Lucrari Laborator Chimie Generala PDF

Maria MORARU
(Coordonator)
Alexandra ŞCHIOPESCU Ileana CAMENIŢĂ
Floarea MANEA
Editura Universităţii Petrol – Gaze din Ploieşti

2010
CUPRINS
1. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOR................... 9

1.1. Măsuri de protecţia muncii cu caracter specific pentru laboratorul
de chimie.................................................................................................. 9
1.2. Măsuri igienico – sanitare................................................................. 13
1.3. Măsuri de prim ajutor în caz de accidentare..................................... 14
2. USTENSILE ŞI OPERAŢII GENERALE ÎN LABORATORUL
DE CHIMIE ............................................................................................... 15
2.1. Vase şi ustensile în laboratorul de chimie......................................... 15
2.2. Operaţii de laborator.......................................................................... 23
2.2.1. Încălzirea vaselor.................................................................... 23
2.2.2. Măsurarea temperaturii.......................................................... 24
2.2.3. Filtrarea.................................................................................. 25
2.2.4. Măsurarea volumului lichidelor............................................. 26
2.2.5. Măsurarea masei.................................................................... 27
2.2.6. Măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii
electrice ............................................................................................ 28
2.2.7. Titrarea................................................................................... 29
2.3. Soluţii................................................................................................ 30
2.3.1. Exprimarea concentraţiei soluţiilor........................................ 30
2.3.2. Prepararea soluţiei 0,1n NaOH.............................................. 33
2.3.3. Determinarea factorului soluţiei 0,1n NaOH......................... 34
2.3.4. Prepararea soluţiei 0,1n KMnO4............................................ 36
2.3.5. Determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4....................... 37
2.4. Erori de măsură. Calculul erorilor..................................................... 39
2.5. Exerciţii aplicative............................................................................. 41
3. ANALIZA APELOR INDUSTRIALE................................................. 43
3.1. Determinarea durităţii apei................................................................ 44
3.1.1. Determinarea durităţii temporare........................................... 45
3.1.2. Determinarea durităţii totale.................................................. 48
3.1.3. Dedurizarea apelor cu schimbători de ioni............................ 51
3.2. Determinarea gradului de mineralizare a apelor................................ 55
3.3. Determinarea alcalinităţii apei........................................................... 57
3.4. Determinarea acidităţii apei............................................................... 61
3.5. Reacţii de identificare a ionilor din apele industriale........................ 64
3.5.1. Identificarea ionului de sodiu (Na+)..................................... 67
3.5.2. Identificarea ionului de potasiu (K+).................................... 68
3.5.3. Identificarea ionului de calciu (Ca2+)................................... 69
3.5.4. Identificarea ionului de magneziu (Mg2+)............................ 70
3.5.5. Identificarea ionului de bariu (Ba2+)................................... 70
3.5.6. Identificarea ionului de aluminiu (Al3+).............................. 71
3.5.7. Identificarea ionului de fier (II) (Fe2+)............................... 72
3.5.8. Identificarea ionului de fier (III) (Fe3+)............................... 73
3.5.9. Identificarea ionului de plumb (Pb2+).................................. 74
3.5.10. Identificarea ionului de clor (Cl¯ ).................................... 74
3.5.11. Identificarea ionului sulfat ( SO 24 ).................................... 75
3.5.12. Identificarea ionului carbonat ( CO 32 ) şi carbonat acid

75
( HCO 3 ) ............................................................................................
4. TERMOCHIMIE ŞI CINETICĂ CHIMICĂ...................................... 77
A. TERMOCHIMIE.................................................................................. 77
4.1. Determinarea entalpiei de neutralizare.............................................. 78
4.1.1. Determinarea variaţiei de temperatură datorită căldurii de
neutralizare şi de diluţie, (∆t)................................................ 80
diluţie a acidului azotic, (∆td)................................................. 81
4.2. Determinarea entalpiei de dizolvare.................................................. 83
4.3. Calculul entalpiei de hidratare cu legea lui Hess.............................. 84
4.3.1. Determinarea căldurii de dizolvare a sării anhidre (CuSO4). 85
4.3.2. Determinarea căldurii de dizolvare a sării hidratate
(CuSO4 ∙ 5H2O)................................................................................ 86
B. CINETICĂ CHIMICĂ.......................................................................... 88
4.4. Viteza relativă de reacţie în sisteme omogene................................... 88
4.4.1. Influenţa concentraţiei substanţelor reactante asupra vitezei
relative de reacţie ............................................................................. 89
4.4.2. Influenţa temperaturii asupra vitezei relative de reacţie ...... 91
4.5. Echilibrul chimic şi constanta de echilibru....................................... 94
5. PROCESE ELECTROCHIMICE........................................................ 99
5.1. Determinarea potenţialului de electrod al unui metal........................ 99
5.2. Dependenţa tensiunii electromotoare a pilei galvanice de
concentraţia soluţiilor de electroliţi ......................................................... 103
5.3. Seria de activitate a metalelor............................................................ 109
6. DETERMINAREA pH – ULUI........................................................... 113
6.1. Determinarea colorimetrică a pH-ului............................................... 115
6.1.1. Determinarea colorimetrică a pH-ului cu soluţii de 117
indicatori ..........................................................................................
6.1.2. Determinarea colorimetrică a pH-ului cu hârtie indicatoare 119
7. PROPRIETĂŢI GENERALE ALE SUBSTANŢELOR.................... 121
7.1. Analiza unui amestec de gaze cu aparatul Orsat............................... 121
7.2. Determinarea masei moleculare şi a densităţii relative prin metoda
efuziometrică ........................................................................................... 126
7.3. Determinarea tensiunii superficiale a lichidelor................................ 131
7.4. Amestecuri de lichide parţial miscibile. Determinarea punctului de
anilină ...................................................................................................... 138
7.5. Solubilitatea substanţelor solide........................................................ 145
7.6. Determinarea echivalentului chimic al zincului................................ 150
8. COROZIUNEA METALELOR........................................................... 155
8.1. Determinarea coroziunii aluminiului în soluţii apoase de acid
clorhidric .................................................................................................. 158
8.2. Coroziunea aliajelor în mediu gazos................................................. 162
8. 3. Protecţia aluminiului împotriva coroziunii prin oxidare anodică..... 166
ANEXA 1. SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR ..................................................... 171
ANEXA 2. MASELE ATOMICE ROTUNJITE ALE ELEMENTELOR DIN SISTEMUL 172
PERIODIC ..................................................................................................................................
ANEXA 3. PRESIUNEA PARŢIALĂ A VAPORILOR DE APĂ LA DIFERITE
TEMPERATURI ...........................................................................................................................
174
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 175
1. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOR
1.1. Măsuri de protecţia muncii cu caracter specific pentru laboratorul

de chimie
1. Mesele de laborator trebuie folosite numai pentru operaţii care nu

produc degajări de substanţe nocive.
Lucrările cu substanţe toxice şi acizi concentraţi sau cu încălzirea
produselor în vas deschis trebuie executate exclusiv sub nişă, al cărei tiraj se
controlează permanent.
2. În sălile de lucru, la începerea lucrului, laborantul chimist (tehnicianul)
de serviciu va verifica dacă atmosfera nu este încărcată cu gaze inflamabile sau
toxice provenite din vasele cu substanţe, cu probe sau de la conductele de gaz.
3. Este interzis ca persoana ce efectuează o lucrare unde se pot produce
incendii sau accidente de muncă să părăsească locul de muncă sau să i se
încredinţeze simultan şi alte sarcini care ar împiedica-o să acorde atenţia cuvenită
lucrării pe care o are de executat.
4. La terminarea lucrului este obligatoriu să se verifice:
a) dacă sunt închise conductele de gaz şi robinetele de apă;
b) dacă sunt stinse toate becurile de gaz, de lumină electrică precum şi
celelalte electrice, foc, abur etc.;
c) dacă sunt închise bine buteliile cu gaze;
d) dacă ventilaţia este în bună stare de funcţionare.
A. Manipularea sticlăriei
1. Experienţele chimice de laborator trebuie să se executate cu cantităţile
şi concentraţiile strict necesare de substanţe, cu respectarea condiţiilor indicate de
tratatele de specialitate.
2. Înainte de a pune o substanţă într-o sticlă sau într-un vas, trebuie să se
eticheteze vasul respectiv.
9
3. Lucrările vor fi executate numai în vase perfect curate.
4. La folosirea substanţelor pentru experienţe, trebuie citite cu atenţie
etichetele.
5. Este interzis a pipeta lichide toxice sau chimice agresive cu pipete
obişnuite, aceasta se va face cu pipete speciale.
6. Eprubeta în care se încălzeşte un lichid trebuie ţinută cu deschizătura
într-o parte şi nu spre manipulant nici spre vecin deoarece lichidul, datorită
încălzirii, poate fi aruncat din eprubetă. Pentru a se evita acest lucru, se încălzeşte
eprubeta pe toată suprafaţa ei.
7. Nu trebuie să se ţină alături sticle şi vase al căror conţinut în caz de
dublă spargere dau reacţii violente.
8. Vasele de sticlă care prezintă zgârieturi, crăpături, bule de aer incluse în
masa sticlei, nu vor fi folosite decât exclusiv pentru operaţii nepericuloase.
9. Vasele de sticlă se încălzesc progresiv fie pe băi fie pe o sită ceramică.
10. Aparatura fierbinte se apucă, după caz, cu o cârpă uscată, cu un cleşte
de lemn sau metalic în cazul creuzetelor sau capsulelor supuse calcinării.
B. Manipularea dispozitivelor de încălzire

1. La aprinderea becurilor de gaz, deschiderea robinetului trebuie să se
facă cu atenţie, treptat; în prealabil, se aduce flacăra la gura becului, apoi se
deschide gazul. Dacă becul se aprinde în interior, robinetul de la conducta de gaz
trebuie închis imediat.
2. Este interzis lucrul cu tub de legătură învechit şi defect. Dacă becul se
aprinde cu flacăra înăuntru, se va închide robinetul şi se va lăsa să se răcească
becul complet şi numai după aceea se va aprinde din nou, micşorând în prealabil
curentul de aer.
3. Este interzis a se lăsa aprinse becuri, lampa sau alte aparate de încălzire
chiar dacă personalul lipseşte puţin timp din laborator.
10
C. Manipularea substanţelor toxice şi caustice
1 În laboratoarele unde se lucrează cu substanţe volatile, toxice, vor fi
folosite măşti contra gazelor respective.
2. Manipularea substanţelor speciale şi periculoase ca: bromul, fosforul
alb, acizi concentraţi etc. va fi încredinţată numai persoanelor instruite special
pentru aceasta şi vor fi eliberate de responsabilul cu substanţe toxice.
3. Toate manipulările cu gaze şi vapori toxici se vor face sub nişă.
4. Sfărâmarea substanţelor care formează un praf coroziv sau toxic, de
exemplu: iodul, bicromatul de potasiu, etc. trebuie să se facă sub nişă sau purtând
mască contra gazelor.
5. La dizolvarea acidului sulfuric concentrat în apă, se va turna acidul
sulfuric în apă şi nu invers.
6. Acidul fluorhidric trebuie păstrat în vase de ebonită sau parafină
păstrându-se într-un loc răcoros, manipulându-se numai sub nişă, folosindu-se
echipamentul de protecţie: ochelari, mănuşi de cauciuc, şorţ de cauciuc.
7. Acidul azotic concentrat se va manipula numai sub nişă.
8. Hidrogenul sulfurat se manipulează în spaţii bine ventilate, acesta fiind
perceptibil numai la începutul lucrărilor.
9. Dacă accidental se produce o cantitate mare de gaze sau vapori toxici
trebuie să se procedeze în felul următor:
a) cei prezenţi să-şi ţină respiraţia şi fără panică să părăsească imediat
laboratorul închizând uşa. Se întorc în laborator doi oameni îmbrăcaţi
în echipamentul de protecţie şi cu masca de gaze cu încărcătura
agentului respectiv, care deschid foarte repede geamurile şi pe cât
posibil, dacă este cazul, înlătură sursa producătoare de substanţe toxice;
b) se va pune în funcţiune instalaţia de ventilaţie;
c) se va încuia uşa şi nu se va relua lucrul până la aerisire.
10. Acizii se vor păstra în sticle cu dop şlefuit, de bună calitate. Hidroxizii
concentraţi se vor păstra în sticle cu dop de cauciuc.
11
D. Manipularea substanţelor inflamabile, combustibile şi explozive
1. Lichidele inflamabile şi volatile (sulfurile de carbon, eter, benzen,
benzină etc.) vor fi manipulate cu atenţie deosebită astfel:
a) pe masă se vor ţine în cantităţi mici, de asemenea, în laborator nu se
vor ţine mai mult decât cantităţile prevăzute de prescripţiile
regulamentare;
b) se vor păstra în vase închise şi se va evita vărsarea lor;
c) nu se vor ţine şi nu se vor turna în apropierea focului;
d) nu se vor vărsa în chiuvete;
e) se vor încălzi numai pe baie de abur;
2. Dacă din întâmplare se varsă o cantitate de lichid uşor inflamabil, se
procedează astfel:
a) se sting imediat toate lămpile şi se întrerupe încălzitorul electric;
b) se închid uşile şi se deschid ferestrele;
c) lichidul vărsat se va şterge cu o cârpă care se stoarce într-un vas larg,
din care se toarnă într-un balon cu dop;
3. În cazul aprinderii unui lichid inflamabil se stinge becul, se acoperă
flacăra cu o pătură, se scot vasele cu substanţe periculoase, inflamabile. Dacă nu
se stinge cu acoperire cu pătura, nisip etc. se vor folosi aparatele de stins
incendiile. Alcoolul şi alte lichide inflamabile, solubile în apă se pot stinge cu
stingătoarele cu spumă chimică, bioxid de carbon sau tetraclorură de carbon. Se
va întrerupe curentul înainte de a se porni la stingere.
E. Manipularea aparatelor de laborator cu acţiune electrică

1. Reparaţiile la instalaţiile electrice trebuie executate numai de către
electrician.
2. Aparatele electrice vor fi legate la pământ printr-o priză pentru evitarea
electrocutărilor.
3. Se interzice manipularea aparatelor electrice, precum şi a instalaţiilor de
laborator cu mâna umedă.
12
1.2. Măsuri igienico – sanitare
1. În laboratorul de chimie este obligatoriu a se purta echipament de

protecţie specific lucrărilor de executat (halat, salopeta etc.)
2. Se vor lua toate măsurile pentru întreţinerea curăţeniei la locul de
muncă.
3. În sălile de laborator este interzis:
a) să se spele pardoseala cu benzină, petrol sau alte produse volatile;
b) să se ţină cârpe şi haine îmbibate cu produse volatile;
c) să se usuce orice obiect pe conducte de abur, gaze etc.;
d) să se lase neşterse mesele sau pardoseala de produsele răspândite pe
acestea;
e) să se facă curăţenie cu substanţe inflamabile în timp ce becurile de gaz
sunt aprinse.
4. Este strict interzis a se păstra alimente şi a le consuma în interiorul
laboratorului.
5. Nu se va gusta nici un fel de substanţă din laborator şi nu se vor utiliza
vasele de laborator pentru băut şi mâncare.
6. Pentru a mirosi o substanţă, gazul sau vaporii trebuie îndepărtaţi spre
manipulant prin mişcarea mâinii, neaplecând capul asupra vasului şi fără a
inspira adânc aerul în plămâni.
7. Laboratorul va fi dotat cu vase din sticlă sau materiale plastice,
corespunzătoare pentru colectarea şi neutralizarea sau distrugerea substanţelor cu
care se lucrează şi a căror aruncare la canal este interzisă.
8. În orice laborator trebuie să se găsească la îndemână trusa de prim
ajutor, dotată cu materialele necesare în caz de arsuri, tăieturi, intoxicaţii etc.
9. Instructajul periodic va cuprinde şi măsurile de prim ajutor pentru
principalele accidente, intoxicaţii, arsuri etc., după specificul laboratorului.
13
1.3. Măsuri de prim ajutor în caz de accidentare
1. Primul ajutor în caz de intoxicaţii:

- intoxicatul este scos din încăperea în care s-a produs intoxicarea şi este
culcat într-o încăpere bine aerisită;
- se înlătură hainele care pot jena respiraţia accidentatului şi cele care
sunt îmbibate cu substanţe toxice;
- dacă accidentatul nu respiră i se va face respiraţie artificială;
- se recomandă ca accidentatul să fie învelit şi să i se încălzească
membrele cu apă caldă.
2. Primul ajutor în caz de arsuri:
a) arsuri termice:
- pentru arsuri cu suprafaţă mică şi fără profunzime se recomandă
ungerea cu soluţie concentrată de tanin, acesta făcând să dispară
durerea şi să nu se formeze băşici;
- în cazul în care arsurile au suprafaţă mare sau sunt profunde se va
spăla rana de eventualele substanţe toxice sau corosive prin spălare şi
se va cere ajutorul medicului.
b) arsuri chimice:
- se vor îndepărta hainele stropite cu reactivi şi se va spăla repede pielea,
cu apă multă. După spălare se va proceda la neutralizare;
- la arsurile cu acizi, se va spăla suprafaţa arsă cu bicarbonat de sodiu
2% până când rana nu mai dă reacţie acidă;
- la arsurile cu alcalii, spălarea se face cu soluţii 2% acid boric sau acid
acetic. După neutralizare se unge locul arsurii cu vaselină şi se face
deasupra un pansament;
- în cazul când o substanţă corosivă a pătruns în ochi, aceştia se vor
spăla imediat cu apă sau cu o soluţie neutralizantă cu ajutorul unei
pipete sau a păhărelului special de spălat ochii.
Se va consulta obligatoriu medicul specialist.
14
2. USTENSILE ŞI OPERAŢII GENERALE ÎN
LABORATORUL DE CHIMIE
2.1. Vase şi ustensile în laboratorul de chimie
Vasele şi ustensilele utilizate în laboratorul de chimie trebuie să reziste la

acţiunea agenţilor chimici şi la variaţiile de temperatură la care sunt supuse.
Aparatura şi instalaţiile de laborator se confecţionează, în principal, din
sticlă. Se folosesc şi vase din porţelan, cuarţ, metale, materiale plastice etc.
Principalele vase din sticlă, utilizate în laborator sunt prezentate în
figurile 2.1 - 2.5.
(1) (2)
(3) (4)
Fig. 2.1. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

1 – eprubetă, 2 – pahar Berzelius, 3 – pahar Erlenmeyer, 4 – stropitor (pisetă)
15
(1) (2)
(3) (4)
(5) (6)

1 – balon cu fund plat; 2 – balon cu fund rotund; 3 – balon cotat; 4 – pâlnie simplă;
5 – pâlnii de separare; 6 – pâlnie picurătoare
16
(1) (2)
(3) (4)

1 – cilindru gradat; 2 – pipetă gradată; 3 – pipetă cu bulă; 4 – biurete
17
(1) (2)
(3) (4)

1 – microbiuretă; 2 – refrigerente; 3 – exicator; 4 – sticlă de ceas
18
(1) (2)

1 – fiolă de cântărire; 2 – cristalizor
Utilizarea principalelor vase din sticlă în laborator:

- eprubeta – se foloseşte la executarea reacţiilor chimice;
- bagheta de sticlă – se foloseşte la amestecarea şi transvazarea
lichidelor, prin scurgerea lor de-a lungul baghetei;
- paharele cilindrice (Berzelius) – se folosesc la efectuarea reacţiilor
chimice, în special cele cu formare de precipitat, la evaporări şi
cristalizări;
- paharele conice (Erlenmeyer) – se folosesc la culegerea filtratelor şi la
titrări;
- baloanele cotate – se folosesc pentru prepararea soluţiilor de
concentraţie exactă;
- sticla de ceas – se foloseşte la acoperirea paharelor şi la cântărirea
substanţelor solide;
- cilindrul gradat – se utilizează pentru măsurarea volumelor de lichide.
Precizia de măsurare este redusă;
- pipetele, gradată sau cu bulă – se utilizează pentru măsurarea
volumelor de lichide cu precizie la zecimea de mililitru;
- biuretele – se utilizează pentru măsurarea volumelor de lichide în cazul
efectuării titrărilor. Există biurete cu robinet (nu se folosesc pentru
19
soluţii de hidroxizi) şi biurete cu clemă (nu se folosesc pentru soluţii
de acizi concentraţi şi soluţii oxidante);
- stropitorul sau piseta – se utilizează pentru spălarea precipitatelor şi
pentru clătirea vaselor de laborator;
- pâlniile simple – sunt utilizate pentru efectuarea filtrărilor la presiune
obişnuită şi pentru transvazarea lichidelor;
- exicatorul – se utilizează pentru răcirea creuzetelor şi a probelor
calcinate, pentru uscarea substanţelor şi pentru conservarea
substanţelor în absenţa umidităţii atmosferice.
În figurile 2.6 - 2.8 sunt indicate principalele vase din porţelan şi ustensile
metalice utilizate în laborator.
(1) (2)
(3) (4)
Fig. 2.6. Principalele vase din porţelan şi ustensile din metal utilizate în laborator:
1 – capsulă; 2 – creuzet; 3 – mojar; 4 – triunghi din porţelan
20
(1) (2)
(3) (4)
(5) (6)
Fig. 2.7. Principalele ustensile din metal şi lemn utilizate în laborator:

1 – cleşte; 2 – mufă; 3 – cleme Hoffmann; 4 – clemă Mohr;
5 – stativ metalic; 6 – stative din lemn
21
(1) (2)
Fig. 2.8. Principalele ustensile din metal utilizate în laborator:

1 – becuri de gaz (1a – Teclu, 1b – Bünsen); 2 – trepied
Utilizarea principalelor vase din porţelan şi ustensile din metal în laborator:

- capsula de porţelan – se utilizează pentru evaporări, reacţii în topitură
şi uscări la etuvă;
- creuzetul – se foloseşte pentru calcinarea precipitatelor;
- mojarul cu pistil – se foloseşte pentru mărunţirea substanţelor solide;
- cleştele metalic – se utilizează pentru manipularea creuzetelor şi a altor
obiecte fierbinţi;
- spatula – se foloseşte pentru manipularea probelor de reactivi solizi;
- mufa – se utilizează pentru fixarea clemelor;
- inelele şi clemele – se folosesc pentru fixarea instalaţiilor;
- stativele – se utilizează ca suporturi pentru fixarea instalaţiilor sau
pentru păstrarea unor vase din sticlă;
- trepiedul – se foloseşte ca suport pentru susţinerea vaselor şi aparatelor
de laborator în timpul încălzirii;
- becurile de gaz – se utilizează ca sursă de încălzire.
22
2.2. Operaţii de laborator
Pentru efectuarea lucrărilor practice de chimie generală este necesară

efectuarea unor operaţii de laborator, cum sunt: încălzirea vaselor, măsurarea
unor mărimi fizice, prepararea soluţiilor, titrarea etc.
2.2.1. Încălzirea vaselor
Încălzirea se poate realiza direct, utilizând ca sursă de căldură gazul metan

sau indirect, cu ajutorul băilor de apă sau de nisip, încălzite, la rândul lor, de
becuri de gaz sau electric.
Becurile de gaz, de tip Teclu sau Bünsen (fig. 2.8) sunt montate în
laborator la conducta de gaze naturale. Pentru aprinderea becului de gaz se
aprinde întâi un băţ de chibrit şi se apropie de partea superioară a tubului becului,
apoi se deschide, treptat, robinetul de gaz. La becul Teclu se poate regla admisia
gazului cu ajutorul şurubului (1). Admisia aerului se reglează cu discul (2) la
becul Teclu şi cu manşonul la becul Bünsen, astfel încât flacăra să fie de culoare
albastră (oxidantă).
Schema flăcării becului de gaz este reprezentată în figura 2.9.
Fig. 2.9. Schema flăcării becului de gaz
23
În flacără se disting 3 zone: zona superioară de oxidare (1) unde
temperatura este ridicată (1450o C), zona superioară de reducere (2) unde
temperatura este în jur de 1360o C şi zona de topire (3) care se află la 2/5 din
înălţimea flăcării, unde temperatura are cea mai mare valoare (1650o C). Zona 4
este zona inferioară de oxidare unde temperatura este în jur de 1000o C, zona 5
este zona inferioară de reducere cu temperatura în jur de 500o C, iar baza flăcării
(6) reprezintă zona rece cu temperatura de aproximativ 300o C.
Dacă nu se poate efectua încălzirea directă a vaselor de laborator, în
special în cazul în care încălzirea durează un timp îndelungat, se foloseşte
încălzirea indirectă. În acest caz transmiterea căldurii de la flacăra becului de gaz
sau de la o sursă electrică se realizează prin intermediul unei băi (de aer,
de apă etc).
2.2.2. Măsurarea temperaturii
Pentru măsurarea temperaturii, parametru ce caracterizează starea de

încălzire a unui sistem fizic, se folosesc mai multe scări termometrice: scara
Kelvin, scara Celsius, scara Fahrenheit.
În scara Kelvin temperatura de topire a gheţii este notată 273,16 K, iar
temperatura de 0 K, numită şi zero absolut este temperatura corespunzătoare unei
stări speciale a corpurilor şi anume temperatura la care corpul nu mai conţine
energie sub formă de căldură. Temperatura exprimată în grade Kelvin se notează
cu T.
În scara Celsius, 0oC reprezintă temperatura de topire a gheţii, iar 100oC
reprezintă temperatura de fierbere a apei la presiune normală. Temperatura
exprimată în grade Celsius se notează cu toC.
În scara Fahrenheit temperatura de topire a gheţii corespunde la 32 grade,
iar temperatura de fierbere a apei este de 212 grade. Temperatura exprimată în
grade Fahrenheit se notează toF.
În tabelul 2.1 sunt prezentate câteva temperaturi de referinţă exprimate în
diferite scări de temperatură.
24
Tabelul 2.1. Temperaturi de referinţă exprimate în diferite scări de temperatură
Mărimea Kelvin Celsius Fahrenheit
(K) (oC) (oF)
Temperatura de topire a gheţii 273,15 0 32,00
Temperatura de fierbere a apei 373,13 100 212
Punctul triplu al apei 273,16 0,01 32,01
Zero absolut 0 - 273,15 - 459,67
Formulele de conversie a temperaturilor sunt indicate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2. Formule de conversie a temperaturilor în diferite scări

în din Relaţia de calcul
Fahrenheit Celsius o
F = (oC 1,8) + 32
o
Celsius Fahrenheit C = (oF – 32) : 1,8
Kelvin Celsius K = oC + 273,15
o
Celsius Kelvin C = K – 273,15
În multe experimente este necesară menţinerea unei temperaturi constante

într-un volum de lichid sau gaz. În acest scop se folosesc dispozitive numite
termostate, dispozitive care funcţionează pe principiul echilibrării a două surse
de căldură, o sursă caldă şi una rece.
2.2.3. Filtrarea
Filtrarea este operaţia prin care se separară componentele unui amestec

format dintr-un lichid şi un solid insolubil în lichidul respectiv, cu ajutorul unui
material filtrant (poros), care permite trecerea lichidului. Materialul filtrant
(hârtie de filtru, materiale poroase etc.) care reţine particulele solide se aplică pe
un suport de filtrare (pâlnie). O condiţie esenţială în alegerea materialului filtrant
25
este ca acesta să nu fie atacat de una dintre substanţele care formează amestecul
supus operaţiei de filtrare.
Dacă filtrarea se efectuează la presiune obişnuită se folosesc pâlnii din
sticlă, calitative, cu suprafaţa netedă sau cantitative prevăzute cu nervuri
interioare.
În cazul filtrării în vid, pâlniile, confecţionate din porţelan sau sticlă au o
construcţie specială. Filtratul (lichidul rezultat în urma filtrării) se colectează în
vase de trompă.
2.2.4. Măsurarea volumului lichidelor
Unităţile de măsură utilizate în laborator pentru exprimarea volumului

lichidelor sunt: litrul (l sau dm3) şi mililitrul (ml sau cm3).
Pentru măsurarea volumului unui lichid se folosesc: cilindri gradaţi,
pipete şi biurete.
Când se foloseşte cilindrul gradat, lichidul se introduce în cilindru, aşezat
pe o suprafaţă orizontală, până la meniscul concav, dacă lichidul udă pereţii
vasului sau meniscul convex, dacă lichidul nu udă pereţii vasului.
Cu cilindrul se fac măsurători aproximative. Măsurători mai exacte ale
volumului se fac cu ajutorul pipetei (pipeta gradată şi pipeta cu bulă).
Pentru o citire corectă a volumului se priveşte perpendicular gradaţia
marcată pe vasul de măsură, cu ochiul la înălţimea lichidului, gradaţia fiind
tangentă la menisc. La biuretele normale, în mod convenţional, pentru soluţiile
incolore citirea se face la meniscul inferior (fig. 2.10.a.), iar pentru soluţiile
colorate citirea se face la meniscul superior (fig. 2.10.b.)
La biuretele Schelbach, biurete la care, în spatele diviziunilor, pe un fond
alb-lăptos, este o dungă albastră, citirea se face în locul în care dunga albastră
este întreruptă.
26
Fig. 2.10. Modul de citire a gradaţiilor la măsurarea volumului de lichid:
a) pentru soluţii incolore care udă pereţii vasului;
b) pentru soluţii colorate care udă pereţii vasului;
c) pentru soluţii care nu udă pereţii vasului
2.2.5. Măsurarea masei
Măsurarea masei se face prin cântărire cu ajutorul balanţelor.

După modul de efectuare a cântăririlor, balanţelor pot fi: manuale,
semiautomate şi automate.
Caracteristica principală a tuturor tipurilor de balanţe o reprezintă precizia
cântăririi. Ţinând seama de precizia determinării, balanţele pot fi: etalon,
analitice, tehnice, compuse, romane, electromecanice. Cu balanţele etalon
determinarea se face cu precizie maximă; balanţele analitice au o precizie mare
(10-4 - 10-6g), iar balanţa tehnică are o precizie de 10-2g.
Substanţele solide nevolatile se cântăresc pe o sticlă de ceas sau pe o
hârtie specială, iar cele volatile sau higroscopice în fiole de cântărire. Lichidele
se cântăresc în vase curate şi uscate.
Indiferent de balanţa utilizată, înainte de efectuarea unei cântăriri, este
necesar să se respecte anumite reguli:
 verificarea echilibrului balanţei (verificarea zeroului balanţei);
 obiectul de cântărit se aşează pe talerul balanţei numai când balanţa
este închisă;
27
 nu se încarcă balanţa peste sarcina maximă admisă;
 obiectele de cântărit trebuie să aibă temperatura camerei în care se află
balanţa.
La utilizarea balanţei trebuie respectate instrucţiunile de folosire indicate
în cartea tehnică.
2.2.6. Măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii electrice
Intensitatea curentului electric, notată I, este o mărime fizică scalară,

numeric egală cu sarcina electrică transportată prin secţiunea unui conductor în
unitatea de timp:
dq
I= ,
dt
unde q este sarcina electrică;
- t – timpul.
Unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric este, în S.I.,
amperul (A).
Pentru măsurarea curentului electric dintr-un circuit se folosesc
instrumente numite ampermetre care se montează în serie cu circuitul. Principiul
de funcţionare a unui instrument, precum şi caracteristicile importante sunt
indicate pe cadranul instrumentului, alături de scala gradată.
Tensiunea electrică (U) este o mărime fizică scalară definită prin raportul
între lucrul mecanic efectuat de câmpul electric (L) pentru a transporta sarcina
electrică pe întregul circuit şi mărimea sarcinii electrice (q):
L
U=
q
Unitatea de măsură pentru tensiunea electrică, în sistemul S.I. este
voltul (V).
Măsurarea tensiunii electrice între două puncte ale unui circuit electric se
realizează cu voltmetrul, instrument de măsură care se montează în paralel cu
porţiunea respectivă de circuit.
28
Există instrumente de măsură care au posibilitatea de a măsura atât
intensitatea cât şi tensiunea, în curent continuu sau alternativ, numite instrumente
universale.
2.2.7. Titrarea
Metoda folosită pentru determinarea cantităţii de substanţă existentă

într-un anumit volum de soluţie este analiza volumetrică. În acest scop se
foloseşte un reactiv specific sub formă de soluţie de concentraţie strict
determinată. Soluţia de reactiv se adaugă din biuretă, în cantităţi mici, picătură cu
picătură, sub agitare continuă, operaţie care se numeşte titrare. Sfârşitul reacţiei
se numeşte punct de echivalenţă.
De obicei, pentru indicarea punctului de echivalenţă este necesară
utilizarea unei cantităţi mici de substanţă numită indicator, substanţă care îşi
schimbă brusc culoarea la punctul de echivalenţă.
Operaţia de titrare se execută astfel: într-un pahar Erlenmeyer se măsoară
cu biureta un anumit volum din soluţia de reactiv de concentraţie cunoscută. Se
diluează apoi cu apă distilată până la un volum de aproximativ 100 cm3 şi se
adaugă 2 – 3 picături soluţie de indicator.
Soluţia a cărei concentraţie trebuie determinată se adaugă din biuretă,
picătură cu picătură, sub agitare continuă, până ce culoarea indicatorului se
schimbă brusc.
În timpul titrării paharul nu se scoate de sub biuretă. Dacă pe pereţii
interiori ai paharului Erlenmeyer au rămas picături de soluţie, acestea se aduc în
masa soluţiei prin spălare cu puţină apă distilată din stropitor.
La titrarea fiecărei soluţii se execută cel puţin 3 determinări. Dacă
operaţiile de titrare au fost corect efectuate diferenţa între volumele de soluţie
folosite nu este mai mare de 0,05 cm3.
Ţinând seama de ecuaţia reacţiei, de volumul soluţiei de reactiv consumat
şi de concentraţia acesteia, se calculează cantitatea de substanţă analizată.
29
2.3. Soluţii
Soluţiile sunt sisteme disperse stabile în care particulele fazei dispersate

sunt atomi, molecule sau ioni.
După starea de agregare a mediului de dispersie se disting: soluţii gazoase,
lichide şi solide.
Soluţiile gazoase sunt dispersii moleculare de gaz în gaz. Gazele sunt
miscibile între ele în orice proporţie, realizând sisteme omogene.
Soluţiile solide sunt sisteme omogene în care moleculele, ionii sau atomii
sunt dispersaţi în medii de dispersie solide. Din această categorie fac parte
aliajele.
Soluţiile lichide sunt sisteme omogene obţinute prin difuzarea moleculelor
sau ionilor substanţei dispersate, numită substanţă dizolvată, dizolvat sau solvat
printre moleculele mediului de dispersie, numit dizolvant sau solvent.
După starea fizică a componentelor dizolvate, soluţiile lichide se împart în
trei categorii: soluţii de gaz în lichid, soluţii de lichid în lichid şi soluţii de solid
în lichid.
2.3.1. Exprimarea concentraţiei soluţiilor
Concentraţia unei soluţii se exprimă prin raportul între masa de solvat

(substanţă dizolvată) şi masa sau volumul soluţiei sau solventului. În funcţie de
modul în care se exprimă acest raport, se cunosc mai multe tipuri de concentraţie.
Concentraţia procentuală se poate exprima în procente de masă (%) sau
procente de volum (% vol.). Exprimată în procente de masă, concentraţia
procentuală reprezintă cantitatea de solvat (substanţă dizolvată) în 100 g soluţie.
De exemplu, o soluţie 5 % NaCl, reprezintă o soluţie care conţine 5 g NaCl în
100 g soluţie; cantitatea de solvent (apa) este, în acest caz, 95 g. Concentraţia
procentuală se poate calcula cu relaţia:
30
md
cp  100
ms
unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

- ms – masa soluţiei (g).
Concentraţia procentuală volumetrică este utilizată la exprimarea
concentraţiei gazelor şi reprezintă volumul de solvat/100 unităţi volum soluţie.
Unităţile de măsură sunt m3(l) solvat/100 m3(l) soluţie.
Concentraţia molară (m sau M) este definită prin numărul de moli de
solvat într-un litru (1000 cm3) soluţie. O soluţie 2m H2SO4 este o soluţie care
conţine 2 moli (2·98 g H2SO4) într-un litru de soluţie.
Pentru calculul concentraţiei molare se foloseşte relaţia:
md
cm 
M  Vs

- VS – volumul de soluţie (l);
- M – masa moleculară a substanţei dizolvate.
Concentraţia normală (n sau N) indică numărul de echivalenţi g de solvat
într-un litru (1000 cm3) de soluţie. O soluţie 0,5n H2SO4 conţine 0,5 echivalenţi
gram H2SO4 (0,5·49 g) într-un litru de soluţie.
Pentru calculul concentraţiei normale se foloseşte relaţia:
md
cn 
E  Vs

- VS – volumul de soluţie (l);
- E – echivalentul gram al substanţei dizolvate.
31
Concentraţia molală arată numărul de moli de solvat care se află în
1000 g solvent.
Fracţia molară (xi) se defineşte prin raportul între numărul de moli de
solvat sau solut şi numărul total de moli din soluţie. Pentru o soluţie formată din
două componente (o substanţă dizolvată şi solvent), dacă se notează cu n1
numărul de moli ai solvatului şi cu n2 numărul de moli ai solventului, fracţiile
molare, x1 respectiv x2, vor fi:
n1
x1 =
n1  n 2
n2
x2 =
n1  n 2
Suma fracţiilor molare dintr-o soluţie este egală cu 1:
x1 + x2 = 1
Titrul soluţiei (T) se defineşte prin cantitatea de substanţă dizolvată într-un

mililitru (1 cm3) soluţie.
Din punct de vedere al exactităţii concentraţiei, soluţiile pot fi soluţii
etalon şi soluţii aproximative.
Soluţiile etalon sunt soluţiile care conţin cantitatea de substanţă strict
determinată de concentraţia soluţiei. De exemplu, o soluţie etalon 1m HCl
conţine 36,5 g HCl într-un litru de soluţie.
Substanţele care permit obţinerea unei soluţii etalon se numesc substanţe
etalon. Substanţele etalon trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
- să aibă o formulă bine definită;
- să fie stabilă în condiţiile de lucru;
- să fie pură;
- să aibă un echivalent relativ mare, pentru a evita erorile de cântărire;
32
- soluţiile preparate să fie stabile în timp.
Soluţiile care conţin o cantitate de substanţă aproximativ egală (mai mare
sau mai mică) cu cea determinată de concentraţia soluţiei, se numesc soluţii
aproximative.
Pentru a prepara o soluţie aproximativă nu este necesară o precizie mare în
efectuarea operaţiilor. În acest sens, cântărirea substanţei se face la o balanţă
tehnică, se cântăreşte o cantitate mai mare decât cantitatea teoretic necesară şi nu
se foloseşte balonul cotat.
Pentru exprimarea concentraţiei soluţiilor aproximative se foloseşte
noţiunea de factor. Factorul (F) se defineşte ca raportul între titrul real (Tr), titrul
determinat experimental şi titrul teoretic (Tt), titrul calculat. Factorul reprezintă
un număr care arată de câte ori soluţia aproximativă este mai diluată sau mai
concentrată decât soluţia etalon.
Tr
F=
Tt
Pentru ca o soluţie de concentraţie aproximativă să poată fi utilizată în

analize, factorul trebuie să fie cuprins între 0,8 şi 1,1.
2.3.2. Prepararea soluţiei 0,1n NaOH
NaOH nu este o substanţă stabilă, deoarece absoarbe uşor vaporii de apă

din atmosferă (este higroscopică) şi, de asemenea, reacţionează cu CO2 din
atmosferă, formând, în stratul superficial, carbonat de sodiu:
CO2 + 2 NaOH  Na2CO3 + H2O
Ca urmare, cu hidroxidul de sodiu nu se poate prepara o soluţie etalon.
33
Aparatură şi reactivi
Balanţă tehnică, sticlă de ceas, sticlă de aproximativ 1 litru, pisetă cu apă
distilată, pâlnie, cilindru gradat, NaOH
Mod de lucru
Pentru a prepara 1 litru soluţie de concentraţie aproximativ 0,1n NaOH, se
cântăresc la balanţa tehnică, pe o sticlă de ceas, 4,5 – 5 g NaOH. Se spală repede
cu un jet de apă distilată, fiartă şi răcită pentru a îndepărta stratul de carbonat de
sodiu format la suprafaţa granulelor de hidroxid de sodiu, apoi se trec cristalele
de hidroxid de sodiu într-o sticlă de 1 l. Se adaugă 400 – 500 ml apă distilată,
fiartă şi răcită, se agită până la dizolvarea completă a cristalelor, după care se
completează cu apă distilată până la 1 l. (Apa se măsoară cu cilindrul gradat).
Soluţia obţinută se agită pentru omogenizare.
2.3.3. Determinarea factorului soluţiei 0,1n NaOH
Biurete, stativ şi cleme pentru biurete, pahar Erlenmeyer de 250 cm3,
soluţie 0,1n NaOH, soluţie etalon 0,1n H2C2O4, soluţie fenolftaleină, pisetă cu
apă distilată
Mod de lucru
Soluţia de hidroxid de sodiu care trebuie analizată se introduce într-o
biuretă. Într-un pahar conic (Erlenmeyer) se introduc, cu ajutorul biuretei 10 cm3
soluţie 0,1n acid oxalic (V1) şi se diluează, cu apă distilată, la aproximativ
100 cm3. Soluţia se încălzeşte la 60 – 70oC, pentru îndepărtarea dioxidului de
carbon care este dizolvat în soluţie. Se adaugă 2 – 3 picături soluţie fenolftaleină.
Se titrează soluţia de acid oxalic cu soluţia de hidroxid de sodiu, până la virarea
culorii indicatorului în slab roz persistent (culoare care trebuie să se menţină cel
puţin 30 secunde). Se măsoară volumul soluţiei de hidroxid de sodiu folosit la
titrare (diferenţa între citirea finală şi citirea iniţială). Se efectuează mai multe
34
determinări (2 – 3) şi se calculează media aritmetică a valorilor apropiate ale
volumelor de soluţie de hidroxid de sodiu (V2).
Calcul
Ecuaţia reacţiei care are loc în timpul titrării este:
H2C2O4 + 2 NaOH  Na2C2O4 + 2 H2O
Pentru soluţia 0,1n NaOH, titrul teoretic este:
0,1  40
Tt = (gcm3)
1000
Pentru calculul titrului real al soluţiei de hidroxid de sodiu, se ţine seama

de ecuaţia reacţiei sau de legea echivalenţilor:
1 echiv. gram H2C2O4·2H2O……..………………..1 echiv. gram NaOH

63,024 g H2C2O4·2H2O…………………………………… 40 g NaOH
V1·0,0063024 g H2C2O4·2H2O …………………….……V2 ·Tr g NaOH
________________________________________________________________
V1  40  0,0063024
Tr = (gcm3)
V2  63,024
Factorul soluţiei se calculează cu relaţia:
Tr
F
Tt
Datele experimentale şi rezultatele obţinute se trec în tabelul 2.3.
35
Tabelul 2.3. Date experimentale pentru calculul titrului şi factorului soluţiei NaOH
Volumul soluţiei 0,1n H2C2O4, - V1 (cm3)
Volumul soluţie 0,1n NaOH, - V2 (cm3)
Titrul real al soluţiei 0,1n NaOH
Factorul de corecţie al soluţiei 0,1n NaOH
2.3.4. Prepararea soluţiei 0,1n KMnO4
În mediu acid procesul redox la care participă KMnO4 este:
Mn7+ + 5 e → Mn2+
Deoarece într-un proces redox echivalentul unei substanţe se calculează

raportând masa moleculară la numărul electronilor schimbaţi în reacţie,
echivalentul permanganatului de potasiu în mediu acid este:
M KMnO4 157
E   31,6
5 5
Balanţă tehnică, sticlă de ceas, sticlă brună de 1 litru, pahar Berzelius de
250 cm3 , KMnO4, pisetă cu apă distilată, pâlnie
Mod de lucru
Pentru a prepara un litru soluţie 0,1n se cântăresc pe o sticlă de ceas, la
balanţa tehnică, aproximativ 3,2 g permanganat de potasiu şi se dizolvă într-un
pahar Berzelius în 50-100 cm3 apă distilată. Se trece soluţia într-o sticlă brună de
1 l, iar permanganatul nedizolvat este din nou tratat cu 100 cm3 apă distilată.
Operaţia se repetă până când ultimele porţiuni de permanganat nu se mai dizolvă,
36
acesta reprezentând MnO2 format prin reducerea KMnO4. Soluţia se lasă
două - trei zile în repaus, apoi se filtrează prin vată de sticlă.
Soluţiile de KMnO4 nu sunt stabile în timp; ele se păstrează în sticle brune,
cu dop de sticlă şi nu pot fi filtrate prin hârtie de filtru.
2.3.5. Determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4
Pentru determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4 se foloseşte ca reactiv

o soluţie etalon de acid oxalic de concentraţie 0,1n. În mediu de acid sulfuric
acidul oxalic este oxidat de permanganatul de potasiu, conform ecuaţiei reacţiei:
2KMnO4 + 5H2C2O4 + 3H2SO4  2MnSO4 + K2SO4 + 10CO2 + 8H2O
Biurete, stativ şi cleme pentru biurete, pahar Erlenmeyer de 250 cm3,
soluţie etalon 0,1n H2C2O4, cilindru gradat de 5 cm3, soluţie de acid sulfuric
concentrat, soluţie 0,1n KMnO4
Mod de lucru
Se măsoară cu biureta 20 - 30 cm3 soluţie etalon de acid oxalic 0,1n, se
introduce într-un pahar conic (pahar Erlenmeyer), se diluează cu apă distilată şi
se adaugă cu ajutorul unui cilindru gradat 5 cm3 soluţie acid sulfuric concentrat.
Soluţia se încălzeşte la 40 - 50oC şi se titrează cu soluţie de KMnO4 cu
concentraţia aproximativ 0,1n. La început reacţia decurge lent şi de aceea
conţinutul paharului se agită continuu şi nu se adaugă o nouă cantitate de
permanganat până când soluţia nu se decolorează. Titrarea se continuă până când
o nouă picătură de permanganat colorează slab soluţia, în roz. În acest moment,
tot acidul oxalic a fost oxidat şi prima picătură de permanganat care nu se mai
decolorează indică sfârşitul titrării. Se calculează volumul soluţiei de
permanganat consumat în reacţie.
37
Calcul
Pentru soluţia 0,1n KMnO4, titrul teoretic este:
0,1  31,6
Tt  (gcm3)
1000
Pentru a calcula titrul real al soluţiei de permanganat se aplică legea

echivalenţilor:
1 echiv. gram H2C2O4·2H2O………………………..1 echiv. gram KMnO4

63,024 g H2C2O4·2H2O ……………………………… 31,6 g KMnO4
V1·0,0063024 g H2C2O4·2H2O ………………………… V2 ·Tr g KMnO4
________________________________________________________________
V1  31,6  0,0063024
Tr = (gcm3)
V2  63,024
unde: V1 este volumul soluţiei H2C2O4 luat pentru determinare (cm3);

- V2 - volumul soluţiei KMnO4 folosit la titrare (cm3).
Factorul soluţiei de permanganat se calculează cu relaţia:
Tr
F
Tt
Datele experimentale şi rezultatele obţinute se trec în tabelul 2.4.
Tabelul 2.4. Date experimentale pentru calculul titrului şi factorului soluţiei KMnO4
Volumul soluţie 0,1n H2C2O4 - V1 (cm3)
Volumul soluţie 0,1n KMnO4 - V2 (cm3)
Titrul real al soluţiei 0,1n KMnO4 Tr
Factorul de corecţie al soluţiei 0,1n KMnO4 F
38
Întrebări de control
1. Ce este o soluţie etalon?
2. NaOH este o substanţă etalon? Argumentaţi răspunsul.
3. Definiţi factorul unei soluţii.
4. Care este rolul indicatorului în titrare?
2.4. Erori de măsură. Calculul erorilor
Deoarece rezultatele obţinute trebuie să ofere o imagine cât mai veridică

asupra valorilor mărimilor determinate, determinările analitice prezintă
semnificaţie numai când se cunoaşte gradul de certitudine ce li se poate acorda.
În efectuarea determinărilor pot să apară erori (ca diferenţa între valoarea
măsurată şi valoarea reală), erori datorate unei cauze accidentale sau
imperfecţiunii aparaturii cu care se lucrează. Se consideră reală valoarea care
rezultă dintr-un grad de rafinare crescut, de exemplu valorile date de Biroul de
standarde.
După cauzele care le produc, erorile se pot clasifica în două categorii:
 erori sistematice;
 erori întâmplătoare.
Erorile sistematice, determinate sau permanente, au cauze constante ce
pot fi cunoscute, corectate sau eliminate. Erorile sistematice acţionează
întotdeauna în acelaşi sens, se repetă în toate măsurătorile şi afectează exactitatea
determinărilor. La rândul lor erorile sistematice pot fi de metodă, datorită
aparatelor şi manipulării lor, datorită impurificărilor, nerespectării tehnicii de
lucru etc.
Erorile întâmplătoare (aleatorii sau de reproductibilitate) au cauze
variabile care nu se cunosc. La măsurători repetate erorile întâmplătoare se pot
modifica, atât ca mărime cât şi ca semn şi afectează precizia (fidelitatea)
determinărilor. Aceste erori apar datorită condiţiilor specifice în care se execută
39
măsurătorile, cum sunt variaţia factorilor mediului exterior, impurificări
accidentale, imperfecţiunea aparatelor, a metodelor etc.
Exactitate şi precizie. Termenul de exactitate se referă la concordanţa
determinărilor cu valoarea adevărată, iar cel de precizie se referă la concordanţa
dintre rezultatele experimentale.
Erorile sistematice determină exactitatea unei analize, iar erorile
întâmplătoare determină precizia analizei. Rezultatele sunt cu atât mai exacte cu
cât erorile sistematice sunt mai mici, iar precizia creşte cu cât diferenţa dintre
valorile determinate referitoare la un grup de măsurători este mai mic.
Un grad mare de precizie nu demonstrează întotdeauna exactitatea analizei.
Valorile precise pot să nu fie exacte, dacă erorile care cauzează abateri de la
valoarea reală pot să afecteze toate măsurătorile în egală măsură.
Erori absolute şi erori relative
Se numeşte eroare absolută (e) a unei determinări, valoarea absolută a
diferenţei dintre media aritmetică M şi rezultatul unei determinări, m:
e=M–m
Eroarea medie (emed) caracterizează, într-un şir de determinări, precizia

determinărilor efectuate:
n
 ei
i 1
e med 
n
unde ei este eroarea absolută a unei determinări;

- n – numărul determinărilor.
În calcule mai precise se obişnuieşte să se lucreze cu eroarea medie
pătratică (Em):
40
n
 e i2
i 1
Em 
n (n 1)
unde n este numărul determinărilor.

Eroarea medie pătratică exprimă precizia rezultatelor determinărilor. Cu
cât determinările sunt efectuate mai corect, cu atât valorile măsurate vor diferi
mai puţin între ele şi eroarea medie pătratică va fi mai mică.
Eroarea relativă (er) a unei determinări se defineşte ca raportul între
eroarea absolută (e) a determinării şi valoarea absolută (N) a mărimii ce se
măsoară:
e
er 
N
sau în procente:
e
er   100 (%)
N
Calculul erorilor permite să se cunoască precizia determinărilor efectuate,

principalele surse de erori.
Se va calcula eroarea medie (emed) şi eroarea medie pătratică (Em) pentru
determinările efectuate la una din lucrările de laborator.
2.5. Exerciţii aplicative
1. Să se calculeze titrul real pentru o soluţie 0,5n NaCl care are factorul
egal cu 0,981.
2. Ce cantităţi de apă şi acid sulfuric sunt necesare pentru a prepara 2 l
soluţie cu concentraţia 0,1n. (Se dă densitatea soluţiei,  =1 gcm3).
41
3. Se amestecă: 200 g soluţie 10% KNO3, 500 ml soluţie 0,5n KNO3 şi
10 moli H2O. Considerând densităţile tuturor soluţiilor,  = 1 gcm3,
să se calculeze concentraţia procentuală şi molară a soluţiei finale.
4. Să se calculeze concentraţia procentuală pentru o soluţie 2m HCl ,
ştiind că densitatea soluţiei este  = 1 gcm3.
5. Se dizolvă 44,8 l HCl (exprimat în condiţii normale) în apă, astfel ca
volumul soluţiei să fie 10 l. Să se exprime în procente masă
concentraţia soluţiei obţinute. (Se consideră densitatea soluţiei
 = 1 gcm3).
6. Să se calculeze fracţia molară a solvatului pentru o soluţie cu
concentraţia 2 molal. (Solventul este apa).
42
CUPRINS
1. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOR ................................................................... 9
1.1. MĂSURI DE PROTECŢIA MUNCII CU CARACTER SPECIFIC PENTRU LABORATORUL DE CHIMIE.............. 9

A. Manipularea sticlăriei ................................................................................................................................ 9
B. Manipularea dispozitivelor de încălzire ................................................................................................... 10
C. Manipularea substanţelor toxice şi caustice ............................................................................................. 11
D. Manipularea substanţelor inflamabile, combustibile şi explozive ........................................................... 12
E. Manipularea aparatelor de laborator cu acţiune electrică ......................................................................... 12
1.2. MĂSURI IGIENICO – SANITARE ......................................................................................................... 13
1.3. MĂSURI DE PRIM AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTARE ......................................................................... 14
2. USTENSILE ŞI OPERAŢII GENERALE ÎN LABORATORUL DE CHIMIE ............................ 15
2.1. VASE ŞI USTENSILE ÎN LABORATORUL DE CHIMIE ............................................................................ 15

2.2. OPERAŢII DE LABORATOR ................................................................................................................ 23
2.2.1. Încălzirea vaselor.................................................................................................................... 23
2.2.2. Măsurarea temperaturii .......................................................................................................... 24
2.2.3. Filtrarea .................................................................................................................................. 25
2.2.4. Măsurarea volumului lichidelor ............................................................................................. 26
2.2.5. Măsurarea masei .................................................................................................................... 27
2.2.6. Măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii electrice ........................................... 28
2.2.7. Titrarea ................................................................................................................................... 29
2.3. SOLUŢII ........................................................................................................................................... 30
2.3.1. Exprimarea concentraţiei soluţiilor ........................................................................................ 30
2.3.2. Prepararea soluţiei 0,1 n NaOH ............................................................................................. 33
Aparatură şi reactivi ..................................................................................................................................... 34
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 34
2.3.3. Determinarea factorului soluţiei 0,1 n NaOH ........................................................................ 34
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 34
Calcul ........................................................................................................................................................... 35
2.3.4. Prepararea soluţiei 0,1n KMnO4 ............................................................................................ 36
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 36
2.3.5. Determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4 ........................................................................ 37
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 37
Calcul ........................................................................................................................................................... 38
Întrebări de control ....................................................................................................................................... 39
43
2.4. ERORI DE MĂSURĂ. CALCULUL ERORILOR ....................................................................................... 39
2.5. EXERCIŢII APLICATIVE ..................................................................................................................... 41
CUPRINS .................................................................................................................................................. 43
44
3. ANALIZA APELOR INDUSTRIALE
Apa naturală este un sistem dispers complex care conţine o mare varietate
de compuşi în suspensie, dispersaţi coloidal sau dizolvaţi. În apa naturală pot fi
dizolvate:
a) gaze: O2, N2, CO2, iar în regiunile industriale cantităţi variabile de NO2,
SO2, HCl etc. (agenţi poluanţi);
b) săruri minerale: săruri solubile de calciu, magneziu, potasiu, sodiu, fier,
amoniu etc.;
c) compuşi organici proveniţi din descompunerea aerobă sau anaerobă a
resturilor animale şi vegetale. În plus mai apar:
- particule în stare coloidală: săruri hidrolizate de aluminiu, fier, silicaţi,
unii compuşi organici macromoleculari;
- particule insolubile aflate în suspensie (dispersii grosiere): nisip, argilă,
resturi vegetale sau animale.
În funcţie de destinaţia unei ape (potabilă, industrială, materie primă sau
auxiliară în industria chimică, alimentară, construcţii etc.), aceasta trebuie să
îndeplinească anumite condiţii de calitate prevăzute de standarde pentru fiecare
caz în parte. După domeniul de utilizare, apele se clasifică în:
- ape potabile;
- ape industriale:
 ape tehnologice (de fabricaţie);
 ape de alimentare a cazanelor de aburi;
- ape reziduale, rezultate după folosirea apelor industriale şi potabile.
Apele reziduale, bogate în substanţe nocive (microorganisme, săruri, acizi
etc.), înainte de a fi deversate în râuri, trebuie epurate spre a le face inofensive
pentru flora şi fauna acvatică.
În studiul calităţii apelor se urmăreşte calitativ şi cantitativ: aspectul,
culoarea, aciditatea sau alcalinitatea, prezenţa unor săruri dizolvate şi duritatea.
43
3.1. Determinarea durităţii apei
Apele naturale conţin cantităţi variabile de săruri solubile. Prezenţa

anumitor săruri solubile, în principal a sărurilor de calciu şi magneziu, imprimă
apelor o serie de proprietăţi nedorite. Apele cu un conţinut ridicat de săruri de
calciu şi magneziu nu fac spumă cu săpunul, nu fierb bine legumele. De
asemenea, când sunt folosite în industrie ca agent termic, apele cu un conţinut
ridicat de săruri de calciu şi magneziu, formează pe pereţii cazanelor cruste
insolubile (piatra de cazan). Ansamblul de proprietăţi (nedorite) pe care sărurile
de calciu şi magneziu le imprimă apelor reprezintă duritatea apei. În funcţie de
comportarea la încălzire a sărurilor care dau duritate, duritatea se clasifică în:
duritate temporară (Dt) şi duritate permanentă (Dp). Suma celor două durităţi
reprezintă duritatea totală (DT):
DT = D t + D p
Duritatea temporară este determinată de carbonaţii acizi de calciu şi

magneziu; la fierberea apei se descompun în carbonaţii neutri care, fiind
insolubili, se depun:
t oC
Ca(HCO3)2 
 CaCO3 + H2O + CO2
o
Mg(HCO3)2 t
C
 MgCO3 + H2O + CO2
Duritatea permanentă este imprimată de prezenţa clorurilor, sulfaţilor,

azotaţilor de calciu şi magneziu.
Unităţi de măsură pentru duritate

Unităţile de măsură utilizate pentru exprimarea durităţii apei sunt :
 grade de duritate;
 miliechivalenţi gram Ca2+.
44
Gradul de duritate standardizat la noi în ţară este gradul german, notat oH.
1oH corespunde la un conţinut de săruri echivalent cu 10 mg CaO la un litru apă:
1 oH = 10 mg CaO/l
Conţinutul celorlalte săruri care dau duritate se exprimă în cantitatea

echivalentă de CaO; de exemplu, 10 mg CaO sunt echivalente cu 7,14 mg MgO
sau 24,3 mg CaSO4.
Exprimarea durităţii în miliechivalenţi gram Ca2+ (mval Ca2+) reprezintă
cantitatea de săruri conţinută într-un litru apă, exprimată în mg, echivalentă cu
conţinutul în ioni Ca2+, raportată la echivalentul calciului:
2+ mgCa 2 / l
mval Ca /l =
20,04
Duritatea apelor în natură variază în limite largi: apa de ploaie are

duritatea între 0,5 – 10oH, apa de râu între 4 – 14oH, iar unele ape calcaroase pot
avea duritatea până la 60oH. Apele cu duritatea peste 30oH sunt considerate ape
dure. Ţinând seama de valoarea durităţii, apele se clasifică astfel:
 ape cu duritate mică, ape care au duritatea totală, D  9oH;
 ape cu duritate mijlocie, ape pentru care duritatea totală este
cuprinsă în intervalul 16  D  30oH;
 ape dure, pentru care duritatea totală D  30oH.
3.1.1. Determinarea durităţii temporare
Duritatea temporară se determină prin titrarea unui volum de apă cu o

soluţie de acid clorhidric 0,1n (cu titrul şi factorul exact determinate), în prezenţa
indicatorului metilorange. Ecuaţiile reacţiilor care au loc în timpul titrării sunt:
45
Ca(HCO3)2 + 2HCl  CaCl2 + 2H2O + 2CO2
Mg(HCO3)2 + 2HCl  MgCl2 + 2H2O + 2CO2
Biuretă, stativ cu clemă pentru biuretă, pahar Erlenmeyer de 250 cm3,
soluţie 0,1n HCl (cu factor cunoscut), soluţie metilorange, apă de analizat
Mod de lucru
Într-un pahar Erlenmeyer, se introduc 100 cm3 apă de analizat. Se adaugă
2 – 3 picături soluţie metilorange şi se titrează cu o soluţie 0,1n HCl. Soluţia de
acid clorhidric se adaugă, din biuretă, picătură cu picătură, sub agitare continuă,
până când culoarea indicatorului virează din galben în portocaliu. Se calculează
volumul soluţiei de acid clorhidric consumat (VHCl) cu o precizie de 0,05 ml.
Calculul durităţii temporare

Exprimarea durităţii în grade de duritate (oH)
Pentru exprimarea durităţii temporare în grade de duritate se consideră
reacţia:
2HCl + CaO  CaCl2 + H2O
Cunoscând concentraţia soluţiei de HCl (1000 cm3 soluţie 0,1n HCl conţin
3,65 g HCl) se calculează cantitatea de HCl existentă în volumul de soluţie
consumat la titrare (VHCl):
1000 cm3 sol. 0,1n HCl………………….0,1 36,5 g HCl

VHCl cm3………………………………………….x
VHCl  0,1  36,5
x VHCl  36,5  10  4 g HCl
1000
46
Ţinând seama de ecuaţia reacţiei se constată că 2 moli HCl reacţionează
cu un mol CaO. Se calculează cantitatea echivalentă de CaO pentru proba de apă
analizată (100 cm3 apă dură). Se scrie:
236,5 g HCl…………….………………………56 g CaO

VHCl·36,5· 10  4 g……………………………..……y g CaO
VHCl  36,5  56  10  4
y  VHCl  28  10  4 g  VHCl 2,8 mg CaO
2  36,5
Deoarece duritatea se raportează la 1 l apă, cantitatea de săruri exprimată

în CaO pentru 1 l apă este VHCl ·2,8 ·10 mg.
Pentru exprimarea durităţii în grade de duritate se scrie:
10 mg CaO la 1 l apă………………………………1oH
VHCl·2,8·10 mg CaO la 1 l apă………………………………Dt oH
VHCl  2,8  10
Dt  VHCl  2,8 ( o H)
10
Dt = VHCl·2,8 (oH)
Generalizând, se poate utiliza relaţia:
Dt = n·E·VHCl,
unde: n este normalitatea soluţiei de acid clorhidric;

- VHCl – volumul soluţiei de acid clorhidric consumat la titrare, cm3;
- E – echivalentul chimic al oxidului de calciu (E = 28).
Exprimarea durităţii temporare în mval Ca2+/l

Pentru exprimarea durităţii în mvali se ţine seama de ecuaţia reacţiei:
47
Ca(HCO3)2 + 2HCl  CaCl2 + 2H2O + 2CO2
Se observă că la un ion gram de Ca2+ corespund 2 moli HCl. Ţinând

seama de concentraţia soluţiei HCl (0,1n) şi de volumul de apă dură luat în
analiză, se calculează duritatea. Pentru condiţiile date, relaţia finală de calcul este:
Dt = VHCl (mval Ca2+/l)
3.1.2. Determinarea durităţii totale
Metoda complexometrică. Determinarea durităţii totale prin metoda

complexometrică se realizează prin titrarea ionilor de calciu şi magneziu dintr-un
volum dat de apă cu o soluţie de complexon III, de concentraţie 0,01m (cu titrul
şi factorul exact determinate), în prezenţa indicatorului eriocrom negru T (erio T).
Determinarea complexometrică a ionilor de calciu şi magneziu se bazează
pe proprietatea acestor ioni de a forma complecşi solubili cu complexonul III
(sarea disodică a acidului etilen-diaminotetraacetic). Formula de structură a
complexonului III este:
HOOC CH2 CH2 COONa

N CH2 CH2 N
NaOOC CH2 CH2 COOH
formulă care, prescurtat se notează: Na2H2Y sau H2Y 2

Indicatorul, eriocrom negru T, este sarea de sodiu a acidului
1 hidroxi 2 naftil azo 6 nitro 4 sulfonic 2 naftol, cu următoarea formulă de
structură:
48
OH OH
+Na O S N N
3
NO2
care prescurtat se notează: NaH2I sau H2I

Indicatorul este, în soluţie, de culoare albastră. Deoarece complecşii
calciului şi magneziului cu complexonul sunt stabili la o valoare a pH-ului
cuprinsă între 8 şi 10, pentru menţinerea pH-ului în aceste limite în timpul titrării
(din reacţie rezultă ioni hidrogen care modifică aciditatea mediului), se adaugă la
soluţia de analizat o anumită cantitate de soluţie tampon.
Soluţiile tampon sunt soluţii care conţin un acid slab sau o bază slabă şi o
sare a acidului respectiv bazei. Valoarea pH-ului unei soluţii tampon este relativ
constantă faţă de adaosuri ulterioare de acid sau de bază.
Biuretă, stativ cu clemă pentru biuretă, pahar Erlenmeyer de 250 cm3, soluţie
0,01m complexon III (cu factor cunoscut), soluţie tampon pentru duritate,
cilindru gradat de 10 cm3, eriocrom negru T, spatulă, apă de analizat
Mod de lucru
Într-un pahar Erlenmeyer se măsoară cu exactitate 100 cm3 apă dură de
analizat, se adaugă 5 cm3 soluţie tampon pentru duritate şi un vârf de spatulă de
indicator (erio T). Soluţia se colorează în roşu, datorită formării complecşilor
eriocromului cu ionii de calciu şi magneziu. Cantitatea de indicator trebuie astfel
adăugată încât soluţia să rămână transparentă, pentru a putea observa punctul de
echivalenţă. Se titrează, sub agitare continuă, cu o soluţie 0,01m complexon III,
până la virarea culorii soluţiei de la roşu la albastru net (fără nuanţe de violet). Se
notează volumul soluţiei de complexon III consumat la titrare ( VC III ).
49
Observaţie. La un moment intermediar al titrării, în soluţie există alături
de complexonaţii de calciu şi magneziu (complecşi ai complexonului III cu ionii
de calciu şi magneziu) şi eriocrom (de culoare albastră), complecşii eriocromului
cu ionii de calciu şi magneziu (de culoare roşie). Din combinarea celor două
culori (albastru şi roşu) rezultă diferite nuanţe de violet.
Ecuaţiile reacţiilor care au loc la adăugarea eriocromului sunt:
CaCl2 + NaH2I  CaNaI + 2HCl

roşu
MgCl2 + NaH2I  MgNaI + 2HCl
roşu
În timpul titrării ecuaţiile reacţiilor care au loc sunt:
CaNaI + Na2H2Y  CaNa2Y + NaH2I

roşu albastru
MgNaI + Na2H2Y  MgNa2Y + NaH2I
roşu albastru
Calculul durităţii totale

Exprimarea durităţii totale în grade de duritate (oH)
Ţinând seama de ecuaţiile reacţiilor care au loc, de concentraţia soluţiei de
complexon şi volumul apei de analizat, se calculează duritatea în grade de
duritate şi mvali Ca2+/l.
VC III  FC III  0,01  56,1  1000

DT  (o H)
Vprobă apă  10
Pentru condiţiile date, se ajunge la următoarele relaţii de calcul:
50
DT  VC III  FCIII  0,561 (o H)
DT  VCIII  FCIII  0,2 (mval / l)
unde VC III reprezintă volumul soluţiei de complexon III (cm3) folosit la titrare şi
FC III este factorul soluţiei de complexon.
1. Ce este duritatea apelor?
2. Scrieţi formulele sărurilor care dau duritate apei.
3. Care este criteriul în funcţie de care se clasifică duritatea şi care este
această clasificare?
4. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor care au loc în timpul determinării durităţii
temporare.
5. Care este principiul metodei de determinare a durităţii totale?
6. Indicaţi unităţile de măsură pentru exprimarea durităţii.
3.1.3. Dedurizarea apelor cu schimbători de ioni
Sărurile de calciu şi magneziu prezente în apa folosită în industrie ca agent

termic la încălzirea cazanelor cu aburi, la răcitoare etc. formează la încălzire
piatra de cazan (cruste de săruri insolubile – carbonaţi de calciu şi magneziu).
Aceste cruste determină consumuri sporite de combustibil precum şi apariţia
tensiunilor în pereţii cazanelor, tensiuni care pot duce la fisuri şi chiar explozii.
De aceea, înainte de întrebuinţare, apa este supusă unor operaţii de eliminare a
durităţii (îndepărtare a ionilor de calciu şi magneziu), operaţii cunoscute sub
numele de dedurizarea apei.
Dedurizarea se realizează prin mai multe metode, cea mai eficientă fiind
dedurizarea cu ajutorul schimbătorilor de ioni.
Schimbătorii de ioni sunt compuşi macromoleculari naturali sau sintetici
care conţin grupe active cu ioni mobili, ioni ce pot fi schimbaţi cu ionii de calciu
51
şi magneziu prezenţi în apă. După natura ionilor capabili de schimb pe care îi
conţin, schimbătorii de ioni sunt:
 cationiţi, schimbători care conţin ioni pozitivi capabili de schimb, notaţi
prescurtat (RH, RNa etc.);
 anioniţi, schimbători care conţin ioni negativi capabili de schimb, notaţi
prescurtat (ROH, RCl etc.), unde R reprezintă scheletul răşinii sintetice.
În practică se folosesc drept schimbători de ioni aluminosilicaţi sintetici
sau polimeri sintetici.
Ecuaţiile reacţiilor care au loc la dedurizare dacă se foloseşte cationit în
forma RH sunt:
2RH + CaCl2  R2Ca + 2HCl

2RH + MgCl2  R2Mg + 2HCl
sau dacă se foloseşte cationit în forma RNa:
2RNa + CaCl2  R2Ca + 2NaCl

2RNa + MgCl2  R2Mg + 2NaCl
Dacă se trece succesiv apa dură peste cationit în forma RH şi anionit în

forma ROH se obţine apa demineralizată (apă pură).
Ecuaţiile reacţiilor care au loc în procesul de demineralizare a apei sunt:
2RH + CaCl2  R2Ca + 2HCl

2RH + MgCl2  R2Mg + 2HCl
ROH + HCl  RCl + H2O
52
Coloană cationit, eprubete, pahar Berzelius, soluţie oxalat de amoniu,
pâlnie picurătoare, apă dură
Mod de lucru
Instalaţia de dedurizare a apei utilizată în laborator este prezentată în
figura 3.1. Se trece apa de analizat din pâlnia picurătoare (1) în coloana cu
cationit (2), reglându-se debitul de scurgere cu ajutorul clemei. Apa dedurizată se
colectează într-un pahar Berzelius (3).
Fig. 3.1. Schema instalaţiei de dedurizare a apei
Pentru a verifica dacă a avut loc procesul de dedurizare se efectuează

următoarele analize:
Într-o eprubetă se introduc 2 - 3 cm3 din apa dură şi se execută reacţia de
identificare a ionului Ca2+ cu oxalat de amoniu. Prezenţa ionului Ca2+ este
indicată de formarea unui precipitat alb (oxalat de calciu):
53
CaCl2 + (NH4)2C2O4  CaC2O4 + 2NH4Cl
Se analizează, în mod asemănător, apa după ce a fost trecută peste coloana

de cationit (reacţia cu oxalat de amoniu). Dacă nu se formează precipitat
înseamnă că schimbătorul de ioni a fost capabil de schimb şi s-a realizat operaţia
de dedurizare. Apariţia precipitatului alb, indică faptul că schimbătorul este
epuizat (schimbătorul este în forma R2Ca şi R2Mg). În acest caz este necesară
regenerarea schimbătorului, regenerare care se realizează prin tratarea
schimbătorului epuizat cu soluţie acid clorhidric de concentraţie 5% sau soluţie
NaCl de concentraţie 5%.
Ecuaţiile reacţiilor care au loc în timpul regenerării sunt:
R2Ca + 2HCl  2RH + CaCl2

R2Mg + 2HCl  2RH + MgCl2
sau:
R2Ca + 2NaCl  2RNa + CaCl2
R2Mg + 2NaCl  2RNa + MgCl2
1. Ce sunt schimbătorii de ioni?
2. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor care au loc la dedurizarea apei.
3. Din afirmaţiile de mai jos, alegeţi răspunsul corect. La dedurizarea
apei se foloseşte:
a) cationit în forma RH;
b) cationit în forma RH şi anionit în forma ROH;
c) cationit în forma RH sau RNa;
d) anionit în forma RCl.
4. Demineralizarea apei reprezintă:
a) îndepărtarea ionilor de calciu şi magneziu din apă;
54
b) îndepărtarea tuturor cationilor din apă;
c) îndepărtarea cationilor şi anionilor din apă;
d) îndepărtarea anionilor din apă.
3.2. Determinarea gradului de mineralizare a apelor
Calitatea apelor naturale este determinată, în principal, de conţinutul în

substanţe minerale sau organice, gaze dizolvate, particule în suspensie şi
organisme vii.
Apele naturale au un conţinut variabil de săruri, în funcţie de natura lor.
De exemplu, apele de râu au un conţinut de săruri cuprins între 1 - 4 g/l, iar apele
mărilor şi oceanelor conţin aproximativ 35 g/l săruri.
În majoritatea cazurilor sărurile prezente în apele naturale conţin cationii:
Ca2+, Mg2+, Na+, K+ şi anionii: HCO 3 , SO 24 , Cl  . Clorurile, datorită

solubilităţii mari, pot fi prezente în apă în concentraţie mare. Deşi ceilalţi ioni în
mod obişnuit se află în cantităţi nesemnificative, pot influenţa proprietăţile
apelor.
Conţinutul sărurilor dizolvate în ape se apreciază prin gradul de
mineralizare (G M). În mod convenţional, gradul de mineralizare se exprimă în
mg H 2SO 4 /l apă.
Prin tratarea apei cu cationit în forma RH, datorită schimbului ionic, în
efluent apar acizii corespunzători sărurilor care au existat în apa supusă analizei.
Unele dintre reacţiile posibile sunt:
2RH  Na 2SO 4  2NaR  H 2SO 4

2RH  CaCl 2  CaR 2  2HCl
2RH  MgCl2  MgR2  2HCl
Pentru determinarea gradului de mineralizare se determină conţinutul în

acizi într-un volum măsurat de efluent, prin titrare cu o soluţie de NaOH.
55
Ecuaţiile reacţiilor care au loc în timpul titrării sunt:
2NaOH  H 2SO 4  Na 2SO 4  2H 2O

NaOH  HCl  NaCl  H 2O
Biuretă, pahar Erlenmeyer de 250 ml, pipetă de 50 ml, efluent de la
dedurizarea apei, soluţie 0,1n NaOH, soluţie fenolftaleină
Mod de lucru
În paharul Erlenmeyer se introduc, cu ajutorul unei pipete, 25 cm3 efluent
(probă păstrată de la dedurizarea apei). Se diluează cu apă distilată la un volum
de aproximativ 100 cm3 şi se adaugă 2-3 picături soluţie fenolftaleină. Se titrează
apoi cu o soluţie 0,1n NaOH până la apariţia culorii roz persistent (culoarea
trebuie să se menţină cel puţin 30 secunde). Se calculează volumul soluţiei
NaOH consumat la titrare (a cm3).
Pentru a calcula gradul de mineralizare (G M) se ţine seama de ecuaţiile
reacţiilor care au loc. Din ecuaţia reacţiei se constată:
2 moli NaOH ……………………….. 1 mol H2SO4

sau:
2·40 g NaOH ……………… ………… 98 g H2SO4
a·0,1·40· 10 3 g NaOH …………………… x g H2SO4
a  0,1 40  98 10 3
x a  4,9 10 3 g H 2SO 4  a  4,9 mg H 2SO 4
2  40
25 cm3 H2O ……………………………….a4,9 mg H 2SO 4

1000 cm3 H2O ………………………………G M mg H 2SO 4
a  4,9  1000
GM mg H 2SO 4
25
56
1. Cum se determină experimental gradul de mineralizare a apei?
2. Cum se calculează gradul de mineralizare a apei?
3.3. Determinarea alcalinităţii apei
Duritatea, alcalinitatea şi aciditatea apei sunt indici chimici privind natura

şi cantitatea impurităţilor chimice pe care le conţine apa.
Alcalinitatea apei este conferită de ionii hidroxil (OH–), cu caracter bazic,
prezenţi în apă datorită:
- disocierii bazelor tari şi slabe din apă (electroliţi total, respectiv parţial
disociaţi):
NaOH → Na+ + OH–

NH4OH NH 4 + OH–
- hidrolizei sărurilor provenite din baze tari şi acizi slabi, prezente în apă
(carbonaţi acizi, carbonaţi şi fosfaţi):
HCO 3 + H2O H2CO3 + OH–
CO 32  + H2O HCO 3 + OH–
PO 34 + H2O HPO 24  + OH–
Prezenţa acestor substanţe în apa alcalină este dăunătoare provocând

depuneri pe suprafeţele metalice ale generatoarelor de aburi, ca urmare a unor
reacţii chimice cât şi procese de coroziune.
Metoda constă în dozarea prin titrare cu un acid tare, a alcalinităţii datorite
prezenţei în apă a carbonaţilor acizi, carbonaţilor şi hidroxizilor şi mai rar a
57
boraţilor, silicaţilor, fosfaţilor, hidrosulfurilor etc., în prezenţa indicatorilor
fenolftaleină sau metiloranj, după caz.
Alcalinitatea determinată prin titrare în prezenţa fenolftaleinei constituie
alcalinitatea permanentă (P).
Alcalinitatea determinată prin titrare în prezenţa metiloranjului constituie
alcalinitatea totală (T).
Clorul rezidual liber, eventual prezent, trebuie îndepărtat prin adăugarea
unei cantităţi echivalente de tiosulfat de sodiu, deoarece influenţează virajul
culorii indicatorului.
Soluţie acid clorhidric 0,1n, fenolftaleină soluţie alcoolică 1%, metiloranj
soluţie 0,1%, soluţie tiosulfat de sodiu 0,1n, pahar Erlenmeyer de 300 cm3
Determinarea alcalinităţii permanente (P)
Mod de lucru
100 cm3 apă de analizat se introduc într-un vas Erlenmeyer de 300 cm3, se
adaugă 2-3 picături soluţie de fenolftaleină. Dacă nu apare coloraţia roz,
alcalinitatea permanentă este zero (pH-ul apei este mai mic decât 8,2). În cazul
apariţiei coloraţiei roz, proba se titrează cu soluţie de acid clorhidric 0,1n până la
decolorarea completă a soluţiei şi se calculează alcalinitatea permanentă.
Determinarea alcalinităţii totale (T)
Mod de lucru
100 cm3 apă de analizat se introduc într-un vas Erlenmeyer de 300 cm3, se
adaugă 1-2 picături soluţie de metiloranj şi se titrează cu soluţie de acid
clorhidric 0,1n până la virajul culorii de la galben la portocaliu.
58
Calcul
Alcalinitatea (T sau P) exprimată în mval HCl/l sau mmol/l se calculează
cu relaţia:
cHCl  FHCl  VHCl
alcalinitatea   1000
Vprobă apă
unde VHCl este volumul soluţiei de acid clorhidric folosit la titrarea probei de apă,
în cm3;
- FHCl - factorul soluţiei de acid clorhidric;
- cHCl - concentraţia soluţiei de acid clorhidric;
- Vprobă apă - volumul probei de apă de analizat, în cm3.
Considerând că întreaga alcalinitate se datorează numai prezenţei
carbonaţilor acizi, carbonaţilor şi hidroxizilor (adică absenţa în apa de analizat a
acizilor slabi: silicic, fosforic şi boric) şi că prezenţa concomitentă a hidroxidului
şi carbonatului acid în aceeaşi probă este incompatibilă, relaţia matematică între
alcalinitatea permanentă şi alcalinitatea totală este prezentată în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1. Interpretarea rezultatelor titrării

Participă la alcalinitate
Rezultatul Alcalinitatea Alcalinitatea Alcalinitatea
titrării determinată de determinată de determinată de
hidroxizi carbonaţi carbonaţi acizi
OH– CO 32 HCO 3
P=0 0 0 T
1 0 2P T – 2P
P T
2
1 0 2P 0
P T
2
1 2P - T 2(T – P) 0
P T
2
P=T T 0 0
59
În vederea stabilirii şi calculării ionilor care determină alcalinitatea apei,
se fac următoarele consideraţii:
a. dacă alcalinitatea permanentă (P) este egală cu zero (P =0), alcalinitatea
dozată în prezenţa metiloranjului (T) se datorează carbonaţilor acizi;
cantitatea de HCO 3 , exprimată în mg/l, se calculează după relaţia:
mg HCO 3 /l =61·T
b. dacă alcalinitatea permanentă (P) este egală cu jumătate din alcalinitatea

totală, (P =1/2 T), alcalinitatea dozată în prezenţa metiloranjului (T) se
datorează carbonaţilor, cantitatea de ioni CO 32  exprimată în mg/l
calculându-se cu relaţia:
mg CO 32 /l =30·2·P =60 P
c. dacă alcalinitatea permanentă (P) este mai mare decât jumătate din
alcalinitatea totală (P>1/2 T), alcalinitatea dozată în prezenţa
metiloranjului (T) se datorează prezenţei carbonaţilor şi hidroxizilor,
cantitatea de ioni de OH– şi CO 32  , exprimată în mg/l, calculându-se cu
relaţia:
mg OH–/l =(2P-T)·17 şi mg CO 32  /l =2(T-P)·30 =60·(T-P)
d. dacă alcalinitatea permanentă (P) este mai mică decât jumătatea

alcalinităţii totale (P<1/2 T), alcalinitatea determinată în prezenţa
metiloranjului (T) se datorează prezenţei carbonaţilor şi carbonaţilor acizi,
60
cantitatea de ioni CO 32  şi HCO 3 exprimată în mg/l, calculându-se cu
relaţiile:
mg CO 32  /l =2·P·30 =60·P şi mg HCO 3 /l =(T-2P) ·61
e. dacă alcalinitatea permanentă (P) este egală cu alcalinitatea totală (T),

alcalinitatea determinată în prezenţa metiloranjului (T) se datorează
hidroxizilor, cantitatea de ioni OH–, exprimată în mg/l se calculează cu
relaţia:
mg OH–/l =17·T
1. Ce este alcalinitatea totală?
2. Care este indicatorul utilizat la determinarea alcalinităţii totale?
3. Cum se determină alcalinitatea permanentă?
4. Care este indicatorul utilizat la determinarea alcalinităţii permanente?
3.4. Determinarea acidităţii apei
Aciditatea apei este determinată de prezenţa dioxidului de carbon liber, a

acizilor minerali şi a sărurilor acizilor tari cu baze slabe. Aciditatea surselor
naturale de apă apare accidental, prezenţa ei indicând o poluare cu ape reziduale.
Metoda de determinare constă în neutralizarea probei de apă cu o bază tare
în prezenţa indicatorului fenolftaleină sau metiloranj.
Aciditatea determinată în prezenţa fenolftaleinei constituie aciditatea
totală şi se datoreşte prezenţei dioxidului de carbon liber.
Aciditatea determinată în prezenţa metiloranjului constituie aciditatea
minerală ( sau reală) datorită prezenţei acizilor minerali.
61
Clorul rezidual interferează în determinare şi se înlătură cu câteva picături
de tiosulfat de sodiu 0,1n.
Soluţie hidroxid de sodiu 0,1n cu factorul stabilit, fenolftaleină soluţie
alcoolică 1%, metiloranj soluţie 0,1%, pahar Erlenmeyer de 300 cm3
Mod de lucru
Recoltarea probelor de apă se face în sticle de pirex sau polietilenă şi
determinarea se efectuează în ziua recoltării.
Dacă apa de analizat are pH-ul mai mare de 4,5 aciditatea datorită acizilor
minerali este zero.
Pentru determinarea acidităţii totale se iau 100 cm3 apă de analizat într-un
pahar Erlenmeyer de 300 cm3 şi se titrează cu soluţia de NaOH 0,1n în prezenţa a
2 - 3 picături de fenolftaleină până la apariţia unei culori slab-roz persistente.
În cazul în care pH-ul este sub 4,5 aciditatea minerală se determină astfel:
se iau 100 cm3 apă de analizat într-un pahar Erlenmeyer de 300 cm3 şi se adaugă
2 - 3 picături de metiloranj. Se titrează cu NaOH 0,1n până ce culoarea roşu
virează spre portocaliu.
Calcul
Calcul acidităţii minerale este acelaşi ca şi pentru determinarea acidităţii
totale. Aciditatea se exprimă în cm3 soluţie hidroxid de sodiu 0,1n, conform
relaţiei de calcul de mai jos:
cm3 NaOH 0,1n = VNaOH∙FNaOH
sau, în general, cu relaţia:
c NaOH  FNaOH  VNaOH

aciditatea   1000 (cm3 NaOH)
Vprobă apă
62
unde VNaOH este volumul soluţiei NaOH 0,1n folosit la titrarea probei de apă,
în cm3;
- FNaOH - factorul soluţiei de NaOH 0,1n;
- cNaOH - concentraţia soluţiei de NaOH.
1. Cum se defineşte aciditatea totală?
2. Care este indicatorul utilizat la determinarea acidităţii totale?
3. Cum se determină aciditatea minerală?
4. Care este indicatorul utilizat la determinarea acidităţii minerale?
63
3.5. Reacţii de identificare a ionilor din apele industriale
Apele industriale conţin, în afara ionilor prezenţi în apele naturale

(cationii: Ca2+, Mg2+, Na+, K+ şi anionii: HCO3 , SO 24 , Cl  ) ioni rezultaţi în
procesele industriale specifice. Majoritatea substanţelor chimice influenţează
echilibrul mediului atât prin contaminare cât şi prin efecte în timp, date de
acumulările zilnice. Unele substanţe poluante pot influenţa procesele biologice
care guvernează ciclul vieţii (efect ecologic).
Pentru efectuarea reacţiilor de recunoaştere a diferitelor specii de ioni se
folosesc reactivi – substanţe de compoziţie cunoscută care reacţionează cu ionii
de analizat.
Deoarece contactul între particule solide, chiar şi în stare fin divizată, este
redus şi, în consecinţă, viteza de reacţie este mică, în majoritatea cazurilor
reacţiile se efectuează în soluţie. Reacţiile care au loc în soluţie sunt cunoscute ca
reacţii pe cale umedă.
Reacţiile utilizate pentru identificarea diferitelor specii ionice trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe: perceptibilitate şi selectivitate.
Reacţiile analitice trebuie să provoace transformări perceptibile, uşor de
observat. Această cerinţă se realizează prin:
a) proba de analizat formează cu reactivul dat o substanţă greu solubilă
– un precipitat. De exemplu:
Ca 2 CO 32  CaCO 3 
Se observă forma şi culoarea precipitatului. În ceea ce priveşte forma

precipitatului, acesta poate fi: cristalin, amorf, gelatinos. Adesea, precipitatele
rezultate în reacţie au altă culoare decât soluţiile substanţelor reactante. De
exemplu:
64
 2
  S incolor  PbSnegru
Pb 2incolor
b) în urma reacţiei rezultă un gaz care se degajă (fenomenul de

efervescenţă):
CO 32  2H   H 2 O  CO 2 
c) reactivul determină doar schimbarea culorii, prin formarea unei

combinaţii solubile, colorată: De exemplu, ionii Cu 2 în soluţie
amoniacală formează un ion complex, de culoare albastră:
Cu 2  4NH 3  Cu NH 3 4  2
Sensibilitatea unei reacţii se defineşte prin posibilitatea sa de a pune în

evidenţă cantităţi cât mai mici de component din substanţa de analizat.
Sensibilitatea reacţiilor se caracterizează prin limita de detecţie şi limita de
diluţie.
Limita de detecţie (recunoaştere) reprezintă cantitatea minimă de substanţă
care determină producerea reacţiei cu reactivul dat. Se exprimă în µg. Deoarece
limita de detecţie este influenţată de volumul minim în care se poate decela
specia de analizat, se defineşte limita de diluţie – volumul maxim de soluţie în
care se poate identifica o anumită cantitate din substanţa analizată.
O caracteristică pe care trebuie să o îndeplinească orice reactiv este
caracterul selectiv şi anume, transformările care apar în timpul reacţiei trebuie să
fie caracteristice pentru un număr cât mai mic de specii de ioni.
Reactivii selectivi dau reacţii similare cu un număr mic de ioni, în timp ce
reactivii specifici, în condiţii determinate, reacţionează cu un singur ion.
Selectivitatea ionilor depinde de mai mulţi factori, cum sunt:
 compoziţia mediului (pH, prezenţa ionilor străini, complexanţi);
65
 temperatură;
 modul de efectuare a reacţiei etc.
Variind aceşti parametri, selectivitatea unui reactiv se poate mări.
Modul de executare a reacţiilor de recunoaştere

1. Reacţii în soluţie (reacţii pe cale umedă)
Frecvent, reacţiile se execută în eprubete, cu un volum de soluţie
de 3 – 4 ml.
Pentru reacţiile în soluţie se folosesc, în general, clorurile ionilor de
analizat, deoarece clorurile au o solubilitate mare.
Pe scară micro se utilizează tehnica reacţiilor în picături. Reacţia se
execută pe o sticlă de ceas sau pe o placă de sticlă (porţelan) confecţionată pentru
acest scop (cu adâncitură). O picătură din soluţia de analizat se amestecă cu o
picătură din soluţia de reactiv în adâncitura plăcii. În acest scop se foloseşte un
jet de aer îndreptat spre picătura de soluţie.
2. Coloraţia flăcării
Unii cationi pot fi identificaţi prin excitare termică urmată de emisie de
energie radiantă. Anumite lungimi de undă emise (culoarea luminii emise) sunt
caracteristice atomilor radianţi, putând servi la identificarea lor. Excitarea se
realizează prin introducerea substanţei, care conţine ionul ce trebuie identificat,
în flacăra incoloră a unui bec de gaz. Se observă culoarea flăcării (cu ochiul liber
sau se observă anumite linii din spectrul emis, cu ajutorul unui spectroscop).
Experimental reacţia de colorare a flăcării se execută în modul următor. Pe
o sticlă de ceas se pune o cantitate mică din substanţa solidă care conţine ionul ce
trebuie identificat. (Se recomandă utilizarea clorurilor deoarece clorurile sunt, în
general uşor volatile). Se adaugă, cu ajutorul unei pipete, 2 – 3 picături soluţie
HCl şi se amestecă cu un fir de platină sau cu o baghetă de oxid de magneziu
până când se formează o pastă omogenă. Cu ajutorul firului de platină sau a
baghetei de oxid de magneziu se introduce o cantitate mică din substanţa de
analizat în flacăra incoloră a becului de gaz. Se observă culoarea care apare,
66
culoare specifică pentru fiecare specie de ion. (HCl are rolul de a transforma
substanţa în clorură; dacă substanţa utilizată este o clorură se poate folosi pentru
umectare apa distilată).
Coloraţia flăcării este foarte importantă, mai ales în analiza substanţelor
simple, deoarece în analiza amestecurilor de substanţe, culorile suprapunându-se,
pot fi greu observate cu ochiul liber.
3. Reacţii pe cale uscată
Deşi viteza de reacţie a substanţelor în stare solidă (pe cale uscată) este
foarte mică, uneori se produc transformări caracteristice care pot da indicii pentru
identificarea diferitelor specii ionice existente în probă. Uneori, doar încălzirea
probei în tub închis, fără adaos de reactiv, poate determina schimbări
caracteristice.
În lucrarea prezentată se vor efectua reacţii de identificare a ionilor
prezenţi în apele industriale. Dintre modalităţile prezentate anterior, pentru
recunoaşterea diferitelor specii de ioni, se vor efectua reacţii în soluţie utilizând
reactivi specifici, iar identificarea unora dintre cationi se va realiza şi prin reacţii
de colorare a flăcării.
3.5.1. Identificarea ionului de sodiu ( Na+)
1. Hexahidroxostibiatul de potasiu, K[Sb(OH)6], formează în soluţii neutre

sau slab alcaline un precipitat alb, cristalin, de hexahidroxostibiat de sodiu.
Separarea precipitatului este accelerată prin frecarea pereţilor eprubetei cu o
baghetă de sticlă:
NaCl + K[Sb(OH)6]  Na[Sb(OH)6]  + KCl
Formarea precipitatului cristalin nu are loc în mediu acid deoarece

hexahidroxostibiatul de sodiu reacţionează cu acidul şi dă acidul stibic (acidul
antimonic), un precipitat alb, amorf:
67
Na[Sb(OH)6] + HCl  H3SbO4  + NaCl + 2H2O
2. Coloraţia flăcării. Sărurile de sodiu volatile colorează flacăra incoloră a

becului de gaz în galben intens. Reacţia este foarte sensibilă, chiar urme ( 10  4 µg)
Na+ dau reacţie perceptibilă; ionul Na+ poate fi pus în evidenţă în acest mod.
3.5.2. Identificarea ionului de potasiu ( K+)
1. Hexanitrocobaltiatul trisodic, Na3[Co(NO2)6], formează cu ionii de

potasiu, în mediu neutru sau slab acid, un precipitat galben, cristalin, de
hexanitrocobaltiat dipotasic monosodic:
2KCl + Na3[Co(NO2)6]  K2Na[Co(NO2)6]  + 2NaCl
Reacţia se poate efectua atât în eprubetă cât şi pe lama de microscop. Se

pune o picătură de clorură de potasiu şi o picătură de reactiv, se amestecă şi se
priveşte la microscop. Se vor observa cristale cu forme de cuburi sau octaedre.
2. Acidul tartric, HOOC(CHOH)2COOH, (C4H6O6), în prezenţă de acetat
de sodiu, formează cu ionii de potasiu un precipitat cristalin greu solubil de
tartrat acid de potasiu:
KCl + HOOC(CHOH)2COOH  KOOC(CHOH)2COOH + HCl
Precipitarea poate fi accelerată prin frecarea pereţilor eprubetei cu o

baghetă de sticlă.
3. Coloraţia flăcării. Sărurile volatile ale potasiului colorează flacăra
incoloră a becului de gaz în violet. Culoarea violetă este mascată de culoarea
galbenă a sodiului, chiar dacă sodiul este prezent în urme. De aceea, pentru a
observa culoarea violet dată de prezenţa ionilor K+ în flacăra becului de gaz se
foloseşte o sticlă albastră de cobalt care absoarbe radiaţiile galbene ale sodiului.
68
3.5.3. Identificarea ionului de calciu ( Ca2+)
1. Carbonatul de amoniu, (NH4)2CO3, precipită, în reacţie cu ionii Ca2+,

carbonatul de calciu precipitat alb, amorf, care după un timp sau prin fierbere
devine cristalin:
CaCl2 + (NH4)2CO3  CaCO3 + 2NH4Cl
Precipitarea este completă în prezenţa hidroxidului de amoniu şi la o

uşoară încălzire. Carbonatul de calciu este solubil în acizi minerali şi în acid
acetic:
CaCO3 + 2HCl  CaCl2 + H2O + CO2
CaCO3 + 2CH3COOH  (CH3COO)2Ca + H2O + CO2
2. Oxalatul de amoniu, (NH4)2C2O4, precipită în reacţie cu ionii Ca2+, în

soluţii neutre, oxalatul de calciu, precipitat alb, cristalin, solubil în acizi minerali,
insolubil în acid acetic:
CaCl2 + (NH4)2C2O4  CaC2O4 + 2NH4Cl
3. Hexacianoferatul tetrapotasic, K4[Fe(CN)6], formează cu ionii Ca2+ în

prezenţa clorurii de amoniu, un precipitat alb de hexacianoferat de calciu şi
amoniu:
CaCl2 + K4[Fe(CN)6] + 2NH4Cl  Ca(NH4)2[Fe(CN)6]  + 4KCl
Prezenţa ionului magneziu împiedică această reacţie, deoarece formează

un precipitat analog.
4. Coloraţia flăcării. Sărurile volatile de calciu colorează flacăra incoloră
a unui bec de gaz în roşu – cărămiziu.
69
3.5.4. Identificarea ionului de magneziu ( Mg2+)
1. Hidroxidul de bariu (apa de barită), Ba(OH)2, precipită cu ionii Mg2+

hidroxidul de magneziu alb, amorf:
MgCl2 + Ba(OH)2  Mg(OH)2 + BaCl2
Hidroxidul de magneziu se dizolvă in acizi şi în sărurile de amoniu:
Mg(OH)2 + 2HCl  MgCl2 + 2H2O

Mg(OH)2 + 2NH4Cl MgCl2 + 2NH4OH
2. Fosfatul disodic, Na2HPO4, în prezenţa clorurii de amoniu şi a

hidroxidului de amoniu precipită fosfatul de magneziu şi amoniu, precipitat alb,
cristalin:
MgCl2 + Na2HPO4 + NH4OH  MgNH4PO4 + 2NaCl + H2O
Reacţia se poate executa şi pe lamă de microscop. Se formează cristale

simple şi complexe: prisme, formă de X, stele, coadă de rândunică.
3.5.5. Identificarea ionului de bariu ( Ba2+)
1. Carbonatul de amoniu, (NH4)2CO3, precipită la rece carbonatul de bariu,

precipitat alb, amorf, care prin fierbere trece în formă cristalină:
BaCl2 + (NH4)2CO3  BaCO3 + 2NH4Cl
Carbonatul de bariu este solubil în acizi minerali şi acid acetic:
BaCO3 + 2HCl  BaCl2 + H2O + CO2

BaCO3 + 2CH3COOH  (CH3COO)2 Ba + H2O + CO2
70
2. Acidul sulfuric diluat precipită cu ionii de Ba2+ sulfatul de bariu,
precipitat alb, cristalin:
BaCl2 + H2SO4  BaSO4 + 2HCl
BaSO4 se dizolvă foarte greu, numai în acid sulfuric concentrat la fierbere

îndelungată, când se formează sulfat acid de bariu.
3. Cromatul de potasiu, K2CrO4, şi dicromatul de potasiu, K2Cr2O7,
precipită cu ionii de Ba2+ cromatul de bariu galben, solubil în acid clorhidric şi
insolubil în acid acetic:
BaCl2 + K2CrO4  2KCl +BaCrO4

2BaCl2 + K2Cr2O7 + 2CH3COONa + H2O  2BaCrO4 + 2KCl +
+ 2NaCl + 2CH3COOH
4. Coloraţia flăcării. Sărurile volatile de bariu colorează flacăra incoloră a

becului de gaz în galben – verzui.
3.5.6. Identificarea ionului de aluminiu ( Al3+)
1. Hidroxidul de amoniu, NH4OH, formează cu ionii de aluminiu

precipitatul de hidroxid de aluminiu alb, amorf, insolubil în exces de reactiv:
AlCl3 + 3NH4OH  Al(OH)3 + 3NH4Cl
În soluţii diluate se formează hidroxidul de aluminiu în stare coloidală. La

fierbere hidroxidul de aluminiu precipită din soluţie sub formă de fulgi gelatinoşi,
caracteristici.
2. Fosfatul disodic, Na2HPO4, formează cu ionii Al3+ un precipitat alb
gelatinos de fosfat de aluminiu:
71
AlCl3 + Na2HPO4 AlPO4 + HCl + 2NaCl
Fosfatul de aluminiu prezintă caracter amfoter (reacţionează atât cu acizi

minerali cât şi cu alcalii):
AlPO4 + 3HCl  AlCl3 + H3PO4

AlPO4 + 4NaOH  Na[Al(OH)4] + Na3PO4
3. Reacţia de identificare pe cale uscată. Se rulează o bucată de hârtie de

filtru, se înmoaie în soluţie de AlCl3 şi se usucă deasupra flăcării fără să o ardă.
Se umezeşte apoi cu soluţie de azotat de cobalt şi se arde în flacără puternică
hârtia de filtru. În cenuşa hârtiei se observă culoarea albastră a aluminatului de
cobalt (spinel), cunoscută sub numele de albastru de Thènard.
o
2AlCl3 + 3H2O 

t C
Al2O3 + 6HCl
o
Co(NO3)2 

t C
CoO + 2NO2 + 1/2 O2
CoO + Al2O3  CoAl2O4
3.5.7. Identificarea ionului de fier (II) ( Fe2+)
1. Hidroxidul de sodiu formează cu ionii Fe2+ hidroxidul de fier (II),

precipitat alb, în absenţa aerului. În prezenţa aerului acest precipitat devine
verde- brun şi apoi roşu-brun, deoarece ionul Fe (II) se oxidează la ionul Fe (III)
şi se formează hidroxidul de fier (III):
FeSO4 + 2NaOH  Fe(OH)2 + Na2SO4

2Fe(OH)2 + 1/2 O2 + H2O  2Fe(OH)3
72
2. Hexacianoferatul tripotasic, K3[FeIII(CN)6], în soluţii neutre sau acide
formează un precipitat albastru intens, cunoscut sub numele de albastrul lui
Turnbull (amestec de săruri):
4FeIISO4 + 3K3[FeIII(CN)6]  Fe3II[FeIII(CN)6]2 + FeIIK[FeIII(CN)6]  + 4K2SO4
Reacţia se poate efectua şi pe hârtie de filtru, în picătură, când se formează

o pată albastră.
3.5.8. Identificarea ionului de fier (III) ( Fe3+)
1. Hidroxizii alcalini (KOH, NaOH) şi hidroxidul de amoniu (NH4OH)

formează cu ionul Fe (III) hidroxidul de fier (III), precipitat brun cu aspect
gelatinos, insolubil în exces de reactiv, solubil în acizi minerali:
FeCl3 + 3NaOH  Fe(OH)3 + 3NaCl

FeCl3 + 3NH4OH  Fe(OH)3 + 3NH4Cl
Fe(OH)3 + 3HCl  FeCl3 + 3H2O
2. Hexacianoferatul tetrapotasic, K4[FeII(CN)6], formează cu ionul Fe (III)

în soluţii neutre sau acide un precipitat albastru, numit albastru de Berlin:
4FeIIICl3 + 3K4[FeII(CN)6]  Fe4III[FeII(CN)6]3 + 12KCl
Reacţia se poate efectua şi în picătură, pe hârtie de filtru.

3. Sulfocianura de potasiu, KSCN, formează cu sărurile de fier (III)
Fe(SCN ) 3 , şi complecşi de forma: Fe(SCN)2+, Fe(SCN ) 2 , Fe(SCN ) 4 ,
Fe(SCN ) 52 , Fe(SCN ) 36 , combinaţii solubile de culoare roşie ca sângele:
FeCl3 + 3KSCN  Fe(SCN)3 + 3KCl
73
3.5.9. Identificarea ionului de plumb ( Pb2+)
1. Hidroxizii alcalini (KOH, NaOH) formează cu ionul Pb2+ un precipitat

alb de hidroxid de plumb, care se dizolvă în exces de reactiv şi în acizi
concentraţi (caracter amfoter):
(CH3COO)2Pb + 2NaOH  Pb(OH)2 + 2CH3COONa

Pb(OH)2 + 2NaOH  Na2[Pb(OH)4]
Pb(OH)2 + HCl (conc)  PbCl2 + 2H2O
2. Cromatul de potasiu, K2CrO4 şi dicromatul de potasiu,, K2Cr2O7,

formează cu ionul Pb2+ un precipitat galben de cromat de plumb, solubil în acid
clorhidric şi hidroxizi alcalini, insolubil în acid acetic:
(CH3COO)2Pb + K2CrO4  PbCrO4 + 2CH3COOK

2(CH3COO)2Pb + K2Cr2O7 + H2O  2PbCrO4 + 2CH3COOH + 2CH3COOK
3. Iodura de potasiu, KI, precipită iodura de plumb galbenă, solubilă în

apă, la fierbere iar prin răcire cristalizează în foiţe aurii strălucitoare:
(CH3COO)2Pb + 2KI  PbI2 + 2CH3COOK
Iodura de plumb se dizolvă în soluţii concentrate de iodură de potasiu cu

formare de tetraiod plumbiatul dipotasic:
PbI2 + 2KI  K2 [PbI4]
3.5.10. Identificarea ionului de clor ( Cl¯)
1. Azotatul de argint formează cu ionii Cl din soluţie clorura de argint,

precipitat alb, brânzos, insolubil în acid azotic concentrat:
74
NaCl + AgNO3  AgCl + NaNO3
Precipitatul de clorură de argint se dizolvă în hidroxid de amoniu, clorură

de potasiu, sulfocianură de potasiu, cu formare de complecşi incolori:
AgCl + 2NH4OH  [Ag(NH3)2]Cl + 2H2O

AgCl + KCl  K[AgCl2]
AgCl + 2KSCN  K[Ag(SCN)2] + KCl
Complecşii formaţi, cu acid azotic reprecipită clorura de argint:
[Ag(NH3)2]Cl + HNO3  AgCl + 2NH4NO3
3.5.11. Identificarea ionului sulfat ( SO42 )
1. Clorura de bariu, BaCl2, formează un precipitat alb, cristalin de sulfat

de bariu, insolubil în acizi minerali:
Na2SO4 + BaCl2  BaSO4 + 2NaCl
3.5.12. Identificarea ionului carbonat ( CO 23 ) şi carbonat acid ( HCO 3 )
1. Acizii minerali diluaţi (H2SO4, HCl, ...) descompun carbonaţii şi

carbonaţii acizi cu degajare de dioxid de carbon. Barbotând dioxidul de carbon
într-o eprubetă cu hidroxid de bariu, apare o tulbureală din cauza formării
carbonatului de bariu:
CaCO3 + 2HCl  CaCl2 + H2O + CO2

Ca(HCO3)2 +2HCl  CaCl2 + 2H2O + 2CO2
CO2 + Ba(OH)2  BaCO3 + H2O
75
1. Ce tipuri de reacţii se folosesc la identificarea ionilor din apele
industriale?
2. Ce se înţelege prin caracterul amfoter al unei specii chimice?
3. Ce ioni formează hidroxizi greu solubili?
4. Ce reactivi pot fi folosiţi pentru dizolvarea precipitatului alb
brânzos de clorură de argint?
5. Ce reactiv se foloseşte pentru identificarea carbonaţilor?
6. Care dintre următoarele săruri ale plumbului sunt greu solubile:
Pb(NO3)2, PbI2, PbCrO4, (CH3COO)2Pb?
1. 2 l apă dură conţin: 0,444 g CaCl2 şi 0,652 g Ca(HCO3)2. Să se

exprime în mvali şi grade de duritate duritatea apei respective.
2. 250 ml apă dură se titrează cu 3 ml soluţie 0,2n HCl. Să se calculeze
(în mvali şi grade de duritate) duritatea apei.
3. O probă de apă de 300 ml se titrează cu soluţie HCl 0,2n. Se consumă
la titrare 3,6 ml soluţie HCl (FHCl = 1). Să se calculeze duritatea
temporară a apei în mvali şi în grade de duritate.
4. Câţi ml soluţie de HCl 0,1n (Tr = 0,00335 g/ml) se vor consuma la
titrarea unei probe de apă de 100 ml, ştiind că duritatea temporară a
apei este de 6oH?
5. Care va fi aciditatea apei decationizate, dacă la titrarea cu NaOH 0,1n
(Tr = 0,0044 g/ml) a unei probe de 50 ml de apă, se consumă
5 ml soluţie de NaOH ?
6. Care va fi alcalinitatea unei ape, dacă la titrarea cu HCl 0,1n
(Tr = 0,00345 g/ml) a unei probe de 200 ml de apă, se consumă
20 ml soluţie de HCl ?
76
CUPRINS
3. ANALIZA APELOR INDUSTRIALE ............................................................................................... 43
3.1. DETERMINAREA DURITĂŢII APEI ...................................................................................................... 44

Unităţi de măsură pentru duritate ................................................................................................................. 44
3.1.1. Determinarea durităţii temporare........................................................................................... 45
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 46
Calculul durităţii temporare.......................................................................................................................... 46
3.1.2. Determinarea durităţii totale .................................................................................................. 48
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 49
Calculul durităţii totale ................................................................................................................................. 50
3.1.3. Dedurizarea apelor cu schimbători de ioni ............................................................................ 51
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 53
3.2. DETERMINAREA GRADULUI DE MINERALIZARE A APELOR ............................................................... 55
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 56
3.3. DETERMINAREA ALCALINITĂŢII APEI ............................................................................................... 57
Determinarea alcalinităţii permanente (P) .................................................................................................... 58
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 58
Determinarea alcalinităţii totale (T) ............................................................................................................. 58
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 58
Calcul ........................................................................................................................................................... 59
3.4. DETERMINAREA ACIDITĂŢII APEI ..................................................................................................... 61
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 62
Calcul ........................................................................................................................................................... 62
3.5. REACŢII DE IDENTIFICARE A IONILOR DIN APELE INDUSTRIALE ........................................................ 64
Modul de executare a reacţiilor de recunoaştere .......................................................................................... 66
3.5.1. Identificarea ionului de sodiu ( Na +) .................................................................................. 67
3.5.2. Identificarea ionului de potasiu ( K+) ................................................................................. 68
3.5.3. Identificarea ionului de calciu ( Ca 2+) ................................................................................ 69
77
3.5.4. Identificarea ionului de magneziu ( Mg 2+) ........................................................................... 70
3.5.5. Identificarea ionului de bariu ( Ba 2+) .................................................................................. 70
3.5.6. Identificarea ionului de aluminiu ( Al 3+).............................................................................. 71
3.5.7. Identificarea ionului de fier (II) ( Fe 2+) .............................................................................. 72
3.5.8. Identificarea ionului de fier (III) ( Fe 3+) .............................................................................. 73
3.5.9. Identificarea ionului de plumb ( Pb 2+) ................................................................................. 74
3.5.10. Identificarea ionului de clor ( Cl¯) .................................................................................... 74
3.5.11. Identificarea ionului sulfat ( SO42 )................................................................................ 75
3.5.12. Identificarea ionului carbonat ( CO 23 ) şi carbonat acid ( HCO 3 ) ............................. 75

CUPRINS .................................................................................................................................................. 77
78
4. TERMOCHIMIE ŞI CINETICĂ CHIMICĂ
A. TERMOCHIMIE
Termochimia studiază efectele termice care însoţesc procesele chimice,

condiţiile de stabilitate a sistemelor, legile după care acestea se transformă pentru
a atinge starea de stabilitate maximă numită stare de echilibru.
Substanţele au conţinut diferit în energie, iar suma energiilor reactanţilor
diferă de a produşilor de reacţie. Procesele care au loc cu degajare de căldură se
numesc procese exoterme, iar cele care au loc cu absorbţie de căldură se numesc
procese endoterme.
Energia termică degajată sau absorbită într-o reacţie chimică se numeşte
căldură de reacţie.
Unităţile de măsură pentru exprimarea căldurii de reacţie sunt: J/mol,
kJ/mol, kcal/mol.
În funcţie de condiţiile izocore (volum constant) sau izobare (presiune
constantă) în care are loc reacţia, căldura de reacţie poate fi:
 Căldură de reacţie la presiune constantă şi se numeşte entalpie de
reacţie (H);
 Căldură de reacţie la volum constant sau energie de reacţie (U).
În determinările experimentale, frecvent, se utilizează căldura de reacţie la
presiune constantă – entalpia de reacţie.
Experimental căldura de reacţie se determină prin metoda calorimetrică,
metodă în care se determină variaţia de temperatură care însoţeşte o reacţie
chimică. Metoda se bazează pe corelaţia care există între variaţia de temperatură,
t, şi masa, m, de substanţă care preia cantitatea de căldură, Q, degajată sau
absorbită, într-un sistem termic izolat:
Q = m·c·t
unde c este căldura specifică a solventului.
77
În mod convenţional, variaţia energiei de reacţie (∆U) sau a entalpiei de
reacţie (∆H) se consideră pozitivă când sistemul a absorbit căldură (pentru
reacţiile endoterme) şi negativă când sistemul a degajat căldură (pentru reacţiile
exoterme).
Pentru a reprezenta în întregime fenomenele unei reacţii chimice, la
scrierea ecuaţiei unei reacţii chimice se indică starea fizică a substanţelor (solidă,
lichidă, gazoasă), precum şi efectul termic ce însoţeşte transformarea (ecuaţii
termochimice).
Substanţele care se găsesc în soluţie apoasă diluată sunt indicate cu
simbolul (aq).
De exemplu, ecuaţia termochimică pentru arderea carbonului (forma
alotropică grafit) este:
C(grafit )  O2(g)  CO 2(g ) ΔH =  94,05 kcal / mol
4.1. Determinarea entalpiei de neutralizare
Reacţia de neutralizare este reacţia care are loc între un acid şi o bază,
reacţie din care rezultă sare şi apă.
Căldura de neutralizare (entalpia de neutralizare) este căldura care se
degajă în reacţia de neutralizare a unui mol de acid cu un mol de bază.
La neutralizarea acizilor tari cu baze tari, căldura de neutralizare în soluţie
apoasă şi la diluţie infinită are aceeaşi valoare, independent de natura acidului
sau a bazei tari şi este egală cu 13,7 kcal/mol. Aceasta indică faptul că la
neutralizarea acizilor tari cu baze tari în soluţie apoasă se produce aceeaşi reacţie,
adică formarea unui mol de apă, din ionii liberi în soluţie. De exemplu, ecuaţiile
reacţiilor care au loc la neutralizarea acidului azotic (HNO3) cu hidroxidul de
sodiu (NaOH) sunt:
HNO3 (aq) + NaOH (aq) → NaNO3 (aq) + H2O (1) ∆H =  13,7 kcal / mol
78
Ţinând seama de procesul de disociere a electroliţilor în soluţie apoasă,
ecuaţia se scrie:
H+(aq) + NO3−(aq) + Na+(aq) + OH−(aq) → Na+(aq) + NO3−(aq) + H2O(l )

adică:
H+(aq) + OH−(aq) → H2O(l ) ∆H =  13,7 kcal / mol
Pentru reacţia de neutralizare între acidul clorhidric (HCl) şi hidroxidul de

potasiu (KOH), ecuaţiile reacţiilor care au loc, în soluţii apoase sunt:
HCl (aq) + KOH (aq) → KCl (aq) + H2O(l ) ∆H =  13,7 kcal /mol
sau:
H+(aq) + Cl−(aq) + K+(aq) + OH−(aq) → K+(aq) + Cl−(aq) + H2O(l )
adică:
H+(aq) + OH−(aq) → H2O(l ) ∆H =  13,7 kcal / mol
Se constată că, la neutralizarea acizilor tari cu baze tari, în soluţii apoase,

reacţia se reduce la reacţia de formarea a unui mol de apă, din ionii liberi în
soluţie, iar căldura de neutralizare reprezintă, în acest caz, căldura de formare a
unui mol de apă în stare lichidă din ionii liberi în soluţie.
În laborator se va studia reacţia de neutralizare în soluţie apoasă (aq) a
hidroxidului de sodiu cu acidul azotic:
NaOH(aq) + HNO3(aq) → NaNO3(aq) + H2O(l )  ∆H
∆H fiind căldura de neutralizare în kcal / mol.
79
neutralizare şi de diluţie (∆t)
Soluţie HNO3 de concentraţie 50%, soluţie 1n NaOH, pisetă cu apă
distilată, cilindri gradaţi (10 cm3 şi 100 cm3), calorimetru, agitator, termometru
Aparatul folosit ( figura 4.1), numit calorimetru, este format dintr-un vas
Dewar (1) acoperit cu un capac (2), prevăzut cu trei orificii. Prin orificiul central
pătrunde un agitator mecanic (3), iar la unul din orificiile laterale se fixează un
termometru (4) cu care se măsoară temperatura apei cu o precizie de 0,05oC. Prin
orificiul al treilea, folosind o pâlnie mică de sticlă, se introduc soluţiile. Vasul
Dewar este un vas cu pereţii dubli, asemănător unui vas de termos.
Fig. 4.1. Calorimetru:

1 – vas Dewar; 2 – capac; 3 – agitator; 4 – termometru
În timpul reacţiei de neutralizare în calorimetru apar două efecte termice:

căldura de neutralizare datorită reacţiei de neutralizare şi căldura de diluţie
datorită procesului de diluare a acidului azotic în apă. În consecinţă, se vor
efectua două determinări:
80
 măsurarea variaţiei de temperatură (∆t) datorită procesului global, de
neutralizare şi de diluţie;
 măsurarea variaţiei de temperatură (∆td) datorită procesului de diluţie.
Mod de lucru
În vasul (1) se introduc 100 cm3 de apă distilată şi 50 cm3 soluţie hidroxid
de sodiu 1n. Se porneşte agitatorul pentru omogenizarea soluţiei din vas. După
aproximativ cinci minute soluţia se consideră omogenizată şi se va măsura
temperatura la termometru cu o precizie de 0,05oC. Această temperatură se
notează (t1oC). Imediat după citire se introduc în vasul (1) 10 cm3 soluţie 50%
acid azotic, urmărind continuu temperatura, fără a întrerupe agitarea soluţiei.
Când temperatura a atins valoarea maximă (după aproximativ 2 - 3 minute) se
citeşte şi se notează temperatura (t2oC).
După aceasta se întrerupe agitatorul, se scoate termometrul şi se aruncă
soluţia din vas, spălându-l apoi cu apă distilată.
Diferenţa între cele două temperaturi reprezintă variaţia de temperatură
(oC) datorită procesului global (neutralizare şi diluţie), adică:
∆t = t2 – t1 (1)
4.1.2. Determinarea variaţiei de temperatură datorită căldurii de diluţie a

acidului azotic (∆td)
Mod de lucru
În vasul (1) se introduc 150 cm3 apă distilată. Se porneşte agitatorul şi
după aproximativ 5 minute se citeşte temperatura apei la termometru cu o
precizie de 0,05oC. Această temperatură se notează cu t3 (oC). Imediat după citire
se introduc în vasul (1) 5 cm3 acid azotic soluţie 50%. Fără a întrerupe agitarea
soluţiei se urmăreşte temperatura la termometru. Când temperatura a atins
valoarea maximă (după aproximativ 2-3 minute) se citeşte şi se notează: t4 (oC).
81
După aceasta se întrerupe agitatorul, se scoate termometrul şi se aruncă
soluţia din vas, spălându-l apoi cu apă distilată.
Diferenţa dintre cele două temperaturi reprezintă variaţia de temperatură
(oC) datorită procesului de diluţie, adică:
∆td = t4  t3 (2)
Calculul căldurii de neutralizare

Variaţia de temperatură a procesului global (neutralizare şi diluţie) este:
∆t = ∆tn + ∆td, (3)

unde ∆tn este variaţia de temperatură datorită neutralizării;
- ∆td – variaţia de temperatură datorită diluţiei acidului azotic.
Din relaţia (3) se calculează ∆tn:
∆tn = ∆t  ∆td (4)

unde ∆t şi ∆td se calculează cu relaţiile (1) şi (2).
Căldura de neutralizare se calculează cu relaţia:
ma  ca  K
∆H =    tn , kcal / mol (5)
1000  n
unde: ma este cantitatea de apă din calorimetru (150 + 2,5) g; 2,5 reprezintă
cantitatea apă din cei 5 cm3 soluţie 50% HNO3;
- ca – căldura specifică a apei (1 cal / g∙grd);
- n – numărul de moli de bază neutralizată (0,05 moli);
- ∆tn – variaţia de temperatură (oC) calculată cu relaţia (4);
- K – constanta calorimetrului echivalentă cu cantitatea de căldură preluată
în timpul determinărilor de pereţii vasului, de termometru, de agitator; K
82
se mai numeşte şi echivalentul în apă al calorimetrului; (K = 5,1 cal / grd)
şi reprezintă cantitatea de căldură preluată de calorimetru pentru a-şi
modifica temperatura cu un grad;
- 1/1000 – factor de transformare a caloriilor în kcal.
4.2. Determinarea entalpiei de dizolvare
Căldură de dizolvare reprezintă căldura degajată sau absorbită la

dizolvarea unei substanţe într-un dizolvant. Căldura de dizolvare depinde atât de
natura interacţiilor dintre particulele substanţei cât şi de natura forţelor de
interacţie care se stabilesc între particulele substanţei şi moleculele dizolvantului.
În cazul în care energia legăturilor care se stabilesc între particulele
substanţei dizolvate şi moleculele solventului este mai mare decât energia
necesară desfacerii legăturilor existente între particulele solidului, diferenţa de
energie este cedată mediului, iar procesul de dizolvare este exoterm.
În cazul în care energia legăturilor care se stabilesc între particulele
substanţei dizolvate şi moleculele solventului este mai mică decât energia
necesară desfacerii legăturilor existente între particulele solidului, diferenţa de
energie este luată din mediu, iar procesul de dizolvare este endoterm.
Determinarea căldurii de dizolvare se face calorimetric folosind aparatul
prezentat.
În laborator se va determina căldura de dizolvare a clorurii de amoniu.
Clorură de amoniu solidă, sticlă de ceas, balanţă tehnică, pisetă cu apă
distilată, cilindru gradat (200 cm3), calorimetru, agitator, termometru
Mod de lucru
În vasul Dewar (1) se introduc 150 cm3 apă distilată, agitându-se timp de
cinci minute pentru uniformizarea temperaturii. Se notează apoi temperatura apei,
t5 (oC), citită la termometru. Se cântăresc, la balanţa tehnică, pe sticla de ceas
83
1,5 g NH4Cl şi, fără a întrerupe agitarea, se introduce clorura de amoniu în vasul
Dewar. Se urmăreşte continuu variaţia temperaturii soluţiei şi se va nota
temperatura t6 (oC), în momentul în care aceasta se stabilizează (după
aproximativ 2 minute de la adăugarea NH4Cl).
Calcul
Se consideră densitatea şi căldura specifică ale soluţiei egale cu unitatea.
Căldura de dizolvare pentru un mol de sare va rezulta din relaţia (6):
m1  c  K
∆H =   t diz , kcal / mol (6)
1000  n NH4Cl
unde: m1 este masa soluţiei din calorimetru (H2O + NH4Cl) = (150 + 1,5) g;
- c – căldura specifică a soluţiei (1 cal / g∙grd);
- K – constanta calorimetrului (5,1 cal / grd);
- n NH4Cl – număr de moli de clorură de amoniu (n = m2/M2);
- m 2 – masa de clorură de amoniu (1,5 g NH4Cl);

- M2 – masa molară a clorurii de amoniu (g);
- ∆tdiz – variaţia de temperatură (oC), ∆tdiz = t 6 – t 5; (unde: t 5 > t6).
4.3. Calculul entalpiei de hidratare cu legea lui Hess
Potrivit legii lui Hess, căldura de reacţie depinde doar de starea iniţială şi
starea finală a sistemului de reacţie şi nu depinde de etapele intermediare pe care
sistemul le parcurge.
Utilitatea acestei legi (legea lui Hess) constă în faptul că permite să se
calculeze din date termodinamice căldurile de reacţie sau căldurile de formare
pentru unele procese chimice greu de realizat sau de măsurat direct.
Căldura de reacţie absorbită sau degajată la hidratarea unei substanţe se
numeşte căldură de hidratare.
84
În lucrare se va determina, pe baza legii lui Hess, căldura de hidratare a
sulfatului de cupru anhidru (CuSO4), prin însumarea algebrică a efectelor termice
(căldura de dizolvare a sării anhidre şi căldura de dizolvare a sării hidratate),
efecte care se determină în calorimetru.
Procesul de dizolvare a sării anhidre este endoterm, iar cel al sării
hidratate este exoterm.
Sulfat de cupru anhidru (CuSO4), sulfat de cupru cristalizat
(CuSO4·5H2O), balanţă tehnică, sticlă de ceas, pisetă cu apă distilată, cilindru
gradat (200 cm3), calorimetru, agitator, termometru
4.3.1. Determinarea căldurii de dizolvare a sării anhidre (CuSO4)
Mod de lucru
În vasul Dewar (1), prezentat în figura 4.1, se introduc 150 cm3 apă
distilată, agitându-se timp de cinci minute pentru uniformizarea temperaturii. Se
notează apoi temperatura apei, t7 (oC), citită la termometru. Fără a întrerupe
agitarea, se introduc în vas 2g sulfat de cupru anhidru. În continuare se va urmări
variaţia temperaturii soluţiei şi se va nota temperatura t8 (oC) (după aproximativ
2 minute de la adăugarea CuSO4).
Calcul
Pentru un mol de sare (considerând densitatea şi căldura specifică ale
soluţiei egale cu unitatea), căldura de dizolvare ∆H1, va fi:
m1  c   K
∆H1 =   t1 , kcal / mol (7)
1000  n 2
unde: m1 este masa soluţiei (H2O + CuSO4) (m1 = 150 + 2) g;

- c – căldura specifică a soluţiei (c = 1 cal / g∙grd);
85
- n2 – număr de moli (n2 = m2/M2);
- K – constanta calorimetrului (k = 5,1 cal / grd);
- m2 – masa de sare anhidră (m2 =2 g CuSO4);
- M2 – masa molară a sării anhidre (g);
- ∆t1 – variaţia de temperatură în oC, ( ∆t1 = t8 – t7).
4.3.2. Determinarea căldurii de dizolvare a sării hidratate (CuSO4 ∙ 5H2O)
Mod de lucru
Procedeul fiind identic cu cel de la capitolul anterior, se determină
temperatura iniţială a apei, t9 şi temperatura t10 (oC) obţinută la dizolvarea a
1,75 g sulfat de cupru hidratat cu cinci molecule de apă (CuSO4·5H2O).
Calcul
Căldura de dizolvare (∆H2) a CuSO4 ∙ 5H2O se calculează folosind relaţia:
m 3  c  K
∆H2 =   t 2 , kcal / mol (8)
1000  n 4
unde: m3 este masa soluţiei (H2O + CuSO4 ∙ 5 H2O) = (150 + 1,75) g;

- c – căldura specifică a soluţiei (c =1 cal / g∙grd);
- K – constanta calorimetrului (K = 5,1 cal / grd);
- n4 – număr de moli de sare hidratată (n4 = m4/M4);
- m4 – masa de sare hidratată ( m4 =1,75 g CuSO4 ∙ 5H2O);
- M4 – masa molară a CuSO4 ∙ 5H2O (g);
- ∆t2 – variaţia de temperatură (oC), ∆t2 = t10 – t9; t 9 > t 10.
Calculul căldurii de hidratare

Reacţia de hidratare a sulfatului de cupru este:
CuSO4 (s) + 5H2O (l) → CuSO4 ∙ 5H2O (s) -∆ Hhidr
86
Conform legii lui Hess căldura de hidratare se va determina prin
însumarea algebrică a căldurilor celor două reacţii de dizolvare şi anume:
a) CuSO4 (s) + (n+5)H2O (l) → CuSO4 (aq) - ∆H1

b) CuSO4 ∙ 5H2O (s) + nH2O (l) → CuSO4 (aq) + ∆H2
Prin scăderea celor două ecuaţii termochimice (a – b) rezultă chiar ecuaţia

de hidratare. Căldura de hidratare se calculează cu relaţia (9):
∆Hhidr. = │∆H1│ - │∆H2│, kcal / mol (9)
unde: ∆H1 se calculează cu relaţia (7), iar ∆H2 se calculează cu relaţia (8). În
relaţia (9) se va ţine seama de semnele respective pentru ∆H1 şi ∆H2.
1. Ce este un proces exoterm? Dar unul endoterm?
2. Ce se observă pe termometrul care urmăreşte efectul termic al unui proces
exoterm?
3. Care este diferenţa între entalpia de reacţie şi energia de reacţie?
4. Care este valoarea entalpiei de neutralizare la neutralizarea acizilor tari cu
baze tari?
5. Ce importanţă practică are legea lui Hess?
87
B. CINETICĂ CHIMICĂ
Cinetica chimică studiază viteza de desfăşurare a proceselor chimice

precum şi mecanismele de reacţie.
4.4. Viteza relativă de reacţie în sisteme omogene
Viteza unei reacţii chimice (v) se defineşte ca variaţie a concentraţiilor

substanţelor implicate în reacţie, în unitatea de timp sau ca produs al
concentraţiilor reactanţilor.
Pentru o reacţie generală de forma:
aA + bB +…  mM + nN +…..,
viteza de reacţie, definită ca variaţie a concentraţiei în unitatea de timp, este:
dcA dc dc
v   B  M  ..... ,
dt dt dt
unde: c este concentraţia, exprimată în moli/l;
- t – timpul, exprimat în secunde.
Se constată că, raportată la concentraţia reactanţilor, viteza de reacţie se ia
cu semnul minus, deoarece concentraţia acestora scade în timp, raportată la
concentraţia produşilor, viteza de reacţie se ia cu semnul plus, deoarece, în timp,
concentraţia acestora creşte.
Exprimată ca produs al concentraţiilor reactanţilor, viteza de reacţie este
dată de relaţia:
v  k  Aa  Bb  ... ,

unde prin paranteze mari se notează concentraţiile substanţelor reactante ( A, B
etc.) exprimate în moli/l.
Constanta de proporţionalitate k se numeşte constantă de viteză sau viteză
specifică şi este numeric egală cu viteza de reacţie, în condiţiile în care toate
concentraţiile substanţelor iniţiale sunt egale cu unitatea.
88
Desfăşurarea unei reacţii chimice are loc cu ruperea unor legături chimice
existente între particulele substanţelor reactante şi formarea unor legături noi
între particulele substanţelor care formează produşii de reacţie. De aceea, la
producerea unei reacţii chimice trebuie să se ia în considerare structura
moleculelor reactante, energia legăturilor chimice, starea de agregare etc.
Pentru ca o reacţie să aibă loc este necesar ca particulele reactante să
ajungă în sfera de interacţie reciprocă, să se ciocnească. În condiţii favorabile de
ciocnire au loc regrupări ale particulelor şi, ca urmare, are loc reacţia chimică.
Posibilitatea şi probabilitatea desfăşurării reacţiei depind de starea
energetică a particulelor în momentul ciocnirii, de numărul ciocnirilor în unitatea
de timp. În reacţiile care se desfăşoară cu viteze finite numai anumite ciocniri dau
naştere la produşi de reacţie – ciocniri eficace.
Viteza de reacţie depinde de o serie de factori şi anume: de concentraţia
reactanţilor, de temperatură, de presiune, de prezenţa catalizatorilor.
Pentru simplificare, în laborator se va calcula viteza relativă de reacţie
(vrel), definită cu relaţia:
1
v rel 
t
4.4.1. Influenţa concentraţiei substanţelor reactante

asupra vitezei relative de reacţie
Pentru ca o reacţie chimică să aibă loc, particulele substanţelor reactante

trebuie să se ciocnească. Cu cât concentraţia reactanţilor este mai mare cu atât
este mai mare şi numărul de ciocniri între particule şi, în consecinţă şi numărul
de ciocniri eficace.
Se va urmări variaţia vitezei relative cu concentraţia pentru reacţia dintre
tiosulfatul de sodiu şi acidul sulfuric.
Timpul de reacţie se determină experimental prin cronometrarea timpului
scurs de la amestecarea reactanţilor de concentraţie cunoscută şi volum constant,
până la apariţia sulfului coloidal; soluţia devine opalescentă (se tulbură).
89
Ecuaţia reacţiei care are loc este:
Na2S2O3 + H2SO4 → Na2SO4 + H2O + SO2 + S
Reactanţii se află sub formă de soluţii apoase.
Soluţie Na2S2O3 0,3m, soluţie H2SO4 0,3m, biurete, stativ pentru biurete,
cronometru
Mod de lucru
În patru eprubete (numerotate cu cifre arabe de la 1 la 4), se prepară soluţii
de tiosulfat de sodiu de concentraţii diferite, folosind o soluţie 0,3m Na2S2O3,
conform indicaţiilor din tabelul 4.1. În alte patru eprubete (numerotate cu cifre
romane de la I la IV) se introduc câte 6 cm3 de acid sulfuric 0,3m. Volumele de
soluţii se măsoară cu biureta.
Tabelul 4.1.Variaţia vitezei de reacţie în funcţie de concentraţia soluţiilor

Nr. Vol. sol. Vol. Conc. Nr. Vol. sol. Timpul Viteza
eprubetă Na2S2O3 apă soluţie eprubetă H2SO4 de reacţie relativă
cu sol. (0,3m) distil. finală cu sol. (0,3m) de reacţie
Na2S2O3 (cm3) (cm3) Na2S2O3 H2SO4 (cm3) (s)
1 6 - 0,30m I 6
2 4 2 0,20m II 6
3 3 3 0,15m III 6
4 2 4 0,10m IV 6
Conţinutul eprubetei I cu acid sulfuric se răstoarnă peste soluţia de

tiosulfat de sodiu din eprubeta 1. Se cronometrează timpul scurs din momentul
amestecării soluţiilor până la apariţia sulfului coloidal (prima opalescenţă).
90
Timpul, măsurat în secunde, reprezintă timpul de reacţie pentru concentraţia
maximă de tiosulfat de sodiu.
Se lucrează identic şi cu celelalte eprubete, având grijă să se respecte
ordinea perechilor de cifre ( II cu 2; III cu 3; IV cu 4).
Observaţie: eprubetele se spală imediat, deoarece sulful coloidal aderă
puternic de pereţii de sticlă şi curăţirea devine dificilă.
Datele se notează într-un tabel conform tabelului 4.1.
Se calculează viteza relativă de reacţie şi se trasează pe hârtie milimetrică
graficul variaţiei vitezei relative de reacţie cu concentraţia în Na2S2O3,
[vrel = f (c)], luând în ordonată viteza şi pe abscisă concentraţia.
4.4.2. Influenţa temperaturii asupra vitezei relative de reacţie
Ciocnirea între particulele reactante este o condiţie necesară pentru

producerea unei reacţii, dar nu suficientă. Sunt eficace (dau naştere la produşi de
reacţie) ciocnirile între particulele care, în momentul ciocnirii, posedă un prag
minim de energie – energia de activare.
Creşterea temperaturii determină creşterea energiei cinetice a particulelor
şi, în consecinţă şi al ciocnirilor eficace.
Pe baza datelor experimentale, Svante Arrhenius a stabilit o relaţie empirică
între constanta de viteză şi temperatură, relaţie de forma:
b
ln k  a 
T
unde: k este constanta de viteză;

- T – temperatura (K);
- a şi b – constante caracteristice pentru o anumită reacţie.
Relaţia lui Arhhenius se foloseşte, de obicei, în formă exponenţială:
E

k Ae RT
91
unde A este factor preexponenţial;
- E – energia de activare a reacţiei;
- R – constanta universală a gazelor ideale (R = 1,986 cal / grd·mol);
- T – temperatura absolută (K).
În laborator se va urmări influenţa temperaturii asupra vitezei relative
pentru reacţia dintre tiosulfatul de sodiu şi acidul sulfuric, determinând
experimental timpul de reacţie (în secunde). Viteza relativă de reacţie se
calculează cu relaţia:
1
v rel 
t
Soluţie Na2S2O3 0,3m, soluţie H2SO4 0,3m, biurete, stativ pentru biurete,
bec de gaze, sită, cronometru, baie de apă, termometru
Mod de lucru
Pentru a studia influenţa temperaturii se menţine în timpul experienţelor
concentraţia şi volumul reactanţilor constante. Astfel, în eprubetele numerotate
cu cifre arabe (1 – 4) se măsoară cu biureta câte 6 cm3 soluţie de tiosulfat de
sodiu. În eprubetele numerotate cu cifre romane (I – IV) se măsoară din biureta
respectivă câte 6 cm3 soluţie de acid sulfuric.
Toate eprubetele se aşează într-o baie de apă în se află o treime apă
distilată. După aproximativ 5 minute, timp în care soluţiile din eprubete au
aceeaşi temperatură cu apa din baie, se măsoară temperatura apei după care se
procedează la determinarea timpului de reacţie pentru primul set de eprubete.
Pentru aceasta se adaugă conţinutul eprubetei I cu H2SO4 peste conţinutul
eprubetei 1 cu Na2S2O3. Se cronometrează timpul scurs din momentul
amestecării celor două soluţii până la apariţia sulfului coloidal (prima
opalescenţă).
92
Observaţie: eprubeta 1, în care se află amestecul de reacţie, nu se scoate
din baia de apă; ea se apropie de peretele paharului pentru a observa mai bine
apariţia opalescenţei; se scoate din pahar numai eprubeta I, cu H2SO4).
În continuare se încălzeşte baia de apă, amestecând continuu apa din pahar
cu ajutorul termometrului. Când apa s-a încălzit cu 10oC faţă de temperatura
iniţială, (t + 10oC) se scoate becul de sub sită şi se execută experienţa cu perechea
următoare de eprubete (II cu 2).
Se repetă experienţa şi cu celelalte eprubete ridicând temperatura cu câte
10oC. Datele experienţei se trec în caiet, conform tabelului 4.2.
Tabelul 4.2. Influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie

Nr. Vol. sol. Nr. Vol. sol. Temperatura Timpul de Viteza
eprubetă Na2S2O3 eprubetă H2SO4 (oC) reacţie relativă
cu sol. (0,3m) cu sol. (0,3m) (s) de
Na2S2O3 (cm3) H2SO4 (cm3) reacţie
1 6 I 6
2 6 II 6
3 6 III 6
4 6 IV 6
Se calculează viteza relativă de reacţie şi apoi se trasează, pe hârtie

milimetrică, graficul variaţiei vitezei relative de reacţie cu temperatura,
v rel = f (t), luând în ordonată viteza relativă de reacţie şi pe abscisă temperatura
(oC).
1. Definiţi viteza de reacţie şi scrieţi relaţiile de definire.
2. Cum se defineşte viteza relativă de reacţie?
3. Care sunt factorii care influenţează viteza de reacţie?
4. Explicaţi dependenţa între viteza de reacţie şi concentraţia reactanţilor.
5. Cum variază viteza de reacţie cu temperatura?
93
4.5. Echilibrul chimic şi constanta de echilibru
Numeroase reacţii chimice se desfăşoară astfel încât după un anumit timp,

în mediul de reacţie, sunt prezenţi atât produşii de reacţie cât şi reactanţii, într-o
anumită proporţie.
La o anumită temperatură, proporţiile de reactanţi şi produşi de reacţie
reprezintă o stare de echilibru.
Reacţiile care se produc simultan în ambele sensuri se numesc reacţii
reversibile. Transformările substanţelor nu încetează. Starea în care vitezele de
reacţie, în ambele sensuri sunt egale, reprezintă echilibru chimic.
Pentru o reacţie reversibilă de forma:
aA + bB cC + dD
vitezele celor două reacţii (1 şi 2) sunt:
v1  k1  Aa  Bb
v 2  k 2  Cc  Dd
unde: v1 şi v 2 reprezintă vitezele reacţiilor 1 şi 2;

- k1 şi k 2 – constantele de viteză, iar parantezele mari reprezintă
concentraţia.
La echilibru v1 = v2; rezultă:
k1  Aa  Bb  k 2  Cc  Dd ,

de unde:
k1 Cc  Dd
Kc  
k 2 Aa  Bb
Această expresie reprezintă legea fundamentală a echilibrului chimic,

numită şi legea acţiunii maselor, (Guldberg şi Waage) la care se supun toate
reacţiile chimice reversibile.
94
La temperatură constantă, raportul dintre produsul concentraţiilor
produşilor de reacţie şi produsul concentraţiilor reactanţilor, toţi termenii fiind la
o putere egală cu coeficienţii stoechiometrici din ecuaţia chimică, este constant.
K c este constanta de echilibru pentru o reacţie reversibilă la o anumită
temperatură, indiferent de cantităţile iniţiale.
Modificarea concentraţiei uneia din substanţele participante la
transformare determină deplasarea echilibrului în sensul consumării substanţei în
exces. Se aplică astfel principiul lui Le Châtelier: dacă asupra unui sistem aflat în
echilibru acţionează o constrângere, echilibrul se deplasează în sensul diminuării
constrângerii.
În lucrare se studiază influenţa concentraţiei asupra echilibrului la reacţiile

reversibile:
1) dintre clorura ferică şi tiocianatul de potasiu;
2) dintre cromatul de potasiu şi acidul clorhidric.
2 pahare Berzelius cu capacitatea de 50 cm3, 8 eprubete, spatulă, sticluţe
picurătoare cu reactivi, biuretă cu apă distilată, soluţie de FeCl3, soluţie de KSCN,
soluţie K2CrO4, KCl solid, KOH soluţie, HCl soluţie
Modul de lucru
Într-un pahar Berzelius mic (de 50 ml) se amestecă 20 ml apă distilată cu
3 picături de soluţie de clorură ferică şi cu 3 picături de soluţie de tiocianat de
potasiu. Rezultă o soluţie roşie datorită formării combinaţiei complexe solubile
de tiocianat feric, conform reacţiei:
FeCl3 + 3KSCN Fe(SCN)3 + 3KCl

roşu
Soluţia obţinută se împarte în patru eprubete (bine spălate) numerotate de
la 1 la 4.
95
În prima eprubetă se adaugă 5 picături soluţie de FeCl3; se agită pentru
omogenizare.
În a doua eprubetă se adaugă 5 picături soluţie de KSCN; se agită pentru
omogenizare.
În a treia eprubetă se adaugă un vârf de linguriţă de KCl solidă; se agită
până la dizolvare.
Eprubeta 4 se păstrează ca etalon de culoare.
2) Într-un pahar Berzelius se introduc 30 ml apă distilată, 5 picături de
soluţie K2CrO4 şi 1 - 2 picături HCl. Ecuaţia reacţiei care are loc este:
2K2CrO4 + 2HCl K2Cr2O7 + 2KCl + H2O
Soluţia obţinută se împarte în mod egal în patru eprubete numerotate de la

1 la 4.
În prima eprubetă se adaugă câteva picături de soluţie HCl.
În a doua eprubetă se adaugă câteva picături de soluţie KOH
În a treia eprubetă se adaugă un vârf de spatulă de KCl.
Eprubeta 4 se păstrează ca etalon.
Se cere:
a) să se compare coloraţiile soluţiilor din cele trei eprubete cu cea din
eprubeta 4, etalon;
b) să se explice variaţia de culoare conform celor discutate mai sus;
c) să se scrie expresia constantei de echilibru ( K c ) pentru reacţiile efectuate.
1. În ce sens se deplasează echilibrul chimic la creşterea concentraţiei
unui reactant; dar a unui produs de reacţie?
2. Cum se deplasează echilibrul K2CrO4/K2Cr2O7 în mediu bazic?
3. Cum se deplasează echilibrul K2CrO4/K2Cr2O7 în mediu acid?
96
4. În ce sens se deplasează echilibrul FeCl3/Fe(SCN)3 la creşterea
concentraţiei KCl?
5. Care este expresia constantei de echilibru pentru cele două reacţii
reversibile studiate?
6. În ce sens se va deplasa echilibrul FeCl3/Fe(SCN)3 când creşte
concentraţia KSCN?
7. Ce culoare se observă în sistemul în echilibru K 2CrO 4 / K 2Cr2O7 în
mediu acid?
1. Se dau entalpiile standard pentru următoarele reacţii:

C(grafit) + O2(g) → CO2(g) ΔHo = 393,77 kj·mol1
CO(g) + 1/2O2(g) CO2(g) H1o =  283,14 kj·mol1

Aplicând legea aditivităţii entalpiilor de reacţie (legea lui Hess), să se
calculeze entalpia standard de formare a CO din elemente.
2. Care este expresia matematică a vitezei de reacţie pentru o reacţie de
forma:
2A + 3B  A2B3
3. Se consideră reacţia de forma:
2A + B  A2B
Cunoscând concentraţiile iniţiale ale reactanţilor: cA = 0,6 mol/l;
cB = 0,3 mol/l, să se calculeze viteza de reacţie după un anumit interval
de timp (t), ştiind că la timpul t concentraţia substanţei A este
0,3 mol/l. (Se dă constanta de viteză k = 0,6).
4. Cum influenţează creşterea presiunii următoarele echilibre în fază
gazoasă?
H2(g) + I2(g) 2HI(g)
3H(g) + N2(g) 2NH3(g)
97
5. Într-un vas cu capacitatea de 5 l se introduc 3 moli H2 şi 3 moli O2.
Ştiind că la echilibru cantitatea de apă este 0,68 moli, să se calculeze
concentraţia finală, exprimată în mol/l pentru componenţii
nereacţionaţi.
6. Se dă ecuaţia reacţiei:
CO(g) + H2O(vap) CO2(g) + H2(g)
În ce sens se deplasează echilibrul, în următoarele condiţii:
a) creşterea concentraţiei în CO2;
b) creşterea concentraţiei în CO;
c) creşterea presiunii.
98
CUPRINS
4. TERMOCHIMIE ŞI CINETICĂ CHIMICĂ .................................................................................... 77
A. TERMOCHIMIE ................................................................................................................................ 77
4.1. DETERMINAREA ENTALPIEI DE NEUTRALIZARE ................................................................................ 78

4.1.1. Determinarea variaţiei de temperatură (∆t) datorită căldurii de neutralizare şi de diluţie ....... 80
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 81
4.1.2. Determinarea variaţiei de temperatură (∆td) datorită căldurii de diluţie a acidului azotic ...... 81
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 81
Calculul căldurii de neutralizare ................................................................................................................... 82
4.2. DETERMINAREA ENTALPIEI DE DIZOLVARE ...................................................................................... 83
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 83
Calcul ........................................................................................................................................................... 84
4.3. CALCULUL ENTALPIEI DE DIZOLVARE CU LEGEA LUI HESS .............................................................. 84
4.3.1. Determinarea căldurii de dizolvare a sării anhidre (CuSO 4) ................................................... 85
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 85
Calcul ........................................................................................................................................................... 85
4.3.2. Determinarea căldurii de dizolvare a sării hidratate (CuSO 4 ∙ 5H2O) ..................................... 86
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 86
Calcul ........................................................................................................................................................... 86
Calculul căldurii de hidratare ....................................................................................................................... 86
B. CINETICĂ CHIMICĂ ........................................................................................................................ 88
4.4. VITEZA RELATIVĂ DE REACŢIE ÎN SISTEME OMOGENE ..................................................................... 88

4.4.1. Influenţa concentraţiei substanţelor reactante asupra vitezei relative de reacţie ..................... 89
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 90
4.4.2. Influenţa temperaturii asupra vitezei relative de reacţie ......................................................... 91
Mod de lucru ................................................................................................................................................ 92
4.5. ECHILIBRUL CHIMIC ŞI CONSTANTA DE ECHILIBRU .......................................................................... 94
Modul de lucru ............................................................................................................................................. 95
99
CUPRINS .................................................................................................................................................. 99
100
5. PROCESE ELECTROCHIMICE
Procesele electrochimice reprezintă procesele de transformare reciprocă

între energia chimică şi energia electrică.
La baza proceselor electrochimice stau reacţiile care au loc cu transfer de
electroni numite reacţii redox sau reacţii de oxidoreducere.
Se numeşte oxidare procesul care are loc cu cedare de electroni:
E  ne  En+
Reducerea este procesul de acceptare de electroni:
E + ne  En
5.1. Determinarea potenţialului de electrod al unui metal
În majoritatea cazurilor reacţiile de oxidare şi reducere nu pot fi separate

sau localizate; ele sunt asociate ca reacţii redox. În procesele electrochimice,
reacţiile de oxidare şi reacţiile de reducere se desfăşoară separat la unul dintre
electrozi şi anume: reacţia de oxidare (oxidare anodică) are loc la anod iar
reacţia de reducere are loc la catod (reducere catodică).
Porţiunea din sistemul de reacţie la care are loc unul dintre procesele
redox se numeşte electrod.
În electrochimie, electrodul este format dintr-o bară de metal (conductor
electronic) introdusă în soluţie sau topitură de electrolit care conţine ionii
metalului (conductor ionic). La suprafaţa de separaţie metal – soluţie de electrolit
apare o diferenţă de potenţial numită potenţial de electrod (e).
Apariţia potenţialului de electrod a fost explicată de Nernst pe baza teoriei
osmotice a pilelor. Potrivit reprezentărilor lui Nernst, un metal introdus într-o
soluţie de electrolit care conţine ionii săi se va încărca electric pozitiv sau negativ
în raport cu soluţia, datorită schimbului de ioni între metal şi soluţie.
Încărcarea electrică pozitivă sau negativă pe care o capătă metalul în
raport cu soluţia este determinată de raportul între presiunea electrolitică de
99
dizolvare, P, mărime ce caracterizează tendinţa metalului de a trimite ioni în
soluţie (ionizarea metalului) şi presiunea osmotică, , presiune pe care o exercită
ionii metalului existenţi în soluţie şi care se opun procesului de ionizare a
metalului (fig. 5.1).
Fig. 5.1. Formarea potenţialului de electrod:

a) P  ; b) P  
Potenţialele de electrod nu pot fi determinate în valoare absolută. În

practică se determină valoarea relativă a potenţialului de electrod, în raport cu un
electrod de referinţă, al cărui potenţial de electrod este cunoscut. În acest scop se
alcătuieşte o pilă galvanică formată din electrodul al cărui potenţial se determină
şi electrodul de referinţă.
Ştiind că tensiunea electromotoare a pilei (E) este suma algebrică a
potenţialelor celor doi electrozi:
E = e +  e
se calculează potenţialul de electrod al electrodului studiat.

Ca electrod de referinţă s-a ales electrodul normal de hidrogen pentru care,
în mod convenţional, se consideră potenţialul de electrod zero. În cazul în care se
100
foloseşte ca electrod de referinţă electrodul normal de hidrogen, tensiunea
electromotoare a pilei formate reprezintă potenţialul electrodului studiat.
Deoarece electrodul de hidrogen este greu de preparat şi menţinut, în
practică se folosesc ca electrozi de referinţă electrozi cu potenţial bine definit şi
constant, cum sunt: electrodul de calomel, electrodul de clorură de argint etc.
Potenţialul standard sau potenţialul normal reprezintă potenţialul de
echilibru determinat în condiţiile în care activitatea soluţiei de electrolit este
egală cu unitatea, la temperatura de 25oC şi presiunea de o atmosferă.
În lucrare se determină potenţialul normal al electrodului de Zn, utilizând
ca electrod de referinţă electrodul de calomel (Hg|Hg2Cl2). Alcătuirea electrozilor
este prezentată în figura 5.2.
Fig. 5.2. Alcătuirea electrozilor:

a) Electrod de Zn; b) electrod de calomel
Schematic, formula acestei pile se reprezintă:
() Zn | ZnSO4 || Hg2Cl2 | Hg (+)
101
Bară de zinc, soluţie 1n ZnSO4, electrod de referinţă (electrod de calomel)
soluţie saturată de KCl, pahar Berzelius, stativ, cleme, voltmetru electronic.
Schema instalaţiei este prezentată în figura 5.3.
Fig. 5.3. Schema instalaţiei pentru determinarea potenţialului normal

al electrodului de zinc
1 – soluţie de electrolit; 2 – electrod de zinc; 3 – punte;
4 – electrod de referinţă; 5 – instrument de măsură;
Mod de lucru
Se alcătuieşte pila utilizând electrodul de analizat (Zn) şi electrodul de
referinţă, conform schemei din figura 5.3. Vârfurile efilate ale celor două celule
de sticlă ce conţin electrozii se introduc în paharul Berzelius, în care se află
soluţie saturată de KCl (tuburile efilate sunt închise cu dopuri de hârtie de filtru).
Electrozii se fixează în paharul Berzelius cu ajutorul clemelor prinse de stativ.
(Coloana de lichid în tuburile laterale efilate ale celulelor electrozilor trebuie să
fie continuă, pentru a se asigura trecerea curentului electric).
102
Se conectează voltmetrul electronic la reţeaua de tensiune, se porneşte
comutatorul de pornire şi după aproximativ 10 minute de la conectare se reglează
zeroul aparatului. Tensiunea electromotoare se citeşte direct pe cadranul
instrumentului de măsură.
Calcul
Pentru calculul potenţialului normal al electrodului de zinc se ţine seama
de relaţia:
E = e +  e
unde E este tensiunea electromotoare a pilei formate;

- e+ – potenţialul de electrod al catodului;
- e – potenţialul de electrod al anodului.
Observaţie. Potenţialul de electrod al catodului (electrodul de calomel)
este: ecalomel = + 0,248 V
1. Ce este potenţialul de electrod?
2. Cum se explică apariţia potenţialului de electrod?
3. Ce este potenţialul standard de electrod?
4. Cum se determină experimental potenţialul de electrod al unui metal?
5.2. Dependenţa tensiunii electromotoare a pilei galvanice de

concentraţia soluţiilor de electroliţi
Pilele electrice (pile galvanice) sunt dispozitive care transformă energia

reacţiilor chimice în energie electrică.
Cea mai simplă pilă galvanică este alcătuită din doi electrozi (doi
conductori metalici introduşi în soluţie de electrolit). Soluţiile de electrolit sunt
separate printr-o diafragmă poroasă care împiedică amestecarea soluţiilor dar
103
permite trecerea ionilor dintr-un semielement în altul. În circuitul exterior,
electrozii sunt legaţi printr-un conductor metalic (conductor electronic)
(figura 5.4).
În urma reacţiilor care au loc, oxidare la anod şi reducere la catod, anodul
pilei se încarcă negativ şi se notează cu semnul (), iar catodul pilei se încarcă
pozitiv şi se notează cu semnul (+).
Schematic, o pilă se reprezintă notând, de la stânga la dreapta: metalul
care reprezintă anodul, electrolitul în care se află anodul, electrolitul în care se
află catodul, metalul care reprezintă catodul. Limita de separare dintre cele două
faze (metal – soluţie de electrolit) se indică printr-o linie verticală, iar limita de
separare între soluţiile de electrolit ale celor doi electrozi se marchează cu două
linii verticale:
() anod | soluţia de electrolit la anod || soluţia de electrolit la catod | catod (+)
Fig. 5.4. Schema unei pile galvanice:

1; 2 – electrozi; 3 – diafragmă poroasă; 4 – conductor electronic;
5 – instrument de măsură; 6;7 – soluţii de electrolit
Tensiunea electromotoare a pilei (E) este egală cu suma algebrică a

potenţialelor celor doi electrozi:
E = e +  e
104
unde e+ este potenţialul de electrod al catodului;
- e – potenţialul de electrod al anodului.
Ţinând seama de expresia matematică a potenţialului de electrod:
R T
E  Eo  ln a
nF
unde: Eo este potenţialul standard al electrodului;

- R – constanta universală a gazelor;
- T – temperatura absolută (K);
- F – numărul lui Faraday (96500 C);
- n – numărul electronilor implicaţi în procesul redox;
- a – activitatea ionilor în soluţie,
relaţia care exprimă tensiunea electromotoare a pilei devine:
R T a
E  e o  e o  ln
n  F a
unde: e o este potenţialul standard al catodului;
- e o – potenţialul standard al anodului;

- a+ şi a – activităţile ionilor în soluţiile de electroliţi corespunzătoare
fiecărui electrod.
Relaţia de mai sus, stabilită de Nernst, corelează valoarea tensiunii
electromotoare a unei pile cu activităţile ionilor metalici din soluţiile de electrolit.
În lucrare se va determina concentraţia soluţiei de electrolit prin
determinarea tensiunii electromotoare a pilei Daniell.
Pila Daniell se compune dintr-o bară de zinc cufundată în soluţie de
ZnSO4 şi o bară de cupru cufundată în soluţie de CuSO4 (fig. 5.5). Puntea
electrolitică este o soluţie saturată de KCl.
105
Fig. 5.5. Reprezentarea schematică a pilei Daniell
1 – electrod de zinc; 2 – electrod de cupru; 3 – punte; 4 – conductor electronic;
5 – instrument de măsură; 6,7 – soluţii de electrolit
Pila Daniell se reprezintă prin lanţul electrochimic astfel:
( ) Zn | ZnSO4 || CuSO4 | Cu (+)
Reacţiile de oxido-reducere care au loc în pila Daniell sunt:
Anod: () Zn  Zn2+ + 2e

Catod: (+) Cu2+ + 2e  Cu
Ecuaţia reacţiei globale este:

Zn + Cu2+  Zn2+ + Cu
Tensiunea electromotoare a pilei Daniell este dată de relaţia:
R  T a Cu 2
E  eoCu  eoZn  ln
n  F a Zn 2
106
sau:
R  T a Cu 2
E  Eo  ln
n  F a Zn 2
Trecând de la logaritm natural la logaritm zecimal şi înlocuind valorile

constantelor (R = 8,314 kJ·K1·mol1, F = 96500 C, T = 298 K), expresia
tensiunii electromotoare a pilei este:
0,059 a Cu 2
E  Eo  lg
2 a Zn 2
Electrozi de zinc şi de cupru, soluţii de ZnSO4 şi CuSO4 de diferite
concentraţii (0,1n şi 1n), soluţie saturată de clorură de potasiu, pahare Berzelius,
voltmetru electronic
Mod de lucru
Se alcătuieşte pila Daniell asociind electrozii de zinc şi cupru prin
cufundarea tuburilor de sticlă efilate într-un pahar Berzelius în care se află soluţie
saturată de clorură de potasiu. (Tuburile efilate sunt închise la capăt cu hârtie de
filtru).
Electrozii de Cu şi Zn se leagă, prin intermediul firelor de conexiune, la
bornele voltmetrului electronic. Se conectează la reţeaua de tensiune, se pune în
funcţiune cu ajutorul întrerupătorului şi se reglează zeroul aparatului. Se alege
scala potrivită, ştiind că tensiunea electromotoare a pilei Daniell este de
aproximativ 1 V. Se notează valoarea indicată pe cadranul instrumentului.
Se alcătuiesc următoarele pile galvanice:
(A) () Zn | ZnSO4(1n) || CuSO4(1n) | Cu (+)

(B) () Zn | ZnSO4(0,1n) || CuSO4(0,1n) | Cu (+)
107
Se măsoară tensiunea electromotoare a pilelor formate (A şi B).
Rezultatele obţinute se compară cu valorile calculate cu ajutorul relaţiei lui
Nernst. Pentru calculul tensiunii electromotoare a pilelor se ţine seama de
valorile coeficienţilor de activitate (f) (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1. Valorile coeficienţilor de activitate pentru soluţii de ZnSO4 şi CuSO4

Conc. sol. Coeficient de Conc. sol. CuSO4 Coeficient de
ZnSO4 activitate (f) activitate (f)
1n 0,063 1n 0,067
0,1n 0,202 0,1n 0,212
0,01n 0,477 0,01n 0,521
Rezultatele obţinute se trec în tabelul 5.2 şi se compară valorile

determinate experimental cu valorile calculate.
Tabelul 5.2. Variaţia tensiunii electromotoare a pilei

cu concentraţia soluţiei de electrolit
Pila Concentraţia Concentraţia Eexp Ecalc
soluţiei la anod soluţiei la catod (V) (V)
A 1n 1n
B 0,1n 0,1n
1. Ce sunt pilele galvanice?
2. Cum se calculează tensiunea electromotoare a unei pile?
3. Cum se reprezintă schematic pila Daniell?
4. Care sunt ecuaţiile reacţiilor care au loc la cei doi electrozi în pila
Daniell?
108
5.3. Seria de activitate a metalelor
Proprietatea chimică principalǎ a metalelor este capacitatea atomilor

acestora de a ceda electronii de valenţă şi a trece în ioni încărcaţi pozitiv,
proprietate cunoscutǎ sub numele de electropozitivitate.
Cedând uşor electronii de valenţǎ în reacţiile chimice, metalele sunt
reducători puternici.
Capacitatea de cedare a electronilor nu se manifestǎ în aceeaşi măsură la
toate metalele; cu cât un metal cedează mai uşor electronii săi, cu atât este mai
electropozitiv şi reacţionează mai energic. Aceastǎ proprietate se poate măsura
prin valoarea potenţialului de oxido-reducere. Beketov şi Volta au aşezat
metalele în serie, în ordine descrescătoare a caracterului reducător:
Cs, K, Ba, Ca, Na, Mg, Al, Mn, Zn, Cr, Fe, Co, Ni, Sn, Pb, H, Cu, Hg, Ag, Au
Aceastǎ serie poartǎ numele de seria tensiunilor sau seria de activitate a

metalelor. Pentru studiul comparativ al activităţii metalelor se pot folosi diferite
reacţii, dintre care mai uşor se pot prezenta reacţiile dintre metale şi sărurile lor.
De reţinut:
1. Fiecare metal din aceastǎ serie precum şi hidrogenul sub presiune reduce
din soluţiile sărurilor lor toate metalele care vin după el în serie. La rândul
său, metalul poate fi redus de oricare dintre metalele care se găsesc
înaintea lui în seria tensiunilor.
2. Metalele care se găsesc în seria tensiunilor înaintea hidrogenului îl pot
dislocui din acizi, iar cele situate după hidrogen nu pot sǎ-l dislocuiască
din acizi.
3. Cu cât un metal se găseşte mai la stânga în seria tensiunilor, cu atât el este
mai activ, cu atât este mai mare capacitatea sa reducătoare faţă de ionii
altor metale, cu atât mai uşor se transformă în ioni şi cu atât mai greu se
reduc ionii săi.
109
Pahare Berzelius de 50 cm3, diferite plăcuţe metalice şi soluţii de reactivi
conform tabelului 5.3, hârtie metalografică, balanţă electronică
Mod de lucru
În pahare Berzelius de 50 cm3 se pun câte 40 cm3 din soluţiile preparate,
introducând apoi câte o plăcuţă metalică (curăţată în prealabil cu hârtie
metalografică), conform tabelului 5.3. Plăcuţa de fier care se va introduce în
paharul 2 se va cântări înainte (mi).
Tabelul 5.3. Reacţii ale metalelor cu diferite soluţii de acizi, baze şi săruri
Nr. pahar Soluţia Metalul Ecuaţia reacţiei care are loc Obs.
1 CuSO4 Pb
2 CuSO4 Fe
3 CuSO4 Zn
4 Pb(NO3)2 Zn
5 Pb(NO3)2 Al
6 FeSO4 Pb
7 FeSO4 Al
8 FeSO4 Cu
9 SnCl2 Zn
10 SnCl2 Cu
11 Al2(SO4)3 Fe
12 AgNO3 Cu
13 AgNO3 Al
14 HCl Al
15 HCl Cu
16 HCl Zn
17 NaOH Al
18 NaOH Zn
110
După 15 minute se fac observaţii referitoare la comportarea metalelor în
soluţiile de electrolit şi se completează în tabelul 5.3 ecuaţiile reacţiilor posibile.
Plăcuţa de fier din paharul 2 se spală cu apă distilată, apoi se usucă în etuvă şi se
cântăreşte din nou (mf).
Calcul
Se calculează diferenţa de masǎ:
Δm = mf – mi
Se notează cantitatea de fier dizolvat în soluţie cu „x”, iar cantitatea de

cupru depusǎ pe suprafaţa plăcuţei cu „y”. Atunci, diferenţa Δm reprezintă
creşterea în greutate a plăcuţei, respectiv: Δm = y –x.
Din legea echivalenţilor chimici aplicatǎ reacţiei
CuSO4 + Fe → Cu + FeSO4
rezultǎ:
x E Fe

y E Cu
unde EFe = 56/2 = 28; ECu = 64/2 = 32.
Se rezolvǎ sistemul de ecuaţii:
 y  x  m

 x 28
 y  32

de unde rezultă cantitatea de fier dizolvatǎ în soluţie şi cantitatea de cupru depusǎ

pe plăcuţă.
1. Care este ordinea metalelor în funcţie de activitatea chimicǎ a acestora,
folosind observaţiile experimentului?
2. Ce se înţelege prin caracterul reducător al unui metal?
111
3. Ce caracter are ionul unui metal reducător puternic?
4. Aranjaţi în ordinea descrescătoare a caracterului reducător următoarele
metale:
a) Pb, Cu, Mg, Zn;
b) Zn, Na, Sn, Cu;
c) Li, Pb, Fe, Ag;
d) Al, Cu, Zn, Mg.
1. Se dă un element galvanic având ca electrozi Al şi Ag.

Se cere:
a) scrierea ecuaţiilor reacţiilor care au loc la electrozi;
b) calculul tensiunii electromotoare a pilei în condiţii standard. Se dau
valorile potenţialelor standard de electrod: e oAl3 / Al   1,66 V ,
e oAg / Ag   0,792 V
2. Se dau pilele galvanice având ca electrozi:

a) Mg – Cu;
b) Ag – Cu;
Să se scrie ecuaţiile reacţiilor care au loc la anodul fiecărei pile.
3. Scrieţi ecuaţiile reacţiilor posibile dintre argint şi cupru cu acizii: HCl,
HNO3, H2SO4.
4. O sârmă de aluminiu care cântăreşte 5 g se introduce într-un vas care
conţine 100 ml soluţie 2m CuSO4. După un anumit interval de timp,
sârma cântăreşte 6,38 g. Se cere:
a) masa aluminiului dizolvat şi a cuprului depus;
b) concentraţia soluţiei CuSO4 la sfârşitul reacţiei.
112
CUPRINS
5. PROCESE ELECTROCHIMICE ...................................................................................................... 99
5.1. DETERMINAREA POTENŢIALULUI DE ELECTROD AL UNUI METAL....................................... 99

Aparatură şi reactivi ................................................................................................................... 102
Mod de lucru .............................................................................................................................. 102
Calcul ......................................................................................................................................... 103
Întrebări de control ..................................................................................................................... 103
5.2. DEPENDENŢA TENSIUNII ELECTROMOTOARE A PILEI GALVANICE DE CONCENTRAŢIA
SOLUŢIILOR DE ELECTROLIŢI ................................................................................................................ 103

Mod de lucru .............................................................................................................................. 107
5.3. SERIA DE ACTIVITATE A METALELOR............................................................................... 109
Mod de lucru .............................................................................................................................. 110
Calcul ......................................................................................................................................... 111
5.4. EXERCIŢII APLICATIVE .................................................................................................... 112
CUPRINS ................................................................................................................................................ 113
113
6. DETERMINAREA pH - ULUI
Prezenţa ionilor de hidrogen în diferite procese care au loc în soluţii

apoase poate influenţa echilibrul şi vitezele de reacţie. De aceea este deosebit de
importantă cunoaşterea concentraţiei (activităţii) acestora. În acest scop,
Sörensen a introdus noţiunea de pH sau exponent de hidrogen, care reprezintă
cologaritmul concentraţiei (activităţii) ionilor de hidrogen (H+) sau hidroniu
(H3O+) într-o soluţie:
pH = co log a sau pH =  lg a
H 3O  H3O
Pentru simplificare, în locul activităţii se foloseşte concentraţia, astfel că

pH-ul se defineşte:
pH =  lg [H+]
unde [H+] reprezintă concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie.

Echilibrele de disociere a solvenţilor protolitici sunt echilibre de tip
acid – bază. Astfel, disocierea apei are loc conform ecuaţiei:
HOH HO + H+
sau: 2HOH HO + H3O+
Aplicând legea acţiunii maselor acestui echilibru, se obţine:
[HO  ]  [H 3O  ]
K
[HOH ]2
unde K este constanta de echilibru.
113
Deoarece numărul moleculelor de apă care disociază este foarte mic
comparativ cu numărul total de molecule, se poate considera concentraţia apei,
HOH, ca fiind constantă şi egală cu concentraţia totală a apei în soluţie. În
aceste condiţii se poate scrie:
K∙HOH2 = HO– ·  H3O+ = Kw
Produsul HO∙H3O+, constant la o temperatură dată, se numeşte

produsul ionic al apei sau constanta de autoprotoliză, Kw. La temperatura de
25oC valoarea sa este de aproximativ 1014 moli/l. Ca şi alte constante, constanta
de autoprotoliză variază cu temperatura (tabelul 6.1).
Tabelul 6.1. Valorile produsului ionic al apei la diferite temperaturi

Temperatura
0 18 25 50 100
(oC)
Kw·10 14 0,116 0,608 1,008 5,474 74,0
Din ecuaţia reacţiei de disociere a apei se constată că pentru apa pură

concentraţia ionilor HO  este egală cu concentraţia ionilor H 3O  . Se poate scrie:
HO– = H3O+ = K w = 10–7 moli/l şi pH-ul apei pure este 7.
Pentru mediu acid:
[H3O+] > 107 moli/l, rezultă pH < 7.
Pentru mediu bazic:
[HO] > 107 moli/l, [H3O+] < 107 moli/l, rezultă pH > 7.
114
Pentru un mediu în care HO = H3O+ = 107 moli/l, pH = 7, iar
mediul este neutru.
Asemănător noţiunii de pH se foloseşte noţiunea de pOH:
pOH = colog aHO- sau pOH =  lg HO
Cologaritmând relaţia de definire a produsului ionic al apei se obţine:
pH + pOH = – lg Kw
iar pentru temperatura de 25 oC:
pH + pOH = 14
Determinarea pH-ului se realizează prin:

 metode colorimetrice şi
 metode potenţiometrice.
6.1. Determinarea colorimetrică a pH-ului
Metodele colorimetrice de determinare a pH-ului se bazează pe utilizarea

unor substanţe chimice a căror culoare depinde de pH-ul soluţiilor, substanţe
numite indicatori de pH.
Indicatorii de pH sunt substanţe organice care îşi schimbă culoarea şi
structura în funcţie de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. Potrivit teoriei ionice
a lui Ostwald, indicatorii sunt acizi slabi şi se notează prescurtat (InH) sau baze
slabe notate (InOH) care prin disociere formează anioni, respectiv cationi care au
altă culoare decât molecula nedisociată. Echilibrul de disociere se poate
reprezenta conform schemelor următoare:
115
a) pentru un indicator care în formă moleculară este acid:
InH H+ + In
cul1 cul2
În mediu acid, mediu în care sunt în exces ioni H3O+, echilibrul de
disociere va fi deplasat spre stânga, adică spre forma moleculară (nedisociată) şi
apare culoarea caracteristică acestei forme. În mediu bazic, mediu în care sunt în
exces ioni OH, echilibrul de disociere se va deplasa spre dreapta, forma
predominantă este forma ionică (In) a indicatorului şi apare culoarea
corespunzătoare acestei forme.
b) pentru un indicator care în formă moleculară este bază:
InOH In+ + OH

cul1 cul2
Pentru un astfel de indicator (bază slabă, în formă nedisociată), în mediu

acid, mediu în care sunt în exces ioni H3O+, echilibrul de disociere va fi deplasat
spre dreapta, adică spre forma ionică (disociată) şi apare culoarea caracteristică
acestei forme. În mediu bazic, mediu în care sunt în exces ioni OH, echilibrul de
disociere se va deplasa spre stânga, forma predominantă este forma moleculară
(nedisociată) a indicatorului şi apare culoarea corespunzătoare acestei forme.
Sunt situaţii în care indicatorii prezintă o singură formă colorată
(fenolftaleina).
Fiecare indicator prezintă un anumit interval de pH numit domeniu de
viraj în care culoarea se schimbă de la cea caracteristică pentru forma moleculară
la cea caracteristică pentru forma ionică (tabelul 6.1).
Determinarea colorimetrică a pH-ului se realizează prin următoarele
metode:
 metoda cu soluţii de indicatori;
116
 metoda cu hârtie indicatoare;
 metoda cu soluţii etalon.
Tabelul 6.1. Domenii de viraj pentru unii indicatori

Indicator Culoarea Culoarea Domeniu de
indicatorului ca indicatorului viraj
acid ca bază
Violet de metil Galben-verziu Violet 0,15 – 3,2
Metiloranj Roşu Galben 3,1 – 4,4
Roşu de Congo Albastru Roşu 3,0 – 5,0
Alizarin S Galben Albastru 3,7 – 5,2
Verde de brom crezol Galben Albastru 3,8 – 5,4
Roşu de metil Roşu Galben 4,4 – 6,2
Albastru de brom timol Galben Albastru 6,2 – 7,6
Roşu crezol Galben Roşu 7,2 – 8,6
Naftolftaleină Roz Verde 7,5 – 8,6
Fenolftaleină Incolor Roşu 8,0 – 10,0
Timolftaleină Incolor Albastru 9,6 – 10,6
Alkaliblau Albastru Roşu 9,4 – 14,0
6.1.1. Determinarea colorimetrică a pH-ului cu soluţii de indicatori
Soluţii de analizat (I, II, III), stativ cu eprubete, soluţii de indicatori de pH
Mod de lucru
Se vor analiza soluţiile I, II şi III. În acest scop, în 4 - 5 eprubete se
introduc aproximativ 2 ml soluţie de analizat (I). În prima eprubetă se introduce o
picătură din unul din indicatorii indicaţi în tabel. Se observă culoarea şi, pe baza
117
indicaţiilor din tabel, se trag concluziile corespunzătoare. Astfel, dacă se
utilizează indicatorul roşu de metil sunt posibile următoarele situaţii:
 Indicatorul se colorează în roşu dacă pH-ul soluţiei de analizat este mai
mic de 4,4;
 Indicatorul se colorează în galben dacă pH-ul soluţiei analizate este
mai mare de 6,2;
 Indicatorul se colorează în portocaliu dacă pH-ul soluţiei este cuprins
în domeniul de viraj al indicatorului (4,4 – 6,2 pentru roşu de metil).
În funcţie de rezultatul obţinut se aleg indicatorii următori şi se continuă
experimentele până se stabileşte domeniul de pH al soluţiei analizate la cel mai
mic interval posibil. Se continuă experimentele, în acelaşi mod, cu soluţiile II şi
III. Rezultatele obţinute se trec în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2. Rezultatele experimentale pentru determinarea pH-ului

Soluţia de analizat Indicatorul utilizat Culoarea obţinută Concluzia
Observaţie: Cu ajutorul indicatorilor de pH nu se poate determina valoarea

exactă a pH-ului unei soluţii, ci doar un domeniu de pH.
118
6.1.2. Determinarea colorimetrică a pH-ului cu hârtie indicatoare
Pentru determinarea rapidă a pH-ului se folosesc hârtii indicatoare de pH.

Hârtiile indicatoare de pH sunt confecţionate din hârtie specială de filtru,
îmbibată cu soluţii de diferiţi indicatori. În contact cu soluţia de analizat, hârtia
indicatoare se colorează specific. Prin compararea culorii hârtiei introdusă în
soluţia de analizat cu eşantioanele colorate ale unui suport indicator se determină
valoarea pH – ului soluţiei de analizat.
Metoda de determinare a pH-ului cu hârtie indicatoare nu se poate folosi
pentru soluţii colorate.
Pentru determinarea pH-ului unor probe lichide care conţin în suspensie
particule solide se folosesc filtratele probelor respective.
Soluţii de analizat (I, II, III), stativ cu eprubete, hârtie indicatoare de pH
de diferite domenii (0,5 – 5; 5 – 11; 11,0 – 14,0)
Mod de lucru
Într-o eprubetă se introduc 1 – 2 ml din soluţia de analizat. Din cutia în
care se află rolele cu hârtie indicatoare se rupe câte o fâşie de hârtie
corespunzătoare fiecărui domeniu de pH. Se umectează cu soluţia de analizat din
eprubetă fiecare din fâşii şi se compară culoarea obţinută cu cea a eşantionului
(culoare marcată pe suprafaţa cutiei cu rolele hârtiei indicatoare).
Soluţia de analizat va avea pH-ul indicat de valoarea eşantionului care are
aceeaşi culoare cu una din cele trei fâşii.
1. Ce este pH-ul?
2. Ce este pOH-ul?
3. Definiţi produsul ionic al apei.
4. Ce sunt indicatorii de pH?
5. Ce caracter are soluţia al cărei pH este mai mare decât 7?
119
1. Care este pH - ul unei soluţii care conţine 104 moli OH-/l?

2. Care este concentraţia ionilor H3O+ pentru o soluţie cu pH = 12?
3. Calculaţi pH – ul apei pure, la temperatura de 25oC.
4. Să se calculeze pH-ul unei soluţii de NaOH cu concentraţia 0,1m.
5. Care este concentraţia ionilor HO pentru o soluţie cu pH = 12?
6. Să se calculeze pH-ul unei soluţii de HCl cu concentraţia 0,1m.
7. Care este pH-ul soluţiei rezultate prin amestecarea a 20 cm3 soluţie
0,1m HCl cu 20 cm3 soluţie 0,1m?
8. În tabelul de mai jos, completaţi căsuţele libere:
c c
H3O  HO
pH pOH
(mol·l-1) (mol·l-1)
10 3
10 7
2
5
120
CUPRINS
6. DETERMINAREA PH - ULUI ........................................................................................................ 113
6.1. DETERMINAREA COLORIMETRICĂ A PH-ULUI ................................................................................ 115

6.1.1. Determinarea colorimetrică a pH-ului cu soluţii de indicatori ............................................ 117
Aparatură şi reactivi ................................................................................................................................... 117
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 117
6.1.2. Determinarea colorimetrică a pH-ului cu hârtie indicatoare ............................................... 119
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 119
Întrebări de control ..................................................................................................................................... 119
6.2. EXERCIŢII APLICATIVE ................................................................................................................... 120
CUPRINS ................................................................................................................................................ 121
121
7. PROPRIETĂŢI GENERALE ALE SUBSTANŢELOR
7.1. Analiza unui amestec de gaze cu aparatul Orsat
Gazele rezultate în urma arderii combustibililor sunt formate din dioxid de

carbon, monoxid de carbon, azot, oxigen. O metodă de analiză a gazelor de
ardere foloseşte aparatul Orsat şi constă în absorbţia succesivă a componentelor
în reactivi specifici, urmată de măsurarea volumetrică a gazului absorbit.
Dioxidul de carbon se absoarbe într-o soluţie de hidroxid de potasiu.
Ecuaţia reacţiei care are loc la absorbţie este:
CO2 + KOH  KHCO3
Oxigenul se absoarbe în soluţie alcalină de pirogalol. Ecuaţia reacţiei care

are loc este:
1
2C6H3(OH)3 + O2  (OH)3H2C6  C6H2(OH)3 + H2O
2
sau
OH OH OH
HO OH HO OH HO OH
2 + 1/2 O 2 + H O
2
Oxidul de carbon este absorbit într-o soluţie amoniacală de clorură de

cupru (I) (Cu2Cl2):
2CO + Cu2Cl2 + 8NH4Cl  Cu2Cl2·2CO·8NH4Cl
121
Aparatul Orsat (fig. 7.1) este format dintr-o biuretă (1) de 100 cm3 pentru
luat proba de gaze. Pentru a evita variaţiile de temperatură, biureta este introdusă
într-o manta de sticlă umplută cu apă (2). La partea inferioară, biureta este legată
prin intermediul unui tub de cauciuc cu o sticlă de nivel (3) care conţine lichid
(apă). La partea superioară, biureta comunică prin intermediul unei punţi (4) cu
exteriorul şi cu vasele de absorbţie (5) care conţin soluţiile absorbante. O ramură
a vasului de absorbţie comunică cu exteriorul, cealaltă ramură comunică cu
puntea prin intermediul unui robinet (6) şi are în interior tuburi de sticlă pentru
mărirea suprafeţei de contact gaz – lichid.
Fig. 7.1. Schema aparatului Orsat

1 – biuretă; 2 – manta de sticlă; 3 – sticlă de nivel; 4 – punte; 5 – vase de absorbţie;
6;7 – robineţi
Amestecul gazos se păstrează sub apă, într-un gazometru confecţionat din

metal.
122
Aparat Orsat, gazometru, soluţie 33% KOH (reactiv pentru absorbţia CO2),
soluţie alcalină de pirogalol (reactiv pentru absorbţia O2), soluţie amoniacală de
clorură de cupru (I) (reactiv pentru absorbţia CO)
Mod de lucru
Se deschide robinetul (7) de la aparatul Orsat, făcând legătura cu
atmosfera. Se ridică sticla de nivel (3), se umple biureta (1) pe jumătate cu lichid
şi se închide robinetul (7). Apoi, manevrând cu grijă sticla de nivel, se deschid pe
rând robinetele (6) ce fac legătura cu vasele de absorbţie (5) şi se aduc soluţiile
din vasele de absorbţie la acelaşi nivel (marcat cu o linie care se află sub
robinetul (6). Se deschide apoi robinetul (7) făcând legătura cu atmosfera şi se
aduce lichidul din biureta (1) la diviziunea 100. Se închide robinetul (7) după
care se face legătura aparatului Orsat cu gazometrul, printr-un tub de cauciuc. Se
deschide robinetul (7) în poziţia de legătură cu gazometrul şi, ţinând sticla de
nivel în poziţia în care s-a adus lichidul la diviziunea 100 din biureta (1), se
deschide robinetul care face legătura între gazometru şi aparat. Se lasă să intre
amestecul gazos. Când gazul a ajuns la diviziunea 0 din biuretă se închide
robinetul gazometrului într-o poziţie intermediară între cele trei căi. Din acest
moment nu se mai lucrează cu robinetul (7).
Observaţii:
 robinetul (7) este un robinet cu 3 căi; în funcţie de poziţia sa face
legătura între biuretă şi atmosferă sau gazometru;
 reactivii necesari sunt preparaţi şi vasele de absorbţie sunt umplute
corespunzător analizei.
Analiza amestecului gazos.
Analiza amestecului gazos se face prin absorbţia succesivă a
componentelor în reactivi specifici. Pentru aceasta, se deschide robinetul (6) al
vasului de absorbţie (5 – I ) care conţine soluţia de hidroxid de potasiu şi, prin
manevrarea în sus şi în jos a sticlei de nivel, se barbotează gazul de 10 ori în
123
soluţia de hidroxid de potasiu. Manevrarea sticlei de nivel se face urmărind
nivelul soluţiei în vasul de absorbţie, astfel ca soluţia să nu depăşească robinetul
(6 – I). După barbotare se aduce soluţia din vasul de absorbţie la nivelul iniţial şi
se închide robinetul (6 – I). Se citeşte nivelul la care a ajuns lichidul din biureta
(1), având grijă ca lichidul în sticla de nivel sa fie la acelaşi nivel cu cel din
biuretă. Se notează această diviziune. Se repetă operaţia de barbotare până când
se obţin două citiri consecutive identice. Diviziunea citită reprezintă volumul de
CO2 existent în amestec (a cm3 sau a % ).
Se continuă operaţia de barbotare pentru absorbţia celorlalte componente
(oxigen şi monoxid de carbon) în reactivii specifici. În acest scop, gazul rămas în
biuretă se barbotează în vasul de absorbţie (5 – II ) prin operaţii identice cu cele
de la absorbţia dioxidului de carbon. Se citeşte nivelul lichidului din biureta (1) şi
se notează valoarea (b cm3). Valoarea b reprezintă suma volumelor de CO2 şi O2.
În final se trece gazul rămas în biureta (1) în vasul de absorbţie (5 – III)
pentru determinarea volumul de oxid de carbon. Valoarea citită la biuretă (c cm3)
reprezintă suma volumelor de CO2, O2 şi CO.
Calcul
% CO2 = a
% O2 = b  a
% CO = c  b
% N2 = 100  c
Cu rezultatele obţinute se calculează masa moleculară medie a
amestecului gazos analizat (Mmed), densitatea (ρamestec) şi densitatea faţă de aer a
amestecului(daer):
n
 %Vi  M i
i 1
M med  ,
100
M med
 amestec  ,
Vm
124
M med
d aer 
28,95
unde: Mmed este masa molară medie a amestecului;
- Vi – volumul fiecărui component (% vol);
- Mi – masa molară a fiecăruia dintre componenţi;
- ρamestec – densitatea amestecului;
- Vm – volumul molar al gazelor în condiţii normale (Vm = 22,4 l);
- daer – densitatea faţă de aer a amestecului;
- 28,95 – masa molară medie a aerului.
1. Care este principiul metodei de analiză a amestecului gazos cu aparatul
Orsat?
2. Care este reactivul specific pentru absorbţia oxigenului?
3. Ţinând seama de formula de structură a pirogalolului care este
denumirea ştiinţifică a acestuia?
4. Ce reactiv se foloseşte pentru absorbţia dioxidului de carbon?
5. Este necesar ca absorbţia componentelor (CO2, O2, CO) în reactivii
specifici să se realizeze într-o anumită ordine? Argumentaţi răspunsul.
6. Care este starea de oxidare a cuprului în compusul cu formula Cu2Cl2?
7. Ce alţi reactivi se pot utiliza pentru absorbţia dioxidului de carbon?
125
7.2. Determinarea masei moleculare şi a densităţii relative
prin metoda efuziometrică
Densitatea absolută, notată ρ, este o mărime fizică definită prin raportul

dintre masă şi volumul corespunzător masei respective:
m

V
unde: m este masa substanţei;
- V – volumul corespunzător masei m.
Densitatea relativă, notată d, este definită prin raportul între densitatea
absolută a substanţei şi densitatea absolută a unei substanţe de referinţă:

d
o
unde: ρ este densitatea absolută a substanţei;
- ρo – densitatea absolută a substanţei de referinţă.
Ţinând seama de relaţia de definire a densităţii absolute, densitatea
relativă este exprimată prin relaţia:
m
 m
d  V 
o m o m o
V
Pentru substanţele gazoase, ţinând seama de volumul molar, densitatea

relativă poate fi definită:
M
 Vm M
d  
o Mo Mo
Vm
126
unde: ρ este densitatea absolută a substanţei analizate;
- ρo – densitatea absolută a substanţei de referinţă;
- m şi mo – masele unui anumit volum (V) din substanţa analizată şi
substanţa de referinţă;
- Vm – volumul molar al gazelor;
- M şi Mo – masele molare ale substanţei de analizat şi substanţei de
referinţă.
În lucrare se determină densitatea relativă a metanului (CH4) prin metoda
efuziometrică, metodă care se bazează pe determinarea vitezei de efuzie a două
volume egale de aer şi metan, aflate în condiţii identice de temperatură şi
presiune.
Efuzia este proprietatea gazelor de a trece prin orificii.
Vitezele de efuzie, conform legii lui Graham, sunt invers proporţionale cu
rădăcinile pătrate ale densităţilor lor absolute. Deoarece viteza de efuzie este
invers proporţională cu timpul de efuzie, se poate scrie:
 m v o2 t2
d   
o mo v2 t o2
unde: m şi mo reprezintă masele a două volume egale de metan şi aer

(substanţa de referinţă);
- ρ şi ρo – densităţile absolute (ale metanului, respectiv aerului);
- v şi vo – vitezele de efuzie;
- t şi to – timpii de efuzie a gazului, respectiv aerului (secunde).
Efuziometru Bünsen – Schilling (fig. 7.2), termometru, cronometru, sursă
de metan
Efuziometrul Bünsen – Schilling este alcătuit dintr-un tub de sticlă (1), pe
care sunt marcate două repere (I şi II), care corespund unui volum de 200 cm3. La
127
partea superioară, tubul (1) este prevăzut cu un dop şi fixat de un capac
metalic (2). Dopul este străbătut de două tuburi subţiri; unul dintre ele este
terminat cu un robinet (3) şi se foloseşte pentru introducerea gazului de analizat
(gazul metan), celălalt tub are un robinet cu trei căi (4) şi e prevăzut cu două
orificii. Orificiul (5), din sticlă, are un diametru mare şi este folosit la evacuarea
rapidă a gazului. Orificiul (6) confecţionat din oţel inoxidabil foloseşte pentru
evacuarea gazului pentru determinarea timpului de efuzie. Tubul (1) este introdus
într-un vas de sticlă (7) plin cu apă. Pentru determinarea temperaturii, se fixează
un termometru (8).
Fig. 7.2. Efuziometru Bünsen – Schilling
Mod de lucru
Se aşează robinetul (4) în poziţia închis şi se ridică, prin intermediul
capacului, tubul (1). În acest fel se goleşte tubul de apă şi se umple cu aer. Se
introduce apoi tubul (1) în vasul (7). Prin deschiderea robinetului (4) în poziţia
care face legătura cu atmosfera aerul se elimină prin robinetul (5). Prin această
operaţie se realizează spălarea aparatului cu aer (eliminarea gazelor care,
eventual, se găsesc în tub). Se repetă această operaţie de 3 – 4 ori, după care se
128
umple tubul (1) cu aer, procedând în acelaşi mod ca la spălarea tubului şi se
fixează capacul (2) pe vasul (7). Se aşteaptă 2 – 3 minute ca aerul din tubul (1) să
ajungă la temperatura apei. Sprijinind capacul (2) cu o mână, se aduce robinetul
(4) în poziţia deschis cu atmosfera şi se cronometrează timpul de efuzie a aerului
între reperele marcate pe tubul (1). Cronometrarea începe în momentul în care
meniscul inferior al apei este tangent la reperul I al tubului (1) şi se termină în
momentul în care meniscul inferior al apei atinge reperul II.
Timpul de efuzie a aerului (to) se calculează în secunde, ca medie
aritmetică a 10 determinări.
Pentru determinarea timpului de efuzie a gazului se umple tubul (1) cu apă
şi se aduce robinetul (4) în poziţia închis cu atmosfera. Prin deschiderea
robinetului (3) gazul metan va elimina apa din tubul (1). Când nivelul apei în tub
este sub nivelul I se închide robinetul (3) şi se aduce robinetul (4) în poziţia
deschis cu atmosfera. Se repetă operaţia de 3 – 4 ori pentru eliminarea aerului
care mai este în tub (spălarea cu gaz). Se umple apoi tubul (1) cu gaz şi se
aşteaptă 2 – 3 minute ca gazul să ia temperatura apei, după care se cronometrează
timpul de efuzie a gazului între reperele I şi II.
Se calculează timpul de efuzie a gazului (t), în secunde, ca medie a
5 – 6 determinări.
Calcul
Ţinând seama de relaţia dintre timpul de efuzie şi viteza de efuzie, se
calculează densitatea relativă a gazului analizat cu relaţia:
t2
d
t o2
unde t şi to sunt timpii de efuzie a gazului, respectiv aerului (secunde).

Pentru calculul masei moleculare a gazului analizat se aplică relaţia:
129
M
d
Mo
unde: M este masa moleculară a gazului analizat;

- Mo – masa moleculară medie a aerului (substanţa de referinţă;
Mo = 28,95).
1. Cum se defineşte densitatea absolută a unei substanţe?
2. Ce este densitatea relativă?
3. Care sunt unităţile de măsură pentru densitatea absolută? Dar pentru
densitatea relativă?
4. Care este principiul de determinare a densităţii relative prin metoda
efuziometrică?
130
7.3. Determinarea tensiunii superficiale a lichidelor
Suprafaţa liberă a lichidelor este caracterizată de proprietăţi deosebite.

Forţele intermoleculare acţionează nesimetric asupra moleculelor de la suprafaţa
lichidului, astfel că acestea au o energie potenţială mai mare decât cele din
interiorul masei de lichid. În consecinţă, suprafaţa liberă tinde spontan către cea
mai mică valoare posibilă, mărirea suprafeţei necesitând un consum de energie.
Lucrul mecanic (W) efectuat pentru mărirea izotermă şi reversibilă a suprafeţei
lichidului (S) cu o unitate de suprafaţă reprezintă tensiunea superficială a
lichidului. Tensiunea superficială se mai poate defini ca forţa (F) care acţionează
tangenţial pe unitatea de lungime (L).
Tensiunea superficială se notează cu  şi este o caracteristică a fiecărui
lichid:
W Fl F
  
S Ll L
Conform definiţiei de mai înainte tensiunea superficială se exprimă în

dyn/cm sau N/m (erg/cm2 = dyn·cm/cm2, respectiv J/m2 = N·m/m2 = N/m).
Tensiunea superficială este o caracteristică a fiecărui lichid pur, care
depinde de natura lichidului, de natura gazului cu care lichidul este în contact şi
de temperatură. Astfel, lichidele asociate (apă, alcool etc.) vor avea tensiunea
superficială mai mare decât lichidele neasociate (benzen, tetraclorura de carbon
etc.), la aceeaşi temperatură.
Tensiunea superficială scade cu creşterea temperaturii deoarece creşterea
temperaturii determină micşorarea forţelor de atracţie dintre molecule.
Dependenţa tensiunii superficiale de temperatură este relevată de ecuaţia Eötvös:
2
V3  k  (Tc  T) ,
131
unde:  reprezintă tensiunea superficială;
- V – volumul molar al lichidului;
- k – constanta lui Eötvös valabilă pentru majoritatea lichidelor;
- Tc – temperatura critică măsurată când dispare diferenţa dintre faza
lichidă şi cea gazoasă şi când tensiunea superficială este nulă;
- T – temperatura de lucru.
Pentru lichidele neasociate k  2,12 erg  K 1  mol 2 / 3 .
Pentru a elimina variaţia tensiunii superficiale cu temperatura, în calcule
s-a introdus un parametru numit parachor, ce include tensiunea superficială şi
care este practic constant cu temperatura. Parachorul se poate calcula fie din date
experimentale fie din valori de parachor atomic, incremente (pentru natura
legăturilor chimice) şi factori de tensiune (pentru elemente de structură). Valorile
parachorului atomic şi a incrementelor structurale sunt date în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1. Valorile parachorului atomic şi a incrementelor structurale

Carbon …………... 4,8 Fluor …………….…. 25,7 Inel de 3 atomi ….......... 16,7
Hidrogen ……….. 17,1 Clor …………............ 54,3 Inel de 4 atomi ……….. 11,6
Azot ……………. 12,5 Brom ……………...... 68,0 Inel de 5 atomi ……........ 8,5
Fosfor ………….. 37,7 Iod ………………...... 91,0 Inel de 6 atomi ……...…. 6,1
Oxigen …………. 20,0 Legătură dublă …....... 23,3
Sulf …………….. 48,2 Legătură triplă ……... 46,6
Formula de calcul a parachorului din date experimentale este:
M 1/ 4
P 

unde: P este parachorul;
- M – masa molară;
- ρ – densitatea;
-  – tensiunea superficială.
132
M
Deoarece raportul reprezintă volumul molar al lichidului (V), relaţia

de definire a parachorului se scrie:
P  V  1/ 4
Exponentul ¼ este introdus pentru a menţine parachorul constant într-un

interval mare de temperatură.
Tensiunea superficială se determină prin metoda măsurării presiunii
maxime de formare a unei bule de gaz la suprafaţa lichidului. Metoda se bazează
pe învingerea forţei de ascensiune a lichidului într-un capilar în urma creării unei
depresiuni în aparat, citită la un manometru obişnuit.
Forţa de ascensiune a lichidului depinde de tensiunea lui superficială şi de
raza capilarului. Deoarece raza capilarului nu se poate măsura, pentru a o elimina
din calcule, iniţial se face etalonarea aparatului cu un lichid cu tensiunea
superficială cunoscută. Etalonarea aparatului se face cu apă distilată.
În lucrarea de faţă se va urmări variaţia tensiunii superficiale a benzenului
cu temperatura.
Aparatul pentru determinarea tensiunii superficiale, benzen, apă distilată,
termometru, baie de apă, bec de gaz
Aparatul pentru determinarea tensiunii superficiale (fig. 7.3) este format
dintr-o eprubetă (1) prevăzută cu un tub lateral. Eprubeta (1) este astupată cu un
dop prin care trece un capilar (2). Tubul lateral al eprubetei (1) este legat cu o
pâlnie de separare (3) şi un manometru (4) prin intermediul unui teu de sticlă (5).
Eprubeta (1) este introdusă într-o baie de apă (6).
133
Fig. 7.3. Schema aparatului pentru determinarea tensiunii superficiale
1 – eprubeta; 2 – tub capilar; 3 – pâlnie de separare;
4 – manometru; 5 – teu de sticlă; 6 – baie de apă
Mod de lucru
Etalonarea aparatului
În eprubeta (1) se introduce apă distilată, aproximativ 1/3 din volumul ei.
Se astupă etanş cu dopul de cauciuc, astfel ca vârful capilarei (2) să fie exact
tangent pe suprafaţa liberă a apei. Dacă vârful capilarei este în apă sau dacă nu
atinge suprafaţa lichidului se scoate apă din eprubeta (1) sau se adaugă apă. Este
foarte important ca dopul să fie etanş în eprubeta (1), iar capilarul tangent la
suprafaţă. Se umple apoi pâlnia cu apă şi se introduce eprubeta (1) în baia de
apă (6). Cu ajutorul unui termometru se măsoară temperatura apei din baia de apă
(temperatura trebuie să fie 20o C). Dacă este necesar se încălzeşte apa din baia de
apă. Se conectează tubul lateral al eprubetei la pâlnia de separare (3) şi la
manometrul (4). Se lasă să curgă încet (în picături) apa din pâlnia de separare (3)
urmărind presiunea la manometrul (4). În momentul formării bulei de aer la
vârful capilarului (2) se citeşte presiunea maximă la manometrul (4). Aceasta este
presiunea P1o sau denivelarea H1o corespunzătoare formării bulei de gaz (aer) în
134
apă distilată la temperatura t1 = 20oC. Se fac 2 – 3 determinări. Înainte de
începerea fiecărei determinări, se închide robinetul pâlniei (3) şi se deconectează
tubul lateral al eprubetei (1). Valoarea denivelării H1o care se ia în calcul este
media aritmetică a celor trei citiri (valorile trebuie să fie identice sau apropiate).
Apoi se încălzeşte baia de apă cu 20 o C , având tubul capilar desprins de eprubetă
(se sprijină dopul de marginea eprubetei) şi tubul lateral deconectat. După
atingerea temperaturii se îndepărtează flacăra şi se execută determinarea ca mai
sus, repetând de 3 – 4 ori fiecare citire. Se notează denivelarea H o2 la temperatura
t 2  40 o C.
În continuare se încălzeşte baia de apă cu încă 20oC (cu tuburile, capilar şi
lateral desprinse) repetând experienţa ca la celelalte temperaturi. Se notează
denivelarea H 3o la t 3  60 o C.
Determinarea tensiunii superficiale a benzenului (C6H6)

Se scoate eprubeta (1) din aparat, se scurge de apă, se spală cu acetonă şi
se usucă împreună cu capilarul (2), la etuvă. Se umple pâlnia (3) cu apă. Se
aruncă apa caldă din baia (6) şi se introduce apă cu temperatura de 20oC. În
eprubeta (1) se introduce benzen (aproximativ 1/3 din volumul eprubetei) astfel
încât capilara să fie tangentă la suprafaţă.
Se determină denivelările H1, H2, H3 la t 1  20 o C , t 2  40 o C şi
t 3  60 o C , respectând întocmai modul de lucru de la etalonarea aparatului cu

apă distilată.
Calcul
La apariţia bulei de aer, forţa care produce ascensiunea lichidului în
capilar ( 2  r   ), este egalată de greutatea coloanei de lichid din capilar
(   r 2    g  h sau   r 2  P ):
2  r      r 2  P
135
sau
rP

2
unde r este raza capilarului;

-  – tensiunea superficială;
- h – înălţimea coloanei de lichid din capilar;
-  – densitatea lichidului;
- P – presiunea maximă a coloanei de apă pentru formarea bulei de gaz;
- g – acceleraţia gravitaţională.
Presiunea coloanei de apă fiind proporţională cu denivelarea H citită la
manometru, relaţia de calcul a tensiunii superficiale devine:
rH r  Ho
 respectiv o 
2 2
unde r – raza capilarului;

- σ şi σo – tensiunea superficială a benzenului respectiv a apei;
- H şi Ho – denivelările citite la manometru (pentru benzen – H şi pentru
apă – Ho).
Dacă se face raportul celor două mărimi σ şi σo, rezultă:
 rH
 ,
o r  Ho
H
  o 
Ho
Cu valorile obţinute pentru H şi Ho se calculează tensiunea superficială a

benzenului pentru cele trei temperaturi.
Datele se trec într-un tabel conform tabelului 7.2.
136
Tabelul 7.2. Date experimentale
Temp. Ho H σ σo ρbenzen M 1/ 4
P 
(oC) (dyncm–1) (dyncm–1) (g∙cm3) 
20 72,6 0,88
40 69,4 0,86
60 66,0 0,83
Se trasează grafic, pe hârtie milimetrică, variaţia tensiunii superficiale cu

temperatura, luând pe ordonată  şi pe abscisă t (oC).
Folosind valorile obţinute pentru  se calculează parachorul. Se compară
aceste valori cu valoarea parachorului calculat ca mărime aditivă pe baza
parachorului atomic, a incrementelor şi a factorilor de tensiune, conform
tabelului 7.1. Astfel, pentru benzen parachorul calculat va fi:
Pteoretic = 6 x 4,8 + 6 x 17,1 + 6,1 + 3 x 23,2 = 207,1
Se observă că nu există o variaţie sensibilă a parachorului determinat
experimental faţă de valoarea calculată teoretic.
1. Cum se poate explica scăderea tensiunii superficiale cu temperatura?
2. Care este explicaţia pentru diferenţa valorilor tensiunilor superficiale la
1
20 o C ale apei, H 2O  72,583 dyn  cm
σ 20 şi benzenului,
C206H6  28,88 dyn  cm1 ?
3. Ce este parachorul?
4. Cum se poate calcula parachorul unei substanţe?
5. Cum este influenţată valoarea parachorului de creşterea numărului de
atomi de carbon in inel?
6. Cum se modifică valoarea parachorului, pentru hidrocarburile cu
acelaşi număr de atomi de carbon, ce provin din clasa de hidrocarburi a
alchenelor, respectiv a alchinelor?
137
7.4. Amestecuri de lichide parţial miscibile
Determinarea punctului de anilină
Considerând două lichide, A şi B, în funcţie de natura forţelor de interacţie

care se exercită între moleculele fiecărui lichid (A – A, B – B), precum şi de
natura forţelor de interacţie care se stabilesc între moleculele celor două lichide
(A – B), la temperatură obişnuită, pot avea loc următoarele situaţii:
 miscibilitate totală, când forţele de interacţie A – B sunt mai puternice
decât forţele A – A respectiv B – B, de exemplu acid acetic şi apă,
alcool etilic şi apă;
 miscibilitate parţială, când forţele de interacţie A – B sunt aproximativ
egale cu forţele A – A, respectiv B – B, de exemplu fenol şi apă,
hidrocarburi şi anilină;
 nemiscibilitate totală, când forţele A – B sunt mai slabe decât forţele
A – A, respectiv B – B (hidrocarburi şi apă).
Lichidele a căror natură chimică este diferită nu se mai solubilizează în
orice proporţie; ele formează sisteme parţial miscibile.
Într-un amestec de două lichide parţial miscibile se separă două faze.
Fiecare fază este o soluţie saturată a unuia din componenţi în celălalt.
Limitele de solubilitate a sistemelor de lichide parţial miscibile depind de
natura chimică a lichidelor şi de temperatură.
Temperatura la care un amestec de o anumită compoziţie, format din două
lichide parţial miscibile, devine total miscibil se numeşte temperatură de
miscibilitate (tm).
Prin reprezentarea grafică a temperaturilor de miscibilitate în funcţie de
compoziţia amestecului se obţine diagrama de miscibilitate (fig. 7.4).
Temperatura critică de miscibilitate (Tc) se defineşte ca cea mai mică
temperatură la care un amestec de două lichide parţial miscibile este total
138
miscibil, indiferent de compoziţia amestecului. În funcţie de natura celor două
lichide, temperatura critică de miscibilitate poate fi:
 maximă (amestecul de fenol şi apă) (fig. 7.4.a);
 minimă (amestecul de trietilamină şi apă) (fig. 7.4.b);
 sistemul prezintă atât temperatură critică maximă cât şi minimă
(sistemul apă şi nicotină) (fig. 7.4.c).
Fig. 7.4. Diagrame de miscibilitate pentru amestecuri de lichide parţial miscibile:

a) amestecuri cu temperatură critică maximă;
b) amestecuri cu temperatură critică minimă;
c) amestecuri cu temperatură critică maximă şi minimă
În categoria amestecurilor de lichide parţial miscibile un loc important îl

ocupă amestecurile formate din anilină şi hidrocarburi. Anilina, cu formula
C6H5–NH2, formează cu hidrocarburile amestecuri parţial miscibile, cu
temperatura critică la compoziţia 50%.
Fiecare hidrocarbură pură, în stare lichidă, are o valoare constantă pentru
temperatura critică de miscibilitate în anilină. Această valoare este o
caracteristică a hidrocarburilor la fel ca temperatura de fierbere, densitatea etc.
Temperatura critică de miscibilitate poate servi la identificarea hidrocarburilor,
iar în cazul amestecurilor, la determinarea compoziţiei acestora. Temperatura
critică de miscibilitate se stabileşte prin construirea diagramei de miscibilitate,
operaţie care necesită mai multe determinări experimentale. În mod obişnuit, se
foloseşte valoarea punctului de anilină, deoarece prezintă avantajul că se află
139
printr-o singură determinare experimentală. Diferenţa dintre valorile cele două
temperaturi (temperatura critică şi punctul de anilină) este mică şi practic
neglijabilă.
Punctul de anilină (Pa) se defineşte ca fiind temperatura cea mai joasă la
care, în condiţii determinate, un amestec format din volume egale de anilină şi
produs petrolier formează o fază unică (un amestec omogen).
Punctul de anilină se exprimă în grade Celsius (oC) sau în grade
Fahrenheit (oF).
Punctul de anilină diferă în funcţie de clasele de hidrocarburi, de structura
şi de masa moleculară a hidrocarburilor. S-a constatat că punctele de anilină
descresc în ordinea următoare: alcani, cicloalcani, aromate. Valorile cele mai
mari le prezintă hidrocarburile din seria alcanilor (parafinele).
În aceeaşi serie omoloagă, punctul de anilină creşte cu creşterea masei
moleculare, excepţie făcând butanul şi pentanul, care au puncte de anilină mai
mari decât hexanul. Izoalcanii (hidrocarburi parafinice ramificate) au puncte de
anilină mai mari decât cele ale normal alcanilor cu acelaşi număr de atomi de
carbon.
La cicloalcani (naftene) se observă o creştere a punctului de anilină cu
creşterea catenei, valorile fiind însă inferioare parafinelor corespunzătoare.
Aromatele se disting prin valori foarte scăzute ale punctelor de anilină.
Spre exemplificare se poate urmări graficul variaţiei punctului de anilină cu
structura şi masa moleculară a hidrocarburilor din figura 7.5.
Deosebirile sunt mai evidente dacă se compară punctele de anilină ale
hidrocarburilor cu acelaşi număr de atomi de carbon, din cele trei clase de
hidrocarburi, conform tabelului 7.2.
Produsele petroliere ca şi petrolul brut sunt amestecuri de hidrocarburi
parafinice, naftenice şi aromatice.
Punctele de anilină ale produselor petroliere (benzină, petrol, motorină)
depind foarte mult de proporţia şi de natura diferitelor clase de hidrocarburi.
Îndepărtarea unei clase de hidrocarburi determină o variaţie importantă a
140
punctului de anilină, valoarea variaţiei fiind practic proporţională cu procentul cu
care intervine în amestec clasa de hidrocarburi îndepărtată.
Fig.7.5. Variaţia punctul de anilină în funcţie de M

şi structura moleculară a hidrocarburilor
Tabelul 7.2. Valori ale punctelor de anilină

Hidrocarbura Punct de anilină (Pa)
(oC)
Hexan (C6H14) 69
Ciclohexan (C6H12) 31
benzen (C6H6) - 30
Cu ajutorul punctului de anilină se calculează şi indicele Diesel, o

caracteristică a carburanţilor (motorine) folosiţi în motoarele Diesel.
141
Determinarea punctului de anilină
Aparat pentru determinarea punctului de anilină, stativ metalic cu clemă,
motorină, anilină, termometru, bec de gaze, cilindru gradat de 10 cm3
Aparatul folosit pentru determinarea punctului de anilină este prezentat în
figura 7.6. Aparatul este format dintr-o eprubetă (1) prevăzută cu un manşon (2)
confecţionat din sticlă şi un dop (3). Aparatul este prevăzut cu un termometru (4)
la care se face citirea temperaturii, un agitator (5) şi o baie de apă (6). Baia de
apă în acest caz este un pahar Berzelius umplut pe trei sferturi cu apă. Aparatul
este montat într-un stativ metalic (8).
Fig. 7.6. Schema aparatului pentru determinarea punctului de anilină

1 – eprubetă; 2 – manşon ; 3 – dop; 4 – termometru; 5 – agitator;
6 – baie de apă; 7 – clemă; 8 – stativ metalic
Mod de lucru
Se scoate dopul (3), apoi termometrul (4) şi agitatorul (5). Se introduc în
eprubeta (1) volume egale de produs petrolier (motorină) şi anilină, măsurate cu
142
ajutorul unui cilindru gradat (câte 2 cm3). Deoarece la temperatura camerei
anilina şi motorina (amestec de hidrocarburi) formează amestecuri parţial
miscibile, în eprubetă amestecul se separă în două faze (o fază de motorină
saturată în anilină şi o fază de anilină saturată în motorină).
Se montează apoi termometrul, agitatorul, dopul şi se fixează aparatul în
stativ în poziţia iniţială. Se introduce apoi aparatul în baia de apă (6) care se
încălzeşte treptat la flacăra unui bec de gaz.
Conţinutul eprubetei (1) se va agita continuu cu agitatorul (5) până când
suprafaţa de separaţie a celor două faze va dispărea. În acest moment produsul
petrolier şi anilina s-au solubilizat reciproc şi amestecul devine transparent. Se
citeşte temperatura la termometru (4); această temperatură reprezintă valoarea
punctului de anilină, Pa, exprimat în oC.
După terminarea experienţelor aparatul se spală folosind puţină benzină
uşoară.
Determinarea indicelui Diesel la motorină
Indicele Diesel este o constantă cu ajutorul căreia se caracterizează

comportarea motorinei în timpul arderii în motoarele cu autoaprindere (motoare
Diesel).
Indicele Diesel este necesar pentru stabilirea gradului de sensibilitate la
autoaprindere a motorinelor care sunt întrebuinţate drept combustibil în
motoarele Diesel. Cu cât indicele Diesel are o valoare mai mare, cu atât
comportarea la autoaprindere a motorinelor este mai bună.
Valoarea indicelui Diesel se stabileşte prin calcul, pe baza punctului de
anilină şi a densităţii motorinei respective, conform relaţiei:
d API  Pa
I.D. 
100
unde: I.D. este indicele Diesel;
143
- Pa – punctul de anilină al motorinei, în oF;
- dAPI – densitatea motorinei în grade API (American Petroleum Institute).
Punctul de anilină se va determina conform metodei descrise mai sus.
Transformarea din grade Celsius (oC) în grade Fahrenheit (oF) se face cu relaţia:
o
F = oC · 1,8 + 32
Densitatea motorinei în grade API se calculează cu relaţia:
141
d AP I  131,5 ,
d15,56
15,56
unde d15,56 o
15,56 este densitatea relativă a motorinei la 15,56 C.
Observaţie: în mod obişnuit densitatea relativă (d) se exprimă la

temperatura de 20oC şi este raportată la densitatea apei pure, la temperatura de
4oC, temperatură la care densitatea apei este ρ = 1 g/cm3 ( d 20
4 ).
Densitatea relativă a motorinei, d15,56

15,56 , se determină prin metoda cu
picnometrul.
1. Cum sunt, din punct de vedere al solubilităţii, amestecurile formate din
anilină şi hidrocarburi?
2. Ce este punctul de anilină?
3. Care este diferenţa între punctul de anilină şi temperatura critică de
miscibilitate?
4. Care sunt factorii care influenţează punctul de anilină?
5. Ce este indicele Diesel?
144
7.5. Solubilitatea substanţelor solide
Solubilitatea sau gradul de solubilitate reprezintă cantitatea maximă de

substanţă care, la o anumită temperatură se dizolvă în 100 g solvent, în condiţii
de echilibru. Rezultă astfel o soluţie saturată.
Substanţele au solubilităţi foarte variate. Solubilitatea variază cu natura
solventului, natura substanţei care se dizolvă şi cu temperatura.
Se consideră că substanţele care la 20ºC au o solubilitate mai mare de 1 g
în 100 g apă sunt solubile, iar cele care au solubilitatea mai mică de 0,01 g în
100 g apă sunt substanţe insolubile.
Natura solventului influenţează solubilitatea unei substanţe solide. De
exemplu iodul nu se dizolvă în apă, dar este solubil în alcool (tinctură de iod) şi
în benzen.
Temperatura influenţează diferit solubilitatea substanţelor solide. Astfel,
solubilitatea azotatului de potasiu în apă este puternic influenţată de temperatură,
în timp ce pentru clorura de sodiu este neînsemnată. Variaţia solubilităţii cu
temperatura poate fi reprezentată într-un grafic numit curbă de solubilitate a
substanţei respective.
Curbele de solubilitate pot servi la determinarea solubilităţii unei
substanţe la o anumită temperatură (fig.7.7).
După forma curbei de solubilitate se poate recunoaşte dacă la răcirea unei
soluţii are loc sau nu cristalizarea substanţei solide. De exemplu, forma curbei de
solubilitate a clorurii de sodiu fiind aproape o linie orizontală, înseamnă că la
răcirea unei soluţii fierbinţi de clorură de sodiu, cantitatea de sare depusă este
nesemnificativă. Aceasta arată ca solubilitatea clorurii de sodiu nu variază
semnificativ cu temperatura.
La substanţele hidratate solubilitatea mai întâi creşte şi apoi scade cu
temperatura. Aceasta se explică prin faptul că până la temperatura maximă
145
soluţia saturată este în echilibru cu sarea hidratată, iar peste această temperatură
soluţia saturată este în echilibru cu sarea în stare anhidră.
Fig. 7.7. Curbele de solubilitate ale unor săruri hidratate şi anhidre
În cazul sărurilor anhidre, la dizolvarea în apă are loc şi procesul de

hidratare însoţit de efectul termic corespunzător, ceea ce explică variaţia
solubilităţii cu temperatura.
La dizolvarea Na2SO4·10H2O în apă are loc absorbţie de căldură (efect
endoterm) şi solubilitatea creşte cu temperatura.
Dacă pentru marea majoritate a substanţelor creşterea temperaturii
determină o creştere a solubilităţii, există şi substanţe a căror solubilitate scade cu
creşterea temperaturii, ca de exemplu hidroxidul de calciu (fig. 7.8).
146
Fig. 7.8. Curba de solubilitate a hidroxidului de calciu
6 eprubete, 2 pahare Erlenmeyer, 2 termometre, sticle de ceas, 2 site,
2 becuri de gaze, spatulă, balanţă tehnică, I2, C2H5OH, C6H6, NaCl, FeSO4·7H2O,
KNO3
Mod de lucru
Influenţa naturii solventului asupra solubilităţii substanţelor solide

În 6 eprubete se introduce câte 1 g solvent şi apoi câte 0,15 g din
substanţele solide (la alegere), conform tabelului 7.3. Se stabileşte calitativ
solubilitatea acestora la temperatura mediului ambiant în cei trei solvenţi (apa,
alcool, benzen).
Observaţiile se vor trece în tabelul 7.3.
Tabelul 7.3. Influenţa naturii solventului asupra solubilităţii substanţelor solide

Nr. crt. Substanţă solidă Solvent Observaţii
1 I2, S
2 NaCl, KCl Apa
3 I2, S
4 NaCl, KCl Alcool
5 I2, S
6 NaCl, KCl Benzen
147
Influenţa temperaturii asupra solubilităţii sărurilor anhidre şi a
sărurilor hidratate
În două pahare Erlenmeyer se introduce câte un termometru şi 100 cm3
apă distilată. După 5 minute se notează temperatura iniţială (to). În primul pahar
se introduc aproximativ 30 g de azotat de potasiu (cântărit la balanţa tehnică cu
precizie de 2 zecimale) şi se agită uşor până la dizolvarea totală. Dacă nu se
dizolvă toată sarea, atunci paharul se încălzeşte uşor şi se notează temperatura t1,
de dizolvare. Se ridică temperatura la 30oC şi se adaugă încă 15 g sare sub agitare.
Dacă sarea nu s-a dizolvat, atunci se ridică temperatura până la temperatura t2, la
care se dizolvă întreaga cantitate de substanţă. Operaţia se repetă adăugând încă
30 g sare şi se notează temperatura de dizolvare t3. Datele se trec în tabelul 7.4.
În al doilea pahar Erlenmeyer se introduc 100 cm3 apă distilată. Se
notează temperatura iniţială to. Apoi se introduc 20 g FeSO4·7H2O şi se agită
uşor pentru dizolvare, notând temperatura de dizolvare t1.
Experimentul se repetă cu noi cantităţi de sare adăugată (conform
tabelului 7.4) şi se notează temperatura de dizolvare.
Tabelul 7.4. Date experimentale privind influenţa temperaturii asupra solubilităţii

Masa Temperatura Temperatura
Substanţa (g) aproximativă reală
(oC) (oC)
m1 = 30 20 t1
KNO3 m2 = m1 + 15 30 t2
m3 = m2 + 30 45 t3
m1 = 20 20 t1
FeSO4·7H2O m2 = m1 + 10 25 t2
m3 = m2 + 20 30 t3
m4 = m3 + 1 40 t4
148
Se trasează, pe hârtie milimetrică, curbele de solubilitate ale azotatului de
potasiu şi sulfatului de fier II, luând pe abscisă valorile temperaturilor reale citite
pe termometru, corespunzătoare cantităţilor de sare adăugate succesiv, iar pe
ordonată cantităţile de sare dizolvate în apă.
Se fac observaţii în ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra
solubilităţii în apă a celor două săruri.
1. Cum influenţează temperatura solubilitatea sărurilor hidratate?
2. De ce iodul este insolubil în apă?
3. Daţi exemple de substanţe care sunt solubile în apă.
4. Cum se explică solubilitatea substanţelor solide în diferiţi solvenţi?
5. Ce fenomen se observă la răcirea unei soluţii saturate?
6. Care este legătura între procesul de dizolvare a substanţelor solide şi
efectul termic ce însoţeşte acest fenomen fizic?
149
7.6. Determinarea echivalentului chimic al zincului
Echivalentul gram reprezintă cantitatea, în grame, dintr-un element sau

dintr-o substanţă care reacţionează sau substituie într-o reacţie chimică 1,008 g
hidrogen, 8 g oxigen sau un echivalent gram din orice alt element sau substanţă.
Potrivit legii echivalenţilor, raportul maselor a două substanţe A şi B care
reacţionează este egal cu raportul echivalenţilor lor chimici (EA, EB):
mA EA

mB EB
unde: mA şi mB sunt cantităţile din substanţele A şi B care reacţionează (g);
- EA şi EB – echivalenţii gram ai substanţelor A şi B.
În lucrare se va determina echivalentul chimic al zincului prin măsurarea
volumului de hidrogen care rezultă din reacţia unei cantităţi cunoscute de zinc cu
o soluţie de acid clorhidric.
Ecuaţia reacţiei care are loc este:
2 HCl + Zn  ZnCl2 + H2
Aparatul prezentat în figura 7.9, probă de zinc cântărită cu o precizie de
4 zecimale (de ordinul 0,02 – 0,04 g), soluţie HCl de concentraţie 1:1, stativ cu
clemă
Mod de lucru
În tuburile (1) se află apă distilată (colorată cu metilorange, pentru a se
face citirea mai uşor), iar în eprubeta (3) soluţie de HCl, de concentraţie 1:1
(aproximativ 1/3 din volumul eprubetei). Se scoate dopul (5), se şterge linguriţa
(6) cu hârtie de filtru şi se introduce proba de zinc (0,02 – 0,04 g), cântărită la
150
balanţă analitică (cu precizie de 4 zecimale), apoi se introduce dopul (5) în
lăcaşul său, în poziţie normală.
Fig. 7.9. Schema aparatului pentru determinarea echivalentului chimic al zincului:

1 – tuburi de sticlă (unul gradat - biuretă); 2 – tub de cauciuc; 3 – eprubetă de reacţie;
4 – tub de racord; 5 – dop lateral; 6 – linguriţă
După fixarea dopului se verifică etanşeitatea instalaţiei prin coborârea şi

ridicarea ramurii negradate a tubului (1) şi se citeşte nivelul pe ramura gradată
(biuretă) a tubului (1). Pentru a citi nivelul lichidului se aduce lichidul din cele
două ramuri la acelaşi nivel, prin manevrarea ramurii negradate a tubului astfel
ca meniscul inferior al lichidului din ramuri să fie la acelaşi nivel. Se notează
nivelul lichidului în ramura gradată (hi). Se fixează apoi ramura negradată a
tubului (1) în stativ şi se răsuceşte dopul (5) astfel ca proba de zinc din linguriţă
să cadă în soluţia de acid clorhidric. Hidrogenul care rezultă din reacţia dintre
acidul clorhidric şi zinc creează, în sistem, o presiune suplimentară care
determină deplasarea lichidului din ramura gradată (biuretă) în ramura negradată.
După aproximativ 5 minute de la terminarea reacţiei, timp în care se
consideră că gazul s-a răcit la temperatura camerei, se citeşte nivelul apei în
ramura gradată a tubului (1). Pentru a efectua citirea se aduce lichidul din cele
151
două ramuri ale tubului (1) la acelaşi nivel. Se notează nivelul lichidului în
ramura gradată (hf). Diferenţa între cele două citiri (hf – hi) reprezintă volumul de
hidrogen rezultat din reacţie, V (cm3), în condiţiile de lucru (la temperatura
camerei şi presiunea din sistem).
Calcul
Volumul de hidrogen rezultat din reacţie (V) se calculează, pentru condiţii
normale de temperatură şi presiune, cu ajutorul legii gazelor perfecte:
Po  Vo P  V

To T
În calcule se ţine seama şi de presiunea parţială a vaporilor de apă,

deoarece hidrogenul degajat se află deasupra apei.
Pentru calculul lui Vo se va aplica relaţia:
Vo 
P  PH O  To  V
2
Po  T
unde: Vo este volumul de hidrogen rezultat din reacţie, exprimat în condiţii

normale (cm3);
- To – temperatura normală (K);
- Po – presiunea normală (760 mm col. Hg);
- V – volumul de hidrogen rezultat din reacţie, în condiţiile de lucru, (cm3);
- T – temperatura camerei (K), (T = toC + 273);
- P – presiunea atmosferică, citită la barometru (mm col. Hg);
- PH 2O – presiunea parţială a vaporilor de apă, la temperatura camerei
(vezi anexa 3) (mm col. Hg).
152
Pentru a transforma volumul de hidrogen (Vo) în grame se aplică legea lui
Avogadro: volume egale de gaze identice sau diferite, în aceleaşi condiţii de
temperatură şi presiune ocupă acelaşi volum. În consecinţă, un mol de gaz, în
condiţii normale, ocupă un volum de 22,4 l. Masa de hidrogen, echivalentă
volumul Vo se calculează cu relaţia:
M H 2  Vo 2Vo
m H2  
22400 22400
Pentru a calcula echivalentul zincului, se aplică legea echivalenţilor:

raportul maselor a două substanţe care reacţionează este egal cu raportul
echivalenţilor lor chimici:
m Zn E Zn

mH2 E H
Rezultă:
m Zn
E Zn   EH
m H2
unde: EZn este echivalentul zincului;

- E H – echivalentul hidrogenului;
- mZn – masa zincului luată în experienţă (g);
- m H 2 – masa hidrogenului rezultat din experienţă (g).
7.7. Aplicaţii numerice
1. Se dă un amestec format din: 22,4 l CO2, 11,2 l CO şi 33,6 l N2. Să se

calculeze masa moleculară medie a amestecului, densitatea şi
densitatea faţă de aer a amestecului.
153
2. Se dă un amestec echimolecular format din CH4, CO şi H2. Să se
calculeze masa moleculară medie a amestecului, densitatea şi
densitatea faţă de aer amestecului.
3. Să se calculeze densitatea absolută şi densitatea faţă de aer pentru
următoarele substanţe: CO2, C3H8.
4. 1 litru gaz cântăreşte, în condiţii normale, 1,49 g. Să se calculeze: masa
moleculară a gazului, densitatea şi densitatea faţă de hidrogen.
5. Folosind valorile incrementelor structurale şi parachorului atomic
prezentate în tabelul 7.1, să se calculeze parachorul pentru următoarele
substanţe: toluen, xilen, butenă, fenol, bromură de benzil, anilină,
alcool butilic.
6. Solubilitatea clorurii de sodiu la 0oC este 35 g. Cum se procedează
pentru a prepara 200 g soluţie saturată de clorură de sodiu la această
temperatură?
7. Solubilitatea azotatului de plumb la 10oC este 45 g, iar la 35oC este
65 g. Să se calculeze masa de azotat de plumb care trebuie adăugată la
500 g soluţie saturată de azotat de plumb la 10oC, pentru ca să devină
saturată la 35oC.
8. Solubilitatea clorurii de amoniu la 70oC este 60 g, iar la 50oC este 50 g.
Care este cantitatea de clorură de amoniu care cristalizează din 250 g
soluţie saturată la scăderea temperaturii de la 70oC la 50oC.
9. Să se calculeze echivalentul H3PO4 în următoarele reacţii:
a) H3PO4 + NaOH  NaH2PO4 + H2O
b) H3PO4 + 2NaOH  Na2HPO4 + 2H2O
c) H3PO4 + 3NaOH  Na3PO4 + 3H2O
154
CUPRINS
7. PROPRIETĂŢI GENERALE ALE SUBSTANŢELOR ................................................................. 121
7.1. ANALIZA UNUI AMESTEC DE GAZE CU APARATUL ORSAT .............................................................. 121

Mod de lucru .............................................................................................................................................. 123
Calcul ......................................................................................................................................................... 124
7.2. DETERMINAREA MASEI MOLECULARE ŞI A DENSITĂŢII RELATIVE PRIN METODA EFUZIOMETRICĂ . 126
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 128
Calcul ......................................................................................................................................................... 129
7.3. DETERMINAREA TENSIUNII SUPERFICIALE A LICHIDELOR .............................................................. 131
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 134
Calcul ......................................................................................................................................................... 135
7.4. AMESTECURI DE LICHIDE PARŢIAL MISCIBILE. ............................................................................... 138
DETERMINAREA PUNCTULUI DE ANILINĂ.............................................................................................. 138
Determinarea punctului de anilină ................................................................................................. 142
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 142
Determinarea indicelui Diesel la motorină .................................................................................... 143
7.5. SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR SOLIDE ....................................................................................... 145
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 147
Influenţa naturii solventului asupra solubilităţii substanţelor solide........................................................... 147
Influenţa temperaturii asupra solubilităţii sărurilor anhidre şi a sărurilor hidratate .................................... 148
7.6. DETERMINAREA ECHIVALENTULUI CHIMIC AL ZINCULUI ............................................................... 150
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 150
Calcul ......................................................................................................................................................... 152
7.7. APLICAŢII NUMERICE ..................................................................................................................... 153
CUPRINS ................................................................................................................................................ 155
155
8. COROZIUNEA METALELOR
Coroziunea reprezintă fenomenul de distrugere (totală sau parţială) a

metalelor sau aliajelor metalice în urma reacţiilor chimice sau electrochimice cu
substanţele din mediul înconjurător.
Fenomenele de coroziune apar sub cele mai diverse aspecte şi se produc în
medii variate: atmosferă, apă, sol, instalaţii etc.
Procesul de coroziune este influenţat de o serie de factori legaţi atât de
caracteristicile metalului cât şi de caracteristicile mediului agresiv cu care
metalul vine în contact.
Deoarece, în practică, fenomenele de coroziune sunt, de obicei, complexe
şi apar sub forme diferite, o clasificare riguroasă a acestor fenomene nu este
posibilă.
Ţinând seama de mecanismul de desfăşurare a procesului de coroziune,
coroziunea poate fi: coroziune chimică, coroziune electrochimică şi coroziune
biochimică.
Coroziunea chimică are loc în gaze uscate agresive (O2, Cl2, H2S, CO2 etc.)
sau soluţii de neelectroliţi.
Coroziunea electrochimică se produce în soluţii de electroliţi sau gaze
umede. Datorită formării pe suprafaţa metalului a unui ansamblu de micropile
galvanice locale, coroziunea electrochimică este însoţită de apariţia unui curent
electric.
Coroziunea biochimică este cauzată de unele bacterii care folosesc
metalul ca mediu de cultură sau elimină produşi care atacă metalul. Acest tip de
coroziune apare în sol, ape care stagnează.
Cantitativ, procesul de coroziune se exprimă prin viteza de coroziune, care
se poate defini prin indici de coroziune: indicele gravimetric, indicele volumetric,
indicele de penetraţie.
Indicele gravimetric se calculează cu relaţia:
155
g
Kg   (g/m2h)
S t
unde: g reprezintă variaţia greutăţii epruvetei metalice şi este:

(+) pozitiv când produsul de coroziune formează o peliculă aderentă pe
suprafaţa metalului;
(–) negativ, când produsul de coroziune nu formează o peliculă aderentă
pe suprafaţa metalului;
- S – suprafaţa epruvetei metalice (m2);
- t – timpul de menţinere a epruvetei metalice în soluţie (h);
Indicele volumetric se calculează cu relaţia:
Vo
KV  (m3/m2h)
S t
unde: Vo reprezintă volumul gazului degajat în timpul reacţiei (m3);

- S – suprafaţa epruvetei metalice (m2);
- t – timpul de menţinere a epruvetei metalice în soluţie (h).
În cazul în care coroziunea este uniformă pe întreaga suprafaţă, viteza de
coroziune se exprimă prin indicele de penetraţie (Ip), coeficient care reprezintă
micşorarea medie anuală a grosimii metalului supus acţiunii unui mediu agresiv.
Kg
Ip   8,76 (mm / an)

unde: Kg este indicele gravimetric (g/m2h);
-  – densitatea metalului (g/cm3);
- 8,76 – constantă ce rezultă din numărul de ore într-un an (8760 ore).
156
În cazul coroziunii electrochimice, cantitatea de metal corodată se poate
determina măsurând intensitatea curentului de coroziune. Pe baza legii lui
Faraday, cantitatea de metal corodată se calculează cu relaţia:
A
g  K  I  t  It
nF
unde: Δg este cantitatea de metal corodată;
- K – echivalentul electrochimic;
- I – intensitatea curentului;
- t – timpul;
- A – masa atomică a metalului;
- n – numărul d electroni implicaţi în procesul redox;
- F – constanta lui Faraday.
Aprecierea cantitativă a coroziunii în pitting (în puncte) se face prin

numărul de puncte de coroziune de pe o suprafaţă limitată a metalului. Pentru
aceasta, suprafaţa corodată se împarte în pătrate cu latura de 5 mm. Se calculează
frecvenţa (f) a punctelor de coroziune cu ajutorul relaţiei:
N'
f   100 (%)
N
unde N′ reprezintă numărul de pătrate în care apar unul sau mai multe puncte de
coroziune, iar N numărul total de pătrate.
157
8.1. Determinarea coroziunii aluminiului în soluţii apoase de acid
clorhidric
În general, metalele şi aliajele sunt atacate de acizi. În acest caz, procesul

de coroziune este influenţat de diferiţi factori: natura metalului, starea suprafeţei
acestuia, solubilitatea produşilor de coroziune în mediul de reacţie, concentraţia
soluţiei de acid, timpul de menţinere a metalului (aliajului) în soluţie,
temperatură etc.
În lucrare se va studia coroziunea aluminiului în soluţii de HCl de
concentraţii diferite, precum şi rolul inhibitorilor în procesele de coroziune.
Soluţiile de acid clorhidric sunt de concentraţie 3 %, 5 % şi 5 % cu adaos de
inhibitor.
Determinarea se bazează pe măsurarea volumul de soluţie dislocuit de
hidrogenul care rezultă din reacţia metalului cu acidul clorhidric, conform
reacţiei:
2 Al + 6 HCl  2 AlCl3 + 3 H2
Eşantioane metalice (aluminiu) de formă paralelipipedică, şubler, soluţie
NaOH pentru degresare, soluţie HCl pentru decapare, soluţii HCl de diferite
concentraţii (3%, 5%, 5% cu inhibitor de coroziune), aparatul prezentat în
figura 8.1.
Aparatul (fig. 8.1) este alcătuit dintr-un vas de reacţie (1) prevăzut cu dop
rodat (2) de care este fixat un cârlig. La partea inferioară vasul (1) este prevăzut
cu un robinet (3) şi prin intermediul unui şlif (4) vasul se fixează la o biuretă (5).
Instalaţia este fixată într-un stativ metalic (7).
158
Fig. 8.1. Aparat pentru determinarea coroziunii metalelor în soluţii de acid
1 – vas de reacţie; 2 – dop rodat; 3 – robinet; 4 – şlif; 5 – biuretă;
6 – robinet; 7 – stativ metalic; 8 – epruvetă metalică
Mod de lucru
Epruveta metalică, de suprafaţă cunoscută, (se dimensionează feţele cu
şublerul) se fixează pe cârligul din dopul 2.
În vasul (1) se introduce soluţia de HCl indicată în tabelul 8.1,
(aproximativ 3/4 din capacitatea vasului), astfel încât epruveta să fie cufundată în
soluţie. Se fixează etanş dopul, apoi se deschide robinetul (3) şi se citeşte nivelul
soluţiei în biuretă (nivelul iniţial – ho). Se procedează identic pentru toate
soluţiile studiate.
Se urmăreşte, timp de o oră, procesul de coroziune, notând, din 15 în 15
minute, nivelul soluţiilor în biurete (h1, h2, h3, h4). Rezultatele se trec în
tabelul 8.1.
159
Tabelul 8.1. Rezultate experimentale
Timp 0 15 min 30 min 45 min 60 min
Citirea la biuretă ho h1 h2 h3 h4
sol. 3% HCl
sol. 5% HCl
sol. 5% HCl + inhib.
Calcul
Pe baza relaţiilor de definire, se calculează indicele gravimetric (Kg) şi
indicele volumetric (Kv). Pentru aceasta, pentru exprimarea volumului de
hidrogen degajat în reacţie în condiţii normale, se foloseşte relaţia:
(P  PH2O )  To
Vo  V
Po  T
unde: P este presiunea atmosferică (citită la barometru) (mm col. Hg);

- PH – presiunea parţială a vaporilor de apă la temperatura la care are
2O
loc experienţa (mm col. Hg);

- Po – presiunea normală (Po = 760 mm col. Hg);
- T – temperatura la care are loc experienţa (T = toC + 273 ), (K);
- To – temperatura normală (To = 273 K);
- V – volumul de gaz degajat în condiţii de lucru (exprimat în litri).
Cantitatea de aluminiu care a reacţionat (g) se calculează, pe baza

ecuaţiei reacţiei:
2 Al + 6 HCl  2 AlCl3 + 3 H2
160
dacă 2 · 27 g Al……………………………….3 · 22,4 l H2
g g Al…………………………………… Vo l H2
__________________________________________________
2  27  Vo
rezultă g   0,803  Vo (g)
3  22,4
Cu valorile obţinute experimental (tabelul 8.1) se trasează grafic, pe hârtie

milimetrică, volumul de hidrogen rezultat în reacţie (V1 = ho – h1; V2 = ho – h2;
V3 = ho – h3; V4 = ho – h4) în funcţie de timp, pentru cele trei soluţii analizate. Pe
ordonată se notează volumul de hidrogen rezultat (V în cm3), iar pe abscisă
timpul de imersie (t în minute).
1. Ce este coroziunea?
2. Cum se clasifică coroziunea ţinând seama de mecanismul de reacţie?
3. Cum se exprimă cantitativ viteza de coroziune?
4. Ţinând seama de mecanismul de desfăşurare, ce fel de coroziune este
procesul de coroziune studiat ?
5. În procesul de coroziune studiat, indicele gravimetric este pozitiv sau
negativ ? Argumentaţi răspunsul.
161
8.2. COROZIUNEA ALIAJELOR ÎN MEDIU GAZOS
În industrie, aliajele ca materiale de construcţie sunt mult mai frecvent

utilizate decât metalele pure. Viteza de oxidare a unui metal se poate modifica la
adaosul unui element de aliere. Modificarea cineticii coroziunii depinde de
proporţia elementului de aliere în metalul de bază, de valenţa sa, de numărul şi
natura defectelor de reţea.
Conform teoriei lui Wagner şi Hauffe, alierea unui metal cu un altul cu
valenţă mai mare determină o scădere a vitezei de coroziune, în timp ce alierea
cu un metal cu valenţă mai mică determină o creştere apreciabilă a vitezei de
coroziune.
Mecanismul oxidării unui aliaj format din două metale divalente cu
afinitate diferită faţă de oxidant arată că pelicula de oxidare formată la suprafaţa
aliajului va fi mai bogată în elementul mai reactiv. În acest caz coroziunea este
selectivă.
Mediul gazos poate provoca oxidarea metalelor şi a aliajelor cu formarea
pe suprafaţa acestora a unor pelicule în compoziţia cărora sunt prezenţi compuşi
de oxidare.
Uneori, aceste pelicule care se formează la suprafaţa metalelor pot avea
rol protector. Condiţiile impuse unei pelicule care asigură protecţia metalului sau
a aliajului sunt: să fie continuă, compactă şi aderentă.
Substanţele care produc coroziunea suprafeţei metalice au caracter oxidant.
Gazele care au acţiune corosivă asupra metalelor şi a aliajelor sunt: O2, Cl2, CO,
CO2, H2S, SO2, SO3 etc. Capacitatea oxidantă a acestor gaze asupra elementelor
metalice din aliaj depinde de viteza de deplasare a gazului, de temperatură, de
timpul de contact, de prezenţa unor impurităţi gazoase şi de presiunile parţiale ale
gazelor.
În lucrare se analizează procesul corosiv al aliajelor: alamă (Cu + Zn) şi
oţel (Fe + C) în diferite medii gazoase.
162
Instalaţie pentru determinarea vitezei de coroziune în mediu gazos
(fig. 8.2), plăcuţe metalice din alamă şi oţel, şubler, soluţie degresantă, substanţe
necesare pentru obţinerea gazelor (permanganat de potasiu, soluţie de acid
clorhidric 0,1n, sulfură de fier (II), carbonat de sodiu), substanţe necesare
absorbţiei excesului de gaz (hidroxid de sodiu, hidroxid de amoniu, acetat de
plumb)
Fig. 8.2. Instalaţia utilizată pentru determinarea vitezei de coroziune în mediu gazos
1 –vas de reacţie; 2 – pâlnie picurătoare; 3 – cilindru cu silicagel;
4 – vas de coroziune; 5 – vas de siguranţă
Instalaţia utilizată pentru determinarea vitezei de coroziune în mediu

gazos este compusă din: vas de reacţie (1) prevăzut cu o pâlnie picurătoare pentru
prepararea gazului (2), cilindru cu silicagel pentru uscarea gazului (3), vas de
coroziune unde se introduc epruvetele metalice (4) şi un vas de siguranţă pentru
colectarea excesului de substanţă gazoasă (5).
Modul de lucru
Se şlefuiesc câte trei plăcuţe de alamă şi oţel, se degresează, se
dimensionează şi se cântăresc (mo = masa iniţială a plăcuţei). Datele obţinute se
trec în tabelul 8.2.
163
Plăcuţele se introduc în vasul de coroziune (4) şi se prepară gazul oxidant.
În pâlnia picurătoare (2) se introduce soluţie de acid clorhidric 0,1n iar în vasul
de reacţie (1) se introduce substanţa solidă conform tabelului 8.1. Pentru un
experiment se alege gazul corosiv şi aliajul.
Tabelul 8.1. Reactivii şi ecuaţiile reacţiilor de obţinere a mediilor gazoase

Mediul Substanţa Soluţia din
corosiv din vasul de Reacţia chimică vasul de
gazos reacţie (1) siguranţă (5)
Cl2 KMnO4 KMnO4+8HCl → KCl+MnCl2+4H2O+5/2Cl2 NaOH
CO2 Na2CO3 Na2CO3+2HCl → CO2+2NaCl+ H2O NH4OH
H2S FeS FeS+2HCl → FeCl2+H2S (CH3COO)2Pb
Fiecare plăcuţă metalică se scoate după 15 minute, 30 minute şi respectiv

45 minute şi se cântăreşte (mf = masa plăcuţei după efectuarea experimentului).
Datele se trec în tabelul 8.2.
Tabelul 8.2. Datele experimentale şi indicii de coroziune

Mediul
ρaliaj mo mf Δm Timp S Kg Ip
corosiv Aliaj 3 2 2
(g/cm ) (g) (g) (g) (ore) (m ) (g/m ·h) (mm/an)
ales
15
alamǎ 8,91 30
45
15
oţel 7,86 30
45
Calcul
Viteza de coroziune se calculează cu relaţia:
m
Kg 
S t
164
unde Δm reprezintă diferenţa de greutate a plăcuţei: Δm = mf – mo;
- S – suprafaţa totalǎ a plăcuţei (m2);
- t – timpul expunerii plăcuţei, (ore).
Se calculează indicele de penetraţie, Ip, cu relaţia:
Kg
Ip   8,76 (mm/an)

unde Kg este indicele gravimetric, g/m2·h;

- ρ – densitatea metalului, g/cm3;
- 8760 – numărul de ore dintr-un an.
Se trasează graficul variaţiei vitezei de coroziune a aliajului exprimat prin
indice gravimetric (Kg) în funcţie de timp (t).
1. Când este asigurată protecţia suprafeţei metalice de produşii de oxidare
a metalului?
2. Cum se poate explica acţiunea corosivă a clorului asupra oţelului?
3. Cum se poate explica acţiunea corosivă a hidrogenului sulfurat asupra
aliajelor?
4. Ce tip de coroziune are loc pe suprafaţa alamei?
5. Ce caracteristici ale aliajelor influenţează viteza de coroziune?
6. Care sunt factorii care determină capacitatea gazelor în procesul de
oxidare a elementelor metalice din aliaj?
165
8. 3. Protecţia aluminiului împotriva coroziunii prin oxidare anodică
Unele metale şi aliaje se protejează împotriva coroziunii prin acoperire cu

straturi (pelicule) anorganice, realizate pe cale chimică sau electrochimică.
Aceste pelicule conferă metalului pe lângă starea pasivă faţă de diferite medii
corosive şi însuşiri decorative. În industrie se aplică frecvent pelicule de oxizi,
fosfaţi şi cromaţi.
Straturile de natură anorganică sunt folosite pentru protecţia metalelor
supuse coroziunii atmosferice. Adeseori, oxidarea şi fosfatarea se practică pentru
obţinerea straturilor intermediare, înaintea aplicării lacurilor şi vopselelor.
Peliculele de oxizi şi cromaţi se folosesc la finisarea decorativă a pieselor, a
carcaselor aparatelor de măsură şi control. Prin acoperire cu straturi de oxizi şi de
fosfaţi se îmbunătăţesc unele calităţi ale suprafeţelor metalice cum sunt: duritatea,
rezistenţa la uzură, proprietăţi electroizolante etc.
Peliculele de oxizi şi de fosfaţi aderă bine la metalul suport, dar sunt
fragile şi poroase.
Aluminiul şi aliajele de aluminiu sunt utilizate pe scară largă în diferite
domenii: telecomunicaţii, electrotehnică, structuri aeronautice şi aerospaţiale.
Suprafaţa aluminiului se acoperă în aer cu un strat de oxid de aluminiu
care poate atinge o grosime de 0,02 – 0,2 μm. Datorită grosimii reduse, a
porozităţii mari şi a rezistenţei mecanice scăzute, nu protejează metalul împotriva
coroziunii.
Straturi de oxid de aluminiu mai groase, uniforme , cu rezistenţă sporită la
coroziune se obţin prin oxidare chimică şi, mai eficient, prin oxidarea
electrochimică a aluminiului.
Oxidarea electrochimică a aluminiului şi aliajelor sale se practică pe scară
largă în industrie. Procedeul de obţinere a peliculelor de oxid de aluminiu prin
oxidare anodică se numeşte eloxare. Peliculele astfel formate au grosimi între
20 – 50 m, sunt aderente, termorezistente, stabile la acţiunea vaporilor de apă şi
166
a altor agenţi de coroziune. Dezavantaje ale peliculelor astfel formate sunt
porozitatea şi higroscopicitatea mare.
Calităţile peliculelor de oxid de aluminiu se îmbunătăţesc prin
compactizare, adică prin introducerea piesei eloxate în apă la 90oC. Se formează
cristale de tip Al2O3·nH2O, care, având greutate specifică mică şi volum mare,
astupă porii peliculei. Eloxarea urmată de compactizare se numeşte eloxare dură.
Peliculele pot fi impregnate cu diferite substanţe, ca de exemplu parafină,
lacuri de izolare, polimeri. Impregnarea micşorează higroscopicitatea peliculei şi
creşte rezistenţa la coroziune. Datorită capacităţii mari de adsorbţie, peliculele de
oxid de aluminiu se colorează, obţinându-se astfel efecte decorative.
În această lucrare, se va efectua eloxarea unei piese de aluminiu în soluţie
de acid sulfuric. Operaţia se execută într-o instalaţie de electroliză în care piesa
de eloxat este plasată la anod.
Acidul sulfuric, electrolit tare, disociază potrivit ecuaţiei chimice:
H2SO4 + 2H2O 2H3O+ + SO42
Reacţiile care au loc la electrozii celulei de electroliză sunt:
Catod (Plumb): 2H3O+ + 2e  2H + 2H2O

2H  H2↑
Anod (Piesa): 2OH  H2O + O + 2e
Oxigenul atomic obţinut la anod reacţionează cu aluminiul formând oxid

de aluminiu anhidru:
2Al + 3O  Al2O3
167
Electrolizor, piesa de protejat, baie de degresare conţinând soluţie
NaOH 20 %, baie de decapare conţinând soluţie HCl 1:1, pahare Berzelius,
soluţie H2SO4 10 – 20 %, hârtie metalografică, soluţii pentru colorare
Mod de lucru
Se foloseşte un electrolizor care constă într-un circuit clasic de electroliză
(fig. 8.3).
Fig. 8.3. Schema instalaţiei de eloxare:

1 – celula de electroliză; 2 – catod (plumb); 3 – anod (aluminiu); 4 – ampermetru;
5 – sursa de curent; 6 – potenţiometru; 7 – voltmetru
Oxidarea anodică este precedată de pregătirea piesei de aluminiu. În acest

scop, suprafaţa ei se polizează cu hârtie metalografică, se spală cu apă distilată,
pentru înlăturarea pulberii metalice şi apoi se degresează. Degresarea se face prin
suspendarea piesei, cu ajutorul unei pensete, în baia de degresare, timp de 5
minute. Piesa degresată se scufundă în baia de decapare pentru înlăturarea
stratului de oxid de aluminiu care există pe orice suprafaţă de aluminiu. Astfel
pregătită, piesa de aluminiu se leagă la polul pozitiv (anod) al instalaţiei. La polul
negativ (catod) se leagă electrodul de plumb. Instalaţia de electroliză se
168
conectează la reţea, se pune în funcţiune şi se reglează intensitatea curentului la
0,5 A. Durata procesului de electroliză este de aproximativ 30 minute. După
expirarea timpului de electroliză, piesa eloxată se spală cu apă şi se introduce
într-un pahar cu apă distilată la temperatura de 90oC, pentru compactizare. În
scop decorativ se efectuează colorarea peliculei de oxid de aluminiu.
Colorarea cu coloranţi anorganici se realizează prin precipitarea în porii
peliculei a unui compus chimic colorat. În acest scop, piesa eloxată se introduce
cu ajutorul unei pensete în soluţia unei sări (corespunzătoare soluţiei I din tabelul
8.3), după care se scoate, se spală şi se cufundă în soluţia sării din categoria II. În
fiecare soluţie piesa se menţine 5 minute. Culoarea dorită se alege din tabelul 8.3.
Tabelul 8.3. Soluţii pentru colorarea peliculei de oxid de aluminiu

Soluţia I Soluţia II Culoarea
obţinută
Ferocianură de potasiu (50 g/l) Clorură de fier (III) (100 g/l) Albastru
Ferocianură de potasiu (50 g/l) Sulfat de cupru Brun
Dicromat de potasiu (100 g/l) Acetat de plumb (200 g/l) Galben
Tiosulfat de sodiu (50 g/l) Permanganat de potasiu (50 g/l) Galben–
auriu
1. Ce este eloxarea?
2. Care este diferenţa între pelicula de oxid de aluminiu obţinută prin
oxidare chimică şi cea obţinută prin oxidare anodică?
3. Ce reacţii au loc în procesul de eloxare?
4. Care este rolul acidului sulfuric în celula de electroliză?
169
8.4. Aplicaţii numerice
1. O plăcuţă de oţel cu dimensiunile 25x15x5 mm şi ρ = 7,86 g/cm3 se

introduce în clor gazos timp de 30 de minute. Compusul de oxidare
rezultat cântăreşte 0,26g. Se cere:
a) să se calculeze viteza de coroziune exprimată prin indice gravimetric;
b) să se calculeze indicele de penetraţie, Ip;
c) să se stabilească procentul de fier din aliaj.
2. O monedă de alamă (Cu + Zn) cu diametrul de 15mm, grosimea de

3mm şi densitatea ρ = 8,9 g/cm3 se introduce în dioxid de carbon timp
de 45 de minute. Creşterea în greutate a plăcuţei este de 0,2445g. Se
cere:
a) să se calculeze indicele gravimetric;
b) procentul de alamă oxidată.
170
CUPRINS
8. COROZIUNEA METALELOR ........................................................................................................ 155
8.1. DETERMINAREA COROZIUNII ALUMINIULUI ÎN SOLUŢII APOASE DE ACID CLORHIDRIC ................... 158
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 159
Calcul ......................................................................................................................................................... 160
8.2. COROZIUNEA ALIAJELOR ÎN MEDIU GAZOS ..................................................................... 162
Modul de lucru ........................................................................................................................................... 163
Calcul ......................................................................................................................................................... 164
8. 3. PROTECŢIA ALUMINIULUI ÎMPOTRIVA COROZIUNII PRIN OXIDARE ANODICĂ ................................. 166
Mod de lucru .............................................................................................................................................. 168
8.4. APLICAŢII NUMERICE ..................................................................................................................... 170
CUPRINS ................................................................................................................................................ 171
171
ANEXA 1
171
ANEXA 2
Masele atomice rotunjite ale elementelor din sistemul periodic

Nr. Denumirea Simbol Număr atomic Masă atomică
crt. elementului chimic rotunjită
1 Aluminiul Al 13 27
2 Antimoniu Sb 51 122
3 Argint Ag 47 108
4 Argon Ar 18 40
5 Aur Au 79 197
6 Azot N 7 14
7 Bariu Ba 56 137
8 Bismut Bi 88 209
9 Bor B 5 11
10 Brom Br 35 80
11 Cadmiu Cd 48 112
12 Calciu Ca 20 40
13 Carbon C 6 12
14 Cesiu Cs 55 133
15 Clor Cl 17 35,5
16 Cobalt Co 27 59
17 Crom Cr 24 52
18 Cupru Cu 29 64
19 Fier Fe 26 56
20 Fluor F 9 19
21 Fosfor P 15 31
22 Germaniu Ge 32 73
23 Heliu He 2 4
24 Hidrogen H 1 1
25 Iod I 53 127
26 Iridiu Ir 77 192
172
Nr. Denumirea Simbol Număr atomic Masă atomică
crt. elementului chimic rotunjită
27 Kripton Kr 36 84
28 Litiu Li 3 7
29 Magneziu Mg 12 24
30 Mangan Mn 25 55
31 Mercur Hg 80 201
32 Molibden Mo 42 96
33 Neon Ne 10 21
34 Nichel Ni 28 59
35 Oxigen O 8 16
36 Platină Pt 78 195
37 Plumb Pb 82 207
38 Poloniu Po 84 210
39 Potasiu K 19 39
40 Radiu Ra 88 226
41 Rubidiu Rb 37 85
42 Seleniu Se 34 79
43 Siliciu Si 14 28
44 Sodiu Na 11 23
45 Staniu Sn 50 119
46 Stronţiu Sr 38 88
47 Sulf S 16 32
48 Telur Te 52 128
49 Titan Ti 22 48
50 Thoriu Th 90 232
51 Uraniu U 92 238
52 Wolfram W 74 184
53 Xenon Xe 54 131
54 Zinc Zn 30 65
173
ANEXA 3
Presiunea parţială a vaporilor de apă la diferite temperaturi

t P t P
o o
( C) (mm col. Hg) ( C) (mm col. Hg)
10 9,2 22 19,8
11 9,8 23 21,1
12 10,5 24 22,4
13 11,2 25 23,8
14 12,0 26 25,2
15 12,8 27 26,7
16 13,6 28 28,3
17 14,5 29 30,0
18 15,5 30 31,8
19 16,5 40 55,3
20 17,5 50 92,5
21 18,6
174
BIBLIOGRAFIE
1. L. Antonescu, V. Andreescu, Chimie – Lucrări practice, Ed. I.P.G.,

Ploieşti, 1979
2. N. Demian, E. Butuceanu, I. Demetrescu, E. Jurconi, B. Popescu,
Aplicaţii şi probleme de chimie generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980
3. M. Moraru, L. Antonescu, Al. Şchiopescu, Chimie generală, Ed.
U.P.G. din Ploieşti, 2003
4. L. Kekedy, Chimie analitică calitativă, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1982
5. P.W. Atkins, Tratat de chimie fizică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996
6. O. Pântea, St. Neagoe, D. Matei, E. Trâmbiţaşu, D. Popovici, Bazele
chimiei analitice calitative şi cantitative, Ed. Ilex, Bucureşti, 2002
7. L. Stoica, Chimie anorganică, Ed. Printech, Bucureşti, 2000
8. T. Badea, M. V. Popa, M. Nicola, Ştiinţa şi ingineria coroziunii, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 2002
9. I. V. Brânzoi, F. Brânzoi, L. Pilan, Caracteristici generale privind
coroziunea şi protecţia anticorosivă a metalelor în diverse medii, Ed.
Printech, Bucureşti, 2006
10. Al. Şchiopescu, M. Moraru, I. Cameniţă, Chimie fizică, Ed. Ilex,
Bucureşti, 2003
11. L. Oniciu, E. Constantinescu, Electrochimie şi coroziune, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
12. E. Beral, M. Zapan, Chimie anorganică, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1977
13. http://analytical.chem.web.com
14. http://pubs.acs.org
175

Lucrari Laborator Chimie Generala PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrari Laborator Chimie Generala PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Maria MORARU

Editura Universităţii Petrol – Gaze din Ploieşti

1. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATOR................... 9

3.5.12. Identificarea ionului carbonat ( CO 32 ) şi carbonat acid

1.1. Măsuri de protecţia muncii cu caracter specific pentru laboratorul

1. Mesele de laborator trebuie folosite numai pentru operaţii care nu

B. Manipularea dispozitivelor de încălzire

E. Manipularea aparatelor de laborator cu acţiune electrică

1. În laboratorul de chimie este obligatoriu a se purta echipament de

1. Primul ajutor în caz de intoxicaţii:

2.1. Vase şi ustensile în laboratorul de chimie

Vasele şi ustensilele utilizate în laboratorul de chimie trebuie să reziste la

Fig. 2.1. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

Fig. 2.2. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

Fig. 2.3. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

Fig. 2.4. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

Fig. 2.5. Principalele vase din sticlă utilizate în laborator:

Utilizarea principalelor vase din sticlă în laborator:

Fig. 2.7. Principalele ustensile din metal şi lemn utilizate în laborator:

Fig. 2.8. Principalele ustensile din metal utilizate în laborator:

Utilizarea principalelor vase din porţelan şi ustensile din metal în laborator:

Pentru efectuarea lucrărilor practice de chimie generală este necesară

2.2.1. Încălzirea vaselor

Încălzirea se poate realiza direct, utilizând ca sursă de căldură gazul metan

Fig. 2.9. Schema flăcării becului de gaz

2.2.2. Măsurarea temperaturii

Pentru măsurarea temperaturii, parametru ce caracterizează starea de

Formulele de conversie a temperaturilor sunt indicate în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2. Formule de conversie a temperaturilor în diferite scări

În multe experimente este necesară menţinerea unei temperaturi constante

Filtrarea este operaţia prin care se separară componentele unui amestec

2.2.4. Măsurarea volumului lichidelor

Unităţile de măsură utilizate în laborator pentru exprimarea volumului

2.2.5. Măsurarea masei

Măsurarea masei se face prin cântărire cu ajutorul balanţelor.

2.2.6. Măsurarea intensităţii curentului electric şi a tensiunii electrice

Intensitatea curentului electric, notată I, este o mărime fizică scalară,

Metoda folosită pentru determinarea cantităţii de substanţă existentă

Soluţiile sunt sisteme disperse stabile în care particulele fazei dispersate

2.3.1. Exprimarea concentraţiei soluţiilor

Concentraţia unei soluţii se exprimă prin raportul între masa de solvat

unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

unde: md este masa de substanţă dizolvată (g);

Suma fracţiilor molare dintr-o soluţie este egală cu 1:

Titrul soluţiei (T) se defineşte prin cantitatea de substanţă dizolvată într-un

Pentru ca o soluţie de concentraţie aproximativă să poată fi utilizată în

2.3.2. Prepararea soluţiei 0,1n NaOH

NaOH nu este o substanţă stabilă, deoarece absoarbe uşor vaporii de apă

CO2 + 2 NaOH  Na2CO3 + H2O

Ca urmare, cu hidroxidul de sodiu nu se poate prepara o soluţie etalon.

2.3.3. Determinarea factorului soluţiei 0,1n NaOH

H2C2O4 + 2 NaOH  Na2C2O4 + 2 H2O

Pentru soluţia 0,1n NaOH, titrul teoretic este:

Pentru calculul titrului real al soluţiei de hidroxid de sodiu, se ţine seama

1 echiv. gram H2C2O4·2H2O……..………………..1 echiv. gram NaOH

Factorul soluţiei se calculează cu relaţia:

Datele experimentale şi rezultatele obţinute se trec în tabelul 2.3.

2.3.4. Prepararea soluţiei 0,1n KMnO4

În mediu acid procesul redox la care participă KMnO4 este:

Deoarece într-un proces redox echivalentul unei substanţe se calculează

2.3.5. Determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4

Pentru determinarea factorului soluţiei 0,1n KMnO4 se foloseşte ca reactiv