUL 6
CERCETĂRI EXPERIMENTALE, MODELĂRI NUMERICE ŞI
PRELUCRĂRI STATISTICE

6.1 Instalaţia experimentală

Cercetările experimentale au fost efectuate la U.P.B., în laboratorul de

arderea combustibilului gazos al catedrei de echipament termic şi nuclear.
Instalaţia conţine un ventilator (fig.6.1) montat la unul din capetele unui
tronson cu secţiune dreptunghiulară, prevăzut la al doilea capăt cu două ştuţuri (1
şi 2) pentru măsurarea debitului de aer produs de ventilator şi un corp cilindric
pentru fixarea în interior a arzătoarelor.

Fig. 6.1 Instalaţie experimentală

Fig. 6.3 Arzătoare utilizate pentru studiul stabilităţii flăcărilor difuzive

6.2 Schema arzătorului

Aerul provine de la un ventilator sau de la un compresor ataşat instalaţiei
experimentale. Caracteristicile ventilatorului sunt:
P = 20 W, n = 1900 rot/min., ∆p = 200 mm H2O.
Pentru analiza stabilităţii flăcării la acţiunea laterală a unui jet de aer,
provenit de la compresor, se fixează în dreptul arzătorului un ajutaj cu secţiunea
dreptunghiulară 27× 4 mm 2 . Pentru fiecare tip de arzător au fost efectuate, pentru
diferite debite de gaz metan şi aer, măsurări pentru următoarele mărimi:
• VCH 4 - debitul de gaz metan;
• t gaz - temperatura gazului metan;
56
 • pgaz - presiunea gazului metan;
• Vaer - debitul de aer;
• t aer - temperatura aerului;
• paer - presiunea aerului;
• Lfl - lungimea flăcării;
• Lacr - lungimea de acroşare a flăcării;
• Vr - debitul de gaz metan la care flacăra s-a rupt.
Diametrul de ieşire al aerului însoţitor D = 20 mm .

Fig. 6.4 Schemă cu poziţia duzei

Debitele de gaz metan au fost determinate cu ajutorul unui rotametru

etalonat pentru aer la temperatura de 10° C şi presiune normală.
Experimentările au fost efectuate pentru flăcări deschise.
Presiunea şi temperatura gazului metan în timpul experimentelor:
p CH = 500 mm H 2O ; t CH = 15° C .
4 4

6.3.1 Diametrul duzei Φ = 3 mm - ardere fără aer

► h = 0 mm
h Lfl Lacr &
V u 02 &
V &
V u 01
aer r CH 4
mm mm mm m3 / h m/s m3 / h m3 / h m/s
0 442 0 0 0 0.2 0.488 19.198
450 0 0 0 0.2 0.501 19.688
443 0 0 0 0.2 0.518 20.36
457 0 0 0 0.2 0.498 19.558
455 0 0 0 0.2 0.49 19.249
448 0 0 0 0.2 0.51 20.024
446 0 0 0 0.2 0.513 20.176
447 0 0 0 0.2 0.486 19.106
447 0 0 0 0.2 0.491 19.31
451 0 0 0 0.2 0.514 20.194

57
 Fig. 6.6 Lungimile flăcărilor la ardere fără aer prin duza Φ = 3 mm

Valorile medii pentru Φ = 3 mm

Lfl,med & & &
h Lacr Vaer,med u 02,med Vr VCH 4 ,med u 01,med
mm mm mm m3 / h m/s m3 / h m3 / h m/s
0 448.551 0 0 0 0,2 0.501 19.686
24 334.731 0 0 0 0,2 0.499 19.602
43 313.067 0 0 0 0,2 0.497 19.525
Polinoame de regresie pentru lungimea flăcărilor difuzive la Φ = 5 mm
fără aer principal. Program în Mathcad
• lungimea flăcărilor difuzive ( h = 0, Φ = 5 mm ), rezultă:

Fig. 6.8.1 Polinom de regresie pentru lungimea flăcărilor difuzive ( h = 0, Φ = 5 mm )

• lungimea flăcărilor difuziv cinetice ( h = 25 mm, Φ = 5 mm ), rezultă:

Fig. 6.8.2 Polinom de regresie pentru lungimea flăcărilor difuzive ( h = 25 mm, Φ = 5 mm )

58
 • lungimea flăcărilor difuzive, parţial cinetice ( h = 46 mm, Φ = 5 mm ),
rezultă:

Fig. 6.8.3. Polinom de regresie pentru lungimea flăcărilor difuzive ( h = 46 mm, Φ = 5 mm )

6.3.4 Analiza datelor experimentale la arderea difuzivă (h = 0).

Stabilirea a două criterii de similitudine

Prin analiză dimensională se stabilesc două criterii de similitudine pentru

lungimea flăcărilor difuzive:
1
[ ]
Lf ⋅  u g  2 [ Lf ] ⋅  u g  ⋅ [ Φ ]
Π1 = 1 , Π2 = . (6.1)
 Qg 
Qg  2  
 
Valorile numerice ale criteriilor de similitudine se obţin cu datele din
matricea Data1 sub forma:

unde pe coloanele 1,2,3 sunt valorile numerice ale criteriilor Π1 şi Π 2 , care după
medierea aritmetică, devin
Π1 = 2.407 , respectiv Π 2 = 0.045 . (6.2)
Lungimile flăcărilor difuzive se pot calcula cu relaţiile:
1

Lf = Π1 ⋅
( )
Qg 2
, respectiv Lf = Π 2 ⋅
( Qg ) , (6.3)
( )
1
ug 2
( ug ) ⋅ Φ
unde Φ ( m ) este diametrul duzei.

59
 6.4.1 Diametrul duzei Φ = 3 mm - ardere cu aer de la ventilator
► h = 0 mm
h Lfl Lacr &
V u 02 &
V &
V u 01
aer r CH 4
mm mm mm m3 / h m/s m3 / h m3 / h m/s
0 293 0 1.275 1.342 0.2 0.505 19.863
298 0 1.272 1.339 0.2 0.501 19.682
297 0 1.291 1.358 0.2 0.505 19.843
293 0 1.276 1.343 0.2 0.505 19.859
294 0 1.273 1.34 0.2 0.499 19.619
295 0 1.287 1.355 0.2 0.506 19.904

Fig. 6.10 Lungimile flăcărilor la ardere cu aer axial de la ventilator prin duza Φ = 3 mm

Valorile medii pentru Φ = 3 mm . Aer de la ventilator

h Lfl,med Lacr & & &
Vaer,med u 02,med Vr VCH 4 ,med u 01,med
m mm mm m3 / h m/s m3 / h m3 / h m/s
m
0 295.084 0 1.279 1.346 0,2 0.504 19.795
24 284.237 0 1.258 1.324 0,2 0.500 19.636
43 276.596 0 1.271 1.338 0,2 0.513 20.164

6.5 Stabilitatea flăcărilor în aer liber la acţiunea jetului de aer lateral

Fig. 6.12 Flacără cu jet lateral de aer Fig. 6.13 Flacără instabilă cu jet lateral de aer

60
 6.5.1 Flacără fără aer principal şi cu jet lateral de aer
Φ = 5 mm
h Lfl Lacr u 02−lat β V& &
V u 01,med
r CH 4 ,med
m
m
mm mm m/s grade m3 / h m3 / h m/s
0 250 0 10.288 26.174 0,2 0.719 10.172
28 145 0 10.288 26.118 0,2 0.721 10.196
46 120 0 10.288 0,2 0.703 9.948

6.6 Modelări numerice

Se consideră cazul arderii gazului metan într-o instalaţie schematizată în

figura 6.14. Conducta de gaz metan are un diametru exterior de 10 mm şi unul
interior de 7 mm. Diametrul duzei este de 5 mm. Conducta aerului principal are un
diametru interior de 20 de mm şi unul exterior de 24 mm, fiind coaxială cu

Fig. 6.14 Modul de intrare a gazului metan şi a aerului în domeniu

Procesele chimice, curgerea gazelor şi geometria prezintă acelaşi plan de

simetrie (prezentat în figura 6.15 cu galben). Domeniul de analiză şi împărţirea în
celule tetraedrale sunt prezentate în figura 6.15. În figură sunt reprezentate feţele
celulelor de pe suprafeţele domeniului astfel: Cu galben feţele de pe planul de
simetrie, cu roşu feţele de pe suprafaţa de ieşiere din domeniu, cu negru feţele de
pe suprafeţele considerate pereţi, iar cu albastru feţele de pe suprafeţele de intrare
în domeniu a gazului metan şi a aerului. Domeniul este completat prin simetrie.
Se determină numeric patru cazuri:
1. duza este la nivelul conductei de aer principal (h = 0), se alimentează cu
aer primar (caz 1)
2. duza este la nivelul conductei de aer principal (h = 0), se alimentează cu
aer secundar (caz 2)

61
 3. duza este la h = 25 mm sub iesirea conductei de aer principal, se
alimentează cu aer primar (caz 3)
4. duza este la h = 25 mm sub ieşirea conductei de aer principal, se
alimentează cu aer secundar (caz 4)
Debitul de gaz este de 0,7 Nm3/h, iar cel de aer primar sau secundar este de
7 Nm3/h. Aceasta corespunde unei viteze medii de 5.05 m/s a gazului în conductă,
unei viteze medii de 8.25 m/s a aerului principal şi unei viteze medii de 17,36 m/s
a aerului secundar. Căldurile specifice ale componentelor de reacţie se consideră
variabile cu temperatura absolută, legile de variaţie fiind funcţii polinomiale de
gradul 4.
Regimul de curgere se consideră turbulent, modelul de turbulenţă ales fiind
k - ε . Fenomenul de ardere este considerat staţionar. Pentru modelarea arderii s-a
considerat o ardere volumetrică, modelul ales fiind cel de disipare a vârtejurilor.

Fig. 6.15 Împărţirea cu celule a domeniului

6.6.2 Cazul 1

Viteza medie de intrare a gazului este de 5,05 m/s. Viteza de intrare a aerului
principal este de 8.25 m/s. Viteza aerului secundar este 0 m/s. Duza este
poziţionata la capătul galeriei aerului principal.
În urma determinărilor a rezultat o variaţie a câmpului temperaturilor pe
planul de simetrie, prezentat în figura 6.16 şi o variaţie a câmpului vitezelor în
planul de simetrie prezentată în figura 6.17.
În figurile 6.18, 6.19, 6.20 şi 6.21 sunt prezentate câmpurile de fracţii masice
ale speciilor CH 4 , CO2 , O2 şi H 2O .

62
Fig. 6.16 Temperatura pe planul de simetrie Fig. 6.17 Viteza pe planul de simetrie

Fig. 6.18 Concentraţia de CH 4 Fig. 6.19 Concentraţia de CO2

Fig. 6.20 Concentraţia de O 2 Fig. 6.21 Concentraţia de H 2O

63
 În figurile 6.24 şi 6.24 sunt prezentate variaţiile temperaturii şi ale vitezei în
lungul axei oy.

a) b)

c) d)
Fig. 6.23 Distribuţia vitezei de reacţie kmol/sec pe planul de simetrie
a) la suprafaţa duzei; b) la 20 mm de suprafaţa duzei
c) la 40 mm de suprafaţa duzei; d) la 60 mm de suprafaţa duzei;

Fig. 6.24 Variaţia temperaturii Fig. 6.25 Variaţia vitezei

64
 CAPITOLUL 7
CONCLUZII ŞI CONTRIBUŢII

7.1 Concluzii

Dintre caracteristicile flăcărilor difuzive, o importanţă deosebită, pentru

buna desfăşurare a proceselor tehnologice, o prezintă cele legate de lungimea,
stabilitatea şi radiaţia flăcărilor.
Flăcările combustibililor gazoşi au un coeficient de emisie a radiaţiei termice
foarte scăzut, el datorându-se numai gazelor triatomice, ceea ce impune ca în cazul
folosirii arderii combustibilor gazoşi în instalaţii, la care procesul tehnologic
solicită un transfer de căldură preponderent prin radiaţie, este necesar a se trece la
carburarea flăcării, fie prin aport de combustibil lichid (păcură) sau prin
autocarburare.
Caracteristicile flăcărilor difuzive din spaţii finite (lungime, stabilitate şi
radiaţie), vor depinde, atât de debitul de gaze recirculate, cât şi de lungimea zonei
de recirculare, care la rândul lor sunt puternic influenţate de parametrul
aerodinamic şi geometric al celor două jeturi, cât şi de caracteristicile geometrice
ale ansamblului cameră de ardere – jeturi.
Pentru studiul caracteristicilor flăcărilor difuzive din spaţii finite, este
necesar a se lua în considerare nu numai arzătorul propriu-zis, ci întregul ansamblu
arzător-cameră de ardere, deoarece, cu acelaşi arzător se pot realiza flăcări cu
caracteristici diferite în funcţie de dimensiunile şi geometria camerei de ardere.
Toate acestea conduc la concluzia că, pentru a putea determina caracteristicile
flăcărilor difuziv turbulente, atât în cazul jeturilor libere, cât şi în cazul flăcărilor în
jeturi din spaţii finite, este necesar a cunoaşte influenţa diferiţilor factori asupra
procesului de amestecare dintre cele două jeturi, putând astfel dirija acest proces,
astfel încât să se obţină flăcări cu caracteristici impuse de necesităţile proceselor
tehnologice.
În cazul flăcărilor difuzive din spaţii finite, fenomenul de recirculare externă
a gazelor de ardere, prin debitul de gaze recirculate, către baza flăcării, conduce la
vicierea amestecului de gaze combustibile-aer, din incinta focarului, ceea ce
conduce pentru aceleaşi condiţii iniţiale ale jetului de gaze combustibile, la o
creştere a lungimii flăcării, faţă de cea a flăcării în jet liber de gaze. În ceea ce
priveşte mărimea acestei creşteri, părerile diverşilor cercetători sunt împărţite.
Debitul de gaze recirculate extern au două efecte asupra procesului de
ardere, unul pozitiv benefic, prin aceea că aduce un aport de căldură în zona
amestecului combustibil-aer, ceea ce face ca viteza de propagare a frontului de
flăcări să crească, iar cel de al doilea negativ, deoarece gazele de ardere viciază
amestecul proaspăt combustibil-aer, ducându-l spre concentraţii mai mici, deci
spre viteze de ardere mai mici, sau chiar scoţându-l în afara limitelor de ardere.
Debitul de gaze de ardere, depinde de un parametru numit parametru de
recirculare, care are expresia:

65
 ρ01
r0
1 ρr
θr = ⋅
C∞ L
m 01
în care: C∞ = este concentraţia amestecului total între debitul de
m 01 + m 02
combustibil m01 şi debitul de aer m02; r0 – raza duzei de ieşire a jetului de gaze
combustibile; ρ01 = densitatea iniţială a gazelor combustibile, la intrare în incinta
de ardere. ρr = densitatea gazelor de ardere la temperatura flăcării; L – raza
echivalentă a camerei de ardere.
Este de remarcat faptul că, în cazul instalaţiilor de ardere care utilizează
combustibili superiori, adică, cu putere calorică mare, debitul de gaze recirculate
extern este mult mai mic, decât în cazul utilizării combustibililor inferiori, acest
lucru putând fi explicat prin aceea că, în cazul combustibililor superiori aerul
necesar arderii unui kilogram de combustibil este mult mai mare decât cel necesar
pentru un kilogram de combustibil inferior, astfel că, lungimea necesară difuziei
jetului de aer în jetul de combustibil pentru combustibilul superior este mai mare,
ceea ce face ca lungimea zonei de recirculare externă a gazelor de ardere să fie mai
mică, iar în unele cazuri inexistentă, cazuri în care pentru lungimea şi stabilitatea
flăcărilor se poate utiliza teoria jeturilor turbulente libere.
Un prim domeniu de flacără stabilă este acela la care flacăra este amorsată
direct pe conturul secţiunii de ieşire a arzătorului, unde se îndeplinesc condiţiile
necesare stabilirii unui front de flacără, adică egalitatea vitezei de propagare a
frontului de flacără cu cea a jetului de gaze, precum şi absorbţia de către jet a unei
cantităţi de aer, necesară realizării unei concentraţii la care procesul poate avea
loc.
Un alt domeniu de ardere stabilă este cel al flăcărilor difuzive, aşa zise
„suspendate”, la care flacăra se amorsează stabil la o anumită distanţă de gura de
ieşire a jetului din arzător, adică la o distanţă la care se realizează egalitatea dintre
viteza de curgere şi viteza turbulentă de propagare a frontului de flacără.
În afară de aceste două domenii de ardere stabilă, există un domeniu la care
flacăra nu mai este stabilă în nici o zonă a jetului. Viteza iniţială a jetului de gaze
combustibile, la care apare acest domeniu, este cunoscut în literatura de
specialitate, ca viteză de rupere a flăcării.
Jeturile turbulente pot fi clasificate în două grupe mari:
• Jeturi turbulete libere:
- cu viteză ambiantă nulă (u2 = 0);
- cu viteză ambiantă constantă (u2 = const.);
- cu viteză ambiantă variabilă (u2 = variabil).
• Jeturi turbulente mărginite
- cu viteză ambiantă constantă (u2 = constant);
- cu viteză ambiantă variabilă (u2 = variabil).

66
 Pentru determinarea schimbului de masă şi de căldură, se stabilesc funcţiile
universale ale distribuţiei vitezelor, concentraţiilor şi temperaturilor în zona de
bază a jetului, care au expresiile:
u − u 02 C T − T02
= F1 ( ϕ) ; = F2 ( ϕ) ; = F3 ( ϕ) .
u m − u 02 Cm Tm − T01
Variaţia vitezei pe axa jetului în condiţiile:
» viteza principală: u01∈ [ 10,40] ( m / s ) , viteza secundară: u02 = 2 ( m / s )
are următoarea reprezentare grafică:

Pentru valori u 02 / u m << 1 (unde um reprezintă viteza pe axa jetului),

grosimea stratului limită al jetului creşte proporţional cu distanţa (x + p) de la
secţiunea de ieşire a ajutajului, iar viteza scade proporţional cu (x + p)–1, (unde p
reprezintă distanţa între polul jetului şi secţiunea de ieşire a ajutajului). Când însă
u o2 / u m >> 1 atunci grosimea jetului creşte proporţional cu (x+ p)2/3, iar viteza pe
axă se micşorează cu (x + p)–2/3, deci jetul va fi mai îngust şi vitezele vor scădea
mai încet în lungul jetului, decât pentru cazul u 02 / u m << 1 .
Domeniul de stabilitate este cuprins între u01 = 0 şi u01 = u0r. Pe măsură ce
viteza curentului de aer însoţitor creşte valoarea u 01r sup scade, iar valoarea u 01r inf
creşte, domeniul de stabilitate îngustându-se: în conformitate cu reprezentarea:

Aerul chimic necesar pentru arderea combustibilului, ca şi compoziţia

67
produşilor arderii se stabilesc pe baza ecuaţiei care exprimă global reacţiile de
oxidare a combustibilului, respectându-se principiul conservării masei pentru
fiecare dintre elementele reactanţilor. Dacă combustibilul este o hidrocarbură cu
compoziţia generată CmHn reacţia globală de oxidare completă are forma:
Cm H n + aO 2 = bCO 2 + cH 2O
în care: coeficienţii stoichiometrici (1, a, b, c) sunt exprimaţi în moli.
Conservarea masei pentru carbon se exprima prin condiţia b = m, iar pentru
hidrogen prin condiţia c = n/2; în fine, conservarea masei oxigenului impune
condiţia a = m + n/5.
Pentru verificarea relaţiilor analitice, referitoare la lungimea şi stabilitatea
flăcărilor difuziv turbulente ale combustibililor gazoşi, în jeturi libere s-au efectuat
cercetări experimentale pe flăcări difuzive de gaz metan, în laboratorul Catedrei de
Echipament termomecanic clasic şi nuclear din Universitatea Politehnica
Bucureşti. Pentru fiecare tip de arzător au fost efectuate măsurări pentru:
• VCH 4 - debitul de gaz metan;
• t gaz - temperatura gazului metan;
• pgaz - presiunea gazului metan;
• Vaer - debitul de aer;
• t aer - temperatura aerului;
• paer - presiunea aerului;
• Lfl - lungimea flăcării;
• Lacr - lungimea de acroşare a flăcării;
• Vr - debitul de gaz metan la care flacăra s-a rupt.
Diametrul de ieşire al aerului însoţitor D = 20 mm .

7.2 Contribuţii

Activitatea de cercetare ştiinţifică efectuată de autorul tezei de doctorat

pentru realizarea temei: “Contribuţii la studiul stabilităţii flăcărilor de gaze
combustibile în jeturi turbulente” s-a concretizat prin următoarele contribuţii
originale:
► Proiectarea şi experimentarea a patru arzătoare pentru flăcări axial
simetrice cu posibilitatea de ardere difuzivă şi ardere mixtă difuziv – cinetică.
► Program detaliat de efectuare a cercetărilor experimentale pentru analiza
stabilităţii flăcărilor axial simetrice. difuziv turbulente şi difuziv-cinetice
turbulente. Instalaţia experimentală utilizată a permis analiza stabilităţii flăcărilor
axial simetrice la acţiunea laterală a unui jet de aer.
► Evidenţierea comparaţiei între parametrii viteză, temperatură şi
concentraţie, în funcţie de diametrul canalelor duzelor.
► Modelarea numerică a flăcărilor difuziv turbulente axial simetrice.
Regimul de curgere se consideră turbulent, modelul de turbulenţă ales fiind
k-ε . Fenomenul de ardere este considerat staţionar.
68
 Nu se ţine cont de forţa gravitaţională. Căldurile specifice ale componentelor
de reacţie se consideră variabile cu temperatura absolută.
În urma analizei cu programul Fluent, a rezultat distribuţia de viteze
rezultante, câmpul de temperaturi şi concentraţiile masice ale componentelor
reacţiei.
►Modelarea numerică cu metoda volumului finit a unei configuraţii cu trei
duze cu axele paralele în acelaşi plan.
S-au determinat câmpurile de viteze, de temperaturi şi de fracţii masice
pentru CH 4 , CO2 , H 2O şi O2 .
► Modelarea numerică cu metoda volumului finit a influenţei unui jet
lateral de aer asupra caracteristicilor unei flăcări difuzive axial simetrice.
► Analiza influenţei fluctuaţiilor turbulenţei asupra vitezei de propagare a
flăcărilor amestecurilor omogene combustibil – aer.
Viteza de propagare a flăcărilor turbulente se exprimă sub forma
 u′ 
u T =f   , unde: u ′ reprezintă fluctuaţiile, u L viteza în regim laminar.
 u L
Pentru H 2 şi CH 4 vitezele de propagare ale flăcărilor laminare, notate
corespunzător cu indicii 1( u L1 ) respectiv 2( u L2 ) se determină din datele
experimentale prin interpolare cubică spline.
►Utilizarea metodei modelării fracţiei de amestec / PDF ( Probability
Density Functions) în studiul arderii difuzive a combustibililor gazoşi.
Valorilor numerice pentru f comb şi f sec în funcţie de f ox se obţin cu următorul
algoritm:
ζ := 0 .. 8
fox( ζ ) := 0.1 + 0.1 ⋅ ζ
fcomb + fsec 1 − fox( ζ )
fcomb + fsec psec
psec ( ζ ) := 1 − fox( ζ )
fcomb ( ζ , fsec ) := psec ( ζ ) − fsec

► Aplicarea ajustării polinomiale la prelucrarea rezultatelor experimentale

obţinute la arderea difuzivă şi difuziv – cinetică a combustibililor gazoşi. Pentru
flăcări axial simetrice provenite din arderea în atmosfera liberă, prin aplicarea
metodei celor mai mici pătrate, au fost obţinute polinoamele:
• Lfl1(k) = 553.25 + 7.22 ⋅ k − 9.266 ⋅ k + 3.047 ⋅ k − 0.39 ⋅ k + 0.017 ⋅ k ;
2 3 4 5

• Lfl2(k) = 519.598 + 6.75 ⋅ k − 7.421 ⋅ k + 2.316 ⋅ k − 0.277 ⋅ k + 0.011 ⋅ k ;

2 3 4 5

• Lfl3(k) = 507.34 − 15.148 ⋅ k + 12.142 ⋅ k − 3.264 ⋅ k + 0.374 ⋅ k − 0.016 ⋅ k ,

2 3 4 5

► Obţinerea funcţiilor de ajustare:

- funcţia K1 care determină influenţa distanţei x (în lungul axei jetului)
K11 x
asupra integralelor K11 şi K12 ( K1 = şi x = r .)
aK12 01

−4 2 −6 3 −9 4
K1 ( xb) := 6.435 + 0.063⋅xb − 1.006⋅10 ⋅xb − 1.652⋅10 ⋅xb + 5.386⋅10 ⋅xb
69
 0,467
u  v` 
- determinarea ecuaţiei de regresie T = 1 + 16,48 ⋅  
uL  uL 
- funcţia de regresie polinomială de gradul trei pentru determinarea variaţiei
vitezei u02 în în raport cu viteza de rupere −u01r:
3 2 −7 3
u021( u01r) := 0.56 + 0.45⋅ u01r − 4.374⋅ 10 ⋅ ( u01r) + 5.826⋅ 10 ⋅ ( u01r)

► Calculul limitelor de stabilitate ale flăcării într-un cuptor rotativ, la care

aerul se introduce prin întreaga secţiune a cuptorului, iar gazul combustibil (gaze
4  kJ
Qgn = 3.574 × 10  3
naturale  Nm se introduce la temperatura de 0° C printr-
o conductă cu diametrul interior D1 = 40 mm.
Sarcina termică nominală a cuptorului: 3
j := 1 .. 5 Qtn j := [ 4500 + ( j − 1) ⋅500 ] ⋅ 10 ⋅ 4.18
 kJ
 
Qtn = 1.881 × 10 2.09 × 10 2.299 × 10 2.508 × 10  2.717 × 10 )
T ( 7 7 7 h7 7

kViteza
:= 1 ..medie
5 a curentului
u02 k := 2 + ( kde− aer în cuptor:
1) ⋅ 0.5

T  m
u02 = ( 2 2.5 3 3.5 4 )  
 s

►Determinarea unghiului ( β ) de întoarcere a flăcării axial simetrice supusă

acţiunii unui jet de aer lateral:
Qal ⋅ ρa ⋅ u al ⋅ sin(α)
tg(β) = ,
Qal ⋅ ρa ⋅ u al ⋅ cos(α) + Q g ⋅ ρg ⋅ u g
unde indicele „al” se referă la aerul lateral iar „g” reprezintă gazul ; Q este debitul (
kg / s ), ρ este densitatea ( kg / m3 ), u exprimă viteza ( m / s ), α reprezintă unghiul
faţă de verticală a direcţiei vitezei aerului lateral iar β este unghiul faţă de verticală
a direcţiei vitezei flăcării rezultate.
► Determinarea funcţiilor de interpolare ale constantelor de echilibru, în
funcţie de temperatură, pentru substanţele: H, OH, H 2O , O, N şi CO2 .
Funcţiile
lgKpH( T )de
:=interpolare se, exprimă
interp( S1 , X Y1 , T ) prin relaţiile:
lgKpOH( T ) := interp( S2 , X , Y2 , T )
lgKpH2O( T ) := interp( S3 , X , Y3 , T )
lgKp2O( T ) := interp( S11 , X1 , Y11 , T )
lgKp2N( T ) := interp( S21 , X1 , Y21 , T )
lgKp2CO2( T ) := interp( S31 , X1 , Y31 , T )

şi permit calculul valorilor logaritmate ale constantelor de echilibru.

Pentru determinarea constantelor de echilibru se aplică relaţiile:
70
 lgKp1H( T) lgKp1OH( T)
KpH( T ) := 10 KpOH( T ) := 10
lgKp2O( T)
KpH2O( T ) := 10
lgKp1H2O( T) KpO( T ) := 10
lgKp2CO2( T)
KpN( T ) := 10
lgKp2N( T) KpCO2( T ) := 10

► Determinarea prin analiză dimensională a două criterii de similitudine

pentru lungimea flăcărilor difuzive. Lungimile flăcărilor difuzive se pot calcula cu
relaţiile:
1

Lf = Π1 ⋅
( )
Qg 2
, respectiv Lf = Π 2 ⋅
( Qg )
,
( )
1
ug 2
( ug ) ⋅ Φ

unde Φ ( m ) este diametrul duzei, Π1 = 2.407 , respectiv Π 2 = 0.045 .

*******************
*********

Rezultatele obţinute în teza de doctorat sunt utile în analiza stabilităţii

flăcărilor difuziv turbulente axial simetrice.
În domeniul arderii difuzive a combustibililor gazoşi se pot dezvolta
urmatoarele cercetări:
- modelarea proceselor termogazodinamice legate de dezvoltarea flăcarii
unui arzator complex într-un spaţiu impus;
- dimensionarea arzătorului, partea difuzivă şi partea de preamestec aer-
combustibil gazos, pentru diferite regimuri de functionare;
- cercetări experimentale cu determinarea caracteristicilor
termogazodinamice ale flăcarii şi a emisiilor poluante de NOx şi CO;
- realizarea unor flăcări difuzive cu anumite caracteristici care să satisfacă
cerinţele diferitelor procese tehnologice, pe baza cunoaşterii factorilor fizici,
chimici şi geometrici care influenţează asupra caracteristicilor flăcărilor
combustibililor gazoşi;

BIBLIOGRAFIE
1Abramovici,G., N. Teoria turbulentnâh strui, Izd. Fizico - Matemat. Literaturî,
. Moskva, 1960

71
2Apostolescu, N., Bazele cercetării experimentale a maşinilor termice, Editura
. Taraza, D. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979

3Batchelor, C., K., An introduction to fluid Dynamics, Cambridge, 1970

.

4Bejan, A. Termodinamică Tehnică Avansată, Editura Tehnică, Bucureşti,

. 1996

5Belotserkovski,O., The numerical solution of problems in gas dynamics, basic

. M., developments in fluid dynamics, Ed. M.HOLT, 1986

6Bennett, C., D.. Momentum, Heat and Mass Transfer, McGraw-Hill, New
. Myers, J., E. York, 1962

7Benson, R., S. Advanced engineering thermodynamics, Pergamon press,

. Oxford, 1977

8Berbece,V., Calculul termic al turbinelor cu abur, Editura Matrix Rom,

. Delgeanu, M., 1995
Georgescu, M.,
Iordache, I.,
Negreanu, G.
Oprea, I.
9Berbente, C., Dinamica gazelor şi aerotermochimie, I.PB, 1980
. Constantinescu, NV

1Berbente, C., Metode numerice, Editura tehnică,1997

0Mitran,S. Zancu, S.
.

1Bird, R., B., Transport Phenomena, John Wiley and Sons, New York, 1960
1Stewart, W., E.,
. Lightfoot, E., N.

1Brădeanu, P., Mecanica Fluidelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1973

2
.

1Brătianu, C., Metode cu elemente finite în dinamica fluidelor, Editura

3 Academiei Române, Bucureşti, 1983
.

1Brătianu, C., Modele numerice termice, Editura U.P.B.,

4Prisecaru, T., 1994
. Negreanu, G.,
Berbece, V.
1Brătianu, C., Metode Numerice, Editura Tehnica, 1996
72
 Bostan, V.
Cojocia, l.,
Negreanu, G.
1Brodkey, R., S. The Phenomena of Fluid Motions, Addison – Wesley,
6 Massachusetts, 1967
.

1Caillau, Ph., Modelisation et simulation de la combustion turbulente par une

7 approche Euleriene –Lagrangienne, ONERA, 1995
.

1Carafoli, E., Dinamica fluidelor incompresibile, Editura Academiei

8Constantinescu, Române,1981
. V,N.,

1Cîrlănescu, C., Turbomotoare – fenomenologia producerii şi controlul noxelor,

9Manea, I., Editura ATM, Bucureşti, 1998
. Cristian, I.
Ştefan, St.
2Chiriac, F., Procese de transfer de căldură şi masă în instalaţiile industriale,
0Leca, A., ş.a. Editura Tehnică, Bucureşti ,1982
.

2Constantinescu,V.N. Mecanica fluidelor şi elemente de aerodinamica, Ed.D.P.

1, Găletuşe, S., Bucureşti, 1983
.

2Creţa, G. Turbine cu abur şi gaze, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

2
.
C
2Curle, N., Modern Fluid Dynamics, V.N.R.Comp., London,1968
3Davies, H., T.,
.

2Daugherty, R., L., Fluid mecanics with Engineering applications, Mc.Graw-.,

4Franzini, J.,B. New-York, 1965 Hill Comp.
.

2Davies, J., T., Turbulence Phenomena, Academic Press, New York, 1972
5
.

2De Groot. Ş.a. Non-equilibrium thermodynamics. Amsterdam, North,

6 Holland, Publ. Comp., 1962.
.

2Deici, M., E., Hidrogazodinamica, Energoatomizdat, Moskva, 1984

73
 Zariankin, A., E.
2Dixon, S., L. Fluid Mechanics Thermodynamics of Turbomachinery,
8 Pergamos Press, 1975
.

2Ene, A., S., Analiza cauzelor apariţiei şi intreţinerii regimului pulsatoriu al

9Neaga, C., curgerii mediului din focarele generatoarelor de abur,
. Prisecaru, T., Constructia de Masini, Nr.6, 1996, ISSN 10573-7419;
Mihaescu, L.,
Prisecaru, M.,
Alecu, M.
3Fristrom, R., M., Flame structure, McGraw Hill Book Comp. New-York, 1965
0Westenberg, A., A.,
.

3Georgescu, A. Teoria stabilităţii hidrodinamice, Editura Ştiinţifică şi

1 Enciclopedică, Bucureşti, 1976
.

3Georgescu, M., E. Turbine cu abur, Editura Fundaţiei „ Gheorghe Cernea”,

2 2003
.

3Glassman, I., Combustion, Second ed., Academic Press, Orlando, 1987

3
.

3Gosman, A., D., ş,a. Heat and mass transfer in recirculating flows, Academic Press,
4 London, 1969
.

3Grecov, D., Arderea combustibililor gazoşi. Flăcările difuziv turbulente,

5Iordache, I., Editura Academia Română, Bucureşti, 1969
. Antonescu, N.,

3Grecov, D., Caracteristicile de stabilitate ale flăcărilor deschise în jeturi

6Iordache, I., însoţite, Stud. Cercetări energetice şi electrotehnice, Rev.
. Academia Română, 15, 4, 1965

3Grecu, T., Maşini mecanoenergetice, Editura Didactică şi Pedagogică,

7Iordache, I., Bucureşti, 1982
. Negrea, V.,
GDăscălescu, B.
3Gurevici, M., I., Teoria strui idealnoi jidcosti, Fizmatghiz, 1961
8
.

3Hawthorne,R.,W., Mixing and combustion in turbulent gaz jets, Third

74
 Weddel, S., D., Symposium on Combustion Flames and Explosion
Hottel, C., H., Phenomena, Baltimore, 1949
4Hitrin, L.N. Fizica gorenia i vzrâva, Moskva, Izd. Mosk., univ. 1957
0
.

4Hobeanu, Gh. Maşini termice energetice, Editura I.P.B., Bucureşti, 1981

1
.

4Iacob, Caius Introduction mathematique a la Mecanique des fluides, Paris,

2 Gauthier-Vil,1959
.

4Incropera, F., P., Fundamentals of Heat and Mass Transfer, Third Edition, John
3Dewitt, D., P. Wiley and Sons, New York, 1990
.

4Iordache, I., Schimbul de masă în cazul a două jeturi turbulente axial

4Grecov, D., simetrice în echicurent, Studii şi cercetări de energetică şi
. electrotehnică, 3/1966

4Iordache, I., Schimbul de masă în cazul a două jeturi coaxiale simetrice în

5 echicuret mărginite de pereţi, St. Cerc. Energ. şi Elect., 3, 1968
.

4Iordache, I., Calculul termic al turbinelor cu abur, Editura MATRIX -

6Berbece, V., ROM, 1995, ISBN 973-97494-0-2
. Delgeanu, M.,
Georgescu, M.,
Negreanu, G.,
Oprea, I.
4Iordache, I. Debitul masic absorbit de un jet turbionar axial simetric,
7Popa, E, A doua Conferinţă Naţională de Echipament Termomecanic
. Georgescu, M., Clasic şi Nuclear, Bucureşti, 1-2 inhc, 2004, pag. 71-76, ISBN
973-85729-8-3.
4Iordache, I., Cercetări privind lungimea flăcărilor difuzive de ardere a
8Mihăescu, L., combustibililor gazoşi în jeturi libere turbulente cu secţiune
. dreptunghiulară, A V – a Conferinţă Naţională de Echipament
Termomecanic Clasic şi Nuclear şi Energetică urbană &
Rurală, E.T.C.N.E.U.R, Bucureşti, 6-7 inhc, 2006, pag. 95 –
98, ISBN 973-7984-49- 8
4Iordache, I. Stabilitatea flăcărilor difuziv turbulente în jeturi de gaze
9Georgescu, M. combustibile axial simetrice turbulente, A IV – a Conferinţă
. Naţională de Echipament Clasic şi Nuclear şi energetică
urbană,Bucureşti, iunie, 2005
5Iordache, O., Ecuaţiile fenomenelor de transfer de masă şi căldură, Editura
0Smighelschi, O. Tehnică, Bucureşti, 1981
75
5Isachenko,V.,E., Heat Transfer, Mir, Moscou, 1977
1Osipova, V., A.,
. Sukomel, A., S.

5Jugureanu, E., V. Transmiterea căldurii, I.P. Iaşi, Iaşi, 1975

2
.

5Kanury, M., A., Introduction to Combustion Phenomena, Gordon and Breach,

3 New-York, 1975
.

5Kireev, V., A., Metodî prakticeskih rascetov v termodinamike himiceskih

4 reakşii, Moskova, 1970
.

5Kolmogorov, N.A. Combustion and Flame, march, 1964.

5ş.a.
.

5Ksandopulo, G., I., Himia plameni, Izdat. Himia, Moskva, 1980

6
.

5Kubo, Ryogo Thermodynamics, North-Holland Publishing Co, Amsterdam,

7 1968
.

5Landau, L., D., Mecanique des fluides,Editions MIR,Moscou,1989

8Lifchitz, E.,M.
.

5Leontiev, A. Théorie des échanges de chaleur et de masse, Mir, Moscou,

9 1985
.

6Lîkov,A.N., Teoria teplo i massoobmen, Gosenenggoizdat, Moscow, 1963.

0Mihailov, I.A.,
.

6Leontiev, A., Theorie des echanges de chaleur et de masse, Editions MIR,

1 Moscou, 1985
.

6Lewis, B., Combustion flames and explosins of gases, Academic Press,

2 New York, 1951,1961
.
76
6Lewis, B., Combustion processes, Princeton Univetsity Press, 1956
3Pease, R.,N.,
. Taylor, H., S.,

6Liepmann H.W., Elements de la dynamique des gas; Gauthler –Villars,

4Roshko A. Paris,1962
.

6Marinescu, M., Termodinamică tehnică, MATRIX ROM, Bucureşti, 1998

5Băran, N.,
. Radcenco,V.,

6McAdams, W., H. Heat transission, McGraw – Hill, New York, 1969

6
.

6Mihăescu, L. ş.a. Arzătoare turbionare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.

7
.

6Mihaescu, L., Cazane şi turbine" - Ediţie revizuită, Editura Perfect, 2002

8Prisecaru, T.,
. Oprea, I,

6Mihăescu, L., Cercetări numerice în vederea realizării unui arzător mixt gaz -
9Negreanu, G., păcură cu emisie redusa de Nox, Construcţia de Maşini, Nr.6,
. Neaga, C., 1996, ISSN 10573-7419
Prisecaru, T.,
Jianu, C., Adam,A.
7Neaga, C. Tratat de generatoare de abur, Editura Agir, MatrixRom 2001,
0 2003
.

7Neaga, C. Elemente de calcul al focarelor, ecranate cu diverse tipuri de

1 suprafeţe de răcire, A V – a Conferinţă Naţională de
. Echipament Termomecanic Clasic şi Nuclear şi Energetică
urbană & Rurală, E.T.C.N.E.U.R, Bucureşti, 6-7 inhc, 2006,
pag. 115 – 118, ISBN 973-7984-49- 8
7Neaga, C., Indrumar. Calculul termic al generatoarelor de abur,
2Epure, Al. Editura Tehnică, 1988
.

7Negreanu, G. Procese termogazodinamice tranzitorii survenite în timpul

3 lansării turbinei cu abur, A V – a Conferinţă Naţională de
. Echipament Termomecanic Clasic şi Nuclear şi Energetică
urbană & Rurală, E.T.C.N.E.U.R, Bucureşti, 6-7 inhc, 2006,
pag. 123 – 126, ISBN 973-7984-49- 8
77
7Niac, G., Formule, tabele, probleme de chimie fizică, Editura Dacia,
4Voiculescu, V., Cluj – Napoca, 1984
. Bâldea,I., Preda, M.

7Nicolau, E. Modelarea în ştiinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

5 Bucureşti, 1981
.

7Niculae Corina Asupra modelării convecţiei mixte interne turbulente cu

6 ajutorul modelelor de tip k- e, Termotehnica, Anul II / 1994,
. 1, pag. 35 - 43

7Olaru, V., Modelarea numerică cu elemente finite, Editura Tehnică,

7Brătianu, C., Bucureşti, 1986
.

7Onsager, L Phys. Rev., 37, 1931 şi 38, 1931.

8
.

7Oprea, I. Steam Turbines, Editura Printech, Bucureşti, 2000

9
.

8Oprea, I. Turbine cu abur şi gaze – procese termice, Editura Printech,

0 Bucureşti, 2004
.

8Oroveanu, T. Mecanica fluidelor vâscoase, Editura Academiei Române,

1 Bucureşti, 1967
.

8Pănoiu, N., Modernizarea instalaţiilor de ardere pentru cazane industriale,

2Mihăescu, L., ş.a. Editura Tehnică, 1993, ISBN 973-31-0261-X;
.

8Pănoiu, P., A., Cercetări asupra arderii dimetil – eterului în scopuri

3Prisecaru, T., energetice, A V – a Conferinţă Naţională de Echipament
. Mihăescu , l., Termomecanic Clasic şi Nuclear şi Energetică urbană &
ş.a. Rurală, E.T.C.N.E.U.R, Bucureşti, 6-7 inhc, 2006, pag. 157 –
160, ISBN 973-7984-49- 8
8Pănoiu, P., A., Posibilităţi de ardere a mixturii dimetileter (DME) – gaz
4Prisecaru, T., natural cu arzătoare cu autoaspiraţie, A V – a Conferinţă
. Mihăescu , l., Naţională de Echipament Termomecanic Clasic şi Nuclear şi
Pănoiu, N. Energetică urbană & Rurală, E.T.C.N.E.U.R, Bucureşti, 6-7
inhc, 2006, pag. 161 – 164, ISBN 973-7984-49- 8
8Pop, I. Teoria stratului limită laminar nestaţionar, Editura Ştiinţifică şi
5 Enciclopedică, Bucureşti, 1983
78
8Popa Emil Elemente de Termodinamică şi ecuaţiile fundamentale ale
6-Constantin dinamicii fluidelor, Referat 1 de cercetare ştiinţifică, Academia
. Tehnică Militară, 2005

8Popa Emil – Schimbul de masă şi căldură în procesele arderii difuzive,

7Constantin Referat 2 de cercetare ştiinţifică, Academia Tehnică Militară,
. 2005

8Popa Emil – Modelarea cu metoda elementelor finite a interacţiunii flacără

8Constantin – jet de aer laminar sau turbulent, Referat 3 de cercetare
. ştiinţifică, Academia Tehnică Militară, 2006

8Popa Emil – Cercetări experimentale privind studiul stabilităţii flăcărilor de

9Constantin gaze combustibile în jeturi turbulente, Referat 4 de cercetare
. ştiinţifică, Academia Tehnică Militară, 2006

9Popa Emil – Analiza jeturilor axial simetrice staţionare, A XXXI-a Sesiune

0Constantin de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, ATM,
. Bucureşti,2005

9Popa Emil – Calculul parametrilor termogazodinamici ai gazului metan

1Constantin cu ecuaţia lui Hugoniot, A XXXI-a Sesiune de comunicări
. ştiinţifice cu participare internaţională, ATM, Bucureşti,2005

9Popa Emil – Aplicarea metodei fracţiei de amestec (pdf– probability density

2Constantin functions) la modelarea arderii difuzive a combustibililor
. gazoşi, Seminar ştiinţific, „ doctorand 2006/I ” cu tema
Modelarea şi simularea sistemelor mecanice, Academia
Tehnică Militară, 22 iunie, 2006
9Popa Emil – Modelarea numerică cu metoda volumului finit a arderii
3Constantin combustibililor gazoşi în cazul a trei duze cu axele în acelaşi
. plan, Seminar ştiinţific, „ doctorand 2006/I ” cu tema
Modelarea şi simularea sistemelor mecanice, Academia
Tehnică Militară, 22 iunie, 2006
9Popa Emil – Stabilitatea flăcărilor difuzive de gaze combustibile, Editura
4Constantin Cartea Universitară, Bucureşti,2006, ISBN 973 – 731 – 355 - 0
.

9Popa Emil – Domeniul de stabilitate al flăcărilor difuziv turbulente în jeturi

5Constantin de gaze combustibile cu viteză ambiantă variabilă, Simpozion
. aniversar cu participare internaţională „ 40 de ani de cercetare
ştiinţifică în domeniul naval”, Constanţa, 07 septembrie 2006
9Prigogine, I. Non-equilibrium statistical mechanics. New York, 1962
6
.

9Reynolds, A., I., Curgeri turbulente în tehnică, Editura Tehnică, Bucureşti,1982

79
9Săvulescu, St., N. Tranziţia de la scurgerea laminară la cea turbulentă, Editura
8 Academiei Române, Bucureşti, 1968
.

9Scetnikov, E., S. Fizica gorenia gazov, Moskva, Izd. Nauka, 1965

9
.

1Shames, I., H., Mecanics of Fluids, Mc.Graw Hill, New-York, 1962

0
0
.

1Shapiro, A., H., The dynamics and thermodynamics of Compresible fluid flow,
0 Ronald, New York, 1954
1
.

1Soare, S. Procese hidrodinamice, Editura Didactică şi Pedagogică,

0 Bucureşti, 1966
2
.

1Spalding, D., B., Some fundamentals on combustion, Butterworths Sci. Publ.,

0 London, 1955
3
.

1Speişer, A.B. Sjgarie gaza na electrostanţiah i v promâşlenosti, Energia,

0 Moskva, 1967.
4
.

1Staniukovici,K.,V., Fizica exploziei, Moscova, 1975

0
5
.

1Sunavala, P.D. Mixing and Combustion in coaxial streams, Journal of

0 Scientific and Industrail Research 21B, 4 1962.
6
.

1Ştefan, A.,G., Analiza fenomenelor termohidrodinamice prin metoda

0 elementelor finite, Ed. MIRTON, 2003
7
.
80
1Ştefan, Sterie Mecanica fluidelor. Aplicaţii şi programe, Ed,ATM, Bucureşti,
0 1986
8
.

1Ştefan Sterie, Mecanica fluidelor. Capitole speciale, vol. I, II, III, Editura
0Paraschiv, T.ş.a. Academia Tehnică Militară, Bucureşti, 1994
9
.

1Ştefan, Sterie Ecuaţiile mecanicii fluidelor, Ed, ATM, Bucureşti, 1996

1
0
.

1Ştefănescu, D., Transfer de căldură şi masă, Teorie şi aplicaţii, Editura

1Leca, A., Luca, L., Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
1Badea, A.,
. Marinescu, M.

1Thring, W.M:, Combustion longth enclosed turbulent jet flames, Fourth

1Newby, D.M. Symposium and Combustion, Baltimore, 1953.
2
.

1Vatachi, N. Controlul aerului în exces, măsură a eficienţei şi protejării

1 cazanului de abur, A V – a Conferinţă Naţională de
3 Echipament Termomecanic Clasic şi Nuclear şi Energetică
. urbană & Rurală, E.T.C.N.E.U.R, Bucureşti, 6-7 inhc, 2006,
pag. 207 – 210, ISBN 973-7984-49- 8
1Vîlcu Rodica Termodinamica chimică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
1
4
.

1Vlădea , I., Tratat de termodinamică tehnică şi transmiterea căldurii, Vol.

1 I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
5
.

1Vulis, L., A., Teoria strui veaskoi jidkosti, Izd. Nauka, 1965
1Kaşkarov, V., P.,
6
.

1White, F., M., Viscours Fluid Flow, Mc.Graw Hill, New-York,1974

1
81
1Williams, F., A., Combustion Theory, Second ed., Benjamin Cummins, Menlo,
1 California, 1985
8
.

1Williams,D.T., The effects on flame speeds of bunsen type flames, Third

1Bollinger, L.M. Symposium on Combustion and flame and explosion
9 phenomena, Baltimore, 1949
.

1Zeldovici, Z., B., The mathematical theory of combustion and explosion,

2Barenblatt, G., L., Nauka, Moskow,1980
0Librovich, V., B.,
.

1*** Manual de utilizare FLUENT

2
1
.

82