Sunteți pe pagina 1din 290

Ingineria sistemelor recirculante

CUPRINS

1. Consideraţii generale.....................................………...….………1
1.1. Consideraţii tehnologice privind asigurarea
calităţii apei în sistemele recirculante........………….……....…3
1.2. Probleme specifice privind tratarea apei
în sistemele recirculante.............................………….…...……5
1.2.1. Controlul solidelor reziduale.............………….…...……6
1.2.2. Controlul azotului..............................…....…….……..…8
1.2.3. Controlul pH-ului şi alcalinităţii……...….…..................10
1.2.4. Controlul gazelor dizolvate.....………….…..................11
1.3. Aspecte economice privind acvacultura din
sistemele reciculante................................…………..………..14
1.4. Terminologie.........................................………….………......15
2. Estimarea debitelor şi a capacităţii portante…....….………...16
2.1. Conceptul de bilanţ de masă.....................………….….....…17
2.2. Estimarea debitelor.............................………….……........…19
2.2.1. Estimarea debitelor necesare asigurării
conţinutului în oxigen dizolvat.............……….……..…19
2.2.2. Estimarea debitelor necesare asigurării
controlului amoniacal neionizat (NH3-N).....................22
2.2.3. Estimarea debitului necesar controlului nitraţilor.........26
Cuprins

2.2.4. Estimarea debitului care să asigure


conţinutul în oxigen dizolvat (DO) într-un
filtru biologic submers..................................................27
2.2.5. Exemple de estimare a debitului.................................28
2.3. Estimarea capacităţii portante a sistemului…….……........…34
2.3.1. Estimarea capacităţii portante în funcţie
de conţinutul în oxigen dizolvat DO).......…….…….....34
2.3.2. Estimarea capacităţii portante în funcţie
de concentraţia admisibilă în azot amoniacal
total (TAN) ..................................................................35
2.3.3. Exemplu de estimare a capacităţii portante a unui
sistem recirculant........................................................36
3. Controlul particulelor solide ...............................……………...40
3.1. Noţiuni introductive …………………………...……………......40
3.2. Separarea gravitaţională …………….....…...………………...43
3.2.1. Sedimentarea …….........…………..…………………...43
3.2.2. Centrifugarea ………..........…………………..………...48
3.2.3. Separarea cu hidrocicloane ……….............…..……...49
3.3. Filtrarea mecanică …………………………………...…...…....50
3.3.1. Filtrarea cu site ……………………………................…50
3.3.2. Filtrarea cu material granular ….........……..……….....59
3.3.3. Filtrarea cu agenţi poroşi ………………….............…..65
3.4. Procedee fizico-chimice ………………….....……..………….68
3.4.1. Filtrarea cu carbon activ ……………………............….69
3.4.2. Filtre cu schimbători de ioni ……………............……..73
3.4.3. Fracţionarea (separarea) cu spumă ………...…..........75
3.4.4. Ozonizarea …………………………............………......84
3.5. Aplicaţii ale sistemelor de control al particulelor
solide …………………….....………………………...…....……84
4. Principiile filtrului nitrificator ………........................................88
4.1. Noţiuni introductive ……………………………………….........88
4.2. Cinetica procesului de nitrificare ………………………..........88
4.3. Configuraţia filtrului de nitrificare ………………………..........91
4.3.1. Filtrele submersate ……………………….....................91
4.3.2. Filtrele „trickling” ……………………...............…..........92
4.3.3. Filtrele cu tambur………...............………………..........93
4.3.4. Filtrele cu discuri ……………...............…………..........94
Ingineria sistemelor recirculante

4.3.5. Filtrele cu paturi fluidizate ………………………..........95


4.3.6. Filtrele cu bile din plastic ……………………...............96
4.4. Factori care influenţează procesul de filtrare ...……….........98
4.4.1. Factori chimici ………………………............................98
4.4.2. Factori fizici ………………………..............................102
4.4.3. Factori biologici ………………………........................107
5. Proiectarea filtrelor nitrificatoare………………………………109
5.1. Noţiuni introductive.…………………………....….............…109
5.2. Metodologia proiectării filtrelor nitrificatoare ………...........110
5.3. Biofiltre granulare expandabile ………………….......……...119
5.3.1. Filtre cu nisip ascentente………………….................120
5.3.2. Filtre cu bile din plastic ……………………….............124
5.3.3. Filtre cu pat fluidizat ……………………….................127
5.4. Filtrele “trickling” …….….….…………………………...........131
5.5. Filtrele biologice rotative (RBC) ……………………….........139
6. Aerarea şi oxigenarea…...……………………………………….147
6.1. Noţiuni introductive...............…………………………………147
6.2. Caracteristicile gazelor dizolvate ……………………...........148
6.3. Teoria transferului gazelor ……………………………..........151
6.3.1. Solubilitatea gazului ……………………….................151
6.3.2. Viteza de transfer ……………………….....................152
6.3.3. Indicatori de performanţă ai sistemelor
de aerare-oxigenare…………………….....................154
6.4. Sisteme de contact cu oxigen pur …….........………………161
6.4.1. Variante constructive de contactori apă-oxigen........163
6.4.2. Surse de oxigen .......................................................171
6.4.3. Monitoring şi control..................................................171
6.4.4. Metodologia de proiectare ........................................172
6.4.5. Exemplu de proiectare a unei
coloane cu umplutură................................................175
6.5. Sisteme de contact cu aerul .……….....……………...……..181
6.5.1. Variante constructive de contactori aer- apă.............182
6.5.2. Surse de aer .............................................................189
6.5.3. Monitoring şi control .................................................190
6.5.4. Metodologia de proiectare ........................................191
Cuprins

7. Controlul dioxidului de carbon .……..……………………..….195


7.1. Noţiuni introductive ………………………….........………….195
7.2. Echilibrul carbonaţilor şi controlul dioxidului
de carbon prin managementul pH-ului ………………..........199
7.3. Controlul dioxidului de carbon prin schimb de gaze ….......203
7.3.1. Schimbul de gaze .....................................................203
7.3.2. Coeficient de transfer al dioxidului de carbon...........205
7.3.3. Caracterizarea curgerii gazelor.................................209
7.4. Cinetica reacţiilor de echilibru a carbonaţilor..….….........…212
7.5. Dehidroxilarea bicarbonaţilor în dioxid de carbon..........….213
7.6. Schimbul de gaze combinat cu cinetica reacţiilor…............216
8. Controlul pH-ului în sistemele din acvacultură
cu ciclu închis ….................................................…....………..221
8.1. Alcalinitatea şi controlul pH-ului .........................................221
8.1.1. Sistemele non-volatile...............................................222
8.1.2. Sistemele volatile......................................................223
8.1.3. Controlul pH-ului........................................................224
8.2. Nitrificarea ..........................................................................225
8.3. Managementul sistemului...................................................226
8.3.1. Rata consumului alcalinităţii......................................227
8.3.2. Substanţa folosite ca suplimente de alcalinitate........228
8.4. Exemple de calcul ..............................................................230
9. Metode de dezinfecţie a apei......................................……….232
9.1. Noţiuni introductive .............................................................232
9.2. Clorinarea ...........................................................................236
9.3. Tratarea termică..................................................................240
9.4. Tratarea cu radiaţii ultraviolete............................................242
9.4.1. Consideraţii generale................................................242
9.4.2. Lămpi UV...................................................................250
9.4.3. Sisteme de dezinfecţie cu radiaţii UV .......................253
9.5. Ozonul ................................................................................259
9.5.1. Consideraţii generale ...............................................259
9.5.2. Eficacitatea acţiunii dezinfectante a ozonului............260
9.5.3. Toxicitatea ozonului ..................................................262
9.5.4. Sisteme de dezinfecţie a apei cu ozon .....................263
9.6. Compararea metodelor de dezinfecţie ...............................265
Ingineria sistemelor recirculante

10. Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură..267


10.1. Ingineria bazinelor de creştere ........................................267
10.2. Structuri de admisie a apei în bazinele circulare..............270
10.3. Structuri de evacuare a apei din bazinele circulare.........276
10.4. Structuri de drenaj dublu pentru
concentrarea şi îndepărtarea solidelor ............................281
10.5. Bilanţul solidelor ..............................................................283
10.6. Managementul tehnologic al bazinelor circulare .............285
10.6.1. Sisteme de îndepărtare a peştilor morţi ................285
10.6.2. Structuri de observare a reziduurilor
de hrană................................................................287
11. Operarea şi conducerea sistemelor recirculante.................290
11.1. Noţiuni introductive..........................................................290
11.2. Cerinţe de management la proiectarea
componentelor sistemelui................................................291
11.2.1. Bazine ...................................................................291
11.2.2. Sisteme de filtrare biologică .................................292
11.2.3. Toxicitatea amoniacului şi nitriţilor.........................294
11.2.4. Aclimatizarea biofiltrelor........................................295
11.3. Controlul particulelor solide de natură organică .............297
11.3.1. Solide sedimentabile ............................................298
11.3.2. Solide suspendate ................................................298
11.3.3. Solide dizolvate ....................................................299
11.4. Sisteme de aerare-oxigenare .........................................300
11.5. Dioxidul de carbon ..........................................................301
11.6. Managementul pH-ului ....................................................302
11.7. Managementul tehnologic ...............................................303
11.7.1. Popularea .............................................................303
11.7.2. Asigurarea materialului de populare .....................303
11.7.3. Densitatea de populare ........................................304
11.7.4. Hrănire ..................................................................305
11.7.5. Dimensiunea granulelor ........................................306
11.7.6. Frecvenţa hrănirii ..................................................306
11.7.7. Intensitatea hrănirii ...............................................308
11.7.8. Comportamentul la hrănire ...................................308
11.8. Mirosuri străine („off-flavours”).........................................308
11.9. Controlul îmbolnăvirilor şi stresului .................................309
Cuprins

11.10. Sisteme de siguranţă ....................................................311


11.11. Cerinţe suplimentare de proiectare
şi management.............................................................312
11.11.1. Conservarea energiei............................................312
11.11.2. Eficienţa managementului operaţional..................314
11.11.3. Menţinerea capacităţii de încărcare.......................315
11.11.4. Menţinerea producţiei în flux continuu...................318
11.12. Concluzii........................................................................318
12. Bibliografie.………………………….….………………………....319
P refaţă

Lucrarea de faţă, rod al unei minuţioase documentări din literatura


de specialitate, îşi propune să pună la dispoziţia studenţilor şi dascălilor lor,
doctoranzilor şi celor implicaţi în activitatea de cercetare fundamental-
aplicativă informaţiile tehnice de bază necesare proiectării unor sisteme
superintensive de creştere a peştelui sau a altor vieţuitoare acvatice în
condiţiile asigurării unui înalt grad de refolosire şi recirculare a apei.
Controlul calităţii unei ape cu o încărcare organică foarte ridicată,
situaţie specifică sistemelor recirculante din acvacultură, impune folosirea
unor echipamente şi instalaţii adecvate, prudent integrate tehnicilor de
management tehnologic.
Principalele aspecte tehnice ale sistemelor recirculante, dezvoltate
în prezenta lucrare, se referă la estimarea debitelor şi capacităţii portante,
controlul particulelor solide, proiectarea filtrelor nitrificatoare şi ale
echipamentelor de aerare şi oxigenare, controlul dioxidului de carbon şi al
pH-ului, dezinfecţia apei, ingineria bazinelor de cultură şi, nu în ultimul
rând, operarea şi conducerea acestor sisteme.
Fiind vorba de o lucrare inedită în domeniul literaturii tehnice din
domeniul acvaculturii româneşti, este posibil, datorită complexităţii
fenomenelor abordate, ca unele probleme fundamentale să fie insuficient
aprofundate şi dezvoltate. De aceea, ne exprimăm speranţa că, după
lectură, cititorul va găsi răgazul să-şi expună critic propriul punct de vedere
despre carte, astfel încât eventualele apariţii editoriale ulterioare din
domeniu să poată înregistra saltul calitativ aşteptat.
Autorii nutresc speranţa că prezentul volum se constituie într-o
modestă contribuţie la asigurarea premizelor necesare promovării şi
dezvoltării unor sisteme moderne de acvacultură în ţara noastră.

Autorii
Ingineria sistemelor recirculante

1 CONSIDERAŢII GENERALE

Preocupările actuale privind diversificarea şi intensificarea


tehnologiilor din acvacultură precum şi cele referitoare la conservarea
bioresurselor din ecosistemele acvatice naturale impun investiţii majore
(financiare, umane) pentru realizarea unor complexe sisteme de producţie
recirculante.
Costul ridicat al peştelui produs în sistemele recirculante determină
o multitudine de probleme de natură tehnică şi financiară ce trebuie
rezolvate în vederea asigurării competitivităţii acestora în raport cu
sistemele tradiţionale de creştere în heleştee.
Lucrarea de faţă îşi propune să furnizeze specialiştilor informaţiile
tehnice de bază necesare proiectării unor sisteme superintensive de
creştere a peştelui şi a altor vieţuitoare acvatice în condiţiile asigurării unui
înalt grad de refolosire şi recirculare a apei.
Acvacultura tradiţională, practicată în heleşteie, necesită cantităţi
mari de apă. Astfel, inundarea unui heleşteu având suprafaţa de 1 ha
necesită, în medie, cca. 15 mii m3 de apă, în timp ce compensarea
pierderilor de apă din bazin, consecinţă a evaporaţiei şi infiltraţiei,
presupune, de asemenea, un volum echivalent de apă. In aceste condiţii, la
o producţie unitară medie de 3000 kg peşte/ha rezultă un consum specific
al apei destul de ridicat, anume 10 m3 apă/kg peşte. Drept rezultat, în
numeroase zone ale României acvacultura în heleşteie nu este posibilă
datorită rezervelor limitate de apă sau absenţei unor terenuri adecvate
pentru construirea heleşteielor.
Sistemele recirculante de producţie acvatică constituie o alternativă
importantă la acvacultura tradiţională, de heleşteu. Ca urmare a tratării apei
şi reutilizării acesteia, sistemele recirculante necesită o cantitate mult mai
mica de apă decât un heleşteu pentru a realiza o producţie similară.
Deoarece sistemele recirculante folosesc, în mod obişnuit, diferite tipuri de
bazine (tancuri, silozuri etc.), dens populate, pentru obţinerea produsului de

1
Consideraţii generale

cultură, cerinţa privind necesarul de suprafaţă de teren este, de asemenea,


mult mai redusă decât în cazul acvaculturii clasice.
Creşterea unor vieţuitoare acvatice în condiţii de mediu controlate
prin tratarea şi recircularea apei constituie o problemă minuţios studiată în
ultimele decenii pe plan mondial. Deşi aceste tehnologii sunt costisitoare,
posibilitatea obţinerii produsului de cultură în flux continuu, pe tot parcursul
anului, şi în locaţii apropiate unor pieţe de desfacere, constituie importante
argumente pentru abordarea acvaculturii în sisteme recirculante. S-au
realizat, în ultimul timp, o multitudine de facilităţi de producţie ce utilizează
tehnologia tratării şi recirculării apei. Complexitatea managementului
operaţional şi rezultatele economice demonstrează, în cele mai multe
cazuri, că facilităţile de mari dimensiuni sunt mai puţin viabile. Deosebit de
acestea, facilităţile de capacitate mică sau medie, constituie, ca urmare a
simplităţii şi flexibilităţii managementului tehnologic, aspecte reflectate în
valoarea mai redusă a cheltuielilor de exploatare, o importantă alternativă
de dezvoltare a acvaculturii în sisteme recirculante.
Fezabilitatea şi eficienţa activităţii unui sistem recirculant de
creştere depind de măsura în care este asigurată o optimă corelaţie între
managementul tehnologic, capacitatea portantă şi calitatea apei.
Abordarea unor tehnologii de acvacultură în condiţii de mediu
controlate prin tratarea şi recircularea apei presupune cunoaşterea, de
către investitori şi acvacultori, a unor potenţiale riscuri de natură tehnică
sau economică.
Principalele probleme tehnice avute în vedere la proiectarea,
realizarea şi exploatarea unui sistem recirculant în acvacultură sunt:
- fundamentarea capacităţii portante şi a debitelor de apă necesare
pentru asigurarea unor condiţii mediale optime în ceea ce priveşte, în
principal, conţinutul în oxigen şi compuşi ai azotului;
- optimizarea managementului privind controlul particulelor solide din
cadrul sistemului, în corelaţie cu intensivitatea producţiei, respectiv cu
cantitatea de hrană administrată;
- realizarea unor adecvate sisteme de nitrificare biologică pentru
menţinerea concentraţiei compuşilor azotului în domeniul optim impus
de cerinţa tehnologică;
- proiectarea sistemelor de oxigenare (aerare) a apei în funcţie de
particularităţile ecofiziologice şi tehnologice ale speciei de cultură;
- fundamentarea sistemelor de monitoring şi control al dioxidului de
carbon şi al alcalinităţii apei în sistemul de cultură;
- controlul microsuspensiilor şi substanţei organice dizolvate;

2
Ingineria sistemelor recirculante

- optimizarea managementului tehnologic, în sensul integrării diferitelor


secvenţe ale tehnologiei de creştere cu cele de condiţionare a calităţii
apei;
- definirea şi alegerea unui sistem adecvat de monitoring şi control în
scopul funcţionării sistemului în condiţii de maximă siguranţă.
În măsura rezolvării şi optimizării problemelor enunţate anterior,
sistemele recirculante permit realizarea unui înalt grad de intensivitate a
producţiei de biomasă printr-un control avansat al parametrilor hidrochimici
ai sistemului de creştere, în concordanţă cu cantitatea şi structura
biochimică a furajelor administrate şi cu exigenţele impuse de asigurarea
unor optime condiţii de igienă piscicolă.
În condiţiile utilizării sistemelor recirculante la capacitatea lor
maximă de stocare, o parte dintre factorii abiotici acţionează în sens
limitativ asupra componentei biotice. De aceea, controlul factorilor de
mediu prin intermediul facilităţilor sistemului, este determinant pentru
realizarea indicatorilor biotehnologici preconizaţi

1.1. Consideraţii tehnologice privind asigurarea


calităţii apei în sistemele recirculante

Principalul deziderat tehnologic ce trebuie realizat într-un sistem


recirculant din acvacultură constă în asigurarea unor condiţii mediale care
să corespundă, într-o cât mai mare măsură, particularităţilor ecofiziologice
ale speciei de cultura.
Calitatea apei dintr-un sistem recirculant de cultură este
determinată, la modul critic, de concentraţia acesteia în oxigen dizolvat,
azot amoniacal neionizat, nitriţi şi dioxid de carbon. Nivelul concentraţiei în
azotaţi, pH-ului şi alcalinităţii constituie, de asemenea, parametri importanţi
de apreciere a calităţii apei.
Obţinerea produsului de cultură în condiţii de maximă profitabilitate
impune realizarea unui ritm de creştere cât mai ridicat al biomasei,
respectiv o perioadă cât mai scurtă de timp până la atingerea taliei
comercializabile. Pentru a asigura un asemenea ritm de creştere peştele
este hrănit, în mod obişnuit, cu furaje granulate având un conţinut ridicat de
proteină. Intensitatea hrănirii este variabilă pe durata perioadei de creştere,
în funcţie de stadiul de dezvoltare al speciei, respectiv talia acesteia la un
moment dat. Astfel, în primele stadii, la formele juvenile, se administrează
zilnic o cantitate de hrană egală cu 15% din masa corporală a acestora,
pentru ca spre sfârşitul perioadei de creştere, când peştii se apropie de

3
Consideraţii generale

talia comercializabilă, cantitatea de hrană distribuită într-o zi să se reducă


până la 1,5%.
Intensitatea hrănirii, compoziţia hranei, intensitatea metabolismului
şi cantitatea de hrană neconsumată influenţează calitatea apei din bazinele
de creştere.
Cea mai mare parte din hrana introdusă în sistem este consumată
de peşti, în timp ce hrana neconsumată urmează să se descompună în
cadrul sistemului. Produşii rezultaţi din metabolismul peştilor (metaboliţi)
includ dioxidul de carbon, azotul amoniacal şi solidele fecaloide. Dacă
hrana neconsumată şi metaboliţii amintiţi sunt lăsaţi în cadrul sistemului,
concentraţiile în dioxid de carbon şi azot amoniacal ale apei de cultură pot
atinge valori ce nu se mai încadrează în domeniul optim din punct de
vedere tehnologic. Excesul de hrană neconsumată şi metaboliţi au, de
asemenea, un puternic impact şi asupra stării de sănătate a materialului
piscicol, de care depinde, în cele din urmă, măsura în care sunt realizaţi
indicatorii biotehnologici preconizaţi.
Este cunoscut faptul că într-un heleşteu condiţiile mediale sunt
menţinute la nivelul cerinţei tehnologice printr-o judicioasă echilibrare a
inputurilor de hrană cu capacitatea asimilativă a heleşteului. In acest caz,
productivitatea biologică naturală a heleşteului (alge, plante superioare,
zooplancton, bacterii etc.) se comportă ca un filtru biolgic care procesează
deşeurile. Intensificarea producţiei într-un heleşteu implică creşterea, în
aceeaşi măsură, a intensităţii hrănirii. De aceea, un anumit grad al
intensivităţii producţiei necesită aerarea suplimentară a apei. Capacitatea
portantă a unui heleşteu cu aerarare suplimentară, menţionată de literatura
de specialitate, este, în general, de cca. 5000÷7000 kg/ha ceea ce
reprezintă, în condiţiile unei adâncimi medii a apei din heleşteu de 1,5 m,
aproximativ 0,33÷0,47 kg/m3.
Comparativ cu heleşteele obişnuite, capacitatea portantă a unui
sistem recirculant trebuie să fie mult mai mare, pe măsura cheltuielior
iniţiale de capital. In aceste condiţi, datorită costului ridicat al investiţiei şi
capacităţii limitate de filtrare biologică a bazinelor, un principal criteriu de
management tehnologic al unui sistem recirculant constă în asigurarea
capabilităţii curentului de apă ce trece prin unităţile de creştere de a spăla
şi evacua reziduurile metabolice digestive, în primul rând, şi hrana
neconsumată. In plus, o condiţie imperativă impusă de managementul
tehnologic constă în menţinerea unei concentraţii optime a oxigenului
dizolvat, prin aerarea continuă a apei sau prin injectare de oxigen pur în
stare gazoasă.
Dinamica schimbării apei în bazinele de creştere dintr-un sistem
recirculant depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind densitatea
de populare, intensitatea hrănirii şi compoziţia biochimică a furajelor. În

4
Ingineria sistemelor recirculante

exemplul următor, se consideră că un bazin de creştere având capacitatea


de 18.900 litri trebuie să asigure, printr-o adecvată rată a schimbării apei,
condiţii optimale pentru o densitate a biomasei de cultură de 0,06 kg/l (60
kg/m3). Corespunzător datelor menţionate privind capacitatea şi densitatea
de populare rezultă o valoare a biomasei de cultură din bazin de cca. 1134
kg. Cantitatea de hrană administrată zilnic reprezintă 1,5 % din masa
corporală a biomasei de cultură, adică 17 kg furaj, iar conţinutul în proteină
a furajului utilizat este de 32 %. Considerând, în baza datelor din literatura
de specialitate, că 3 % din hrana cu conţinutul proteic menţionat se
transformă în azot amoniacal, cele 17 kg furaj vor produce în sistem
aproximativ 0,5 kg de N-NH3. Pentru a menţine în bazinul de cultură o
concentraţie admisibilă în azot amoniacal de 1 mg/l este necesar, în
condiţiile în care rata producerii azotului amoniacal este de 0,5 kg/zi, să se
asigure o intensă primenire a apei. Debitul de primenire al sistemului,
rezultat din bilanţul de masă al azotului amoniacal, este, în condiţiile
amintite, 42 l/min. Asigurarea necesarului de oxigen la nivelul cerinţei
fiziologice a biomasei de cultură impune, chiar şi în cazul acestui debit
destul de ridicat, o aerare eficientă a apei de cultură.

1.2. Probleme specifice privind tratarea apei în


sistemele recirculante

Este cunoscut faptul că la nivelul unei anumite locaţii nu sunt


disponibile, de cele mai multe ori, cantităţile de apă necesare pentru
spălarea şi eliminarea reziduurilor metabolice digestive şi a hranei
neconsumate dintr-un bazin de cultură, la o singură trecere a apei de
alimentare prin acesta. Astfel, de cele mai multe ori, este dificil să se
asigure, în condiţii tehnice şi economice acceptabile, debitul de primenire
necesar menţineriii unor condiţii mediale optime într-un sistem de cultură.
Practica sistemelor recirculante demonstrează că debite de alimentare cu
apă proaspătă mai mari de 300÷400 l/min sunt, de regulă, dificil de
asigurat, constituind, din acest motiv, un principal criteriu restrictiv în
dimensionarea capacităţii de producţie a acestora.
Recirculând apa din bazinele de cultură printr-un sistem de tratare
ce îndepărtează amoniacul, în primul rând, precum şi celelalte produse
reziduale, se obţine acelaşi efect ca şi în cazul prezentat anterior, când apa
de alimentare trece o singură dată prin bazin. Eficienţa cu care sistemul de
tratare îndepărtează amoniacul, rata producţiei de amoniac a biomasei din
sistemul de cultură şi concentraţia impusă a azotului amoniacal din apa de
cultură constituie principalii factori ce determină intensitatea recirculării apei
din bazine spre unitatea de tratare. Folosind exemplul prezentat mai sus, în

5
Consideraţii generale

cazul în care unitatea de tratare îndepărtează 50% din azotul amoniacal din
apă la o singură trecere a acesteia prin unitate, debitul recirculant al
sistemului trebuie să fie de de două ori mai mare decât debitul de
alimentare al unor bazine prin care apa, proaspătă, trece o singură dată (42
l x min-1/0,5 = 84 l/min).
Performanţa economică a unui sistem de producţie recirculant
depinde, în mare măsură, de costul echipamentelor din cadrul unităţii de
tratare a apei. Toate sistemele recirculante din acvacultură îndepărtează
solidele reziduale, oxidează amoniacul şi nitriţii, elimină dioxidul de carbon
şi aerează sau oxigenează apa înainte de întoarcerea acesteia spre
bazinul de cultură (fig. 1). În cazul unor sisteme cu un ridicat grad de
intensivitate a producţiei sau atunci când specia de cultură este mai
sensibilă la condiţiile de mediu, se impune o tratare suplimentară a apei
constând în îndepărtarea solidelor fine şi a substanţei organice dizolvate
precum şi aplicarea unor anumite procedee de dezinfectare.

1.2.1. Controlul solidelor reziduale

Furajele granulate utilizate în acvacultură conţin proteine,


carbohidraţi, lipide, minerale, apă etc. Fracţia de hrană neasimilată de
biomasa de cultură este excretată sub formă de deşeuri organice (solide
fecaloide). În procesul de descompunere bacteriană a fecalelor solide şi a
hranei neconsumate este consumat oxigenul dizolvat în apă şi se formează
azot amoniacal. De aceea, solidele reziduale trebuie să fie îndepărtate cât
mai repede posibil din bazinele de creştere. Solidele reziduale pot fi
clasificate în patru categorii: sedimentabile, suspendate, flotante şi
dizolvate. Îndepărtarea primelor două categorii constituie principala
preocupare în ceea ce priveşte controlul solidelor. Solidele organice
dizolvate pot deveni o problemă în sistemele cu un schimb redus de apă.

Controlul solidelor sedimentabile. În cadrul celor patru categorii de


reziduuri solide, cele sedimentabile sunt cel mai uşor de controlat şi este
necesar să fie eliminate din bazinele de cultură şi din componentele de
filtrare în mod operativ. Sunt considerate sedimentabile, acele solide ce se
depun pe fundul bazinului în mai puţin de o oră, în condiţii de apă liniştită.
Solidele sedimentabile pot fi îndepărtate, pe măsura acumulării lor, prin
structuri de drenaj adecvate ca soluţie constructivă şi poziţionare. Un alt
procedeu pentru controlul solidelor sedimentabile constă în menţinerea lor
în stare de suspensie printr-o continuă agitare şi îndepărtarea acestora din
apa uzată, în exteriorul bazinului de cultură, folosind, în mod obişnuit, unul
din următoarele echipamente: bazin de sedimentare (decantor), filtru
mecanic (granular sau cu site), separator centrifugal.

6
Ingineria sistemelor recirculante

7
Consideraţii generale

Controlul solidelor suspendate. Diferenţa dintre solidele suspendate


şi cele sedimentabile este, în primul rând, de ordin practic. În condiţiile
specifice privind circulaţia apei în bazinele de cultură, solidele suspendate
nu se depun pe fundul acestora şi nu pot fi îndepărtate cu uşurinţă în
bazine de sedimentare (decantoare). Într-un sistem recirculant, controlul
solidelor suspendate este mai dificil. În măsura în care solidele suspendate
nu pot fi îndepărtate în totalitate din bazinele de cultură, acestea pot limita
semnificativ capacitatea portantă a sistemului sau pot irita branhiile peştilor.
Cea mai obişnuită metodă de îndepărtare a solidelor suspendate implică, în
general, câteva procedee de filtrare mecanică, între care, cel mai frecvent
utilizate, sunt filtrarea cu site şi filtrarea cu mediu granular.
Controlul solidelor fine şi dizolvate. Sunt considerate solide fine,
solidele suspendate al căror diametrul este mai mic de 30 µm. Într-un bazin
de cultură, solidele fine reprezintă peste 50 % din conţinutul total în solide
suspendate. Solidele fine suspendate sporesc cerinţa în oxigen a
sistemului de cultură şi determină iritarea, eventual lezarea, branhiilor
peştilor. Solidele dizolvate sunt reprezentate, în cea mai mare parte, de
proteine şi contribuie, de asemenea, semnificativ, la sporirea cerinţei în
oxigen a sistemului.
Solidele dizolvate şi cele fine nu pot fi îndepărtate uşor, din punct de
vedere economic, prin sedimentare sau diferite tehnologii de filtrare,
procedeul uzual de eliminare al acestora din apa uzată fiind separarea cu
spumă. Procedeul constă în introducerea unor bule de aer la baza unei
coloane închise de apă. În deplasarea lor ascensională, bulele îşi măresc
diametrul şi realizează o suprafaţă considerabilă de contact la nivelul
căreia, urmare a unor complexe procese fizice, sunt ataşate solidele fine şi
dizolvate care se vor acumula la nivelul suprafeţei libere a apei din coloană
(interfaţa aer-apă) sub formă de spumă. Spuma astfel formată este drenată
din coloană spre un bazin de colectare a reziduurilor. Eficienţa îndepărtării
solidelor fine prin procedeul separării cu spumă este ilustrată de
concentraţia acestora în bazinul de stocare a reziduurilor care este, în mod
obişnuit, de cca. 5 ori mai mare decât concentraţia lor în bazinul de
cultură. Deşi eficienţa separării cu spumă este determinată, în mare
măsură, de proprietăţile chimice ale apei, acest procedeu poate fi utilizat, în
general, pentru reducerea semnificativă a turbidităţii apei şi a consumului
de oxigen în cadrul sistemului de cultură.

1.2.2. Controlul azotului

Azotul total amoniacal (TAN), produs final al transformării


proteinelor, cuprinde două forme, anume amoniacul neionizat (NH3) şi
amoniacul ionizat (NH4+). Într-un sistem de cultură, TAN –ul este excretat la

8
Ingineria sistemelor recirculante

nivelul branhiilor peştilor pe măsura asimilării hranei sau reprezintă


produsul descompunerii bacteriene a solidelor reziduale organice din cadrul
sistemului. Forma neionizată a azotului amoniacal este extrem de toxică la
marea majoritate a speciilor de peşti. Ponderea formei neionizate în cadrul
TAN este dependentă de pH-ul şi temperatura apei. Astfel, la un pH de
7,00 cea mai mare parte din TAN se prezintă sub forma ionizată, iar la un
pH de 8,75, peste 30 % din TAN este reprezentat de forma neionizată.
În timp ce concentraţia letală a azotului amoniacal este cunoscută
pentru multe din speciile de cultură, efectele subletale ale azotului
amoniacal nu sunt, încă, bine definite. Reducerea ritmului de creştere a
biomasei de cultură constituie unul din principalele efecte subletale.
În general, concentraţia în azot amoniacal neionizat a apei dintr-un
bazin de cultură nu trebuie să fie mai mare de 0,05 mg/l.
Azotul din nitriţi (NO2-) este un produs al oxidării azotului amoniacal.
Bacteriile nitrificatoare (Nitrosomonas) folosesc azotul amoniacal ca sursă
de energie pentru creştere, produsul metabolic al acestora fiind reprezentat
de nitriţi. Bacteriile nitrificatoare constituie fundamentul filtrării biologice.
Acestea se dezvoltă, în principal, pe suprafaţa specifică a substratului din
biofiltru dar, într-o măsură mai mică, ele se dezvoltă pe suprafaţa celorlalte
componente ale sistemului. Cu toate că nu sunt la fel de toxici ca şi azotul
amoniacal, nitriţii afectează speciile de peşti de cultură, motiv pentru care
concentraţia acestora trebuie menţinută, printr-un control adecvat, în limite
optime.
Azotul din nitriţi se fixează la nivelul hemoglobinei rezultând
methemoglobina. Methemoglobina nu este capabilă să fixeze şi să
transporte oxigenul fiind afectat, în consecinţă, procesul de respiraţie al
peştilor. Toxicitatea nitriţilor diferă în funcţie de specia de cultură. O
practică obişnuită pentru reducerea toxicităţii nitriţilor constă în creşterea
concentraţiei în cloruri a apei de cultură. Menţinerea unui raport, considerat
optim, de 10:1 între cloruri şi nitriţi, constituie, în general, o eficientă
metodă împotriva creşterii concentraţiei de methemoglobină şi a toxicităţii
nitriţilor. Din fericire, bacteriile din genul Nitrobacter prezente, de
asemenea, în biofiltrele biologice utilizează nitriţii ca sursă de energie şi
produc nitraţii ca rezultat final ai metabolismului.
Într-un sistem recirculant cu un biofiltru matur, concentraţia în nitriţi
a apei de cultură nu ar trebui să fie mai mare de 10 mg/l pentru perioade
îndelungate de timp, concentraţia optimă pe durata exploatării fiind sub
1 mg/l.
Nitraţii nu constituie, în mod normal, o problemă deosebită a
managementului calităţii apei dintr-un sistem recirculant. Diverse studii
indică faptul că speciile de peşti de cultură pot tolera niveluri extrem de
ridicate (≥ 200 mg/l) de nitraţi. Obişnuit, concentraţia în nitraţi a apei de
cultură nu atinge niveluri atât de ridicate în sistemele recirculante. Nitraţii

9
Consideraţii generale

sunt eliminaţi din sistem în cadrul diferitelor faze ale managementului


operaţional al sistemului, cum ar fi îndepărtarea solidelor sedimentate sau
spălarea filtrului. De asemenea, nitraţii pot fi îndepărtaţi prin procesul de
denitrificare ce are loc în diferite componente ale sistemului de tratare a
apei, cum ar fi bazinele de sedimentare. Denitrificarea apare atunci când
bacteriile anaerobe metabolizează nitraţii, rezultatul final al denitrificării fiind
azotul gazos care este eliberat în atmosferă pe durata procesului de
aerare.
Controlul concentraţiei azotului amoniacal neionizat (NH3) dintr-un
bazin de creştere constituie un obiectiv esenţial în proiectarea unui sistem
de tratare recirculant. Azotul amoniacal trebuie îndepărtat din bazinul de
cultură cu o viteză care este egală cu viteza producerii acestuia, în scopul
menţinerii concentraţiei de siguranţă. Există o diversitate de tehnologii
disponibile pentru îndepărtarea azotului amoniacal din apă, dintre acestea
filtrarea biologică fiind cel mai mult utilizată. În filtrarea biologică există un
substrat cu o arie mare a suprafeţei de contact la nivelul căreia bacteriile
nitrificatoare se pot fixa şi creşte. Într-un filtru biologic, amoniacul şi nitriţii
dintr-un sistem recirculant sunt oxidaţi în nitriţi, respectiv nitraţi, de către
bacteriile din genurile Nitrosomonas, respectiv Nitrobacter. Substraturile ce
intră în alcătuirea biofiltrelor sunt reprezentate, uzual, de un agregat
mineral (pietriş, nisip) sau diferite corpuri din plastic (inele, bile, tuburi etc.).
Configuraţia substratului şi modul în care acesta intră în contact cu apa
uzată definesc mecanismul tratării apei într-o unitate de filtrare biologică.
Există o diversitate de filtre biologice întâlnite în practica sistemelor
recirculante între care, cel mai frecvent, sunt: contactorii biologici rotativi
(RBC), filtrele submersate, filtrele „trickling”, filtrele cu tambur, filtrele cu pat
fluidizat, filtrele cu bile din plastic etc.

1.2.3. Controlul pH-ului şi alcalinităţii

Valoarea concentraţiei ionilor de hidrogen (H+), sau pH-ul, indică


măsura în care o apă este acidă sau bazică. Reacţia apei influenţează o
multitudine de parametri de calitate a apei, precum şi viteza majorităţii
proceselor biologice şi chimice. De aceea, pH-ul este considerat un
important parametru ce trebuie monitorizat şi controlat într-un sistem
recirculant din acvacultură.
Alcalinitatea este o măsură a capacităţii apei de a neutraliza
aciditatea (ionii de hidrogen). Bicarbonaţii (HCO3-) şi carbonaţii (CO3-) sunt
bazele predominante, respectiv sursele de alcalinitate în majoritatea apelor.
Apele cu o alcalinitate pronunţată au o capacitate de tamponare mai mare
la variaţia pH-ului decât apele mai puţin alcaline.

10
Ingineria sistemelor recirculante

Este cunoscut faptul că procesul de nitrificare determină creşterea


acidităţii apei deoarece, pe măsură ce azotul amoniacal este transformat în
nitraţi de către bacteriile nitrificatoare, rezultă ioni de hidrogen. Aceştia se
combină cu bazele, carbonaţii şi bicarbonaţii din apă, proces în urma căruia
alcalinitatea este consumată iar pH-ul scade. Niveluri ale pH-ului sub 4,5
sunt periculoase pentru peşti, în timp ce un pH mai mic de 7 reduce
activitatea bacteriilor nitrificatoare. Dacă sursa de apă a unui sistem
recirculant prezintă o alcalinitate scăzută, se impune monitorizarea pH-ului
şi alcalinităţii, urmând ca prin adăugarea unei baze să se menţină
alcalinitatea apei la valoarea optimă. În acest scop, cel mai frecvent, se
utilizează laptele de var [Ca(OH)2], varul nestins (CaO) şi bicarbonatul de
sodiu (NaHCO3)

1.2.4. Controlul gazelor dizolvate

În timp ce creşterea concentraţiei de azot amoniacal poate limita


drastic capacitatea portantă a unui sistem recirculant, menţinerea unei
concentraţii adecvate de oxigen dizolvat (DO) în bazinele de cultură şi filtru
biologic constituie, de asemenea, un parametru critic. În cele mai multe
cazuri, capacitatea unui sistem de a asigura conţinutul optim de oxigen
dizolvat în apă devine primul factor limitativ al capacităţii portante a
sistemului. Pentru a menţine un nivel adecvat al oxigenului dizolvat într-un
bazin de cultură, rata introducerii acestuia trebuie să fie egală cu rata
consumului de către peşti şi bacterii. Rata consumului oxigenului dizolvat
este dificil de calculat, însă o proiectare judicioasă a unui sistem recirculant
impune o estimare a acesteia cu un ridicat grad de acurateţe. Rata globală
a consumului de oxigen dintr-un sistem include rata oxigenului consumat în
respiraţia peştilor, rata consumului de oxigen în procesul descompunerii
reziduurilor metabolice şi a hranei neconsumate (consum biochimic de
oxigen - BOD), precum şi rata consumului de oxigen în nitrificare.
Cantitatea de oxigen necesară într-un sistem recirculant este, în foarte
mare măsură, dictată de durata menţinerii solidelor reziduale în cadrul
sistemului şi de configuraţia biofiltrului. Astfel, în cazul sistemele cu filtre
nesubmersate, unde solidele sunt îndepărtate rapid, la o cantitate de 0,453
kg hrană introdusă se consumă cca. 0,13 kg oxigen, în timp ce la sistemele
cu filtre biologice submersate, unde solidele sunt menţinute în filtru pe
durata dintre două operaţiuni de spălare-îndepărtare a acestora, pentru
aceeaşi cantitate de hrană adăugată se consumă cca. 0,34 kg de oxigen.
Dioxidul de carbon acumulat în cadrul unui sistem recirculant din
acvacultură este un produs rezultat din respiraţia bacteriană şi a biomasei
de cultură. Toxicitatea dioxidului de carbon este redusă, chiar în cazul unei
concentraţii ridicate a acestuia, atunci când în apă există o cantitate
suficientă de oxigen dizolvat. Totuşi, pentru mai multe specii de peşti,

11
Consideraţii generale

concentraţia dioxidului de carbon liber dintr-un bazin de cultură trebuie


menţinută la valori mai scăzute de 20 mg/l.
Creşterea concentraţiei azotului gazos dizolvat constituie destul de
rar o problemă în acvacultura sistemelor recirculante cu apă caldă. Cu
toate acestea, se impune o anumită precauţie atunci când sunt folosite
sisteme de aerare sub presiune sau de oxigenare a apei. În această
situaţie, apa poate deveni suprasaturată cu azotul atmosferic antrenat de
curentul de aer sau oxigen introdus sub presiune în apa de cultură.
Organismele acvatice expuse într-o apă de cultură cu o concentraţie foarte
ridicată de azot gazos pot fi afectate de boala „bulelor de gaz”, al cărui
prognostic este deosebit de grav, mai ales la stadiile juvenile.
Menţinerea unor niveluri adecvate ale oxigenului dizolvat şi
minimizarea concentraţiei dioxidului de carbon într-un bazin de cultură
constituie principale criterii privind managementul calităţii apei ce nu trebuie
omise la proiectarea unui sistem recirculant.
Într-un sistem recirculant cu o încărcare ridicată de încărcare a
biomasei, tipic intensivă, întreruperea funcţionării sistemului de oxigenare
sau aerare poate conduce la pierderea totală a biomasei de cultură într-o
perioadă scurtă de timp (1/2 ore sau chiar mai puţin).

Aerarea şi degazarea. Introducerea de oxigen atmosferic în apă sau


eliberarea excesului dioxidului de carbon din apă pot fi realizate în cadrul
unui sistem recirculant folosind o varietate de echipamente cum ar fi:
difuzoarele de aer, agitatoarele de suprafaţă şi coloanele cu umplutură
(presurizate sau nepresurizate).
Obişnuit, sistemele de aerare sunt plasate în bazinele de cultură.
Această locaţie nu este, totuşi, cea mai bună soluţie pentru suplimentarea
conţinutului de oxigen dizolvat în apă. Explicaţia constă în faptul că
eficienţa de transfer a acestor sisteme de aerare scade pe măsură ce
concentraţia oxigenului dizolvat în apă creşte până în apropierea nivelurilor
de saturaţie. Deoarece starea de saturaţie în oxigen dizolvat constituie, din
punct de vedere tehnologic, un principal deziderat în ceea ce priveşte
calitatea apei, utilizarea sistemelor de aerare amplasate în interiorul
bazinelor de cultură nu este recomandată.
În sistemele recirculante, o soluţie mai bună constă în aerarea şi
degazarea curentului reciclat chiar înainte de reintroducerea sa în bazinul
de cultură. În cazul acestei locaţii, în sistemele ce utilizează filtrele
biologice submersate, concentraţia oxigenului dizolvat ar trebui să fie la cel
mai mic nivel al său iar concentraţia dioxidului de carbon va înregistra cele
mai mari valori. Aeratoarele de tip coloană cu umplutură (tip PCA)
constituie un mijloc eficient şi simplu de aerare a unui curent de apă. Într-un
aerator PCA, apa este introdusă, prin intermediul unui sistem special de

12
Ingineria sistemelor recirculante

distribuţie, într-o coloană de înălţime relativ mică, umplută cu corpuri din


material plastic, de forme diferite. Coloana cu umplutură este operată în
condiţii de neinundare ceea ce asigură un eficient schimb gazos pe toată
înălţimea sa.
Atunci când aeratorul tip PCA este folosit pentru îndepărtarea
dioxidului de carbon, se impune folosirea unei suflante de joasă presiune
ce asigură un debit suficient de mare al curentului de aer ce trece prin
umplutura coloanei.
Există o multitudine de sisteme recirculante ce includ în configuraţia
unităţilor de tratare a apei pompe „aer-lift”. Echipamentele „aer-lift” au rolul
de a amesteca apa cu bulele de aer în procesul de tratare în scopul
creşterii eficienţei îndepărtării dioxidului de carbon şi suplimentării
conţinutului de oxigen dizolvat.

Injectarea de oxigen pur. În sistemele de producţie intensive rata


consumului oxigenului de către peşti şi biomasa bacteriană poate depăşi
capacitatea unui echipament obişnuit de aerare de a difuza oxigenul
atmosferic în apă. În aceste cazuri, difuziunea de oxigen gazos pur
constituie un procedeu indicat pentru a creşte rata suplimentării oxigenului.
Concentraţia de saturaţie a oxigenului atmosferic în apă rareori depăşeşte
8,75 mg/l în cazul utilizării apei calde (> 20oC). În cazul folosirii sistemelor
de difuziune a oxigenului gazos pur, concentraţia de saturaţie a oxigenului
în apă creşte de aproape 5 ori, până la cca. 43 mg/l, în condiţiile unei
presiuni atmosferice standard. Această metodă permite un transfer mai
rapid al oxigenului în apă, chiar atunci când concentraţia în oxigen dizolvat
a mediului de cultură din bazin este menţinută aproape de valoarea de
saturaţie atmosferică (> 7 mg/l).
Eficienţa absorbţiei oxigenului pur în apa de cultură a unui sistem
recirculant depinde de caracteristicile constructive şi funcţionale ale
echipamentelor de injecţie sau difuziune utilizate. Eficienţa absorbţiei este
definită ca un raport dintre masa oxigenului absorbit de către apă şi masa
oxigenului introdus prin difuziune sau injecţie. Echipamentele de difuzie a
oxigenului judicios proiectate pot asigura o eficienţă a absorbţiei mai mare
de 90 %. Bazinele de cultură nu constituie cea mai bună locaţie pentru
introducerea oxigenului în apă cu difuzoare obişnuite (piatră ponce). În
acest caz, datorită adâncimii mici a coloanei de apă din bazin, durata
transferului gazos la nivelul interfeţei apă-oxigen echivalentă cu timpul
necesar deplasării ascensionale a bulelor de gaz până la suprafaţa liberă a
apei este scurtă, motiv pentru care eficienţa absorbţiei fiind mai mică de 40
%.
Performanţa unui sistem de injecţie a oxigenului este condiţionată
de măsura în care se asigură optimizarea între mărimea suprafeţei de
contact şi durata transferului gazos. Coloanele de contact în contracurent,

13
Consideraţii generale

coloanele cu umplutură închise, tuburile tip U, contactorii descendenţi cu


bule, echipamente de oxigenare frecvent folosite în sistemele recirculante,
satisfac această condiţie.

1.3. Aspecte economice privind acvacultura din


sistemele recirculante

Eficienţa acvaculturii practicată în sisteme de tip recirculant depinde


de o multitudine de factori între care cei mai importanţi sunt
amplasamentul, mărimea şi configuraţia sistemului, precum şi calitatea
managementului tehnologic şi a celui operaţional.
Literatura de specialitate menţionează destul de puţine cazuri, bine
documentate, în care sistemele recirculante de mari dimensiuni permit
obţinerea unor rezultate profitabile.
Cele mai multe informaţii privind realizarea unor indicatori de
performanţă superiori se referă la sistemele recirculante de mici dimensiuni
al căror produs de cultură poate fi valorificat, în stare vie sau refrigerată, la
preţuri rezonabile corespunzătoare nivelului costurilor de producţie, pe o
piaţă de desfacere locală.
Structura cheltuielilor de producţie variabile (hrană, puiet,
electricitate, manoperă etc.) la un sistem recirculant nu este mult diferită
faţă de structura cheltuielilor din cadrul altor sisteme de creştere. Astfel, în
timp ce acvacultura intensivă de heleşteu necesită, pentru anumite
perioade de timp, variabile ca durată, puteri instalate de mărime apreciabilă
(literatura de specialitate indică, de exemplu, pentru acţionarea
echipamentelor de aerare pe timpul verii, o valoare a puterii specifice
instalate de cca. 2 kW/ha), sistemele recirculante prezintă un regim
staţionar în ceea ce priveşte puterea instalată pe tot parcursul anului,
consumul specific de energie electrică (kW x h / kg peşte) fiind sensibil egal
în cele două variante tehnologice.
Şi în ceea ce priveşte manopera, cheltuielile aferente celor două
sisteme de creştere (de heleşteu şi recirculant) sunt comparabile ca ordin
de mărime. Chiar dacă, aparent, un sistem recirculant implică un volum mai
mare de manoperă pentru întreţinere şi funcţionare, managementul
tehnologic al unui heleşteu presupune, în schimb, unele operaţii cu un grad
mai ridicat de complexitate, realizate în condiţii dificile (pescuit,
manipularea echipamentelor de aerare în cazuri de urgenţă etc), motiv
pentru care diferenţa dintre cheltuielile cu manopera, în cele două variante,
este minimă.

14
Ingineria sistemelor recirculante

În sistemele recirculante se obţine un randament superior de


conversie a hranei şi, drept rezultat, cheltuiala specifică cu furajele este mai
mică comparativ cu cea înregistrată în acvacultura de heleşteu.
Totuşi, într-un sistem recirculant, se realizează costuri de producţie
mai mari decât în cazul acvaculturii de eleşteu. Explicaţia constă în
valoarea iniţială de capital, diferită în cazul celor două sisteme. Astfel, în
timp ce investiţia specifică în cazul acvaculturii de heleşteu, menţionată de
literatura de specialitate, este de cca. 0,9 $/kg peşte, investiţia specifică
pentru un sistem recirculant este apreciată la cca. 1÷4 $/kg peşte.
Literatura de specialitate menţionează, de asemenea, că o creştere a
investiţiei specifice cu 1 $ determină creşterea costurilor anuale de
producţie cu 0,1 $/kg peşte, date ce exprimă elocvent influenţa valorii
capitalului iniţial pentru realizarea investiţiei asupra profitabilităţii acestuia.
În aceste condiţii, trebuie cunoscut faptul că, pe o aceeaşi piaţă de
desfacere, produsele acvaculturii din sistemele recirculante pot fi
necompetitive cu produsele acvaculturii de heleşteu. Acvacultura practicată
în sistemele recirculante prezintă, totuşi, o principală oportunitate, anume,
posibilitatea obţinerii în flux continuu, pe tot parcursul anului, de produse în
stare proaspătă. De asemenea, sistemele recirculante constituie facilităţi
corespunzătoare pentru creşterea unor specii de peşti tropicali sau
ornamentali, specii recunoscute pentru exigenţa ridicată faţă de condiţiile
de mediu.

1.4. Terminologie

Pentru a discuta despre refolosirea apei şi despre tehnologiile de


recirculare se porneşte de la o bază comună de termeni, frecvent utilizată
în literatura de specialitate, anume:
- refolosirea apei: procedeu prin care apa este trecută succesiv,
deplasându-se într-o singura direcţie, prin mai multe mai bazine; apa nu
va tranzita niciodată de 2 ori acelaşi bazin;
- recircularea apei: procedeu prin care apa trece din bazinele de creştere
în sistemul de tratare, după care revine în aceleaşi bazine;
- volumul total al sistemului: volumul total de apă existent în bazinele de
creştere, reţeaua de conducte şi rezervoare şi sistemul de tratare a
apei;
- procentul de înlocuire: partea din volumul total al sistemului care este
înlocuită zilnic;

15
Consideraţii generale

- procentul de reciclare: partea din volumul total al sistemului care este


reţinută zilnic;
- biomasa totală: masa produsului de cultură dintr-un sistem de creştere;
- densitatea de populare (stocare): masa produsului de cultură raportată
la unitatea de volum a sistemului de creştere (se ignoră efectul
dislocuirii de către biomasă a unei părţi din volumul sistemului de
creştere);
- debitul de recirculare: volumul de apă care trece prin bazinul de
creştere în unitatea de timp;
- debitul de primenire: volumul de apă proaspătă ce trece printr-un bazin
de creştere în unitatea de timp;
- durata medie de rezidenţă hidraulică: timpul necesar pentru schimbarea
completă a volumului de apă dintr-un bazin, la o anumită rată a curgerii;
- aria suprafeţei specifice: aria suprafeţei raportată la unitatea de volum;
uzual se referă la aria suprafeţei mediilor de filtrare sau a
componentelor sedimentabile;
- capacitatea de încărcare (portantă): cantitatea maximă de biomasă ce
poate fi menţinută în interiorul sistemului; uzual se exprimă ca masă pe
unitatea de volum a sistemului de cultură.

16
Ingineria sistemelor recirculante

17
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

16
Ingineria sistemelor recirculante

2 ESTIMAREA DEBITELOR ŞI A
CAPACITĂŢII PORTANTE

2.1. Conceptul de bilanţ de masă

În sistemele recirculante este necesar să se realizeze o optimă


corelaţie între capacitatea portanta şi cea de producţie a sistemului. În caz
contrar, sistemul devine ineficient sub următoarele aspecte: ritm redus de
creştere, conversie scăzută a hranei, încindenţă crescută a îmbolnăvirilor şi
mortalităţi ridicate. De asemenea, subdimensionarea capacităţii portante a
unui sistem determină exploatarea incompletă, respectiv ineficientă, a
acestuia. Din aceste considerente, pentru a se evita fie
supradimensionarea, fie subdimensionarea capacităţii portante, primul pas
în proiectarea unui sistem recirculant constă în optimizarea bilanţului
material (bilanţ de masă).
Metoda de rezolvare a problemelor tehnologice şi tehnice cu
ajutorul analizei bilanţului de masa se bazează pe legea conservării masei,
în sensul că masa în cadrul unui sistem închis nu poate fi creată sau
distrusă, ci doar transformată.
Efectuarea bilanţului de masă în cadrul unui sistem recirculant din
acvacultură presupune parcurgerea următoarelor etape conceptuale:
- definirea limitelor sistemului;
- izolarea şi identificarea debitelor afluente (input) şi a celor efluente
(output) de materie la nivelul sistemului;
- identificarea materiilor ce intră în bilanţul de masă;
- identificarea proceselor de transformare ce au loc în interiorul limitelor
sistemului cu efect asupra bilanţului de masă.

17
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

După parcurgerea acestor etape, se poate scrie ecuaţia bilanţului


de masă care, în condiţii de stare instabilă a sistemului, are forma:
gradul de debitul debitul debitul net de
acumulare a masei masei transformare a
masei în = afluente în - efluente din + masei în
interiorul sistem sistem interiorul
sistemului sistemului

Această ecuaţie se poate exprima sintetic sub forma :

acumulări = intrări - ieşiri + produceri - consumuri 2.1.

În condiţii de stare stabilă, ecuaţia este mult simplificată, întrucât


starea de stabilitate implică absenţa acumulărilor (sau pierderilor) din
sistem, situaţie în care ecuaţia bilanţului de masă devine:

0 = intrări - ieşiri + produceri - consumuri 2.2.

sau, sub o altă formă:

intrări + produceri = ieşiri + consumuri 2.3.

Ecuaţia bilanţului de masă, într-una din formele prezentate anterior,


constituie fundamentul pentru elaborarea unor modele simple sau
complexe care să simuleze calitatea apei dintr-un sistem de creştere din
acvacultură.
Sistemele recirculante sunt bine definite în ceea ce priveşte limitele
sistemului de cultură, intrările şi ieşirile de materie precum şi procesele de
transformare ale acesteia (fig. 2.1.).
În figura 2.1 termenii R, P, (Q·Cin), (Q·Cout) sunt debite masice
[mg/s], iar notaţiile au următoarele semnificaţii:
- Q = debitul de primenire [volum/timp];
- C = concentraţia materiei din sistem [masă/volum];
- Cin = concentraţia materiei din afluent [masă/volum];
- Cout = concentraţia materiei din efluent [masă/volum]

Ecuaţia bilanţului de masă se aplică în mod diferenţiat în funcţie de


modul de circulaţie a apei în cadrul sistemului de creştere.

18
Ingineria sistemelor recirculante

Rata de producere a Rata de eliminare a


materiei în sistem (P) materiei din sistem (R)
Rata Rata
intrărilor ieşirilor
de materie de materie
în sistem din sistem
(Q·Cin) Concentraţia materiei în (Q·Cout)
sistemul de creştere (C)

Limitele sistemului
Fig. 2.1. Bilanţ simplificat al materiei într-un sistem de creştere din
acvacultură (după Timmons şi Losordo, 1994)

2.2. Estimarea debitelor

În majoritatea sistemelor de creştere din acvacultură în care apa


este refolosită sau recirculată, cel mai important parametru de calitate a
apei, cu rol limitativ în stabilirea intensivităţii producţiei, este oxigenul
dizolvat (DO). În condiţiile menţinerii concentraţiei optime în DO, se pune
problema controlului concentraţiei în azot amoniacal sub formă neionizată
(NH3–N) care, de obicei, are rol restrictiv (factor de risc), la fel ca şi
acumulările de particule solide în suspensie din masa apei. Un sistem
recirculant judicios proiectat permite menţinerea principalilor parametri
fizico-chimici în domeniul optim tehnologic, principala problemă în ceea ce
priveşte asigurarea calităţii apei constând în eliminarea produsului final al
nitrificării, nitraţii.

2.2.1. Estimarea debitelor necesare asigurării conţinutului în


oxigen dizolvat

Ecuaţia bilanţului material pentru oxigenul dizolvat într-un sistem de


producţie din acvacultură exprimă dinamica concentraţiei oxigenului
dizolvat în bazin (gradientul de variaţie) şi poate fi scrisa astfel:
dC 0
⋅ V = Q ⋅ C 0 i − Q ⋅ C 0 + P0 − R 0 2.4.
dt
19
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

unde:
- dC0/dt = gradientul de variaţie a concentraţiei oxigenului
[masă/timp]
- Q = debitul de primenire [volum/timp];
- V = volumul sistemului [volum];
- C0 = concentraţia de DO in bazinele de cultură [masă/volum];
- C0i = concentraţia de DO în afluentul sistemului [masă/volum];
- P0 = rata producţiei de DO în cadrul sistemului [masă/timp];
- R0 = rata consumului de DO în cadrul sistemului [masă/timp].

În condiţii de stare stabilă (concentraţie constantă a oxigenului în


interiorul bazinului de cultură, adică dC0/dt = 0), ecuaţia poate fi simplificata
la:
R 0 − P0
Q= 2.5.
C0i − C0
Rata producţiei de oxigen dizolvat (P0) se bazează, exclusiv, pe
sistemul de oxigenare prevăzut în cadrul sistemului recirculant. Gradul de
dizolvare (adiţie) a oxigenului este funcţie de sursa de oxigen (atmosferic
sau gaz pur), presiunea de injectare, conţinutul în oxigen al apei şi de
eficienţa sistemului de distribuire şi menţinere a oxigenul în apă.
De menţionat că dacă P0 tinde spre R0 atunci Q tinde spre 0. În
această situaţie, sistemul nu presupune introducere de oxigen prin afluent.
În sistemul de refolosire a apei în serie, fără aerare sau oxigenare
între două utilizări succesive ale apei, P0 = 0.
Termenul R0, rata consumului de oxigen, reprezintă un parametru
critic, dificil de estimat. Rata totală a consumului de oxigen din cadrul unui
sistem (R0) se determină cu relaţia:

R0 = Rr + RBOD + R NOD 2.6.

unde:
- Rr = rata consumului de oxigen în procesul de respiraţie al biomasei
de cultură [masă/timp];
- RBOD = rata consumului de oxigen dizolvat în procesul oxidării
compuşilor carbonici din reziduuri [masă/timp];
- RNOD = rata consumului de oxigen dizolvat în procesul de nitrificare
[masă/timp].

20
Ingineria sistemelor recirculante

Fiecare dintre aceste componente ale consumului de oxigen este


dependentă de numeroase variabile fizice şi biologice asociate biomasei de
cultură şi sistemului de creştere.
De exemplu, intensitatea respiraţiei biomasei este dependentă de
specia de cultură, vârsta, respectiv talia materialului biologic, densitatea de
populare, temperatura apei şi dinamica nutriţiei.
Pentru fracţia carbonatică din hrana neconsumată şi excrementele
peştilor există un consum corespunzător de oxigen pentru fiecare sistem de
producţie. Prin proiectare se poate reduce rata oxigenului carbonatic prin
îndepărtarea rapidă a produşilor metabolici (deşeuri solide în suspensie)
din sistem. Aceste solide pot fi îndepărtate efectiv cu ajutorul unui bazin de
decantare sau prin utilizarea unei alte tehnologii de filtrare mecanică (site
de filtrare, pat de nisip, bile din plastic). Dacă filtrarea mecanică este
asociată cu cea biologică (cazul filtrării cu agenţi submersaţi), RBOD va fi
determinat în funcţie de necesarul de oxigen în interiorul filtrului. În aceste
condiţii, se poate aprecia că spălările frecvente în contracurent reduc
necesarul de oxigen pentru oxidarea suspensiilor de natură organică
datorită limitării descompunerilor biologice din interiorul filtrului.
Un alt mare consumator de oxigen este procesul de nitrificare din
interiorul filtrului biologic. O analiză primară a reacţiei chimice de nitrificare
arată că la fiecare gram de azot amoniacal total (TAN), oxidat până la
azotat, este folosită o cantitate de 4,57 g oxigen dizolvat. Rezultă că rata
oxigenului azotic (RNOD) poate fi însemnată şi trebuie luată în considerare în
ecuaţia bilanţului material al oxigenului.
Din ecuaţia bilanţului material al oxigenului se determină rata
adaosului de oxigen necesar sistemului. Astfel, cunoscând nivelul
oxigenului dizolvat din afluent (C0i) şi impunând o valoare tehnologic optimă
pentru oxigenul dizolvat din sistem (C0), rata producţiei de DO în cadrul
sistemului se determină cu relaţia:

P0 = Q ⋅ (C 0 − C 0 i ) + R 0 2.7.

Dacă rata consumului de oxigen dizolvat din cadrul sistemului (R0)


este redusă, atunci P0 poate lua valori negative, indicând faptul că nu e
nevoie de adaos de oxigen. De acest aspect se va ţine seama la alegerea
sistemului de aerare şi la planificarea costurilor de producţie.
În sistemele de creştere la care se asigură în permananţă
alimentarea cu un debit afluent, precum şi în sistemele de creştere în serie
unde apa este refolosită, rata producţiei de DO este nulă (Po = 0), oxigenul
provenind, în acest caz, exclusiv din debitul afluent. Pentru întocmirea
bilanţului oxigenului în aceste sisteme, şi în mod deosebit la bazinele tip
“raceway“, trebuie să se ţină cont de faptul că nu tot oxigenul din debitul
afluent al apei este disponibil pentru sistemul de creştere, o parte din

21
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

oxigen trebuind să rămână în debitul efluent pentru asigurarea unei


concentraţii minime de oxigen dizolvat.
Ecuaţia 2.5 este folosită pentru estimarea debitului de apă necesar
pentru diferite grade de încărcare cu biomasă a sistemului (sarcini
biologice), iar ecuaţia 2.7 este utilizată pentru determinarea ratei producţiei
de DO în cadrul sistemului în raport cu o sarcină biologică dată şi un debit
afluent existent. Ambele ecuaţii pot fi, de asemenea, folosite pentru
stabilirea dinamicii privind mărimea debitului afluent şi intensitatea aerării în
funcţie de ritmul de hrănire şi alte particularităţi tehnologice.

2.2.2. Estimarea debitelor necesare asigurării controlului


azotului amoniacal neionizat (NH3 - N)

În sistemele de producţie în care apa este refolosită în serie,


concentraţia de DO nu are caracter limitativ. În acest caz, necesitatea de a
menţine o concentraţie optimă a azotului amoniacal neionizat (NH3 - N) în
bazinele de creştere impune un anumit debit afluent de apă care să asigure
controlul azotului amoniacal.
În sistemele cu un înalt grad de recirculare a apei, debitul
recirculant va fi, în mod obişnuit, impus de necesitatea limitării concentraţiei
de azot amoniacal.
Concentraţia azotului amoniacal neionizat (NH3 - N) din apă este
determinată de pH, temperatură şi de concentraţia azotului amoniacal total
[TAN = (NH3 + NH4+) – N].
Fracţia molară a azotului amoniacal neionizat (NH3 - N), notată cu a,
se calculează în funcţie de temperatura şi pH-ul apei şi este prezentată în
tabelul 2.1.

Tabel 2.1. Fracţia molară a azotului amoniacal neionizat – a


(Huguenin şi Colt, 1989*)
T [oC] pH
7,0 7,8 7,9 8,0 8,1 8,3 9,0
5 0,0012 0,0078 0,0098 0,0123 0,0154 0,0242 0,1107
10 0,0019 0,0116 0.0145 0,0182 0,0229 0,0357 0,1567
15 0,0027 0,0169 0,0212 0,0266 0,0332 0,0516 0,2144
20 0,0039 0,0243 0,0304 0,0380 0,0474 0,0731 0,2833
25 0,0056 0,0346 0,0431 0,0537 0,0667 0,1017 0,3621
30 0,0080 0,0483 0,0600 0,0744 0,0919 0,1382 0,4455
35 0,0111 0,0663 0,0820 0,1011 0,1240 0,1833 0,5293
* citaţi de Timmons şi Losordo, 1994

22
Ingineria sistemelor recirculante

Concentraţia în azot amoniacal neionizat (NH3 – N) poate fi


calculată (Huguenin şi Colt, 1999 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994) cu
relaţia:

C NH 3− N = a ⋅ CTAN 2.8.

unde:
- CNH3-N = concentraţia în azot amoniacal neionizat [masă/volum];
- a = fracţia molară a NH3 – N [fracţie zecimală];
- CTAN = concentraţia azotului amoniacal total [masă/volum].

Ecuaţia bilanţului de masă care descrie viteza de transformare a


concentraţiei de TAN în interiorul sistemului este:
dCTAN
⋅ V = Q ⋅ CTAN i − Q ⋅ CTAN + PTAN − RTAN 2.9.
unde: dt
- CTAN = concentraţia de TAN din bazinul de cultura [masă/volum];
- dt = intervalul de timp [timp];
- Q = debitul de primenire (înlocuire) a apei din sistem (afluent)
[volum/timp];
- CTAN i = concentraţia de TAN a afluentului [masă/volum];
- V = volumul sistemului [volum];
- PTAN = rata de producere a TAN [masă/timp];
- RTAN = rata de îndepărtare a TAN [masă/timp].

Termenul PTAN se referă la rata producerii de TAN în sistem ca


rezultat al metabolismului peştilor şi al degradării biochimice a hranei
neconsumate. Rata producerii de TAN poate fi determinată, în mod
simplificat, în funcţie de raţia alimentară şi de conţinutul în proteină al
hranei cu relaţia:
FA ⋅ PC ⋅ K
PTAN = 2.10.
t
unde:
- FA = cantitatea de hrană distribuită [masă];
- PC = conţinutul în proteina al hranei [fracţie zecimală];
- t = perioada de timp între două hrăniri consecutive [timp];
- K = coeficient dependent de activitatea metabolică a biomasei
şi de conţinutul în azot al proteinei din hrană; se calculează cu
relaţia:
K = Pf·Pa·Pe,

23
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

unde:
- Pf = ponderea azotului din proteina furajului [%];
- Pa = ponderea azotului asimilat de către biomasă [%];
- Pe = ponderea azotului excretat [%];

Considerând Pf = 16 %, Pa = 80 % şi Pe = 80 %, rezultă K = 0,102.

Ecuaţia 2.10 se bazează pe două ipoteze simplificatoare, anume:


- azotul neasimilat, prezent în excremente, este îndepărtat rapid din
bazin;
- întreaga cantitate de TAN este eliminată în decursul a “t” ore; ipoteza
că TAN este eliminat în întregime prin excreţie într-o perioadă finită de
timp, t, dintre două hrăniri este justificată de faptul că activitatea
metabolică se intensifică imediat după distribuirea hranei (Page şi
Andrews, 1974; Ruane et al. 1977 citaţi de Timmons şi Losordo, 1884).
Conform ecuaţiei 2.10. se observă că, în cazul administrării unui
număr mai mare de mese, cu raţii corespunzător mai mici, valoarea PTAN se
reduce. Această observaţie determină strategia furajării automatizate a
peştilor în condiţii de superintensivitate.
Menţinerea unei concentraţii constante de TAN, în limite optim
tehnologice, adică dCTAN / dt = 0 în ecuaţia 2.9, presupune o anumită rată
de îndepărtare a TAN din sistem (RTAN), care se determină cu relaţia:

RTAN = Q ⋅ [CTAN i − CTAN ] + PTAN 2.11.

La majoritatea sistemelor recirculante din acvacultură, îndepărtarea


azotului amoniacal are loc, de obicei, în compartimente specializate de
filtrare (filtre biologice, filtre chimice), amplasate în exteriorul bazinelor de
creştere. De aceea, o proiectare judicioasă a unui sistem recirculant
impune ca debitul efluent din bazinele de creştere, dirijat spre
compartimentele de filtrare, să se coreleze cu rata de îndepărtare a TAN
din sistem (RTAN). În aceste condiţii, rata cu care TAN ajunge în
compartimentul de filtrare se determină cu relaţia:

FTAN = Qf ⋅ CTAN 2.12.

unde:
- FTAN = debitul masic al TAN ajuns în filtru [masă/timp];
- Qf = debitul de lucru al filtrului [volum/timp].
Pentru menţinerea unor condiţii stabile privind concentraţia de TAN
în bazinele de cultură, debitul masic al TAN ajuns în filtru (FTAN) trebuie să
fie mai mare sau cel mult egal cu rata recomandată de îndepărtare a TAN

24
Ingineria sistemelor recirculante

din bazinele de creştere (RTAN) (la limită, FTAN = RTAN). Plecând de la


această ipoteză şi considerând eficienţa de filtrare de 100 % (la o trecere a
apei prin filtru, TAN este îndepărtat în proporţie de 100 %), debitul minim
teoretic prin filtru (Qf min) poate fi calculat cu relaţia:
RTAN
Q f min = 2.13.
CTAN
Eficienţa filtrării biologice depinde de o multitudine de factori între
care cei mai importanţi sunt: concentraţia de TAN în afluentul filtrului, debitul
de lucru al filtrului (rata de încărcare hidraulică), durata de retenţie
hidraulică, temperatura apei, suprafaţa activă a agentului de filtrare, tipul de
agent filtrant şi tipul funcţional al filtrului.
Eficienţa de filtrare (E) este egală cu raportul dintre rata de
îndepărtare a TAN din bazinele de creştere (RTAN) şi debitul masic în TAN
al filtrului (FTAN): E = RTAN / FTAN.
Presupunând că valoarea lui E este cunoscută pentru un anumit tip
de filtru şi pentru anumite condiţii de stare constantă a filtrului (de exemplu,
o anumită concentraţie CTAN şi un anumit timp de retenţie hidraulică), atunci
debitul prin filtru se determină astfel:
RTAN Q ⋅ (CTAN i − CTAN ) + PTAN
E= = , de unde:
FTAN Q f ⋅ CTAN
Q ⋅ (CTAN i − CTAN ) + PTAN
Qf = 2.14.
CTAN ⋅ E

Este de dorit ca un sistem recirculant să funcţioneze astfel încât


concentraţia în TAN în cadrul acestuia să fie menţinută la un nivel
acceptabil şi relativ constant. În acest sens, sunt de menţionat principalele
aspecte ale influenţei formei neionizate a azotului amoniacal asupra
peştilor, aspecte care trebuie luate în considerare la proiectarea şi
exploatarea unui sistem recirculant, anume:
- concentraţia maximă, acceptabilă din punct de vedere tehnologic, a
azotului amoniacal neionizat, respectiv cea a azotului amoniacal total,
din sistemele de cultură nu este îndeajuns cunoscută;
- concentraţia la care azotul amoniacal neionizat devine toxic pentru peşti
este foarte variabilă; valoarea maxim admisibilă pentru azotul
amoniacal neionizat (ANH3 - N), recomandată de Comisia Consultativă
pentru Pescăriile din Apele Continentale Europene (EIFAC) a FAO, şi
care poate fi luată în considerare pentru proiectarea sistemelor
recirculante, este de 0,025 mg/l;
În diferite condiţii privind temperatura şi pH-ul apei, concentraţia de
TAN maxim admisibilă (ATAN) se determină în funcţie de concentraţia

25
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

maximă admisibilă în azot amoniacal neionizat (ANH3-N) şi de fracţia molară


a azotului amoniacal neionizat (a), cu relaţia:
ANH 3 − N
ATAN = 2.15.
a
În aceste condiţii, se poate calcula debitul filtrului (Qf), necesar
menţinerii unei stări optim stabile a unui sistem recirculant în ceea ce
priveşte concentraţia de TAN, cu relaţia:
Q ⋅ (CTAN i − CTAN ) + PTAN
Qf = 2.16.
ATAN ⋅ E

O cerinţă importantă ce trebuie satisfăcută la proiectarea şi


realizarea instalaţiilor de creştere în acvacultură este ca sursa de apă să
prezinte o concentraţie cât mai scăzută în TAN (CTAN i = 0); în aceste
condiţii, termenul Q · CTAN i ar putea fi neglijat.

2.2.3. Estimarea debitului necesar controlului nitraţilor

Nitraţii (NO3) reprezintă produsul final al procesului de nitrificare.


Deşi nitraţii sunt relativ netoxici pentru peşti, concentraţia în NO3 trebuie
menţinută, totuşi, la un nivel acceptabil în sistemul de cultură.
Ecuaţia bilanţului material care descrie dinamica modificării
concentraţiei de nitraţi într-un sistem este următoarea:
dC NO 3
⋅ V = Q ⋅ C NO 3 i − Q ⋅ C NO 3 + PNO 3 − R NO 3 2.17.
dt
unde
- CNO 3 = concentraţia NO3 în sistem [masă/volum]
- CNO3 i = concentraţia NO3 în afluent [masă/volum]
- PNO3 = rata de producere a NO3 [masă/timp]
- RNO3 = rata de eliminare a NO3 [masă/timp]

Considerându-se că starea sistemului este stabilă (constantă) în


ceea ce priveşte concentraţia de nitraţi (dCNO3/dt = 0), iar CNO3 i = 0, atunci
debitul de primenire (înlocuire) a apei prin sistem (debit afluent) se va
calcula astfel:
PNO 3 − R NO 3
Q= 2.18.
C NO 3

26
Ingineria sistemelor recirculante

În condiţiile unui proces normal de nitrificare ce are loc în


compartimentul de filtrare biologică a unui sistem recirculant de creştere,
rata de producere a nitraţilor (PNO3) este egală cu rata de îndepărtare a
TAN (RTAN), deci:

PNO 3 = RTAN 2.19.

În condiţii de stare stabilă, şi presupunând că viteza de scădere a


TAN datorită circulaţiei apei prin sistem este foarte mică (CTAN i ≅ CTAN),
conform relaţiei 2.11, RTAN = PTAN iar relaţia 2.19 devine:

PNO 3 = PTAN 2.20.

2.2.4. Estimarea debitului necesar asigurării conţinutului în


oxigen dizolvat (DO) într-un filtru biologic submers

Un bilanţ al DO într-un filtru biologic submers (agentul filtrant este


permanent şi, în totalitate, submersat) se poate efectua punând condiţia
asigurării, in interiorul acestuia, a unei concentraţii de oxigen dizolvat care
să asigure dezvoltarea optimă a populaţiei de bacterii nitrificatoare.
În ipoteza că filtrul biologic este un sistem independent, bilanţul
material al DO în condiţii de stare stabilă poate fi scris astfel:

Q f ⋅ (C DO f i − C DO f ) − R BOD f − R NOD = 0 2.21.


'

unde:
- Q f’ = debitul filtrului determinat după bilanţul material al DO
[volum/timp];
- CDO f = concentraţia DO în filtru şi în efluentul filtrului [masă/volum];
- C DO f i = concentraţia DO în afluentul filtrului [ masă/volum];
- RBOD f = rata oxigenului carbonatic, folosit pentru descompunerea
substanţei organice din filtru [masă/timp];
- RNOD = rata oxigenului azotic, necesar reacţiilor care au loc în
procesul de nitrificare [masă/timp].
Concentraţia DO în filtru şi în efluentul filtrului (CDO f) trebuie
menţinută la o valoare de cel puţin 2,0 mg/l, valoare ce reprezintă limita
inferioară la care se desfăşoară nitrificarea.
În aceste condiţii, debitul necesar în filtru (Qf’), cunoscând
concentraţiile de DO ale afluentului şi ale efluentului filtrului, rezultă din
ecuaţia 2.21 şi are forma:

27
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

R BOD f + R NOD 2.22.


Qf =
'

C DO f i − C DO f
Dacă valoarea rezultată a lui Qf’ determinată cu relaţia 2.22 este
mai mare decât valoarea calculată cu relaţia 2.16 (Qf), atunci Qf’ constituie
valoarea ce se adoptă la proiectarea sistemului pentru a asigura un
conţinut în DO suficient desfăşurării procesului de nitrificare.
Debitul filtrului (Qf’) poate fi diminuat reducând rata oxigenului
carbonatic folosit pentru descompunerea substanţei organice din filtru
(RBOD f) prin predecantarea şi filtrarea prealabilă a apei ce intră în filtru.

2.2.5. Exemple de estimare a debitului

Exemplul 1: Estimarea debitului necesar pentru menţinerea O2


într-un sistem de refolosire a apei în serie, fără aerare
(Timmons şi Losordo, 1994)

Ipoteze de calcul:
- specia de cultură: păstrăv indigen (Salmo trutta fario);
- număr de bazine: 3;
- temperatura apei: 10 oC;
- concentraţia de saturaţie a apei în oxigen dizolvat (DO): 11.3 mg/l;
- capacitatea de încărcare cu biomasă a bazinelor este aceeaşi;
- concentraţia în O2 a efluentului ultimului bazin: 5 mg/l;

Având în vedere condiţionările privind concentraţia în DO din afluentul,


respectiv efluentul sistemului, rezultă că la trecerea apei prin sistem se
înregistrează o cădere a DO de 6,3 mg/l. În consecinţă, la nivelul fiecărui
bazin, diferenţa dintre DO a afluentului respectiv efluentului, nu poate fi mai
mare de 2,1 mg/l.
Pentru estimarea debitului necesar cu ajutorul ecuaţiei 2.5. este
necesar să se evalueze cantitatea de O2 consumată în interiorul sistemului
(Ro). Deoarece sistemul nu este prevăzut cu aerare suplimentară, termenul
Po = 0. Pentru salmonide, consumul specific de oxigen este de 200 ÷ 250 g
O2 / kg hrană (Westers, 1979 citat de Timmons şi Losordo, 1994).
Considerând că hrana este distribuită continuu pe parcursul unei
zile iar sistemul este menţinut în condiţii stabile de funcţionare, atunci rata
consumului de oxigen în cadrul sistemului va fi, Ro = 200 ÷ 250 g O2 / kg
hrană x 24 ore.

28
Ingineria sistemelor recirculante

Se presupune că această valoare estimată a lui Ro include


necesarul de oxigen pentru respiraţia peştilor (Rr), pentru oxidarea
compuşilor carbonici din reziduuri (RBOD), precum şi pentru desfăşurarea
procesului de nitrificare (RNOD) din interiorul sistemului.
Considerând o valoare medie pentru Ro de 225 g O2 / kg hrana
consumată în 24 ore, din ecuaţia 2.5. rezultă debitul necesar Q:

225g O2
24 h × kg hrana m3 l
Q= = 4,5 = 75
11,3g / m − 9,2 g / m
3 3
h × kg hrana min× kg hrana

Astfel, in condiţiile ipotezelor şi restricţiilor asumate, se consideră că


un debit de 75 l/min x kg.hrană asigură cantitatea de oxigen necesară,
inclusiv în cel de-al treilea bazin din cadrul sistemului serial de reutilizare a
apei.

Exemplul 2: Estimarea debitului necesar pentru un sistem


recirculant cu apă caldă (Timmons şi Losordo, 1994)

Ipoteze de calcul:
- specia de cultură: somn de canal (Ictalurus nebulosus)
- temperatura apei: 25 oC;
- biomasa de cultură (SMB): 1000 kg;
- masa individuală medie a peştilor (BW): 0,567 kg;
- raţia furajeră (% BW): 1,5 %;
- conţinutul în proteină al furajului (PC): 32 %;
- frecvenţa hrănirii (F): 4 mese/zi;
- timpul de excreţie a TAN: 6 ore;
- concentraţia optimă de oxigen dizolvat în sistem (Co): 7 mg/l;
- concentraţia de oxigen dizolvat în influent (Coi): 7,8 mg/l;
- concentraţia în TAN a influetului (CTAN i): 0 mg/l;
- concentraţia în NO3 a influentului (CNO3 i): 0 mg/l;
- reacţia apei (pH): 7;
- concentraţia admisibilă în NH3-N (ANH3-N): 0,025 mg/l;
- concentraţia admisibilă a NO3 în sistem (CNO3): 300 mg/l;
- eficienţa filtrului biologic (E): 65%;
- rata nitrificării pasive a TAN-ului în sistem: 30%;

29
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

Metodologia de calcul constă în pacurgerea următoarelor etape:

Etapa 1 Determinarea cantităţii de hrană distribuită la o masă (FA)

SMB× %BW 1000kg biomasa × 0,015kg hrana/ kg peste× zi


FA = = = 3,75kg.hrana
F 4 mese/ zi

Etapa 2 Determinarea ratei de producere a azotului amoniacal (PTAN)

În baza ecuaţiei 2.10 se determină producţia de TAN în cadrul


sistemului cu relaţia:
kg TAN kg proteina
3,75kg hrana× 0,102 × 0,32
FA× K × PC kg proteina kg hrana g TAN
PTAN = = = 20,4
t 6ore ora
S-a adoptat K = 0,102 considerând că ponderea azotului din
proteina furajului este 16 %, ponderea azotului asimilat de către biomasă
este 80 % iar ponderea azotului excretat 80 %.

Etapa 3 Estimarea debitului de primenire (Q)

Considerând că în cadrul sistemului nu au loc reacţii de denitrificare


(RNO3=0) şi aplicând relaţiile 2.18; 2,19; 2.20 se determină debitul de
primenire cu relaţia:
g NO3
20,4
P NO 3 ora = 68 l = 1,13 l / min .
Q= =
C NO 3 mg NO3 ora
300
l
Etapa 4 Determinarea debitului recirculant al sistemului (Qf)

Determinarea debitului recirculant Qf necesită, într-o primă fază,


stabilirea concentraţiei admisibile de TAN (ATAN) cu relaţia 2.15:
mg
ANH 3 − N 0,025
ATAN = = l = 4,46 mg TAN
a 0,0056 l
unde fracţia molară a azotului amoniu (a) este 0,0056 pentru temperatura
apei de 25oC şi pH = 7 (tabel 2.1.).

30
Ingineria sistemelor recirculante

Considerând că 30% din cantitatea de TAN a sistemului este


transformată în nitraţi prin nitrificare pasivă, atunci producţia de TAN (PTAN)
luată în calcul pentru determinarea debitului recirculant va fi:
PTAN = 20,4 x 0,70 = 14,280 g TAN/h.
În aceste condiţii, debitul recirculant (Qf) se determină din ecuaţia
2.16, astfel:
l ⎛ mg TAN⎞
68 ⎜ (0 − 4,46)
mg TAN
⎟ + 14280
Q ⋅ (CTANi − CTAN ) + PTAN ora⎝ l ⎠ ora l l
Qf = = = 4821 = 80
ATAN ⋅ E mg TAN ora min
4,46 × 0,65
l
Etapa 5: Determinarea ratei consumului de oxigen în sistem (Ro)

Pentru determinarea ratei consumului de oxigen în sistem se


determină parametrii de calcul din ecuaţia 2.6, astfel:

- în baza unei ecuaţii de regresie ce corelează consumul de oxigen în


procesul de respiraţie a peştilor (Rf) cu greutatea corporală (BW) şi
temperatură (T) (Boyd, 1978 citat de Timmons şi Losordo, 1994), se
determină Rf astfel:

log 10 R f = −0,999 − 9,57 × 10 −4 × BW + 6 × 10 −7 × BW 2 + 3,27 × 10 −2 × T −


− 8,7 × 10 −6 × T 2 + 3 × 10 −7 × BW × T [mg O2 / g peste × ora ]
Conform datelor asumate prin ipoteza de calcul (BW=567 g/buc;
T=25oC) rezultă o valoare estimată a consumului specific de oxigen în
procesul de respiraţie a peştilor de 0,294 mg O2 / g peşte x oră; astfel,
pentru biomasa totală de 1000 kg rezultă Rr = 294 g O2 / oră.

- în condiţii de stare stabilă în raport cu TAN şi cunoscând că pentru


oxidarea fiecărui gram de TAN până la azotaţi se consumă 4,57 g O2,
rata consumului de oxigen dizolvat în procesul de nitrificare (RNOD) se
stabileşte din ecuaţia de bilanţ masic a TAN, scrisă sub forma:

× (PTAN − Q ×C TAN ) = 91,843


4,57 g O2 g O2
RNOD =
1 g TAN ora
unde termenul Q x CTAN reprezintă cantitatea de TAN eliminată din sistem
prin debitul de primenire; valoarea acestui termen este:
l g TAN g TAN
Q × CTAN = 68 × 0,00446 = 0,30328
ora l ora
În aceste condiţii valoarea numerică a lui RNOD rezultă din relaţia:

31
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

4,57 g O2 ⎛ g TAN g TAN ⎞ g O2


RNOD = × ⎜ 20,4 − 0,303 ⎟ = 91,843
1 g TAN ⎝ ora ora ⎠ ora

- literatura de specialitate (Wimberly, 1990, citat de Timmons şi Losordo,


1994) arată că necesarul de oxigen pentru oxidarea compuşilor
carbonici din reziduuri în filtru (RBOD f) este apreciabil în cazul somnului
de canal. Experimental, s-a determinat că într-un filtru submers
consumul specific de oxigen pentru oxidarea compuşilor carbonici din
reziduuri (în principal excremente, hrană neconsumată etc.) este de
5,29 mg O2/g peşte x zi.

În aceste condiţii, necesarul de oxigen pentru oxidarea


compuşilor carbonici din reziduuri în filtru (RBOD f) este:
5,29 mg O2 1000 × 103 g peste mg O2
RBOD f = × = 220417
1 g peste × zi 24 ore / zi ora

Cu ajutorul ecuaţiei 2.6. se determină necesarul de oxigen din


cadrul sistemului recirculant, anume:

mg.O 2
R O = R f + R NOD + R BOD f = 294000 + 220417 + 91843 = 606260
ora
Etapa 6 Calculul ratei producţiei (aportului) de oxigen în cadrul
sistemului (Ro) astfel încât să fie menţinută concentraţia
optimă în oxigen dizolvat

Rata producţiei de oxigen în cadrul sistemului (Ro) se determină cu


ecuaţia 2.7 folosind parametrii asumaţi în ipoteza de calcul:
P0 = Q ⋅ (C 0 − C 0 i ) + R 0 =
l ⎛ mg O2 mg O2 ⎞ mg O2 mg O2
= 68 ⎜ 7,0 − 7,8 ⎟ + 606260 = 606206
ora ⎝ l l ⎠ ora ora
Se observă că rata producţiei (aportului) de oxigen în cadrul
sistemului este determinată covârşitor de termenul Ro; afluentul şi efluentul
sistemului nu afectează semnificativ bilanţul de masă al oxigenului.
În concluzie, la proiectarea sistemului de aerare este necesar să se
asigure o cantitate suplimentară de oxigen de aproximativ 0,61 kg O2/oră.

32
Ingineria sistemelor recirculante

Etapa 7 Calculul debitului filtrului biologic (Qf’) pentru asigurarea


concentraţiei minime în DO în filtru şi în efluentul filtrului

Pentru menţinerea concentraţiei minime a oxigenului dizolvat în


filtru (CDO f) de 2,0 mg O2/l, este necesar să se asigure în filtrul biologic
debitul Qf’ care rezultă din relaţia 2.22.
Există 2 variante de calcul pentru Qf’ corespunzător modului de
funcţionare al filtrului, anume:
- varianta 1, în care biofiltrul este reprezentat de un mediu granular
expandabil imersat ce asigură reţinerea solidelor în suspensie din apă;
- varianta 2, unde biofiltrul este reprezentat de un pat fluidizat sau o
coloană cu umplutură submersată, situaţie în care solidele nu sunt
reţinute.
În varianta 1, debitul filtrului biologic (Qf’) necesar asigurării
concentraţiei minime de oxigen dizolvat, se determină cu relaţia:
mg O2 mg O2
RBOD f + RNOD 220417 + 91843
Qf =
'
= ora ora = 62450 l = 1040 l
C DO f i − C DO f mg O2 mg O2 ora min
7,0 − 2,0
l ora
Din cele prezentate rezultă că debitul necesar pentru menţinerea
concentraţiei minime de oxigen în filtru (Qf’) este de aproximativ 13 ori mai
mare decât debitul necesar (Qf) asigurării concentraţiei admisibile de TAN
în cadrul sistemului.
Acest exemplu ilustrează importanţa eliminării rapide a solidelor din
sistemul de creştere prin procedee specifice (decantare, filtrare mecanică
etc.). În acelaşi scop se recomandă spălarea frecventă a filtrelor. O soluţie
alternativă spălărilor frecvente constă în injectarea de oxigen pur în
afluentul filtrului.
În varianta 2, termenul RBOD f poate fi neglijat, debitul filtrului
calculându-se cu o relaţie simplificată, astfel:

mg O2
91843
RNOD ora l l
Qf = = = 18369 = 306
'

C DO f i − C DO f mg O2 mg O2 ora min
7,0 − 2,0
l ora
Rezultatul indică, şi în acest caz, că debitul necesar (Qf’) pentru
menţinerea unei concentraţii minime de oxigen în filtru este de 4 ori mai
mare decât debitul (Qf) necesar pentru menţinerea concentraţiei admisibile
de TAN în cadrul sistemului.
Şi în acest al doilea caz, injectarea de oxigen gazos în afluentul
filtrului constituie o alternativă viabilă.

33
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

2.3. Estimarea capacităţii portante a sistemului

Abordarea analitică a problemelor privind estimarea debitelor


dintr-un sistem recirculant, prezentată în capitolul anterior, stă la baza
asigurării unor condiţii optime de creştere a biomasei, la un anumit grad de
încărcare a sistemului. În practică, de cele mai multe ori, se cere să se
estimeze capacitatea maximă de încărcare pentru un sistem existent ce
funcţionează în anumite condiţii impuse. În acest scop, pentru
determinarea capacităţii maxime de încărcare (capacitatea portantă) se
aplică bilanţul material al sistemului.

2.3.1. Estimarea capacităţii portante în funcţie de conţinutul în


oxigen dizolvat (DO)

Estimarea capacităţii portante, în ipoteza funcţionării sistemului în


regim stabil, presupune determinarea ratei consumului de oxigen în sistem
(RO) în baza ecuaţiei 2.5, astfel:

RO = Q ⋅ (C O i − C O ) + PO 2.23.

Ecuaţia 2.6 defineşte rata consumului de oxigen în cadrul sistemului


ca sumă a oxigenului necesar pentru respiraţia peştilor, descompunerea
deşeurilor carbonatice şi nitrificarea compuşilor azotului (RO = Rr + RBOD +
RNOD). În realitate, nivelul fiecăruia din aceşti parametri (exceptând rata
respiraţiei biomasei de cultură) este direct proporţional cu cantitatea de
hrană intrată în sistem într-o anumită perioadă de timp. În aceste condiţii,
se poate simplifica şi redefini rata consumului de oxigen, sub forma:

RO = FOC ⋅ FR 2.24.

unde:
- FOC = consumul de oxigen pe unitatea de masă de hrană
[masă/masă]
- FR = rata hrănirii [masă/timp], unde:
FA 2.25.
FR =
t
34
Ingineria sistemelor recirculante

unde, FA reprezintă cantitatea de hrană administrată în perioada de timp t


[masă/timp].
Combinând ecuaţiile 2.23 şi 2.24, în baza bilanţului masic al
oxigenului, se poate estima rata maximă a hranei suplimentare (FRm O):
Q ⋅ (C O i − C O ) + PO
FRm O = 2.26.
FOC
În sistemele de producţie din acvacultură, pentru o anumită clasă de
mărime a unei specii de peşte, raţia furajeră într-o unitate de timp se
exprimă procentual din masa corporală a materialului de cultură (% BW).
Din acest considerent, valoarea ratei hrănirii (FR) poate fi definită astfel:

SBM ⋅ % BW
FR = 2.27.
100
unde:
- SBM = biomasa de cultură din interiorul sistemului [masă];
- % BW = raţia furajeră [masă furaj/ masă peşte ⋅ timp]

În baza relaţilor 2.26 şi 2.27 se determină capacitatea portantă


maximă a sistemului în funcţie de consumul de oxigen, cu relaţia:
FRm O
SBM = 2.28.
% BW
2.3.2. Estimarea capacităţii portante în funcţie de concentraţia
admisibilă în azot amoniacal total (TAN)

Estimarea capacităţii portante în funcţie de concentraţia admisibilă


în azot amoniacal total (TAN) presupune, în primul rând, determinarea ratei
de producere a azotului amoniacal (PTAN), folosind ecuaţia 2.16:

PTAN = (ATAN ⋅ Q f ⋅ E ) + Q ⋅ (CTAN − CTAN i ) 2.29.

Conform ecuaţiei 2.10, ce exprimă PTAN în funcţie de cantitatea de


hrană distribuită la o hrănire şi de conţinutul de proteină al hranei, precum
şi a ecuaţiei 2.25 ce defineşte rata hrănirii (FR = FA/t), rata maximă a
hrănirii stabilită în funcţie de conţinutul optim de TAN (FRm TAN) se
determină astfel:
(A ⋅ Q f ⋅ E ) + Q ⋅ (CTAN − CTAN i )
FRm TAN =
TAN
2.30.
K ⋅ PC

35
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

Cunoscând corelaţia dintre rata hrănirii şi biomasa din sistemul de


cultură, exprimată prin ecuaţia 2.24 (FR = SBM x % BW), se poate estima
capacitatea portantă maximă a sistemului în funcţie de conţinutul în TAN
(SBMm TAN), cu relaţia:
FRm TAN
SBM m TAN = 2.31.
% BW
Rezultatele obţinute din ecuaţiile 2.30 şi 2.31 se compară cu cele
obţinute din ecuaţiile 2.26 şi 2.28; valorile minime ale FR, respectiv SBM,
astfel determinate vor defini rata maximă a hrănirii, respectiv capacitatea
portantă a sistemului.

2.3.3. Exemplu de estimare a capacităţii portante a unui sistem


recirculant (Timmons şi Losordo, 1994)

Ipoteze de calcul:
- specia de cultură: păstrăv indigen (Salmo trutta fario);
- temperatura apei: 10 oC;
- masa individuală medie a peştilor (BW): 0,75 kg;
- raţia furajeră (% BW): 1,5 %;
- conţinutul în proteină al furajului (PC): 40 %;
- coeficientul dependent de activitatea metabolică a biomasei şi de
conţinutul în azot al proteinei din hrană (K): 0,102;
- frecvenţa hrănirii (F): 4 mese/zi;
- timpul de excreţie a TAN (t): 6 ore;
- debitul de primenire (Q): 39,3 l/h;
- debitul recirculant (Qf): 15897 l/h;
- concentraţia optimă de oxigen dizolvat în sistem (Co): 7 mg/l;
- concentraţia de oxigen dizolvat în influent (Coi): 9 mg/l;
- consumul de oxigen (FOC): 0,225 kg.O2/kg hrana
- rata producţiei de oxigen în cadrul sistemului (Po): 0,453 kg/h;
- concentraţia în TAN a afluetului (CTAN i): 0 mg/l;
- concentraţia în NO3 a afluentului (CNO3 i): 0 mg/l;
- reacţia apei (pH): 7,8;
- concentraţia admisibilă în NH3-N (ANH3-N): 0,025 mg/l;
- concentraţia admisibilă a NO3 în sistem (CNO3): 300 mg/l;
- eficienţa filtrului biologic (E): 50%.

Principial, metoda constă în determinarea cantităţii maxime de


hrană distribuită (FRm), respectiv a capacităţii portante a sistemului
exprimată prin biomasa de cultură (SBMm), în funcţie de principalii factori

36
Ingineria sistemelor recirculante

mediali limitativi ai unui sistem recirculant, anume concentraţia în oxigen


dizolvat, respectiv concentraţia în TAN.
Din impunerea condiţiei de menţinere a unei concentraţii optime de
oxigen dizolvat se determină FRm O, respectiv SBMm O, iar respectarea
concentraţiei admisibile de TAN conduce la stabilirea FRm TAN, respectiv
SBMm TAN; se adoptă drept capacitate portantă a sistemului valoarea
minimă a SBMm, fie în raport cu oxigenul, fie cu TAN-ul, de la caz la caz.

Procedura de calcul constă în parcurgerea următoarelor etape:

Etapa 1 Determinarea cantităţii maxime de hrană distribuită în raport


cu concentraţia de oxigen dizolvat (FRm O)

Conform ecuaţiei 2.26, rezultă:

Q ⋅ (COi − CO ) + PO
FRm O= =
FOC
l ⎛ −6 kg O2 kg O2 ⎞ kg O2
39,4 ⎜ 9×10 − 7 ×10−6 ⎟ + 0,453
ora ⎝ l l ⎠ ora kg hrana
= = 2,01
kg O2 ora
0,225
kg hrana
Se observă că aportul de oxigen al apei de primenire, exprimat prin
termenul Q(Co i-Co), este neglijabil.
Valoarea astfel determinată pentru FRm O arată că pentru
menţinerea unui regim stabil în sistemul de cultură în raport cu concentraţia
de oxigen dizolvat (Co = 7,0 mg/l), rata maximă a hrănirii este de
aproximativ 2 kg/ora, ceea ce înseamnă că într-o zi cantitatea maximă de
hrană distribuită este de 48 kg.

Etapa 2 Calculul capacităţii portante a sistemului în raport cu


concentraţia optimă de oxigen dizolvat (SBMm O)

În condiţiile în care raţia furajeră (%BW) reprezintă 1,5 % din masa


corporală, iar rata maximă a hrănirii, FRm O, este, de asemenea, cunoscută,
cu ecuaţia 2.28 se determină capacitatea portantă a sistemului în raport cu
concentraţia optimă de oxigen dizolvat (SBMm O), astfel:
kg hrana
FRm O 48
SBM = = zi = 3200 kg peste
% BW 0,015 kg hrana
kg peste × zi

37
Estimarea debitelor şi a capacităţii portante

Rezultatul indică faptul că un sistem recirculant definit prin ipoteza


de calcul are o capacitate portantă de 3200 kg peşte în condiţiile menţinerii
concentraţiei oxigenului dizolvat în apă la valoarea de 7 mg/l.

Etapa 3 Determinarea cantităţii maxime de hrană distribuite în raport


cu concentraţia de TAN (FRm TAN)

Cantitatea maximă de hrană distribuită în raport cu TAN (FRm TAN)


depinde, în principal, de concentraţia admisibilă în TAN din sistemul de
cultură (ATAN), de debitul recirculant (Qf), debitul de primenire (Q) şi de
conţinutul în proteină al furajului (PC).
Concentraţia admisibilă de TAN (ATAN) se stabileşte cu relaţiia 2.15:
mg
ANH 3 − N 0,025
ATAN = = l = 2,16 mg TAN
a 0,0116 l

unde, fracţia molară a azotului amoniacal neionizat (a) s-a adoptat 0,0116
pentru o temperatură a apei de 25oC şi un pH de 7,8 (tabel 2.1).
Considerând că apa din sistemul de creştere este omogenă în ceea
ce priveşte concentraţia de TAN, atunci CTAN = ATAN.
În baza ecuaţiei 2.30 se calculează cantitatea maximă de hrană
distribuită cu respectarea unui conţinut optim de TAN (FRm TAN):

(A TAN ⋅ Q f ⋅ E ) + Q ⋅ (C TAN − C TAN i )


FR m TAN = =
K ⋅ PC
mg TAN l l ⎛ mg TAN mg TAN ⎞
2,16 ×15897 × 0,5 + 39,4 ⎜ 2,16 −0 ⎟
l ora ora ⎝ l l ⎠
=
mg TAN
0,092× 0,4
mg hrana
mg hrana kg hrana
= 422889 = 0,423
ora ora
Presupunând că peştele este hrănit 24 ore/zi, atunci cantitatea
maximă de hrană introdusă în sistem într-o zi va fi de 10,15 kg.

38
Ingineria sistemelor recirculante

Etapa 4 Calculul capacităţii portante a sistemului în raport cu


concentraţia de TAN (SBMm TAN)

Capacitatea portantă a sistemului în raport cu concentraţia de TAN


(SBMm TAN) se determină din ecuaţia 2.31, în condiţiile ipotezelor de calcul,
cu relaţia:
kg hrana
FRm TAN 10,15
SBM m TAN = = zi = 676,66 kg peste
% BW kg hrana
0,015
kg peste × zi
Rezultatul indică faptul că un sistem recirculant, definit prin ipoteza
de calcul, are o capacitate portantă de 676,66 kg peşte în condiţiile
menţinerii concentraţiei de azot amoniacal neionizat la valoarea de
0,025 mg/l.
Comparând valorile capacităţii portante determinate în raport cu
oxigenul, respectiv TAN-ul, se observă o diferenţă apreciabilă. În acest
exemplu, concentraţia în TAN a sistemului limitează într-o măsură mult mai
mare capacitatea portantă a sistemului, deoarece concentraţia în TAN a
apei din sistemul de creştere constituie cel mai restrictiv factor în ceea ce
priveşte condiţiile de mediu. Dacă s-ar ţine cont de rata nitrificării pasive din
sistem (apreciată la circa 30 – 40 % din producţia de TAN) atunci
capacitatea portantă a sistemului în raport cu TAN ar putea creşte
corespunzător.

39
Controlul particulelor solide

3 CONTROLUL PARTICULELOR
SOLIDE

3.1. Noţiuni introductive

Îndepărtarea solidelor în suspensie reprezintă un obiectiv primar în


proiectarea schemelor de tratare a apei din sistemele recirculante.
Numeroasele particule de natură organică care se află în mediul de cultură
influenţează puternic conţinutul în substanţe nocive şi consumul de oxigen,
determinând îmbolnăviri grave ale materialului biologic din sistemele de
creştere, îndeosebi la cele cu nivel ridicat de refolosire a apei. Rezultate, în
principal, din excremente şi din hrana neconsumată, particulele solide sunt
de mărime variabilă. În sistemele de cultură sunt predominante particulele
mai mari de 100 μm dar dificultăţi, în ceea ce priveşte controlul, prezintă
particulele cu dimensiuni mai mici de 30 μm.
Impactul produs de suspensiile solide din apă constă în
următoarele: producerea de leziuni la nivelul branhiilor peştilor, colmatarea
mecanică a biofiltrelor, formarea de amoniac prin procese de nitrificare,
creşterea consumului de oxigen necesar descompunerii substanţei
organice. Drept consecinţă, deşeurile solide constituie un important factor
de limitare a capacităţii portante, în special în cazul sistemelor cu grad
ridicat de recirculare a apei. Concentraţia maximă admisibilă recomandată
de EIFAC în ceea ce priveşte conţinutul de particule solide este de 15 mg/l.
Principial, se întâlnesc trei modalităţi de abordare a controlului
suspensiilor în sistemele recirculante:
- sedimentarea şi filtrarea cu microsite - asigură îndepărtarea particulelor
mari, dar sunt ineficiente pentru particulele fine (< 50 μm); sunt
recomandate pentru sistemele care funcţionează cu o refolosire limitată
a apei;
- filtrarea cu agenţi filtranţi granulari - este eficientă pentru controlul
suspensiilor sub 50 μm şi este recomandată pentru sistemele cu un

40
Ingineria sistemelor recirculante

înalt grad de refolosire a apei sau cu cerinţe speciale privind


transparenţa apei; ca şi micrositele, filtrele granulare necesită un spaţiu
mic, dar, în general, determină o mai mare pierdere de sarcină
hidraulică decât în cazul utilizării bazinelor de sedimentare sau a filtrelor
cu microsite;
- procedee fizice şi chimice speciale - constau în utilizarea unor instalaţii
speciale (hidrocicloane, filtre cu carbon activ, separatoare de spumă,
ozonatoare, filtre poroase); acestea nu sunt folosite separat, ele
constituind de regulă complemente ale procedeelor prezentate
anterior.
Într-un sistem recirculant, totalitatea particulelor solide cu diametrul
mai mare de 1 μm, aflate în suspensie (TSS), constituie un important
parametru de apreciere a calităţii mediului. Concentraţia acestora trebuie
menţinută, printr-un management adecvat, în limite optime, adecvate
fiecărei specii de cultură. De exemplu, pentru salmonide se apreciază că
acumularea de particule fine (5 - 10 μm) poate avea efecte letale.
Din punct de vedere chimic, suspensiile sunt atât de natură
organică cât şi de natură anorganică. Partea organică, cunoscută sub
numele de solide volatile în suspensie (VSS) determină consumul de
oxigen. Partea anorganică, contribuie la formarea depozitelor de nămol, cu
efecte negative asupra habitatului.
Din punt de vedere fizic suspensiile pot fi, de asemenea, împărţite
în particule sedimentabile (> 100 μm) şi nesedimentabile (< 100 μm). Pe
măsură ce mărimea particulelor scade, eficienţa proceselor de îndepărtare
a acestora este mai redusă.
În perspectiva controlului conţinutului în particule solide existente
într-un sistem recirculant, din multitudinea caracteristicilor fizice ale
acestora, interesează, în mod deosebit, greutatea specifică relativă şi
compoziţia granulometrică.
Greutatea specifică relativă a particulelor solide este definită ca
raportul dintre greutatea specifică în stare saturată cu apă a particulelor
solide şi greutatea specifică aparentă a acestora; literatura de specialitate
indică o valoare medie a greutăţii specifice relative a particulelor solide,
frecvent întâlnite într-un sistem recirculant, de aproximativ 1,19.
Compoziţia granulometrică a solidelor dintr-un sistem recirculant
reprezintă ponderea, exprimată procentual, a diferitelor clase de mărime a
particulelor. Compoziţia granulometrică este determinată, în principal, de
următorii factori: procedeul de îndepărtare a solidelor din sistem, natura
particulelor solide, talia peştilor, temperatura şi gradul de turbulenţă a apei
din bazinele de creştere.
Pentru înţelegerea mecanismului de formare a particulelor solide
într-un sistem recirculant, respectiv pentru alegerea procedeelor şi

41
Controlul particulelor solide

echipamentelor necesare îndepărtării acestora, în figura 3.1 este


prezentată compoziţia granulometrică a solidelor dintr-un bazin de creştere
provenite din furajele granulate administrate.
Virtual, toate reziduurile formate într-un sistem recirculant provin din
hrană. Presupunând o rată de conversie a hranei ce variază între 1:1 şi 2:1,
circa 80 % din hrana consumata (greutate uscata) va fi eliminata sub formă
lichidă, solidă sau gazoasă, fracţiunea solidă (TSS) având ponderea cea
mai mare.
0.6% 1.6% 5.3%

5-30 microni
19.7%
30-60 microni

60-105 microni

50.9%
105-500 microni

500-1000 microni

>1000 microni

21.9%

Fig. 3.1. Compoziţia granulometrică a particulelor solide rezultate prin dizolvarea


furajelor granulate (după Timmons şi Losordo, 1994)

Producţia de suspensii solide dintr-un sistem de creştere din


acvacultură poate fi evaluată luând în considerare excreţia peştilor (în
principal), hrana neconsumată şi biomasa bacteriană.
Rata producerii excrementelor este determinată de rata hrănirii şi
diferă în funcţie de specia de peşti. Astfel, pentru salmonide se estimează
că excrementele solide reprezintă 25 ÷ 30 % din hrana consumată.
O a doua sursă importantă de particule solide în suspensie este
hrana neconsumată. Indiferent de modul de prezentare (granule, făinuri
etc.), de mărimea particulelor constituente şi de gradul de umiditate, se
apreciază că, chiar după 4 ore de la distribuire, doar o mică parte (15 ÷
25 %) din hrana în stare uscata s-a dizolvat, restul rămânând sub formă de
particule individuale. Dezintegrarea acestora se realizează cu dificultate de
la sine, fără a se interveni cu procedee mecanice sau biologice.
Cuantificarea hranei neconsumate este dificil de realizat, mărimea
acesteia depinzând în primul rând de umiditate. Astfel, se apreciază că la
salmonide hrana neconsumată reprezintă circa 1 ÷ 5 % în cazul hranei
uscate, 5 ÷ 10 % pentru cea umectată şi 10 ÷ 30 % pentru hrana umedă.

42
Ingineria sistemelor recirculante

O altă sursă a particulelor solide din cadrul unui sistem de creştere,


ce ridică probleme în acvacultură, este microfauna reprezentată de
totalitatea populaţiilor de bacterii existente în masa apei. Existenţa
biomasei bacteriene este determinată şi favorizată de prezenţa substanţei
organice şi nutrienţilor din cadrul sistemului. Populaţia bacteriană se
dezvoltă dispersat în masa apei sau sub foma unei pelicule organice ce se
formează pe pereţii bazinelor de creştere, în conducte şi, în principal, în
filtrul biologic.
Îndepărtarea particulelor solide aflate în suspensie într-un sistem de
creştere din acvacultură se realizează prin procedee cunoscute de
separare a fazelor solid / lichid, anume separarea gravitaţională, filtrarea
mecanică şi flotaţia.
Separarea gravitaţională se bazează pe principiul sedimentării în
bazine de sedimentare sau în hidrocicloane, de la caz la caz.
Filtrarea mecanică constă în reţinerea fazei solide aflate în
suspensie la trecerea apei prin site, materiale granulare (GM) sau materiale
poroase (PM).
Prin procedeul flotaţiei particulele solide sunt ataşate suprafeţei
unor bule de aer introduse în apă sub presiune şi evacuate ulterior din
sistem prin procedee specifice.
În toate aceste procese separarea fazei solide constă în trecerea
particulelor din apă pe o suprafaţă de separare. Suprafeţele de separare
sunt reprezentate, în procedeele descrise anterior, de fundul bazinului de
sedimentare sau de suprafaţa exterioară a particulelor agentului de filtrare,
respectiv, bulelor de aer.

3.2. Separarea gravitaţională

Separarea gravitaţională constă în îndepărtarea gravitaţională a


particulelor solide din mediul lichid al unui sistem de creştere din
acvacultură. Se disting trei procedee de separare gravitaţională, anume
sedimentarea, centrifugarea şi separarea cu hidrocicloane.

3.2.1. Sedimentarea

Reprezintă cea mai simplă metodă folosită pentru controlul


macroparticulelor solide. Procedeul constă în trecerea, cu viteză redusă, a
apei încărcate cu solide în suspensie printr-un bazin special amenajat în
scopul decantării acesteia. În anumite cazuri, apa uzată este menţinută o
perioadă determinată de timp în bazinul de sedimentare, de unde, periodic,
este evacuat nămolul depus şi prelevată apa curată.
43
Controlul particulelor solide

Metoda separării gravitaţionale prezintă o serie de avantaje de


natură tehnologică şi economică, anume: consum mic de energie, cheltuieli
reduse de investiţie şi de exploatare, posibilitatea realizării în variante
constructive simple ce se integrează cu uşurinţă în cadrul sistemului de
creştere.
La adoptarea acestui procedeu de control al particulelor solide dintr-
un sistem de creştere din acvacultură trebuiesc cunoscute două principale
dezavantaje funcţionale, anume, rata scăzută de încărcare hidraulică şi
eficienţa redusă de îndepărtare a suspensiilor mici (sub 100 microni).
Bazinele de sedimentare pot funcţiona în regim continuu sau
discontinuu, condiţionat de gradul de încărcare a apei în solide în
suspensie, compoziţia granulometrică a particulelor solide şi mărimea
debitului tehnologic. Pentru sistemele recirculante sunt specifice bazinele
de sedimentare cu debit continuu.
Bazinele de sedimentare cu debit continuu (Q), uzual de formă
dreptunghiulară, sunt compartimentate în patru zone (fig. 3.2), fiecare din
acestea având funcţii specifice în ceea ce priveşte accesul apei murdare,
asigurarea condiţiilor de sedimentare, acumularea solidelor decantate şi
evacuarea apei curate. Zona de intrare asigură distribuţia uniformă a
suspensiilor pe întreaga secţiune a bazinului. Zona de sedimentare, prin
caracteristicile sale morfodimensionale, asigură procesul propriu-zis de
separare a fazei solide prin decantare. Din zona de acumulare sedimentele
sunt evacuate periodic. Apa decantată este colectată la nivelul zonei de
ieşire a bazinului, pe toată secţiunea transversală a acestuia, şi este
evacuată spre consumatori, pe la partea superioară.
Q
Zona de
Zona de

Q
Zona de

sedimentare
intrare

ieşire

Zona de acumulare
Fig. 3.2. Bazin de sedimentare cu debit continuu – secţiune
(Timmons şi Losordo, 1994)

Sub influenţa gravitaţiei, o particulă aflată în suspensie cade liber pe


verticala coloanei de apă, depunându-se, într-o anumită perioadă de timp,
pe fundul bazinului. Iniţial, până în momentul în care forţa de gravitaţie
devine egală cu cea de frecare, căderea particulei este uniform accelerată,
apoi aceasta devine uniformă. Din acest moment, particulele se
sedimentează cu viteză uniformă, viteză numită viteză finală de
sedimentare (Vs). Aceleaşi particule se deplasează şi în plan orizontal între

44
Ingineria sistemelor recirculante

secţiunea de intrare şi cea de ieşire, cu o anumită viteză (U) ce corespunde


debitului transportat.
Într-un bazin dreptunghiular ideal traseele de sedimentare ale
particulelor solide sunt linii înclinate a căror direcţie coincide cu directia
vectorului rezultantei vitezei orizontale (U) şi a vitezei de sedimentare
verticale (Vs). Astfel, pentru două particule situate la înălţimile H, respectiv
h, traseele de sedimentare sunt paralele (fig. 3.3.).
Q
U
H Vs
Q
h

Fig. 3.3. Traiectorii de sedimentare ale particulelor solide


(Timmons şi Losordo, 1994)

Eficienţa unui bazin de decantare, exprimată prin rata sedimentării


solidelor în suspensie, depinde în cea mai mare măsură de viteza
orizontală (U) de tranzit a apei prin bazin şi este independentă de
adâncimea bazinului. De aceea, din considerente economice şi funcţionale,
sunt recomandate bazinele cu adîncime mică. Există, totuşi, o valoare
minimă admisibilă pentru adâncimea apei în bazinul de decantare, valoare
impusă de condiţia de neerodare a sedimentelor. În cazul nerespectării
acestei adâncimi minime, există pericolul reintroducerii în masa apei a
particulelor erodate de către forţele tangenţiale, generate de-a lungul
suprafeţei superficiale a sedimentelor depuse pe fundul bazinului.
Viteza critică de deplasare a apei prin bazin, care determină
erodarea, este independentă de dimensiunile şi adâncimea bazinului,
factorii limitanţi ai acesteia fiind dimensiunea, forma şi greutatea specifică a
particulelor. Obişnuit, în sistemele de creştere din acvacultură, diametrul
mediu al particulelor solide care ajung în bazinul de decantare este de 0,25
÷ 1,5 mm. La acest diametru, viteza critică, care determină incipienţa
erodării, este de 1,6 ÷ 3,8 cm/s. Se observă că viteza maximă de
neeroziune, recomandată pentru buna funcţionare a bazinelor de
sedimentare, este mult mai mică decât viteza recomandată pentru tranzitul
apei prin bazinele de creştere, de 10 ÷ 40 cm/s, viteză necesară
împiedicării sedimentării, respectiv eliminării excrementelor şi a resturilor
de hrană din sistem.
În ceea ce priveşte timpul de reţinere a apei uzate în bazinul de
sedimentare în vederea unei eficiente decantări, datele disponibile în
literatura de specialitate sunt insuficiente. Orientativ, se recomandă ca
durata reţinerii apei într-un bazin decantor să fie de 15 ÷ 60 minute, în

45
Controlul particulelor solide

funcţie de greutatea specifică şi compoziţia granulometrică a particulelor


solide din sistem şi de caracteristicile constructive ale bazinului de
decantare.
În baza considerentelor teoretice prezentate anterior şi verificate
experimental, în practica proiectării şi exploatării bazinelor de sedimentare,
pentru buna funcţionare a acestora, se fac următoarele recomandări:
- din punct de vedere constructiv, zona de intrare a bazinului trebuie să
asigure admisia uniformă a apei la nivelul întregii secţiuni transversale a
zonei de decantare (viteză orizontală, U, constantă pe toată adâncimea
apei);
- lungimea zonei de decantare, corelată cu viteza de tranzit (U) şi viteza
de sedimentare (Vs), să asigure o eficienţă a reţinerii cât mai ridicată
(70 – 95 %) a solidelor în suspensie;
- zona de ieşire a apei limpezite din decantor se realizează, din punct de
vedere constructiv, sub forma unui prag deversant, pe toată lăţimea
bazinului; cota pragului deversant, respectiv grosimea lamei deversante
se stabilesc prin calcul hidraulic în funcţie de debitul de apă (Q) ce
tranzitează bazinul decantor;
- zona de acumulare a sedimentelor se dimensionează în funcţie de
gradul de încărcare a apei în particule solide (TSS) şi de frecvenţa
evacuării acestora.
În practica sistemelor recirculante de creştere din acvacultură există
o diversitate de bazine decantoare care, prin soluţia constructivă şi
principiul de funcţionare, răspund recomandărilor menţionate. Dintre
acestea, cel mai frecvent se utilizează bazine de sedimentare orizontale de
formă dreptunghiulară, cu sau fără capacitate de autospălare; schematic,
un asemenea bazin este prezentat în fig. 3.4.
Fundul bazinului de decantare este, de regulă, înclinat în plan
longitudinal, pentru a facilita concentrarea şi evacuarea sedimentelor;
înclinarea poate fi orientată fie spre zona de intrare, fie spre cea de ieşire,
în funcţie de compoziţia granulometrică a solidelor în suspensie şi de
particularităţile constructive ale sistemului. În acelaşi scop, fundul bazinului
de sedimentare poate prezenta şi o pantă (simplă sau dublă) în profil
transversal, intensificându-se în acest mod viteza de concentrare şi
evacuare a sedimentelor.
La bazinele de decantare cu fund plat sau cu o înclinare redusă a
acestuia, evacuarea sedimentelor se realizează mecanic cu instalaţii
specifice, cel mai frecvent lanţurile cu racleţi; în acest caz, sedimentele
sunt transportate şi depozitate într-un buncăr special de unde sunt periodic
evacuate prin procedee hidraulice.
Bazinele de sedimentare folosite în sistemele recirculante pot avea
şi formă circulară. În acest caz, alimentarea se realizează prin zona

46
Ingineria sistemelor recirculante

centrală iar evacuarea apei limpezite se face de-a lungul perimetrului


bazinului. O racletă rotativă amplasată pe fundul bazinului dirijează
sedimentele (nămolul) spre zona centrală de unde, prin amenajări
specifice, sunt eliminate.

Vedere plană

Secţiune
longitudinală

Evacuare sedimente

Fig. 3.4. Bazin de sedimentare orizontal (Wheaton F., 1985)

Există şi bazine de sedimentare verticale ce se pot prezenta într-o


mare varietate de forme, cea mai întâlnită fiind forma cilindrică. La bazinele
verticale accesul apei uzate se realizează pe la partea inferioară a acestora
iar apa limpezită este evacuată pe la partea superioară. Caracteristic
acestor bazine este faptul că permit sedimentarea doar a particulelor a
căror viteză de sedimentare (Vs) este mai mare decât viteza de tranzit a
apei în plan vertical.

47
Controlul particulelor solide

3.2.2. Centrifugarea

Centrifugarea este un procedeu care constă, principial, în separarea


particulelor solide dintr-un sistem cu ajutorul forţelor centrifuge induse prin
rotirea sistemului cu o anumită viteză în jurul axei sale. Forţa centrifugă,
tangenţială la traiectoria mişcării şi mult mai mare decât cea gravita-ţională,
va determina izolarea particulelor solide în zona periferică a sistemului, de
unde, printr-un procedeu mecanic, sunt evacuate.

Debit solid

Evacuare apă Mecanism tip şnec


limpezită Evacuare parte solidă

Debit afluent

Evacuare apă Evacuare parte solidă


limpezită
Debit solid

Fig. 3.5. Instalaţie centrifugală cu regim de curgere continuu (Wheaton F., 1985)

În acest mod, se intensifică substanţial viteza de separare,


reducându-se considerabil dimen-siunile sistemului de control al particulelor
solide, respectiv timpul necesar pentru eliminarea solidelor.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional, instalaţiile de separare
prin centrifugare pot fi cu regim continuu de curgere sau cu regim
intermitent de curgere. Pentru tratarea apelor uzate rezultate din
acvacultură sunt utilizate cu precădere instalaţiile de separare centrifugală
cu regim de curgere continuă.
Într-o secţiune transversală printr-un sistem de centrifugare continuu
(fig. 3.5) se observă că, sub acţiunea forţei centrifuge, apa uzată este
centrifugată spre zona periferică a instalaţiei. Datorită diferenţei dintre
greutatea specifică a apei şi cea a solidelor, la nivelul peretelui exterior al
instalaţiei se produce o separare a fazei lichide de cea solidă. Lichidul îşi
continuă deplasarea pe direcţia iniţială a mişcării iar partea solidă este
antrenată în sens invers de un mecanism tip şnec, fiind eliminată din sistem.

48
Ingineria sistemelor recirculante

Parametrii care influenţează funcţionarea şi eficienţa instalaţiei


centrifugale sunt viteza de rotaţie, concentraţia în material solid (TSS) şi
dimensiunea secţiunii de evacuare a apei limpezite din sistem, dimensiune
ce determină grosimea stratului de apă menţinut de-a lungul peretelui
instalaţiei. Secţiunea de evacuare a apei limpezite este reglabilă în funcţie
de gradul de încărcare al apei uzate în particule solide şi de concentraţia în
TSS impusă pentru apa limpezită.

3.2.3. Separarea cu hidrocicloane

Hidrocicloanele funcţionează,
de asemenea, pe principiul
Qi separării centrifugale a particulelor
solide aflate în suspensie într-un
Di
mediu lichid ca urmare a amplificării
diferenţei dintre greutatea fazei
lichide şi cea solidă, sub acţiunea
forţei centrifuge. Eficienţa separării
este determinată de diferenţa dintre
D densitatea particulelor solide şi
D0 densitatea apei.
În fig. 3.6 este prezentată
schiţa constructivă a unei instalaţii
centrifugale cu regim continuu de
curgere şi principiul de funcţionare
al acesteia. Se observă că apa
uzată pătrunde tangenţial, cu o
anumită viteză, pe la partea
superioară a instalaţiei. Modul
specific de acces al apei determină
mişcarea generală sub formă de
Qe spirală, în plan vertical, a masei de
apă din instalaţie.
De Mişcarea circulară a apei
Fig. 3.6. Schema de funcţionare determină deplasarea particulelor
a unui hidrociclon (Wheaton F., 1985) solide, mai grele, spre peretele
hidrociclonului. Modul specific de
mişcare centrifugală, sub formă de spirală, a masei de apă în interiorul
hidrociclonului, determină un curent descendent în zona periferică,
adiacentă pereţilor şi un curent ascendent în zona centrală. Astfel, solidele
în suspensie, centrifugate în zona peretelui, vor fi antrenate spre baza

49
Controlul particulelor solide

hidrociclonului şi evacuate. Apa limpezită va fi antrenată de curentul


ascendent spre partea superioară a instalaţiei, de unde va fi prelevată.
Diametrul zonei centrale, parametru ce condiţionează debitul apei limpezite,
respectiv randamentul instalaţiei, este direct proporţional cu viteza de rotaţie
a masei de apă în jurul axului vertical al hidrociclonului; experimental s-a
determinat că diametrul (D0) al zonei centrale, ascendente, variază în
intervalul 0,06 D ÷0,33 D, unde D este diametrul hidrociclonului.
Eficienţa unui hidrociclon folosit pentru controlul particulelor solide
dintr-un sistem recirculant depinde de caracteristicile constructive ale
acestuia, viteza de acces a apei uzate în hidrociclon şi de concentraţia apei
în solide in suspensie (TSS).
Hidrocicloanele, echipamente de dimensiuni relativ reduse, sunt
utilizate pe scară largă în industrie datorită costurilor mici ale acestora.
Principalul dezavantaj, ce restricţionează utilizarea acestora, constă în
consumul mare de energie electrică necesar acţionării pompelor ce trebuie
să asigure presiuni, respectiv viteze mari ale apei în instalaţie.

3.3. Filtrarea mecanică

Filtrarea mecanică este un procedeu de bază utilizat pentru


controlul particulelor solide în sistemele recirculante. Filtrele mecanice
separă faza solidă de cea lichidă la trecerea apei printr-un mediu filtrant pe
baza diferenţei dintre dimensiunile particulelor componente ale fazei solide.
Filtrele mecanice prezintă un mod simplu de operare şi sunt relativ
uşor de întreţinut în condiţiile unei judicioase proiectări şi exploatări. Filtrele
mecanice se pot realiza în diverse variante tipodimensionale în funcţie de
capacitatea sistemelor de creştere şi de gradul de încărcare a apei în
substanţe solide (TSS).
Prin filtrarea mecanică nu se asigură îndepărtarea totală a
particulelor solide, cele cu dimensiuni foarte mici urmând să fie eliminate
aplicând procedee specifice.
Cheltuielile de exploatare ale filtrelor mecanice sunt apreciabile în
cazul în care concentraţia în TSS este mare, motiv pentru care filtrarea
mecanică trebuie precedată de o separare gravitaţională.
În funcţie de natura mediului filtrant se disting următoarele procedee
de filtrare mecanică ce sunt folosite mai frecvent în acvacultură:
- filtrarea cu site;
- filtrarea cu mediu granular (GM);
- filtrarea cu mediu poros (PM).

50
Ingineria sistemelor recirculante

3.3.1. Filtrarea cu site

Procedeul constă în trecerea apei uzate printr-un sistem de site ce


reţin şi elimină cea mai mare parte din particulele solide. Sitele sunt
dimensionate în funcţie de gradul de încărcare a apei în particule solide
(TSS) şi de compoziţia granulometrică a acestora.
Principalul avantaj al filtrării mecanice cu site constă în înregistrarea
unor pierderi reduse de sarcină la trecerea apei prin mediul filtrant,
comparabile cu cele înregistrate în cazul separării gravitaţionale.
Filtrele mecanice cu site prezintă şi unele inconveniente ce trebuie
cunoscute în vederea unei judicioase exploatări. Astfel, particulele mici nu
pot fi reţinute, fiind necesară eliminarea lor prin alte procedee. De
asemenea, la o viteza mare de trecere a apei prin filtru, particulele mari se
fragmentează, rezultând particule fine ce nu sunt reţinute de filtru. Teoretic,
este posibilă îndepărtarea acestor particule fine rezultate dacă se alege o
dimensiune corespunzătoare a ochiurilor sitei. Totuşi, folosirea sitelor fine
este limitată de unele impedimente, cum ar fi pierderile ridicate de presiune
şi colmatarea rapidă a filtrelor. În acest caz, cheltuielile pentru curăţirea
filtrelor pot reduce considerabil eficienţa folosirii acestora.
Există, condiţionat de modul de funcţionare şi de soluţia
constructivă, trei tipuri de site: staţionare, rotative şi vibratoare.

Filtre cu site staţionare

Sunt cele mai simple filtre mecanice. În cea mai simplă formă
constructivă sita este amplasată perpendicular pe fluxul lichid (fig. 3.7). În
acest mod, particulele de dimensiuni mai mari decât ochiurile sitei sunt
reţinute şi colectate de aceasta.
Sitele staţionare sunt rareori utilizate pentru particule cu diametrul
mai mic de 1,5 mm sau atunci când concentraţia în TSS a apei este prea
ridicată deoarece, în acest caz, există pericolul colmatării rapide.
Întreţinerea sitelor staţionare constă în scoaterea periodică a
acestora şi spălarea lor în contracurent cu un jet puternic de apă; în cazul
în care gradul de colmatare este ridicat iar aderenţa particulelor solide la
sită este puternică, sitele se curăţă mecanic cu peria sau cu alte mijloace
Sitele pot fi confecţionate din diverse materiale rezistente la
acţiunea corozivă a apei (oţel, alamă, oţel inoxidabil, ţesături textile,
materiale plastice), într-o variată gamă dimensională privind mărimea laturii
ochiului ce poate fi de ordinul micronilor sau milimetrilor.

51
Controlul particulelor solide

Sită

Fig. 3.7. Sită staţionară – detaliu amplasare (Wheaton F., 1985)

Filtre cu site rotative

Filtrele cu site rotative sunt concepute în scopul micşorării


potenţialului de colmatare care constituie un principal dezavantaj al sitelor
staţionare.
Constructiv, un asemenea filtru este compus dintr-un tambur
prevăzut cu o sită pe suprafaţa exterioară. Tamburul rotativ este imersat
parţial în fluxul de apă uzată ce tranzitează o incintă prismatică.
Mişcarea continuă de rotaţie a tamburului determină ca partea
imersată a sitei să filtreze particulele solide, iar partea superioară,
neimersată, să treacă periodic prin faţa unui sistem de spălare cu un jet
puternic de apă orientat în contracurent. Procesul de spălare, permanent şi
automat, asigură un regim continuu de funcţionare, cu pierderi minime de
sarcină hidraulică a sistemului şi cu consum redus de manoperă.
Specific filtrelor cu site rotative este faptul că, pe durata funcţionării,
sunt evacuate cantităţi însemnate de apă cu un conţinut foarte ridicat de
substanţe solide ce trebuie reciclate înainte de a fi eliminate din sistem.
În funcţie de modul de acces al apei la nivelul secţiunii de filtrare se
deosebesc două tipuri de filtre cu site rotative, anume, filtre axiale şi filtre
radiale.

Filtre axiale cu sită rotativă

Principial, un filtru axial cu sită rotativă este alcătuit din două


camere, la nivelul septului de compartimentare fiind amplasată sita. Fluidul,
reprezentat de apa uzată, pătrunde în prima cameră, trece axial prin sită şi
ajunge, sub formă filtrată, în cea de-a doua cameră, de unde este prelevat.
Mişcarea de rotaţie a sitei determină ca partea parţial imersată a acesteia
să treacă intermitent prin faţa unui mecanism de spălare, unde, un jet de
apă pulverizat sub presiune pe faţa aval a sitei, spală particulele solide

52
Ingineria sistemelor recirculante

reţinute; apa încărcată cu material spălat este preluată de un jgheab dispus


pe faţa amonte a sitei şi evacuată (fig. 3.8).

Apă
filtrată

Apă de
spălare

Apă
uzată

Apă încărcată cu
material spălat

Fig. 3.8. Filtru axial cu sită rotativă (Wheaton F., 1985)

Filtrele axiale cu sită rotativă sunt relativ ieftine, uşor de exploatat şi


întreţinut. Pot fi spălate automat şi filtrează eficient ape uzate cu o
concentraţie mai ridicată de suspensii solide (TSS) decât cele staţionare.
Mărimea debitului filtrat depinde de o multitudine de parametri,
dintre care cei mai importanţi sunt: aria secţiunii transversale a sitei,
dimensiunea ochiurilor sitei, pierderile de sarcină la trecerea apei prin sită,
concentraţia şi compoziţia granulometrică a solidelor aflate în suspensie,
eficienţa sistemului de spălare, viteza de rotaţie a sitei.
Sitele folosite la un filtru rotativ axial au formă circulară. Aceasta
constituie un dezavantaj major întrucât, în condiţiile în care nivelul apei din
prima cameră nu poate depăşi, din considerente funcţionale, axul sitei,
suprafaţa activă, disponibilă pentru curgere, este determinată de diametrul
sitei. În cazul debitelor mari sunt necesare site de diametre apreciabile ce
necesită volume mari ale incintelor de filtrare şi soluţii constructive mai
complicate pentru spălarea şi evacuarea solidelor.

Filtre radiale cu sită rotativă

Filtrul radial cu sita rotativă este format dintr-un tambur cilindric ce


se roteşte în jurul axei sale orizontale fiind imersat parţial în apa filtrată ce

53
Controlul particulelor solide

tranzitează o cuvă special amenajată. Suprafaţa laterală a tamburului


constituie partea activă a instalaţiei şi este reprezentată de o sită.
Apă de spălare

Apă
filtrată
Apă
uzată

Fig. 3.9. Filtru radial cu sită rotativă cu instalaţie de spălare (Wheaton F., 1985)

Fluxul de apă cu particule solide în suspensie (TSS) pătrunde axial


în tambur şi iese, filtrat, pe o direcţie radială, prin reţeaua de ochiuri a sitei.
În funcţie de sistemul de spălare şi evacuare a particulelor solide
reţinute în sită, există mai multe variante constructive de filtre radiale cu
sită rotativă.
Astfel, în cazul filtrului radial cu sită rotativă prezentat în fig. 3.9
particulele solide reţinute de sită sunt spălate cu un jet de apă sub presiune
dispus la exteriorul şi deasupra sitei; materialul solid spălat este colectat de
un jgheab şi evacuat în afara sistemului (fig. 3.10).
În varianta constructivă de filtru radial cu sită rotativă prezentat în
fig. 3.11, faza lichidă din apa uzată este centrifugată datorită mişcării de
rotaţie a sitei spre peretele exterior, de unde este colectată, iar materialul
filtrat (faza solidă) este evacuat din sită pe cale gravitaţională sau prin
procedee mecanice.

54
Ingineria sistemelor recirculante

Apă de spălare Apă de spălare

Jgheab Sită
Apă de spălare

Secţiune transversală Secţiune longitudinală


Fig. 3.10. Filtru radial cu sită rotativă – detalii sistem de spălare
(Wheaton F., 1985)

Apă
uzată

Sită

Sedimente Apă
filtrată

Fig. 3.11. Filtru radial cu sită rotativă fără instalaţie de spălare


(Wheaton F., 1985)

Randamentul acestui tip de filtru depinde de asigurarea unei optime


corelaţii între caracteristicile sitei, viteza de rotaţie a acesteia, debitul de apă
uzată precum şi concentraţia şi compoziţia granulometrică a solidelor în
suspensie.
În cazul sistemelor de creştere care produc particule solide grosiere
se folosesc filtre radiale cu site rotative care, prin soluţia constructivă,
asigură eficient un grad ridicat de limpezire a apei (fig. 3.12). Apa uzată

55
Controlul particulelor solide

ajunge la sită pe o direcţie radială, iar la nivelul acesteia se produce


separarea fazei lichide de cea solidă; apa filtrată pătrunsă în sită este
evacuată axial iar particulele solide sunt colectate de o serie de paleţi
dispuşi longitudinal pe suprafaţa exterioară a tamburului de unde sunt
eliminate gravitaţional, nefiind necesară spălarea datorită dimensiunilor mari
ale particulelor.
Filtrele radiale cu site rotative au aceleaşi avantaje ca şi cele cu
scurgere axială. În plus, ele nu sunt atât de restrictive în ceea ce priveşte
capacitatea, aşa cum este cazul celorlalte filtre.
Sitele se confecţionează dintr-o mare varietate de materiale, de la
oţel galvanizat, până la ţesături textile. Alegerea materialului din care va fi
confecţionată sita se face pe baza caracteristicilor apei tratate, a soluţiei
constructive adoptate şi a dimensiunii ochiurilor sitei.

Apa uzată

Reziduuri
solide

Apa filtrată

Fig. 3.12. Filtru radial cu sită rotativă pentru particule solide grosiere
(Wheaton F., 1985)

Filtre cu sită rotativă tip lanţ

Constructiv, acest tip de filtru este alcătuit dintr-o sită având forma
unei benzi funicular, realizată dintr-un ansamblu de panouri articulate (fig.
3.13). Sita este montată pe un sistem de tamburi cu ax orizontal şi este
acţionată lateral cu două lanţuri de tracţiune. Sistemul specific de antrenare
determină o continuă deplasare a sitei în plan vertical. Sectorul amonte al
sitei, ce se deplasează ascendent, realizează efectiv filtrarea şi transportă
solidele reţinute. La nivelul sectorului aval al sitei, ce se deplasează

56
Ingineria sistemelor recirculante

descendent, are loc spălarea solidelor cu ajutorul unui jet de apă. Materialul
spălat de pe sită este colectat într-un jgheab şi evacuat din filtru.
Sita se realizează în variantă articulată pentru a putea fi antrenată
de roţile montate pe axul tamburilor. Întrucât este dificil să se obţină o
îmbinare perfectă între panourile sitei şi între lanţurile de antrenare şi sită,
utilizarea acestui sistem este limitată, fiind eficient în cazul materialelor
grosiere. Avantajele acestui tip de filtru constau în faptul că mărimea
suprafeţei de filtrare este apreciabilă iar costurile de exploatare sunt
rezonabile. Caracteristicile funcţionale ale filtrelor cu sită rotativă tip lanţ le
recomandă la echiparea prizelor de apă ale sistemelor de creştere din
acvacultură.
În majoritatea soluţiilor constructive, curăţarea sitelor rotative este
realizată printr-o spălare continuă cu un jet de apă. Din acest motiv,
pierderile de apa folosită pentru spălare pot atinge valori semnificative ceea
ce constituie un principal dezavantaj al acestor tipuri de filtre. Filtrele cu site
rotative sunt recomandate pentru reţinerea particulelor solide de dimensiuni
reduse, până la 3 μm. Dimensiunea minimă ce poate fi reţinută în condiţii
eficiente este limitată de complexitatea instalaţiei şi de cantitatea de apă
necesară pentru spălare. Randamentul filtrului este determinat de
dimensiunea ochiurilor sitei, de mărimea suprafeţei active şi de cantitatea şi
caracteristicile particulelor solide din apa uzată.

Apă de
spălare
Sită

Apă încărcată
cu reziduuri

Fig. 3.13. Filtru cu sită rotativă tip lanţ (Wheaton F., 1985)

57
Controlul particulelor solide

Filtre cu site vibratoare

Filtrele cu site vibratoare sunt instalaţii speciale la care separarea


fazei lichide de cea solidă se realizează pe suprafeţe filtrante cărora li se
imprimă, în vederea intensificării procesului de filtrare, o mişcare de vibraţie
în plan orizontal.
În funcţie de direcţia de acces a apei în instalaţie, filtrele cu site
vibratoare sunt de două tipuri: cu scurgere axială şi cu scurgere radială. Cel
mai frecvent utilizate în acvacultura sistemelor recirculante sunt cele cu
scurgere axială prezentate în fig. 3.14.
Apa uzată, încărcată cu particule solide, se deplasează cu o
anumită viteză de-a lungul sitei vibrante unde se produce separarea celor
două faze care sunt colectate şi evacuate din sistem. Mişcarea de vibraţie
se realizează cu vibratoare electromagnetice având amplitudini şi frecvenţe
fixe sau reglabile ce se stabilesc în funcţie de concentraţia şi caracteristicile
solidelor în suspensie.
În cazul filtrelor cu site vibratoare axiale este important să se
asigure o optimă corelaţie între debitul de alimentare şi cinematica sitei,
astfel încât umiditatea solidelor reţinute şi eliminate să fie suficient de mică
pentru ca pierderea de apă din sistem să fie cât mai redusă.
Apă
uzată

Apă Particule
filtrată solide

Fig. 3.14. Sită vibratoare cu scurgere axială (Wheaton F., 1985)

58
Ingineria sistemelor recirculante

Din prezentarea diversităţii procedeelor de filtrare cu site se


desprind o serie de concluzii practice în baza cărora pot fi fundamentate
criteriile de alegere şi proiectare a instalaţiilor pentru controlul particulelor
solide dintr-un sistem recirculant, anume:
- în cele mai bune condiţii de funcţionare, filtrele cu microsite nu pot
reduce concentraţia în particule solide (TSS) din apa filtrată la valori
mai mici de 5 mg/l; când cerinţa tehnologică impune valori mai reduse
ale turbidităţii apei, se vor aplica şi alte procedee de filtrare,
complementare;
- în toate variantele constructive şi funcţionale, eficienţa filtrelor cu site
este direct proporţională cu sarcina hidraulică a acestora (viteza de
acces a apei la site);
- filtrele cu site sunt recomandate pentru tratarea apelor cu concentraţii
relativ scăzute în suspensii solide; ele pot fi utilizate şi în cazul unor
concentraţii mai ridicate dacă solidele în suspensie se prezintă sub
formă floculară, situaţie în care pot înlocui decantoarele.

3.3.2. Filtrarea cu material granular (GM)

Acest tip de filtare presupune trecerea fluxului de apă uzată


printr-un strat din material (agent) granular şi reţinerea particulelor solide pe
suprafaţa de contact a acestuia; materialul granular cel mai frecvent utilizat
este nisipul, dar, în anumite condiţii, se pot utiliza şi alţi agenţi filtranţi (cel
mai des, bile flotabile din material plastic). Filtrele cu material granular
funcţionează gravitaţional sau sub presiune iar sensul de circulaţie a apei
prin mediul filtrant poate fi ascendent sau descendent.

Filtrele cu nisip

Filtrele cu nisip sunt constituite dintr-un strat de nisip sau alt


material granular mineral (pietriş) prin care trece apa. Filtrarea este un
proces mecanic care are drept rezultat reţinerea particulelor solide la
suprafaţa sau în porii mediului filtrant, în funcţie de mărimea acestora.
Dimensiunea maximă a particulelor ce nu pot fi reţinute în filtru este
condiţionată de dimensiunea granulelor de nisip care variază, în general,
între 2,0 şi 0,02 mm. Pentru a asigura şi reţinerea unor particule cu
dimensiuni mai mici, de ordinul micronilor, se poate utiliza pământ cu o
granulaţie foarte fină, argilă sau alte materiale similare; în acest caz, viteza
de scurgere a apei prin mediul filtrant este foarte mică, reducând eficienţa
filtrului. De regulă, filtrele cu nisip elimină complet doar particulele mai mari
de 30 μm în diametru.

59
Controlul particulelor solide

Viteza de scurgere prin filtru şi intensitatea colmatării acestuia sunt


dependente de dimensiunea particulelor mediului filtrant şi de concentraţia,
respectiv caracteristicile particulelor solide din apa uzată. Mediile de filtrare
cu o granulaţie fină determină viteze reduse de scurgere. Cu cât este mai
mare concentraţia de TSS, cu atât mai rapid se va colmata filtrul şi vor fi
necesare spălări mai frecvente şi implicit consumuri ridicate de apă pentru
spălare.
Filtrele cu nisip pot funcţiona gravitaţional sau sub presiune;
alegerea uneia din cele două tipuri funcţionale se face în funcţie de
concentraţia apei uzate în TSS şi de debitul de apă curată tehnologic
necesară.

Filtre cu nisip gravitaţionale

Figura 3.15 reprezintă o secţiune transversală printr-un filtru de nisip


cu scurgere gravitaţională în care apa uzată intră în filtru pe la partea
superioară a acestuia şi se deplasează descendent, sub acţiunea forţei
gravitaţionale, prin mediul de filtrare. Prin intermediul unor lucrări specifice
de drenaj (fund perforat sau sistem de tuburi perforate) se asigură
colectarea apei curate şi evacuarea acesteia din filtru.
Viteza de curgere a apei prin filtrele gravitaţionale este descrisă de
relaţia Darcy:
h
v =K⋅ 3.1.
d
unde:
- v = viteza medie de filtrare [m/s];
- K = constanta de permeabilitate [m3/s·m2 suprafaţă filtrare];
- h = presiunea hidrostatică (sarcina filtrului) [m];
- d = grosimea mediului filtrant [m].

Debitul unui filtru de nisip cu scurgere gravitaţională se calculează cu


relaţia:

Q = A ⋅v 3.2.

unde:
- Q = debitul filtrului [m3/s];
- A = aria secţiunii active a filtrului [m2];
- v = viteza medie de filtrare [m/s].

60
Ingineria sistemelor recirculante

Jgheab colectare
particule solide spălate
Cuvă
filtru
Nisip
Pietriş
Piatră
Evacuare
particule
solide
spălate
Tuburi perforate pentru
drenarea apei filtrate

Evacuare apă filtrată şi alimentare


apă pentru spălare în contracurent

Fig. 3.15. Filtru de nisip cu scurgere gravitaţională (Wheaton F., 1985)

Înlocuind viteza de filtrare din ecuaţia 3.1 în ecuaţia 3.2 rezultă:


h
Q = A⋅K ⋅ 3.3.
d
Pentru stabilirea vitezei de filtrare (relaţia 3.1), respectiv a debitului
filtrului (relaţia 3.3) s-au adoptat următoarele ipoteze:
- curgerea apei prin mediul filtrant este laminară;
- materialul filtrant este saturat cu apă;
- vâscozitatea şi densitatea apei nu se modifică semnificativ la
trecerea prin filtru.
Valoarea constantei de permeabilitate (K) scade în timp pe durata
funcţionării filtrului. Gradientul scăderii este dependent de concentraţia în
TSS a apei uzate şi de compoziţia granulometrică a particulelor solide.
După o anumită perioadă de funcţionare, filtrele sunt spălate în vederea
refacerii structurii hidrofizice iniţiale a mediului filtrant. În urma spălărilor,
constanta de permeabilitate (K) revine la valori apropiate celei iniţiale.
Frecvenţa spălărilor filtrului se stabileşte în funcţie de nivelul de încărcare
în TSS, respectiv de gradul de intensivitate al tehnologiei de creştere.
Filtrele cu un singur strat de nisip, omogen în ceea ce priveşte
compoziţia granulometrică, sunt utilizate mai rar.
În mod obişnuit mediile filtrante sunt alcătuite din 3 până la 5
straturi, diferite ca grosime, granulozitate şi succesiune în dispunere.

61
Controlul particulelor solide

Intr-una din variantele constructive ale filtrelor multistrat, stratul


superior este alcătuit din cele mai fine particule (nisip) iar straturile
inferioare sunt alcătuite din particule din ce în ce mai mari (pietriş, piatră
spartă cu diametrul particulelor de 1,25 cm şi, respectiv, piatră cu diametrul
de 2,5-5 cm). Unul din avantajele acestei variante constructive este
reprezentat de evitarea înfundării drenurilor de colectare şi evacuare a apei
filtrate. La acest tip de filtru straturile inferioare ale mediului filtrant sunt
alcătuite din particule de dimensiuni din ce în ce mai mari, având o
permeabilitate mai mare decât cea a straturilor superioare. În aceste
condiţii, constanta de permeabilitate (K) a stratului de la suprafaţă este
determinantă pentru viteza medie de filtrare şi, implicit, pentru debitul
filtrului. Deoarece stratul de la suprafaţă are cea mai mică porozitate,
acesta reţine aproape toate suspensiile solide din apa uzată, situaţie în
care spălarea devine mai facilă şi eficientă.
În cazul în care concentraţia în TSS este foarte ridicată, în locul
spălării filtrului în contracurent de apă se poate utiliza curăţarea mecanică.
Procedeul constă în eliminarea periodică a stratului superficial de nisip de
la suprafaţa mediului filtrant îndepărtându-se, în acest mod, majoritatea
solidelor reţinute.
Într-o altă variantă constructivă, filtrele de nisip gravitaţionale
multistrat prezintă a succesiune inversă a straturilor filtrante, primul strat,
cel superior, fiind alcătuit din particulele cele mai mari. Acest mod de
dispunere prezintă avantajul utilizării integrale a coloanei de filtrare pentru
reţinerea particulelor solide. În timpul spălării în contracurent, mediul filtrant
este fluidizat pentru a face posibilă eliminarea materialelor reţinute de filtru.
După spălare are loc sedimentarea materialului filtrant. În condiţiile în care
materialele din care sunt alcătuite straturile filtrante au aceeaşi greutate
specifică, viteza de sedimentare a fiecărei fracţiuni granulometrice este
dependentă de mărimea acesteia. În consecinţă, materialul filtrant fluidizat
se va sedimenta treptat, cele mai mari particule se vor depune primele,
formând stratul inferior, iar cele mai mici (nisipul) se vor sedimenta la
sfârşit, alcătuind stratul superior. Urmare acestei dinamici a sedimentării,
va rezulta o succesiune inversă a straturilor filtrante. Pentru a face posibilă
reconstituirea stratificaţiei iniţiale a mediului filtrant este necesar să se
utilizeze materiale filtrante cu greutăţi specifice diferite (exemplu antracit
pentru stratul superior şi nisip pentru cel inferior). Datorită greutăţii specifice
diferite, materialul filtrant fin (nisipul) se depune mai repede, formând stratul
inferior iar cel grosier (antracitul) se va sedimenta într-o perioadă mai mare
de timp, ocupând stratul superficial.
Din experienţa utilizării filtrelor cu nisip pentru tratarea apelor uzate
în sistemele de creştere din acvacultură rezultă că o grosime a mediului
filtrant de 30-90 cm este eficientă în reţinerea particulelor solide.

62
Ingineria sistemelor recirculante

În proiectarea şi exploatarea filtrelor mecanice cu nisip o foarte


mare importanţă o are asigurarea unei optime corelaţii între compoziţia
granulometrică a mediului filtrant şi cea a particulelor solide ce urmează să
fie reţinute. Această corelaţie trebuie tratată în mod diferenţiat pe durata de
funcţionare a filtrului. Astfel, într-o primă fază, când mediul filtrant este
curat, sunt reţinute particule de dimensiuni mai mari. Pe măsura colmatării
filtrului de către solidele reţinute, spaţiile dintre granulele de nisip se reduc,
şi drept urmare filtrul va reţine particule mai mici pe care nu era capabil să
le reţină la începutul perioadei de funcţionare.
În ceea ce priveşte viteza de filtrare a apei, aceasta depinde în
principal de sarcina hidraulică a filtrului, de compoziţia granulometrică a
mediului filtrant şi de proprietăţile fizice ale apei. În condiţii normale de
exploatare, un filtru de nisip cu acţiune gravitaţională realizează viteze de
filtrare de până la 80 l/min x m2. Constructiv, se pot realiza şi filtre cu viteze
mai mari de filtrare, putându-se ajunge până la 400 litri/min x m2. În acest
caz, sunt necesare spălări mai frecvente ale filtrului iar mediul filtrant
trebuie să fie alcătuit din particule cu diametru mai mare.
Un mediu filtrant alcătuit din granule cu dimensiuni mai mici,
recomandat pentru eliminarea unor particule solide fine, prezintă
dezavantajul că se colmatează rapid. Aceasta determină majorarea
pierderilor de presiune şi, implicit, reducerea vitezei de filtrare.
Menţinerea funcţionalităţii unui filtru de nisip gravitaţional necesită
frecvente spălări pentru eliminarea particulelor solide reţinute în mediul
filtrant. Cel mai utilizat procedeu este reprezentat de spălarea în
contracurent, prin inversarea sensului de curgere a apei prin filtru. Prin
spălare se refac caracteristicile hidrofizice ale mediului filtrant, între care
cea mai importantă este constanta de permeabilitate. Frecvenţa spălărilor
depinde de următorii factori: compoziţia granulometrică şi numărul de
straturi a mediului filtrant, concentraţia şi caracteristicile morfometrice şi
dimensionale ale TSS, asigurarea vitezei optime de filtrare şi a valorilor
admisibile pentru pierderile de presiune.
O spălare eficientă necesită fluidizarea mediului filtrant, adică
aducerea particulelor acestuia în stare de plutire. Într-un strat fluidizat
granulele mediului filtrant se deplasează dezordonat în masa apei şi, ca
urmare a frecării dintre acestea, particulele solide reţinute sunt dizlocate şi
eliminate din sistem odată cu apa de spălare. Fluidizarea mediului filtrant în
vederea spălării necesită o viteză mai mare a apei decât în cazul
funcţionării normale a filtrului. Uneori, pentru a mări gradul de agitare a
stratului de filtrare şi pentru a se îmbunătăţi eficienţa spălării, odată cu apa
de spălare se introduce şi aer.
Viteza de spălare necesară pentru fluidizarea mediului filtrant
depinde de dimensiunile, forma şi greutatea specifică a materialului din

63
Controlul particulelor solide

care sunt alcătuite straturile filtrante precum şi de vâscozitatea apei de


spălare.
Spălarea în contracurent determină o afânare a mediului filtrant,
respectiv o creştere a volumului acestuia. La acelaşi debit al apei de
spălare, creşterea volumului mediului filtrant este invers proporţională cu
dimensiunea particulelor constituiente, straturile filtrante alcătuite din
particulele mai grosiere mărindu-şi volumul mai puţin decât cele alcătuite
din particule fine.

Filtre cu nisip sub presiune

Principiul de funcţionare al filtrelor cu nisip sub presiune (fig. 3.16)


este asemănător cu cel al filtrelor gravitaţionale. În vederea creşterii vitezei
de filtrare se măreşte sarcina hidraulică a sistemului prin aplicarea unei
presiuni suplimentare în cuva de filtrare. Filtrele cu nisip sub presiune
utilizează mai eficient coloana de filtrare pe toată înălţimea sa întrucât,
urmare presiunilor ridicate, materialul filtrat este antrenat în profunzimea
mediului filtrant. Principalul avantaj al filtrelor sub presiune îl constituie
dimensiunile mai mici decât ale celor gravitaţionale, în condiţiile filtrării
aceluiaşi debit de apă uzată. Costurile de investiţie, ca şi cele de
exploatare, sunt destul de ridicate. Calitatea efluentului este aceeaşi ca şi
la filtrele gravitaţionale care funcţionează în aceleaşi condiţii.

Filtrele cu bile

La aceste filtre mediul filtrant este reprezentat de un strat alcătuit


din bile flotabile din plastic cu diametrul de 3 – 5 mm. Datorită greutăţii
specifice subunitare, bilele de plastic, mai uşoare decât apa, formează un
pat compact la partea superioară a camerei de filtrare care, prin procese
complexe de adsorbţie, reţine particulele solide din apa uzată.
În funcţie de încărcarea apei cu TSS şi de particularităţile
constructive ale sistemului de creştere, filtrele cu bile pot funcţiona în regim
de curgere liberă sau sub presiune, iar sensul de deplasare al apei în filtru
poate fi descendent sau ascendent.
Mărimea şi densitatea bilelor se stabilesc în funcţie de natura
particulelor solide şi concentraţia în TSS.

64
Ingineria sistemelor recirculante

Apă sub
presiune

Apă

Eliminare apă
Nisip spălare în
contracurent

Pietriş

Placă
perforată
Evacuare apă filtrată şi
alimentare apă pentru
spălare în contracurent

Figura 3.16. Filtru cu nisip sub presiune (Wheaton F., 1985)

Pentru această categorie de instalaţii, viteza de filtrare care asigură


debitele necesare şi cerinţele de calitate tehnologic impuse de sistemele
recirculante este de 0,5 – 1,5 m3/m2 x min.
Filtrele cu bile din plastic prezintă avantajul unei fiabilităţi ridicate şi
cel al posibilităţii aplicării unor procedee facile de spălare periodică.

3.3.3. Filtrarea cu agenţi poroşi (PM)

Filtrele cu agenţi poroşi (PM) sunt utilizate pentru eliminarea


particulelor solide de dimensiuni mai reduse ce nu pot fi reţinute eficient
prin alte procedee.

65
Controlul particulelor solide

Principiul de funcţionare al filtrelor PM este asemănător cu cel al


filtrelor cu site şi constă în trecerea apei uzate printr-un agent filtrant cu
structură microporoasă la nivelul căruia sunt reţinute particulele solide
aflate în suspensie în masa apei. Spre deosebire de filtrele cu site, cele cu
agenţi poroşi se caracterizează prin viteze de filtrare mai scăzute şi pierderi
de presiune mai mari.
La filtrele cu agenţi poroşi grosimea stratului filtrant este mai mare
decât cea a filtrelor cu site iar dimensiunea porilor este mai mică decât la
filtrele granulare obişnuite.
Agentul poros cel mai frecvent utilizat este pământul diatomit (DE).
Filtrele cu pământ diatomit (“diatomaceous earth” - DE) sunt filtre
mecanice care se utilizează în cazul sistemelor de creştere ce impun o
exigenţă tehnologică ridicată în ceea ce priveşte limpezimea şi gradul de
încărcare cu microorganisme al apei. Există o multitudine de categorii de
pământ diatomit utilizate ca medii filtrante, dintre care cel mai fin este
capabil să reţină particule solide cu diametre de până la 0,1 μm.
În fig. 3.17 se prezintă schema constructivă şi funcţională a unui
filtru sub presiune cu pământ diatomit la care componenta principală este
reprezentată de un set de elemente de filtrare. Fiecare element de filtrare
este alcătuit dintr-un miez central, rigid şi permeabil, pe care este dispus un
sept confecţionat din plasă fină metalică sau din material textil; septul
constituie suportul pentru mediul filtrant propriu-zis.
Mediul filtrant, pământul diatomit, plasat la exteriorul septului este
alcătuit din două straturi:
- primul strat, mai subţire, se formează într-o primă fază, prin depunerea
de pământ diatomit cu o anumită granulaţie, la punerea în funcţiune a
instalaţiei; acest strat îndeseşte reţeaua septului şi are rol de suport
pentru cel de-al doilea strat de DE;
- cel de-al doilea strat, a cărei grosime creşte în timp, pe măsura filtrării,
rezultă prin agregarea TSS cu granulele DE şi reţinerea complexului
format la suprafaţa stratului suport de pe sept.
În figura 3.18 este prezentată schema mecanismului de filtrare cu
pământ diatomit printr-un element de filtrare. Apa uzată pătrunde odată cu
DE ca masă filtrantă, în amestec, formând la suprafaţa septului, deasupra
stratului de DE suport, stratul de filtrare a cărei grosime creşte în timp pe
durata funcţionării. Se evită, în acest mod, colmatarea prematură a stratului
de DE filtrant, prelungindu-se perioada de funcţionare a filtrului.
Filtrele cu pământ diatomit sunt eficiente în reţinerea particulelor
solide microscopice cu dimensiuni de până la 0,1 μm. De asemenea, cu
aceste filtre pot fi eliminate şi bacteriile. Materialele de filtrare pe bază de
pământ diatomit grosier pot reţine circa 50 % din bacteriile coliforme dintr-o
apă de alimentare încărcată cu 210 – 1300 de bacterii/100 ml. Cele cu

66
Ingineria sistemelor recirculante

granulaţie mai fină reţin toate bacteriile din apă la atunci când concentraţia
acestora este de câteva mii de bacterii/100 ml (Hunter şi Henderson,
1966). S-a demonstrat că filtrele cu pământ diatomit reţin în proporţie de
100 % diverse organisme patogene şi formele de rezistenţă ale acestora
(McIndoe, 1969 citat de Wheaton F., 1985). Prin adiţia sărurilor de fier la
apele contaminate cu bacterii, urmată apoi de o deferizare, s-au obţinut
reduceri de circa 99 % ale concentraţiilor de streptococi fecali şi de
Escherichia coli (McIndoe, 1969 citat de Wheaton F., 1985).
Aer

Apă
filtrată
Manometru

Circuit de
recirculare
Circuit de
spălare

Elemente
de filtrare
Apă Pompă Debitmetru
uzată principală

DE
Aport de apă
DE masă
proaspătă
suport filtrantă
Pompă DE Golire
suport şi DE
masă filtrantă

Fig. 3.17. Filtru cu pământ diatomit sub presiune (Wheaton F., 1985)

67
Controlul particulelor solide

3.4. Procedee fizico-chimice

Procedeele fizico-chimice realizează reţinerea particulelor solide


fine precum şi a celor dizolvate, în principal, prin procese de adsorbţie.
Adsorbţia se poate defini ca un proces de acumulare sau concentrare a
unei substanţe pe o suprafaţă de separaţie între două faze. La tratarea
apelor uzate adsorbţia are loc de obicei la nivelul suprafeţei de separaţie
dintre un lichid şi un solid sau la suprafaţa de separaţie dintre un lichid şi un
gaz.

miez rigid
permeabil DE masă
filtrantă

apă
apă apă
filtrată
uzată uzată

reţea
DE suport
sept

Fig. 3.18. Schema mecanismului de filtrare cu pământ diatomit (DE)

Adsorbţia este un proces de suprafaţă, adică se produce la


suprafaţă sau la nivelul unei suprafeţe de separaţie, fiind influenţată de
proprietăţile acesteia. Astfel, o masă de apă ce cade pe o suprafaţă ceruită,
curată, nu va forma o peliculă subţire ci se va împrăştia sub forma unor
picături mai mici. Forţele de coeziune dintre moleculele de apă sunt mai
puternice decât forţele de adeziune dintre apă şi suprafaţa de contact
(ceara), respectiv dintre apă şi aer. Urmare forţelor necompensate ale
moleculelor de la suprafaţa apei, aceasta se strânge sub formă de picături
la care suprafaţa de contact cu suportul şi aerul este minimă.
Forţa de adeziune a apei sau a altor lichide la nivelul unei suprafeţe
de separaţie se numeşte tensiune superficială. Tensiunea superficială poate
fi modificată prin adăugarea în apă a anumitor substanţe chimice
hidrosolubile. Materialele care au proprietatea de a micşora tensiunea
superficială a unui lichid se numesc agenţi tensioactivi (surfactanţi) sau
agenţi de înmuiere (detergenţii sunt cel mai cunoscut exemplu). Întrucât
între moleculele de apă există o atracţie mai mare decât între apă şi agenţii
tensioactivi, aceştia se vor concentra la nivelul suprafeţei de separaţie.

68
Ingineria sistemelor recirculante

Există două forţe care determină adsorbţia, anume: caracteristica


liofobă (adversitatea faţă de solvenţi) manifestată de către materialul
dizolvat (solvit) şi afinitatea acestuia pentru faza care realizează adsorbţia
(adsorbantul). Solubilitatea solvitului în solvent reprezintă principalul factor
în aprecierea comportamentului liofob al solvitului. Cu cât un solvit este mai
solubil într-un anumit solvent, cu atât este mai puţin probabil să migreze şi
să se concentreze la suprafaţa de separaţie a solventului.
Cele mai folosite metode pentru tratarea apelor uzate din sistemele
recirculante prin procedee fizico-chimice sunt: adsorbţia la nivelul suprafeţei
de separaţie dintre un lichid şi un solid (filtrele cu carbon activ şi filtre
schimbătoare de ioni cu răşini) şi adsorbţia la suprafaţa de separaţie dintre
un lichid şi un gaz (separatorul cu spumă).

3.4.1. Filtrarea cu carbon activ

Procedeul constă în trecerea apei uzate printr-un strat de carbon


activ unde, prin adsorbţie, sunt reţinute substanţele dizolvate. Dinamica
procesului de adsorbţie este direct proporţională cu scăderea tensiunii
superficiale de la nivelul suprafeţei de separaţie solid-lichid care, la rândul
ei, este direct proporţională cu concentraţia de materiale tensioactive
reprezentate de substanţele dizolvate în apă.
Eficienţa filtrării chimice depinde, în principal, de mărimea suprafeţei
de contact disponibilă pentru procesul de adsorbţie. Carbonul activ este
materialul care satisface acest deziderat. Procesul de activare a carbonului
constă în formarea în structura sa, prin procedee specifice (termice sau
chimice), a unui număr foarte mare de fisuri, cărora le corespunde o
suprafaţa de contact semnificativă; în figura 3.19 se prezintă, în secţiune
transversală, structura fizică a carbonului activ. Carbonul activ se
caracterizează prin suprafeţe mari de contact (1 ÷ 2,5 x106 m2/kg).

Figura 3.19. Secţiune transversală prin cărbune activ (Wheaton F., 1985)

69
Controlul particulelor solide

Factorii care influenţează adsorbţia pe carbon

Adsorbţia pe carbon depinde de numeroşi factori a căror influenţă


este de multe ori simultană şi dificil de evaluat cantitativ. Principalii factori
care influenţează acest proces sunt: mărimea suprafeţei de contact,
caracteristicile solvitului, reacţia apei, temperatura apei, gradul de
diversitate al solviţilor.
Suprafaţa de contact constituie cel mai important factor ce
influenţează procesul adsorbţiei. Fiind un fenomen de suprafaţă, nivelul
adsorbţiei este determinat, aşa cum s-a menţionat, de mărimea suprafaţei
de contact disponibilă procesului de adsorbţie. Mărimea suprafeţei de
contact depinde de materia primă din care este obţinut cărbunele activ, de
tipul procesului de activare utilizat pentru producerea acestuia şi de
dimensiunea particulelor constituente. Astfel, cărbunele activ poate fi
obţinut din diverse materiale: oase, cărbune, lemn, coji de nucă (în special
de nucă de cocos şi de arahide), rumeguş, deşeuri de prelucrare şi deşeuri
agricole.
Caracteristicile solvitului ce influenţează dinamica adsorbţiei (ca
viteză şi eficienţă) sunt solubilitatea, masa moleculară şi caracteristicile
ionice. Legea lui Lundelius, prima dintre legile calitative care definesc
influenţa caracteristicilor solvitului asupra procesului de adsorbţie,
stabileşte că gradul de adsorbţie al solvitului dintr-o soluţie este invers
proporţional cu solubilitatea acestuia. Legea lui Traube, cea de-a doua
lege calitativă a adsorbţiei, stabileşte că gradul de adsorbţie a substanţelor
organice dizolvate în soluţii apoase creşte odată cu creşterea masei
moleculare (adică pe măsură ce moleculele devin mai complexe). Întrucât
lanţurile mai lungi de molecule tind să fie mai puţin solubile în apă pe
măsură ce se lungesc, legea lui Traube este strâns legată de legea lui
Lundelius. Totuşi, viteza de adsorbţie poate să nu fie întotdeauna într-o
relaţie liniară cu dimensiunea moleculelor. Evident că moleculele mai mici
vor pătrunde în porii cărbunelui mult mai repede decât cele mari. În cazul în
care masa moleculelor este foarte mare, acestea pot obtura porii
carbonului activ reducând capacitatea de adsorbţie. Caracteristicile ionice
ale unei molecule pot avea o mare importanţă în cazul adsorbţiei pe
cărbune. Adsorbţia prezintă o valoare maximă în cazul compuşilor neutri
din punct de vedere ionic şi una minimă în cazul compuşilor ionizaţi.
În sistemele din acvacultură ce conţin cantităţi considerabile de material
proteic, adsorbţia pe cărbune ar trebui să aibă valoarea cea mai mare la
nivelul punctului izoelectric al proteinelor. Majoritatea proteinelor au punctul
izoelectric atunci cand pH < 5, valoare care, însă, este improprie în
sistemele de cultură ale peştilor.

70
Ingineria sistemelor recirculante

Reacţia apei (pH-ul) influenţează frecvent adsorbţia anumitor ioni,


pe de o parte din cauză că ionii de hidrogen şi de hidroxid au tendinţa de a
fi puternic adsorbiţi, iar pe de altă parte deoarece pH–ul influenţează gradul
de ionizare al soluţiilor acide şi bazice. Starea de ionizare a acestor soluţii
influenţează adsorbţia. În general, poluanţii organici din apă sunt adsorbiţi
mai bine la scăderea pH – ului.
Efectele temperaturii asupra procesului de adsorbţie sunt atât
directe cât şi indirecte. Întrucât procesul de adsorbţie este exoterm,
temperaturile scăzute tind să favorizeze vitezele de adsorbţie mai mari.
Influenţele indirecte se referă la influenţa temperaturii asupra vâscozităţii şi
densităţii apei. Cu toate acestea, temperatura din sistemele obişnuite din
acvacultură are o influenţă relativ nesemnificativă asupra adsorbţiei pe
cărbunele activ.
Gradul de diversitate al solviţilor din apa sistemelor de creştere din
acvacultură reprezintă,de asemenea, un factor ce influenţează dinamica
adsorbţiei pe carbon. S-a demonstrat că prezenţa a mai mult de o
substanţă dizolvată în apă descreşte gradul de adsorbţie a fiecăreia dintre
ele, însă măreşte capacitatea totală de adsorbţie a carbonului activ peste
valoarea pe care ar fi avut-o în cazul unei substanţe solvite unice.

Tipuri de filtre cu cărbune activ

Din punct de vedere constructiv şi funcţional, filtrele cu cărbune pot


fi cu regim de curgere intermitentă sau continuă.
Filtrul cu cărbune activ având regim de curgere intermitentă constă
într-un rezervor cu cărbune activ granulat care se inundă cu apa uzată. În
mod obişnuit, amestecul apă – cărbune este agitat în scopul intensificării
vitezei procesului de adsorbţie. Pentru o perioadă determinată de timp,
denumită timp de contact, amestecul apă-cărbune este lăsat în repaus,
după care apa purificată este drenată iar cărbunele sedimentat este fie
eliminat, fie reactivat. Filtrele cu cărbune activ având regim de curgere
intermitentă funcţionează corespunzător în cazul sistemelor relativ mici.
Prezintă dezavantajul că necesită cheltuieli ridicate de funcţionare au un
debit limitat.
Filtrele cu carbon activ având regim de curgere continuă pot fi
clasificate în funcţie de sensul de curgere în filtre cu regim de curgere
ascendentă şi filtre cu regim de curgere descendentă.
Primul sistem utilizează un bazin cu cărbune activ granulat, similar
sistemului cu funcţionare intermitentă. Apa uzată, introdusă în regim
continuu pe la partea inferioară a bazinului, trece prin stratul de cărbune şi
este evacuată pe la partea superioară a acestuia. În acest caz, timpul de
contact este dependent de viteza ascensională a apei, precum şi de

71
Controlul particulelor solide

înălţimea stratului de cărbune. Filtrele cu regim de curgere ascendentă pot


utiliza fie cărbune granulat, fie sub formă de praf. Pentru limitarea pierderilor
de presiune, în cazul folosirii cărbunelui sub formă de praf, acesta se
dispune sub forma unor straturi care sunt fluidizate de către curentul de apă
în timpul funcţionării. Fluidizarea stratului de cărbune activ permite, în cazul
utilizării unor particule fine de cărbune, obţinerea unor suprafeţe de contact
mai mari raportate la unitatea de masă şi, implicit, un grad de adsorbţie
superior. În plus, datorită turbulenţei amestecului apă-cărbune din filtru
viteza de adsorbţie este mai mare.
Cel de-al doilea tip de filtru, cu regim de curgere continuu, expune
un strat de cărbune activ (uzual sub forma de coloană) unui curent
descendent de apă uzată. Acest sistem elimină supradimensionarea
bazinelor şi este utilizat frecvent pentru tratarea apelor municipale.
Dinamica procesului de adsorbţie într-o coloană de cărbune activ
este prezentat grafic în fig. 3.20 unde se observă, de asemenea,
desfăşurarea secvenţială a acestui proces pe segmente de-a lungul
coloanei. Astfel, iniţial adsorbţia are loc la nivelul segmentului superior al
coloanei (AB) din înălţimea coloanei. Pe măsură ce partea superioară a
coloanei se saturează cu solvit, zona de adsorbţie se deplasează în jos,
până când punctul B atinge extremitatea inferioară a coloanei.
Afluent Afluent Afluent Afluent

Zona de Zona
adsorbţie epuizată

Zona de Zona
adsorbţie epuizată
Zona
epuizată
Punct
critic

Zona de
adsorbţie
Zona de
adsorbţie
Efluent la Efluent pe Efluent la Efluent la
începutul durata epuizarea funcţionarea
filtrării filtrării coloanei ineficientă a
coloanei
Figura 3.20. Zonele de adsorbţie dintr-o coloană cu cărbune activ
cu curgere descendentă (Wheaton F., 1985)

Dacă timpul de funcţionare a filtrului este prelungit dincolo de acest


punct, extremitatea superioară a zonei de adsorbţie se apropie de baza
72
Ingineria sistemelor recirculante

coloanei iar zona de adsorbţie este scurtată. Scurtarea zonei de adsorbţie


are drept rezultat o eficienţă redusă a adsorbţiei.
Punctul în care efluentul nu mai întruneşte parametrii de calitate
impuşi, datorită scurtării zonei disponibile pentru adsorbţie, este denumit
punct critic (fi.3.20). Punctul critic este un punct de control care indică
momentul când adsorbantul trebuie înlocuit sau reactivat. Poziţia punctului
critic se poate determina experimental folosind coloane gradate şi
eşantioane de apă uzată.
Adsorbţia variază în funcţie de o multitudine de factori, cum ar fi:
tipul de cărbune activ, dimensiunea particulelor acestuia, dimensiunile
stratului de cărbune activ, caracteristicile apei uzate, metoda de punere în
contact a apei şi carbonului, precum şi debitul apei uzate.
Datorită faptului că există numeroase variabile ce trebuie luate în
considerare la proiectarea şi construcţia unui filtru cu cărbune activ iar
relaţiile dintre ele nu au fost exprimate matematic, modul de construcţie a
unui astfel de filtru este, în mare parte, experimental. În acest scop, se
realizează teste experimentale în vederea determinării punctului critic
pentru mai multe tipuri de cărbune şi pentru diferite granulozităţi ale
acestuia. În baza rezultatelor obţinute se apreciază care este cel mai
eficient tip de cărbune pentru condiţiile de lucru impuse.
După alegerea tipului de cărbune activ, în funcţie de capacitatea de
adsorbţie specifică a acestuia, se stabilesc principalii parametrii funcţionali,
anume, timpul de contact cu apa uzată, dimensiunile bazinului şi timpul de
folosire a carbonului.

3.4.2. Filtre cu schimbători de ioni

Schimbul ionic este un proces electrochimic care constă în schimbul


de ioni între două substanţe, de obicei o soluţie şi un solid insolubil în acea
soluţie. Schimbul ionic nu este numai un fenomen de adsorbţie pe o
suprafaţă, ci implică şi structura internă, în plan tridimensional, a
moleculelor fazei solide. Schimbul ionic este, în aceste condiţii, un proces
complex atât de adsorbţie dar şi de absorbţie.
Răşinile de schimb ionic pot fi încadrate, în funcţie de modul de
producere şi de caracteristicile lor, într-una din următoarele patru grupe:
cationi foarte acizi, cationi slab acizi, anioni foarte bazici, anioni slab bazici.
Există, de asemenea, unele materiale (argilele şi zeoliţii) la care apare în
mod natural schimbul ionic. Alegerea răşinii potrivite pentru reţinerea unui
anumit component depinde de proprietăţile acestuia.
Un exemplu tipic de schimb ionic este cel ce are loc în procesul
dedurizării apei. În acest caz, cationii de calciu şi magneziu ce determină

73
Controlul particulelor solide

duritatea apei pot fi înlăturaţi cu zeolit pe bază de sodiu, conform reacţiei


de schimb cationic (ecuaţia 3.4):

2 Na+Z- + Ca2+ ⇔ Ca2+Z2- + 2 Na+ 3.4.

unde, Z reprezintă zeolitul sau faza solidă a sistemului de schimb ionic.


Astfel, pe măsură ce apa dură trece prin zeolitul pe bază de sodiu,
ionii de sodiu sunt eliberaţi şi înlocuiţi în zeolit de către ionii de calciu. Apa
de alimentare conţine în primul rând ioni de calciu (Ca2+) şi magneziu
(Mg2+) iar apa de evacuare conţine ioni de sodiu (Na+) care nu măreşte
duritatea apei. Pentru fiecare ion de calciu scos din zeolit sunt eliberaţi doi
ioni de sodiu, acest schimb exprimând cerinţa zeolitului şi a soluţiei de a-şi
menţine neutralitatea.
În afara proceselor de schimb cationic, care implică în majoritatea
cazurilor metale, tratarea apei uzate se poate realiza şi prin procese de
schimb anionic în urma cărora sunt eliminaţi unii anioni (sulfuri, fluoruri,
bicarbonaţi etc.). Schimbul anionic se produce selectiv pentru diferiţi ioni.
Afinitatea răşinilor sintetice faţă de diversele grupe de elemente şi
compuşi chimici aflaţi în stare ionică este diferită, astfel:
- Li+ < H+< Na+ < K+ = NH4+ < Rb+ < Ag+
- Mg2+ = Zn2+ < Cu2+ < Co2+ < Ca2+ < Sr2+ < Ba2+
- F- < HCO3- < Cl- < Br- < NO3- < I- < ClO4-
Răşinile de schimb au o afinitate mai mare pentru ionii bivalenţi faţă
de cei monovalenţi.
Există şi o serie de răşini, denumite răşini de schimb ionic selectiv,
special realizate pentru a favoriza reţinerea unor anumiţi ioni. Acestea sunt
folosite în sistemele din acvacultură pentru eliminarea amoniului (NH4+).
Reducerea concentraţiei de amoniu determină implicit scăderea
concentraţiei de amoniac (NH3), produs foarte toxic pentru organismele
acvatice de cultură.
Substanţa organică reţinută la nivelul stratului de schimb ionic
(răşini naturale şi sintetice) determină blocajul fizic (colmatarea) al acestuia
şi implicit creşterea pierderilor de sarcină (presiune). De asemenea,
substanţa organică reţinută acoperă stratul de schimb ionic, împiedicând
schimbul de ioni între faza lichidă şi cea solidă. Cele două fenomene,
blocajul fizic şi cel ionic, determină scăderea eficienţei filtrului impunându-
se periodic spălarea, respectiv regenerare, stratului de schimb ionic;
frecvenţa operaţiunilor de spălare şi regenerare depinde de debitul şi
gradul de încărcare al apei uzate.
Regenerarea răşinilor uzate se poate face prin spălarea acestora
într-un amestec de soluţie de clorură de sodiu şi hipoclorit de sodiu
conţinând cca 2 % clor liber care distruge substanţa organică

74
Ingineria sistemelor recirculante

O răşină de schimb ionic de bună calitate trebuie să prezinte


următoarele caracteristici:
- să asigure suprafeţe mari de contact la nivelul cărora are loc schimbul;
- să fie uşor de regenerat cu materiale ieftine (ex: NaCl);
- să fie practic insolubile în soluţia din care se va face extracţia;
- să absoarbă destulă apă pentru a uşura penetrarea liberă a particulelor
de răşină de către moleculele de solvit.
O serie de materiale întrunesc aceste condiţii în proporţii diferite. Zeoliţii
sintetici de schimb ionic sunt, în majoritatea cazurilor, compuşi pe bază de
polistiren şi cu structură reticulată la care se adaugă diferite structuri
moleculare pentru a conferi materialului caracteristicile dorite. Există, de
asemenea, numeroase materiale care se găsesc în stare naturală şi care
sunt capabile de schimb ionic, printre acestea numărându-se argilele,
nisipul glauconitic verde şi clinoptilolitul.
Schimbul ionic se poate aplica cu succes la purificarea apelor uzate
rezultate din sistemele recirculante din acvacultură. Există astfel
posibilitatea înlăturării amoniului, nitraţilor şi fosfaţilor. De asemenea, prin
schimb ionic se pot elimina anumiţi acizi organici. Gradul de încărcare cu
materii organice, relativ ridicat, întâlnit de obicei în efluenţii sistemelor de
cultură, trebuie redus înainte de tratarea prin schimb ionic. Altfel, se va
reduce capacitatea de schimb a stratului filtrant şi va fi nevoie de
regenerarea frecventă a răşinilor pentru a se elimina materiile organice.
Marea varietate de ioni prezenţi în apa sărată şi valoarea ridicată a
concentraţiei acestora determină ocuparea rapidă a poziţiilor disponibile
pentru schimb ale fazei solide, motiv pentru care schimbul ionic nu este un
procedeu recomandat pentru tratarea apelor uzate la sistemele de cultură
ce folosesc apă sărata sau salmastră (peste 3 ÷ 5 0/00).
Natura schimbătorilor de ioni constituie un factor important de care
trebuie să se ţină seama la alegerea metodei de tratare a apei uzate dintr-
un sistem recirculant din acvacultură. Astfel, cunoscându-se selectivitatea
răşinilor pentru anumiţi ioni, se vor alege acele răşini capabile să extragă
ionii toxici pentru biomasa de cultură.
O atenţie deosebită trebuie acordată întreţinerii stratului de schimb
ionic. În acest scop este necesar să se urmărească momentul apariţiei
punctului critic în funcţionarea echipamentului utilizat. Viteza de apariţie a
punctului critic depinde de următorii factori: concentraţia particulelor solide,
structura calitativă a solidelor în suspensie, debitul apei uzate, natura
răşinilor utilizate, volumul stratului filtrant şi capacitatea de schimb ionic a
materialului. Pentru a determina punctele critice se utilizează teste
experimentale ce iau în considerare toate variabilele menţionate.

75
Controlul particulelor solide

3.4.3. Fracţionarea (separarea) cu spumă

Fracţionarea cu spumă este un proces de separare sau concentrare


a materialelor dizolvate prin adsorbţia unuia sau mai multor solviţi la
suprafaţa bulelor de aer trecute prin soluţia supusă tratării. Astfel, se
formează spuma la suprafaţa căreia sunt concentrate atât substanţe
dizolvate cât şi particulele solide (TSS) ce se fixează pe suprafaţa bulei.
Prin înlăturarea spumei de la suprafaţa lichidului se realizează în
acelaşi timp eliminarea substanţelor solvite şi a particulelor solide
concentrate în zona respectivă.
Există mai multe tehnici de separare bazate pe fracţionarea cu
spumă, unele din acestea aplicându-se cu bune rezultate în acvacultură,
cum ar fi fracţionarea cu bule şi flotaţia
Fracţionarea cu bule este asemănătoare, în ceea ce priveşte
principiul de funcţionare, cu procedeul fracţionării cu spumă de care se
deosebeşte prin aceea că nu se produce spumarea. Fracţionarea cu bule
se produce acolo unde este prezent un material tensioactiv dar, din diverse
motive, soluţia nu spumează. Întrucât soluţia din apropierea suprafeţei
lichidului se îmbogăţeşte cu solvit, înlăturarea lichidului de la suprafaţă
duce la scăderea concentraţiei de solvit din apa uzată introdusă pe la
partea inferioară a coloanei.
Procedeele bazate pe flotaţie sunt utilizate la evacuarea deşeurilor,
purificarea minereurilor şi concentrarea microorganismelor. Aceste procese
constau în barbotarea, sub o anumită presiune, a aerului în apa uzată care,
din punct de vedere fizic, poate fi considerată un amestec lichid – solid. În
acest caz, bulele de aer se ataşează de materialele solide, procesul
continuând până când combinaţia solid – bule va căpăta o greutate
specifică aparentă mai mică decât cea a apei, moment din care solidele
ajung în stare de plutire, putând fi eliminate cu uşurinţă din sistem.
Principiul fizic al flotaţiei constă în transferul substanţelor dizolvate şi a
particulelor solide fine din apa uzată prin adsorbţie la nivelul bulelor de gaz.
Practica acvaculturii din sistemele recirculante evidenţiază eficienţa
procedeului separării cu spumă prin reducerea cu peste 50% a turbidităţii
apei, reducerea populaţiei bacteriene de aproape 100 ori după aproximativ
2,5 ore de la tratare precum şi prin faptul că în condensatul de spumă
concentraţia de particule solide poate atinge de 5 ori concentraţia acestora
din apa uzată.
Procesul de separare cu spumă asigură îndepărtarea particulelor cu
diametrul mai mic de 30 μm. Operaţia se realizează continuu şi nu este
necesară spălarea în contracurent ca în cazul altor tipuri de filtre.
Separarea cu spumă poate fi utilizată la separarea sau purificarea
diferitelor soluţii. Semnificativ în acest sens, este faptul că mai mulţi ioni din

76
Ingineria sistemelor recirculante

apa de mare (de exemplu ionii de calciu, cupru, magneziu, mangan) pot fi
separaţi prin această metodă.
Fracţionarea cu spumă constituie un procedeu destul de eficient
pentru înlăturarea materiilor organice dizolvate din sistemele de cultură a
peştelui sau a crustaceelor. Eliminarea substanţei organice din mediul de
cultură a unui sistem recirculant reduce concentraţia de azot amoniacal prin
eliminarea materialului proteic primar înainte de a avea loc descompunerea
bacteriană. Astfel, fracţionarea cu spumă a unei ape uzate reduce
consumul de oxigen şi concentraţia de nitraţi din apa de cultură. Deoarece
fracţionarea cu spumă îndepărtează materiile organice dizolvate, din care
mare parte o constiuie acizii organici, această metodă ajută la menţinerea
controlului pH – ului apei de cultură. Procedeul fracţionării cu spumă este
aplicabil în cazul solviţilor tensioactivi sau în cazul celor care pot dobândi
proprietăţi tensioactive prin adăugarea unui agent tensioactiv
corespunzător. Întrucât fracţionarea cu spumă se produce cel mai bine la
concentraţii scăzute ale substanţei solvite, principala aplicaţie a acestei
metode constă în concentrarea şi separarea solviţilor din soluţiile diluate.
Procedeul este, de asemenea, folosit la concentrarea sau separarea
enzimelor, proteinelor şi a altor compuşi biochimici similari, produşi sensibili
la căldură, variaţii de pH, solvenţi ş.a.
Principiul de funcţionare al instalaţiei (fig. 3.21) constă în pomparea
apei uzate (solvent şi solvit) într-o coloană de secţiune circulară pe la a
cărei parte inferioară se introduce, printr-un tub difuzor, aerul sub forma
unor bule mici.
În deplasarea lor ascensională, bulele colectează solvitul pe care-l
concentrează la suprafaţa apei. Astfel, la suprafaţa lichidului bulele trec în
faza de spumă, purtând cu ele încărcătura de solvit şi particule solide fine,
împreună cu o cantitate mică de solvent. Procesul de formare continuă a
spumei determină ridicarea acesteia în coloană până când este forţată să
treacă în colector, de unde este evacuată.
Apa filtrată este colectată la baza coloanei iar nivelul lichidului în
coloană este controlat printr-un robinet plasat pe traseul evacuării apei
filtrate.
Există numeroase configuraţii constructive ale instalaţiilor de
fracţionare cu spumă dar toate pot fi încadrate în patru variante funcţionale.
Prima variantă, cea mai simplă (fig. 3.21) constă, aşa cum s-a
descris în introducerea apei uzate, încărcate cu solvit, pe la partea
inferioară a instalaţiei, eliminarea spumei pe la partea superioară a
acesteia şi colectarea apei filtrate la baza.

77
Controlul particulelor solide

Colector Spumă
de spumă

Spumă

Apă uzată
Lichid
Difuzor
Aer
Apă filtrată

Fig. 3.21. Instalaţie simplă de separare cu spumă (Wheaton, F., 1985)

Într-o a doua variantă (fig. 3.22), o parte din spuma evacuată este
fragmentată şi apoi readusă în coloană unde este introdusă în spuma în
curs de formare. Aceasta conduce la creşterea concentraţiei de solvit din
spumă prin reducerea volumului de lichid care înconjoară bulele, lichid ce
este înlocuit cu spumă fragmentată
Spumă
Fracţionare
spumă

Retur

Efluent
concentrat
Spumă

Apă
Apă uzată
Difuzor
Apă filtrată
Aer

Figura 3.22. Instalaţie de separare cu recuperarea spumei (Wheaton, F., 1985)

78
Ingineria sistemelor recirculante

Într-o a treia variantă (fig. 3.23), punctul de alimentare cu apă uzată


a instalaţiei este plasat deasupra suprafeţei de separaţie apă-spumă.
Modul specific de acces al apei uzate în coloană determină deplasarea sa
descendentă prin stratul de spumă unde sunt reţinuţi solviţii.
Spumă Fracţionare
Apă uzată spumă

Spumă
Efluent
concentrat

Apă
Difuzor
Apă
tratată
Aer

Figura 3.23. Instalaţie de separare cu spumă prin spălare (Wheaton, F., 1985)

Spumă Disipator
Apă uzată spumă

Spumă Reflux

Efluent
concentrat

Difuzor Apă
Apă
tratată
Aer

Figura 3.24. Instalaţie de separare cu spumă combinat (Wheaton, F., 1985)

79
Controlul particulelor solide

Randamentul unei instalaţii de separare cu spumă se exprimă prin


realizarea unei cât mai mari concentraţii de solvit în spumă, respectiv a
unei concentraţii cât mai reduse de solviţi în apa tratată. Realizarea acestui
deziderat impune, în cazul apelor cu un grad mare de încărcare, utilizarea
simultană a procedeului de separare cu recuperarea spumei cu cel prin
spălare. În fig. 3.24 este prezentat modul de funcţionării, respectiv schiţa
constructivă a unei instalaţii de separare ce combină cele două procedee.
Ca mod de funcţionare, o instalaţie de separare cu spumă în curent
direct (fig. 3.25) este asemănătoare unei pompe aerlift şi constă în
introducerea de aer, sub o anumită presiune, la baza unei coloane de apă.
Amestecul aer-apă, urmare greutăţii specifice subunitare, se deplasează
ascendent, spuma cu solviţii adsorbiţi fiind colectată la partea superioară a
a instalaţiei de unde, prin intermediul unui preaplin este evacuată din
sistem. Din colectorul de spumă este eliminată şi apa în exces.
În separatorul cu spumă în contracurent (fig. 3.26) apa uzată are o
deplasare ascendentă în timp ce aerul introdus în coloană se deplasează
ascensional. Sensul opus de deplasare al celor două fluide măreşte timpul
de contact dintre aer şi apă şi, implicit, creşte eficienţa separatorului.

Preaplin Colector de spumă


spumă

Apă în Spumă
exces

Apă
uzată Aer

Figura 3.25. Separatorul cu spumă în curent direct (Wheaton, F., 1985)

80
Ingineria sistemelor recirculante

Colector de
spumă Preaplin
spumă
Spumă

Apă uzată
Apă

Difuzor Apă de
Difuzor tratat

Aer

Valve

Figura 3.26. Separatorul cu spumă în contracurent (Wheaton, F., 1985)

Factorii care influenţează funcţionarea separatoarelor cu


spumă

Funcţionarea unei instalaţii de separare cu spumă este influenţată


de numeroşi factori cum ar fi: natura solventului, natura gazului utilizat şi a
solviţilor din apa uzată, concentraţia solviţilor din apa uzată, debitul gazului
introdus, reacţia şi temperatura apei uzate, variabilele fizice ale
separatorului (înălţimea şi diametrul coloanei de separare, submergenţa
orificiului de alimentare a coloanei cu apă uzată), modul de injectare a
gazului, gradul de solubilitate a solviţilor, tensiunea superficială a
solventului.
Natura solventului, a gazului introdus şi a solviţilor din apa uzată
determină nivelul activităţii tensioactive a solviţilor, precum şi capacitatea
soluţiei de a spuma. Proprietăţile spumei sunt influenţate de către solvit,
solvent şi gazul utilizat. În cazul sistemelor recirculante de creştere din
acvacultură, solventul este reprezentat de apă iar cel mai adesea gazul
utilizat la separarea cu spumă este aerul. Substanţa solvită în apa de
cultură ce trebuie eliminată prin această metodă este reprezentată de o
mare varietate de compuşi (compuşi organici – proteine, alcooli, acizi
organici şi compuşi similari, compuşi anorganici – amoniac, fosfaţi, sulfaţi,
compuşi de calciu etc.). Îndepărtarea solviţilor dintr-o apă uzată prin

81
Controlul particulelor solide

separarea cu spumă necesită ca aceasta să fie tensioactivă sau să fie


capabilă să devină tensioactivă prin adiţionarea unui compus adecvat.
Spuma produsă trebuie să fie, de asemenea, suficient de stabilă astfel
încât să permită eliminarea solvitului înainte ca aceasta să se destrame.
Compuşii ce nu sunt tensioactivi pot fi eliminaţi prin fracţionare dacă pot fi
determinaţi să reacţioneze chimic pentru a produce un compus tensioactiv
sau dacă pot fi atraşi electrostatic la suprafaţa unui agent tensioactiv.
Separarea cu spumă elimină în primul rând materialele dizolvate dar, prin
aceeaşi metodă, mai pot fi eliminate şi materiale sub formă de particule
fine. Eliminarea acestora se realizează fie prin atracţie electrostatică la
suprafaţa bulelor, fie prin reţinere fizică a particulelor în masa de spumă.
Concentraţia de solviţi are un efect determinant asupra funcţionării
separatorului. Întrucât, cel mai des, tensiunea superficială este în relaţie
logaritmică cu concentraţia solvitului, schimbările apărute în concentraţia
acestuia, mai ales în cazul concentraţiilor scăzute, determină scăderea
rapidă a tensiunii superficiale, respectiv modificarea caracteristicilor
spumante ale soluţiei. Urmare fenomenelor fizice menţionate, rezultă că
separarea cu spumă este un procedeu eficient în cazul unor concentraţii
scăzute ale solviţilor.
Debitul de gaz influenţează mărimea suprafeţei disponibile pentru
adsorbţie. Astfel, debitele mari de gaz sporesc suprafaţa de contact până
când se produce concreşterea bulelor în masa de lichid din coloană cu o
viteză mai mare decât viteza de formare a suprafeţei. De aceea, sporirea
debitului de gaz, peste o anumită valoare determină cheltuieli mărite pentru
pomparea aerului în instalaţie, fără a se obţine o îmbunătăţire a vitezei de
extracţie.
Opus efectului prezentat anterior, debitele mari de gaz măresc
debitul de spumă şi micşorează timpul de drenare a spumei. În acest caz,
densitatea spumei creşte datorită antrenării unui volum mai mare de lichid.
În ceea ce priveşte raportul de îmbogăţire (raportul dintre concentraţia de
solvit din spumă şi concentraţia de solvit din soluţia de alimentare), acesta
descreşte din acelaşi motiv. Descreşterea raportului de îmbogăţire pe
măsura creşterii debitului de gaz introdus în instalaţii constituie un fenomen
evidenţiat la majoritatea aplicaţiilor din acavcultură.
Mărimea debitului de gaz ce trebuie introdus într-o instalaţie de
separare depinde şi de condiţiile de alimentare cu gaz a coloanei. Astfel, cu
cât bulele de gaz sunt mai mici, cu atât mai mare va fi raportul dintre aria
suprafeţei de contact şi volumul de lichid. Dimensiunea unei bule este
determinată de dimensiunea orificiilor difuzorului, de proprietăţile fizico-
chimice ale apei uzate şi de amploarea procesului de concreştere a bulelor.
În cazul ideal, toate bulele produse vor avea o dimensiune uniformă şi vor fi
uniform distribuite în masa de apă din coloana separatoare

82
Ingineria sistemelor recirculante

Reacţia apei (pH-ul) este importantă în ceea ce priveşte eliminarea


proteinelor. Extracţia acestora se realizează cel mai bine atunci când pH-ul
apei este egal cu pH-ul izoelectric al proteinei ce urmează a fi extrasă.
Întrucât proteinele au valori de pH izoelectric diferite, eliminarea proteinelor
dintr-un sistem de acvacultură poate să aibă loc sub forma unei extracţii
preferenţiale a anumitor proteine. Cunoaşterea punctelor izoelectrice ale
proteinelor şi a pH – ului apei permite determinarea proteinelor cu
probabilitatea cea mai mare de a fi extrase.
Temperatura sistemului condiţionează randamentul unui separator
cu spumă sub mai multe aspecte. O principală caracteristică fizică
influenţată de temperatură este vâscozitatea. O vâscozitate ridicată reduce
viteza de scurgere a spumei şi determină creşterea conţinutului în apă a
acesteia. De asemenea, o vâscozitate mare reduce viteza de ridicare a
bulelor în volumul de lichid, acest aspect având o însemnătate relativ
minoră în cazul temperaturilor întâlnite în sistemele din acvacultură.
Unele materiale tensioactive nu fac spumă sau prezintă abilităţi
scăzute de spumare, cu excepţia unui interval specific de temperatură,
interval ce este caracteristic fiecărui tip de compus chimic; temperatura
optimă pentru majoritatea compuşilor se determine experimental.
Variabilele fizice ale separatorului influenţează substanţial modul de
funcţionare şi randamentul acestuia. Astfel, o coloană cu înălţime mare are
tendinţa să producă o spumă mai uscată, suportând o concentraţie de
solvit mai ridicată în condiţiile în care toate celelalte variabile rămân
constante. De asemenea, diametrul coloanei constituie un parametru ce
influenţează într-o mare măsură funcţionarea şi randamentul unui separator
cu spumă. În acest sens, este de menţionat faptul că un diametru crescut al
coloanei reduce randamentul eliminării solviţilor ca urmare a micşorării
suprafeţei de contact şi a raportului de îmbogăţire, în condiţiile în care toţi
ceilalţi parametri rămân constanţi. Adâncimea la care se află orificiul de
alimentare a coloanei cu apă şi modalitatea introducerii a aerului în aceasta
constituie, de asemenea, principali factori ce determină eficienţa instalaţiei.
Complexitatea proceselor de formare a spumei şi de adsorbţie a solviţilor
este complexă, fapt pentru care soluţia constructivă a difuzorului de gaz şi
poziţia punctului de admisie a apei în coloane se stabilesc pe cale
experimentală.
Gradul de solubilitate a solviţilor constituie un parametru fizic ce
influenţează în mare măsură eficienţa unui separator cu spumă. O
solubilitate scăzută a substanţei solvite determină creşterea eficienţei
separatorului. Astfel, s-a constatat că între solubilitatea unui solvit şi viteza
de migrare a acestuia spre suprafaţa de separare există o relaţie de
inversă proporţionalitate. Cu cât este mai puţin solubil un solvit, cu atât mai
rapidă şi mai completă este migrarea sa spre suprafeţele de separare de

83
Controlul particulelor solide

fază, fenomen ce determină creşterea concentraţiei agenţilor tensioactivi la


nivelul suprafeţei de separaţie şi îmbunătăţirea extracţiei.

3.4.4. Ozonizarea

Ozonizarea nu constituie un procedeu propriu-zis de separare a


solviţilor dintr-o apă uzată. Ozonizarea contribuie la controlul particulelor
solide în mod indirect prin modificarea dimensiunilor particulelor. Ozonul,
gaz reactiv foarte instabil, are capacitatea de a fragmenta substanţele
organice cu masă moleculară mare în substanţe mai simple ce pot fi uşor
biodegradate sau reţinute prin precipitare sau adsorbţie.
Ozonul este folosit în numeroase sisteme de recirculare din
acvacultură pentru diminuarea turbidităţii şi a culorii apei. Efectul ozonizării
privind modificarea dimensiunilor particulelor solide nu este încă clar definit.
O atenţie deosebită trebuie acordată ozonului rezidual din apă care
poate determina disfuncţii la nivel branhial şi, în anumite situaţii, chiar
moartea peştilor sau a altor organisme care intră în contact cu apa
ozonizată.
Din aceste motive sunt necesare cercetări suplimentare înainte de a
recomanda folosirea acestui procedeu pentru controlul particulelor solide în
sistemele de creştere recirculante din acvacultură.

3.5. Aplicaţii ale sistemelor de control al particulelor


solide

Criteriul principal în alegerea unui anumit procedeu pentru controlul


TSS într-un sistem recirculant constă în asigurarea unei calităţi optime a
apei în ceea ce priveşte conţinutul de solide în suspensie cu cheltuieli de
capital şi de funcţionare minime.
De obicei, procedeele şi instalaţiile prezentate în acest capitol sunt
integrate în scheme tehnologice complexe ce satisfac dezideratele
menţionate anterior.
O tehnologie completă şi instalaţiile aferente pentru controlul TSS
este prezentată schematizat în fig. 3.27. Condiţionat de dimensiunea
particulelor şi concentraţia acestora, tehnologia aplicată poate cuprinde
toate cele trei faze (pretratarea, tratarea principală şi tratarea de finisare)
sau numai o parte din acestea.

84
Ingineria sistemelor recirculante

PRETRATARE TRATARE DE BAZĂ TRATARE


(OPŢIONALĂ) DE FINISARE

Site grosiere
Pământ diatomit (DE)
Bazine sedimentare
Decantoare tubulare
Microsite
Materiale granulare (GM)
Fracţionare cu spumă

100 75 30 10
Dimensiunea particulelor solide (μm)

Fig. 3.27. Schemă de aplicare a diferitelor procedee de control al particulelor solide


în funcţie de dimensiunea acestora (Timmons şi Losordo, 1994)

Cele mai folosite instalaţii pentru pretratarea apei sunt bazinele de


sedimentare. Principala problemă ce trebuie avută în vedere la aplicarea
acestui procedeu este posibilitatea limitată de îndepărtare a particulelor fine
şi necesarul, relativ ridicat, de spaţiu. De asemenea, trebuie cunoscut
faptul că odată cu îndepărtatea nămolului din predecantoare are loc o
solubilizare semnificativă a solidelor ce trec în suspensie în masa apei,
contribuind la degradarea calităţii apei din sistem. De aceea, pretratarea
prin sedimentare constituie un procedeu recomandat în cazul speciilor
rezistente. Aplicarea acestei tehnologii de pretratare în sistemele de
producţie cu densităţi mari ale biomasei, biomasă reprezentată de specii
rezistente (crap, tilapia, anghilă), este recomandată atunci când timpul de
retenţie hidraulică este de ordinul a 1-2 zile sau în situaţia în care rata
curgerii este suficient de scăzută (<10m3/m2xzi). Impactul unei insuficiente
îndepărtări a solidelor fine creşte în cazul apelor reutilizate şi poate
contribui la apariţia unor stări de boală şi a unor probleme privind apariţia
unor mirosuri specifice în carnea de peşte.
Pretratarea apei în decantoare tubulare prezintă avantajul că se
reduce foarte mult din spaţiul tehnologic şi se limitează într-o măsură
apreciabilă pierderile de apă, comparativ cu bazinele de sedimentare
obişnuite. Totuşi, gradul mare de acumulare a particulelor fine şi, implicit,
85
Controlul particulelor solide

vicierea apei recirculate constituie un important factor restrictiv privind


aplicabilitatea acestor tehnologii. Completarea cu biofiltre, capabile să
reducă încărcărea în materie organică, face posibilă utilizarea acestor
separatoare în pretratarea apelor reziduale din cadrul unui sistem
recirculant.
Eficientizarea separării particulelor solide se obţine prin asocierea
procedeelor de pretratare cu procedee de tratare propriu-zise, numite
principale. Dintre procedeele principale de tratare întâlnite în practica
sistemelor recirculante, majoritatea se bazează pe filtrarea cu agenţi
granulari (GM).
Filtrele GM sunt folosite după îndepărtarea particulelor grosiere prin
sedimentare, astfel încât apa uzată, ajunsă în această fază de tratare, are
o concentraţie relativ scăzută de TSS. Se evită, în acest mod, colmatarea
filtrelor, se reduce frecvenţa spălărilor în contracurent şi, implicit, consumul
de apă şi energie aferent acestor operaţii. Combinarea predecantării cu
filtrarea propriu-zisă cu agenţi granulari asigură o optimă tratare a apei
uzate în condiţiile unei încărcări importante cu TSS asociată densităţii mari
de biomasă în sistemele de creştere din acvacultură.
Filtrele având curgere ascendentă elimină problemele de colmatare
şi tasare ce apar la filtrele la care curgerea este descendentă. Dezavantajul
filtrelor ascendente constă în faptul că implică o curăţire dificilă şi de lungă
durată, mai costisitoare. Filtrele umede cu nisip rezolvă, parţial, în cazul
sistemelor cu încărcare moderată în TSS, deficienţele amintite mai sus.
Pentru speciile de peşti sensibile la concentraţia în TSS, respectiv
pentru anumite stadii de dezvoltare ale acestora, mai sensibile, se impune
o ultimă treaptă de tratare a apei uzate, anume finisarea.
Filtrele cu agenţi poroşi şi diferite procedee fizico-chimice pot fi
utilizate în acest scop, calitatea apei tratate justificând costul ridicat al
acestor echipamente.
Cunoaşterea mecanismelor fiecărui procedeu de îndepărtare a
particulelor solide este esenţială pentru proiectarea unor scheme de tratare
integrate care să răspundă exigenţelor fiecărei tehnologii de creştere.
Schema de tratare a apei uzate în cazul unui sistem recirculant este
condiţionată, în primul rand, de capacitatea portantă a acestuia, implicit de
natura şi nivelul concentraţiei în TSS.
Aplicaţiile potenţiale (specii de peşti, densităţi de populare,
temperatura apei, densităţi de populare etc.) şi principalele probleme
funcţionale (necesar de spaţiu, randamentul îndepărtării solidelor fine,
mărimea pierderilor de sarcină, exigenţe privind întreţinerea etc.) pentru
diferite configuraţii de procedee de filtrare sunt prezentate în tabelul 3.1.

86
Ingineria sistemelor recirculante

Tabelul 3.1. Procedee recomandate pentru controlul solidelor suspendate


(Timmons şi Losordo, 1994)

Configuraţie procedeu Problemele principale Aplicaţii potenţiale


Volume mari, slabă Peşti rezistenţi
îndepărtare a solidelor (ex.: crap, tilapia etc.)
Bazin de fine, pierderi de apă
decantare plan
(BDP)

Îndepărtare limitată a Peşti rezistenţi,


solidelor fine, încărcare peşti de apă caldă (ex.
Decantor tubular cu substanţă organică catfish) în densităţi
(DT) moderate
Pierderi mari de sarcină, Puiet, crustacei, bazine
îndepărtare limitată a peşti ornamentali
Filtru cu material solidelor fine, pierderi de
granular (FGM) apă
Pierderi de presiune Densităţi mari ale
mari, necesar moderat biomasei de cultură
BDP + FGM de spaţiu

Pierderi mari de presiune, Larve, reproducători,


curăţare frecventă, cost peşti ornamentali,
FGM + cartuş de suplimentar cartuş filtrare
filtrare
Pierderi mari de Larve, reproducători,
presiune, curăţare peşti ornamentali
FGM + pământ frecventă
diatomit (DE)

87
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

5. PROIECTAREA FILTRELOR
NITRIFICATOARE

5.1. Noţiuni introductive

Filtrele nitrificatoare, cunoscute în literatura de specialitate şi sub


denumirea de filtre biologice sau biofiltre, sunt folosite uzual în sistemele de
producţie recirculante din acvacultură pentru reţinerea amoniului şi
conversia acestuia în nitriţi şi apoi în nitraţi, compuşi mai puţin toxici.
Filtrele de nitrificare sunt entităţi biologice alcătuite din diverse tipuri de
medii solide pe care se dezvoltă bacteriile nitrificatoare. Bacteriile
nitrificatoare folosesc energia eliberată la conversia amoniului în nitraţi în
activitatea lor metabolică.
Proiectarea filtrelor nitrificatoare utilizează date biologice, chimice şi
fizice care definesc metabolismul peştilor şi al bacteriilor. În baza acestor
date se concepe o unitate fizică, filtrul, în care se dezvoltă o suficientă
biomasă de bacterii nitrificatoare, capabile să reţină compuşii azotului din
apa reziduală produsă de către o cantitate determinată de biomasă de
cultură.
Datele de bază necesare pentru proiectarea filtrelor nitrificatoare, în
special cele care se referă la compuşii azotului rezultaţi din activitatea
metabolică a speciilor de peşti crescuţi în sisteme recirculante, nu sunt
suficient de precise; astfel, în ceea ce priveşte încărcarea în amoniac a
unei ape reziduale la un sistem de creştere din acvacultură, literatura de
specialitate indică valori extrem de diferite, raportul dintre acestea ajungând
la 1/10. Pentru anumite specii de peşti, respectiv pentru anumite stadii de
dezvoltare, informaţiile necesare pentru proiectarea unui filtru nitrificator pot
lipsi. În acest caz, acceptând erorile inerente, pot fi utilizate informaţii
referitoare la alte specii de peşti a căror activitate metabolică este
comparabilă.
Prin parametrii proiectaţi, un filtru nitrificator trebuie să asigure o
rată optimă de îndepărtare a compuşilor toxici produşi într-un sistem
recirculant din acvacultură în vederea menţinerii calităţii apei la un nivel
optim pentru a preveni stresul asupra materialului biologic de cultură.

235
Sisteme recirculante de acvacultură

Compuşii toxici (deşeurile) sunt rezultatul metabolismului peştilor iar


îndepărtarea acestora este rezultatul activităţii bacteriilor nitrificatoare.
Deoarece ambele procese sunt de natură biologică, modificarea
parametrilor de mediu va afecta rata acestor procese metabolice; literatura
de specialitate indică peste 35 de parametri ce influenţează eficienţa
filtrelor nitrificatoare. Multitudinea de parametri luaţi în considerare la
proiectarea filtrelor nitrificatoare determină variate soluţii constructive şi
funcţionale, anume: filtre submersate, filtre „trickling”, filtre cu tambur, filtre
tip RBC, filtre cu pat fluidizat etc.

5.2. Metodologia proiectării filtrelor nitrificatoare

Proiectarea unui filtru nitrificator reprezintă, în termeni simpli, o


problemă de bilanţ între reziduurile produse de biomasa de cultură şi,
respectiv, reziduurile îndepărtate de filtru. De aceea, proiectarea unui filtru
nitrificator presupune, într-o primă etapă, determinarea cantităţii de
reziduuri produse în sistemul de creştere. În funcţie de aceasta, se
stabileşte tipul filtrului şi capacitatea sa, astfel încât rata îndepărtării
reziduurilor să fie mai mare sau, cel puţin egală, cu rata acumulării lor.
Din cauză că rata producerii, respectiv îndepărtării reziduurilor, este
variabilă în timpul zilei, funcţie de frecvenţa şi mărimea raţiilor alimentare,
proiectarea filtrelor nitrificatoare reprezintă o activitate complexă de
balansare (echilibrare, compensare) a acestora.
Principial, etapele parcurse la proiectarea unui filtru nitrificator sunt:
- determinarea producţiei de deşeuri;
- stabilirea toleranţei peştilor pentru amoniac, azotiţi, azotaţi şi particule
solide;
- determinarea consumului de oxigen de către peşti;
- calculul capacităţii portante a sistemului de creştere;
- calculul debitelor de apă din sistem (debitul de primenire, debitul
filtrului);
- determinarea concentraţiei de amoniac la o singură trecere a apei prin
unităţile de creştere;
- determinarea factorului de concentraţie a amoniacului datorat
recirculării apei;
- calculul eficienţei de îndepărtare a amoniacului în filtru;
- determinarea încărcării totale în amoniac a filtrului;
- calculul timpului necesar de retenţie a apei în filtru;
- determinarea volumului filtrului şi a ariei suprafeţei specifice;
- determinarea dimensiunilor filtrului;
- verificarea alimentării cu oxigen a filtrului;

236
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

- revizuirea proiectului în cazul suplimentării necesarului de oxigen.


Primele trei etape se rezolvă relativ uşor dacă există date. În
realitate, aceste date există în totalitate şi prezintă un grad acceptabil de
certitudine pentru foarte puţine specii. Pentru alte specii sunt disponibile
informaţii doar pentru un anumit stadiu de dezvoltare al acestora, iar pentru
majoritatea speciilor datele necesare lipsesc.
Datele privind producţia de reziduuri pot fi disponibile dar într-o
formă inutilizabilă pentru proiectare. De exemplu, toxicitatea amoniacului
este exprimată, adesea, prin indicatorul LD 50 care exprimă doza la care
concentraţia de amoniac are efect letal asupra 50 % din populaţie; valoarea
indicată pentru acest parametru de literatura de specialitate este extrem de
diferită, constituind un impediment în proiectarea filtrelor.
Rata producerii reziduurilor într-un sistem de creştere este variabilă,
depinzând de mărimea peştilor, rata hrănirii şi de temperatura apei. Rata
îndepărtării reziduurilor este, de asemenea, variabilă în funcţie de
temperatura şi intensitatea curgerii apei, încărcarea în amoniac, precum şi
de alte variabile. În acest condiţii, filtrul trebuie proiectat în funcţie de
încărcarea maximă în reziduuri preconizată a se înregistra pe durata
exploatării. Determinarea încărcării maxime de calcul a filtrului nu necesită
numai cunoştinţe privind mecanismul producerii reziduurilor ci şi
cunoaşterea particularităţilor privind managementul tehnologic al sistemului
de creştere a peştilor. Astfel, o aceeaşi biomasă de cultură poate produce o
cantitate mai mare sau mai redusă de reziduuri în funcţie de talia
exemplarelor; peştii de talie mică, cu un metabolism mai activ, vor produce
o cantitate mai mare de reziduuri decât o biomasă echivalentă în greutate,
alcătuită, însă, dintr-un număr mai mic de exemplare, de talie mai mare.
Datorită complexităţii proceselor de producere a reziduurilor,
respectiv de îndepărtare a acestora, precum şi datorită caracterului
aleatoriu al variabilelor ce influenţează acest proces, literatura de
specialitate indică faptul că mărimea filtrelor nitrificatoare ce operează în
sisteme de creştere identice ca nivel al biomasei este foarte diferită,
raportul dintre valorile extreme fiind de peste 1/100. Această pronunţată
variabilitate dimensională impune mult discernământ la proiectarea filtrelor
nitrificatoare întrucât spaţiul afectat, respectiv costurile aferente, sunt direct
proporţionale cu mărimea lor.

Un exemplu tipic de proiectare a filtrelor nitrificatoare se referă la


cele submersate cu circulaţie verticală a apei. Principala caracteristică a
filtrelor submersate constă în aceea că oxigenul necesar nitrificării este
asigurat, în totalitate, de curentul de apă, spre deosebire de filtrele cu
tambur sau cu discuri, care utilizează, suplimentar, oxigenul atmosferic.
Aprovizionarea exclusivă a filtrelor submersate cu oxigenul dizolvat în apa

237
Sisteme recirculante de acvacultură

ce trece prin filtru determină implicaţii semnificative asupra costurilor de


exploatare. Complexitatea modului de funcţionare a filtrelor submersate
recomandă ca metodologia proiectării acestora să fie aplicabilă şi pentru
celelalte filtre nitrificatoare. Datele iniţiale luate în considerare la
proiectarea filtrului sunt (Timmons şi Losordo, 1994):
- specia de cultură: păstrăv curcubeu (Onchorhynchus mykiss), cu masa
medie de 1 kg/buc.;
- raţia furajeră (granule): 2 % din greutatea corporala /zi;
- temperatura apei în sistemul de creştere: 12oC;
- concentraţia de saturaţie a oxigenului în sistemul de cultură,
corespunzător temperaturii de 12oC: 10 mg/l;
- conţinutul minim de oxigen al apei la ieşirea din filtru: 5 mg/l.
- rata recirculării apei: 90 %;
- tipul filtrului: filtru submersat;
- natura agentului filtrant: inele din plastic;
- caracteristicile agentului filtrant: diametrul inelelor - 2,5 cm; coeficient
de porozitate - 0,90; aria suprafeţei specifice - 160 m2/m3; greutatea
specifică - 18,5 kg/m3;

Parcurgând etapele prezentate, se stabilesc elementele definitorii


necesare proiectării soluţiei constructive şi funcţionale a unui filtru
nitrificator (Timmons şi Losordo, 1994), anume:

Etapa 1. Calculul producţiei de amoniac în cadrul sistemului.

Literatura de specialitate indică o strânsă corelaţie între cantitatea


de furaje administrată biomasei de cultură şi cantitatea de amoniac
produsă; cel mai frecvent şi cu rezultate acceptabile, producţia de amoniac
dintr-un sistem recirculant se determină cu relaţia lui Liao şi Mayo (1974),
care are forma:

AP = 0,0289 × % BW 5.1.

unde:
- AP = producţia de amoniac în cadrul sistemului (kg/zi);
- %BW = raţia furajeră (cantitatea de hrană distribuită zilnic) (kg/zi).

Etapa 2. Adoptarea indicelui de îndepărtare a amoniacului (AR) în


filtru.

Corespunzător datelor iniţiale privind temperatura apei (12 oC) şi


caracteristicile mediului filtrant, Speece (1973 citat de Timmons şi Losordo,
1994) indică pentru indicele de îndepărtare a amoniacului din filtru, AR =

238
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

0,60 g/m2xzi (pentru temperaturi şi medii filtrante diferite de cele


menţionate, indicele AR prezintă alte valori).

Etapa 3. Calculul ariei suprafeţei specifice necesare pentru o singură


trecere a apei prin sistem.

Acest parametru reprezintă raportul dintre producţia de amoniac şi


indicele de îndepărtare a amoniacului din filtru:
AP
SSA = 5.2.
AR
unde:
- SSA = aria suprafeţei specifice necesare pentru o singură trecere
a apei prin sistem (m2);
- AR = indicele de îndepărtare a amoniacului din filtru (kg/m2 x zi).

Această metodă de calcul a indicelui nu ţine cont de recirculare, de timpul


de retenţie a apei în filtru, precum şi de alte variabile ale acestuia.

Etapa 4. Calculul consumului specific de oxigen al biomasei de


cultură.

Consumul de oxigen al biomasei depinde de mai mulţi factori între


care cei mai importanţi sunt specia de cultură, talia exemplarelor şi
temperatura apei. În literatura de specialitate (Liao, 1971), factorii
menţionaţi sunt corelaţi într-o expresie de forma:

Oc = K 2 ⋅ T a ⋅ W b
5.3.

unde:
- Oc = consumul specific de oxigen al biomasei de cultură
(kg O2 / kg biomasă x zi);
- T = temperatura apei (oC);
- W = masa medie a peştilor (kg/buc.);
- K2 = constantă (adimensional);
- a,b = parametri de corelaţie (adimensionali).

Etapa 5. Calculul capacităţii portante a sistemului (Lc).

Capacitatea portantă reprezintă biomasa de cultură


corespunzătoare debitului unitar recirculant al sistemului. Capacitatea
portantă depinde, în principal, de trei factori, anume: consumul specific de

239
Sisteme recirculante de acvacultură

oxigen al speciei, concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat în apă ce


corespunde temperaturii şi altitudinii, concentraţia minimă de oxigen
admisibilă în filtru. Liao (1972 citat de Timmons şi Losordo, 1994)
recomandă pentru calculul capacităţii portante relaţia:

Lc =
(
0,14 C *O 2 − CO 2 m ) 5.4.
Oc
unde:
- LC = capacitatea portantă a sistemului [kg biomasă /(l / min)];
- C* O2 = concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat în apă,
dependentă de temperatură şi altitudine (mg/l);
- CO2 m = concentraţia minimă de oxigen admisibilă în filtru (mg/l);
- Oc = consumul de oxigen al biomasei (kg O2/100kg biomasă/zi)

Etapa 6. Determinarea ratei curgerii (Q).

Intensitatea curgerii apei într-un sistem recirculant din acvacultură,


exprimată prin debitul Q, este direct proporţională cu biomasa de cultură şi
invers proporţională cu capacitatea portantă a sistemului; rata curgerii se
determină cu relaţia:
SBM
Q= 5.5.
Lc
unde:
- Q = rata curgerii apei prin sistem (l / min);
- SBM = biomasa de cultură din interiorul sistemului (kg).

Etapa 7. Calculul concentraţiei de amoniac (Ci) la evacuarea apei din


filtru.

Concentraţia de amoniac din efluentul biofiltrului este un raport între


cantitatea de amoniac produsă de sistem pe durata unei zile şi cantitatea
de apă ce trece prin sistem în aceeaşi perioadă de timp; se calculează cu
relaţia:
AP
Ci = 5.6.
Q
Valoarea astfel determinată pentru Ci trebuie să fie inferioară
concentraţiei admisibile în amoniac a apei din sistemul de cultură (C2).
Valoarea parametrului C2 diferită, în funcţie de specie, pentru păstrăvul
curcubeu, Liao (1972) indicând o valoare de 0,75 mg amoniac/l.

240
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

Etapa 8. Calculul factorului concentraţiei admisibile de amoniac (C).

Factorul C este un parametru specific sistemelor recirculante, ce


exprimă raportul dintre concentraţia admisibilă în amoniac din sistemul de
cultură şi concentraţia în amoniac a apei la evacuarea din filtru. În condiţii
normale de exploatare, factorul C este supraunitar, indicând o judicioasă
corelaţie dintre biomasa sistemului şi capacitatea portantă a acestuia. Din
cele prezentate, rezultă că parametrul C are semnificaţia unui coeficient de
siguranţă în exploatarea sistemului, nefiind admise valori subunitare ale
acestuia; relaţia de calcul este:
C
C= 2 5.7.
Ci
unde:
- C = factorul concentraţiei admisibile de amoniac
(adimensional);
- C2 = concentraţia admisibilă în amoniac (mg/l);
- Ci = concentraţia în amoniac a apei la evacuarea apei din filtru
(mg/l);

Din considerente economice valoarea factorului C se limitează la


1,25÷1,30; valori mai mari pentru C presupun fie o reducere a biomasei
pentru o anumită rată a curgerii, fie o intensificare a circulaţiei apei pentru o
aceeaşi cantitate de biomasă.

Etapa 9. Calculul eficienţei filtrului (E).

Eficienţa unui filtru nitrificator exprimă cantitatea de metaboliţi


eliminaţi la o singură trecere a apei prin filtru. Valoarea acestui parametru
depinde de factorul concentraţiei admisibile în amoniac (C) şi intensitatea
recirculării apei exprimată procentual; se obţine cu relaţia (Liao şi Mayo,
1974):
1+ C ⋅ R − C
E= 5.8.
C⋅R
unde:
- E = eficienţa filtrului nitrificator (fracţie zecimală sau procentuală);
- R = rata recirculării apei în cadrul sistemului (fracţie zecimală sau %)

Pentru filtrele nitrificatoare utilizate în acvacultura sistemelor


recirculante se consideră că parametrul E se constituie în cea mai severă

241
Sisteme recirculante de acvacultură

(restrictivă) cerinţă; literatura de specialitate recomandă la proiectarea


filtrelor valori ale eficienţei de cel puţin 0,75 (75 %).

Etapa 10. Determinarea încărcării totală în amoniac a filtrului (WA).

Încărcarea totală în amoniac a unui filtru este un indicator cantitativ


de apreciere a efectului recirculării asupra eficienţei filtrelor nitrificatoare.
Acesta reprezintă produsul dintre producţia de amoniac din cadrul
sistemului (AP) şi factorul concentraţiei admisibile în amoniac (C) şi se
calculează cu relaţia:

W A = AP ⋅ C 5.9.

unde WA reprezintă încărcarea totală în amoniac a filtrului (kg amoniac / zi);

Etapa 11. Calculul timpului necesar de retenţie a apei în filtru pentru


îndepărtarea amoniacului (tm).

Obţinerea eficienţei preconizate a filtrului (E) în ceea ce priveşte


îndepărtarea amoniacului presupune ca apa uzată să fie reţinută în filtru o
anumită perioadă de timp impusă de dinamica activităţii metabolice a
bacteriilor nitrificatoare. Timpul de retenţie este direct proporţional cu
eficienţa filtrului şi se calculează cu o relaţie indicată de Liao (1972 citat de
Timmons şi Losordo, 1994), anume:
E
tm = 5.10.
9,8T − 21,7
unde:
- tm = timpul necesar de retenţie a apei în filtru pentru
îndepărtarea amoniacului (min);
- T = temperatura apei (oC).

Etapa 12. Calculul volumului mediului filtrant (V).

Volumul mediului filtrant reprezintă un important parametru


constructiv de dimensionare a filtrelor nitrificatoare. Acesta se determină în
funcţie de rata curgerii apei (Q), timpul de retenţie a apei în filtru şi
porozitatea agentului filtrant, conform relaţiei:

Q ⋅ tm
V= 5.11.
n
242
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

unde:
- V = capacitatea (volumul) mediului filtrant (l);
- n = porozitatea mediului filtrant (fracţie zecimală).

Etapa 13. Calculul ariei suprafeţei specifice (SSA).

Mărimea ariei suprafeţei specifice (SSA) constituie un parametru


esenţial pentru dimensionarea şi stabilirea soluţiei constructive a filtrelor
nitrificatoare. SSA se stabileşte în funcţie de volumul agentului filtrant (V),
respectiv aria specifică unitară a agentului filtrant cu relaţia:

SSA = V ⋅ SSU 5.12.

unde:
- SSA = aria suprafeţei specifice a agentului filtrant (m2);
- SSU = aria suprafeţei specifice unitare a agentului filtrant (m2/m3).

Referitor la SSA, se pot înregistra diferenţe destul de mari între


rezultatele obţinute aplicând relaţia 5.12 care ţine cont timpul de retenţie
(tm) şi eficienţa filtrării (E), şi rezultatele determinate cu relaţia 5.2 care ia în
considerare rata de formare a amoniacului (AP), respectiv rata de
îndepărtare a amoniacului (AR). Literatura de specialitate menţionează că
valorile SSA determinate cu relaţia 5.12 (Liao şi Mayo 1974 ) sunt de circa
6 ori mai mari decât cele stabilite cu relaţia 5.2. Siguranţa în exploatare a
unui filtru nitrificator din cadrul unui sistem recirculant impune ca la
proiectarea sa, respectiv la determinarea ariei suprafeţei specifice (SSA),
să se aplice relaţia 5.12.

Etapa 14. Stabilirea dimensiunilor filtrului.

Elementele dimensionale ale unui filtru nitrificator sunt importante


atât din punct de vedere al asigurării funcţionalităţii acestuia cât şi în ceea
ce priveşte optima configurare a sistemului recirculant. Principalul element
dimensional al unui filtru este adâncimea (D), parametru care se adoptă în
funcţie de valoarea timpului de reţinere, tm.
În funcţie de adâncime se stabileşte aria secţiunii transversale a
mediului filtrant, L x l = V / D, unde V este volumul mediului filtrant iar L şi l
sunt dimensiunile în plan ale secţiunii. Se adoptă, din considerente
constructive, o valoare optimă pentru raportul l / L, în baza căruia se
stabilesc dimensiunile l şi L.

243
Sisteme recirculante de acvacultură

Etapa 15. Verificarea alimentării cu oxigen a filtrului.

Este cunoscut faptul că bacteriile nitrificatoare din filtru sunt aerobe,


oxigenul necesar fiind asigurat de apa cu care este alimentat filtrul. Se
consideră că alimentarea cu oxigen a filtrului este corespunzătoare atunci
când cantitatea de oxigen disponibil în apa de alimentare este superioară
cantităţii de oxigen consumată în filtru.
Cantitatea de oxigen consumată în filtru (OC) depinde de rata
producerii amoniacului (AP) şi de consumul specific de oxigen pentru
conversia amoniului în nitraţi (4,18 g O2 / g NH3-N - Hochheimer, 1990 citat
de Timmons şi Losordo, 1994); se determină cu relaţia:

OC = AP ⋅ 4,18 kg O 2 / kg NH 3 5.13.

unde, AP se exprimă în kg NH3 /zi şi depinde de mărimea biomasei.


Cantitatea de oxigen disponibil la trecerea apei prin filtru depinde de
rata curgerii şi de dinamica reducerii concentraţiei oxigenului în filtru; se
determină cu relaţia:

(
OA = Q ⋅ C * O 2 − C O 2 m ) 5.14.

unde:
- OA = cantitatea de oxigenul disponibil la trecerea apei prin filtru
(kg O2/zi);
- Q = rata curgerii (l/zi);
- C* O2 = concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat în apă
dependentă de temperatură şi altitudine (mg/l);
- CO2 m = concentraţia minimă de oxigen admisibilă în filtru (mg/l);

Aplicând algoritmul şi relaţiile de calcul prezentate, creşterea unei


biomase de 10000 kg păstrăv curcubeu într-un sistem recirculant, în
condiţiile menţionate, necesită un filtru nitrificator care trebuie să realizeze
următorii parametri funcţionali:
- producţia de amoniac (AP) în cadrul sistemului: 5,8 kg/zi;
- indicele de îndepărtare a amoniacului (AR) în filtru: 0,60 g /m2 x zi;
- aria suprafeţei specifice necesare (SSA) pentru o singură trecere a apei
prin sistem: 9,667 m2;
- consumul specific de oxigen al biomasei de cultură (OC):
0,478 kg O2/100 kg peşte x zi;
- capacitatea portantă (Lc) a sistemului: 1,46 kg /( l /min);
- rata curgerii (Q): 6849 l/min;
- concentraţia amoniacului la evacuarea apei din filtru (Ci): 0,59 mg/l;
- factorul concentraţiei admisibile de amoniac (C): 1,27

244
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

- eficienţa filtrului (E): 0,76 (76 %)


- încărcarea totală în amoniac a filtrului (WA): 7,37 kg/zi
- timpul de retenţie necesar în filtru pentru îndepărtarea amoniacului (tm):
0,48 min;
- volumul mediului filtrant (V): 3653 l;
- aria suprafeţei specifice (SSA): 584 m2
- dimensiunile mediului filtrant (D,L,l): D = 2 m; L =1,8 m; l = 1,01 m;
- verificarea alimentării cu oxigen a filtrului:

OC = 24,24 kg O2/zi < OA = 49,3 kg O2/zi 5.15.

5.3. Biofiltre granulare expandabile

Termenul de biofiltre granulare expandabile (EGB) cuprinde o clasă


de filtre ce sunt definite atât prin configuraţia lor fizică cât şi prin modul de
operare. Biofiltrele EGB conţin paturi filtrante ce constau dintr-un material
granular şi sunt astfel configurate încât permit spălarea periodică a
mediului filtrant prin expandarea şi agitarea acestuia.
Prin structura sa fizică, mediul filtrant permite formarea unei pelicule
biologice active de bacterii nitrificatoare a cărei suprafaţă specifică este
considerabilă. Filtrele granulare expandabile permit un control eficient al
mecanismului dezvoltării biofilmului. Prin modul de funcţionare şi prin
structura fizică specifică a agentului filtrant, această categorie de biofiltre
asigură o bună reţinere a microparticulelor de substanţă organică. În aceste
condiţii este posibil ca filtrele EGB să fie astfel proiectate şi exploatate încât
să realizeze atât filtrarea biologică, prin nitrificare, cât şi cea mecanică,
reducându-se în acest fel complexitatea schemei de tratare a apei uzate.
Biofiltrele expandabile funcţionează eficient atâta timp cât cantitatea
de substrat (amoniac şi/sau BOD) pentru bacteriile nitrificatoare este
limitată, condiţii în care biomasă bacteriană nu se acumulează în exces, iar
biofilmul se consumă în acelaşi ritm cu care se formează. În aceste condiţii,
spaţiile interstiţiale ale mediului filtrant rămân libere asigurând o facilă
deplasare a apei. Deoarece nu este posibil ca în filtru să se menţină nivelul
concentraţiei substratului la valori limitative recomandate, biomasa
bacteriană se va dezvolta în exces sub forma unor flocoane care, împreună
cu substanţa organică reţinută de mediul filtrant, va colmata porii acestuia,
reducându-i substanţial porozitatea. Micşorarea graduală a porozităţii
mediului filtrant determină diminuarea conductivităţii hidraulice şi, implicit,
rata curgerii apei prin filtru. Ca urmare a alimentării deficitare cu apă, se
ajunge, după o perioadă de timp de funcţionare a filtrului, într-un punct în

245
Sisteme recirculante de acvacultură

care aportul de nutrienţi şi oxigen se reduce foarte mult în comparaţie cu


nivelul ridicat al biomasei, moment din care patul filtrant devine inutilizabil.
Încărcarea biologică, asociată de cele mai multe ori cu încărcarea
organică ridicată, impune utilizarea unor medii filtrante artificiale cu o înaltă
porozitate (90÷95 %). Mediile filtrante cu porozitate ridicată prezintă două
principale inconveniente, anume limitarea posibilităţilor de filtrare mecanică
a solidelor şi reducerea ariei suprafeţei specifice. Eliminarea dezavantajelor
amintite impune utilizarea unor medii filtrante cu porozităţi moderate
(30÷40 %) şi spălarea periodică a acestora.
Biofiltrele granulare expandabile se pot realiza în următoarele
variante constructive: filtre cu nisip ascendente, filtre cu bile din plastic,
filtre cu pat fluidizat.

5.3.1. Filtre cu nisip ascendente

Filtrele cu nisip ascendente (fig. 5.1) reprezintă un bun exemplu


pentru filtrele EGB. Acest tip de filtru asigură o valoare foarte ridicată a
suprafeţei specifice disponibilă pentru procesul de nitrificare prezentând, în
acelaşi timp, o capabilitate ridicată (similară cu cea a unui filtru rapid de
nisip) de reţinere a particulelor solide. Filtrele cu nisip ascendente constau,
principial, dintr-un pat de nisip grosier prin care apa se deplasează
ascensional, pe direcţie verticală, pe durata filtrării. Patul filtrant este
curăţat cu uşurinţă prin expandare hidraulică (spălare în contracurent).
Deoarece rata curgerii în timpul exploatării este apropiată de rata
care determină expandarea, în filtrele ascendente cu nisip nu apar
fenomenele nedorite de tasare sau înnămolire, întâlnite frecvent la filtrele
cu nisip sub presiune expuse la o încărcare organică moderată. Specific
acestei categorii de filtre este faptul că forţa de antrenare hidrodinamică,
orientată ascensional, reduce din greutatea specifică a materialului din care
este alcătuit patul filtrant pe care-l aduce în apropierea stării de plutire,
situaţie în care compactarea nisipului este evitată. După o anumită
perioadă de funcţionare, datorită colmatării, respectiv reducerii
conductivităţii hidraulice, în patul filtrant apar zone fluidizate (zone aflate în
stare de plutire în masa apei) ce se dezvoltă în timp; acest fenomen
reprezintă este un important indiciu că filtrul trebuie expandat şi spălat.
Filtrele cu nisip ascendente sunt indicate în cazul sistemelor
recirculante ce prezintă o încărcare organică scăzută sau moderată (de
exemplu, sisteme pentru păstrarea reproducătorilor). În acest caz,
concentraţiile substratului sunt scăzute (TAN < 0,3 mg/l, BOD5< 5 mgO2/l),
fiind compatibile cu caracteristicile funcţionale ale acestei categorii de filtre,
anume, suprafaţă specifică mare de contact şi capacitate relativ redusă de
transport a oxigenului.

246
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

a b

Apă de
spălare

Pietriş Apă
calibrat filtrată

Placă
perforată

Apă Apă
uzată uzată
Fig. 5.1. Filtru cu nisip ascendente (Timmons şi Losordo, 1994)
a – fază de filtrare; b – fază de spălare

Proiectarea filtrelor ascendente cu nisip se bazează pe această


ultimă caracteristică, anume, rata scăzută a alimentării cu oxigen. Patul de
nisip este submersat, astfel că tot oxigenul necesar bacteriilor trebuie
furnizat de apa ce urmează să fie tratată. Transportul de oxigen este, în
aceste condiţii, limitat de rata maximă a curgerii astfel încât patul filtrant să
nu fie fluidizat.
Folosind diferite metode prezentate în literatura de specialitate
(Manthe, 1988 citat de Timmons şi Losordo, 1994) se pot stabili, pentru
filtrele cu agregat mineral (nisip, pietriş, piatră spartă), diverse corelaţii între
rata curgerii, conţinutul în O2 al apei şi anumiţi parametri ai sistemului de
creştere, corelaţii în baza cărora se pot proiecta asemenea filtre,
parcurgând următoarele etape:

Etapa 1. Calculul ratei consumului de oxigen în filtru

247
Sisteme recirculante de acvacultură

Rata consumului de oxigen în filtru se stabileşte în funcţie de rata


curgerii apei prin filtru şi de concentraţia în oxigen a influentului, respectiv a
efluentului, cu relaţia:

OCF = Q (C i − C o ) 5.16.
unde:
- OCF = rata consumului de oxigen în filtru (mg O2 / zi);
- Q = rata curgerii apei prin filtru (l/zi);
- Ci = concentraţia în oxigen a influentului filtrului (mg O2/l);
- Co = concentraţia în oxigen a efluentului filtrului (mg O2/l).

Etapa 2. Calculul capacităţii portante a filtrului în funcţie de oxigen

Capacitatea portantă în oxigen a filtrului reprezintă cantitatea


minimă de oxigen ce trebuie asigurată filtrului astfel încât procesul de
nitrificare să nu fie sever inhibat; literatura de specialitate indică că această
condiţie este satisfăcută dacă oxigenul dizolvat în apă nu scade sub 2 mg/l.
Ţinând cont de acestea, capacitatea portantă în ceea ce priveşte conţinutul
în oxigen al unui filtru se determină cu relaţia:

OCC = Q (C i − 2 mg O 2 / l ) 5.17.

unde OCC reprezintă capacitatea portantă în oxigen a filtrului (mg O2 / zi).

Etapa 3. Calculul ratei consumului mediu normalizat de oxigen

Rata consumului normalizat de oxigen exprimă valoarea medie a


raportului dintre rata consumului de oxigen în filtru şi rata hranei distribuite;
se determină cu o relaţie empirică de forma:

∑ OCF
i =1
i / Wi
OLR = 5.18.
n
unde:
- OLR = rata consumului mediu normalizat de oxigen
(mg O2 / kg hrană);
- Wi = cantitatea de hrană distribuită, corespunzătoare zilei “i”
din perioada de creştere (kg/zi);
- n = numărul de zile din perioada de creştere (i = 1÷n);

Valoarea parametrului OLR este determinată de o multitudine de


parametri tehnologici, între care şi conţinutul în proteină al hranei. Astfel, în

248
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

cazul unui furaj ce conţine 35 % proteină folosit la hrănirea somnului


american crescut într-un sistem recirculant, rata consumului mediu
normalizat de oxigen este 350÷500 g O2/kg furaj.

Etapa 4. Calculul capacităţii portante a filtrului în funcţie de rata


hrănirii

Capacitatea portantă a filtrului în funcţie de rata hrănirii exprimă


raportul dintre capacitatea portantă în oxigen a filtrului (OCC) şi rata
consumului mediu normalizat de oxigen (OLR).
OCC
FCC = k F 5.19.
OLR
unde :
- FCC = capacitatea portantă a filtrului în funcţie de rata hrănirii
(kg hrana / zi);
- kF = parametru, supraunitar, stabilit în funcţie de coeficientul de
variaţie al şirului de valori privind cantitatea zilnică de
hrană distribuită pe durata perioadei de creştere.

Etapa 5. Calculul ratei curgerii în funcţie de rata hrănirii

Rata curgerii apei printr-un filtru este direct proporţională cu


produsul dintre cantitatea de hrană distribuită biomasei de cultură (W) şi
rata consumului mediu normalizat de oxigen (ORL) şi invers proporţională
cu concentraţia în oxigen influentului filtrului (Ci); corelând relaţiile 5.17 şi
5.19 rezultă:
W ⋅ OLR
Q = kF 5.20.
C i − 2 mg O2 / l
Pentru dimensionarea filtrului, rata curgerii (Q) stabilită cu relaţia
5.20 se va compara cu rata minimă de recirculare a apei stabilită din
condiţia de evitare a acumulărilor de TAN în sistem pe baza bilanţului de
masă al amoniacului şi se alege valoarea cea mai mare.

Etapa 6. Calculul ariei secţiunii transversale a filtrului

Secţiunea transversală a unui filtru constituie o caracteristică


constructivă importantă a filtrelor şi se determină în funcţie de rata curgerii
şi caracteristicile hidraulice ale mediului filtrant cu relaţia:

249
Sisteme recirculante de acvacultură

Q
A= 5.21.
q ⋅m

unde :
- A = aria secţiunii transversale a filtrului (m2);
- m = numărul de unităţi de filtrare; se adoptă în funcţie de
gradul de încărcare a sistemului (adimensional);
- q = debitul specific (unitar) al patului filtrant (l/ min x m2 ).

Etapa 7. Adoptarea adâncimii filtrului.

Corespunzător dinamicii specifice proceselor nitrificatoare din filtrele


cu nisip ascendente, se recomandă o adâncime (grosime) de 40÷60 cm;
acestui interval de valori privind grosimea mediului filtrant îi corespund
înălţimi ale filtrului de 1÷1,5 m, înălţimi ce asigură spaţiile necesare pentru
expandare, respectiv pentru drenaj.

5.3.2. Filtrele cu bile din plastic („bead filters”)

Filtrele alcătuite din mediu granular flotant pot fi configurate astfel


încât să elimine cele două limite majore ale filtrelor cu nisip ascendente,
anume, aportul scăzut în oxigen şi pierderile mari de apă, păstrând în
acelaşi timp abilităţile acestora de nitrificare şi de reţinere a solidelor. La
acest tip de filtre, patul filtrant este alcătuit din bile din polietilenă sau
polipropilenă cu diametrul mai mare de 3 mm, bile ce plutesc în masa apei
din filtru datorită greutăţii lor specifice subunitare. Apa uzată se deplasează
ascensional, sub presiune, prin patul filtrant unde are loc nitrificarea şi
reţinerea particulelor solide.
Periodic, patul filtrant este curăţat energic prin diferite procedee: jet
de apă sau aer, mijloace mecanice etc.
Regimul optim de funcţionare al unui asemenea filtru presupune
utilizarea unor presiuni moderate (420-480 kPa) şi un debit specific de
410÷1400 l/min x m2; în consecinţă, capacitatea de aprovizionare cu oxigen
a filtrului este substanţial mai mare decât la filtrele submersate.
Procedeele specifice de curăţare periodică a filtrului necesită
volume relativ mici pentru expandarea şi spălarea patului filtrant. În aceste
condiţii, în filtru, la partea sa inferioară, va rezulta un spaţiu de
sedimentare, relativ redus, pentru concentrarea nămolului („sludge”) şi
evacuarea acestuia din sistem, cu pierderi mici de apă.
În fig. 5.2 sunt prezentate secvenţele operaţionale ale exploatării
unui filtru cu bile echipat cu un agitator mecanic de spălare.

250
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

Secvenţa din fig. 5.2 a, cea mai extinsă ca durată, reprezintă


procesul de filtrare propriu-zis în care pe măsura trecerii apei prin patul
filtrant sunt reţinute particulele solide şi se desfăşoară procesul de
nitrificare; patul cu bile este reţinut la partea superioară a filtrului de o sită.
Porozitatea iniţială de 35 % a mediului filtrant se reduce în timp datorită
formării bioflocoanelor şi reţinerii solidelor; proporţional cu micşorarea
porozităţii se reduce şi conductivitatea hidraulică a patului filtrant. Aceste
fenomene conduc la reducerea capacităţii de nitrificare, respectiv la
creşterea presiunii apei până la valori inacceptabile pentru patul filtrant
impunându-se, astfel, spălarea filtrului.
Secvenţa de spălare (fig. 5.2 b) presupune expandarea patului
filtrant prin agitare cu un dispozitiv acţionat mecanic. Operaţiunea de
spălare durează circa 30÷60 s, perioadă când agitatorul induce în masa
apei o energie hidraulică suficientă pentru a expanda şi amesteca bilele
patului cu apa din filtru; în momentul obţinerii gradului de expandare dorit a
mediului filtrant, se întrerupe funcţionarea agitatorului.
Secvenţa următoare de operare a filtrului (fig. 5.2 c) constă în
refacerea patului filtrant, în timp ce solidele desprinse se acumulează în
spaţiul de la partea inferioară a filtrului unde formează un sediment având
aspectul şi consistenţa nămolului („sludge”). Patul filtrant se reface imediat
însă durata acestei secvenţe este de 3÷5 min, durată necesară concentrării
nămolului.
Secvenţa finală în operarea unui filtru (fig. 5.2 d) constă în
evacuarea nămolului din filtru. Pentru reiniţierea ciclului de nitrificare nu
este evacuat tot nămolul, reţinându-se în filtru circa 1-2 % din volumul
depozitului.
Obiectivul principal în operarea filtrelor cu bile din plastic constă în
asigurarea unei performanţe cât mai ridicate de nitrificare, reţinerea
solidelor fiind considerată un efect secundar. Atunci când, însă, filtrele cu
bile operează ca unităţi de reţinere a solidelor, alături de un biofiltru
suplimentar, se poate asigura un control satisfăcător al solidelor
suspendate, la o rată a încărcării de 80 kg furaj/m3 pat filtrant (în ipoteza că
hrana a fost ingerată de peşti). Se apreciază că filtrele cu bile din plastic
asigură atât o nitrificare eficientă cât şi o capabilitate apreciabilă de reţinere
a solidelor la o rata a încărcării sistemului de 24÷32 kg furaj/m3 pat filtrant.
Frecvenţa spălărilor unui filtru cu bile din plastic depinde de
dinamica pierderilor de presiune; menţinerea acestor pierderi la valori
admisibile impune, în condiţii normale de exploatare, un număr de 2÷4
spălări pe zi.
Capacitatea de nitrificare a unui filtru cu bile din plastic este puternic
influenţată de timpul de retenţie a nămolului (SRT – „sludge retention time”)
şi de conductivitatea patului filtrant. Intensitatea, durata şi intervalul dintre

251
Sisteme recirculante de acvacultură

spălări se stabilesc astfel încât să se asigure un SRT de cel puţin 2-3 zile,
aceasta în condiţiile menţinerii unei conductivităţi hidraulice optime a
patului filtrant, respectiv a limitării creşterii presiunii la valori care să nu
determine o distribuţie spaţială deficitară a substraturilor critice (amoniac,
nitriţi şi oxigen) în interiorul patului filtrant.
În legătură cu aceasta, s-a evidenţiat o dublare a capacităţii de
nitrificare a unui filtru spălat mecanic (încărcat cu 24 kg furaj/m3 pat filtrant),
atunci când frecvenţa spălărilor este redusă de la 4 ori pe zi (SRT = 0,44
zile), la o spălare la fiecare 2 zile (SRT = 3,49 zile). Experimental, s-a
constat că randamentul nitrificării nu creşte liniar odată cu reducerea
frecvenţei spălărilor filtrului; astfel, micşorarea frecvenţei spălărilor de la
patru ori, la o singură dată pe zi, determină o sporire a randamentului
nitrificării de doar 25 %. Aceasta se explică prin faptul că reducerea
frecvenţei spălărilor, respectiv creşterea SRT, determină o încărcare
biologică prea ridicată ce are drept rezultat micşorarea conductivităţii
hidraulice a patului filtrant şi, implicit, reducerea concentraţiei substratului
(amoniac, nitriţi, oxigen). De aceea, se recomandă ca un filtru cu bile din
plastic ce funcţionează cu o încărcare moderată (24 kg furaj/m3 pat filtrant)
să fie spălat la 1-2 zile.
Volumul unui filtru cu bile se stabileşte din condiţia asigurării ratei
nitrificării aerobe, folosind relaţia:
LA
V = 5.22.
C A ⋅ AS
unde:
- V = volumul patului din bile din plastic (m3);
- LA = încărcarea anticipată de TAN ce urmează a fi procesată
de filtru (g/zi);
- CA = rata iniţială a nitrificării (g TAN/m2·zi);
- AS = aria suprafeţei specifice a mediului filtrant (m2/m3).

252
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

a. Filtrare b. Spălare
Agitator Agitator
(oprit) Apă (în funcţiune) Apă
filtrată filtrată
(deschis) (înschis)

Apă Apă
uzată uzată
Evacuare Evacuare
(deschis) (închis)
nămol nămol
(închis) (închis)
ƒ reţinerea solidelor ƒ expandarea mediului filtrant
ƒ reducerea BOD-ului ƒ centrifugarea solidelor
ƒ nitrificarea ƒ detaşarea peliculei biologice
ƒ dezvoltarea peliculei biologice

c. Refacere pat filtrant d. Îndepărtare nămol


Agitator Agitator
(oprit) Apă (oprit) Apă
filtrată filtrată
(înschis) (înschis)

Apă Apă
uzată uzată Evacuare
(închis) Evacuare nămol
(închis)
nămol (deschis)
(închis)

ƒ formarea nămolului ƒ îndepărtarea nămolului


ƒ refacerea patului filtrant ƒ pierderi reduse de apă

Fig. 5.2. Secvenţele operaţionale ale filtrului cu bile din plastic


(Timmons şi Losordo, 1994).

253
Sisteme recirculante de acvacultură

Încărcarea în TAN (LA) se estimează în funcţie de rata hrănirii şi se


majorează cu 30÷50 % pentru a compensa eventualele erori în aprecierea
ratei nitrificării.
Aria suprafeţei specifice (AS) depinde de diametrul bilelor patului
filtrant; de exemplu, în cazul unor dimensiuni uzuale ale bilelor de 3÷5 mm,
aria suprafeţei specifice este de 980 ÷1300 m2/m3.
Rata nitrificării (CA) depinde, în primul rând, de concentraţia în TAN,
fiind semnificativ influenţată, însă, şi de încărcarea în BOD şi TSS. Astfel,
pentru sistemele de creştere a reproducătorilor (TAN<0,3 mg/l), se
recomandă pentru CA valori de 0,10÷0,15 g TAN/m2·zi. În cazul sistemelor
de creştere a puietului sau a unor specii sensibile (inclusiv peşti
ornamentali) (TAN <0,7 mg/l), valorile indicate pentru CA sunt 0,20÷0,25 g
TAN/m2·zi. Pentru anumite specii (crap, tilapia, somn african), mai
rezistente la încărcarea în BOD şi TSS (TAN = 1 mg/l), se recomandă o
rată iniţială mai mare a nitrificării, anume, CA=0,35 g TAN/m2·zi.

5.3.3. Filtrele cu pat fluidizat („fluidized beds”)

Paturile fluidizate constau, în mod obişnuit, dintr-un strat de nisip


menţinut într-o permanentă stare de expandare sau fluidizare. Fiecare
granulă de nisip este acoperită cu o peliculă biologică (biofilm) ce se
dezvoltă în timp ca urmare a reţinerii substanţei organice şi a altor nutrienţi
din apa uzată ce trece prin filtru, rezultând formaţiuni specifice denumite
bioflocoane. Prin greutatea lor, granulele de nisip au tendinţa de a fixa
bioflocoanele, a căror densitate este scăzută, pe care le menţin în filtru o
perioadă de timp a cărei durată este optimă pentru dezvoltarea populaţiilor
de bacterii nitrificatoare. Formaţiunile biofloculare care se dezvoltă în exces
pe durata perioadelor de încărcare ridicată în substrat (amoniac, nitriţi,
oxigen) au tendinţa să se desprindă datorită coliziunilor permanente dintre
particulele de nisip. Acest fenomen se poate produce şi artificial, pe cale
mecanică, folosind un agitator. Patul fluidizat se constituie într-un ideal
bioreactor, beneficiind de o ridicată arie a suprafeţei specifice şi o
rezistenţă naturală la eroziune a peliculei biologice. Grosimea redusă a
biofilmului ce se formează în patul filtrant fluidizat şi viteza ridicată cu care
apa trece prin acesta favorizează o înaltă rată a transferului de masă a
nutrienţilor critici, anume amoniul, nitriţii şi oxigenul.
Regimul pierderilor de presiune şi relaţia dintre rata curgerii şi
gradul de fluidizare a patului filtrant de nisip sunt fenomene bine studiate.
Modul de funcţionare al acestui tip de filtru constă în injectarea
ascensională a apei prin mediul filtrant cu o rată crescândă a debitului până

254
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

când se dezvoltă o forţă de antrenare hidrodinamică suficient de mare


pentru a aduce şi menţine în stare de plutire în masa apei granulele
individuale de nisip. Drept rezultat, mediul filtrant este expandat sub forma
unui pat fluidizat, fază în care creşte porozitate acestuia, respectiv se
reduce viteza interstiţială a apei. În momentul în care patul se află în stare
de fluidizare se ajunge la un echilibru, în sensul că viteza ascensională, de
regim, a apei este egală cu viteza de cădere liberă în masa apei a nisipului.
Ideal este ca, în acest moment, fiecare particulă să rămână nemişcată,
liber suspendată, în coloana de apă ce se deplasează ascensional. În
practică, totuşi, înălţimea patului expandat de nisip rămâne constantă, iar
granulele individuale de nisip efectuează o lentă mişcare browniană
disipând, prin regimul
Apă turbulent pe care îl creează,
filtrată energia curentului de apă
injectat în sistem.
Caracteristicile de
expandare ale patului fluidizat
se modifică pe măsura
dezvoltării biofilmului
determinând creşterea forţei
2X
de antrenare ascensională în
condiţiile în care greutatea
înălţime pat particulelor nu creşte în
fluidizat aceeaşi măsură. Drept
sistem reglare rezultat, paturile fluidizate
fluidizare aclimatizate (cu o pelicula
biologică bine dezvoltată) vor
înălţime pat
avea o înălţime dublă faţă de
compact
cea iniţială (când nisipul este
curat). Acest fenomen devine
X
pietriş acut în cazul nisipurilor fine, la
calibrat care granulele au diametrul
mai mic decât grosimea
placă biofilmului; în acest caz
perforată
expansiunea mediului filtrant
poate fi aşa de mare încât să
Apă se ajungă la eliminarea
uzată nisipului din filtru.
Fig. 5.3. Filtru cu pat fluidizat – schema de În fig. 5.3 este
funcţionare (Timmons şi Losordo, 1994) prezentat un pat fluidizat
simplificat folosit în sistemele
recirculante din acvacultură. Constructiv, filtrul constă dintr-o coloană

255
Sisteme recirculante de acvacultură

realizată din fibră de sticlă, material acrilic sau PVC. La partea inferioară a
coloanei, pe o placă perforată, se dispune un dren, amenajat sub forma
unui filtru invers alcătuit din pietriş, cu grosimea de 8÷15 cm (în filtrul
invers, diametrul granulelor scade pe direcţia de înaintare a apei). Filtrul
invers are rolul de a limita deplasarea descendentă a nisipului prin placa
perforată şi de a realiza o uniformă distribuţie a apei injectate la nivelul
secţiunii transversale a coloanei. Înălţimea coloanei este astfel stabilită
încât să asigure o expandarea nisipului de până la 200 %. Din considerente
funcţionale, înălţimea totală a filtrului este de circa trei ori mai mare decât
înălţimea patului de nisip compact, nefluidizat; în acest mod se previne
pierderea de nisip prin antrenarea acestuia de către curenţii ce se
formează în zona punctului de evacuare a apei curate din filtru.
La un nivel imediat superior înălţimii patului de nisip nefluidizat,
coloana filtrului este septată transversal cu un grătar ce are rolul de a
preveni tasarea mediului filtrant pe durata întreruperii circulaţiei apei în
filtru, după spălare. Se previne, în acest mod, expulzarea nisipului din filtru,
urmare a efectului de piston ce apare în momentul realimentării cu apă a
acestuia.
În cazul filtrelor de capacitate mică, pentru a se reduce tasarea,
coloana acestora se realizează de formă uşor tronconică, cu baza mică
dispusă la partea inferioară. Aceste filtre sunt proiectate să funcţioneze la o
rată a debitului unitar care să inducă o expansiune de 50 % a patului de
nisip curat; în timp, ca urmare a dezvoltării biofilmului, respectiv a alterării
caracteristicilor hidraulice ale patului filtrant, se produce o expandare
suplimentară a acestuia.
Aspectul cel mai critic în proiectarea unui pat fluidizat constă în
alegerea mărimii granulelor de nisip astfel încât să se asigure controlul
conductivităţii hidraulice, o rată optimă de dezvoltare a biofilmului, respectiv
o arie corespunzătoare a suprafeţei specifice disponibile pentru procesele
de nitrificare. Granule cu dimensiunea mai mare (1÷2 mm) vor fi folosite în
cazul unor concentraţii mari ale substratului (TAN > 1 mg/l) iar granule mai
fine (0,1÷0,2 mm) sunt indicate pentru concentraţii scăzute ale substratului
(TAN < 0,3 mg/l), situaţie în care pot fi menţinute condiţii aerobe în patul
filtrant. Paturile de nisip fin sunt caracterizate printr-o arie mare a suprafeţei
specifice, printr-o rată redusă a debitului unitar şi un transport scăzut în
oxigen, precum şi printr-o capacitate redusă de dezvoltare a peliculei
biologice.
La filtrele cu pat fluidizat de nisip, timpii de retenţie a nămolului
(SRT) sunt foarte ridicaţi, asigurând condiţii excelente de nitrificare.
O corectă dimensionare a filtrelor cu nisip fin presupune luarea în
considerare a ratei consumului de oxigen (OCF), calculat cu relaţia 5.16,
parametru ce exprimă încărcarea organică a apei (BOD). În acest caz,
pentru a se evita producţia excesivă de bioflocoane, se recomandă ca

256
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

valoarea OCF să fie de 500÷1000 g O2/m3 x zi; necesarul de oxigen


menţionat este asigurat de către un debit unitar de cca 150÷400 l/min x m2.
Paturile fluidizate din nisip grosier sunt, inerent, abrazive,
determinând erodarea continuă a peliculei biologice şi eliminare acesteia
din sistem. Urmare acestui fenomen, filtrele cu nisip grosier nu sunt
predispuse unei încărcări biologice excesive, aşa cum se întâmplă în cazul
filtrelor cu nisip fin. Dimpotrivă, la paturile fluidizate din nisip grosier,
problema principală constă în menţinerea unui biofilm corespunzător, ceea
ce impune rate înalte de încărcare a apei în substrat (amoniac, nitriţi,
oxigen) asociate cu rate ridicate de creştere a bacteriilor.
La un filtru cu nisip grosier performanţa nitrificatoare a acestuia este
limitată de aria suprafeţei specifice disponibile ce constituie suportul pentru
dezvoltarea unui biofilm relativ subţire. În aceste condiţii, criteriul de
dimensionare constă în asigurarea ratei iniţiale a nitrificării (CA), conform
relaţiei 5.22. O rată iniţială a nitrificării (CA) de 0,25÷0,35 g TAN/m2xzi poate
fi realizată cu un nisip de o anumită mărime în condiţiile asigurării unei
optime concentraţii a substratului. Paturile de nisip fluidizat grosier necesită
o înaltă rată a debitului unitar, de ordinul a 1800÷3200 l/min x m2, ce
asigură aportul de oxigen necesar nitrificării. Ele realizează cele mai bune
performanţe la concentraţii ale apei în TAN mai mari de 1 mg/l. Nisipul
grosier, fiind puternic abraziv, impune utilizarea unor materiale rezistente la
construirea coloanei de filtrare.
Paturile fluidizate alcătuite din granule de nisip a căror dimensiune
este judicios aleasă în funcţie de încărcarea organică a sistemului nu ridică
probleme deosebite în ceea ce priveşte colmatarea. În această situaţie,
patul se autocurăţă iar performanţele nitrificatoare ale filtrului sunt foarte
puţin influenţate de gradul de expandare a patului.
În ceea ce priveşte intensitatea curgerii printr-un filtru cu pat
fluidizat, aceasta se stabileşte astfel încât expandarea iniţială a patului de
nisip să fie de 50 %; înălţimea coloanei de filtrare, respectiv volumul
acesteia, sunt astfel stabilite încât să permită o ulterioară expansiune,
respectiv fluidizare a patului de nisip, ca urmare a dezvoltării puternice a
biofilmului.

5.4. Filtrele „trickling”

Concepţia de bază a filtrelor nitrificatoare „trickling” constă în


asigurarea unei suprafeţe suport cât mai mari pe care se formează un film
bacterian peste care apa este trecută sub formă de picături în vederea
oxidării amoniacului. Filtrele trickling se prezintă în variate configuraţii

257
Sisteme recirculante de acvacultură

constructive şi conţin diferite tipuri de medii filtrante. Obişnuit, sunt de


formă cilindrică, au înălţime redusă şi diametru mare iar mediul filtrant cel
mai frecvent utilizat este constituit din piatră; când mediul filtrant este
alcătuit din material plastic, cu greutate specifică redusă, filtrele pot avea o
înălţime mai mare decât diametrul lor. Modul de aranjare a mediului filtrant
este diferit, în funcţie de natura şi forma acestuia. Astfel, în cazul în care
elementele constitutive ale mediului filtrant au formă regulată (cilindri
perforaţi, sfere etc.), acestea sunt introduse în incinta filtrului, prin cădere
liberă (basculare); urmare modului specific, neregulat, de aşezare a
mediului filtrant, rezultă o arie apreciabilă a suprafeţei specifice. Când
elementele componente ale mediului filtrant se prezintă sub forma unor
plăci ondulate (obişnuit din fibră de sticlă), acestea sunt dispuse într-o
anumită poziţie (verticală, orizontală sau oblică) faţă de direcţia curentului
apei.
Apa, conţinând substratul dizolvat (amoniac, nitriţi oxigen), trece
peste pelicula biologică dezvoltată în filtru unde amoniacul este oxidat până
la forma de nitraţi. Valoarea debitului unitar al substratului (amoniacul)
consumat de pelicula biologică, este determinată de diferenţa dintre
concentraţia în amoniac a apei uzate ce trece prin filtru şi concentraţia în
amoniac a peliculei superficiale de apă, staţionare, ce înconjoară
microorganismele. Pentru filtrele „trickling”, ca de altfel şi pentru celelalte
biofiltre utilizate în sistemele recirculante din acvacultură, factorul limitativ
în funcţionării acestora este reprezentat de concentraţia în amoniu ce
ajunge la microorganisme prin procese fizice de transport de masă şi nu
prin difuziune (spre deosebire de sistemele de tratare a apelor uzate
menajere la care factorul limitativ este reprezentat de conţinutul în oxigen).
De aceea, este esenţial ca microorganismele din filtru să dispună constant
de amoniacul necesar activităţii lor metabolice.
Un aspect important în proiectarea biofiltrelor „trickling” este
reprezentat de bilanţul de masă al substanţelor implicate în procesul de
nitrificare. Relaţia stoichiometrică de oxidare a amoniacului în nitraţi relevă
că la oxidarea a 1 mg amoniac se produc 1,98 mg acid carbonic, 0,21 mg
celule bacteriene, 4,43 mg nitraţi, 3,73 mg apă şi 5,97 mg dioxid de carbon
şi se consumă 4,34 mg oxigen şi 7,14 mg alcalinitate (Timmons şi Losordo,
1994). Această relaţie indică faptul că nitrificarea este strict aerobă şi
necesită o considerabilă cantitate de oxigen şi alcalinitate. Necesarul de
oxigen este asigurat prin proiectarea judicioasă a filtrului iar alcalinitatea
poate fi menţinută la valori optime cu bicarbonat de sodiu, produs care este
relativ ieftin.
Proiectarea unui filtru „trickling” constă, ca şi în exemplul prezentat
la filtrul submersat, în determinarea volumului şi caracteristicilor mediului
filtrant, elemente în funcţie de care sunt stabilite, pentru condiţii tehnologice
bine determinate, dimensiunile constructive ale filtrului.

258
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

În cele ce urmează, este descris un exemplu de proiectare a unui filtru


„trickling” pentru care au fost asumate următoarele date tehnologice iniţiale
(Timmons şi Losordo, 1994):
- capacitatea de producţie (biomasa maximă): 10 000 kg păstrăv
curcubeu;
- densitatea maximă a biomasei: 50 kg/m3
- rata maximă a încărcării (capacitate portantă) corespunzătoare
densităţii maxime a biomasei: 150 000 kg peşte/m3·s-1.
- masa medie a exemplarelor la sfârşitul perioadei de creştere:1 kg/buc.,
corespunzător unei lungimi medii de 43 cm;
- raţia alimentară: 2 % din greutatea corporala /zi;
- temperatura apei în sistem este menţinută constant la 12 o C;
- gradul de reutilizare 100 %, cu înlocuirea săptămânală a 20 % din
volumul de apă al sistemului şi completarea zilnică cu apă pentru
menţinerea volumului sistemului.
Datele privind natura şi caracteristicile fizice şi dimensionale ale
mediului filtrant sunt:
- tipul agentului filtrant: inele din plastic;
- diametrul inelelor din plastic: 2,5 cm;
- coeficientul de porozitate: 0,92;
- aria suprafeţei specifice: 220 m2/m3.
Tabloul indicatorilor de calitate ai apei ce asigură o creştere optimă a
păstrăvului curcubeu este:
- concentraţia oxigenului dizolvat: > 5 mg/l;
- reacţia apei (pH): 6.5-8;
- temperatura (intervalul optim): 10 oC÷15,6 oC;
- concentraţia amoniacul (NH3-N): 0,0103 mg/l;
- concentraţia nitriţilor (NO2-N): 0,03 mg/l;
- concentraţia dioxidul de carbon: < 10 mg/l;
- concentraţia azotului (gaz): < 110 % din saturaţia totală în gaz;
- turbiditatea: <80 mg/l.

Parametrii de calcul, respectiv succesiunea etapelor parcurse la


proiectarea unui filtru „trickling”, sunt:

Etapa 1. Calculul volumului de apă al sistemului.

Volumul de apă al sistemului se determină în funcţie de biomasa


maximă produsă în sistem şi densitatea corespunzătoare acesteia, cu
relaţia:
SBM max
V = 5.23.
DP

259
Sisteme recirculante de acvacultură

unde:
- V = volumul de apă al sistemului (m3);
- SBMmax = biomasa maximă produsă de sistem (kg);
- DP = densitatea maximă de populare (kg/m3).

Etapa 2. Calculul ratei curgerii apei.

Rata curgerii se stabileşte în funcţie de biomasa şi capacitatea


portantă a sistemului, astfel:
SMBmax
Q= 5.24.
LC
unde:
- Q = rata curgerii apei (m3/s);
- SBMmax = biomasa maximă produsă de sistem (kg);
- LC = capacitatea portantă a sistemului (kg biomasă / m3·s-1);

Etapa 3. Calculul consumului zilnic de hrană corespunzător producţiei


maxime

Cantitatea de hrană distribuită zilnic este variabilă în funcţie de


mărimea peştilor. În primele stadii de dezvoltare, consumul zilnic de hrană
al peştilor este de circa 6 % sau chiar mai mult din masa lor corporală.
Pentru stadii avansate de creştere sau atunci când sistemul prezintă o
încărcare maximă în amoniac, hrana distribuită zilnic reprezintă 0,75%÷3%
din masa corporală a peştilor. Cantitatea maximă de furaj, introdusă zilnică
în sistem, se înregistrează în ultima etapă de creştere atunci când peştii
ating talia comercializabilă. Literatura de specialitate indică, pentru această
ultimă etapă de creştere, o rată a hrănirii de 2 % kg furaj/kg peşte·zi. În
aceste condiţii, consumul zilnic de hrană corespunzător producţiei maxime,
MF (kg furaj/zi), se determină astfel:
SBMmax
MF = 5.25.
0,02 kg furaj / kg peste ⋅ zi

Etapa 4. Calculul producţiei de reziduuri şi a consumului de oxigen.

Funcţionarea optimă a unui sistem recirculant impune conservarea


unui bilanţ de masă între necesarul de oxigen şi producţia de reziduuri.
Ambii termeni ai bilanţului, producţia de reziduuri şi necesarul de oxigen
(atât pentru sistemul de creştere, cât şi pentru filtrul biologic), depind de
cantitatea de hrană distribuită zilnic. Experimental, s-au stabilit o serie de

260
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

concluzii, având o importantă valoare practică, referitoare la relaţiile dintre


termenii unui bilanţ de masă dintr-un sistem recirculant, anume:
- consumul specific de oxigen: 0,21 kg O2/kg hrană;
- producţia unitară de reziduuri: 0,28 kg CO2/kg hrană, 0,30 kg solide/kg
hrană şi 0,03 kg amoniac total (TAN)/kg hrană.

Etapa 5. Determinarea consumului zilnic de oxigen

Rata consumului zilnic de oxigen într-un sistem recirculant se


determină în funcţie de cantitatea maximă de hrană distribuită zilnic şi de
consumul specific de oxigen raportat la hrana administrată, rată care se
majorează cu 20% pentru acoperirea, în condiţii de maximă siguranţă, a
necesarului de oxigen pentru respiraţia peştilor şi bacteriilor nitrificatoare,
precum şi cel necesar pentru consumul biochimic de oxigen (BOD). În
aceste condiţii, consumul specific de oxigen va fi 0,25 kg O2/kg furaj (0,21 +
20 %·0,21 kg O2/kg furaj). În aceste condiţii, rata consumului zilnic de
oxigen se determină cu relaţia:

Od = MF ⋅ 0,25(kg O 2 / kg furaj ) 5.26.

unde Od reprezintă consumul zilnic de oxigen (kg O2 / zi).

Determinarea cerinţei totale în oxigen a unui sistem recirculant


necesită cunoaşterea eficienţei transferului oxigenului. Obişnuit, cerinţa
totală în oxigen este variabilă de la 5 % până la peste 90 %. Din aceste
considerente, unui sistem recirculant trebuie să i se asigure zilnic cel puţin
cantitatea de oxigen stabilită cu relaţia 5.26.

Etapa 6. Calculul producţiei de amoniac.

Într-un sistem acvatic amoniacul se găseşte sub două forme,


anume: amoniac (NH3, NH3-N sau amoniac neionizat) şi amoniu (NH4+,
NH4+-N sau amoniac ionizat); amoniacul şi amoniul se găsesc într-un
echilibru chimic dinamic în cadrul sistemului. Amoniacul neionizat este
foarte toxic pentru vieţuitoarele acvatice şi trebuie îndepărtat din sistem.
Reacţia apei (pH-ul) din sistem determină concentraţia fiecăreia din cele
două forme în care se află amoniacul în apă, anume forma ionizată,
respectiv forma neionizată; astfel, la valori scăzute ale pH-ului predomină
forma ionizată a amoniacului, iar la valori ridicate ale pH-ului este
predominant amoniacul neionizat. În apă, concentraţia totală a amoniacului
ionizat, precum şi a celui neionizat, se exprimă sub formă de azot total
amoniacal (TAN – „total amonia nitrogen”). Acest indicator este esenţial la

261
Sisteme recirculante de acvacultură

proiectarea filtrelor nitrificatoare. Cantitatea zilnică de TAN produsă într-un


sistem recirculant este direct proporţională cu cantitatea maximă de furaje
introdusă în sistem (MF) şi rata specifică a producţiei de azot amoniacal
total raportată la hrana administrată (0,03 kg TAN/kg furaj), conform
relaţiei:

TAN = MF ⋅ 0,03 kg TAN / kg furaj 5.27.

unde TAN reprezintă producţia de azot total amoniacal (kg / zi).

Obişnuit, dinamica producţiei de amoniac dintr-un sistem închis nu


este constantă, înregistrându-se valori maxime pentru TAN la câteva ore
după administrarea hranei. Pentru a aprecia în ce măsură cantitatea zilnică
de TAN acumulată în sistem este toxică pentru peşti se determină
concentraţia orară a acestuia, cu relaţia:

[TAN ] = TAN ⋅1000 5.28.


24 ⋅V
unde [TAN] reprezintă concentraţia orară a TAN (g / m3 ·h sau mg / l · h).

Componenta toxică pentru peşti este reprezentată, aşa cum s-a


menţionat, de amoniacul neionizat (NH3). Concentraţia relativă a
amoniacului neionizat, exprimată procentual din concentraţia [TAN], este
dependentă de temperatura şi reacţia apei; în tabelul 5.1 sunt prezentate
valorile fracţiilor de amoniac neionizat pentru diferite valori ale pH-ului, la o
temperatură a apei de 12 oC şi o valoare a TAN de 1,25 g/m3.

Tabelul 5.1.Concentraţia amoniacului neionizat, pentru diferite valori ale pH-ului*


Concentraţia de amoniac Concentraţia de amoniac
pH
ionizat [g/m3] neionizat [g/m3]
6,0 1,2497 0,0003
6,5 1,2491 0,0009
7,0 1,2473 0,0027
7,5 1,2414 0,0086
8,0 1,2234 0,0266
*Timmons şi Losordo, 1994

Concentraţia relativă, astfel determinată, a componentei toxice a


[TAN] se compară cu valoarea optimă tehnologic necesară şi, funcţie de
aceasta, se verifică dacă rata debitului (Q) stabilită în funcţie de

262
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

capacitatea portantă este superioară ratei debitului necesar pentru


extragerea TAN din sistem. În sistemele recirculante din acvacultură
această condiţie este, de regulă, satisfăcută întrucât criteriul capacităţii
portante luat în considerare la stabilirea debitului este mai restrictiv decât
cel care se referă la TAN; în caz contrar se va stabili intensitatea
recirculării, respectiv frecvenţa trecerii apei prin filtru, în funcţie de
necesitatea menţinerii concentraţiei amoniacului neionizat (NH3-N) în
domeniul optim.

Etapa 7. Calculul ratei îndepărtării amoniacului

Rata îndepărtării amoniacului (ARR) este o caracteristică


funcţională a filtrului „trickling” ce depinde de temperatura apei şi de
concentraţia acesteia în TAN; se exprimă în kg TAN/m2·zi.

Etapa 8. Stabilirea ariei suprafeţei de contact a filtrului.

Mărimea suprafeţei de contact a mediului filtrant se determină în


funcţie de producţia zilnică în azot amoniacal (TAN) a sistemului şi de rata
îndepărtării amoniacului (ARR), cu relaţia:
TAN
FSA = 5.29.
ARR
unde FSA reprezintă aria suprafeţei de contact (m2)

Etapa 9. Calculul volumului mediului filtrant

Volumul mediului filtrant reprezintă raportul dintre aria suprafeţei de


contact a mediului filtrant (FSA) şi aria suprafeţei specifice a acestuia,
anume:
FSA
VMF = 5.30.
FSU
unde:
- VMF = volumul mediului filtrant (m3);
- FSU = aria suprafeţei specifice, dependentă de natura şi
caracteristicile agentului filtrant (m2 / m3).

Etapa 10. Calculul dimensiunilor filtrului

263
Sisteme recirculante de acvacultură

Configuraţia unităţii de filtrare a apei dintr-un sistem recirculant se


stabileşte în funcţie de rata debitului, de spaţiul disponibil şi de alte limitări
impuse de sistem.
Principial, la proiectarea filtrului se recomandă o încărcare
hidraulică cât mai mare ce determină o rată mai mare de îndepărtare a
amoniacului datorită regimului turbulent creat în mediul filtrant. De aceea,
aria secţiunii transversale a filtrului trebuie să asigure, pentru o anumită
rată a debitului, o încărcare hidraulică (viteză) cât mai apropiată de cea
necesară obţinerii regimului de curgere turbulentă.
Din aceste considerente, un filtru „trickling” este proiectat să
funcţioneze într-un domeniu optim privind încărcarea hidraulică, în sensul
limitării acesteia, atât ca valoare minimă, cât şi ca valoare maximă.
Încărcarea hidraulică minimă se stabileşte astfel încât mediul filtrant să fie
în permanenţă umed pentru a preveni deshidratarea. În ceea ce priveşte
încărcarea hidraulică maximă, aceasta rezultă din condiţia ca pelicula
biologică de pe suprafaţa mediului filtrant să nu fie antrenată hidrodinamic.
Pentru un filtru „trickling”, la care mediul granular este format din piatră sau
diverse corpuri din material plastic (inele, cilindri perforaţi, sfere etc),
încărcarea hidraulică minimă recomandată este de 30 m3/m2xzi iar cea
maximă 225 m3/m2xzi.
Proiectarea filtrului unui sistem recirculant constă în determinarea
numărului de unităţi de filtrare şi stabilirea dimensiunilor constructive ale
acestora (înălţime, diametrul, volum, aria secţiunii transversale).
Numărul de unităţi de filtrare se adoptă în funcţie de rata curgerii şi
de particularităţile tehnologice ale sistemului de creştere. Astfel, în cazul
unor rate ridicate ale curgerii se adoptă un număr variabil de unităţi de
filtrare ce permit o flexibilă exploatare şi întreţinere. De asemenea, în cazul
unor sisteme de creştere complexe structurate pe compartimente ce se
diferenţiază din punct de vedere funcţional, se alege un număr adecvat de
unităţi de filtrare; dimpotrivă, în cazul sistemelor mici se foloseşte o singură
unitate de filtrare.
Dimensiunile constructive ale unei unităţi de filtrare se stabilesc în
funcţie de rata curgerii şi volumul mediului filtrant. În cazul existenţei unui
număr „n” de unităţi de filtrare, este necesar să se stabilească rata unitară
a curgerii (relaţia 5.31), respectiv volumul unitar al mediului filtrant (relaţia
5.32), astfel:

Qu =
(
Q m 3 / zi ) (m 3
/ zi ) 5.31.
n

VMF u =
VMF m 3( ) (m )
3

n 5.32.

unde:

264
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

- Qu = rata curgerii printr-o unitate de filtrare (m3 / zi);


- Q = rata curgerii prin filtru (m3 / zi);
- n = numărul de unităţi de filtrare (adimensional);
- VMFu = volumul mediului filtrant al unei unităţi de filtrare (m3).
Filtrele „trickling” se prezintă, aşa cum s-a menţionat, sub forma
unor coloane cilindrice ale căror dimensiuni (înălţime şi diametru) se
stabilesc în funcţie de aria secţiunii transversale, conform relaţiilor:
Qu
Au ≥ 5.33.
HL max

4 ⋅ Au
D≥ 5.34.
π
Vu
H =
Au 5.35.

unde:
- Au = aria secţiunii transversale a unităţii de filtrare (m2);
- HLmax = sarcina hidraulică maximă (m3 / m2 x zi);
- D = diametrul filtrului (m);
- H = înălţimea filtrului (m).

Pentru un sistem recirculant ce funcţionează la indicatorii


tehnologici, respectiv de calitate a apei asumaţi în ipoteza de calcul,
valorile numerice ale parametrilor funcţionali şi constructivi ale filtrului
nitrificator ce asigură o optimă condiţionare a calităţii apei în ceea ce
priveşte concentraţia în TAN se prezintă astfel:
- Volumul de apă al sistemului, (V) 200,00 m3
- Rata curgerii apei (debitul), (Q) 0,0667 m3/s
- Consumul zilnic de hrană, (MF) 200,00 kg
- Consumul zilnic de oxigen, (Od) 50,00 kg O2/zi
- Producţia de amoniac, (TAN) 6,00 kg TAN/zi
- Concentraţia orară a TAN, [TAN] 1,25 mg TAN/l·h
- Concentraţia în amoniac ionizat (NH4-N), pentru 1,2444 mg/l
t=12 oC, pH=7,5 (componenta netoxică)
- Concentraţia în amoniac neionizat (NH3-N), 0,0086 mg/l
pentru t=12 oC, pH=7,5 (componenta toxică)
- Rata îndepărtării amoniacului, (ARR) 0,75 g TAN/m2·zi
- Aria suprafeţei de contact a filtrului, (FSA) 8,00 m2
- Volumul mediului filtrant, (VMF) 36,40 m3
- Numărul de filtre, (n) 8 buc.
3
- Rata curgerii printr-o unitate de filtrare, (Qu) 720,30 m /zixunitate de

265
Sisteme recirculante de acvacultură

filtrare
3
- Volumul mediului filtrant al unei unit, (VMFu) 4,56 m /unitate de
filtrare
- Aria secţiunii transversale a coloanei filtrului, (Au) 3,20 m2
- Diametrul coloanei filtrului, (D) 2,02 m
- Înălţimea coloanei filtrului, (H) 1,20 m

Pentru situaţii în care parametrii proiectaţi nu corespund exigenţelor


privind calitatea apei impusă de sistemul de creştere, este necesar să se
redimensioneze unitatea de filtrare utilizând un alt mediu filtrant, fie în ceea
ce priveşte natura, fie în ceea ce priveşte ca granulozitate.

5.5. Filtrele biologice rotative (RBC)

În condiţiile în care nivelul concentraţiei în oxigen dizolvat este


optim, amoniacul neionizat (NH3-N) reprezintă parametrul cel mai restrictiv
în funcţionarea sistemelor de creştere din acvacultura. Asemănător
celorlalte variante constructive de filtre nitrificatoare, filtrele tip RBC asigură
un substrat inert pentru fixarea bacteriilor. Specific filtrelor biologice rotative
este faptul că mediul filtrant nu este staţionar, acesta executând o mişcare
specifică de rotaţie în apa încărcată cu reziduuri.
Filtrele RBC constau dintr-o serie de discuri, plane sau ondulate,
dispuse perpendicular pe un ax
central (fig. 5.4). Sistemul de
plăci este amplasat într-un bazin
a cărui adâncime este de
aproximativ 40 % din diametrul
plăcilor. Urmare mişcării
circulare, suprafaţa plăcilor va fi
alternativ imersată, respectiv
expusă aerului atmosferic.
Frecvenţa imersiunii, respectiv
durata expunerii în cele două
medii sunt impuse de dinamica
procesului de nitrificare ce are
loc în pelicula biologică . Forţa
centrifugă ce acţionează
tangenţial pe suprafaţa discului
îndepărtează excesul de
Fig. 5.4. Filtru RBC – schemă constructivă biomasă, fenomen ce permite
(Timmons şi Losordo, 1994) menţinerea unei grosimi
constante a biofilmului şi, prin

266
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

aceasta, o anumită constanţă în dinamica activităţii nitrificatoare a


bacteriilor. Alternanţa imersiei, respectiv emersiei discurilor, asigură
aerarea, atât a bacteriilor fixate, cât şi a celor existente în masa apei uzate.
Principalele avantaje ce justifică folosirea filtrelor tip RBC în
acvacultura sistemelor recirculante sunt:
- prezintă capacitate de autoaerare, asigurând oxigenul necesar pentru
biofilm;
- necesită o presiune de regim scăzută ceea ce înseamnă un consum
redus de energie electrică;
- nu sunt expuse colmatării iar grosimea biofilmului este constantă pe
durata funcţionării;
- fiabilitate ridicată şi randament constant al activităţii nitrificatoare.
Costul filtrelor RBC, mai ridicat în comparaţie cu cel al filtrelor
granulare expandate sau al filtrelor „trickling”, constituie un element
prohibitiv în utilizarea acestora în cazul sistemelor de creştere cu un grad
mai redus de intensivitate, deci, mai puţin eficiente.
Discurile, componenta principală a filtrelor RBC, sunt realizate,
obişnuit, din diverse materiale plastice rezistente chimic la acţiunea apei şi
peliculei biologice.
Rata îndepărtării azotului amoniacal constituie principalul parametru
de proiectare a filtrului deoarece valoarea sa determină mărimea ariei
necesară a suprafeţei de contact a mediului filtrant şi, implicit, dimensiunile
constructive ale filtrului. Complexitatea regimului curgerii apei printr-un filtru
RBC, corelată cu dinamica procesului de nitrificare din pelicula biologică,
impune ca rata îndepărtării substratului din influent să se determine prin
procedee specifice de modelare teoretică sau empirică.
Modelarea teoretică a filtrelor tip RBC. În această variantă de
modelare (Grady şi Liam, 1980 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994) la
stabilirea ratei îndepărtării substratului se iau în considerare următoarele
ipoteze:
- existenţa unui echilibru stabil între dinamica creşterii biofilmului şi
erodarea acestuia ca urmare a centrifugării;
- regimul turbulent de curgere a apei prin filtru este suficient pentru
menţinerea în stare suspendată în masa apei a bacteriilor dislocate din
peliculă;
- atât bacteriile fixate cât şi cele detaşate, contribuie la îndepărtarea
substratului (amoniac, nitriţi); biomasa suspendată în masa apei este
mult mai puţin dezvoltată decât cea fixată, motiv pentru care aportul
acesteia în procesul de nitrificare este neglijabil;
- rata oxigenului şi a altor nutrienţi nu este limitativă;
- grosimea biofilmului este uniformă pe toată suprafaţa sa.

267
Sisteme recirculante de acvacultură

În aceste condiţiii, bilanţul de masă pentru un filtru tip RBC,


considerat ca un bioreactor cu amestecare completă, se prezintă astfel:

Q ⋅ (S o − S ) = rS ⋅ AS 5.36.

unde:
- Q = rata curgerii (m3/zi);
- So = concentraţia substratului (amoniac, nitriţi) în afluentul
filtrului (mg/l);
- S = concentraţia substratului (amoniac, nitriţi) în efluentul
filtrului (mg/l);
- rS = rata îndepărtării substratului (amoniac, nitriţi) de către
mediul filtrant (mg/m2xzi);
- AS = aria suprafeţei de contact a mediului filtrant (m2).

Rata îndepărtării substratului de către mediul filtrant rezultă din


ecuaţia lui Monod, conform relaţiei:
q ⋅S
rS = m 5.37.
KS

unde:
- qm = constanta de utilizare maximă a substratului de către
biofilm (mg·m/l·zi) sau, sub o altă formă, (mg/m2·zi)
- KS = constanta de semisaturaţie a lui Monod (mg/l).

În baza relaţiilor 5.36, 5.37 se determină raportul Q/AS, raport ce are


semnificaţia fizică a unei viteze relative a apei faţă de suprafaţa de contact,
astfel:

Q qm ⋅ S
=
AS (K S + S )(SO − S ) 5.38.

La proiectarea filtrelor tip RBC, raportul Q/AS se calculează cu o


relaţie simplificată de forma:

Q K1 ⋅ S
= 5.39.
AS (S o − S )
unde K1 (m/zi) este un parametru a cărui valoare este direct proporţională
cu constanta de utilizare maximă a substratului de către pelicula biologică
(qm) şi invers proporţională cu constanta de semisaturaţie (KS) şi
concentraţia substratului din efluent (S), conform relaţiei:
qm
K1 =
KS + S
268
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

5.40

Valoarea parametrului K1 se determină în condiţii de laborator


pentru diverse medii filtrante, diferite regimuri de curgere a apei şi variate
concentraţii ale substratului.
Cunoscând valoarea raportului Q/AS se determină aria suprafeţei de
contact ce trebuie asigurată de către un filtru RBC astfel încât acesta să
asigure, în condiţiile unei anumite rate a curgerii (Q), scăderea
concentraţiei substratului de la valoarea (SO) în afluent, la valoarea (S),
tehnologic admisibilă, în efluent, cu relaţia:
Q ⋅ (S o − S )
AS = 5.41.
K1 ⋅ S
unde, numărătorul fracţiei Q·(So-S) semnifică fizic cantitatea de TAN
îndepărtată prin nitrificare la nivelul filtrului.

Modelarea empirică constituie un alt mod de abordare, frecvent


utilizat în practica proiectării filtrelor RBC, în ceea ce priveşte determinarea
ratei de îndepărtare a substratului din apa uzată. În acest caz, se apreciază
(Wu şi col., 1980 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994) că relaţia ce exprimă
legătura dintre caracteristicile constructive şi funcţionale ale filtrului pe de o
parte şi randamentul îndepărtării TAN, pe de altă parte, este similară cu
relaţia ce exprimă rata îndepărtării BOD, anume:
⎡K ⎤ e
F = ⎢ ⎥ ⋅ La ⋅ T b ⋅ S c ⋅ B d ⋅ AS ⋅ D f ⋅ Q g 5.42.
N
⎣ ⎦
unde:
- F = încărcarea remanentă a afluentului (%);
- K = constanta de tratare a apei uzate ( zi – 1);
- N = numărul de trepte de tratare a apei (adimensional);
- L = concentraţia în reziduuri a influentului (mg/l);
- S = timpul de menţinere în reactor (h);
- T = temperatura apei reziduale (oC );
- B = viteza de rotaţie (rot / min);
- A = aria suprafeţei totale efective a discurilor (m2);
- D = adâncimea submersată a discurilor (%);
- Q = rata curgerii (l /zi);
- a,b,c,d,e,f,g = constante de regresie.

Literatura de specialitate (Easter şi colab, 1994 citaţi de Timmons şi


Losordo, 1994) menţionează diferite valori ale performanţei nitrificatoare
obţinute cu diverse tipo-dimensiuni de RBC-uri la temperaturi ale apei

269
Sisteme recirculante de acvacultură

cuprinse între 24÷30oC, performanţe evaluate prin procedeul modelării


empirice. În fig. 5.5 sunt prezentate corelaţiile liniare, stabilită pe cale
empirică, dintre rata reţinerii TAN şi concentraţia în TAN a afluentului
pentru trei filtre RBC de diametre diferite (0,9 m; 1,8 m; 3,7 m) ce folosesc
acelaşi mediu granular având aria suprafeţei specifice de contact fiind 223
m3/m2. Aceste corelaţii indică faptul că filtrul cu diametrul cel mai mic
prezintă o rată de îndepărtare a amoniacului de 2,5 ori mai mare decât
filtrul cu diametrul cel mai mare. În cazul filtrelor cu diametre diferite faţă de
cele menţionate sau al utilizării unor medii filtrante cu o altă valoare a ariei
suprafeţei specifice de contact, este necesar să se stabilească, de
asemenea, prin modelare empirică corelaţia grafică dintre rata îndepărtării
TAN şi concentraţia acestuia în afluent.

800
Rata indepartarii TAN [mg/m2x zi]

700

600
a
500 b c
400

300

200

100

0
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5
Concentratia in TAN a influentului [mg/l]

Fig. 5.5. Rata îndepărtării TAN cu filtre RBC (Timmons şi Losordo, 1994).
a. scară laborator (Φ0,9 m); b. scară pilot (Φ1,8 m);
c. scară industrială (Φ3,7 m)

Proiectarea filtrelor tip RBC constă, ca şi în cazul celorlate tipuri de


filtre, în stabilirea dimensiunilor mediului filtrant şi ale elementelor
constuctive aferente unităţii de filtrare astfel încât concentraţia în TAN a
apei din sistemul de creştere să fie menţinută în domeniul optim.
Ipotezele de calcul luate în considerare la rezolvarea diverselor
etape ale proiectării unui filtru RBC sunt:

270
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

- regimul de funcţionare a biofiltrului este stabil, adică cantitatea de


amoniac rezultată din metabolismul peştelui pe durata a 24 ore este
convertită integral în nitriţi în aceeaşi perioadă de timp;
- filtrul se dimensionează pentru concentraţia maximă diurnă în TAN din
sistem, concentraţie ce se înregistrează în faza finală a creşterii, înainte
de recoltare, atunci când cantitatea de hrană distribuită zilnic este, de
asemenea, maximă.
În mod similar celorlalte filtre biologice, datele iniţiale ce stau la
baza proiectării unui filtru RBC sunt următoarele: mărimea biomasei de
cultură, particularităţile eco-tehnologice ale speciei de cultură, temperatura
apei, reacţia apei, cantitatea de hrană distribuită zilnic, compoziţia
biochimică a furajelor, aria unitară a suprafeţei de contact, caracteristicile
dimensionale şi funcţionale ale filtrului (diametru, grad submergenţă).

Principalele secvenţe ale proiectării unui biofiltru nitrificator tip RBC


sunt următoarele:

Etapa 1. Calculul producţiei zilnice de azot amoniacal [TAN] pentru


perioada de maximă furajare, ca produs între cantitatea de
hrană administrată (kg) şi producţia unitară de TAN (g
TAN/kg furaj);

Etapa 2. Stabilirea ratei de îndepărtare a TAN de către filtru (ARR); în


cazul filtrelor RBC, valoarea ARR se determină cu o relaţie
de forma:

ARR = m ⋅ TAN i +n 5.43.

unde:
- ARR = rata îndepărtării TAN de către filtru (mg TAN /l · h);
- TANi = concentraţia în azot amoniacal a afluentului (mg / l);
- m şi n = coeficienţi ce exprimă corelaţia liniară (ARR -TAN); m şi n
se stabilesc pe cale experimentală, în condiţii de laborator,
şi sunt diferiţi de la un filtru la altul în funcţie de diametrul
filtrului şi concentraţia afluentului în substrat (fig. 5.5).
Rata îndepărtării azotului amoniacal (ARR) se majorează, de
regulă, cu 10÷30 % pentru a acoperi eventuale erori comise la stabilirea
parametrilor utilizaţi în relaţia 5.43;

Etapa 3. Determinarea ariei suprafeţei de contact necesare, prin


divizarea producţiei zilnice maxime de azot amoniacal total,
[TAN], la rata reţinerii acestuia în filtru (ARR).

271
Sisteme recirculante de acvacultură

Etapa 4. Determinarea volumului mediului filtrant, ca raport între aria


suprafeţei de contact necesare şi aria suprafeţei de contact
unitare (caracteristică funcţională specifică tipului de filtru
utilizat); volumul total cuprinde atât componenta sa
submersată cât şi pe cea expusă în aer;

Etapa 5. Calculul lungimii filtrului, prin divizarea volumului acestuia la


aria secţiunii transversale; secţiunea transversală se
stabileşte în funcţie de diametrul filtrului ce reprezintă o
caracteristică dimensională impusă;

Etapa 6. Stabilirea volumului filtrului, în funcţie de componenta


submersată a volumului mediului filtrant la care se adaugă
spaţiul constructiv necesar funcţionării (la o imersie a
discurilor de 40 % din diametru, se apreciază că volumul
corespunzător spaţiului constructiv este aproximativ egal cu
cel al volumului submersat)

Dimensiunile filtrelor RBC utilizate în sistemele de creştere din


acvacultură sunt extrem de diferite pentru o aceeaşi biomasă în funcţie de
caracteristicile ecofiziologice ale speciei de cultură (în primul rând exigenţa
acestora faţă de temperatură), concentraţia în oxigen şi concentraţia în
NH3. Pentru exemplificare sunt prezentate elementele constructive şi
funcţionale pentru filtrele tip RBC folosite pentru condiţionarea calităţii apei,
în cazul a două sisteme de creştere pentru specia Tilapia tilapia, respectiv
Oncorhynchus mykiss, ambele sisteme având acelaşi nivel al biomasei de
cultură, anume 22 tone. În cele două variante s-au utilizat filtre RBC
comerciale cu diametrul de 3,66 m; rezultatele cuprinzând parametrii
unităţilor de filtrare sunt prezentate în tabelul 5.2.

Tabelul 5.2. Parametrii de operare ai biofiltrului RBC


Nr.
Parametru Tilapia Păstrav
crt.
1. Valoarea biomasei de cultură (t) 22 22
2. Temperatura optimă apei (oC) 30 15
3. Valoarea optimă a pH-ului 7,5 7,5
4. Concentraţia admisibilă în amoniac neionizat (NH3) (mg/l) 0,06 0,01
5. Ponderea amoniacului neionizat (NH3) în TAN (%) 2,48 0,86
6. Concentraţia maximă admisibila în TAN (mg TAN/l) 2,42 1,17
7. Raţia maximă zilnică de hrană (% din biomasa) 0,91 0,91
8. Cantitatea maximă de hrană administrată zilnic (kg/zi) 200 200

272
Amenajări, construcţii şi instalaţii în acvacultură

9. Producţia unitară de azot amoniacal (g TAN/1kg hrana) 25 34


10. Cantitatea maximă zilnică de TAN (kg TAN/zi) 5 6,8
11. Rata îndepărtării TAN în filtru (mg/m2·zi) 379 122
12. Aria suprafaţei de contact necesare (m2) 13198 55773
13. Aria suprafeţei de contact unitare (m2/m3) 175 175
14. Volumul total al mediului filtrant (m3) 75 319
15. Diametrul filtrului RBC (m) 3,66 3,66
16. Aria secţiunii transversale a mediului filtrant (m2) 10,50 10,50
17. Lungimea filtrului (m) 7,20 30,30
18. Volumul mediului filtrant submersat (m3) 30 127
19. Volumul maxim al cuvei filtrului (m3) 64 273

În legătură cu parametrii prezentaţi în tabelul 5.2 sunt necesare


următoarele precizări:
- conţinutul în proteină al furajului administrat este diferit în cazul celor
două specii, anume, 28 % la tilapia şi 38 % la păstrăv; conţinutul
superior în proteină a furajului administrat la păstrăv justifică valoarea
superioară a producţiei unitare de TAN;
- rata îndepărtării TAN din filtru (ARR = 379 mg/m2·zi) rezultă din
aplicarea relaţiei 5.43 pentru situaţia în care sunt cunoscuţi toţi
parametrii de calcul, anume, concentraţia în TAN a afluentului (TAN i =
2,42 mg TAN/l) şi parametrii regresiei liniare pentru filtrul comercial
utilizat cu diametrul de 3,66 m (m = 163,3 şi n = -16,6);
- aria suprafeţei de contact unitare (175 m2/m3) reprezintă o caracteristică
funcţională a filtrului comercial utilizat, pentru diametrul menţionat;
- volumul mediului filtrant submersat s-a evaluat considerând o imersie a
discurilor de 40 % din diametrul acestora; volumul cuvei s-a adoptat
constructiv în funcţie de volumul submersat al mediului filtrant.

273
Ingineria sistemelor recirculante

6 AERAREA ŞI OXIGENAREA

6.1. Introducere

Oxigenul dizolvat (DO) reprezintă unul dintre cei mai importanţi


parametri calitativi ai apei ce determină, în sens limitativ, nivelul capacităţii
portante, respectiv al densităţii de populare dintr-un sistem recirculant.
Limitarea provine din cerinţa relativ ridicată de oxigen a organismelor
aerobe din interiorul sistemului, solubilitatea relativ scăzută a oxigenului în
apă, absenţa fotosintezei şi rata redusă a primenirii apei.
Pentru a evita ca oxigenul să devină un factor limitant se impune o
suplimentare a acestuia în raport cu raţia furajeră.
Condiţionat de mărimea capacităţii portante a sistemului, există o
multitudine de metode de îmbogăţire a apei în oxigen
Astfel, în cazul sistemelor de creştere proiectate pentru capacităţi
portante reduse, oxigenarea apei se realizează prin procedee al căror
principiu de funcţionare constă în asigurarea unei suprafeţe cât mai mari de
contact între aerul atmosferic şi apă .In acest scop se folosesc instalaţii şi
echipamente specifice, cum ar fi: cascade amenajate în punctele de
alimentare cu apă ale bazinelor, injectoare pentru introducerea sub
presiune a aerului în masa apei, agitatoare de suprafaţă cu palete etc.
In cazul sistemeler recirculante a căror capacitate portantă este,
obişnuit, foarte ridicată suplimentarea cu DO este realizată, în mod
frecvent, prin trecerea apei printr-o instalaţie cu gaz îmbogăţit în oxigen.
Instalaţia este astfel proiectată încât să asigure o suprafaţă de contact cât
mai mare mare între faza gazoasă şi faza lichidă. Echipamentele de acest
tip au ca principală calitate suprasaturarea apei cu oxigen evitându-se, în
acelaşi timp, încărcarea apei cu azot dizolvat (DN). Folosirea apei
suprasaturate cu DO permite sporirea densităţii de populare şi, implicit,

147
Aerarea şi oxigenarea

scăderea costurilor de producţie prin micşorarea volumului bazinelor, a


vitezei de curgere a apei prin sistem, precum şi a capacităţii unităţii de
tratare a apei. Funcţional, aceste sisteme prezintă avantajul că nu introduc
în apă azot, asigurându-se în acest mod posibilitatea de a dizolva în apă o
cantitate mai mare de oxigen în condiţiile în care presiunea totală a gazelor
dizolvate (TGP) este constantă.
Managementul oxigenului dizolvat din apa unui sistem de creştere
din acvacultură presupune cunoaşterea unei multitudini de aspecte,
anume: proprietãtile gazelor dizolvate în apă; principiul de funcţionare,
indicatorii de performanţă şi metodele de proiectare ale diverselor tipuri de
ehipamente şi instalaţii de aerare sau oxigenare.

6.2. Caracteristicile gazelor dizolvate

Nivelul unui gaz dizolvat în apă se poate exprima sub formă de


concentraţie (C - mg/l), tensiune (T - mmHg) sau ca procent din
concentraţia de saturaţie a acestuia în apă.
Corelaţia dintre concentraţia unui gaz dizolvat în apă şi tensiunea
acestuia, conform legii lui Henry, este:

T i = Fi x C i
6.1.

unde:
- Ti = tensiunea gazului dizolvat (mm Hg);
- Ci = concentraţia gazului dizolvat (mg/l),
- Fi = factor de conversie a tensiunii gazului dizolvat
(mm Hg / mg /l); valorile parametrului Fi depind de
temperatura apei (tabelul 6.1)
- i = specia de gaz dizolvat.

Prin însumarea tensiunii parţiale, Ti, a tuturor gazelor prezente în


soluţie rezultă tensiunea totală a gazelor dizolvate (TGP), anume:

TGP = ∑T i 6.2.

Diferenţa (ΔP) dintre tensiunea totala a gazelor dizolvate (TGP) şi


presiunea barometrică locală (BP) reprezintă cel mai sugestiv indicator de
apreciere a gradului de suprasaturaţie a unui gaz dizolvat în apă.
Se consideră că apa este în stare de suprasaturare atunci când
ΔP>0, unde ΔP este definit astfel:

ΔP = TGP − BP 6.3.
148
Ingineria sistemelor recirculante

Tabelul 6.1. Presiunea de vaporizare şi parametrii de solubilitate a oxigenului şi


azotului dizolvat în funcţie de temperatura apei pentru apele dulci (Colt 1984*)
Oxigen dizolvat Azot dizolvat
t γ VP
B B⋅K⋅1000 F B B⋅K⋅1000 F

6 9,806 7,01 0,04196 59,962 12,675 0,02053 25,671 29,611


8 9,805 8,05 0,03998 57,133 13,304 0,01963 24,546 30,961
10 9.804 9,21 0,03816 54,532 13,938 0,01881 23,521 32,312
12 9,802 10,52 0,03649 52,145 14,576 0,01806 22,583 33,662
14 9,799 11,99 0,03495 49,945 15,215 0,01736 21,707 35,006
16 9,796 13,64 0,03354 47,930 15,855 0,01672 20,907 36,342
18 9,793 15,48 0,03224 46,072 16,494 0,01614 20,182 37,666
20 9,789 17,54 0,03105 44,371 17,130 0,01559 19,494 38,974
22 9,785 19,83 0,02990 42,785 17,762 0,01510 18,881 40,264
24 9,780 22,39 0,02892 41,328 18,388 0,01460 18,294 41,532
26 9,775 25,22 0,02798 39,984 19,007 0,01421 17,769 42,775
28 9,770 28,36 0,02711 38,741 19,618 0,01382 17,281 43,990
30 9,764 31,80 0,02630 37,583 20,218 0,01345 16,818 45,175
* citat de Timmons şi Losordo, 1994
Semnificaţia notaţiilor din tabel este următoarea:
t = temperatura apei (oC);
γ = greutatea specifică a apei (KN/m3);
VP = presiunea de vaporizare a apei (mmHg);
B = coeficientul Bunsen (l gaz/l apă, la 760 mm Hg presiune
absolută );
K = raportul dintre greutatea moleculară şi volumul gazului
(mg/ml);
B⋅K⋅1000 = solubilitatea gazului (mg/l la o presiune parţială de
760 mm Hg);
F = factor de conversie a tensiunii gazului dizolvat
(mm Hg / mg/l).

Gradul de saturare se poate aprecia şi procentual, astfel:


TGP
% saturatie = ⋅ 100 6.4.
BP

Într-un sistem închis sau semiînchis de cultură gazele dizolvate în


apă sunt reprezentate, în principal, de oxigen, dioxid de carbon şi azot.

149
Aerarea şi oxigenarea

Concentratiile critice ale dioxidului de carbon dizolvat (DC)


prezentate în tabelul 6.2 pot afecta activitatea renală, stimulând
precipitarea anionului fosfat în fosfat de calciu şi depunerea acestuia în
canalele renale. O concentraţie ridicată de DC poate, de asemenea, reduce
capacitatea sângelui de a transporta oxigenul.
O concentraţie scăzută de DO poate limita capacitatea portantă prin
scăderea concentraţiei cumulative a oxigenului din bazinele de creştere
(CCOC) sub o valoare limită admisibilă. Invers, concentraţii foarte mari de
DO intensifică oxidarea substratelor celulare, determinând disfuncţii ale
lanţului respirator. De asemenea, concentraţii ale oxigenului şi azotului
dizolvat peste norma de saturaţie produc boala bulelor de gaz ce se
manifestă prin dezvoltarea bulelor de gaz în ţesuturi (emfizem) şi blocarea
vaselor de sânge (hemostaza). Boala bulelor de gaz determină moartea
peştilor, reducerea ritmului de creştere şi a randamentului de conversie a
hranei.
Valoarea maximă, admisibilă, a gradului de suprasaturare în gaze a
apei dintr-un sistem de creştere depinde de o multitudine de factori de
natură ecotehnologică între care, cei mai importanţi, sunt: specia de cultură
şi talia acesteia, condiţiile de creştere şi presiunea parţială relativă a
gazelor dizolvate în apă.

Tabelul 6.2 Criterii de apreciere a concentraţiei gazelor dizolvate în cazul unor


condiţii de creştere intensivă a peştilor (Colt ş.a., 1991*)
Condiţiile de cultură
Caracteristica
Apă rece (12oC) Apă caldă (25oC)
Oxigen dizolvat (DO) (scăzut) 5-6 mg/l 3-4 mg/l
Oxigen dizolvat (DO) (ridicat) 21 mg/l 16 mg/l
Tensiunea oxigenului dizolvat
300 mm Hg 300 mm Hg
To2 (ridicată)
Dioxid de carbon dizolvat
20 mg/l 20 mg/l
(DC) (ridicat)
Diferenţa de presiune
10 mm Hg 20 mm Hg
(ΔP) (ridicată, toate stadiile)
Icre 45 mm Hg **
ΔP (ridicată,
specifică pentru Larve 35 mm Hg 20 mm Hg
diferitele stadii Juvenili 10 mm Hg 50 mm Hg
de dezvoltare)
Puiet <30 mm Hg **
* citaţi de Timmons şi Losordo, 1994
**valorile nu sunt cunoscute sau diferă foarte mult în funcţie de specie

Eficienţa unui echipament de aerare/oxigenare este condiţionată de


judicioasa proiectare a acestora în funcţie de următorii factori: rata adiţiei
150
Ingineria sistemelor recirculante

de oxigen, tehnologic impusă; limitele admisibile în ceea ce priveşte


conţinutul în azot dizolvat (DN) şi dioxid de carbon (DC); gradul de
suprasaturare admisibil (ΔP); modificările previzibile ale variabilelor DO, DN
şi DC pentru un anumit tip de contactor.
Încadrarea calitativă a caracteristicilor gazelor dizolvate în apă
pentru diverse sisteme de cultură (apă rece sau apă caldă) este prezentată
în tabelul 6.2.

6.3. Teoria transferului gazelor

În proiectarea şi exploatarea echipamentelor de aerare – oxigenare


este necesar să fie cunoscute o serie de noţiuni de bază privind teoria
transferului gazelor, cum ar fi: solubilitatea gazelor, viteza (rata) de transfer
şi indicatorii de performanţă specifici.

6.3.1. Solubilitatea gazului

Concentraţia de saturaţie a unui gaz dizolvat în apă (C*)


influenţează atât sensul cât şi viteza transferului gazului la nivelul interfeţei
gaz-apă. Valoarea concentraţiei de saturaţie (C*) a unui gaz este
determinată de presiunea parţială a acestuia în faza gazoasă, de
temperatura apei şi compozitia acesteia, conform relaţiei:
⎡ x ⋅ (TP − VP ) ⎤
C * = B i ⋅ K i ⋅ 1000 ⋅ ⎢ i ⎥ 6.5.
⎣ 760 ⎦
unde:
- C* = concentraţia de saturaţie a gazului dizolvat (mg/l);
- Bi⋅Ki⋅1000 = solubilitatea gazului (mg/l, la o presiune parţială de
760 mm Hg);
- xi = fracţia molară a gazului;
- TP = presiunea absolută (mm Hg);
- VP = presiunea de vaporizare a apei (mm Hg).

În vederea unei judicioase proiectări precum şi a unei eficiente


exploatări a echipamentelor de aerare – oxigenare trebuie cunoscut faptul
că valoarea concentraţiei de saturaţie a unui gaz este variabilă în funcţie de
mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt temperatura apei,
conţinutul în TSS şi particularităţile constructive ale contactorilor aer – apă.
Astfel, presiunea de vaporizare a apei, VP, creşte odată cu
temperatura apei în timp ce coeficientul Bunsen, Bi, descreşte (tabelul 6.1);

151
Aerarea şi oxigenarea

în consecinţă, concentraţia de saturaţie, C*, scade pe măsură ce


temperatura apei creşte.
Concentraţiile mari ale solidelor sau ale altor substanţe dizolvate
reduc, de asemenea, valorile concentraţiei de saturaţie. Concentraţia de
saturaţie a unui gaz dizolvat într-o apă cu un conţinut ridicat de solide în
suspensie se determină în funcţie de concentraţia de saturaţie dintr-o apă
curată corectată cu un coeficient β exprimat prin formula:

β =
(C )
*
FW 6.6.
(C )
*
CW

unde:
- (C*)FW = concentraţia de saturaţie a gazului dizolvat într-o apă
încărcată cu substanţe solide sau dizolvate;
- (C*)CW = concentraţia de saturaţie a gazului dizolvat în apa
curată.

Pentru diferitele tipuri de contactori gaz-lichid, concentraţia de


saturaţie, C*, a unei specii de gaz (de exemplu, oxigenul) poate varia atât
în timp cât şi în spaţiu. Astfel, când aerul este injectat în masa apei într-un
punct situat la o anumită adâncime, presiunea totală a gazului dizolvat (TP)
va scădea pe verticală, dinspre punctul de introducere a bulelor în apă
(unde TP este egal cu suma dintre presiunea hidrostatică şi cea
barometrică), spre suprafaţa liberă a apei (unde TP devine egal cu BP);
proporţional cu scăderea TP, conform ecuaţiei 6.5, se va reduce, pe
verticală, şi concentraţia de saturaţie C*. De asemenea, pe măsura
ascensiunii bulelor de aer, fracţia molară a oxigenului (xO2) se va modifica
datorită absorbţiei, respectiv eliminării diverselor specii de gaze. În aceste
condiţii, concentraţia medie efectivă de saturaţie, C*m , depinde de un
număr însemnat de variabile între care cele mai importante sunt geometria
bazinului, tipul de difuzor şi concentraţiile în gaze dizolvate a mediului
ambiant.

6.3.2. Viteza de transfer

Forţa de antrenare, de care depinde transferul oxigenului molecular


din faza gazoasă în cea lichidă, este determinată, în principal, de diferenţa
dintre concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat din apă (C*) şi
concentraţia în oxigen a mediului ambiant (C).
Principial, transferul oxigenului din faza gazoasă în cea lichidă se
desfăşoară în mai multe etape. Într-o primă etapă, moleculele de oxigen
trec din faza gazoasă pe suprafaţa de separaţie (interfaţa) gaz - lichid. În
152
Ingineria sistemelor recirculante

continuare, moleculele de oxigen difuzează prin straturile laminare de gaz


şi lichid ale interfeţei, iar în final are loc pătrunderea lor în faza lichidă.
La transferul lor din faza gazoasă în cea lichidă, moleculele de
oxigen (azot, dioxid de carbon etc.) întâmpină o anumită rezistenţă;
valoarea maximă a acestei rezistenţe se înregistrează în faza de difuzie a
gazului în lichid.
În aceste condiţii, viteza netă de transfer (absorbţie sau eliminare) a
oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă este direct proporţională cu
diferenţa dintre concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat din apă (C*)
şi concentraţia în oxigen a mediului ambiant (C) şi se determină dintr-o
ecuaţie diferenţială, de forma:
dC
dt
(
= K La ⋅ C * − C ) 6.7.

unde:
- dC/dt = rata (viteza) netă de transfer a gazului (mg/l ⋅ h)
- KLa = coeficientul global al transferului de masă (1/h);
- C* = concentraţia de saturaţie a gazului dizolvat (mg/l);
- C = concentraţia în oxigen a mediului ambiant (mg/l);

Coeficientul global al transferului de masă reflectă particularităţile


funcţionale şi constructive ale contactorului gaz-lichid. Dintre acestea, cele
mai importante se referă la mărimea interfeţei gaz-lichid, geometria
contactorului, gradul de turbulenţă a scurgerii şi vâscozitatea apei.
În ceea ce priveşte vâscozitatea, se ştie că aceasta este influenţată
direct de temperatură. În consecinţă, coeficientul global al transferului de
masă (KLa) se corectează, în funcţie de temperatură, conform relaţiei:

(K La )t = (K La )20 C ⋅ (1,024)(t −20 C )


o
o
6.8.

unde:
- t = temperatura reală (actuală) a apei (oC)
- (KLa)t = coeficientul global al transferului de masă la temperatura t
a apei (1/h);
- (KLa)20oC = coeficientul global al transferului de masă la temperatura
standard de 20oC (1/h);

Aplicând ecuaţia 6.8 se constată că, la o creştere a temperaturii


apei de la 10oC la 30oC, coeficientul global al transferului de masă creşte
cu circa 60,7 %.
Substanţele cu proprietăţi tensioactive folosite în tratarea apei pot,
de asemenea, să modifice KLa prin schimbarea rezistenţei la difuzie a

153
Aerarea şi oxigenarea

interfeţei lichide. În acest caz, coeficientul global al transferului de masă


rezulta din relaţia:
(K La )FW
α= 6.9.
(K La )CW
unde:
- α = coeficient de corecţie, adimensional; se determină
experimental pentru diferiţi agenţi tensioactivi;
- (KLa)FW = coeficientul global al transferului de masă pentru apa
tratată cu agenţi tensioactivi (1/h);
- (KLa)CW = coeficientul global al transferului de masă în cazul
apei curate (1/h);

Cunoscând coeficientul global al transferului de masă pentru un


anumit gaz (de exemplu, oxigenul), se poate determina valoarea acestuia
şi pentru alte gaze (de exemplu, azotul), în funcţie de diametrul moleculelor
gazelor respective, prin aplicarea relaţiei:
(K La )N 2 d O2
= 6.10.
(K La )O 2 d N2

unde:
- dO2, dN2 = diametrul moleculelor de O2, respectiv N2 (Å)
- (KLa)N2 = coeficientul global al transferului de masă pentru azot
(1/h);
- (KLa)O2 = coeficientul global al transferului de masă pentru oxigen
(1/h);

6.3.3. Indicatori de performanţă ai sistemelor


de aerare - oxigenare

În practica sistemelor de creştere din acvacultură se folosesc o


diversitate de echipamente pentru îmbogăţirea conţinutului apei în oxigen,
în funcţie de gradul de intensivitate al producţiei şi particularităţile
ecotehnologice ale speciilor de cultură. Condiţionat de acestea, există,
principial, două sisteme de echipamente pentru asigurarea conţinutului
optim în oxigen al apei, anume: echipamente de aerare prin punerea în
contact a apei cu aerul şi echipamente de introducere a oxigenului pur în
masa apei; fiecare dintre aceste sisteme este caracterizat de indici de
performanţă specifici.

154
Ingineria sistemelor recirculante

Echipamentele de aerare prin contact cu aerul (contactori apă-aer)


sunt utilizate în sistemele de creştere cu un grad limitat al intensivităţii
producţiei unde necesarul de oxigen este mai redus proporţional cu
cantitatea de biomasă. Principalele echipamente de aerare utilizate în
acvacultură sunt: agitatoare flotante de suprafaţă, difuzoare de aer
submersate, agitatoare de suprafaţă cu tub ejector, agitatoare cu jet de
apă, coloane aeratoare cu umplutură, echipamente aer-lift, cascade cu tăvi
perforate.
Sistemele de aerare prin contact cu aerul sunt astfel proiectate încât
să accelereze absorbţia oxigenului din aer prin diverse procedee între care
cele mai utilizate constau, principial, în creşterea suprafeţei de contact apă
– aer şi/sau introducerea sub presiune a aerului în masa apei.
Prin punerea în contact a apei cu aerul, presiunile parţiale ale
gazelor din aer, respectiv tensiunile parţiale ale aceloraşi gaze dizolvate în
apă tind spre o stare de echilibru care se atinge în urma transferului
gazelor între cele două faze. Semnul diferenţei dintre presiunea parţiala a
unui gaz din aer şi tensiunea parţială a aceluiaşi gaz dizolvat in apă
determină sensul transferului gazului respectiv între cele două faze,
anume, din aer în apă (procesul de dizolvare) sau, invers, din apă în aerul
atmosferic (procesul de degazare).
Transferul gazelor, în/sau din apa supusă aerării, are, în majoritatea
cazurilor, un efect neglijabil asupra compozitiei locale a aerului. În baza
acestei ipoteze simplificatoare sunt definiţi indicatorii ce exprimă
performanţa echipamentelor de aerare în condiţii standard (DO = 0 mg/l,
t = 20oC, BP = 760 mm Hg, β = 1, α =1). Pentru contactorii apă-aer
principalii indicatori de performanţă sunt viteza standard a transferului de
oxigen (SOTR) şi eficienţa standard a aerării (SAE).
Viteza standard a transferului de oxigen (SOTR) reprezintă produsul
dintre coeficientul global al transferului de masă, concentraţia de saturaţie a
gazului dizolvat şi volumul de lichid din contactor, conform relaţiei:

( )
SOTR = (K La )20 o C ⋅ C * 20 O C ⋅ V ⋅ 10 −3 6.11.

unde:
- SOTR = viteza standard a transferului de oxigen (kg/h);
- (KLa)20oC = coeficientul global al transferului de masă la temperatura
standard de 20oC (1/h);
- (C*)20oC = concentraţia de saturaţie a gazului dizolvat (mg/l);
- V = volumul de lichid din contactor (l).

Eficienţa standard a aerării (SAE) reprezintă un indicator ce exprimă


randamentul energetic al echipamentului de aerare; semnificaţia fizică a
indicatorului SAE constă în raportul dintre viteza standard a transferului de

155
Aerarea şi oxigenarea

oxigen pentru un anumit tip de echipament şi puterea consumată de către


acesta, conform relaţiei:
SOTR
SAE = 6.12
PW
unde:
- SAE = eficienţa standard a aerării (kg/kW⋅h)
- PW = puterea consumată de echipamentul de aerare (kW);

În cazul temperaturilor non-standard este necesar să se corecteze


valorile indicatorilor SOTR şi SAE ţinând cont de următorii parametri:
valorile reale (actuale) ale concentraţiilor de saturaţie, presiunilor
barometrice şi compoziţiei apei (conţinutul în agenţi tensioactivi şi
concentraţia solidelor în suspensie); corectarea se face cu următoarele
relaţii (Boyd şi Watten, 1989 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994):
β ⋅ C * O 2 − DO
⋅ (1,024 )
( t −20 )
AOTR = SOTR ⋅ ⋅α 6.13.
9,07
β ⋅ C * O 2 − DO
⋅ (1,024 )
( t −20 ) 6.14.
AAE = SAE ⋅ ⋅α
9,07
unde:
- AOTR = viteza transferului de oxigen în condiţii reale (kg/h);
- AAE = eficienţa aerării în condiţii reale (kg/kW⋅h);
- α = coeficient de corecţie în funcţie de conţinutul în agenţi
tensioactivi (adimensional, relaţia 6.9);
- β = coeficient de corecţie în funcţie de concentraţia de solide
în suspensie (adimensional, relaţia 6.6);
- C*O2 = concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat (mg/l);
- DO = concentraţia reală în oxigen dizolvat (mg/l);
- t = temperatura reală (actuală) a apei (oC).

Analiza relaţiilor 6.13 şi 6.14 arată că atât viteza reală a transferului


de oxigen (AOTR) cât şi eficienţa aerării în condiţii reale (AAE) tind spre
zero atunci când valoarea concentraţiei oxigenului dizolvat în apă (DO) se
apropie de valoarea concentraţiei de saturaţie a acestuia în apă (C*O2).
Rezultă că nu este recomandabil din punct de vedere economic să se
utilizeze contactori apă-aer atunci când concentraţiile în DO sunt apropiate
de concentraţiile locale de saturaţie ale aerului.
Indicatorii de performanţă ai contactorilor apă-aer tip cascadă nu se
exprimă, în mod obişnuit, în funcţie de coeficientul global al transferului de
masă (KLa). În acest caz, eficienţa aerării se exprimă procentual (E %),
astfel:

156
Ingineria sistemelor recirculante

DO out − DO in
E(% ) = ⋅ 100 6.15.
C * O 2 − DO in

unde:
- DOout = concentraţia în oxigen dizolvat la ieşirea apei din contactor
(mg/l);
- DOin = concentraţia în oxigen dizolvat la intrarea apei în
contactor (mg/l);

Eficienţa de aerare (E) se determină experimental pentru fiecare


variantă constructivă de contactor apă-aer tip cascadă. Concentraţia în
oxigen dizolvat a apei la ieşirea acesteia dintr-un aerator-cascada se
determină în funcţie de concentraţia în oxigen dizolvat a apei la intrarea în
contactor, astfel:

DOout =
(
E C * O2 − DOin )
+ DOin 6.16.
100
Performanţa echipamentelor de aerare prin difuzie se exprimă
printr-un indicator specific, anume eficienţa de oxigenare (OE %), care se
determină cu relaţia:
OTR
OE = ⋅ 100 6.17.
Q aer ⋅ P aer ⋅ X O2

unde:
- OTR = viteza (rata) transferului de oxigen (kg/h);
- Qaer = debitul volumetric al aerului introdus în apă (m3/h);
- Paer = densitatea aerului introdus (kg/m3);
- XO2 = fracţia molară a oxigenului.

Echipamentele de oxigenare prin contact cu oxigen pur (contactori


apă-oxigen) se utilizează în cazul sistemelor de creştere dens populate
unde rata consumului oxigenului este foarte ridicată.
Performanţa contactorilor apă-oxigen se evaluează cu ajutorul mai
multor indicatori, anume: viteza de transfer a oxigenului (OTR), eficienţa de
transfer a oxigenului (OTE), eficienţa de absorbţie a oxigenului (OAE) şi
costurile specifice de funcţionare (OTC).
La utilizarea acestor tipuri de contactoare există posibilitatea
suprasaturări apei în oxigen dizolvat. Din acest motiv, este necesar ca la
aprecierea performanţei contactorilor apă-oxigen să se verifice diferenţa
(ΔP) dintre tensiunea totala a gazelor dizolvate (TGP) şi presiunea
barometrică locală (BP) (ecuaţia 6.3).

157
Aerarea şi oxigenarea

Viteza (rata) de transfer a oxigenului(OTR) la un contactor apă-


oxigen reprezintă produsul dintre debitului apei şi rata schimbului de oxigen
dizolvat din cadrul echipamentului şi se calculează cu formula:

OTR = ΔDO ⋅ Q L ⋅ 6 ⋅ 10 −5 6.18.

unde:
- OTR = viteza (rata) de transfer a oxigenului (kg/h);
- ΔDO = rata schimbului de DO în cadrul contactorului (mg/l);
- QL = debitul apei prin contactor (l/min);

Eficienţa transferului de oxigen (OTE) la o instalaţie de tipul


contactorilor apă-oxigen reprezintă raportul dintre rata de transfer a
oxigenului (OTR) şi puterea necesară (PW) obţinerii aerului comprimat şi
introducerii acestuia în apă; se determină cu relaţia:
OTR
OTE = 6.19.
PW
unde, OTE se exprimă în kg/ kW⋅h.

Randamentul utilizării oxigenului în cazul contactorilor apă-oxigen


este exprimat prin indicatorul eficienţa de absorbţie a oxigenului (OAE) care
se calculează cu relaţia:
ΔDO ⋅ Q L
OAE (%) = ⋅ 100 6.20.
(MW )O 2 ⋅ QM
unde:
- OAE = eficienţa de absorbţie a oxigenului (%);
- (MW)O2 = greutatea moleculară a O2 (mg/mol);
- QM = debitul molar de oxigen (moli/min).

Într-un contactor apă-oxigen simultan cu absorbţia oxigenului are


loc şi eliminarea azotului. Raportul dintre viteza de absorbţie a O2 în apă şi
viteza de eliminare a N2 din apă este cunoscut sub denumirea de raport de
eliminare (extragere) şi se calculează cu relaţia:

ΔDO DO out − DO in
ΔDODN = = 6.21.
ΔDN DN out − DN in

158
Ingineria sistemelor recirculante

unde:
- ΔDODN = raport de eliminare (adimensional);
- ΔDO = modificarea (creşterea) concentraţiei de oxigen dizolvat în
apă (mg/l);
- ΔDN = modificarea (scăderea) concentraţiei de azot dizolvat din
apă (mg/l);
- DOout = concentraţia de oxigen dizolvat la ieşirea apei din
contactor (mg/l);
- DOin = concentraţia de oxigen dizolvat la intrarea apei în
contactor (mg/l);
- DNout = concentraţia de azot dizolvat la ieşirea apei din
contactor (mg/l);
- DNin = concentraţia de azot dizolvat la intrarea apei în
contactor (mg/l).

Valoarea şi semnul raportului de eliminare arată dacă presiunea


totală a gazelor dizolvate (TGP) din efluent este mai mare sau mai mică
decât cea gazelor dizolvate din influent. O valoare a raportului de eliminare
(ΔDODN) de cca -2,2 este definită ca fiind critică şi indică faptul că
presiunea totală a gazelor (TGP) rămâne constantă la trecerea apei prin
contactor iar acesta funcţionează în regim stabil. Funcţionarea
echipamentului la valori ale lui ΔDODN diferite de valoarea sa critică
determină fie creşterea, fie reducerea presiunii totale a gazelor din apă
(TGP), cu consecinţe negative asupra randamentul oxigenării.
Costurile specifice de funcţionare (OTC) constituie un principal
indicator folosit în studiul comparativ al performanţelor diferitelor variante
tipodimensionale ale contactorilor apă-oxigen şi se calculează cu relaţia:

AC + EC + OC
OTC = 6.22.
OTR ⋅ 8760
unde:
- AC = cheltuieli de amortizare (lei/an);
- EC = cheltuieli energie electrică (lei/an);
- OC = costul oxigenului utilizat (lei/an);
- OTR = viteza (rata) de transfer a oxigenului (kg/h).

În cazul unor calcule mai riguroase se iau în considerare şi costurile


de întreţinere ale echipamentului precum şi cele de asigurare împotriva
riscurilor.

159
Aerarea şi oxigenarea

Indicatorii de perfor-
40 140 manţă ai contactorilor apă-
oxigen variază, în limite
Oxigenul dizolvat (DO) [mg/l]

Presiunea totală a gazelor din


35 130 destul de largi, în funcţie de

efluent (TGP) [% saturaţie]


120
mărimea debitului de
30 alimentare cu oxigen a
110 echipamentului. În fig. 6.1
25 sunt prezentate curbele de
100
variaţie ale principalelor
20
90 caracteristici de
DO performanţă ale unui tub
15 80
TGP „U” în funcţie de raportul
10 70 dintre debitul fazei gazoase
0,01 0,02 0,03 0,04 0,05 0,06 şi debitul fazei lichide (G/L);
curbele au fost stabilite
60 8 experimental în
următoarele condiţii:
Eficienţa absorbţiei (EA) [%]

55
Efieienţa transferului (TE)

înălţimea coloanei – 12,5


6
50
m; temperatura apei – 15
o
C; DOin – 8 mg/l.
[kg/kW h)

45 4 Pentru condiţii
standard (t = 21,1oC şi p =
40 760 mm Hg), cel mai
AE 2 frecvent, volumul de oxigen
35 TE cu care se alimentează un
30 0 contactor se exprimă în
0,01 0,02 0,03 0,04 0,05 0,06 raport cu volumul de apă
ce trece prin instalaţie în
Raportul gaz/lichid
unitatea de timp (lO2/lapă).
Fig. 6.1. Influenţa raportului G/L asupra performanţelor Cantitatea de O2 folosită în
unui tub „U” (Timmons şi Losordo, 1994). condiţii reale, diferite de
cele standard, trebuie
corectată conform legii gazului ideal, astfel:

TP
⋅ V ⋅ 1000 = n ⋅ 0,0821 ⋅ (273,15 + t ) 6.23.
760
unde:
- TP = presiunea absolută (mmHg);
- V = volumul de lichid din contactor (m3);
- n = numărul de moli de O2;
- t = temperatura (oC).

160
Ingineria sistemelor recirculante

6.4. Sisteme de contact cu oxigen pur

Un contactor pentru transferul oxigenului pur în apă este alcătuit din


trei componente principale, anume: sursa de gaz îmbogătit în oxigen,
unitatea pentru controlul debitului de gaz şi echipamentul de facilitare a
contactului oxigen/apă. Sistemul trebuie să asigure un grad ridicat de
utilizare a oxigenului, cu un consum minim de energie. În plus, deoarece
sistemele de contact cu oxigen sunt specifice sistemelor de creştere
superintensivă cu densităţi foarte ridicate ale biomasei, este necesar să se
minimizeze riscurile legate de apariţia unor defecţiuni electrice sau
mecanice ce pot conduce la mortalitatea în masă a materialului biologic.

6.4.1. Variante constructive de contactori apă-oxigen

Contactorii apă-oxigen sunt echipamente care, prin particularităţile


lor constructive şi funcţionale, determină transferul oxigenului din faza
gazoasă în apă, prin absorbţie.
Prin introducerea oxigenului pur în echipamente de tipul
contactorilor apă-oxigen are loc creşterea fracţiei molare a oxigenului din
faza gazoasă (XO2). Aceasta determină mărirea concentraţiei de saturaţie a
oxigenul dizolvat din apă (C*), conform ecuaţiei 6.5. Modificarea
concentraţiei de saturaţie (C*) accelerează rata transferului oxigenului în
apă datorită creşterii deficitului de oxigen dizolvat (ecuaţia 6.7). De
exemplu, pentru o apă expusă la contact cu aerul (t = 15oC şi p = 760 mm
Hg), concentraţia de saturaţie (C*) în oxigen dizolvat este de 10,17 mg/l;
dacă aceeaşi sursă de apă este expusă la contactul cu oxigen pur, va
rezulta o concentraţie de saturaţie de 48,1 mg/l. În cele două cazuri,
pornind de la un DO în sursa de alimentare de 6 mg/l, va rezulta o
concentraţie de oxigen în efluentul contactorilor de 4,1 mg/l (contact apă-
aer), respectiv 42,1 mg/l (contact apă-oxigen). Se observă că, în cazul
contactorului apă-oxigen, concentraţia în DO a efluentului acestuia este
mai mare chiar decât concentraţia de saturaţie ce s-ar obţine într-un
contactor apă-aer.
Într-un contactor apă-oxigen, simultan cu creşterea concentraţiei de
saturaţie a apei în oxigen, are loc scăderea concentraţiei de saturaţie în
azot (ecuaţia 6.5). În consecinţă, destul de frecvent, apare în faza lichidă
un deficit de DN ce provoacă eliminarea azotului. Azotul eliminat din soluţie

161
Aerarea şi oxigenarea

trece în faza gazoasă din interiorul contactorului, determinând reducerea


vitezei de transfer a oxigenului în apă şi, implicit, a eficienţei
echipamentului.
Pentru a evita acumularea de azot în contactor pe durata
funcţionării sale, se impune eliminarea continuă a fazei gazoase şi
procesarea acesteia (îndepărtare N2 şi reţinere O2) în vederea reutilizării
gazului rezidual care este valoros datorită conţinutului său bogat în O2.
Dinamica schimbărilor în compoziţia gazoasă a apei depinde de o
multitudine de factori, cum ar fi: debitul de alimentare cu oxigen,
concentraţiile gazelor dizolvate, temperatura, presiunea şi coeficientul
global al transferului de masă al contactorului.
În sistemele recirculante de creştere a peştelui se pot folosi diverse
echipamente de oxigenare a apei cu oxigen pur, între care cele mai
întâlnite sunt: tub în formă de „U”, contactor descendent cu bule, contactor
cu injectare laterală, coloană de pulverizare, coloană cu umplutură,
contactor capsulat cu elice, contactor multiplu cu presiune redusă.
Alegerea tipului de contactor se face în funcţie de indicatorii
standard de performanţă cunoscuţi, de resursele disponibile şi de condiţiile
de funcţionare specifice. De exemplu, atunci când apa este încărcată cu
macroparticule nu se recomandă folosirea coloanelor cu umplutură datorită
colmatării excesive a acesteia, ceea ce determină reducerea suprafaţei de
contact gaz-lichid la nivelul căreia se realizează transferul. Într-un alt caz,
de exemplu, când există un gradient hidraulic apreciabil între sursa de
alimentare cu apă şi bazinele de creştere, se recomandă folosirea tuburilor
în formă de U sau a contactorilor cu presiune redusă; în acest caz, se
realizează oxigenarea fără consum suplimentar de energie.
Principalii indicatorii de performanţă ai principalelor tipuri de
contactori apă-oxigen utilizaţi în acvacultură sunt prezentaţi în tabelul 6.3.

Contactor tip tub în formă de "U"

Constructiv, un contactor de acest tip încorporează următoarele


componente principale (fig. 6.2): tub în formă de U, difuzor de oxigen şi, în
unele cazuri, un sistem de colectare a gazului rezidual în vederea reciclării
sale (eliminarea azotului şi reţinerea oxigenului neabsorbit în faza lichidă).
Oxigenul este injectat (difuzat) în masa apei printr-un difuzor
amplasat la partea superioară a primei ramuri a tubului „U”, în apropierea
punctului de admisie a apei uzate. Oxigenul este introdus în instalaţie sub
presiune şi cu o anumită viteză; valoarea acestor parametri se stabileşte
astfel încât rata transferului oxigenului să fie maximă.
Lichidul este direcţionat în sens descendent pe traseul primei ramuri
a tubului „U” cu o viteză mai mare decât viteza deplasării ascensionale a
bulelor de oxigen pe care le antrenează spre partea inferioară a instalaţiei.

162
Ingineria sistemelor recirculante

Tabel 6.3. Caracteristici de operare ale unor tipuri de contactori apă-oxigen


(Timmons şi Losordo, 1994)
Eficienţa Eficienţa
Capacitatea
absorbţiei transferului
Tipul de echipament OAE OTE
de eliminare
a DN
(%) (kg/kW⋅h)
Tub în formă de „U” 30 – 50 1,0 – 1,5 medie
Tub în formă de „U” cu reciclarea gazului
60 – 90 2,0 – 3,0 slabă
rezidual
Contactor descendent cu bule 80 – 90 3,9 medie

Contactor cu injectare laterală 15 – 70 < 0,5 slabă

Coloană de pulverizare 40 – 55 0,5 – 1,0 bună

Coloană cu umplutură 40 – 80 0,5 – 2,0 bună

Coloană cu umplutură capsulată 95 – 100 1,0 slabă

Contactor capsulat cu elice 30 – 70 0,3 – 1,0 medie

Contactor multiplu cu presiune redusă 30 – 95 2,0 – 5,5 medie

Pe traseul deplasării amestecului gaz-lichid spre partea inferioară a


ramurii descendente a contactorului are loc creşterea presiunii hidrostatice
şi, implicit, a concentraţiei de saturaţie (C*) care este direct proporţională
cu aceasta (conform ecuaţiei 6.5). Drept rezultat, valoarea deficitului de DO
creşte, fenomen ce determină intensificarea absorbţiei oxigenului.
Randamentul absorbţiei oxigenului în instalaţie este influenţat de
următorii factori: adâncimea tubului, debitul de alimentare cu oxigen, viteza
apei, adâncimea de instalare a difuzorului, concentraţia în gaze dizolvate a
influentului şi viteza de reciclare a gazelor reziduale.
Studiile de simulare indică faptul că rata maximă de transfer a
oxigenului (OTR) se poate obţine în condiţiile unor costuri specifice de
funcţionare (OTC) minime atunci când adâncimea tubului este de 25÷60 m
şi viteza apei de 1,8 ÷ 3 m/s.
Contactorii tip „U” prezintă două principale avantaje, anume:
capacitate de a funcţiona la sarcini hidraulice reduse (2-3 m) şi posibilitatea
de aplicare în cazul apei încărcate cu macroparticule.

163
Aerarea şi oxigenarea

Apă uzată Oxigen Difuzor


oxigen
Apă
Apă tratată
Difuzor Apă tratată uzată
oxigen

a b

Fig. 6.2. Contactor tip tub în formă de “U”


a. curgere liberă (Wheaton, F., 1985);
b. curgere sub presiune (Timmons şi Losordo, 1994)
De asemenea, tubul „U” este unul dintre puţinele aeratoare în care
se poate obţine, relativ uşor şi în condiţii de eficienţă, nivelul de
suprasaturaţie a apei în oxigen datorită presiunilor ridicate de la partea
inferioară a instalaţiei; astfel, un tub scufundat 12,2 m asigură
suprasaturarea unei ape a cărei concentraţie iniţială în oxigen dizolvat este
de aproximativ 50 % din concentraţia de saturaţie (Speece şi Orosco, 1970
citaţi de Timmons şi Losordo, 1994).
În acelaşi timp, la proiectarea, respectiv exploatarea contactorilor tip
„U”, trebuie cunoscute şi unele dezavantaje ale acestora, anume: caracter
intermitent al scurgerii apei la valori ale raportului G/L mai mari de 25 %,
costuri de investiţie ridicate, instalaţia nu este portabilă.
Experimental, s-a stabilit o ecuaţie de regresie ce corelează
parametrii funcţionali ai unui tub „U”, relaţie pe baza căreia se determină
randamentul oxigenării apei, de forma:

DOout = 20 + 0,76 ⋅ DOin + 295 ⋅ L / G + 0,14 ⋅ d − 2,50 ⋅ DOin ⋅ L / G

unde:
- DOout = concentraţia în oxigen dizolvat la ieşirea apei din
contactor (% din concentraţia de saturaţie);
- DOin = concentraţia în oxigen dizolvat la intrarea apei în
contactor (% din concentraţia de saturaţie);
- L/G = raportul dintre debitul fazei lichide şi al celei gazoase
(fracţie zecimală);
- d = adâncimea tubului „U” (m).

164
Ingineria sistemelor recirculante

Contactor descendent cu bule

Din punct de vedere constructiv, contactorul descendent cu bule se


prezintă sub forma unui clopot conic prevăzut cu echipamente specifice
pentru admisia apei uzate şi oxigenului, respectiv pentru descărcarea apei
tratate.
Principiul de funcţionare al acestui tip de contactor este asemănător
cu al tubului în formă de „U”, anume, menţinerea fazei gazoase o perioadă
cât mai îndelungată de timp în contact cu apa în vederea asigurării
transferului oxigenului.
Contactorul descendent cu bule se poate realiza în două variante
constructive, astfel: fără recuperarea gazului rezidual, care este eliminat pe
la partea inferioară a clopotului (fig. 6.3.a); cu recuperarea gazului rezidual,
(oxigen netransferat şi azot eliminat din apă) în vederea reciclării acestuia
(fig. 6.3.b).

Motor Apă uzată


Oxigen
Flotor Oxigen

Clopot Difuzor
Bule
Difuzor oxigen

Bule Sistem
oxigen recuperare
a b gaz rezidual

Apă tratată
Figura 6.3. Contactor descendent cu bule
a. fără recuperarea gazului rezidual (Wheaton, F., 1985);
b. cu recuperarea gazului rezidual (Timmons şi Losordo, 1994)

Ca principiu de funcţionare, în ambele variante constructive, apa,


împreună cu oxigenul introdus printr-un difuzor, este pompată în sens
descendent prin clopot spre partea inferioară a acestuia unde concentraţia
de saturaţie (C*) creşte datorită presiunii hidrostatice; în această zonă a
clopotului rata transferului oxigenului va fi mare datorită creşterii deficitului
de oxigen dizolvat (C* - C).
Aria secţiunii transversale a părţii superioare a clopotului se
stabileşte astfel încât viteza apei să depăşească viteza de ridicare a bulelor;
obişnuit, pentru acest tip de contactor, viteza de acces a apei în clopot este

165
Aerarea şi oxigenarea

de cca. 1,8 m/s, superioară vitezei ascensionale a bulelor de oxigen,


apreciată la cca. 0,3 m/s.
Aria secţiunii transversale a clopotului creşte spre partea sa
inferioară în scopul reducerii vitezei apei. În acest mod, timpul de contact
dintre apă şi gaz creşte, realizându-se o mai bună difuzie, respectiv un mai
eficient transfer al oxigenului. În ambele variante, mărimea ariei secţiunii
transversale se stabileşte astfel încât viteza apei la ieşirea din clopot să fie
mai mică decât viteza ascensională a bulelor; orientativ, se recomandă ca
viteza apei să fie de cca. 0,15 m/s. Astfel, bulele de gaz pot fi ţinute în
contact cu apa pe o perioadă nedefinită de timp.
Performanţele contactorului descendent cu bule sunt determinate
de următorii factori: raportul G/L, concentraţia gazelor dizolvate în influent,
viteza de extragere a gazelor reziduale, geometria clopotului, presiunea de
lucru (determinată de adâncimea de imersie a conului).
Conurile adânci sau cele submersate intensifică rata transferului
oxigenului, respectiv rata eliminării azotului, ca urmare a creşterii
concentraţiei de saturaţie (C*) proporţional cu creşterea presiunii
hidrostatice.
O conicitate excesivă a clopotului este contraindicată întrucât se
produce scurtcircuitarea hidraulică, adică întrepătrunderea (fuzionarea)
bulelor.
În ceea ce priveşte oportunităţile ce recomandă utilizarea acestui tip
de contactor, cele mai importante sunt următoarele: necesar scăzut de
presiune hidraulică, construcţie simplă, capabilitate de tratare a apei
încărcate cu macroparticule.

Contactor cu injectare laterală

Componentele unui contactor cu injectare laterală sunt următoarele:


pompa de înaltă presiune, ajutajul Venturi, conducta de contact, vana
pentru reglarea debitului, ejectorul submersat (fig. 6.4).
Conductă
de contact
Oxigen Vană reglare debit

Pompă Ejector
de înaltă Ajutaj submersat
presiune Apă Venturi
uzată

Fig. 6.4. Contactor cu injectare laterală (Timmons şi Losordo, 1994)

Principiul de funcţionare al acestui tip de contactor constă în


introducerea sub presiune a apei uzate şi a oxigenului pur într-un ajutaj
166
Ingineria sistemelor recirculante

unde are loc amestecarea celor două faze; prin amestecare, rezultă o
suspensie de apă ce conţine bule fine de oxigen. Amestecul gaz-lichid este
introdus forţat într-o conductă care, prin diametrul redus şi lungimea mare a
traseului acesteia, asigură turbulenţa şi timpul de contact necesare pentru
o absorbţie eficientă a oxigenului. Apa tratată, ce conţine şi gazul rezidual
(oxigen netransferat şi azot eliminat), este introdusă în sistemul de creştere
prin intermediul unui ejector; în condiţii normale de funcţionare, debitul
efluent al contactorului reprezintă cca. 300 % din debitul de apă influent al
acestuia, datorită aportului fazei gazoase. Pe măsura amestecării
efluentului contactorului cu apa din sistem, continuă transferul de gaze între
cele două faze.
Performanţele contactorului cu injectare laterală sunt influenţate de
următorii parametri: geometria ajutajului Venturi, raportul G/L, lungimea şi
diametrul conductei de contact, presiunea de lucru şi geometria ejectorului.
În general, în sistemele de creştere din acvacultură se utilizează
contactoare cu injectare laterală având următoarele caracteristici
funcţionale: presiunea de injectare a oxigenului 190÷860 kPa, timpul de
retenţie a apei în conducta de contact 6÷12 secunde, viteza apei pe
traseul conductei de contact 3,5÷4,5 m/s.
Concentraţia ridicată în oxigen a efluentului contactorului, adesea
peste 100 mg/l, reduce substanţial volumul de apă ce trebuie tratat în
cadrul sistemului şi, implicit, dimensiunile echipamentului.

Coloana de pulverizare
Constructiv, acest tip de contactor
Ajutaj constă dintr-o coloană presurizată,
pulverizare
echipată cu dispozitive de introducere a
Apă
uzată oxigenului şi a apei uzate, respectiv de
descărcare a apei tratate (fig. 6.5). Apa
Coloană este introdusă în contactor printr-un ajutaj
de contact amplasat la partea superioară a coloanei.
Oxigen Ajutajul pulverizează apa în coloană sub
forma unor particule foarte fine
caracterizate printr-o mare suprafaţă de
contact.
Oxigenul este introdus sub
presiune în coloana de contact unde are
loc un eficient transfer de gaze între cele
Apă tratată + gaz rezidual două faze. Ca şi în cazul celorlalte
contactoare, simultan cu absorbţia
Fig. 6.5. Coloană de pulverizare
(Timmons şi Losordo,1994)
oxigenului în faza lichidă, se produce
eliminarea (extragerea) azotului din apă.

167
Aerarea şi oxigenarea

Rata şi eficienţa transferului gazelor este determinată de geometria


ajutajului, concentraţia influentului în gaze dizolvate, raportul G/L şi
presiunea de lucru în coloana de contact.
Transferul de oxigen se produce, în principal, în interiorul coloanei,
dar cu un randament mai redus (datorită suprafeţei de contact gaz-lichid
mai mici), precum şi la nivelul peliculei de lichid care se scurge de-a lungul
pereţilor coloanei. De aceea, se preferă coloane cu diametrul mai mare,
situaţie în care transferul are loc preponderent în interiorul coloanei şi nu la
nivelul peliculei de pe pereţii acesteia.
Utilizarea coloanelor de pulverizare pentru oxigenarea apei este
indicată în cazul în care apa uzată prezintă o concentraţie ridicată de
particule solide în suspensie, neexistând pericolul colmatării, fenomen
caracteristic altor variante constructive de contactori.
Aceste contactoare pot opera şi la presiuni mai mici decât
presiunea barometrică (BP). În acest caz are loc eliminarea din apă a unor
gaze toxice (azot, dioxid de carbon etc.), consecinţă a reducerii presiunii
totale a gazelor dizolvate (TGP).

Coloana cu umplutură capsulată

Acest tip de contactor constă dintr-o coloană etanşă în care se


dispune, pe o înălţime de 1 ÷ 2 m, o umplutură reprezentată de corpuri din
material plastic, ce asigură o suprafaţă de contact foarte ridicată; coloana
este prevăzută cu echipamente specifice pentru controlul circulaţiei apei,
oxigenului şi gazelor reziduale (fig. 6.6).
Principiul de
Ventil gaz funcţionare constă în
Apă rezidual trecerea apei uzate prin
uzată umplutura din coloană unde,
prin contact cu oxigenul ce
Taler Coloană se deplasează în
distribuţie capsulată contracurent, se produce
apă Umplutură transferul de gaze.
Suport În vederea unei
Oxigen perforat uniforme distribuţii la nivelul
secţiunii transversale a
Cameră Apă umpluturii, apa uzată este
apă tratată tratată introdusă în coloană pe la
partea superioară a
acesteia, fie printr-o duză de
Fig. 6.6. Coloană cu umplutură capsulată pulverizare, fie prin
(Timmons şi Losordo, 1994)
intermediul unei plăci de
distribuţie perforate (taler).

168
Ingineria sistemelor recirculante

Dimensiunile caracteristice ale corpurilor utilizate ca umplutură (25÷50 mm)


asigură o valoare ridicată a ariei specifice a suprafeţei de contact (80 ÷ 360
m2/m3).
Oxigenul este introdus în coloană, pe la partea inferioară a
umpluturii, cu o viteză ce depinde de raportul G/L; în cazul coloanelor cu
umplutură capsulate folosite pentru transferul oxigenului în apă se
recomandă ca valoarea raportului G/L să fie de 0,3 ÷ 5,0 %, condiţionat de
mărimea deficitului de oxigen din apa uzată.
Indicatorii de performanţă ai acestui tip de contactor oxigen-apă
depind de următoarele variabile: caracteristicile sistemului de distribuţie al
apei, natura, granulozitatea şi înălţimea umpluturii, raportul G/L,
concentraţia gazelor dizolvate în apa uzată şi presiunea de lucru.
O coloană cu umplutură capsulată poate funcţiona simultan şi ca
degazor pentru eliminarea azotului sau dioxidului de carbon atunci când
presiunea de lucru din instalaţie este inferioară celei atmosferice; în acest
caz randamentul transferului oxigenului în apă va fi mult diminuat.
Datorită vulnerabilităţii umpluturii la fenomenul de colmatare cu
macroparticule solide în suspensie este necesar ca apa uzată să fie filtrată
înainte de introducerea în contactor.

Contactor capsulat cu elice

Reprezintă un model relativ nou de contactor utilizat pentru


oxigenarea apei în sistemele de creştere din acvacultură.
Constructiv, se prezintă sub forma unei incinte capsulate alimentate
cu oxigen pur, racordată la circuitul apei supuse tratării (fig. 6.7).
Pentru a asigura
Ventil gaz o suprafaţă de contact
rezidual cât mai mare între faza
Oxigen lichidă şi cea gazoasă,
suprafaţa liberă a apei
Cameră de Agitator uzate este antrenată şi
contact cu elice dispersată în incinta
capsulată a
contactorului de către
un agitator cu elice
Apă acţionat cu un motor
uzată Apă submersibil. Modul
tratată specific de dispunere l
echipamentului de
agitare, direct în
Fig. 6.7. Contactor capsulat cu elice curentul de apă, reduce
(Timmons şi Losordo, 1994)
consumul de energie

169
Aerarea şi oxigenarea

necesară funcţionării instalaţiei.


Randamentul acestui tip de contactor depinde de concentraţia în
gaze dizolvate a influentului, raportul G/L, geometria camerei de contact,
cinematica agitatorului şi viteza de tranzitare a apei prin camera de
amestec.
Ca urmare a soluţiei constructive şi principiului de funcţionare,
contactorul capsulat cu elice poate fi utilizat la tratarea apelor cu un
conţinut destul de ridicat de macroparticule.

Contactor multiplu cu presiune redusă

Contactorul multiplu este alcătuit dintr-un număr variabil de


segmente (camere de pulverizare sau coloane cu umplutură), dispuse
compact şi prevăzute cu un sistem unic de alimentare cu oxigen (fig. 6.8).
În raport cu sistemul de alimentare cu apă, segmentele contactorului
funcţionează în paralel
Apă uzată (individual) iar în raport cu
modul de alimentare cu
Gaz oxigen acestea
Oxigen Camere de rezidual funcţionează în serie.
pulverizare Contactul repetat al
i d d t gazului rezidual cu apa
uzată determină un deficit
relativ ridicat al
concentraţiei de oxigen şi,
respectiv, azot, deficit ce
accelerează rata
transferului acestora.
Apă tratată Urmare modului specific
Fig. 6.8. Contactor multiplu cu presiune redusă de circulaţie a gazului
(Timmons şi Losordo, 1994) rezidual, presiunea
necesară pentru transferul
oxigenului la nivelul fiecărui segment al contactorului se reduce apreciabil.
Proporţional cu diminuarea presiunii de regim se reduce şi puterea instalată
a echipamentului, respectiv consumul de energie electrică.
Indicatorii de performanţă ai contactorului multiplu cu presiune
redusă sunt influenţaţi de următorii factori: raportul G/L, gradientul presiunii
de regim pe traseul de deplasare al oxigenului, concentraţia în gaze
dizolvate a apei uzate, numărul camerelor, prezenţa sau absenţa umpluturii
în camere.

170
Ingineria sistemelor recirculante

6.4.2. Surse de oxigen

Comercial, oxigenul este disponibil sub formă lichidă sau de gaz


comprimat. În cazul unor unităţi de creştere izolate, oxigenul se poate
produce în cadrul acestora, la faţa locului, cu echipamente de adsorbţie
sub presiune (PSA). Folosind aer uscat la o presiune de 400 ÷ 1000 Kpa,
echipamentele PSA produc un gaz al cărui conţinut în oxigen este de
85 ÷ 95%. Principiul de funcţionare al instalaţiei constă în trecerea aerului
comprimat printr-un recipient sub presiune umplut cu material granular
având proprietăţi de sită moleculară. Sub presiune, azotul este selectiv
adsorbit din aer de către umplutură iar gazul îmbogăţit în oxigen este
evacuat din recipient. În momentul când capacitatea de adsorbţie a
materialului granular este epuizată, coloana este depresurizată, azotul
este îndepărtat, iar patul granular urmează să fie reutilizat. În practică, se
lucrează în paralel cu 2-3 paturi, astfel încât oxigenul este disponibil în
permanenţă. Debitul gazului îmbogăţit în oxigen reprezintă, în medie, cca.
5 % din debitul de aer comprimat introdus. Costul echipamentelor PSA este
destul de ridicat şi, în multe situaţii, sunt necesare generatoare electrice de
rezervă.
Cel mai frecvent, sistemele recirculante din acvacultură folosesc
oxigen lichid. Fiecare metru cub de oxigen lichid asigură 860 m3 de gaz cu
densitatea de 0,7513 m3/kg. Oxigenul llichid este livrat şi depozitat în
recipienţi izolaţi criogenic, la temperatura de -182,9 OC. Inainte de a fi
utilizat, oxigenul lichid este vaporizat într-un schimbător tip serpentină de
încălzire; vaporizarea asigură o presiune de încărcare de 1000 ÷1400 KPa.
Există o variată gamă tipodimensională de recipienţi pentru stocarea
oxigenului lichid cu capacitatea de 0,1 ÷ 40 m3, amplasaţi în exteriorul
incintei sistemului recirculant, pe fundaţii din beton armat. Recipienţii cu
capacitatea mai mică (0,15 m3) pot fi montaţi pe vehicule ce sunt folosite, în
mod curent, pentru transportul peştelui.
Oxigenul sub formă de gaz comprimat este, de regulă, mult mai
scump decât cel lichid şi se foloseşte mai rar în acvacultura sistemelor
recirculante.

6.4.3. Monitoring si control

Condiţionat de intensitatea metabolismului şi de alţi factori de


natură ecotehnologică, cerinţa în oxigen a biomasei de cultura dintr-un
sistem recirculant este variabilă pe durata perioadei de creştere sau, în
anumite situaţii, chiar în timpul unei zile.

171
Aerarea şi oxigenarea

Viteza de transfer a oxigenului, asigurată de diferitele tipuri de


contactori, poate fi reglată prin schimbarea raportului dintre mărimea
debitului influent al fazei gazoase şi cel al fazei lichide (G/L).
În acest scop, se foloseşte un echipament de control ce
monitorizează debitul apei şi, concomitent, măsoară şi reglează în timp real
debitul oxigenului introdus în contactor.
Cel mai simplu sistem pentru monitoringul şi controlul oxigenului
introdus în contactor încorporează un filtru de gaz şi un regulator de
presiune cu două trepte, ambele cuplate la un regulator (rotametru) de gaz
cu secţiune variabilă. În acest caz, modificarea debitului oxigenului introdus
în conector se realizează prin acţionarea manuală a rotametrului.
O abordare mai complexă constă în utilizarea unei bucle de
feedback automat ce asigură echilibrul dintre debitul oxigenului introdus în
contactor şi cerinţa în oxigen dizolvat a apei din sistemul de creştere.
Echipamentul de monitoring şi control integrează, în acest caz, un senzor
pentru măsurarea concentraţiei în DO din efluentul bazinelor de creştere cu
un regulator electronic al ratei alimentării cu oxigen, acţionat (închis sau
deschis) electric, fie cu un solenoid, fie cu valve regulatoare. Acest tip de
echipament asigură o ridicată eficienţă de absorbţie a oxigenului, dar este
costisitor şi prezintă o incidenţă relativ crescută a unor disfuncţionalităţi
tehnice.

6.4.4. Metodologia de proiectare

O abordare raţională a proiectării unui contactor apă-oxigen pur


trebuie să ia în considerare următoarele aspecte (Timmons şi Losordo,
1994):
- definirea condiţiilor locale privind temperatura apei, caracteristicile
curgerii apei, concentraţia influentului în gaze dizolvate, presiunea
barometrică;
- identificarea cerinţelor speciei de cultură privind gazele dizolvate;
- estimarea necesitaţilor privind transferul de oxigen şi azot în funcţie de
indicatorii biotehnologici ai sistemului de cultură şi de condiţiile locale;
- alegerea tipului de contactor care să asigure rata necesară a
transferului gazos.
În ceea ce priveşte condiţiile locale, concentraţia influentului în gaze
dizolvate variază în limite largi în funcţie de temperatură, sursa de apă şi
tratamentele anterioare efectuate. Între gazele dizolvate, oxigenul şi azotul
au cea mai mare influenţă asupra diferenţei dintre tensiunea totală a
gazelor dizolvate şi presiunea barometrică locală (ΔP), asupra eficienţei de
absorbţie a oxigenului (OAE), precum şi asupra eficienţei transferului de
oxigen (OTE).

172
Ingineria sistemelor recirculante

Referitor la necesităţile privind transferul de oxigen şi azot, acestea


trebuie fundamentate, în principal, pe mărimea căderii cumulative a
concentraţiei de oxigen dizolvat la trecerea apei prin unităţile de creştere
(ECOC), pe hidraulica sistemului şi pe cerinţele privind presiunea gazelor
dizolvate în apă (tabelul 6.2.).
Modificarea necesară în ceea ce priveşte concentraţia de oxigen
dizolvat în contactor (ΔDO), stabilită pentru o anumită valoare a căderii
cumulative a concentraţiei de oxigen la trecerea apei prin bazinele de
creştere ale unui sistem recirculant, se determină cu relaţia:

ΔDO = ECOC + DO out − DO in 6.24.

unde:
- ΔDO = rata schimbului de DO în cadrul contactorului (mg/l);
- ECOC = căderea cumulativă a concentraţiei de oxigen dizolvat la
trecerea apei prin unităţile de creştere (mg/l);
- DOout = concentraţia de oxigen dizolvat la ieşirea apei din
contactor (mg/l);
- DOin = concentraţia de oxigen dizolvat la intrarea apei în
contactor (mg/l);

Cerinţa privind modificarea concentraţiei de azot dizolvat în


contactor, ΔDN, este condiţionată de diferenţa dintre presiunea totală a
gazelor dizolvate în apă şi presiunea barometrică locală. În funcţie de
modul de circulaţie a apei prin unitaţile de creştere din cadrul sistemului
există două situaţii caracteristice privind modul de calcul al ΔDN.
Astfel, într-un sistem ce asigură o amestecare omogenă a apei în
bazinele de crestere, peştii sunt uniform expuşi la o aceeaşi concentraţie
de oxigen dizolvat, egală cu concentraţia în DO a efluentului sistemului. În
acest caz, cerinţa privind modificarea concentraţiei de azot în contactor se
calculează cu relaţia:
⎛ BP + ΔPout − DO out × FO 2 − VP ⎞
ΔDN = ⎜⎜ ⎟⎟ − DN in 6.25.
⎝ FN 2 ⎠
unde:
- ΔDN = rata schimbului de DN în cadrul contactorului (mg/l);
- BP = presiunea barometrică (mm Hg);
- ΔPout = presiunea necompensată diferenţială a gazelor dizolvate la
ieşirea din contactor (mm Hg);
- DOout = concentraţia de oxigen dizolvat la ieşirea apei din
contactor (mg/l);
- FO2 = factor de conversie a tensiunii oxigenului dizolvat
(mm Hg / mg /l);

173
Aerarea şi oxigenarea

- VP = presiunea de vaporizare a apei (mm Hg);


- FN2 = factor de conversie a tensiunii azotului dizolvat
(mm Hg / mg /l);
- DNin = concentraţia de azot dizolvat la intrarea apei în
contactor (mg/l);

Atunci când sunt folosite unităţi de creştere liniare, în care nu are


loc amestecarea apei, concentraţia în oxigen dizolvat descreşte de-a lungul
bazinului, între punctul de alimentare, respectiv, cel de evacuare a apei.
Drept urmare, biomasa de cultură va fi expusă la concentraţii diferite ale
oxigenului dizolvat, anume, peştii cantonaţi în zona de acces a apei în
bazin vor dispune de o concentraţie în oxigen dizolvat mai mare, egală cu
cea a efluentului contactorului. În acest caz, cerinţa privind modificarea
concentraţiei de azot dizolvat la trecerea apei prin contactor se stabileşte
cu relaţia:
⎛ ΔDO × FO 2 + ΔPin − ΔPout ⎞
ΔDN = −⎜⎜ ⎟⎟ 6.26.
⎝ FN 2 ⎠
unde:
- ΔDN = rata schimbului de DN în cadrul contactorului (mg/l);
- ΔDO = rata schimbului de DO în cadrul contactorului (mg/l);
- FO2 = factor de conversie a tensiunii oxigenului dizolvat
(mm Hg / mg /l);
- ΔPin = presiunea necompensată diferenţială a gazelor dizolvate la
intrarea în contactor (mm Hg);
- ΔPout = presiunea necompensată diferenţială a gazelor dizolvate la
ieşirea din contactor (mm Hg);
- FN2 = factor de conversie a tensiunii azotului dizolvat
(mm Hg / mg /l).

În cazul în care concentraţia în oxigen dizolvat trebuie crescută fără


modificarea diferenţei de presiune (ΔP), cerinţa privind modificarea
concentraţiei de azot în contactor reprezintă produsul dintre cerinţa privind
modificarea concentraţiei de oxigen dizolvat şi raportul de eliminare critic,
conform relaţiei:
⎛ F ⎞
ΔDN = ΔDO⎜⎜ − O 2 ⎟⎟ 6.27.
⎝ FN 2 ⎠
unde:
- ΔDN = rata schimbului de DN în cadrul contactorului (mg/l);
- ΔDO = rata schimbului de DO în cadrul contactorului (mg/l);
- Fo2 = factor de conversie a tensiunii oxigenului dizolvat
(mm Hg / mg /l);

174
Ingineria sistemelor recirculante

- FN2 = factor de conversie a tensiunii azotului dizolvat


(mm Hg / mg /l).
Cunoscând cerinţa tehnologică privind modificarea concentraţiei în
azot dizolvat (ΔDN), respectiv, în oxigen dizolvat (ΔDO) se alege, în funcţie
de caracteristicile de performanţă sumarizate în tabelul 6.3 şi de condiţiile
locale, tipul de contactor ce urmează să fie utilizat. În multe cazuri, cerinţa
privind (ΔDO) şi (ΔDN) poate fi satisfăcută cu un anumit tip de contactor ce
poate fi setat pentru diferite condiţii de operare, cum ar fi presiunea, rata
alimentării cu oxigen şi coeficientul global al transferului de masă (KLa). De
aceea, una din principalele probleme ce trebuie rezolvată la proiectarea
unui contactor oxigen - apă constă în stabilirea condiţiilor de operare astfel
încât costurile necesare pentru realizarea transferului să fie minime.

6.4.5. Exemplu de proiectare a unei coloane cu umplutură


(Timmons şi Losordo, 1994)

Etapa 1. Alegerea tipului de umplutură, adoptarea adâncimii iniţiale a


patului şi determinarea coeficientului transferului de masă al
oxigenului, în baza ecuaţiei de regresie:

(G )20 C,O 2
o = a + b×Z 6.28.

unde:
- (G) 20oC, O2 = coeficientul transferului de masă al oxigenului, la
temperatura standard de 20oC (adimensional);
- Z = adâncimea patului de umplutură (m).
- a, b = coeficienţi de regresie, determinaţi experimental pentru
diferite tipuri de umplutură şi diferite încărcări hidraulice
(tabel 6.4.)

Etapa 2. Corectarea coeficientului transferului de masă al unui gaz i în


funcţie de temperatură (t):

(G )t ,i = Φ × α × (G )20° C ,O 2 × 1,024 t − 20 6.28’.

unde:
- (G) t,i = coeficientul transferului de masă al gazului i, la
temperatura t (adimensional);
- Φ = raportul dintre coeficientul transferului de masă al gazului i,
(KLa)20,i, şi coeficientul transferului de masă al oxigenului,
(KLa)20,O2, la temperatura standard de 20oC(adimensional);
- α = coeficient de corecţie, în funcţie de conţinutul în agenţi
tensioactivi (adimensional, relaţia 6.9.);

175
Aerarea şi oxigenarea

- (G) 20oC,O2 = coeficientul transferului de masă la 20oC (adimensional);


- t = temperatura reală (actuală) a apei (oC).

Tabel 6.4. Valoarea coeficienţilor de regresie pentru diferite tipuri de


umplutură(Watten şi Boyd,1990*)
Aria Coeficienţi de
Încărcarea Coeficient
Tip suprafeţei Densitatea regresie
3 hidraulică de corelaţie
umplutură specifice (kg/m )
(kg/m2⋅s) a b (R2)
(m2/m3)

Tri-Pack 32,0 0,327 1,655 0,979


279 99,4
2,54 cm 61,2 0,277 1,589 0,986

Nor-Pack 32,0 0,324 1,555 0,990


144 60,9
3,81 cm 61,2 0,398 1,428 0,976

Actifil
139 76,0 34,3-73,4 0,357 1,349 0,965
3,81 cm

Nor-Pack 32,0 0,243 1,285 0,944


102 52,9
5,08 61,2 0,162 1,855 0,988
* citaţi de Timmons şi Losordo, 1994

Etapa 3. Determinarea concentraţiilor de saturaţie (C*) ale oxigenului


dizolvat, respectiv azotului dizolvat din interiorul coloanei, cu
relaţiile:
ΔDO 6.29.
C*O2 = + DO in
1 − e − ( G )t , i
ΔDN
C* N 2 = + DN in 6.30.
1 − e − ( G )t , i
unde:
- C*O2 = concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat (mg/l);
- C*N2 = concentraţia de saturaţie a azotului dizolvat (mg/l);
- ΔDO = cerinţa privind modificarea concentraţiei oxigenului dizolvat
în contactor (mg/l);
- ΔDN = cerinţa privind modificarea concentraţiei azotului dizolvat
în contactor (mg/l);
- DOin = concentraţia de oxigen dizolvat la intrarea apei în
contactor (mg/l);
- DNin = concentraţia de azot dizolvat la intrarea apei în
contactor (mg/l).

176
Ingineria sistemelor recirculante

Etapa 4. Stabilirea presiunilor parţiale ale oxigenului, respectiv


azotului dizolvat, în funcţie de concentraţiile de saturaţie ale
acestora, aplicând legea lui Henry, astfel:
C*O2
PPO 2 = 6.31.
B O 2 × K O 2 × 1000
C* N 2
PPN 2 = 6.32.
B N 2 × K N 2 × 1000

unde:
- PPO2 = coeficientul (fracţia) presiunii parţiale a oxigenului
(adimensional);
- PPN2 = coeficientul (fracţia) presiunii parţiale a azotului
(adimensional);

În cazul apelor dulci, produsul Bi x Ki X 1000 este prezentat în


tabelul 6.1., ca funcţie de temperatură, atât pentru oxigen cât şi pentru
azot.

Etapa 5. Calculul presiunii absolute necesare în interiorul coloanei,


conform relaţiei:

CP = 760 × (PPO 2 + PPN 2 ) + VP 6.33.

unde:
- CP = presiunea absolută din coloană (mm Hg);
- VP = presiunea de vaporizare a apei (mm Hg).

Etapa 6. Determinarea fracţiilor molare (Xi) ale oxigenului şi azotului


dizolvat, cu relaţiile:
C*O2
X O2 = × B O 2 × K O 2 × 1000 6.34.
CP − VP
760

X N2 = 1 − X O2 6.35.

unde:
- XO2 = fracţia molară a oxigenului (adimensional);
- XN2 = fracţia molară a azotului (adimensional);

177
Aerarea şi oxigenarea

Etapa 7 Stabilirea debitului molar al oxigenului necesar în interiorul


coloanei, cu formula:
X O 2 ΔDN × QL ΔDO × QL
QM O 2 = × + 6.36.
X N2 MW N 2 MWO 2
unde:
- QMO2 = debitul molar al oxigenului (moli/min);
- QL = debitul apei prin coloană (l/min);
- MWN2 = masa molară a azotului (mg/mol);
- MWO2 = masa molară a oxigenului (mg/mol);

Etapa 8. Transformarea debitului molar al oxigenului în debit


volumetric pentru condiţiile standard (21,1oC şi 760 mm Hg),
folosind legea gazului ideal, astfel:

QVO 2 = 0,0821 × QM O 2 × (273,15°C + 21,1°C ) 6.37.


unde:
- QVO2 = debit volumetric standard al oxigenului, la temperatura de
21,1oC (l/min).

Etapa 9. Calculul valorii efective a raportului dintre debitul fazei


gazoase şi al celei lichide, cu relaţia:
G QVO 2
= × 100 6.38.
L QL

unde:
- G/L = raportul gaz – lichid (%),

Etapa 10. Determinarea ariei secţiunii transversale a coloanei în funcţie


de debitul fazei lichide şi de de încărcarea hidraulică aleasă,
cu formula:
QL
A= 6.39.
HL × 60
unde:
- A = aria secţiunii transversale a coloanei (m2);
- HL = încărcarea hidraulică a coloanei (kg/m2⋅s).

Etapa 11. Stabilirea indicatorilor standard de performanţă ai


contactorului cu relaţiile:
ΔDO × QL × 100
OAE =
MWO 2 × QM O 2 6.40.

178
Ingineria sistemelor recirculante

ΔDO × QL × 6 × 10 −5
OTE = 6.41.
PW
unde:
- OAE = eficienţa absorbţiei oxigenului (%);
- OTE = eficienţa transferului oxigenului (Kg O2/kW⋅h).

Etapa 12. Determinarea puterii totale necesară pentru acţionarea


pompei, în funcţie de debitul fazei lichide şi presiunea de
regim din coloană, cu formula:
QL
H × γt ×
PWp = 60
6.42.
ηp
unde:
- PWp = puterea necesară pentru acţionarea pompei (kW);
- H = sarcina hidraulică totală a pompei (m);
- QL = debitul apei prin coloană (l/min);
- γt = greutatea specifică a apei la temperatura t (kN/m3); valorile
γt sunt prezentate în tabelul 6.1.;
- ηp = randamentul global al pompei (adimensional); obişnuit se
adoptă ηp = 0,7.

Sarcina hidraulică a pompei (H) se determină în funcţie de


presiunea barometrică şi de presiunea din coloană, cu relaţia:

H = CP − BP × 0,0136 + Z 6.43.

unde:
- CP = presiunea de regim din coloană (mm Hg);
- BP = presiunea batrometrică locală (mm Hg);
- Z = adâncimea patului de umplutură (m).

Etapa 13. Stabilirea puterii necesare de acţionare a compresorului


pentru extragerea gazelor reziduale, din formula compresiei
adiabatice (Yunt, 1979 citat de Timmons şi Losordo, 1994),
astfel:

PWc =
(QO × 2,78 × 10 )× P × R × (273,15 + t )
−4
in
⎡⎛ PO ⎞ N ⎤
⎢⎜ ⎟ − 1⎥
6.44.
N×e ⎢⎣⎝ PI ⎠ ⎥⎦
unde:
- PWc = puterea consumată de către compresor (kW);
- QO = debitul masic al gazului rezidual (kg/s);

179
Aerarea şi oxigenarea

- P = densitatea gazului (kg/m3);


- R = constanta gazelor perfecte (0,287 kJ/kg⋅oK);
- PO = presiunea absolută a efluentului compresorului (kPa);
- PI = presiunea absolută a influentului compresorului (kPa);
- N = coeficient adimensional; N= (k-1)/k;
- K = index isentropic al gazului rezidual (adimensional);
- e = randament global al agregatului motor-compresor
(adimensional);

Debitul masic al gazului rezidual (QO) se determină cu relaţia:

QO = QN × (X O 2 × 0,032 + X N 2 0,028 ) 6.45.

unde:
- QN = debitul molar al gazului rezidual (moli/s);
- XO2 = fracţia molară a oxigenului (adimensional);
- XN2 = fracţia molară a azotului (adimensional);

Debitul molar al gazului rezidual (QN) se obţine în funcţie de cerinţa


privind rata eliminării azotului, debitul apei şi fracţia molară a azotului,
conform relaţiei:
QL
ΔDN ×
QN = 60 6.46.
MW N 2 × X N 2

unde:
- ΔDN = cerinţa privind modificarea concentraţiei azotului dizolvat
în contactor (mg/l);
- MWN2 = masa molară a azotului (mg/mol);

Dacă performanţele contactorului, anume, eficienţa absorbţiei


oxigenului AE şi eficienţa transferului oxigenului TE sunt inacceptabile, se
repetă procedura de calcul pentru alte valori ale înălţimi patului de
umplutură al coloanei.
Pentru exemplificare, în fig. 6.9 sunt prezentate curbele de variaţie
ale principalilor indicatori de performanţă, adâncimii patului umpluturii şi
presiunii de regim în funcţie de coeficientul transferului de masă pentru o
coloană ce operează în următoarele condiţii:

- temperatura apei: 15 oC;


- concentraţia în DO a efluentului: 16,0 mg/l;
- concentraţia în DN a efluentului: 14,6 mg/l;
- concentraţia în DO a influentului: 5,0 mg/l;
180
Ingineria sistemelor recirculante

- concentraţia în DN a influentului: 19,6 mg/l;


- dimensiunea caracteristică a umpluturii: 3,84 cm.

20 Presiune 2

Adancimea patului [m]


Presiunea de regim

Adancime
10 1,5
[mm Hg]

0 1

-10 0,5

-20 0
0,50 0,75 1,00 1,25 1,50 1,75 2,00 2,25 2,50 2,75

90 OAE 2,5
Eficienta absorbtiei [%]

Eficienta transferului
OTE
2
70

[kg/kW h]
1,5
50
1

30 0,5
0,50 0,75 1,00 1,25 1,50 1,75 2,00 2,25 2,50 2,75

0,6 Capital Oxigen Putere Total


Costurile de transfer

0,5

0,4
[USD/kg]

0,3

0,2

0,1

0
0,50 0,75 1,00 1,25 1,50 1,75 2,00 2,25 2,50 2,75
Coeficientul transferului de masa

Fig. 6.9. Efectul coeficientului transferului de masă asupra principalilor indicatori de


performanţă, adâncimii patului şi presiunii de regim ai unei coloane cu umplutură
(Timmons şi Losordo, 1994)

181
Aerarea şi oxigenarea

6.5. Sisteme de contact cu aerul

Viteza de transfer a diferitelor specii de gaze în echipamentele de


contact aer – apă este accelerată prin dezvoltarea unei interfeţe de contact
cât mai mari între faza lichidă şi cea gazoasă. Procedeele cele mai frecvent
utilizate în acvacultură pentru asigurarea unei suprafeţe cât mai mari de
contact gaz – lichid sunt următoarele: agitarea mecanica a suprafatei apei,
curgerea gravitaţională apei sub formă de cascadă şi dispersia de aer sub
apă.
Spre deosebire de echipamentele de contact cu oxigen, în cazul
contactorilor apă – aer se operează cu valori mult mai ridicate ale raportului
G/L pentru a asigura la nivelul interfeţei gaz – lichid o compoziţie a gazelor
cât mai uniformă şi apropiată de aerul standard (20,946 % O2). Această
caracteristică funcţională simplifică procedura de calcul a performantelor
aeratorului (ecuaţia 6.13) dar, în acelaşi timp, limitează cantitatea de
oxigen dizolvat în apă până la sau sub concentraţia de saturaţie a aerului.
Este cunoscut faptul că tratarea unei ape suprasaturate în gaze
dizolvate are drept rezultat eliminarea acestora în atmosfera
înconjurătoare. Astfel, printr-o eliminare deliberată se pot controla atât
valorile excesive ale TGP (ecuaţia 6.2) cât şi presiunile parţiale ale
diferitelor specii de gaze dizolvate în apă. Contactorii aer – apă sunt
sisteme ce încorporează un contactor gaz – lichid, o sursă de aer şi un
dispozitiv de reglare a debitului apei sau aerului.

6.5.1. Variante constructive de contactori aer – apă

Există o diversitate mare de contactori aer – apă ce pot fi grupaţi, în


funcţie de caracteristicile constructive şi funcţionale, în trei categorii,
anume: aeratoare de suprafaţă; aeratoare de adâncime; aeratoare
gravitaţionale.
Ca şi în cazul echipamentelor cu oxigen pur, alegerea unui
contactor apă – aer se face în funcţie de mai mulţi factori, dintre care, cei
mai importanţi sunt: cerinţa privind rata transferului oxigenului; indicatorii
standard de performanta (tabelul 6.4); condiţiile concrete de operare,
continuă sau intermitentă. Protectia, zgomotul şi potenţialele pericole
pentru peşti sunt, de asemenea, criterii luate în considerare la alegerea şi
poziţionarea unui anumit tip de contactor.

Aeratoare gravitaţionale

În acvacultura sistemelor recirculante se întâlnesc, cel mai frecvent,


două categorii de aeratoare gravitaţionale, anume, echipamentele tip
cascada şi coloanele cu umplutură.

182
Ingineria sistemelor recirculante

Principiul de funcţionare al aeratoarelor tip cascadă constă în


ridicarea la o anumită înălţime a apei uzate după care aceasta este lăsată
să cadă gravitaţional printr-un sistem de şicane (tăvi sau talere perforate,
plăci ondulate înclinate cu orificii în jgeaburi, plăci ondulate înclinate fără
orificii în jgheburi, grătare etc); principalele variante costructive de
aeratoare gravitaţionale tip cascadă utilizate în acvacultura sistemelor
recirculante sunt prezentate în fig. 6.10.
Placă
ondulată cu
a. b. jgheaburi

Tava
superioară,
orificii cu
Φ 0,3 mm

Apă Placă
uzată ondulată cu
c.
jgheaburi şi
Cleme orificii
fixare tăvi

Apă

Tăvi
intermediare,
orificii cu
Φ 0,5 mm
d. Grătar

Apă

Apă
tratată
Robinet
reglare
debit

Fig. 6.10. Echipamente de aerare tip cascadă (Wheaton, F., 1985)


a. cu tăvi perforate; b. cu plăci ondulate cu orificii;
c. cu plăci ondulate fără orificii; d. cu grătar.

În toate variantele, la trecerea apei prin instalaţie se produce


disiparea energiei hidraulice, fenomen ce are drept rezultat fie
transformarea curentului apei într-o lamă subţire, fie fragmentarea acestuia
în picături foarte fine de apă. În ambele cazuri aria interfeţei de contact gaz-
lichid, respectiv, rata transferului oxigenului cresc într-o măsură apreciabilă.
183
Aerarea şi oxigenarea

Performanţele aeratoarelor gravitaţionale tip cascadă sunt


determinate de rata încărcării hidraulice, înălţimea de cădere, configuraţia
echipamentului, numărul de trepte, diametrul orificiilor, distanţa dintre
acestea etc; în ceea ce priveşte înălţimea de cădere, aceasta este , în mod
obişnuit, mai mică de 1,5 m.
Modificarea concentraţiei în oxigen dizolvat la trecerea apei printr-un
echipament gravitaţional tip cascadă, exprimată prin aerarea efectivă (E),
este în mod obişnuit de 20 ÷ 60%; în tabelul 6.5 este prezentată eficienţa
aerării unor echipamente tip cascadă, mai des utilizate în practica
sistemelor recirculante. Deoarece în alcătuirea lor aeratoarele
gravitaţionale gen cascadă nu au piese în mişcare, cheltuielile de
întreţinere şi riscurile sunt minime; acestea sunt două principale argumente
ale oportunităţii utilizării echipamentelor tip cascadă pentru aerare.

Tabel 6.5 Eficienţa aerării (E) pentru diferite echipamente de aerare gravitaţională
(Timmons şi Losordo,1994)
Eficienţa aerării
E (%)
Nr.
Aeratoare gravitaţionale tip cascadă Sarcină hidraulică
crt.
30,5 cm 61,0 cm

1. cu placă ondulată cu jgheaburi şi orificii, înclinată 31,5 50,7

2. cu grătar 34,3 57,3

3. cu tavi (talere) perforate 31,2 51,0

Gaz rezidual

Apă uzată Taler Echipamentele gravitaţionale


distribuţie de tipul coloanelor cu umplutură
perforat (fig. 6.11) constituie o importantă
alternativă de aerare a apei atunci
când în cadrul sistemelor de
Umplutură
material creştere se dispune de o sarcină
plastic hidraulică (cădere) limitată.
Suport
Ca şi în cazul contactorilor
perforat oxigen-apă, adâncimea unei
Aer coloane aeratoare se calculează în
Apă
tratată
funcţie de coeficientul transferului
de masă din tabelul 6.4 (ecuaţia
6.28), concentraţia de saturaţie a
Fig. 6.11. Coloană aeratoare cu oxigenului dizolvat şi concentraţiile
umplutură (Timmons şi Losordo,1994)
în oxigen dizolvat ale efluentului,
184
Ingineria sistemelor recirculante

respectiv influentului contactorului, conform relaţiei:

C * O 2 − DO in
ln = G t ,O 2
C * O 2 − DO out 6.47.

unde:
- G t,O2 = coeficientul transferului de masă al umpluturii pentru
oxigen, la temperatura t (adimensional);
- C*O2 = concentraţia de saturaţie a apei în oxigen dizolvat, la
temperatura t (mg/l);
- DOin = concentraţia de oxigen dizolvat la intrarea apei în
coloană (mg/l);
- DOout = concentraţia de oxigen dizolvat la ieşirea apei din
coloană (mg/l);

Coloanele aeratoare cu umplutură sunt proiectate sub forma unor


reactoare cu contracurent, în care aerul este introdus pe la partea
inferioara a patului de umplutură şi este eliberat pe la partea superioara a
acestuia, în timp ce sensul de circulaţie al apei prin contactor este
descendent. Debitul volumetric al aerului introdus în coloană trebuie să fie
de cel puţin 300 % faţă de debitul apei. Comparativ cu alte tipuri de
aeratoare gravitaţionale ce operează cu aceeaşi încărcare hidraulică,
coloanele cu umplutură realizează o mai bună oxigenare. Principalul
dezavantaj al acestui tip de contactor constă în faptul că umplutura
coloanei se colmatează biologic în timp şi, prin aceasta, se reduce aria
interfeţei de contact gaz-lichid, respectiv eficienţa aerării.

Aeratoare de adâncime

Aerarea de adâncime constă în injectarea continuă de aer


comprimat, sub formă de bule, în masa apei, astfel încât să se se asigure o
arie cât mai mare a suprafeţei de contact gaz-lichid. Rata transferului
gazelor între cele două faze este determinată, în principal, de deficitul
gazos şi caracteristicile dimensionale şi cinematice ale bulelor (numărul,
diametrul şi viteza ascensională).
Aerul comprimat este dispersat, pe cât posibil cât mai uniform, în
masa apei cu ajutorul unor difuzoare submersate la o anumită adâncime
(fig. 6.12).
Mărimea bulelor este dată de proprietaţile fizice ale lichidului
(densitate, vâscozitate etc), diametrul orificiilor difuzorului şi viteza de
trecere a gazului prin orificii. Astfel, dimensiunea medie a bulelor generate

185
Aerarea şi oxigenarea

de un aerator submers este rezultatul echilibrului proceselor de concreştere


şi dezagregare pe parcursul deplasării ascensionale a acestora în coloana
de apă.
Apă tratată Aer comprimat
Aer comprimat

Agitare suprafaţă apă

Ejector

a. Difuzor b.
Intrare evazată
Difuzor
Fig. 6.12. Aeratoare de adâncime (Timmons şi Losordo,1994)
a. difuzor de aer submersat; b. aer lift.

Difuzoarele pot fi realizate dintr-o gamă variată de materiale între


care, cel mai frecvent întrebuinţate, sunt polietilena, cauciucul, ceramica şi
sticla combinată cu silice. Sunt indicate difuzoarele cu structură
microporoasă sau cu un diametru foarte redus al orificiilor. Acestea permit
formarea unor bule de aer de dimensiuni foarte mici, cu o valoare ridicată a
ariei suprafeţei de contact, respectiv a ratei transferului gazos. Difuzoarele
de acest tip prezintă două principale dezavantaje, anume, vulnerabilitatea
la colmatare biologică şi consumul ridicat de energie electrică datorită
presiunilor de regim ale aerului comprimat, foarte ridicate.
Condiţionat de sistemul de introducere, aerul difuzat determină fie
aerarea directă a apei apei (fig. 6.12 a), fie induce o circulaţie a apei în
interiorul unui bazin sau între unităţile componente ale unui sistem de
creştere (figura 6.12 b).
In cel de-al doilea caz, forţa ascensională (arhimedică, portantă, de
plutire) a aerului barbotat la baza unui coloane verticale (eductor) va
genera fenomenul „air-lift”, fenomen ce constă în ridicarea apei la o
anumită înălţime, peste nivelul suprafeţei libere a apei din bazin. Inălţimea
de pompare generată de air-lift este determinată de debitul aerului introdus
în tubul eductor, de caracteristicile dimensionale ale eductorului (diametru
si lungime) şi, foarte important, de submergenţa acestuia; submergenţa
unui eductor se defineşte prin raporul dintre adăncimea de imersie a
difuzorului şi înălţimea de ridicare a apei peste nivelul suprafeţei libere din
bazin. Aerarea apei se produce datorită forţei de plutire generată de aerul

186
Ingineria sistemelor recirculante

antrenat în fluid. In cazul sistemelor ce necesită sarcini hidraulice (înălţimi


de ridicare) scăzute, pomparea apei pe baza fenomenului air-lift este
comparabilă, ca eficienţă, cu pomparea apei folosind echipamente
centrifugale convenţionale; în plus, prin „air-lift” se asigură o rată a
transferului oxigenului similară celei realizate de difuzoarele submersate.
Aeratoarele de adâncime prezintă o serie de avantaje ce justifică
folosirea lor pentru oxigenarea apei în sistemele de creştere din
acvacultură, anume: introducerea aerului în mai multe puncte ale unui
bazin folosind un singur echipament (suflantă, compresor) pentru realizarea
presiunii de regim necesare, nivelul scăzut al zgomotului, asigurarea unei
concentraţii relativ uniforme a oxigenului dizolvat în apa din bazinul de
creştere.
Principalul dezavantaj al acestei categorii de contactori constă în
faptul că eficienţa transferului oxigenului din aer în apă (OE, ecuatia 6.17)
este destul de scăzută (<5%). Aceasta se explică prin faptul că, datorită
adâncimii mici a apei din bazinele de crestere (1-2 m), timpul de rezidenţă
a bulelor de aer în masa apei este redus iar concentraţia de saturaţie (C*,
ecuaţia 6.5), direct proporţională cu presiunea hidrostatică, este, de
asemenea, scăzută. Cu toate acestea, eficienţa standard a aerării (SAE,
ecuaţia 6.12) în cazul contactorilor de adâncime este satisfăcătoare, fiind
apreciată la cca. 0,2÷2 Kg/kWxh.
Introducerea aerului la adâncimi mai mari conduce la îmbunătăţirea
indicatorilor de performanţă ai contactorilor de adâncime, dar, în acelaşi
timp, poate determina valori letale ale diferenţei dintre presiunea
barometrică locală şi presiunea totală a gazelor dizolvate (ΔP, ecuaţia 6.3).
Potenţialul de suprasaturare este condiţionat, în cea mai mare măsură, de
adâncimea la care se injectează aerul (adâncimea de imersie a difuzorului);
intensitatea recirculării apei şi parametrul SAE al contactorului utilizat,
influenţează, de asemenea, în mare măsură, potenţialul de suprasaturare a
apei în gaze dizolvate.

Aeratoare de suprafaţă

Aeratoarele de suprafaţă asigură, prin procedee specifice,


pulverizarea sau împroşcarea apei în aerul atmosferic în scopul realizării
unei suprafeţe de contact cât mai mari la nivelul căreia se va produce
schimbul de gaze dintre cele două faze.
Principalele variante constructive ale aeratoarelor de suprafaţă
utilizate în sistemele recirculante din acvacultură sunt: agitatoarele de
suprafaţă flotante, agitatoarele de suprafaţă cu tub eductor şi aeratoarele
cu jet de apă (fig. 6.13). Alegerea uneia din variantele prezentate se face în
funcţie de cerinţa tehnologică privind modificarea concentraţiei în oxigen
dizolvat a apei. Particularităţile constructive şi funcţionale ale sistemului de

187
Aerarea şi oxigenarea

creştere şi aspectele privind eficienţa economică constituie, de asemenea,


criterii importante pentru alegerea tipului de contactor.
Aeratoarele cu jet de apă (fig. 6.13 c) mai sunt cunoscute în
literatura de specialitate sub denumirea de pulverizatoare. Principiul de
funcţionare al acestora constă în trecerea apei uzate, sub presiune şi cu
viteză foarte mare, prin dispozitive specifice (ajutaje, distribuitoare
perforate, armături ţevi etc.), având drept rezultat evacuarea acesteia din
instalaţie sub forma unui jet alcătuit din picături foarte fine de apă,
caracterizat de o valoare
foarte ridicată a ariei
suprafeţei specifice de
contact. Pulverizatoarele cu
Flotor ajutaj (fig. 6.13.c), frecvent
Circulaţie a utilizate în cazul bazinelor
apei indusă Elice circulare, realizează o
de elice eficienţă maximă a aerării
a. atunci când jetul de apă este
direcţionat sub un unghi de
Motor submersibil
600 faţă de planul orizontal
al suprafeţei libere a apei,
Motor într-un punct situat la o
treime din raza bazinului faţă
Fante de peretele acestuia.
Apă
tratată Experimental, s-a obţinut o
valoare maximă a eficienţei
aerării reale (AAE) de cca.
2,4 Kg/kWxh la o viteză a
Elice b. jetului de apă de 10,9 m/s.
Aeratoarele de
Sită admisie suprafaţă flotante şi cele cu
apă
tub eductor au la bază
Apă Apă principiul de funcţionare al
uzată uzată pompelor cu ax vertical,
anume antrenarea cu un
propulsor (elice) a
c.
suprafeţei libere a apei şi
Ajutaj
împroşcarea acesteia sub
Zonă de antrenare a aerului formă de picături în aer.
Indicatorii de performanţă ai
Fig. 6.13. Aeratoare de suprafaţă aeratoarelor de suprafaţă
a. flotant; b. cu tub eductor; c. pulverizatoare
(Timmons şi Losordo,1994)
depind de o multitudine de
factori, între care, cei mai
importanţi sunt puterea, turaţia, geometria şi hidrodinamica propulsorului,

188
Ingineria sistemelor recirculante

adâncimea de la care este antrenată apa în instalaţie etc. Astfel, un


propulsor antrenat cu un motor electric având puterea instalată de 0,37 kW
realizează un debit de aproximativ 1900 l/min.
Modul de operare şi funcţionalitatea aeratoarelor de suprafaţă
depind de particularităţile constructive ale acestora, dintre care, cele mai
importante sunt turaţia şi poziţia acestora faţă de nivelul apei.
Astfel, propulsorul este montat direct pe axul motorului şi este
antrenat cu o turaţie a cărei valoare este, în mod obişnuit, de cca. 1700 ÷
3400 rot/min.
Motorul este, în majoritatea cazurilor, submersat, ansamblul motor -
propulsor fiind menţinut în apropierea suprafeţei libere a apei cu ajutorul
unui flotor (fig. 6.13. a).
Există situaţii, sistemele recirculante fiind un exemplu tipic în acest
sens, când motorul este fixat pe un suport, deasupra nivelului apei (fig.
6.13. b). In acest caz aeratorul este echipat cu un tub eductor (conductă de
aspiraţie), prevăzut cu fante la partea superioară, prin care este descărcată
apa antrenată de propulsor de la o anumită adâncime, tehnologic stabilită.
Forma, numărul şi dimensiunile fantelor sunt asfel stabilite încât să asigure
o cât mai fină dispersie a apei. Propulsorul aeratoarelor de suprafaţă este
protejat cu o sită ce impiedică accesul, respectiv antrenarea peştilor în
instalaţie.
Literatura de specialitate indică o mare diversitate tipodimensională
de aeratoare de suprafaţă. Puterea instalată a aeratoarelor de suprafaţă
utilizate în acvacultura sistemelor recirculante variază în intervalul
0,30÷11,00 kW, iar valoarea medie a eficienţei standard de aerare (SAE)
pentru această categorie de contactori este apreciată la aproximativ 1,28
kg/kW x h.

6.5.2. Surse de aer

Sursa de aer folosită în cazul aeratoarelor de suprafaţă şi al celor de


adâncime trebuie să satisfacă o serie de exigenţe privind puritatea, între
care cea mai importantă se referă la absenţa uleiului.
Aerul poate fi comprimat folosind o gamă variată de echipamente,
dintre care, cel mai utilizate sunt membranele-diafragmă, pistoanele,
ventilatoarele, suflantele centrifugale şi turbosuflantele.
Criteriile luate în considerare la alegerea echipamentului de
comprimare sunt debitul şi presiunea aerului, cheltuielile de capital şi
întreţinere şi, nu în ultimul rând, cerinţa tehnologică privind nivelul admisibil
al zgomotului.
Deoarece temperatura unui gaz creşte pe măsura comprimării
acestuia (ecuaţia 6.23), aerul comprimat introdus în sistemul de creştere va
influenţa, într-o măsură apreciabilă, bilanţul termic al acestuia. De

189
Aerarea şi oxigenarea

asemenea, transferul intens de gaze între faza lichidă şi cea gazoasă


modifică vizibil compoziţia aerului din mediul ambiant, îndeosebi
concentraţia în dioxid de carbon, mai ales în cazul sistemelor recirculante
amplasate în structuri închise, cu ventilaţie limitată.
Presiunea necesară a aerului la ieşirea din compresor se stabileşte
în funcţie de configuraţia traseului de distribuţie a aerului, pierderea de
sarcină la nivelul ficărui difuzor şi adâncimea la care este eliberat aerul în
apă. Cunoscută fiind adâncimea relativ scăzută la care aerul comprimat
este dispersat în bazinele de creştere ale unui sistem recirculant, necesarul
de presiune manometrică realizat de echipamentul de compresie este
relativ scăzut, rareori mai mare de 2 m coloană H2O. De aceea,
turbosuflantele, care necesită cheltuieli mai mari de funcţionare şi produc
zgomot, se folosesc cu discernământ, numai atunci când debitul necesar
de aer este mai mare de 100 l/min. Când debitul de aer necesar este mai
mic de 100 l/min iar presiunea de regim nu depăşeşte 2÷3 m coloană H2O
sunt indicate compresoarele cu membrană-diafragmă. Pentru presiuni ale
aerului comprimat mai mari de 3÷4 m coloană H2O se recomandă folosirea
compresoarelor cu piston sau a ventilatoarelor.
Coloanele cu umplutura necesită, de asemenea, aer comprimat
atunci când funcţionează cu contracurent (fig. 6.6). Pierderea de sarcină
(căderea de presiune) de-a lungul unei coloane aeratoare este variabilă în
funcţie de tipul umpluturii, încărcarea hidraulică a umpluturii şi densitatea
gazului. Obişnuit, căderea de presiune într-o coloană aeratoare este mai
mică de 0,13 m coloană H2O / m umplutură. În aceste condiţii, cele mai
indicate echipamente pentru comprimarea aerului sunt suflantele
centrifugale cu paleţi radiali montaţi pe peretele coloanei.

6.5.3. Monitoring şi control

Rata transferului oxigenului asigurată de diferitele echipamente de


aerare poate fi modificată în scopul satisfacerii cerinţei tehnologice privind
necesarul de oxigen dizolvat din apă prin diverse procedee, anume:
reglarea puterii consumate (cazul echipamentelor de agitare a suprafeţei),
modificarea debitului apei (cazul ehipamentelor gravitaţionale şi al
pulverizatoarelor), reglarea debitului de aer (cazul echipamentelor de
adâncime).
Obiectivele principale ale monitoringului şi controlului
echipamentelor de aerare constau în minimizarea consumului de energie şi
asigurarea unei cât mai îndelungate durate de funcţionare.
Reglarea aeratoarelor de suprafaţă constă în punerea în funcţiune,
respectiv întreruperea ciclică a acestora, corespunzător variaţiei
concentraţiei oxigenul dizolvat în apă. In funcţie de particularităţile tehnico-
constructive ale sistemului recirculant, agitatoarele de suprafaţă pot fi

190
Ingineria sistemelor recirculante

reglate manual sau automat. Reglarea automată costă în monitorizarea


continuă, cu un sistem de senzori, a concentraţiei de oxigen din apă şi
intervenţia, în timp real, cu procede specifice, asupra echipamentelor de
aerare, în sensul opririi sau pornirii acestora. Dacă se dispune de informaţii
certe privind variaţia în timp a concentraţiei de oxigen în unităţile de
creştere, aeratoarele pot fi reglate, de asemenea, automat cu ajutorul unor
relee de timp care sunt programate în funcţie de cerinţa tehnologică.
Funcţionarea aeratoarelor de adâncime poate fi reglată prin
modificarea automată a deschiderii valvei de pe circuitul aerului comprimat
cu un mecanism acţionat de un solenoid. O reglare automată a
aeratoarelor de adâncime se poate realiza prin folosirea unor echipamente
de compresie cu funcţionare ciclică. In acest ultim caz, curba de
funcţionare a compresorului se stabileşte în funcţia de dinamica
consumului de oxigen în sistemul de cultură.
Debitul de apă al unui sistem recirculant este astfel stabilit încât să
menţină o anumita rată a schimbului gazos la nivelul tuturor componentele
sistemului. De aceea, în cazul aeratoarelor gravitaţionale nu se recomandă
controlul performanţelor acestora prin intermediul reglării debitului de apă,
exceptând situaţiile în care fiecare unitate de creştere este alimentată
independent.

6.5.4 Metodologia de proiectare

O abordare raţională a aplicării contactorilor aer-apă în practica


sistemelor recirculante presupune proiectarea acestora în vederea stabilirii
variantei optime privind tipul, soluţia constructivă şi indicatorii de
performanţă, toate acestea în strânsă legătură cu cerinţa tehnologică.
Metodologia proiectării echipamentelor de aerare include, principial,
aceleaşi obiective ale proiectării contactorilor cu oxigen, anume: definirea
condiţiilor de lucru, identificarea caracteristicilor gazelor dizolvate,
estimarea cerinţelor privind transferul gazos, alegerea tipului de instalaţie şi
a configuraţiei optime (Timmons şi Losordo, 1994).
Diferit de aplicaţiile care folosesc oxigenul pur, concentraţia impusă
în DO a efluentului trebuie să fie mai mică decât concentraţia de saturaţie
în oxigen dizolvat (C*O2) corespunzătoare presiunii de regim şi
caracteristicilor fizice ale aerului standard. Este recomandabil ca valorile
impuse pentru concentraţia în oxigen dizolvat (DO) a efluentului să nu se
apropie într-o măsură prea mare de valoarea C*O2 deoarece, în acest caz,
deficitul de gaz dizolvat (ΔDO) este scăzut, rezultând valori inacceptabile
pentru principalii indicatori de performanţă, anume viteza transferului de
oxigen în condiţii reale (AOTR) şi eficienţa actuală de aerare (AAE).
Această limitare prezintă o importanţă particulară atunci când aeratoarele
funcţionează ca reactoare cu regim de curgere mixtă. În acest caz, nivelul

191
Aerarea şi oxigenarea

concentraţiei gazelor dizolvate este uniform şi egal cu cel al efluentului


contactorului.
Contactorii aer – apă funcţionează, de obicei, la o valoare mare a
raportului gaz-lichid (G/L) şi de aceea transferul oxigenului şi azotului între
cele două faze are efect neglijabil asupra compoziţiei fazei gazoase. În
aceste condiţii, rata necesară privind transferul gazelor este corelată cu
indicatorii de performanţă ai contactorilor stabiliţi pentru condiţiile standard.
Metodologia de proiectare a unui aerator ce funcţionează ca un
reactor cu curgere mixtă, presupune parcurgerea următoarelor etape
(Timmons şi Losordo, 1994):

Etapa 1 . Stabilirea concentraţiei necesare de oxigen dizolvat a


efluentului, conform ecuaţiei 6.18:
OTR × 16666
DO out = DO in + 6.48.
QL
unde:
- DOout = concentraţia de oxigen dizolvat a efluentului din reactor
(mg/l);
- DOin = concentraţia de oxigen dizolvat la intrarea apei în
reactor (mg/l);
- OTR = viteza (rata) de transfer a oxigenului (kg/h);
- QL = debitul apei prin contactor (l/min).

Etapa 2. Stabilirea valorii concentraţiei de saturaţie a oxigenului


dizolvat cu ajutorul legii lui Henry, din ecuaţiile 6.5 şi 6.6:
⎡ x ⋅ (TP − VP)⎤ 6.49.
C* O2 = β × Bi × K i × 1000 ⋅ ⎢ i ⎥
⎣ 760 ⎦
unde:
- C*O2 = concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat (mg/l);
- β = coeficient de corecţie în funcţie de concentraţia de solide
în suspensie (adimensional, relaţia 6.6);
- BixKix1000 = solubilitatea gazului la presiunea parţială de 760 mm Hg
(mg/l);
- xi = fracţia molară a gazului;
- TP = presiunea absolută (mm Hg);
- VP = presiunea de vaporizare a apei (mm Hg).

192
Ingineria sistemelor recirculante

Etapa 3. Calculul valorii necesare a vitezei standard a transferului de


oxigen (SOTR) a reactorului cu ecuaţia 6.13:

AOTR
SOTR = 6.50.
β ⋅ C O 2 − DO
*
⋅ (1,024 )
( t −20 )
⋅α
9,07
unde:
- SOTR = viteza standard a transferului de oxigen (kg/h);
- AOTR = viteza transferului de oxigen în condiţii reale (kg/h);
- α = coeficient de corecţie în funcţie de conţinutul în agenţi
tensioactivi (adimensional, relaţia 6.9);
- β = coeficient de corecţie în funcţie de concentraţia de solide
în suspensie (adimensional, relaţia 6.6);
- C*O2 = concentraţia de saturaţie a oxigenului dizolvat (mg/l);
- DO = concentraţia reală în oxigen dizolvat (mg/l);
- t = temperatura reală (actuală) a apei (oC).

Etapa 4. Alegerea aeratorului care poate asigura viteza standard


a transferului de oxigen, stabilită la etapa 3.

Etapa 5. Calculul eficienţei standard de aerare (SAE) a aeratorului în


funcţie de SOTR şi necesarul de putere cu ecuaţia 6.12.

Pentru stabilirea performanţelor aeratorului şi în cazul unor condiţii


de funcţionare diferite de cele standard folosite pentru determinarea DOout
şi C*O2, este necesar să se determine coeficientul global al transferului de
masă pentru aeratorul ales, folosind ecuaţia 6.11:

(K La )20 C =
SOTR 6.51.
o
( )
C 20 O C ⋅ V ⋅ 10 − 3
*

unde:
- (KLa)20oC = coeficientul global al transferului de masă al contactorului,
la temperatura standard de 20oC (1/h);
- (C*)20oC = concentraţia de saturaţie a gazului dizolvat (mg/l);
- V = volumul de lichid din contactor (l).

Cunoscând valoarea coeficientului global al transferului de masă al


contactorului ((KLa)20oC) se poate estima, pentru condiţii de regim stabil,
conţinutul în oxigen dizolvat al efluentului (DOout), cu relaţia:

193
Aerarea şi oxigenarea

β ⋅ C * O − DOin
DOout = β ⋅ C * O2 − 2
6.52.
1 + (K La )20o C × (1,024 )
(t − 20 C ) × α ×
o V
QL × 0,06

Ecuaţia 6.52 cuantifică efectele parametrilor t, α, β, DOin şi QL


asupra dinamicii transferului gazos.
Pentru a verifica dacă presiunea totală a gazelor este acceptabilă
(tabelul 6.2) este necesar să se calculeze valoarea diferenţei de presiune
(ΔP) corespunzătoare concentraţiei de oxigen dizolvat în efluentul
contactorului, conform ecuaţiei 6.3. Pentru aceasta, este necesar să se
estimeze concentraţia în azot dizolvat a efluentului (DNout), folosind ecuaţia
6.51 modificată, astfel:

β ⋅ C * N 2 − DN in
DN out = β ⋅ C * N 2 − 6.53.
1 + (K La )20o C × Φ × (1,024 )
(t − 20 C ) × α ×
o V
QL × 0,06
unde:
- C*N2= concentraţia de saturaţie a azotului dizolvat (mg/l);
- Φ = raportul dintre coeficientul transferului de masă al azotului,
(KLa)20oC,N2, şi coeficientul transferului de masă al oxigenului,
(KLa)20oC,O2, la temperatura standard de 20oC (adimensional);

194
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

7 CONTROLUL DIOXIDULUI DE
CARBON

7.1. Noţiuni introductive

Managementul dioxidului de carbon reprezintă o problemă esenţială


pentru sistemele intensive din acvacultură. Dacă concentraţia acestuia nu
este menţinută în domeniul optim se produc modificări ecotehnologice
importante în cadrul sistemului ce constau în următoarele: reducerea
reacţiei apei până la valori stresante, dereglarea mecanismului respiraţiei
peştilor chiar în condiţiile existenţei unei concentraţii optime în oxigen,
reducerea eficienţei filtrelor nitrificatoare.
În cazul sistemelor de creştere mai puţin intensive nu se manifestă
tendinţa acumulării dioxidului de carbon până la valori superioare limitei de
toleranţă. În sistemele de creştere din acvacultură în care apa este
reutilizată sau recirculată, dioxidul de carbon se poate acumula până la
concentraţii cu efect stresant. În plus, utilizarea, din ce în ce mai crescută,
a oxigenului pur ca sursă de oxigen dizolvat în sistemele intensive a
determinat declinul metodelor convenţionale de aerare (agitarea mecanică
a apei, trecerea apei prin medii şicanate: cascade, coloane cu umplutură
etc.) care, urmare a modului specific de funcţionare, asigurau şi o eficientă
degazare a apei, inclusiv îndepărtarea excesului de dioxid de carbon.
Dioxidul de carbon este un produs al activităţii respiratorii a peştilor
şi a altor organisme ce pot fi prezente într-un sistem de creştere, între care
cele mai importante sunt bacteriile din filtre. O importantă diferenţă dintre
dioxidul de carbon şi alte gaze dizolvate, cum ar fi oxigenul şi azotul,
constă în aceea că dioxidul de carbon este parte a unui sistem de echilibru
chimic, iar concentraţia sa în soluţie este influenţată de pH. Un rezultat al
dependenţei dioxidului de carbon de pH constă în posibilitatea reducerii

207
Controlul dioxidului de carbon

concentraţiei acestuia prin diferite procedee fizice sau chimice.


Modificarea pH-ului unei soluţii reprezintă principala metodă chimică
de reducere a concentraţiei de CO2 dintr-o soluţie apoasă, metodă a cărei
eficienţă este determinată de alcalinitate, pH-ul iniţial şi temperatură.
Metodele fizice de îndepărtare se bazează pe transferul dioxidului
de carbon din apă într-o fază gazoasă adiacentă, obişnuit, aerul.
Eliminarea dioxidului de carbon determină modificarea pH-ului şi a
concentraţiei în carbon anorganic şi, prin aceasta, schimbarea ponderii
carbonului anorganic în apă ca dioxid de carbon.
Mecanismul îndepărtării dioxidului de carbon dintr-o soluţie apoasă
este complex datorită interacţiunii dintre procesele fizice privind transferul
gazelor şi cele chimice privind reacţia acid-bază.
Precizia de estimare a ratei îndepărtării dioxidului de carbon
depinde de măsura în care sunt luate în considerare modificările apărute în
compoziţia gazelor şi de procesele chimice ce au loc în cadrul sistemului
carbonatic. Astfel, o estimare brută a eliminării dioxidului de carbon
presupune ignorarea modificărilor din compoziţia gazelor precum şi reacţiile
chimice ce au loc la nivelul sistemului carbonatic. Pe de altă parte, o
estimare mai precisă a eficienţei îndepărtării dioxidului de carbon necesită
luarea în considerare a fenomenelor respective.
Din diversitatea procedeelor fizice cunoscute pentru îndepărtarea
dioxidului de carbon din apele reziduale din acvacultură, cel mai frecvent şi
cu rezultate foarte bune se aplică transferul gazelor în coloane cu
umplutură („packed column”).
Principial, procedeele chimice privind controlul dioxidului de carbon
şi al echilibrului carbonaţilor constau în aplicarea unui management specific
al pH-ului apei în funcţie de transformările ce au loc în cadrul sistemului.
În sistemele intensive din acvacultură dioxidul de carbon este
rezultatul respiraţiei organismelor acvatice aerobe, anume bimasa de
cultură şi biomasa bacteriană. Cantitatea de dioxid de carbon produsă este
direct proporţională cu cantitatea de oxigen consumată. O descriere
stoichiometrică simplificată a respiraţiei rezultă din reacţia:

nO 2 + (CH 2 O )n ⇒ nCO 2 + nH 2 O 7.1.

Conform acestei stoichiometrii simplificate, un mol de dioxid de


carbon este produs de fiecare mol de oxigen consumat, respectiv, pentru
fiecare gram de oxigen consumat se produc 1,27 grame de dioxid de
carbon (Grace şi Piedrahita, 1991 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994).
Dioxidul de carbon dintr-un sistem intensiv din acvacultură este
produs, în cea mai mare parte, în bazinele de creştere; adiţional, o cantitate
mai redusă de dioxid de carbon este produsă şi în filtrele biologice.

208
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

În sistemele de cultură mai puţin intensive, cu un grad redus de


reutilizare a apei, oxigenul necesar este asigurat, în mod obişnuit, de
curentul de apă influent, bogat în oxigen, iar dioxidul de carbon produs este
eliminat de către curentul de apă efluent; se evită, astfel, acumularea
dioxidului de carbon în sistem.
În cazul sistemelor dens populate şi cu un înalt grad de reutilizare a
apei ce necesită alimentarea cu oxigen pur, balanţa dintre rata producţiei
dioxidului de carbon şi rata îndepărtării acestuia din sistem este perturbată
şi, drept urmare, concentraţia dioxidului de carbon creşte, impunându-se
controlul acestuia pentru menţinerea sa în limitele de toleranţă.
Rata încărcării cu biomasă a sistemului (capacitatea portantă a
sistemului, kg/l/min) ce nu determină un nivel periculos al concentraţiei de
dioxid de carbon este dependentă de o multitudine de parametri
ecotehnologici, cum ar fi: temperatura şi alcalinitatea apei, rata hrănirii,
toleranţa speciilor la conţinutul în CO2 etc. Astfel, literatura de specialitate
(Piedrahita şi Grace, 1991 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994) indică o
concentraţie a dioxidului de carbon de 20 mg/l la o capacitate portantă a
sistemului de 4,5 kg/l/min.
Dioxidul de carbon în concentraţii mari influenţează un sistem de
creştere recirculant sub următoarele două aspecte, anume:
- dereglarea mecanismului respirator al peştilor prin reducerea capacităţii
sângelui de a transporta oxigen;
- descreşterea valorii pH-ului apei.
În legătură cu primul aspect, s-a constat că odată cu creşterea
concentraţiei soluţiei apoase în dioxid de carbon creşte şi concentraţia
dioxidului de carbon din sânge. Prezenţa dioxidului de carbon în sânge
reduce abilitatea hemoglobinei de a fixa oxigenul (efectul Bohr). În cazuri
severe, peştele poate fi asfixiat ca urmare a unei concentraţii ridicate de
dioxid de carbon, chiar dacă concentraţia oxigenului în apă este menţinută
în apropierea zonei de saturaţie. Sensibilitatea faţă de concentraţia în
dioxid de carbon diferă de la o specie de peşti la alta. Perturbarea
metabolismului peştilor prin dereglarea mecanismului respirator al acestora
constituie un important factor de stres tehnologic, reflectat în diminuarea
ritmului de creştere, conversia ineficientă a hranei şi creşterea incidenţei
stărilor de boală.
Creşterea concentraţiei de dioxid de carbon dintr-o soluţie apoasă
determină, implicit, reducerea pH-ului soluţiei. Acest fenomen trebuie privit
şi tratat în mod diferenţiat în ceea ce priveşte efectul indus asupra
organismelor vii din cadrul sistemului. Astfel, un pH scăzut devine stresant
pentru peşti şi bacterii; la valori foarte scăzute ale pH-ului, bacteriile sunt
inhibate şi prin aceasta eficienţa proceselor de nitrificare se reduce
semnificativ.

209
Controlul dioxidului de carbon

Efectele acumulării dioxidului de carbon în sistemele din


acvacultură nu sunt, în totalitate, dăunătoare. În acest sens, trebuie
menţionat că un pH mai redus, rezultat al acumulării de dioxid de carbon,
determină o valoare mai scăzută a componentei toxice din TAN, anume
amoniacul neionizat. De aceea, în condiţiile unui pH mai scăzut, rezultat al
acumulării de dioxid de carbon, se poate admite în sistem o concentraţie în
TAN mai ridicată, întrucât componenta toxică a acestuia, amoniacul
neionizat, înregistrează valori inferioare limitei de toleranţă. Acest fenomen
este ilustrat în fig. 7.1 de unde rezultă posibilitatea menţinerii concentraţiei
în azot amoniacal neionizat la valori scăzute, admisibile, chiar în condiţiile
creşterii încărcării în biomasă a sistemului; fenomenul este justificat de
scăderea pH-ului prin acumularea dioxidului de carbon.

Concentraţia dioxidului de carbon(mg/l)


Concentraţia azotului amoniacal
neionizat (mg-N/l)

Încărcarea sistemului în biomasă (kg/lxmin-1)

Fig. 7.1. Concentraţiile dioxidului de carbon şi a


azotului amoniacal neionizat în funcţie de
încărcarea în biomasă (Timmons şi Losordo, 1994)

Corelaţiile grafice prezentate în fig. 7.1 au fost stabilite pentru


anumite condiţii mediale în bazinele de creştere, anume:
- temperatura apei – 25 oC;
- concentraţia azotului amoniacal total în influent – 0 mg/l;
- pH-ul influentului – 7,5;
- alcalinitatea apei – 4,00 meq/l;
- intensitatea administrării hranei – 2% BW/zi.

210
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

7.2. Echilibrul carbonaţilor şi controlul dioxidului de


carbon prin managementul pH-ului

Controlul dioxidului de carbon prin managementul pH-ului constă în


schimbarea concentraţiilor de echilibru ale speciilor din sistemul carbonat.
Echilibrul carbonului carbonat exprimă o relaţie de dependenţă dintre pH,
pe de o parte, şi dioxidul de carbon (CO2), acidul carbonic (H2CO3),
bicarbonat (HCO3-) şi carbonat (CO32-), pe de altă parte, astfel:

CO 2 (gaz ) ⇔ CO 2 (apa ) 7.2.

CO 2 (apa ) + H 2 O ⇔ H 2 CO 3 7.3.

H 2 CO 3 ⇔ HCO 3− + H + 7.4.

HCO 3− ⇔ CO 32 − + H + 7.5.

Carbonul carbonat total (CtCO3) este definit ca o sumă a


concentraţiilor molare ale următoarelor specii (forme): dioxid de carbon
dizolvat în apă, acid carbonic, bicarbonat, carbonat.

[CtCO 3 ] = [H 2CO ∗3 ]+ [HCO 3− ]+ [CO 32− ] 7.6.

unde,
[H CO ] = [H CO ] + [CO ( ) ]
2

3 2 3 2 apa
7.7.

Concentraţia fiecărei specii este dependentă de carbonul carbonat


total şi de „fracţia de ionizare” (dependentă de pH) calculându-se cu
relaţiile:

[HCO ] = [CtCO ]⋅ α

3 3 0
7.8.

[HCO ] = [CtCO ]⋅ α

3 3 1
7.9.

[CO ] = [CtCO ]⋅ α
2−
3 3 3
7.10.

211
Controlul dioxidului de carbon

unde coeficienţii α0, α1 şi α2 reprezintă fracţiile de ionizare; suma acestora,


α0 + α1 + α2 = 1.

(
α 0 = [H + ]2 / [H + ] + [H + ]⋅ K 1 + K 1 ⋅ K 2
2
) 7.11.

[ ] ([ ] + [H ]⋅ K
α1 = H + ⋅ K 1 / H +
2 +
1 + K1 ⋅ K 2 ) 7.12.

α 2 = K 1 ⋅ K 2 / ( [H + ]2 + [H + ]⋅ K 1 + K 1 ⋅ K 2 ) 7.13.

unde, K1 şi K2 sunt constante de echilibru definite prin relaţiile:

[ ][ ][ ]
K 1 = H + ⋅ HCO 3− / H 2 CO ∗3 7.14.

K2 = [H ]⋅ [CO ]/ [HCO ]
+ 2−
3

3
7.15.

Valorile constantelor de echilibru sunt dependente de temperatura


apei (Stumm şi Morgan, 1981 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994).
Concentraţiile dioxidului de carbon şi ale acidului carbonic existente
la un moment dat într-o soluţia apoasă sunt determinate de următoarea
ecuaţie de echilibru:

[ ]
K CO 2 = CO 2 (apa ) / [H 2 CO 3 ] 7.16.

Pentru apele dulci, la temperatura de 25 oC, literatura de


specialitate indică valori pentru KCO2 în domeniul 350÷990.
Într-o soluţie apoasă doar o mică parte din dioxidul de carbon există
sub formă de acid carbonic. În aceste condiţii, conform relaţiei 7.7, se poate
aprecia că [CO2] este aproximativ egală cu [H2CO3*] iar ecuaţia 7.8 devine:

[CO 2 ] = [CtCO 3 ]⋅ α 0 7.17.

O virare a pH-ului soluţiei apoase determină schimbarea


concentraţiei dioxidului de carbon. Modificarea concentraţiei dioxidului de
carbon, ca răspuns la modificarea pH-ului, este dependentă, în primul rând,
de alcalinitatea apei. Alcalinitatea este definită ca fiind capacitatea unei ape
de a neutraliza un acid. Stoichiometric, alcalinitatea se exprimă în funcţie
de concentraţia bicarbonatului, carbonatului, ionilor de hidrogen şi hidroxil
(Stumm şi Morgan, 1981), cu relaţia 7.18.:

[ ] [ ] [
Alk (echivalent i / l ) = HCO3− + 2 CO32− + OH − − H + ] [ ] 7.18.

212
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

Din relaţia 7.18 rezultă că dioxidul de carbon nu este o componentă


a alcalinităţii. Deşi carbonatul şi bicarbonatul se reduc atunci când dioxidul
de carbon este eliminat, suma molară a componentelor alcalinităţii rămâne
constantă. Deci, alcalinitatea rămâne constantă atât în cazul adiţiei de CO2
într-o soluţie apoasă cât şi la îndepărtarea acestuia din soluţie.
Practic, reducerea dioxidului de carbon poate fi realizată prin
adăugarea în apă a unei soluţii concentrate de bază tare, cum ar fi
hidroxidul de sodiu. Soluţia bazică se introduce în apă cu o pompă chimică
dozatoare iar cu un sistem de senzori ai pH-ului procesul poate fi
automatizat.
Adăugarea de hidroxid de sodiu sau a unei baze similare tari
conduce la creşterea alcalinităţii fără să se producă schimbări în
concentraţia carbonului carbonat total. Alcalinitatea crescută, însoţită de
creşterea pH-ului, respectiv de scăderea concentraţiei dioxidului de carbon
determină reechilibrarea speciilor din sistemul carbonat, în sensul creşterii
ionilor de carbonat şi bicarbonat. Concentraţia de carbon carbonat total
rămâne, totuşi, neschimbată.
O metodă alternativă de control chimic a dioxidului de carbon dintr-
un sistem de creştere constă în utilizarea de Na2CO3 sau a unor substanţe
ce conţin calciu, cum ar fi: Ca(OH)2, CaMg(CO3)2, sau CaO. Şi în acest
caz, alcalinitatea soluţiei creşte, iar în unele cazuri creşte şi carbonul
carbonat total.
Determinarea analitică a schimbării concentraţiei în dioxid de
carbon a unei soluţii apoase, ca rezultat al adiţiei uneia din substanţele
menţionate, se face în baza ecuaţiei sistemului carbonat. Cu o precizie
acceptabilă, concentraţia în dioxid de carbon dintr-o soluţie apoasă se
poate determina şi pe cale grafică. Astfel, în fig 7.2 este ilustrată relaţia
dintre alcalinitate, carbonul carbonat total şi dioxidul de carbon pentru o
apă cu temperatura de 25 oC.
Utilizarea graficului este exemplificată pentru un caz în care, în
urma adăugării unei baze tari în soluţia apoasă, alcalinitatea a crescut iar
concentraţia în carbon carbonat total a rămas neschimbată. Astfel, punctul
A din grafic defineşte starea iniţială a soluţiei apoase în ceea ce priveşte
alcalinitatea, concentraţia în dioxid de carbon, pH şi concentraţia în carbon
carbonat total, anume: pH = 6,4, alk = 1,5 meq/l, [CO2] = 65,3 mg/l, [CtCO3]
= 3,0 mmol/l. Starea finală a sistemului, rezultată în urma adăugării bazei
tari, se regăseşte în punctul B ce exprimă reechilibrarea speciilor de
carbonat în urma scăderii concentraţiei dioxidului de carbon, anume: pH =
7,28, alk = 2,7 meq/l, [CO2] = 15 mg/l, [CtCO3] = 3,0 mmol/l. Este evident în
acest exemplu faptul că, în urma adiţiei bazei, concentraţia în carbon
carbonat total rămâne neschimbată (3,0 mmol/l) iar alcalinitatea creşte cu
aproximativ 1,2 meq/l.

213
Controlul dioxidului de carbon

Controlul chimic al concentraţiei de dioxid de carbon dintr-un sistem


de creştere determină, în timp, o creştere constantă a concentraţiei de
carbon carbonat şi a alcalinităţii. Acest fenomen impune o înlocuire
periodică a apei din sistem în scopul menţinerii celor doi parametri în
domeniul optim din punct de vedere tehnologic.

100 Alcalinitate (meq/l)


0,25
0,50
Dioxid de carbon (mg/l)

A 1,00
75 2,00
3,00
4,00

50
CtCO3 (mmoli/l)
B 0,25
25 0,50
1,00
2,00
3,00
0 4,00
6 7 8
Reacţia apei (pH)

Fig. 7.2. Corelaţia grafică între concentraţia dioxidului de carbon, reacţia apei,
alcalinitate şi carbonul carbonat total (CtCO3), la temperatura apei de 25oC
(Timmons şi Losordo, 1994)

Procedeul chimic asigură, aparent, un control facil al concentraţiei


dioxidului de carbon în apa de cultură dintr-un sistem recirculant. Aplicarea
acestui procedeu în practică prezintă, însă, o serie de inconveniente între
care cele mai importante sunt: costul ridicat al substanţelor chimice
utilizate, dificultăţi în manipularea reactivilor, inducerea unor efecte
tehnologice negative etc.

7.3. Controlul dioxidului de carbon prin schimb de


gaze

Procedeele fizice prezintă o largă întrebuinţare în managementul


dioxidului de carbon în sistemele recirculante din acvacultură. Principalul

214
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

procedeu fizic folosit pentru îndepărtarea dioxidului de carbon dintr-o


soluţie apoasă constă în schimbul de gaze între două medii fizice diferite,
anume, apa şi aerul. Îndepărtarea dioxidului de carbon prin schimb de gaze
sau aerare este un proces foarte complex. Spre deosebire de alte gaze
dizolvate (N2,O2), dioxidul de carbon există în soluţie ca parte a unui sistem
de echilibru chimic. Astfel, prin îndepărtarea dioxidului de carbon din
soluţie, configuraţia sistemului de echilibru chimic, în ceea ce priveşte
concentraţia speciilor din sistemul carbonat, se modifică, suma acestora
rămânând constantă. În aceste condiţii bicarbonatul, [HCO3-], se constituie
într-un un rezervor de dioxid de carbon ce completează, prin dehidroxilare,
dioxidul de carbon dizolvat, (CO2(apa)), pe măsura îndepărtării acestuia din
soluţie. Reacţia de dehidroxilare a carbonatului în dioxid de carbon nu este
instantanee. De aceea, apare o întârziere a dehidroxilării carbonatului în
dioxid de carbon ce se dezvoltă pe măsura îndepărtării acestuia din soluţie;
mărimea întârzierii este dependentă de cinetica reacţiei carbonului
carbonat.

7.3.1. Schimbul de gaze.

Dioxidul de carbon suprasaturat dintr-o soluţie apoasă poate fi


transferat într-o fază gazoasă limitrofă. Expunerea apei la faza gazoasă se
poate realiza în diverse moduri, anume: introducere de aer sau oxigen pur
în apă, trecerea apei prin tuburi injectoare tip U, coloane de degazare
(PCA) sau cascade, utilizarea aeratoarelor cu zbaturi etc. Întrucât
concentraţia dioxidului de carbon din sistemele intensive de creştere este
obişnuit de 20 de ori mai mare decât concentraţia de saturaţie a mediului
ambiant, dioxidul de carbon transferat are un impact semnificativ asupra
fazei gazoase adiacente. De aceea, faza gazoasă limitrofă celei lichide
trebuie să fie în permanenţă împrospătată (înlocuită) pentru a se preveni
acumularea dioxidului de carbon, respectiv creşterea concentraţiei acestuia
la valori care reduc eficienţa transferului de gaze între cele două medii. Din
acest motiv, menţinerea unei rate corespunzătoare a transferului dioxidului
de carbon din apă în aer impune ca raportul (G/L) dintre debitul fazei
gazoase (G) şi cel al fazei lichide (L) să fie cât mai mare. În aceste condiţii,
cantitatea de gaz disponibilă să transporte dioxidul de carbon transferat din
apă este mare, eliminându-se posibilitatea acumulării acestuia la nivelul
interfeţei de separaţie a celor două medii. Raportul G/L este cea mai
importantă variabilă ce determină îndepărtarea dioxidului de carbon. În
cazul coloanelor de degazare (PCA), cel mai frecvent utilizate în
acvacultură pentru îndepărtarea dioxidului de carbon, s-a stabilit, pe cale
experimentală, că valoarea minimă a raportului G/L, exprimat volumetric,
este 3,0. Instalaţiile de aerare cu un raport G/L mai mic de 3,0, cum ar fi

215
Controlul dioxidului de carbon

difuzoarele şi injectoarele, nu sunt indicate pentru sistemele de creştere din


acvacultură caracterizate prin concentraţii mari ale dioxidului de carbon ce
impun rate ridicate de îndepărtare a acestuia. Se apreciază că numai
aeratoarele cu zbaturi şi coloanele de degazare (PCA), judicios proiectate,
expun apa la o cantitate suficientă de aer pentru a asigura o îndepărtare
eficientă a dioxidului de carbon. Rata îndepărtării dioxidului de carbon a
fost cuantificată numai pentru coloanele de degazare compacte (Grace,
1992); pentru alte echipamente de aerare, datele privind rata îndepărtării
dioxidului de carbon sunt insuficiente.
Literatura de specialitate (Hackney şi Colt, 1982 citaţi de Timmons
şi Losordo, 1994) descrie transferul de gaze dintr-o coloană de degazare
(PCA) cu ajutorul modelului „Whitman two-film”. Modelul constă dintr-o
masă de lichid, respectiv, o masă de gaz, separate de o interfaţă, ambele
faze, atât cea lichidă cât şi cea gazoasă, prezentându-se sub forma a două
pelicule staţionare. Rata transferului unui gaz solubil, din faza lichidă în cea
gazoasă, depinde de următorii factori: aria interfeţei gaz-lichid, coeficientul
de difuziune a gazului şi forţa de antrenare a gazului (determinată de
diferenţa dintre concentraţia de saturaţie şi concentraţia la un moment dat a
gazului). Pentru o coloană de degazare (PCA), eficienţa schimbului de
gaze se apreciază în baza unui indicator specific, anume, coeficientul
global al transferului de masă, KLa; valoarea acestui parametru depinde de
tipul umpluturii şi de aria suprafeţei specifice a umpluturii. Dinamica
schimbului de gaze într-o coloană de degazare (PCA) este descrisă cu
relaţia:
C − Ci
ln S = K La ⋅ Z 7.19.
C −CS Z

unde:
- KLa = coeficient global al transferului de masă al PCA (m-1);
- Ci = concentraţia gazului i în influentul coloanei de degazare
PCA (mg/l);
- CZ = concentraţia gazului i măsurată la adâncimea Z, în PCA
(mg/l);
- CS = concentraţia de saturaţie (mg/l).

Valoarea coeficientului de transfer, KLa, este dependentă de


temperatură. În activitatea de proiectare şi exploatare a schimbătoarelor de
gaze tip PCA se utilizează o valoare standardizată a coeficientului de
transfer pentru temperatura de 20 oC, valoare ce se determină cu relaţia:

(20 −T )
(K La )20 = K La ⋅ k T 7.20.

216
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

unde:
- (KLa)20 = coeficient global al transferului de masă al PCA,
standardizat la temperatura de 20 oC (m-1);
- T = temperatura (oC) la care a fost măsurat parametrul KLa;
- KT = constantă de conversie; pentru condiţiile de calitate a
apei din sistemele de creştere din acvacultură, obişnuit, se
adoptă KT = 1,024 (Colt şi Bouck, 1984 citaţi de Timmons
şi Losordo, 1994)

7.3.2. Coeficientul de transfer al dioxidului de carbon

Coeficientul global al transferului de masă (KLa) este, în mod


obişnuit, determinat şi, deci, cunoscut pentru oxigen. Coeficientul global al
transferului de masă pentru dioxidul de carbon se determină în funcţie de
coeficientul global al transferului de masă al oxigenului şi de raportul
coeficienţilor de difuzivitate moleculară al celor două gaze. Difuzivitatea
oxigenului este 2,5·10-5±20 % atm-1 în timp ce difuzivitatea dioxidului de
carbon este 1,96·10-5±1 % atm-1 (Perry, Green şi Maloney, 1984 citaţi de
Timmons şi Losordo, 1994). Domeniul de valori pentru raportul
coeficienţilor de difuzivitate este 0,65÷0,99. Chiar dacă acest raport este,
aşa cum s-a arătat, mai mic de 1,00, la proiectarea coloanelor de degazare
(PCA) se recomandă un coeficient al transferului de masă pentru dioxidul
de carbon egal cu cel al oxigenului.
În funcţie de disponibilitatea datelor ce caracterizează funcţionarea
unei coloane de degazare (PCA), există metode mai mult sau mai puţin
precise pentru a estima încărcarea efluentului în dioxid de carbon.
O metodă aproximativă (brută) pentru estimarea îndepărtării
dioxidului de carbon prin aerare, într-o coloană de degazare, se bazează
pe următoarele ipoteze simplificatoare:
- transferul de gaze din lichid nu afectează semnificativ compoziţia fazei
gazoase adiacente şi nici valoarea concentraţiei de saturare;
- pe durata transferului nu se produc reacţii chimice în sistemul carbonat.
În baza acestor ipoteze, exemplul 1, prezentat în continuare,
prezintă primul pas în previzionarea eficienţei îndepărtării dioxidului de
carbon într-o coloană de degazare (PCA), prin determinarea concentraţiei
CO2 la adâncimea, Z, din coloană, folosind ecuaţia 7.19 scrisă sub forma:

C Z = C S − (C S − C i ) ⋅ e − K LA ⋅Z 7.21.

unde:
- CZ = concentraţia dioxidului de carbon la adâncimea Z (mg/l);
- CS = concentraţia de saturaţie (mg/l).

217
Controlul dioxidului de carbon

- Ci = concentraţia dioxidului de carbon în influentul coloanei de


degazare (mg/l);
- Z = adâncimea la care se calculează CZ (m).

Exemplul 1 (Timmons şi Losordo, 1994). În cazul unui sistem


recirculant la care sunt cunoscute valorile parametrilor de calcul ai ecuaţiei
7.19, respectiv 7.21, parametri ce caracterizează dinamica îndepărtării
dioxidului de carbon într-o coloană de degazare (Ci = 35 mg/l, CS = 0,5
mg/l, k = 2,0 m-1, T = 20 oC, Z = 1m), concentraţia de dioxidului de carbon
dizolvat a efluentului, calculată cu metoda aproximativă, este CZ = 5,17
mg/l.
Mult timp, îndepărtarea dioxidului de carbon din sistemele din
acvacultură a fost estimată, în principal, numai cu această metodă
aproximativă. Metodă prezintă o serie de limite, anume:
- nu ia în considerare raportul G/L din coloana de degazare;
- concentraţia de saturaţie, CS, este considerată egală cu concentraţia de
saturaţie a ambientului coloanei de degazare;
- cinetica reacţiilor de echilibru din sistemul carbonat este neglijată.
Din aceste considerente, această metodă poate fi folosită pentru
calcule estimative întrucât conduce la o supraestimare a cantităţii de dioxid
de carbon îndepărtat.
Calcule similare pot fi aplicate şi în cazul aeratoarelor cu zbaturi sau
al altor tipuri de aeratoare, cu condiţia ca rata schimbului de aer să fie
menţinută la o valoare cât mai ridicată.
O metodă mai precisă pentru calculul îndepărtării dioxidului de
carbon necesită informaţii suplimentare despre compoziţia fazei gazoase
din coloană şi despre concentraţia de saturaţie (CS) corespunzătoare
compoziţiei gazului. Pentru o determinare cât mai exactă a concentraţiei de
saturaţie (CS), important parametru de calcul în ecuaţia 7.19, este necesar
să se efectueze un bilanţ de masă al dioxidului de carbon la nivelul
coloanei de degazare. Concentraţia de saturaţie (CS) trebuie cunoscută cu
maximă precizie întrucât determină mărimea forţei de antrenare a gazelor
dizolvate în apă. Astfel, forţa de antrenare este un rezultat al diferenţei
dintre concentraţia de saturaţie (CS) şi concentraţia CO2 la o anumită
adâncime (Z) din coloană, (CZ). Mărimea forţei de antrenare determină, la
rândul ei, intensitatea transferului gazelor din faza lichidă în faza gazoasă.
La proiectarea unei coloane de degazare (PCA) pentru
îndepărtarea dioxidului de carbon, coloană pentru care este cunoscut
coeficientul transferului de masă, pot exista două situaţii distincte în ceea
ce priveşte valoarea concentraţiei de saturaţie adoptată (asumată) în raport
cu concentraţia reală de saturaţie. Astfel, când concentraţia de saturaţie
asumată este mai mare decât concentraţia reală de saturaţie, va rezulta o

218
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

subestimare a ratei îndepărtării dioxidului de carbon. Dimpotrivă,


adoptându-se o concentraţie de saturaţie mai scăzută decât cea reală, rata
îndepărtării dioxidului de carbon va fi supraestimată.
Într-o coloană de degazare cu un grad bun de amestecare, fracţia
molară a fazei gazoase din interiorul coloanei este egală cu fracţia molară a
gazului din efluent. Fracţia molară a gazului din efluent se poate calcula, în
baza unui bilanţ de masă, în funcţie de fracţia molară a gazului din influent,
respectiv a concentraţiilor gazului dizolvat în influent şi efluent, din ecuaţia:

QL ⋅ Ci + Qg ⋅ X i ⋅ K g = QL ⋅ C0 + Qg ⋅ X 0 ⋅ K g 7.22.

unde:
- QL = rata curentului de lichid (m3/s);
- Qg = rata curentului de gaz (m3/s);
- Ci = concentraţia influentului (g/m3);
- C0 = concentraţia efluentului (g/m3);
- Xi = fracţia molară a gazului influent (exprimată volumetric)
(m3/m3);
- X0 = fracţia molară a gazului efluent (exprimată volumetric)
(m3/m3);
- Kg = densitatea gazului în condiţii standard (1429 g/m3 pentru
oxigen, 1977 g/m3 pentru dioxid de carbon).

Presupunând că, din punct de vedere al dinamicii schimbului de


gaze, coloana constă dintr-o succesiune de segmente cu faza gazoasă
uniformă, ecuaţia 7.22 se poate aplica pentru fiecare segment. Date fiind
concentraţiile gazului dizolvat din influent şi efluent, precum şi fracţia
molară a gazului din influent, se poate estima, în baza bilanţului de masă,
fracţia molară a gazului la ieşirea din fiecare segment al coloanei, cu
relaţia:
Q L (C i − C 0 )
X0 = Xi + 7.23.
(Q g ⋅ K g )
Pentru a descrie cu acurateţe dinamica schimbului de gaze într-o
coloană de degazare (PCA), se impune luarea în considerare a
parametrului G/L, parametru ce exprimă raportul dintre debitele celor două
faze, conform relaţiei:

G / L = Qg / QL 7.24.

Rearanjând ecuaţia 7.23 şi substituind în ecuaţia 7.24 se obţine:

219
Controlul dioxidului de carbon

G
(C i − C0 ) + ⋅ Xi ⋅Kg
X0 = L
G 7.25.
⋅Kg
L

Concentraţia de saturaţie pentru fiecare segment de coloană poate


fi estimată, folosind metoda lui Colt (1984), în funcţie de fracţia molară la
nivelul secţiunii de calcul, cu relaţia:

CS = B ⋅ K g ⋅ X ⋅
(P a − PH 2O ) 7.26.
760
unde:
- CS = concentraţia de saturaţie (mg/l);
- B = coeficientul Bunsen pentru gaze (0,8636);
- X = fracţia molară în secţiunea de calcul (mg/l);
- Pa = presiunea barometrică (760 mm Hg);
- PH2O = presiunea vaporilor de apă (17,47 mm Hg).

Schimbările în compoziţia gazului, prezentate în exemplul 1,


determină modificarea concentraţiei de saturaţie. Ţinând cont de acestea,
în exemplul 2 se determină concentraţia în dioxid de carbon a efluentului
unei coloane aerate, CZ, pentru un raport G/L = 1.

Exemplul 2 (Timmons şi Losordo, 1994). Utilizând ecuaţia 7.26,


fracţia molară a gazului din interiorul coloanei poate fi calculată astfel:

CS
Xi =
(
Pa − PH 2O ) 7.27.
B ⋅Kg ⋅
760

Pentru CS = 0,5, B = 0,8636, Pa = 760 mm Hg, PH2O = 17,47 mm Hg,


se obţine fracţia molară a gazului în coloană, Xi = 0,0003.
Cunoscând valorile numerice ale parametrilor de calcul din relaţia
7.25, (Ci = 35 mg/l, C0 = 5,17 mg/l, G/L = 1, Xi = 0, 0003, Kg = 1977 g/m3),
se determină valoarea fracţiei molare a gazului din efluent, anume
X0 = 0,0181.
Corespunzător fracţiei molare a gazului din efluent, X0 = 0,0181, se
determină, cu relaţia 7.26, concentraţia de saturaţie, CS = 30,19 mg/l.

220
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

Introducând concentraţia de saturaţie, CS = 30,19 mg/l, în ecuaţia


7.19 se obţine o nouă concentraţie estimată a efluentului din coloană,
CZ = 30,84 mg/l.
Succesiunea calculelor prezentate în exemplul 2 indică faptul că
pentru estimarea fracţiei molare (X0), a concentraţiei de saturaţie (CS) şi a
concentraţiei efluentului (CZ) trebuie urmat un proces iterativ. În acest
proces iterativ se foloseşte o nouă fracţie molară a efluentului ce
corespunde ultimei concentraţii a gazului dizolvat în efluent.
Continuarea acestui proces iterativ spre convergenţă, în cazul
exemplului 2, conduce la obţinerea următoarele rezultate: X0 = 0,00905; CS
= 15,10 mg/l; CZ = 17,79 mg/l.
Dinamica îndepărtării dioxidului de carbon într-o coloană de
degazare depinde, aşa cum s-a menţionat, într-o măsură foarte mare de
raportul (G/L) dintre debitul fazei gazoase (Qg) şi cel al fazei lichide (Ql).
Dacă pentru transferul oxigenului, un raport G/L = 0,9 (Hackney şi Colt,
1984) este considerat optim, exemplul 2 arată că o aceeaşi valoare a
raportului G/L este necorespunzătoare pentru îndepărtarea adecvată a
dioxidului de carbon. La un raport G/L egal cu 1, dioxidul de carbon
transferat creşte semnificativ concentraţia de saturaţie.
Efectul puternic al raportului dintre faza gazoasă şi cea lichidă G/L
asupra eficienţei îndepărtării dioxidului de carbon este demonstrat în
exemplul 3, prin repetarea exemplului 2 pentru o valoare a raportului G/L
egal cu 5.

Exemplul 3 (Timmons şi Losordo, 1994). Pentru G/L = 5, fracţia


molară a gazului din efluent (X0), concentraţia de saturaţie (CS) respectiv,
concentraţia dioxidului de carbon dizolvat (CZ), înregistrează următoarele
valori: X0 = 0,0295, CS = 4,92 g/l, CZ = 8,89 mg/l, valori mult mai scăzute
decât în cazul raportului G/L = 1.
Exemplele 2 şi 3 reprezintă al doilea pas din algoritmul aplicat
pentru creşterea preciziei de estimare a concentraţiei dioxidului de carbon
din efluentul coloanei de degazare cu umplutură. Valoarea scăzută a
parametrului CZ din exemplul 3 reflectă importanţa ridicată a gradului de
aerare a coloanei, exprimat prin raportul G/L, în creşterea eficienţei
îndepărtării dioxidului de carbon.

7.3.3. Caracterizarea curgerii gazului

Cel de-al treilea pas al algoritmului de estimare precisă a ratei


îndepărtării dioxidului de carbon constă în luarea în considerare, pe lângă
raportul G/L, şi a caracteristicilor regimului de curgere a gazului prin

221
Controlul dioxidului de carbon

coloană, regim ce poate fi în bloc (laminar), complet amestecat (turbulent)


sau combinat (mixt).
Regimul de curgere influenţează semnificativ concentraţia de
saturaţie (CS) în diferite secţiuni ale unei coloane PCA.
Dacă regimul curgerii gazului prin coloană este turbulent atunci
concentraţia de saturaţie este constantă pe toată înălţimea coloanei. In
acest caz, rata îndepărtării dioxidului de carbon este direct proporţională cu
înălţimea coloanei de degazare. Ecuaţia 7.19 exprimă dependenţa liniară
dintre cele două mărimi în cazul regimului turbulent.
Când curgerea gazului în interiorul coloanei este laminară, fracţia
molară a gazului (X), respectiv concentraţia de saturaţie corespunzătoare
(CS), sunt variabile pe înălţimea coloanei.
Regimul curgerii gazului într-o coloană de degazare (PCA), laminar
sau turbulent, este condiţionat de dimensiunile coloanei (înălţime şi
diametru), respectiv de mărimea debitului curentului de gaz.
Pentru o cât mai precisă determinare a transferului de masă, în
ipoteza unui regim laminar de curgere, este necesar să se ţină cont de
faptul că, pe înălţimea coloanei, concentraţia de saturaţie este variabilă.
Practic, în cazul curgerii laminare, coloana poate fi considerată o
succesiune de „i” tronsoane (segmente) de înălţime egală. Concentraţia de
saturaţie se modifică în cadrul fiecărui segment, variaţia acesteia pe
înălţimea coloanei prezentându-se grafic sub forma unei regresii liniare.
Pentru fiecare din secţiunile coloanei se evaluează transferul de
masă utilizând bilanţul de masă şi regresia liniară.
Dinamica îndepărtării dioxidului de carbon într-o coloană de
degazare alcătuită din 5 tronsoane, fiecare cu înălţimea de 0,2 m, dispuse
în cascadă, este prezentată în exemplul 4.

Exemplul 4 (Timmons şi Losordo, 1994). Reprezintă o dezvoltare a


datelor privind dinamica dioxidului de carbon din exemplul 3. Considerând
că secţiunea coloanei este uniformă pe toată înălţimea sa, ca şi în
exemplul 3, fracţia molară a efluentului este cunoscută (0,00295). Pentru
fiecare secţiune a coloanei se aplică bilanţul de masă şi transferul liniar de
masă. Concentraţia de saturaţie pentru secţiunea de sus a coloanei,
considerată prima, se determină folosind fracţia molară a efluentului din
exemplul 3, ca valoare de start, obţinându-se CS = 4,92 mg/l
Cu ecuaţia 7.21 se determină concentraţia efluentului primului
segment (pentru Z = 0,2 m adâncime), CZ0,2 = 25,08 mg/l. Această valoare
reprezintă concentraţia în CO2 a influentului pentru următoarea secţiune.
Un bilanţ de masă trebuie efectuat pentru prima secţiune în vederea
stabilirii fracţiei molare la intrarea în această secţiune. Fracţia molară a
gazului la intrarea în prima secţiune este egală cu fracţia molară la ieşirea

222
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

din următoarea secţiune. Din ecuaţia 7.25 rezultă:

⋅ K g + (C i +1 − C i )
G
Xi ⋅ 7.28.
X i +1 = L
G
⋅Kg
L
unde:
- Xi+1 = fracţia molară în secţiunea de intrare;
- Xi = fracţia molară în secţiunea de ieşire;
- CZ(i+1) = concentraţia dioxidului de carbon în secţiunea de ieşire
(mg/l).
- CZi = concentraţia dioxidului de carbon în secţiunea de intrare
(mg/l);

Valoarea pentru Kg, utilizată mai sus, se referă la dioxidul de


carbon. Începând cu ecuaţia 7.22 şi până la ecuaţia 7.25, masa dioxidului
de carbon ce iese sau intră într-un element de volum (tronson) reprezintă
produsul dintre volumul gazului (corespunzător ratei sale volumetrice, Qg) şi
densitatea sa.
În cazul coloanei de degazare formată din 5 tronsoane cu înălţimea
de 0,2 m, parametrii ce exprimă dinamica îndepărtării dioxidului de carbon,
sunt prezentaţi în tabelul (7.1).

Tabel 7.1 Parametrii de operare ai unei coloane de degazare


(Timmons şi Losordo, 1994)
Număr de
ordine al 1 2 3 4 5
tronsonului (i)
Xi 0,00295 0,00195 0,00122 0,00069 0,00031

CSi (mg/l) 4,92 3,25 2,03 1,15 0,51


CZ(i+1) (mg/l) 25,08 17,88 12,66 8,86 6,11
Xi+1 0,00195 0,00122 0,00069 0,00031

Pentru determinarea fracţiei molare a efluentului din prima secţiune


a coloanei a fost asumat rezultatul din exemplul 3 privind concentraţia
dioxidului de carbon a efluentului, anume 4,92 mg/l. Noua concentraţie
estimată în CO2 a efluentului (6,11 mg/l) este mai mare decât valoarea
asumată iniţial. Noua concentraţie estimată a efluentului este utilizată
pentru a repeta procedura din exemplul 4 până când soluţia converge iar
valoarea asumată pentru concentraţia în CO2 a efluentului egalează

223
Controlul dioxidului de carbon

rezultatul calculat. În acest caz, concentraţia efluentului în CO2 este


calculată ca fiind CZ = C6 = 6,60 mg/
Valoarea raportului G/L, respectiv caracteristicile scurgerii gazului
sunt elemente esenţiale ce determină eficienţa îndepărtării dioxidului de
carbon cu o coloană de degazare tip PCA. Exemplele 2, 3 şi 4 indică un
domeniu larg al concentraţiilor în dioxid de carbon ale efluentului coloanei
de degazare (CZ = 5,60÷17,79 mg/l), în condiţiile unei aceleaşi concentraţii
a CO2 din influentul coloanei (Ci = 35 mg/l). În absenţa unor informaţii
precise privind influenţa pe care raportul G/L, respectiv caracteristicile
curgerii gazului, le au asupra dinamicii îndepărtării dioxidului de carbon,
literatura de specialitate indică faptul că numărul tronsoanelor de calcul (n)
al unei coloane de degazare trebuie să fie echivalent cu valoarea raportului
G/L (în exemplul prezentat, n = G/L = 5).

7.4. Cinetica reacţiilor de echilibru al carbonaţilor

Complexitatea îndepărtării dioxidului de carbon creşte atunci când


sunt luate în considerare şi reacţiile de echilibru chimic. Astfel, în timp ce
cantitatea de oxigen transferată într-o coloană de degazare PCA poate fi
determinată ca diferenţă între concentraţia în O2 a influentului, respectiv a
efluentului, pentru un element de volum, acest procedeu nu este posibil în
cazul dioxidului de carbon transferat deoarece, în dinamica transferului
acestuia, intervin şi reacţiile de echilibru ale carbonaţilor. De aceea, pe
măsura îndepărtării dioxidului de carbon, acesta se reface în apă ca
urmare a dehidroxilării bicarbonaţilor.
Cantitatea de dioxid de carbon transferat într-o coloană PCA este
mai mare decât diferenţa dintre concentraţia CO2 a influentului, respectiv a
efluentului. Totuşi, dioxidul de carbon este singurul component al
carbonului carbonat total ce poate fi transferat în faza gazoasă. În
consecinţă, cantitatea de dioxid de carbon transferat într-o coloană PCA
este egală cu diferenţa dintre concentraţiile în carbon carbonat total ale
influentului, respectiv efluentului, pentru un element de volum cu
adâncimea ΔZ, conform relaţiei:

[ ] [
Transfer Z = ΔCtCO 3 = CtCO 3(i +1) − CtCO 3(i ) ] 7.29.

unde:
- [CtCO3(i)] = concentraţia carbonului carbonat total a influentului
(mmoli/l);
- [CtCO3(i+1)] = concentraţia carbonului carbonat total a efluentului
(mmoli/l).

224
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

Termenul „transferZ” reprezintă schimbarea în concentraţia


carbonului carbonat total sau, altfel exprimat, cantitatea de dioxid de
carbon îndepărtat din soluţie.

7.5. Dehidroxilarea bicarbonaţilor

Bicarbonatul este dehidroxilat la dioxid de carbon pe două căi


(Gavis and Ferguson, 1975 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994). Una din
acestea, constă în formarea directă a dioxidului de carbon din bicarbonat,
conform reacţiei reversibile:
r1
= HCO 3− ⇔ CO 2 + OH − 7.30.
r2
unde:
- r1 = constanta de viteză de ordinul 1, pentru reacţia directă;
- r2 = constanta de viteză de ordinul 1, pentru reacţia inversă.

Constanta de echilibru pentru formarea directă a dioxidului de carbon


(E1) poate fi scrisă sub forma:

E1 = =
[
r1 [CO 2 ] e ⋅ OH

]
e
7.31.
r2 [
HCO 3− e ]
unde:
- [CO2]e = concentraţia de echilibru a dioxidului de carbon;
- [HCO3-]e = concentraţia de echilibru a bicarbonatului;
- [OH-]e = concentraţia de echilibru a hidroxilului.

O a doua modalitate de dehidroxilare a bicarbonatului constă în


formarea dioxidului de carbon din specii intermediare ale carbonului
carbonat, anume acidul carbonic. Echilibrul dintre bicarbonat şi acidul
carbonic (ecuaţia 7.4) se presupune că este atins instantaneu (Gavis şi
Ferguson, 1975 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994). Acidul carbonic
disociază formând dioxid de carbon şi apă (ecuaţia 7.3). Rearanjând
ecuaţiile 7.3 şi 7.4 se obţine:

HCO 3− + H + ⇔ H 2 CO 3 7.32.
r3
= H 2 CO 3 ⇔ CO 2 + H 2 O 7.33.
r4

225
Controlul dioxidului de carbon

unde:
- r3 = constanta de viteză de ordinul 1 pentru reacţia directă;
- r4 = constanta de viteză de ordinul 1, pentru reacţia inversă.

Constantele de echilibru pentru reacţie sunt:

[H 2 CO 3 ]e
E2 =
[H ] [HCO ]
+
e

3 e
7.34.

r3 [CO 2 ]e
E3 = = 7.35.
r4 [H 2 CO 3 ]e

unde:
- E2, E3 = constante de echilibru;
- [H 2CO3 ]e = concentraţia de echilibru a acidului carbonic ;
- [H ]
+
e = concentraţia de echilibru a ionilor de hidrogen.

Reacţia dintre bicarbonat şi carbonat (ecuaţia 7.5) este instantanee


şi nu afectează dehidroxilarea bicarbonatului la dioxid de carbon (Gavis şi
Ferguson, 1975 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994). Carbonatul este
întotdeauna în echilibru cu bicarbonatul. Presupunând că toate reacţiile
sunt funcţii de ordinul 1 ale reactanţilor, viteza reacţiei de dehidroxilare a
dioxidului de carbon, poate fi scrisă astfel:

[ ] [ ]
Δ [CO 2 ] / Δ t = r1 ⋅ HCO 3− − r2 ⋅ [CO 2 ]⋅ OH − + r3 [H 2 CO 3 ] − r4 ⋅ [CO 2 ] 7.36.

Întrucât reacţia dintre bicarbonat şi carbonat, precum şi reacţia


dintre acidul carbonic şi bicarbonat sunt reacţii instantanee, se consideră
că speciile de carbonat sunt într-un echilibru relativ în raport cu valoarea
pH-ului. Dioxidul de carbon este singurul component din ecuaţia 7.36. ce
nu este în echilibru cu pH-ul sau cu celelalte componente ale sistemului
carbonat. Atât timp cât reacţia de dehidroxilare continuă, dioxidul de carbon
este format din bicarbonat. Deşi concentraţia de bicarbonat descreşte,
acesta rămâne în echilibru cu acidul carbonic, carbonatul şi pH-ul. Cele
patru specii, anume, acidul carbonic, bicarbonatul, carbonatul şi pH-ul
rămân într-un echilibru relativ, în timp ce dioxidul de carbon este îndepărtat.
De aceea, concentraţiile de echilibru pentru ionii acid carbonic, bicarbonat
şi hidroxil pot fi substituiţi în ecuaţia 7.36. astfel:

226
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

[
Δ [CO 2 ] / Δ t = r1 ⋅ HCO 3− ] e
− r2 ⋅ [CO 2 ] ⋅ OH − [ ] e + r3 [H 2 CO 3 ] e − r4 ⋅ [CO 2 ] 7.37.

În ecuaţia 7.37 se înlocuiesc termenii r1 ⋅ HCO 3− e şi r3, cu valorile [ ]


lor rezultate din ecuaţiile 7.31, respectiv 7.35, obţinându-se:

[
Δ [CO 2 ] / Δ t = r2 OH −
] ⋅ [CO ]
e 2 e [
− r2 [CO 2 ] OH −
] e + r4 [CO 2 ] e − r4 [CO 2 ] 7.38.

Ecuaţia 7.38 se simplifică astfel:

[
Δ [CO 2 ] / Δt = r2 ⋅ OH − ] ([CO ] − [CO ]) + r ([CO ] − [CO ])
e 2 e 2 4 2 e 2
7.39.

sau

Δ[CO 2 ] / Δt = K ' ([CO 2 ]e − [CO 2 ]) 7.40.

unde:

[
K ' = r2 OH − e + r4] 7.41.

- K’ = coeficientul reacţiei chimice de echilibru


- r2 = 8500 l·mol-1·s-1, la temperatura de 25 oC (Kern, 1960)
- r4 = 0,03 s-1, la temperatura de 25 oC (Kern, 1960).

Forţa de antrenare ce determină transferul CO2 din faza lichidă în


faza gazoasă este determinată de diferenţa dintre concentraţia de echilibru
şi concentraţia la un moment dat (actuală) a dioxidului de carbon din apă.
Viteza de formare a dioxidului de carbon este dependentă de
coeficientul reacţiei chimice de echilibru (K’) şi de forţa de antrenare.
Prin integrarea ecuaţiei 7.40 se obţine o relaţie ce caracterizează
dinamica concentraţiei dioxidului de carbon pe durata reacţiei de
dehidroxilare:

ln
[CO 2 ]e − [CO 2 ]i = K' ⋅ t
[CO 2 ]e − [CO 2 ]t 7.42.

unde:
- [CO2]e = concentraţia de echilibru a dioxidului de carbon;
- [CO2]i = concentraţia iniţială a dioxidului de carbon;
- [CO2]t = concentraţia dioxidului de carbon la momentul t.

Concentraţia dioxidului de carbon la un moment dat [CO2]t se


determină din ecuaţia 7.42, astfel:
[CO ] = [CO ] − [CO ] − [CO ] e − K '⋅t
2 t 2 e ( 7.43.
2 e 2 i )
227
Controlul dioxidului de carbon

Aplicarea ecuaţiei 7.43 la o coloană de degazare tip PCA folosită


pentru îndepărtarea dioxidului de carbon este limitată întrucât concentraţia
dioxidului de carbon se modifică continuu pe durata transferului acestuia
din faza lichidă în faza gazoasă. Această ecuaţie este, totuşi, utilă pentru a
descrie reacţiile chimice ce se produc instantaneu pe durata îndepărtării
dioxidului de carbon din apă.

7.6. Controlul CO2 prin transfer de gaze combinat cu


cinetica reacţiilor chimice

Din cele prezentate, s-a constatat că îndepărtarea dioxidului de


carbon cu o coloană de degazare (PCA) constituie rezultatul combinat al
schimbului de gaze şi al unor reacţii chimice, ambele fenomene
producându-se simultan. Funcţionarea coloanei presupune pătrunderea
apei uzate pe la partea superioară a acesteia, toate speciile carbonat fiind
în echilibru. În primul tronson al coloanei, dintre speciile de carbonat, doar
dioxidul de carbon este îndepărtat ca urmare a schimbului de gaze.
Îndepărtarea dioxidului de carbon reduce carbonul carbonat total şi creşte
pH-ul modificându-se corespunzător concentraţiile de echilibru ale speciilor
carbonului carbonat. În timp ce ionii bicarbonat, carbonat şi hidroxil ating
instantaneu echilibrul relativ, echilibrul dintre dioxidul de carbon şi
bicarbonat este atins cu o viteză mai mică, după o anumită perioadă de
timp. Pe durata curgerii lichidului de la partea superioară a tronsonului spre
partea inferioară a acestuia, o parte a ionilor bicarbonat reacţionează
formând dioxidul de carbon. Datorită diferenţei dintre viteza de îndepărtare
a dioxidului de carbon prin schimb de gaze şi cea de producere a CO2 prin
dehidroxilare, în coloană apare şi se dezvoltă o diferenţă între concentraţia
reală (actuală) şi cea de echilibru a dioxidului de carbon, diferenţă ce creşte
pe măsura curgerii descendente a lichidului.
Rezultatul combinat al procesului chimic de dehidroxilare şi al celui
fizic de schimb gazos privind dinamica îndepărtării dioxidului de carbon
într-o coloană de degazare este ilustrat în fig. 7.2.
Concentraţia dioxidului de carbon din influent, măsurată la partea
superioară a primului tronson al coloanei (secţiunea „i”), este [CO2(i)]a şi se
află în echilibru cu concentraţiile celorlalte specii de carbonat. Concentraţia
dioxidului de carbon la partea inferioară a primului tronson (secţiunea
„i+1”), [CO2(i+1)]’, reprezintă concentraţia ce ar trebui să rezulte în urma
schimbului de gaz, în ipoteza că nu se iau în considerare reacţiile de
echilibru chimic. Cu alte cuvinte, curba (3) ce reprezintă descreşterea
concentraţiei dioxidului de carbon din apă, de la [CO2(i)]a la [CO2(i+1)]’, valori

228
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

măsurate în cele două secţiuni de calcul, exprimă grafic schimbul gazos pe


înălţimea primului tronson.
Dacă se ţine cont că pe măsura eliminării dioxidului de carbon prin
schimb gazos au loc şi reacţii de dehidroxilare cu producere de dioxid de
carbon, concentraţia acestuia la partea inferioară a primului tronson,
[CO2(i+1)]a, va fi mai mare decât [CO2(i+1)]’. În aceste condiţii, curba (2)
[CO2(i)]a → [CO2(i+1)]a exprimă dinamica reală a variaţiei concentraţiei
dioxidului de carbon pe înălţimea primului tronson al coloanei, rezultat al
schimbului de gaze combinat cu cinetica reacţiilor chimice
Concentraţia de echilibru a dioxidului de carbon cu celelalte specii
de carbonat este [CO2(i+1)]e, valoare superioară concentraţiei actuale (reale)
[CO2(i+1)]a datorită vitezei superioare de îndepărtare a dioxidului de carbon
prin transfer gazos în raport cu rata producerii acestuia prin dehidroxilare.
Concentraţia reală (curba 2) tinde spre concentraţia de echilibru (curba 1),
pe care o egalează, după o anumită perioadă de timp de la ieşirea apei
tratate din coloana de degazare (fig. 7.2).

[CO2 (i)] a
Concentraţia de CO2

[CO2 (i+1)]e 2

[CO2 (i+1)]a
3
[CO2 (i+1)]’

Z(i) Z(i+1)

Adâncime Timp după îndepărtare

Fig. 7.2. Diagrama îndepărtării dioxidului de carbon prin schimb de gaze


combinat cu reacţii chimice (Timmons şi Losordo, 1994)

1. Curba de variaţie a concentraţiei de echilibru a CO2


2. Curba de variaţie a concentraţiei reale a CO2 , cu luarea în considerare a
reacţiei de dehidroxilare
3. Curba de variaţie a concentraţiei de CO2, fără luarea în considerare reacţiei de
dehidroxilare

229
Controlul dioxidului de carbon

Sintetizând datele privind dinamica variaţiei concentraţiei dioxidului


de carbon de-a lungul coloanei de degazare rezultă:

[CO 2 ]iesire = [CO 2 (i +1) ]a 7.44.

[CO ( ) ] > [CO


2 i +1 e
] > [CO
2 ( i +1) a 2 ( i +1) ]
'
7.45.

Aşa cum s-a menţionat, concentraţia reală (actuală) a dioxidului de


carbon [CO2(i+1)]a are tendinţa să atingă prin dehidroxilarea carbonaţilor
concentraţia de echilibru [CO2(i+1)]e, în conformitate cu ecuaţia 7.43.
Durata reacţiilor de dehidroxilare este mai mică decât durata
retenţiei apei în coloană. În practica proiectării coloanelor de degazare
pentru îndepărtarea dioxidului de carbon, durata reacţiilor de dehidoxilare
se exprimă printr-un parametru caracteristic, anume timpul de înjumătăţire,
t1/2.
Timpul de înjumătăţire, t1/2, rezultă din ecuaţia 7.43, scrisă sub
forma:
1 − K '⋅ t 1
=e 2
7.46.
2
unde, K’ reprezintă coeficientul reacţiei chimice de echilibru.
Astfel, în cazul unui pH neutru (pH = 7), coeficientul reacţiei chimice
de echilibru (K’) stabilit din relaţia 7.41 este,
−7 −1
K = 8500 ⋅10 + 0,03 = 0,03085 s , iar timpul de înjumătăţire,
'

determinat cu relaţia 7.46, va fi 22 secunde.


Timpul de reţinere (td) a lichidului în coloana de degazare este, aşa
cum s-a menţionat, diferit de timpul de înjumătăţire (t1/2). Valoarea timpului
de reţinere este o funcţie de caracteristicile constructive şi funcţionale ale
coloanei de degazare, anume: adâncimea, rata de încărcare hidraulică
(debit) şi aria suprafeţei specifice a umpluturii (mediului de aerare), conform
relaţiei:

td = k ' ⋅ AS ⋅ m ⋅ Z / Qn' 7.47.

unde, k’, AS, m şi n’ sunt parametri ce depind de mediul de aerare


(Eckenfelder şi Bernhart, 1963 citaţi de Timmons şi Losordo, 1994).
Rata încărcării hidraulice a coloanelor de degazare utilizate în
sistemele de creştere din acvacultură este de circa 100÷250 m3/m2xh. La
această încărcare hidraulică, coloanele funcţionează în regim neînecat de
scurgere, viteza apei fiind apreciată la 0,18 m/s. Corespunzător acestei

230
Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură

viteze, un metru de coloană este tranzitat de lichid în mai puţin de 6


secunde. În condiţiile în care timpul de înjumătăţire este de 22 secunde,
rezultă că este posibil ca numai o parte din reacţiile de dehidroxilare să se
desfăşoare în interiorul coloanei.
Forţa motrice pentru reacţiile chimice creşte cu adâncimea, pe
măsura îndepărtării dioxidului de carbon. De aceea, valoarea maximă a
forţei motrice se înregistrează la partea inferioară a coloanei unde şi
transferul de gaze se realizează cu o viteză maximă, superioară cineticii
reacţiei de echilibru. Cantitatea de dioxid de carbon rezultat prin
dehidroxilare pe durata îndepărtarea sale prin schimb de gaze este mult
mai mică decât cantitatea netă ce reacţionează. În consecinţă,
îndepărtarea dioxidului de carbon într-o coloană PCA poate fi tratată
simplificat dacă se consideră că reacţiile de echilibru se produc numai după
ieşirea lichidului din coloană.
Concentraţia dioxidului de carbon rezultat numai prin schimb de
gaze, [CO2(i+1)]’, fără să se ţină cont de reacţiile de dehidroxilare, reprezintă
un termen cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „no
reaction value”; procedura de calcul pentru acest termen fiind descrisă în
exemplul 4.
Ultimul pas al procedurii determinării precise a concentraţiei finale a
dioxidului de carbon constă în stabilirea concentraţiei de echilibru a
dioxidului de carbon, [CO2(i+1)]e, din efluentul unei coloane de degazare
pentru care sunt cunoscuţi următorii parametri: concentraţia dioxidului de
carbon rezultată din transferul de gaze („no reaction value”, [CO2(i+1)]’),
carbonul carbonat total (CtCO3) şi alcalinitatea (Alk).
Procedura de calcul a concentraţiei de echilibru a dioxidului de
carbon, [CO2(i+1)]e, necesită paşi iterativi până la atingerea pH-ului de
echilibru. Ecuaţia 7.18 este iterată, ajustând pH-ul, pentru a obţine
alcalinitatea necesară. Concentraţia carbonului carbonat total din efluent se
determină cu ecuaţia 7.29. Concentraţia de echilibru a dioxidului de carbon
se obţine din ecuaţiile 7.8, respectiv 7.11, în funcţie de valoarea cunoscută
a pH-ului ce asigură alcalinitatea impusă.

Exemplu 5 (Timmons şi Losordo, 1994). În cadrul acestui exemplu


se dezvoltă o procedură de stabilire a concentraţiei de echilibru a dioxidului
de carbon pentru exemplul 4 dacă alcalinitatea este 4 meq/l, cu luarea în
considerare a reacţiilor chimice ce au loc în coloană. Ecuaţia 7.18 este
iterată obţinându-se rezultatele prezentate în tabelul 7.2, unde carbonul
carbonat total al efluentului coloanei (CtCO3iesire) s-a determinat ca diferenţă
între carbonul carbonat total al influentului coloanei (CtCO3intrare) şi dioxidul
de carbon eliminat în coloană Δ[CO2], astfel:

231
Controlul dioxidului de carbon

CtCO 3iesire = CtCO 3intrare − Δ [CO 2 ]


unde CtCO3intrare este 4,79 mmoli/l iar Δ[CO2] ,în mmoli/l, se calculează ca
diferenţă între concentraţia influentului în CO2 (35 mg/l) şi concentraţia
efluentului în CO2 (6,60 mg/l), diferenţă raportată la masa moleculară a CO2
(44 g/mol).
CtCO3 iesire = 4,79 − (35 − 6,60) / 44 = 4,14 5 mmoli / l

Tabel 7.2. Model iterativ de determinare a concentraţiei dioxidului de carbon


(Timmons şi Losordo, 1994)
pH α0 α1 α2 Alk CtCO30 [CO2]
7,00 0,193 0,806 0,000 3,344 4,145 38,48
8,00 0,023 0,973 0,004 4,065 4,145 4,64
7,90 0,029 0,968 0,003 4,037 4,145 5,81
7,80 0,037 0,961 0,003 4,004 4,145 7,27
7,79 0,037 0,960 0,002 4,000 4,145 7,43

Diferenţa dintre concentraţia în dioxid de carbon a efluentului


coloanei calculată ţinând cont doar de schimbul gazos, [CO2(i+1)]’, şi
concentraţia de echilibru, [CO2(i+1)]e, depinde de alcalinitate. Astfel, cu cât
alcalinitatea este mai ridicată, cu atât mai mare este efectul reacţiei de
echilibru şi, de asemenea, va fi mai mare diferenţa dintre [CO2(i+1)]’ şi
[CO2(i+1)]e.
În concluzie, o evaluare corectă a ratei îndepărtării CO2 într-o
coloană de degazare este condiţionată de luarea în considerare a
raportului G/L, a caracteristicii curgerii gazului şi a cineticii reacţiilor de
echilibru. Metoda precisă, dezvoltată în exemplele 2, 3, 4 şi 5, respectă
condiţionările menţionate şi constă în parcurgerea a patru paşi, fiecare din
paşii urmaţi mărind precizia de determinare a ratei de îndepărtare a CO2.
Metoda grosieră de estimare a îndepărtării CO2, metodă ce ignoră
parametrii ce definesc schimbul de gaze şi cinetica reacţiilor de echilibru,
nu este, de regulă, acceptată în aplicaţiile practice.
Pentru coloanele de degazare, Grace (1992 citat de Timmons şi
Losordo, 1994) recomandă, ca o condiţie minimală, cuplarea ecuaţiei de
transfer gazos cu ecuaţia bilanţului de masă astfel încât gradul de
acurateţe a estimării concentraţiei de CO2 să fie acceptabil. Grace (1992
citat de Timmons şi Losordo, 1994) recomandă, de asemenea, ca în
majoritatea cazurilor să se ţină cont şi de cinetica reacţiilor de echilibru.

232
Ingineria sistemelor recirculante

8
CONTROLUL pH-ULUI ÎN
SISTEMELE DIN ACVACULTURĂ
CU CICLUL ÎNCHIS

Funcţionalitatea sistemelor de creştere din acvacultură este


dependentă de procesul de nitrificare biologică prin care amoniacul şi
nitraţii, compuşi toxici, sunt oxidaţi în nitraţi, produşi cu o toxicitate mai
redusă. În urma procesului de nitrificare rezultă ioni H+ ce consumă din
alcalinitatea apei şi reduc pH-ul sistemului. În măsura în care pH-ul este
lăsat să scadă, rata nitrificării, respectiv nivelul productivităţii piscicole a
sistemului, vor înregistra valori mai mici. De aceea, managementul
proiectării şi operării unui sistem recirculant presupune o bună cunoaştere
a relaţiei fundamentale dintre pH şi alcalinitate, precum şi a modului de
utilizare a acestei relaţii în scopul menţinerii reacţiei apei la valori optime,
impuse de procesul de nitrificare.

8.1. Alcalinitatea şi controlul pH-ului

În cele mai multe din sursele naturale de apă dulce, sistemul


dominant de tamponare a reacţiei apei este reprezentat de sistemul
carbonat. De aceea, şi în cadrul sistemelor recirculante, cea mai potrivită
metodă de control a pH-ului constă în tamponarea apei de cultură cu
produşi ai sistemului carbonat. Sistemul carbonat de tamponare este
alcătuit din 3 componente, anume: H2CO3, HCO3-, CO32-. În ceea ce
priveşte H2CO3, în sistemele apoase, acesta există numai în concentraţii
foarte mici. Suma concentraţiilor molare a tuturor acestor componente este
notată cu CT şi reprezintă concentraţia totală a carbonului anorganic din
cadrul sistemului; CT rezultă din relaţia:

[ ] [
C T = [H 2 CO 3 ] + HCO 3− + CO 32 − ] (8.1)

221
Controlul pH-ului în sistemele din acvacultură cu ciclul închis

Sistemul carbonat poate fi considerat „volatil” sau „non-volatil” după


cum dioxidului de carbon din soluţia apoasă îi este permis sau nu, ca prin
schimb de gaze, să echilibreze dioxidul de carbon atmosferic. Condiţiile de
amestecare şi timpul de rezidenţă hidraulică sunt criterii în baza cărora se
apreciază dacă un sistem din acvacultură cu ciclul închis este „volatil” sau
„non-volatil”, în raport cu echilibrul dioxidului de carbon atmosferic.

8.1.1. Sistemele non-volatile

Pentru o valoare impusă a parametrului CT, concentraţia molară a


fiecărei specii din cadrul sistemului carbonat este determinată de valoarea
pH-ului. Ecuaţiile 8.2, 8.3, 8.4 indică următoarele relaţii de funcţionalitate:
[H 2 CO3 ] = CT {1 + K 1 [H + ]−1 + K 1 K 2 [H + ]−2 }
−1

(8.2)

[HCO ] = C

3 T {1 + K [H ] + K [H ] }
1
−1 +
2
+ −1
−1
(8.3)

[CO ] = C
2−
3 T {1 + K [H ] + (K K ) [H ] }
−1
2
+
1 2
−1 + 2
−1
(8.4)

unde K1, K2 reprezintă prima, respectiv, a doua constantă de disociere a


acidului carbonic.

Relaţiile de echilibru 8.2, 8.3, 8.4 sunt, adesea, reprezentate grafic


sub forma unor diagrame log C-pH. În figura 8.1 se prezintă o asemenea
diagramă pentru un sistem non-volatil unde CT = 10-3 mol/l.
Capacitatea totală de neutralizare a acizilor a unui sistem [ANC]
reprezintă capacitatea sa de a neutraliza acidul adăugat. În cazul
sistemului carbonat, această capacitate este epuizată atunci când a fost
adăugat suficient acid pentru a transforma toate speciile de carbonat
(HCO3-, CO32-) în acid carbonic (H2CO3). Concentraţia totală de neutralizare
a acizilor se poate determina cu o relaţie simplificată de forma:

[ANC ] = [HCO 3− ]+ 2[CO 32− ]+ [OH − ]− [H + ] (8.5)

unde [ANC] este exprimată ca alcalinitate, [ALK]. Alcalinitatea poate fi


exprimată ca echivalenţi/l sau mg/l (ppm) de CaCO3; relaţia de
transformare între cele două unităţi este 50 000 mg CaCO3/l=1 echivalent/l.

222
Ingineria sistemelor recirculante

Pentru un sistem carbonat, capacitatea totală de neutralizare a


Fig. 8.1 Diagrama log C - pH pentru un sistem non-volatil CO 2
(Timmons şi Losordo, 1994)

8.1.2. Sistemele volatile

În cazul acestor sisteme, dioxidul de carbon din soluţia apoasă este


volatil şi în echilibru cu dioxidul de carbon atmosferic.
Descrierea relaţiei de echilibru dintre CO2 dizolvat în apă şi cel
atmosferic se face, în baza legii lui Henry, cu relaţia:

[CO ] = [H
2 aq 2 CO 3 ] = PCO 2 ⋅ K H (8.6)

unde
- [ ]
CO 2 aq = concentraţia dioxidului de carbun în soluţia apoasă (moli/l);
- KH = constanta lui Henry penru CO2 (moli/l⋅atm);
- PCO2 = presiunea parţială a CO2 (atm).

Conform celor prezentate, relaţiile de echilibru (8.2, 8.3 şi 8.4) dintre


speciile sistemului carbonat se aplică astfel:

[HCO ] = P −
3 CO 2 [ ]
K H K1 H +
−1
(8.7)

[CO ] = P
2−
3 CO 2 KH K K [H ]
1 2
+ −2 (8.8)

223
Controlul pH-ului în sistemele din acvacultură cu ciclul închis

Relaţiile 8.7 şi 8.8 exprimă dependenţa concentraţiei totale a speciilor


carbonat de pH şi presiunea parţială a CO2.
În figura 8.2, este prezentată diagrama log C-pH în cazul unui sistem
volatil, considerând că presiunea parţială a dioxidului de carbon atmosferic
(PCO2) este 10-3,5 atm (caz tipic).

Fig. 8.2 Diagrama log C - pH pentru un sistem volatil CO2


(Timmons şi Losordo, 1994)
Atunci când un sistem volatil este titrat cu o bază tare, echilibrul de
încărcare este identic cu cel al titrării unui sistem non-volatil, situaţie în care
expresia capacităţii de neutralizare a acidului [ACN] pentru sistemul volatil
respectiv poate fi scrisă sub forma:

[ANC ] = PCO 2 K H K 1 [H + ]−1 + 2 PCO 2 K H K 1K 2 [H + ]−2 + [OH − ]− [H + ] (8.9)

8.1.3. Controlul pH-ului

Atât în sistemul non-volatil cât şi în cel volatil echilibrul pH-ului este


controlat prin intermediul alcalinităţii [ALK]; corelaţia [ALK]-pH pentru
sisteme volatile şi non-volatile este prezentată în fig. 8.3. Reprezentarea
grafică a corelaţiei [ALK]-pH (fig. 8.3) indică faptul că la o aceeaşi
alcalinitate a sistemului, [ALK] = 0,0007 ech/l, pH-ul sistemului volatil este
8,2, iar pentru cel non-volatil este 6,7.

224
Ingineria sistemelor recirculante

Cele mai multe sisteme se apropie de comportamentul sistemelor


volatile dar niciodată nu este atins, în totalitate, echilibrul atmosferic.
Adiţia sau epuizarea oricărui component al alcalinităţii din ecuaţii 8.5
sau 8.9 vor avea drept rezultat modificarea pH-ului.

Fig. 8.3 Corelaţia [ALK]-pH pentru sistemele volatile şi non-volatile


(Timmons şi Losordo, 1994)

8.2. Nitrificarea

Este cunoscut faptul nitrificarea biologică a azotului amoniacal este


realizată, în primul rând, de către două genuri de bacterii. Aceste genuri,
Nitrosomonas şi Nitrobacter, sunt clasificate ca autotrofe deoarece obţin
energia din compuşi anorganici. Nitrificarea cuprinde două etape; prima
etapă, descrisă în ecuaţia 8.10 este mediată de genul Nitrosomonas, în
timp ce a doua etapă, descrisă în ecuaţia 8.11 este mediată de genul
Nitrobacter.

NH 4+ + 3 O 2 = 2 H + + NO −2 (8.10)
2

NO 2− + 1 O 2 = NO 3− (8.11)
2

225
Controlul pH-ului în sistemele din acvacultură cu ciclul închis

Reacţiile descrise prin ecuaţiile 8.10 şi 8.11 sunt însoţite de


producerea unei anumite cantităţi de energie. Energia produsă este folosită
de bacteriile nitrificatoare în procesele de sinteză celulară. În ambele
reacţii, oxigenul este acceptor de electroni, singurul ce poate fi folosit de
Nitrosomonas şi Nitrobacter. De aceea, procesul de nitrificare necesită,
pentru o continuă şi normală desfăşurare, un mediu aerob.
Reacţia de sinteză a biomasei pentru Nitrosomonas şi Nitrobacter
este exprimată prin ecuaţia 8.12:

NH 4+ + HCO 3− + 4CO 2 + H 2 O = C 5 H 7 O 2 N + 5O 2 (8.12)

unde C5H7O2N reprezintă biomasa bacteriilor Nitrosomonas şi Nitrobacter.


Reacţia de sinteză necesită alimentarea continuă cu energie. Pe
durata nitrificării această energie este obţinută din oxidarea NH4+ şi NO2-.
(ecuaţia 8.10 şi 8,11). Energia produsă prin oxidarea unui mol de NH4+ este
mai mică decât energia necesară pentru a produce un „mol” de celule
bacteriene (C5H7O2N). Reacţiile 8.10, 8.11 şi 8.12 trebuie să fie bine
proporţionate astfel încât, după luarea în considerare a eficienţei
transferului de energie, consumul de energie să fie egal cu producţia de
energie.
Când această condiţie este satisfăcută, reacţia globală a procesului
de nitrificare (Timmons şi Losordo, 1994) este exprimată prin relaţia:

NH +4 + 1,83O 2 + 1,98 HCO 3− = 0,021C 5 H 7 O 2 N + 0,98 NO 3− + 1,041H 2 O + 1,88 H 2 CO 3 (8.13)

Un important rezultat al ecuaţiei 8.13 constă în faptul că alcalinitatea


în forma [HCO3-] este consumată în reacţia HCO3- + H+ =H2CO3. Rata
consumului de alcalinitate indicat de ecuaţia 8.13 este de 1,98 moli de
HCO3- pentru un mol de NH4+ oxidat.
Pentru a menţine un pH relativ constant al sistemului este necesar ca
rata suplimentării alcalinităţii să fie egală cu rata consumului alcalinităţii; în
caz contrar, omisiunea suplimentării alcalinităţii va conduce, în final, la o
scădere rapidă a pH-ului. şi, concomitent, la întreruperea sistemului.

8.3. Managementul alcalinităţii şi pH-ului sistemului

Managementul alcalinităţii şi pH-ului dintr-un sistem din acvacultură


cu ciclu închis presupune evaluarea ratei consumului alcalinităţii (rata
nitrificării) şi stabilirea tipului şi cantităţii de supliment ce trebuie utilizat
pentru a reface alcalinitatea pierdută.

226
Ingineria sistemelor recirculante

8.3.1. Rata consumului alcalinităţii

Rata consumului alcalinităţii apei dintr-un sistem recirculant depinde


de rata nitrificării compuşilor azotului.
Pentru evaluarea ratei nitrificării într-un sistem recirculant sunt
asumate următoarele ipoteze:
- nitrificarea să fie completă pentru a fi asigurate condiţii mediale optime,
corespunzător exigenţei tehnologice a biomasei de cultură;
- azotul din hrană ce nu a fost asimilat în proteina din peşte sau nu a fost
îndepărtat odată cu macroparticulele eliminate va fi nitrificat;
- volatilizarea amoniacului este minimă;
- nitrificarea are loc atât în bazinele de creştere ale sistemului, cât şi în
exteriorul acestora, în instalaţiile de tratare a apei.

În condiţiile ipotezelor asumate, rata nitrificării într-un sistem închis se


determină cu relaţia:

NR = F ⋅ N f (1 − Ff − Fs ) (8.14)

unde
- NR = rata nitrificării, (grame N/zi);
- F = rata hrănirii (grame/zi);
- Nf = fracţia de azot conţinut în hrană;
- Ff = fracţia de azot din hrană transformat în biomasa de peşte;
- Fs = fracţia de azot din hrană îndepărtat prin procesul de
îndepărtare a macroparticulelor.

Stoichiometria ecuaţiei 8.13 permite determinarea ratei consumului


alcalinităţii într-un sistem închis, conform relaţiei:

⎛ 14 grame N ⎞ 1,98 eq[ALK ]


−1

AD = NR ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ = 0,14 NR (8.15)
⎝ mol N ⎠ moli N

unde, AD reprezintă rata consumului alcalinităţii, exprimată în eq/zi.


Un important parametru operaţional privind managementul pH-ului
într-un sistem recirculant este reprezentat de raportul dintre masa în stare
uscată a suplimentului de alcalinitate şi masa în stare uscată a hranei
administrate (SF), parametru ce se calculează cu relaţia:

227
Controlul pH-ului în sistemele din acvacultură cu ciclul închis

SF = AD (echivalent-gram supliment alcalinitate)/F (8.16)


= 0,14 NR (echivalent-gram supliment alcalinitate)/F
= 0,14 F⋅Nf(1-Ff-Fs)( echivalent-gram supliment alcalinitate)/F
= 0,14Nf⋅(1-Ff-Fs) (echivalent-gram supliment alcalinitate)

În fig. 8.4 este prezentată corelaţia SF ÷ (1-Ff-Fs) în cazul utilizării


unor suplimente de alcalinitate cu diferite valori ale echivalentului-gram
(Speece, 1973); în exemplul dat se consideră că ponderea azotului în
hrană este 5%. Un conţinut mai ridicat sau mai scăzut de azot determină
modificarea, în măsură direct proporţională, a parametrului SF. Astfel, dacă
ponderea azotului din hrană este de 10 % valorile din fig. 8.4. ar trebui
dublate.
Este preferabil ca suplimentul de alcalinitate să fie administrat în
acelaşi timp cu hrana, presupunându-se că suplimentul de alcalinitate nu
va fi ingerat de peşti. Pentru a minimiza acest pericol, este contraindicat să
se omogenizeze amestecul de supliment de alcalinitate şi hrană, înainte de
administrare.

8.4 Rata dozării suplimentului de alcalinitate


(Timmons şi Losordo, 1994)
8.3.2. Substante folosite ca suplimente de alcalinitate

Criteriile folosite pentru alegerea unui supliment de alcalinitate sunt


gradul de solubilitate, costurile şi uşurinţa aplicării; în tabelul 8.1 sunt
prezentate principalele substanţe folosite ca suplimente de alcalinitate şi
caracteristicile lor.

228
Ingineria sistemelor recirculante

In ceea ce priveşte gradul de solubilitate, unii compuşi (de exemplu


MgCO3) trebuie evitaţi datorită solubilităţii lor scăzute în condiţiile de pH
specifice sistemelor de creştere din acvacultură.
Un alt aspect privind solubilitatea se referă la posibillitatea precipitării
CaCO3 atunci când sunt folosite suplimente de alcalinitate pe bază de
calciu, cum ar fi CaO sau Ca(OH)2. Precipitarea carbonatului de calciu nu
constituie o problemă deoarece precipitatul de CaCO3 rămas în suspensie
formează rezerva de alcalinitate a sistemului, rezervă ce contribuie la
stabilizarea pH-ului în cazul unei creşteri brusce a ratei nitrificării. In acest
sens, este de menţionat faptul că precipitarea CaCO3 este însoţită de o
uşoară scădere a pH-ului.
Potenţialul de supradozare constituie un alt criteriu important luat în
considerare la alegerea suplimentului de alcalinitate.

Tabel 8.1 Caracteristici ale unor substanţe folosite ca suplimente de alcalinitate


(Timmons şi Losordo, 1994)
Formula Echivalent Grad de Viteza de
Denumirea uzuala
chimica gram [g/eq] solubilitate solubilizare
NaOH hidroxid de sodiu 40 înalt rapidă
carbonat de sodiu
Na2CO3 53 înalt rapidă
(sodă calcinată)
bicarbonat de
NaHCO3 83 înalt rapid
sodiu
carbonat de calciu
CaCO3 50 moderat moderată
(calcar)
oxid de calciu (var
CaO 28 înalt moderată
nestins)
hidroxid de sodiu
Ca(OH)2 37 înalt moderată
(var stins)
carbonat de calciu
CaMg(CO3)2 şi magneziu 46 moderat lentă
(dolomită)
carbonat de
MgCO3 magneziu 42 moderat lentă
(magnezită)
hidroxid de
Mg(OH)2 magneziu 29 moderat lentă
(nemalit)

Supradozarea determină creşterea rapidă, dificil de controlat, a


pH-ului apei de cultură, peste valoarea dorită. NaOH şi Na2CO3, compuşi
cu reacţie puternic bazică, sunt foarte solubili în apă. Pericolul supradozării
în cazul utilizării acestor substanţe ca suplimente de alcalinitate este foarte
ridicat.

229
Controlul pH-ului în sistemele din acvacultură cu ciclul închis

În cazul NaHCO3, bază relativ slabă şi foarte solubilă, este dificil să


se producă o supradozare în cazul utilizării acestui compus. În ceea ce
priveşte potenţialul supradozării cu compuşi de calciu, acesta este diminuat
de rata ridicată de precipitare a CaCO3 pe măsură creşterii pH-ului.

8.4. Exemple de calcul

Suplimentul de alcalinitate necesar reglementării pH-ului apei într-un


sistem de creştere din acvacultură cu ciclu închis se determină, în mod
diferit, în funcţie de condiţiile concrete de operare. In cele ce urmează sunt
prezentate două exemple de calcul pentru un sistem recirculant (Timmons
şi Losordo, 1994) definit prin următorii parametri funcţionali:
- volumul sistemului: 4000 l;
- rata înlocuirii (primenirii) apei: 40 l/zi;
- alcalinitatea influentului: 100 ppm (exprimată în CaCO3);
- rata hrănirii: 5 kg/zi;
- domeniul optim al pH-ului: 6-8;
- temperatura apei: 25oC.
In primul exemplu se consideră că pH-ul propus este egal cu pH-ul
apei de primenire, respectiv cu pH-ul iniţial al apei de cultură din sistem.
Altfel spus, pH-ul trebuie menţinut, cu aproximaţie, la nivelul pH-ului apei
de primenire. Pentru aceasta, este necesar ca alcalinitatea epuizată să fie
balansată, în timp real, prin adiţie de suplimente de alcalinitate. Pentru a
descrie procedura de calcul se adoptă ipoteza că 50% din azotul conţinut în
hrană este asimilat şi reţinut de peşti. De asemenea, se consideră că 20%
din azotul din hrană se regăseşte în macroparticulele reţinute de
echipamentele de îndepărtare a solidelor. In aceste condiţii, Ff = 0, 5 şi
Fs = 0,2. Trebuie menţionat faptul că solidele eliminate includ hrana
neconsumată, reziduurile metabolice digestive ale peştilor şi biomasa
bacteriană.
In cazul utilizării CaCO3 ca supliment de alcalinitate (1 echivalent-
gram=50 grame), fig.8.4 indică faptul că procentajul de masă uscată a
suplimentului de alcalinitate ar trebui să fie de 10,5 % din rata hrănirii. In
aceste condiţii, rata dozării (administrării) CaCO3 este 0,105 x 5 = 0,525
kg/zi. Această valoare trebuie ajustată în funcţie de puritatea suplimentului
de alcalinitate. De exemplu, dacă puritatea CaCO3 este 90 %, dozajul
necesar este 0,525/0,9 = 0,58 kg/zi. Dacă se foloseşte ca supliment de
alcalinitate CaO (echivalent-gram=28) cu puritatea de 90 %, doza necesară
se determină ca raport al maselor echivalente, astfel: (28/ 50) x 0,58 kg/zi =
0,32 kg/zi. Aceste calcule se aplică atât pentru sistemele volatile, cât şi
pentru cele non – volatile.
230
Ingineria sistemelor recirculante

In cel de-al doilea exemplu se presupune că, datorită unei dozări


inadecvate a suplimentului de alcalinitate sau ca urmare a creşterii
conţinutului în azot al hranei, pH–ul sistemului scade rapid de la 7,5,
valoare optimă, la 5,5. Pentru această situaţie se prezintă modul de calcul
al dozei de supliment de alcalinitate (CaCO3) necesar restabilirii pH-ului la
valoarea iniţială de 7,5; datele necesare pentru acest calcul se obţin din
diagrama prezentată în fig. 8.3. In condiţiile unei bune amestecări şi
oxigenări a apei se poate considera că sistemul este volatil, CO2 din apă
fiind în echilibru cu CO2 atmosferic. Diagrama [ALK] – pH pentru un sistem
volatil (fig. 8.3) indică faptul că modificarea pH – ului de la 5,5 la 7,5
necesită aproximativ 0,0002 eq/l de supliment. Doza suplimentului de
alcalinitate necesar se stabileşte în funcţie de masa echivalentă a acestuia;
astfel, în cazul utilizării CaCO3, doza necesară este 0,0002 eq/l x 50
grame/eq = 0,01 grame CaCO3/l. Dacă puritatea carbonatului de calciu
este 90 %, doza suplimentului de alcalinitate va fi 0,01/0,9 = 0,011 grame
CaCO3/l.
Atunci când sistemul nu este în echilibru cu dioxidul de carbon
atmosferic (cazul non - volatil), necesarul de CaCO3 este mai mare, aşa
cum rezultă din curba sistemului non – volatil (fig. 8.3) stabilită pentru
valoarea caracteristică a concentraţiei totale de carbon anorganic, anume
CT = 10-3 moli/l.
In realitate, valoarea exactă a dozei necesare de supliment de
alcalinitate pentru echilibrarea reacţiei apei de cultură aparţine unui interval
delimitat de valorile dozelor previzionate pentru cazul sistemului volatil,
respectiv non-volatil, cu ajutorul curbelor pH – [ALK] corespunzătoare.
Cele două proceduri prezentate ar trebui să aibă doar o valoare
orientativă pentru previzionarea dozelor de supliment de alcalinitate.
Valoarea exactă a suplimentului de alcalinitate presupune monitorizarea,
pe durata administrării, a valorii pH-ului.

231
Metode de dezinfectie a apei

9 METODE DE DEZINFECTIE
A APEI

9.1. Noţiuni introductive

Un principal criteriu de management tehnologic al sistemelor de


creştere din acvacultură constă în asigurarea unor condiţii igienico-sanitare
corespunzătoare pentru biomasa de cultură. Exigenţa privind monitorizarea
stării de sănătate a materialului piscicol este determinată de gradul de
intensivitate al culturii iar măsura în care aceasta poate fi satisfăcută
depinde de complexitatea tehnică a sistemului, respectiv de valoarea
capitalului iniţial pentru realizarea acestuia.
Restricţiile din ce în ce mai severe privind evacuarea apelor uzate din
sistemele deschise din acvacultură şi valorificarea, într-o măsură din ce în
ce mai mare, în scop recreativ, a ecosistemelor acvatice naturale,
constituie principale argumente ale promovării şi dezvoltării sistemelor de
creştere cu ciclu închis sau semiînchis. Aceste sisteme presupun, de
obicei, densităţi de populare ridicate şi recircularea unei părţi, pe cât posibil
câ mai mare, din apa de cultură, aspecte ce constituie principali factori de
risc ai apariţiei îmbolnăvirilor. Întrucât sistemele închise implică costuri de
capital şi cheltuieli operaţionale ridicate, este necesar un control mult mai
riguros al bolilor decât în cazul sistemelor deschise.
Cele mai grave boli ce pot afecta biomasa de cultură dintr-un sistem
închis sunt provocate de microorganisme (virusuri, bacterii, ciuperci,
organisme unicelulare). In apa de cultură a unui sistem recirculant pot
exista, în diferite stadii ale ciclului lor de viaţă, o multitudine de organisme
patogene. În general, sporii sunt mai greu de distrus decât organismele
aflate în stadiile lor nesporogene.

232
Ingineria sistemelor recirculante

Controlul bolilor provocate de microorganisme presupune, în primul


rând, aplicarea unor metode eficiente de dezinfecţie sau sterilizare a apei
de cultură. Sterilizarea constă în distrugerea tuturor organismelor vii dintr-
un mediu de cultură în timp ce prin dezinfecţie sunt distruse doar o parte
dintre acestea, anume microorganismele patogene. Sterilizarea se aplică
destul de rar în tratarea apei din sistemele recirculante deoarece prin acest
procedeu pot fi distruse unele microorganisme folositoare, cum ar fi cele ce
constituie hrană pentru biomasa de cultură sau bacteriile nitrificatoare din
biofiltru.
Principial, dezinfecţia se poate realiza prin diferite metode ce se
bazează pe acţiunea letală, în anumite condiţii, a căldurii, radiaţiei
ultraviolete (UV) sau a unor substanţe chimice asupra microorganismelor
patogene. Clorul şi ozonul sunt principalele substanţe chimice folosite la
dezinfecţia mediului de cultură din sistemele recirculante. Pot fi utilizate, cu
bune rezultate în anumite situaţii, şi alte substanţe chimice, cum ar fi
anumiţi ioni metalici (ionii de argint), diverse baze şi acizi, unele substanţe
chimice tensioactive precum şi o gamă largă de substanţe chimice oxidante
(iodul, bromul, permanganatul de potasiu şi apa oxigenată).
În majoritatea proceselor de dezinfecţie, viteza de distrugere a
microorganismelor rezultă din ecuţia:

dn 9.1
= −k ⋅ N
dt

unde:
dn
- = viteza de distrugere microorganismelor;
dt
- k = constantă de viteză;
-N = numărul de microorganisme vii.

Prin integrarea ecuaţiei 9.1, de la t = 0, la t = t şi de la N = N0 la N = N1, se


obţine o ecuaţie logaritmică de forma:

N1 9.2
ln = −k ⋅ t
N0

unde :
- N0 = numărul iniţial de microorganisme vii;
- N1 = numărul de microorganisme vii, la momentul t.

233
Metode de dezinfectie a apei

Majoritatea datelor cu privire la distrugerea bacteriană sunt


exprimate, de regulă, procentual sau logaritmic. In aceste condiţii, prin
transformarea logaritmului natural în logaritm zecimal şi inversarea poziţiilor
termenilor N0 şi N1 în vederea pozitivării, ecuaţia 9.2 capătă forma:

2,3 N 0
t= lg 9.3
k N1

Termenul t reprezintă perioada de timp în care, ca urmare a aplicării


dezinfecţiei, numărul microorganismelor scade de la valoarea iniţială N0 la
valoarea N1. Reprezentarea grafică, într-un sistem de coordonate
semilogaritmice, a ecuaţiei 9.3, ecuaţie ce exprimă variaţia lui t în raport cu
lg (N0 / N1), este o dreaptă având panta egală cu 2,3 k. Trebuie menţionat,
de asemenea, că termenul N1 nu atinge niciodată valoarea zero. De aceea,
aplicarea ecuaţiei 9.3 presupune o abordare probabilistică. Astfel, dacă se
acceptă ca doar într-unul din 1000 de cazuri de dezinfecţie să nu se
reuşească distrugerea speciilor de micoorganisme, atunci N1 este egal cu
0,001. Probabilitatea de a nu distruge populaţiile de microorganisme ţintite
scade pe măsură ce N1 devine mai mic.
Constanta de viteză k (ecuaţia 9.3) depinde de pH, temperatură,
concentraţia de dezinfectant şi de parametrii mediali aferenţi.
Timpul necesar pentru a obţine un anumit grad de distrugere a
microorganismelor cu un dezinfectant de concentraţie cunoscută rezultă din
următoarea ecuaţie:

t ⋅ C dis
n
= K1 9.4

unde:
-t = timpul necesar pentru a atinge procentul dorit de distrugere a
microorganismelor;
- K1 = constantă;
- Cdis = concentraţia dezinfectantului;
- n = coeficient de diluţie.

Prin logaritmare şi reanjarea termenilor, ecuaţia 9.4 devine:

ln t = K 2 − n ⋅ ln C dis 9.5

Coeficientul n reprezintă panta dreptei rezultată din reprezentarea


grafică a corelaţiei ln t - ln C. Valoarea acestui coeficient se determină pe
cale experimentală şi variază în raport cu specia ţintă, cu tipul

234
Ingineria sistemelor recirculante

dezinfectantului şi cu parametrii mediali. Valori supraunitare ale


coeficientului n indică faptul că eficienţa distrugerii microorganismelor este
puternic influenţată de concentraţia dezinfectantului, în timp ce valori
subunitare ale parametrului n arată că timpul de contact determină, într-o
mai mare măsură decât concentraţia dezinfectantului, randamentul
distrugerii microorganismelor. Atunci când n=1, timpul de contact, respectiv
concentraţia dezinfectantului, influenţează în egală măsură eficienţa
îndepărtării microorganismelor (Fair s.a., 1968 citat de Wheaton, F., 1985).
In condiţiile în care este impus un anumit grad de distrugere a
micoorganismelor, exprimat prin raportul No/N1, ecuaţia 9.3 devine:

K3
t= 9.6
k
unde, K3 este o constantă.

Combinând ecuaţiile 9.4 şi 9.6 se determină constanta de viteză k,


cu ecuaţia:

K3 n
k= Cdis = K 4 ⋅ Cdis
n
9.7
K1
unde, constanta K4 reprezintă produsul constantelor K3 şi K1. Constanta K1
poate fi determinată prin reprezentarea grafică a ecuaţiei 9.5 (considerând
K2 = ln K1), iar K3 se poate determina, în condiţiile unui anumit grad de
distrugere a microorganismelor, din ecuaţia 9.3, deoarece
K3 = 2,3 log (N0/N1).
Ecuaţia 9.7 exprimă relaţia de directă proporţionalitate dintre
constanta de viteză, k, şi concentraţia dezinfectantului, Cdis.
Legătura dintre constanta de viteză, k, şi temperatură poate fi
descrisă cu ecuaţia (Rich, 1963 citat de Wheaton, F., 1985):

ΔH

k = K5 ⋅ e R ⋅T
9.8

unde:
- K5 = constantă;
- ΔH = energia de activare (cal);
- R = constanta gazelor (1,99 cal/oC);
- T = temperatura absolută (oK).

Prin logaritmarea ecuaţiei 9.8 se obţine ecuaţia:

235
Metode de dezinfectie a apei

0,434 ⋅ ΔH 1
log k = log K 5 − ⋅ 9.9
R T
Constanta K5 şi energia de activare ΔH se obţin din reprezentarea
grafică în coordonate dublu logaritmice a corelaţiei k - 1/T.
Ecuaţia 9.7 face posibilă evaluarea efectului concentraţiei
dezinfectantului asupra constantei de viteză în timp ce ecuaţia 9.9
evidenţiază influenţa temperaturii asupra aceleiaşi constante de viteză. Din
păcate, efectul pH-ului, al concentraţiei de nutrienţi şi al altor parametri
mediali asupra constantei de viteză nu se poate defini la fel de uşor. Aceste
efecte reprezintă, de regulă, situaţii specifice şi trebuie stabilite pentru
grupe specifice de parametri.

9.2. Clorinarea

Clorul, sub diferite forme, a fost intens utilizat o perioadă îndelungată


de timp pentru dezinfecţia apei, în special a celei uzate. Cel mai frecvent şi
cu bune rezultate pentru dezinfecţia apei de cultură din sistemele
recirculante, s-a folosit clorul în stare gazoasă (Cl2) şi hipocloritul (OCl) sub
formă de hipoclorit de calciu sau de sodiu.
Clorul gazos este foarte solubil în apă. Astfel, în condiţii standard, la
temperatura de 20oC şi presiunea de 1013 x 105 Pa (Rich, 1963 citat de
Wheaton, 1985), solubilitatea clorului este de 7160 mg/l. Clorul hidrolizează
rapid în apă formând acidul hipocloros (HOCl), după cum urmează:

Cl 2 + H 2O ⇔ HOCl + H + + Cl − 9.10

La concentraţii mici ale clorului (< 1000 mg/l) şi la pH < 3, întreaga


cantitate de clor este virtual transformată în HOCl.
Acidul hipocloros disociază în soluţii apoase cu formarea ionului
hipoclorit (OCl-) şi a ionului de hidrogen, astfel:

HOCl ⇔ OCl − + H + 9.11

Reacţia de disociere a acidului hipocloros este dependentă, într-o


foarte mare măsură, de reacţia apei. Corelaţia dintre pH şi procentajele
relative ale acidului hipocloros şi ionului hipoclorit dintr-o soluţie apoasă
este prezentată grafic în fig. 9.1.
Hipocloriţii, cum ar fi, de exemplu, hipocloritul de calciu, ionizează
atunci când sunt dizolvaţi în apă, conform reacţiei:

236
Ingineria sistemelor recirculante

Ca (OCl )2 → Ca 2 + + 2OCl − 9.12

Ionii de hipoclorit se află în echilibru cu acidul hipocloros, conform


ecuaţiei 9. 11.
Clorul, acidul hipocloros (HOCl) şi ionii de hipoclorit (OCl-) sunt agenţi
puternic oxidanţi. Unul dintre cei mai importanţi compuşi care reacţionează
rapid cu acidul hipocloros este amoniacul. Reacţiile dintre NH3 şi HOCl pot
da naştere la monocloramine, dicloramine sau tricloramine (denumite şi
tricloruri de azot ), conform ecuaţiilor :
NH 3 + HOCl → NH 2Cl + H 2O 9.13

NH 3 + 2 HOCl → NHCl 2 + 2 H 2 O 9.14

NH 3 + 3 HOCl → NCl 3 + 3 H 2 O 9.15

Cloraminele pot rezulta şi


din reacţii ale acidului
hipocloros cu amine
organice prezente în
soluţie. Constantele de
echilibru pentru ecuaţiile
9.13 ÷ 9.15 depind de pH,
temperatura soluţiei şi de
HOCl (%)

concentraţiile relative ale


OCl- (%)

amoniacului şi acidului
hipocloros. Echilibrul
amoniacului (NH3) şi
amoniului (NH4+) este, de
asemenea, dependent
într-o foarte mare măsură
de pH.
Acidul hipocloros (HOCl)
şi ionii de hipoclorit (OCl-)
sunt cunoscuţi în
pH literatura de specialitate
Fig. 9.1 Concentraţiile procentuale ale acidului hipocloros sub denumirea de clor
şi hipocloritului în soluţie apoasă ( Wheaton, 1985) disponibil liber iar
cloraminele sub
denumirea de clor disponibil combinat. Toxicitatea celor două forme, atât
pentru pentru microorganisme cât şi pentru organisme acvatice evoluate,
este diferită. Astfel, este cunoscut faptul că, în forma sa liberă, clorul este

237
Metode de dezinfectie a apei

mai toxic. Forma combinată nu este eliminată la fel de uşor ca forma liberă,
motiv pentru care, în multe situaţii, aceasta este în mod intenţionat produsă
într-o soluţie apoasă pentru a genera clor rezidual, recunoscut pentru
capacitatea sa remanentă ridicată.
Apa din sistemele din acvacultură conţine o multitudine de compuşi
de natură organică sau anorganică. Introducerea clorului într-o astfel de
apă conduce la formarea de clor rezidual. Curba din fig. 9.2 exprimă grafic
corelaţia dintre cantitatea de clor adăugată în apa de cultură şi producţia de
clor rezidual rezultată.
Curba prezintă o
succesiune de sectoare
caracteristice, cu alură
diferită, ce reflectă
dinamica reacţiilor
chimice ce se produc în
Clor rezidual

soluţia apoasă pe
măsura adiţiei de clor.
Astfel, din punctul 1
până în punctul 2 clorul
adăugat reacţionează
cu agenţii reducători din
Doza clor apă, cum ar fi nitriţii şi
Fig. 9.2 Punctul critic de clorinare ( Wheaton, 1985) ionii feroşi, fiind redus
la cloruri. Între punctele
2 şi 3 cerinţele de clor ale agenţilor reducători sunt satisfăcute complet, iar
clorul adăugat are drept rezultat formarea cloraminelor ce dezvoltă, la
rândul lor, clorul disponibil combinat rezidual. Pe măsura apropierii de
punctul 3 întreaga cantitate de amoniac şi amine organice a reacţionat cu
clorul iar clorul disponibil liber rezidual începe să se acumuleze. In punctul
3 clorul liber disponibil rezidual atinge o concentraţie critică care este
suficientă pentru a iniţia şi propaga oxidarea cloraminelor formate prin
reacţia dintre clor şi amoniac. Rezultatul reacţiei de oxidare a cloraminelor
constă în reducerea clorului rezidual şi formarea unor compuşi cum ar fi
azotul, tricloramina (NCl3) şi oxidul azotos. Oxidarea cloraminei este
finalizată între punctele 3 şi 4, punctul 4 fiind denumit în literatura de
specialitate punct critic. După punctul 4, clorul rezidual este alcătuit din
cloramine rezistente, rezultate din reacţia compuşilor aminoorganici cu
clorul, şi din clorul disponibil, în forma sa liberă.
Rich (1963, citat de Wheaton, 1985) stabileşte că viteza de distrugere
a microorganismelor prin clorinare poate fi descrisă cu o ecuaţie de forma :

238
Ingineria sistemelor recirculante

dN
= −k ⋅ N ⋅ t 9.16
dt
Timpul (t) necesar pentru realizarea unui anumit grad de distrugere a
microorganismelor (No/N1) se determină cu o relaţie, obţinută prin
integrarea, respectiv logaritmarea zecimală, a ecuaţie 9.16, de forma:

⎛ 4,6 ⎞ N
t2 = ⎜ ⎟ ⋅ lg 0 9.17
⎝ k ⎠ N1

Utilizarea clorului pentru controlul dezvoltării microorganismelor în


sistemele de creştere a unor organisme acvatice prezintă riscuri mari
pentru biomasa de cultură. Astfel, majoritatea speciilor de peşti sunt
sensibile chiar şi la concentraţii reduse ale clorului rezidual total (0,1÷0,3
mg/l, Kelly, 1974 citat de Wheaton, 1985). Cloraminele, având un grad de
toxicitate egal cu cel al clorului, impun, de asemenea, măsuri adecvate de
precauţie în cazul utilizării lor la dezinfecţia apei în acvacultură.
Folosirea eficientă a clorului ca dezinfectant în sistemele din
acvacultură necesită un contact suficient de îndelungat al acestuia cu apa
de cultură, urmat de eliminarea, cât mai rapidă, a clorului şi cloraminelor
din bazinul de creştere.
Literatura de specialitate (Liu ş.a., 1971 citat de Wheaton, 1985)
indică faptul că timpul de contact necesar pentru a obţine un procent de
99,99 % de distrugere a unor virusuri, în condiţiile unei temperaturi de 2 oC
şi ale unei concentraţii de 0,5 mg/l clor liber rezidual, variază în intervalul
2,7÷120 minute.
Clorul şi cloraminele pot fi eliminate din apă prin tehnici de adsorbţie
sau procedee chimice. Adsorbţia pe cărbune activ pare a fi eficientă. Se pot
folosi, de asemenea, diferiţi agenţi reducători, cum ar fi tiosulfatul de sodiu
sau sărurile de fier, pentru a elimina clorul şi cloraminele din apă (Wheaton,
1985). In acest caz, trebuie verificate eventualele efecte toxice ale
substanţelor chimice utilizate şi/sau ale produşilor de reacţie rezultaţi
asupra biomasei de cultură. Clorul se poate elimina şi prin aerarea apei. O
aerare energică şi completă asigură îndepărtarea eficientă a clorului, însă
există rezerve privind eficacitatea aplicării acestui procedeu pentru a
elimina toate cloraminele, în special din apa cu conţinut semnificativ de
materii organice.
Datorită efectelor toxice recunoscute ale clorului şi cloraminelor
asupra organismelor acvatice, folosirea acestora ca agenţi dezinfectanţi în
acvacultură impune o maximă precauţie. Chiar dacă dezinfectantul este

239
Metode de dezinfectie a apei

ulterior îndepărtat, în mod obişnuit prin adsorbţie pe cărbune activ, înainte


de a intra apa în bazinul de cultură, riscul afectării biomasei de cultură este
foarte mare în cazul sistemelor închise sau semiînchise, mai ales atunci
când agentul dezinfectant este clorul.

9.3. Tratarea termică

Apa poate fi sterilizată sau dezinfectată prin încălzire până la o


temperatură suficient de ridicată şi prin menţinerea acestei temperaturi
pentru un interval de timp. Astfel, procesul de distrugere a bacteriilor este o
funcţie dependentă de temperatură şi de timpul de menţinere a acestei
temperaturi, parametri care, la rândul lor, sunt condiţionaţi de speciile de
microorganisme (bacterii, virusuri etc.) care urmează să fie îndepărtate.
Pasteurizarea laptelui şi procesarea termică a alimentelor conservate
reprezintă astfel de procese. De exemplu, laptele poate fi pasteurizat prin
menţinerea la o temperatură de 60 oC timp de 30 min sau la 71,1oC timp de
13 secunde. Căldura este un mijloc eficient şi convenabil de dezinfecţie,
întrucât rata eliminării microorganismelor poate fi reglată, conform cerinţei
tehnologice, prin modificarea temperaturii şi/sau a timpului de menţinere a
acesteia.
Principalul dezavantaj al utilizării căldurii ca procedeu de dezinfecţie a
apei constă în consumul specific de energie destul de mare datorită căldurii
sale specifice ridicate. Un aspect important avut în vedere la aplicarea
tratării termice pentru dezinfecţia apei este reprezentat de faptul că
biomasa de cultură nu poate supravieţui domeniului de temperaturi
necesare procesului de dezinfecţie. De aceea, înainte de a fi introdusă în
bazinul de creştere, apa dezinfectată trebuie să fie răcită. Răcirea apei
poate fi realizată în mai multe moduri, condiţionat de caracteristicile tehnice
ale facilităţilor tehnologice; obişnuit, răcirea apei se realizează în
schimbătoare de căldură regenerative ce permit recuperarea unei
însemnate părţi din energia consumată la încălzire.
Cheltuiala cu energia necesară pentru dezinfecţia apei prin încălzire
constituie un principal criteriu de management al unui sistem recirculant,
motiv pentru care acesta trebuie apreciată cât mai precis. Consumul de
energie pentru încălzirea apei depinde de mărimea debitului recirculant,
gradientul termic propus şi de randamentul recuperării căldurii în vederea
preîncălzirii. În continuare este prezentat un exemplu de determinare a
necesarului de energie în cazul unui sistem de creştere (Wheaton, F.,
1985) pentru care sunt asumate următoarele ipoteze de calcul :

240
Ingineria sistemelor recirculante

- debitul recirculant, Qf = 60 l/min. ;


- biomasa de cultură a sistemului, SMB = 1000 kg ;
- temperatura apei la intrarea în sistemul de dezinfecţie, Ti = 20 oC ;
- temperatura apei în sistemul de dezinfecţie, Td = 71 oC ;
- gradientul termic realizat prin încălzirea apei în sistemul de dezinfecţie,
ΔT= 71 oC –20 oC = 51 oC ;
- durata procesului de tratare termică, t = 5 secunde.
- temperatura apei solicitată de biomasa de cultură, T = 25 oC ;
- grad de recuperare a căldurii la nivelul schimbătorului de căldură,
η (%) = 75 % ;
- temperatura apei dezinfectate la ieşirea din schimbătorul de căldură,
Te = maxim 25 oC ;
- căldura specifică a apei, c = 4,18 x 103 J/Kg x oC ;
- densitatea apei : ρ = 1 kg/l.
Conform celor prezentate, energia consumată (E) pentru încălzirea
apei şi realizarea parametrilor operaţionali menţionaţi va fi :

E = c ⋅ Q f ⋅ ρ ⋅ ΔT
J l kg J
E = 4,18 ⋅ 10 3 ⋅ 60 ⋅ 1 ⋅ 51o C = 1,28 ⋅ 10 7
kg ⋅ C
o
min l min
E = 2,13 ⋅ 10 5 W

Cunoscând că 75 % din energia consumată este recuperată,


consumul efectiv de energie pentru încălzirea apei, ER, va fi :

E R = (1 − η % ) ⋅ E

ER = (1 - 0,75) · 2,13 · 105 W = 5,3 · 104 W

În aceste condiţii consumul zilnic de energie, Ed, va fi :

Ed = 5,3 · 104 W ·24 ore/zi = 1,27 ·103 kWh

Evident, costul energiei pentru încălzirea apei este destul de ridicat,


tot aici adăugându-se şi cheltuielile de capital iniţiale, cele pentru reparaţii
şi întreţinere, precum şi alte cheltuieli aferente sistemului de încălzire. De
aceea, în afara unor situaţii excepţionale, procedeul încălzirii s-a dovedit a
fi extrem de costisitor pentru a fi utilizat la dezinfecţia apei din sistemele
recirculante din acvacultură.

241
Metode de dezinfectie a apei

9.4. Tratarea cu radiaţii ultraviolete

9.4.1 Consideraţii generale

Downs şi Blunt (1878, citaţi de Wheaton, F., 1985) au descoperit că


anumite bacterii pot fi distruse de lumina solară. În ultima decadă a
secolului XIX, Ward (1893) a confirmat că porţiunea ultravioletă a spectrului
radiaţiei solare este responsabilă pentru acţiunea bactericidă a luminii.
Radiaţiile ultraviolete (UV) includ lungimi de undă în domeniul
150 Å ÷ 4000 Å (150Å reprezintă limita superioară a domeniului lungimilor
de undă ale razelor X, în timp ce 4000 Å reprezintă limita inferioară a
domeniului lungimilor de undă ale radiaţiei vizibile). Energia radiaţiei
luminoase (vizibilă, infraroşie sau ultravioletă) există în unităţi discrete sau
cuante. Energia unei cuante depinde de lungimea de undă a radiaţiei şi
este definită de ecuaţia :

c 9.18
E = hp
λ
unde:
- E = energia unei singure cuante (ergi);
- hp = constanta lui Plank (6,62 x 10-27 ergi);
- c = viteza luminii 3 x 1010 cm/s;
- λ = lungimea de unda a radiaţiei (cm)

Ecuaţia 9.18 exprimă relaţia de inversă proporţionalitate dintre


energia cuantei şi lungimea de undă a radiaţii luminoase. Astfel, energia
unei cuante a radiaţiei UV este mai mare decât energia unei cuante a
radiaţiei vizibile deoarece lungimea de undă a luminii UV este inferioară
lungimii de undă a luminii vizibile.
Efectul distructiv sau letal al radiaţiei UV asupra bacteriilor, fungilor,
virusurilor sau altor organisme mici depinde de lungimea de undă a
radiaţiei. Corelaţia dintre eficienţa bactericidă relativă a radiaţiei UV şi
lungimea de undă a acesteia este ilustrată în curba din fig. 9.3. Cea mai
eficace lungime de undă este de 2600 Å, pentru care efectul bactericid este
100 %. De o parte şi de alta a acestei valori, efectul bactericid al radiaţiei

242
Ingineria sistemelor recirculante

UV scade rapid. Astfel, s-a constatat că lumina UV cu o lungime de undă


de 3200 Å este eficientă doar într-un procent de 0,4 % faţă de lumina UV
cu lungimea de undă de 2600 Å, iar efectului bactericid al radiaţiei de
7200 Å (domeniul
vizibil) este de numai
0,002 % din efectul
bactericid al radiaţiei
UV de 2600 Å (Koller,
1965 citat de Wheaton,
Eficacitatea maximă (%)

F., 1985).
Mecanismul real prin
care lumina UV
determină distrugerea
microorganismelor nu
este, încă, în totalitate
elucidat. Există, totuşi,
suficiente dovezi care
indică faptul că efectul
bactericid al radiaţiei
UV este rezultatul unor
anumite interacţiuni de
Lungimea de undă (Ǻ)
natură fotochimică ale
luminii UV cu acizii
Fig. 9.3 Eficacitatea bactericidă relativă a luminii UV în nucleici (Phillips şi
funcţie de lungimea de undă (Wheaton, F., 1985) Hanel, 1960 citaţi de
Wheaton., F., 1985).
Supravieţuirea microorganismelor sub acţiunea radiaţiei UV este definită de
ecuaţia 9.2. Din considerente practice, constanta k din această ecuaţie se
înlocuieşte cu produsul k1xI. In aceste condiţii, forma exponenţială a
ecuaţiei 9.2 devine:

N1 9.19
= e k1 ⋅ I ⋅t
N0
unde :
- k1 = constantă;
-I = intensitatea luminii UV (miliwaţi / cm2);
- e = baza logaritmului natural;
- N0 = numărul iniţial al organismelor vii ;
- N = numărul microrganismelor la momentul t.
-t = timpul necesar pentru a obţine procentajul dorit de distrugere a
microrganismelor.

243
Metode de dezinfectie a apei

Dacă produsul I x t este egal cu 1/k1, atunci exponentul lui e din


ecuaţia 9.19 se reduce la –1 iar e –1 este 0,368. Raportul de supravieţuire a
microorganismelor în acest caz, N1/N0, va fi egal cu e-1, adică 0,368 (36,8
%). Doza radiaţiei UV necesară pentru a atinge o supravieţuire de 36,8 %
este cunoscută în literatura de specialitatea sub denumirea de doză medie
letală, expunere letală sau doză de inactivare (Koller, 1965 citat de
Wheaton, F., 1985). Doza letală a radiaţiei UV este variabilă în raport cu
specia de microorganisme, turbiditatea apei, adâncimea apei etc. Pentru un
anumit set de condiţii de tratare şi pentru o anume specie ţintă de
microorganisme se poate obţine valoarea lui k1 prin reprezentarea grafică,
în coordonate semilogaritmice, a corelaţiei N1/N0 - I x t; panta dreptei
obţinute este –k1.
Distrugerea microorganismelor, aşa cum este descrisă de funcţia
exponenţială a ecuaţiei 9.19, este interpretată ca o indicaţie a faptului că o
singură cuantă de radiaţie este suficientă pentru a produce un efect letal
(Koller, 1965 citat de Wheaton, F., 1985). Uneori, distrugerea
microorganismelor prin tratarea cu radiaţii UV poate fi descrisă de o curbă
sigmoidală. In aceste situaţii, curba sigmoidală explică necesitatea unor
multiple lovituri (mai mult decât o singură cuantă de lumină) asupra unui
singur organism sau a unei singure lovituri asupra mai multor organisme
(ţinte). Ambele curbe, exponenţială şi sigmoidală, sunt analizate în funcţie
de specia ţintă, tehnica de iradiere, caracteristicile iradierii şi de stadiul de
dezvoltare a organismului. Deoarece volumul şi precizia datelor privind
fiziologia bacteriilor sunt insuficiente, de cele mai multe ori, este dificil să se
aprecieze oportunitatea aplicării uneia din cele două curbe la un anumit
sistem.
Ecuaţia 9.19 indică, de asemenea, că raportul N1/N0 ce exprimă
gradul supravieţuirii microorganismelor iradiate depinde de produsul dintre
intensitatea radiaţiei UV şi timpul de expunere (I x t). Astfel, acelaşi raport
de supravieţuire N1/N0 se poate obţine cu timpi de expunere mici şi cu
intensităţi mari ale radiaţiei sau cu timpi de expunere mari şi intensităţi
reduse ale radiaţiei.
Phillips şi Hanel (1960, citaţi de Wheaton, F., 1985), rezumând
informaţiile cu privire la influenţa temperaturii asupra acţiunii bactericide a
radiaţiei UV cu lungimea de undă de 2540 Å, au concluzionat, pentru
intervalul termic 5 ÷ 36 oC, că odată cu ridicarea temperaturii creşte, într-o
oarecare măsură, şi eficienţa distrugerii microorganismelor. Deşi literatura
de specialitate semnalează opinii diferite privind influenţa factorului termic
asupra acţiunii bactericide a radiaţiei UV, se pare că temperatura are o
influenţă redusă asupra ratei distrugerii în interiorul limitelor de toleranţă ale
speciilor ţintă.

244
Ingineria sistemelor recirculante

In tabelele 9.1 ÷ 9.3 sunt prezentate o serie de date privind energia


radiaţiei UV necesară pentru a distruge diferite specii de microorganisme în
procent de 90 % sau 100 %; fig. 9.4 şi fig. 9.5 prezintă date similare, sub o
altă formă. Câteva din valorile menţionate în tabele şi/sau în fig. 9.4 sunt
contradictorii. Există mai multe argumente ce justifică discrepanţele
respective, anume: diversitatea surselor de informare bibliografică;
pigmentarea, concentraţia şi/sau vârsta diferită a microorganismelor; alte

2
Intensitatea radiaţiei UV pentru distrugerea microorganismelor într-un minut (μW/cm )
Eficienţa distrugerii microorganismelor (%)

2
Timpul de distrugere a microorganismelor la o intensitate a radiaţiei UV de 1μW/cm (minute)

Fig. 9.4 Eficienţa distrugerii microorganismelor în funcţie de


energia radiaţiei UV (Kelly, 1974 citat de Wheaton, 1985)

variabile ce caracterizează condiţiile mediale. De aceea, la proiectarea


sistemelor de dezinfecţie a apei cu lumină UV, se va adopta valoarea cea
mai ridicată (indicată în tabelele 9.1 ÷ 9.3 sau în fig. 9.4 şi 9.5) a energiei
necesare pentru a realiza un anumit procent de distrugere a
microorganismelor.
Pentru a atinge acelaşi procentaj de distrugere a
microorganismelor, dezinfecţia apei necesită un dozaj al radiaţiei UV de
5 ÷ 10 ori mai mare decât dozajul necesar distrugerii organismelor
suspendate în aer (Phillips şi Hanel, 1960 citaţi de Wheaton F., 1985).

245
Metode de dezinfectie a apei

Tabel 9.1 Energia radiaţiei UV necesară distrugerii în proporţie de 90 % (E) a


coloniilor unor microrganisme însămânţate pe agar (Wheaton, F., 1985)
Specia E (μW x s/cm2)
Bacilus anthracis 4.520
B. megaterium 1.130
B. subtilis 7.100
Escherichia coli 3.000
Micrococcus candidus 6.050
Proteus vulgaris 2.640
Pseudomonas aeroginosa 5.500
Pseudomonas fluorescens 3.500
Salmonella enteritidis 4.000
Sarcina lutea 19.700
Serratia marcescens 2.420
Streptococcus hemolyticus 2.160
Streptococcus lactis 6.150

Tabel 9.2 Energia radiaţiei UV cu lungimea de undă de 2537 Ǻ (E) necesară pentru
inhibarea formării coloniilor în proporţie de 90 şi 100 % (Wheaton, F., 1985)
Specia E (μW x s/cm2)
90 % 100 %
BACTERII
Bacilus anthracis 4250 8700
B. megaterium 1300 2500
B. subtilis 5800 11000
Escherichia coli 3000 6600
Micrococcus candidus 6050 12300
Proteus vulgaris 3000 6600
Pseudomonas aeroginosa 5500 10500
Pseudomonas fluorescens 3500 6600
Sarcina lutea 19700 26400
Serratia marcescens 2420 6160
Streptococcus hemolyticus 2160 5500
Streptococcus lactis 6150 8800
CIUPERCI
Saccharomyces ellipsoideus 6000 13200
Saccharomyces cerevisiae 6000 13200
SPORI MUCEGAI
Penicillium roqueforti 13000 26400
Aspergillus niger 132000 333000
Rhizopus nigricans 111000 220000
Mucor racemosus 17000 35200

246
Ingineria sistemelor recirculante

Tabel 9.3 Energia radiaţiei UV necesară distrugerii în proporţie de 100 % a unor


microrganisme (Wheaton, F., 1985)
Specia Energie UV
(μW x s/cm2)
SPORI MUCEGAIURI
Penicillium roqueforti 26400
Aspergillus niger 330000
BACTERII
B. subtilis 11000
Escherichia coli 7000
Proteus vulgaris 7500
Streptococcus hemolyticus 5500
Staphylococcus aureus 6600
VIRUSURI
Bacteriofagi (Escherichia coli) 6600
*citat de Wheaton, F., 1985

De asemenea, alţi cercetători au stabilit că expunerea necesară


pentru a distruge un microorganism este de 40 ÷ 50 de ori mai mare în apă
decât în aer uscat (General Electric Company, 1953). Cerinţele privind
necesarul de energie a radiaţiei UV în vederea atingerii unor diferite
procentaje de distrugere a bacteriei Serratia marcescens sunt listate în
tabelul 9.4 iar în tabelul 9.5 sunt prezentate date similare pentru diferite
specii de microorganisme.

Tabel 9.4 Eficienţa distrugerii bacteriei Seratia marcescens cu o lampă


UV cu catod cald de 30 W (Wheaton, F., 1985)

Energia de expunere (μW·s/cm2) Eficienţa distrugerii (%)


420 0
540 40
900 50
1 080 68,2
1 500 72,3
2 700 77,7
3 720 94,75
4 500 98,59
10 000 99,989
51 000 99,9999

247
Metode de dezinfectie a apei

Tabel 9.5 Energia UV necesară pentru a atinge diferite niveluri ale eficienţei
distrugerii unor microorganisme (Wheaton, F., 1985)
Specia Eficienţa distrugerii (%) Energia de expunere
(μW·s/cm2)
Fungi 99,99 192 000
99,00 96 000
90,00 48,000
Forme sporulate şi 99,99 24 000
Escherichia coli în apă 99,00 12 000
90,00 6 000
Escherichia coli (forma 99,99 3 000
uscată) şi virusuri 99,00 1 500
90,00 750

Este cunoscut faptul că apa


absoarbe energia majorităţii
lungimilor de undă a
radiaţiei luminoase. Gradul
de absorbţie este
dependent de lungimea de
undă a radiaţiei, în primul
Energia radiaţiei UV de 2537 Ǻ (μW /cm )
2

rând, şi de turbiditatea apei.


Apa este relativ
transparentă pentru
radiaţiile UV cu lungimea
de undă de cca. 2600 Å,
recunoscute pentru
acţiunea lor bactericidă.
Procentajele de transmisie
prin apă a unei radiaţii UV
cu lungimea de undă 2537
Å, calculate pentru diferite
valori ale coeficienţilor de
absorbţie ai apei, sunt
prezentate în fig. 9.6.
Transmisia luminii prin apă
rezultă dintr-o ecuaţie
exponenţială de forma:
Timp expunere (minute)

Fig. 9.5 Energia radiaţiei UV cu lungimea de undă TR


de 2537 Ǻ necesară pentru distrugerea unor bacterii = e − ad 9.20
şi mucegaiuri (Wheaton, F., 1985)
1 − RF

248
Ingineria sistemelor recirculante

unde:
- TR = transmisia (%);
- a = coeficient de absorbţie (cm–1);
- d = adâncimea apei (cm);
- RF = indice de reflexie a suprafeţei libere a apei (0,002);
Din reprezentarea grafică, în coordonate semilogarimice, a corelaţiei
dintre procentajul de transmisie a radiaţiei şi adâncimea apei, rezultă o
dreaptă a cărei pantă este egală cu coeficientul de absorbţie; fig. 9.6
etalează o familie de drepte rezultate pentru diferite valori ale coeficientului
de absorbţie.
Coeficientul de
absorbţie al unei ape
poate fi determinat numai
pe cale experimentală.
Apa distilată permite o
bună transmisie a radiaţiei
UV având lungimea de
undă 2537 Å sau mai
mare. Radiaţiile UV cu
Procentaj transmisie (%)

lungimi de undă mai mici


de 2537 Å sunt absorbite
într-o mai mare măsură
de către apă. Impurităţile
din apă (săruri minerale şi
materie organică) reduc
semnificativ transmisia
radiaţiilor. In cazul unor
concentraţii similare,
sărurile de fier şi materia
organică reduc, într-o mai
mare măsură, transmisia
radiaţiei UV prin apă
decât sărurile alcaline
(Phillips şi Hanel, 1960
citaţi de Wheaton, F.,
1985). Astfel, apa de
mare absoarbe o cantitate Adâncimea apei (cm)
mai mare de radiaţii Fig. 9.6 Corelaţia dintre procentajul transmisiei
ultraviolete decât unei radiaţii UV de 2537 Ǻ şi adâncimea apei
majoritatea apelor dulci pentru diferite valori ale coeficientului de absorbţie
datorită conţinutului său (Wheaton, F., 1985)
ionic mai ridicat.

249
Metode de dezinfectie a apei

Turbiditatea crescută datorată planctonului, aluviunilor sau altor materiale,


reduce, de asemenea, capacitatea de transmisie a radiaţiilor UV.

9.4.2. Lămpi UV

Echipamentele folosite pentru dezinfecţia apei în acvacultura


sistemelor recirculante includ o diversitate de lămpi capabile să emită
radiaţii semnificative de ultraviolete, majoritatea dintre ele conţinând vapori
de mercur. Curentul electric ce trece prin vapori excită atomii de mercur pe
care îi aduce în diferite stări energetice. Pe măsură ce atomii revin la stări
mai joase de energie, aceştia emit radiaţii cu lungimi de undă foarte precise.
Deoarece toţi atomii au mai multe stări de excitaţie, lungimea de undă a
radiaţiei emise este variabilă în funcţie de starea energetică la care se
produce tranziţia. Probabilitatea apariţiei oricărei tranziţii de stare energetică
poate fi mărită prin modificarea presiunii vaporilor de mercur, a cantităţii şi
formei chimice a mercurului conţinut de lampă precum şi a condiţiilor
electrice de emisie (Phillips şi Hanel, 1960 citaţi de Wheaton, F.,1985).
Deşi există şi lămpi UV de înaltă presiune (0,5 x 105 ÷ 76 x 105 Pa),
din considerente de ordin funcţional sau economic, cele de joasă presiune
(53 ÷ 267 Pa) sunt mai frecvent utilizate pentru dezinfecţia apei. Un
principal argument al utilizării lămpilor de joasă presiune constă în faptul că
aproximativ 95 % din radiaţii sunt emise într-o bandă îngustă de lungimi de
undă centrată în jurul valorii de 2537 Å, valoare foarte apropiată de
lungimea de undă recunoscută pentru cea mai puternică acţiune germicidă,
anume 2600 Å. Costul relativ scăzut al lămpilor de joasă presiune
constituie, de asemenea, un important argument ce justifică utilizarea lor,
într-o mai mare măsură, comparativ cu cele de înaltă presiune.
Există trei tipuri generale de lămpi cu vapori de mercur cu presiune
joasă, anume: lămpi cu catod cald, lămpi cu catod rece şi lămpi de înaltă
intensitate germicidă.
Lămpile cu catod cald funcţionează la o tensiune joasă, similar cu
lămpile fluorescente standard. Punerea în funcţiune a unei lămpi cu catod
cald este facilitată prin adăugarea unui gaz (argon) şi folosirea unui
dispozitiv de preîncălzire a electrozilor. Electrozii, localizaţi de regulă la
extremităţile tubului, sunt filamente de tungsten acoperite cu un strat de oxid
de calciu, bariu sau stronţiu. Durata de funcţionare a unei lămpi cu catod
cald depinde de fiabilitatea electrodului şi de gradul de solarizare a
geamului lămpii. Pornirile şi opririle repetate conduc la scăderea duratei de
viaţă a lămpilor cu catod cald. Solarizarea reprezintă procesul de întunecare
lentă a sticlei, consecinţă a expunerii prelungite la radiaţii UV de înaltă
intensitate. Lămpile cu catod cald se înnegresc relativ repede, au un

250
Ingineria sistemelor recirculante

randament foarte redus şi prezintă dificultăţi la pornire în cazul


temperaturilor scăzute. Randamentul lămpilor cu catod cald este influenţat
într-o foarte mare măsură de temperatura apei în care sunt introduse;
efectul temperaturii asupra randamentului unei radiaţii cu lungimea de undă
de 2537 Ǻ, emisă de o lampă UV atunci când aceasta este în contact direct
cu apa, este prezentat în fig. 9.7 (Wheaton, F.,1985).
Lămpile cu catod
rece produc radiaţii UV a

Procentaj din emisia maximă a lămpii (%)


căror randament poate avea
aceeaşi magnitudine cu a
celor emise de lămpile cu
catod cald. Comparativ cu
lămpile cu catod cald, cele cu
catod rece prezintă unele
particularităţi funcţionale, ce
se pot constitui, de la caz la
caz, în avantaje sau
dezavantaje. Astfel, pornirea
la temperaturi scăzute nu
reprezintă o problemă pentru o
lămpile cu catod rece Temperatură ( C)

deoarece, specific acestui tip Fig. 9.7 Corelaţia dintre emisia radiaţiei
de lămpi, atât pornirea cât şi UV de 2537 Ǻ şi temperatura apei
funcţionarea lor necesită (Wheaton, F.,1985)
tensiuni înalte. Aşa cum
sugerează şi numele, electrodul de nichel al acestora nu necesită
preîncălzire. Deoarece electrodul funcţionează “la rece”, durata de viaţă a
lămpii este determinată, în principal, de viteza de solarizare (reducerea
transmisiei de UV) a lămpii. Lămpile cu catod rece conţin, în plus, alături de
vaporii de mercur folosiţi la cele cu catod cald, argon şi neon (Phillips şi
Hanel, 1960 citaţi de Wheaton, 1985).
Lămpile germicide de intensitate înaltă, denumite şi lămpi germicide
Slimline reprezintă, ca soluţie constructivă şi funcţională, o combinaţie între
lămpile cu catod cald şi cele cu catod rece. Lămpile germicide de intensitate
mare utilizeză tensiuni înalte ce permit pornirea cu catodul rece, urmând ca
după pornire să funcţioneze cu catodul cald. In aceste condiţii, durata de
funcţionare a unei lămpi germicide de intensitate înaltă depinde, în primul
rând, de durata de viaţă a electrodului care este invers proporţională cu
frecvenţa pornirilor. Principalul avantaj al lămpilor germicide de intensitate
înaltă constă în randamentul lor ridicat, superior lămpilor cu catod cald sau
rece. Lămpile germicide produc ozon în cantităţi neglijabile. Pentru a limita,
totuşi, producţia de ozon, aceste lămpi sunt realizate dintr-o sticlă specială.

251
Metode de dezinfectie a apei

Caracteristicile generale pentru trei tipuri lămpi de joasă presiune cu vapori


de mercur sunt prezentate în tabelul 9.6.
Există, alături de lămpile descrise anterior, mai multe tipuri de lămpi
cu vapori de mercur de înaltă presiune. În general, aceste lămpi nu sunt
utilizate pe scară largă la dezinfectarea apei, fiind considerate inferioare
lămpilor cu presiune scăzută din următoarele considerente: eficienţa
conversiei energiei electrice în energie radiantă este scăzută; radiaţia emisă
este distribuită într-o bandă mai largă de lungimi de undă, fiind astfel mai
puţin utilizată în scop germicid; au o durată de viaţă relativ redusă şi sunt
mai costisitoare; produc cantităţi considerabile de ozon.

Tabel 9.6 Caracteristici generale ale unor lămpi germicide cu vapori de


mercur (Wheaton, F., 1985)
Specificaţie Catod cald Catod rece Intensitate înaltă
Puterea
30 17 39
nominală
Lungime
76,2 88,3 76,2
generală (cm)
Diametrul tubului
2,54 1,6 1,9
(cm)
Tensiunea de
103-108 410 130
operare (V)
Intensitatea
0,34 0,05 0,42
curentului (A)
Durata de
7 500 17 500 7 500
folosire (ore)
Intensitatea UV
la 1 m intensitate
72÷80 46 120
de lampă
(µW·s/cm2)
Emisia de radiaţii
UV (waţi, pentru
7,2÷8,4 5,2 13,8
lungimea de
undă de 2537 Å)

Lămpile incandescente standard, în special cele cu puterea de 500 W


sau mai mare, produc ceva radiaţii UV în intervalul germicid. Randamentul
lămpilor incandescente, exprimat prin raportul dintre producţia de radiaţii UV
germicide şi puterea consumată, este destul de redus, motiv pentru care
gradul lor de aplicabilitate ca procedeu de dezinfecţie a apei este destul de
limitat.

252
Ingineria sistemelor recirculante

Producţia de UV a lămpilor fluorescente standard variază în funcţie


de natura fosforul utilizat. Randamentul scăzut al lămpilor fluorescente
privind conversia energiei electrice în radiaţii UV constituie un principal
factor prohibitiv în folosirea acestora ca lămpi germicide.
Lumina solară conţine cantităţi semnificative de radiaţii UV şi ar
putea avea o anumită acţiune germicidă, cu condiţia ca aceasta să nu
treacă printr-o barieră de sticlă sau plastic, materiale ce nu transmit radiaţii
cu lungimi de undă în domeniul UV. Energia radiaţiei UV solare, disponibilă
la un moment dat, variază în raport cu latitudinea, sezonul, nebulozitatea,
umiditatea, precum şi alţi factori. Astfel, într-un punct din zona temperată,
energia radiaţiei UV solare cu lungimi de undă mai mici de 3132 Å variază,
în timpul unei zile senine, de la zero, valoare înregistrată la răsăritul şi
apusul soarelui, până la un maxim de 80 μWxs / cm2 (Koller, 1965 citat de
Wheaton, F., 1985). Caracterul aleatoriu al factorilor ce determină nivelul
energetic al radiaţiei UV solare, în primul rând condiţiile meteorologice,
limitează sever posibilităţile de utilizare a luminii solare ca agent
dezinfectant al apei de cultură dintr-un sistem recirculant.

9.4.3. Sisteme de dezinfecţie cu radiaţii UV

Sistemele de dezinfecţie bazate pe tratarea apei cu radiaţii UV,


folosite pe scară largă în practica sistemelor recirculante, pot fi realizate în
două variante constructive, anume sisteme suspendate (cu sau fără
reflectori) şi sisteme submersate (cu sau fără contact direct al tubului cu
apa).

Sisteme suspendate

Sistemele suspendate sunt prezentate schematic în fig. 9.8 In


această variantă constructivă lămpile UV sunt instalate deasupra unui bazin
prin care curge apa. Obişnuit, înălţimea la care sunt suspendate lămpile
deasupra nivelului apei este 10 ÷ 20 cm. In absenţa unui reflector,
intensitatea radiaţiei UV este invers proporţională cu distanţa dintre lampă şi
suprafaţa liberă a apei. S-ar impune, din acest punct de vedere, înălţimi de
suspendare cât mai mici. Considerente practice şi funcţionale limitează,
totuşi, înălţimea la care este instalată sursa de radiaţii. Astfel, dacă lămpile
UV sunt prea apropiate de suprafaţa apei, apar variaţii mari ale intensităţii
radiaţiilor de-a lungul bazinului, iar apa care stropeşte lămpile crează
probleme, dificil de rezolvat, privind întreţinerea lor.
Avantajul principal al acestei variante constructive este acela că
lămpile funcţionează în aer şi deci temperatura apei nu influenţează
semnificativ emisia lămpii, mai ales atunci când zona din jurul lămpii este

253
Metode de dezinfectie a apei

intens ventilată cu aer la temperatura camerei. Varianta prezintă, în plus, o


importantă oportunitate, anume, accesul simplu şi facil la lămpile UV în
vederea întreţinerii acestora, prin rabaterea plafonului instalaţiei.
Principalii parametri de calcul ai unui sistem suspendat sunt
adâncimea apei, calitatea apei, înălţimea de suspendare a lămpilor, distanţa
dintre lămpi şi debitul curentului de apă ce tranzitează jgheabul. Majoritatea
acestor parametri sunt condiţionaţi, în primul rând, de gradul dezinfecţie
propus exprimat prin raportul No/N1.

Lămpi UV

Curent Curent
afluent efluent

Secţiune A-A

Sistem distribuţie
a apei
Reflectori Lămpi UV

Curent Curent
afluent efluent
Şicane
Fig. 9.8 Sistem suspendat de lămpi UV cu reflector ( Wheaton, F., 1985)

Coeficientul de absorbţie al radiaţiei UV este influenţat, în principal,


de turbiditatea apei. Acest parametru determină două principale
caracteristici ale scurgerii, anume adâncimea apei şi debitul curentului de
apă. Astfel, o apă cu încărcare ridicată de solide în suspensie impune o
grosime mai mică a stratului de apă, astfel încât radiaţia UV să ajungă la
nivelul fundului bazinului. De asemenea, un randament germicid ridicat al
radiaţiei UV impune debite mai scăzute în cazul unor turbidităţi mari ale
254
Ingineria sistemelor recirculante

apei. Astfel, literatura de specialitate semnalează că pentru un acelaşi


sistem suspendat de radiaţii UV la o turbiditate a apei de 240 ppm debitul
optim al apei este 5 l/min., în timp ca la o turbiditate mai scăzută de 70 ppm
debitul apei poate ajunge până la 15 l/min. (Hill şi alţii, 1967 citaţi de
Wheaton, F., 1985).
Amplasarea lămpilor, atât în ceea ce priveşte înălţimea de
suspendare cât şi gradul de spaţiere al acestora, constituie un principal
criteriu avut în vedere la proiectarea unui sistem suspendat. Distanţa dintre
lampă şi suprafaţa liberă a apei trebuie să fie, pe cât posibil, compatibilă cu
exigenţele de întreţinere a lămpii. Distanţa dintre lămpi se stabileşte astfel
încât intensitatea radiaţiei să fie constantă, în limite rezonabile, pe toată
lungimea unităţii de tratare. Referitor la cele două elemente dimensionale ce
definesc locaţia optimă a lămpilor într-un sistem suspendat de dezinfecţie
cu radiaţii UV tip Kelly-Purdy ce nu utilizează reflectori deasupra lămpilor,
literatura de specialitate (Furfari, 1966 citat de Wheaton, F., 1985)
semnalează, în cazul unui sistem recirculant de creştere a
lamelibranhiatelor, o înălţime de suspendare de 15 cm deasupra nivelului
apei şi o mărime a intervalului dintre lămpi, de asemenea, 15 cm.
Randamentul germicid al radiaţiei UV poate fi mărit prin focalizarea acesteia
cu ajutorul unui reflector dispus deasupra lămpii. Astfel, o lampă UV de 30
W, reflectorizată, instalată la 25 cm deasupra unui bazin, dezvoltă la nivelul
suprafeţei libere a apei o intensitate a radiaţiei de 610 μW/cm2, suficientă
pentru a asigura efectul germicid. Intensitatea reală a radiaţiei la nivelul
suprafeţei libere a apei în cazul unei structuri suspendate de lămpi UV este
dependentă de construcţia reflectorului. De aceea, adoptarea unui reflector,
indiferent de soluţia sa constructivă, necesită determinări experimentale sau
matematice ale intensităţii radiaţiei UV, corespunzător distanţei dorite faţă
de lampă. În cazul unei lămpi UV cu catod rece prevăzută cu reflector,
distribuţia, respectiv intensitatea radiaţiei, depind de o multitudine de
variabile, cum ar fi: materialul de construcţie a reflectorului, orientarea şi
locaţia fizică a lămpii în raport cu reflectorul şi, nu în ultimul rând, tipul lămpii
folosite.
Întrucât o abordare matematică, incluzând toate aceste variabile,
este foarte complexă, de multe ori este mai convenabil şi practic să se
determine aceşti parametri pe cale experimentală, pentru diferite distanţe şi
diverse combinaţii lampă-reflector. Valorile astfel stabilite ale parametrilor
pot fi folosite pentru proiectarea sistemului de dezinfecţie a apei. In mod
obişnuit, firmele producătoare indică, pentru fiecare din tipodimensiunile de
lămpi fabricate, intensitatea radiaţiei UV emise. Astfel, în tabelul 9.7 sunt
prezentate, pentru anumite lămpi, de puteri diferite, intensităţile maxime
ale radiaţiei UV, măsurate la distanţa de un metru, pe o direcţie
perpendiculară (General Electric Company, 1967).

255
Metode de dezinfectie a apei

Tabel 9.7 Caracteristicile funcţionale a unor lămpi UV


(Wheaton, F., 1985)
Puterea nominală a Intensitatea radiaţiei Datele respective
lămpii UV (W) (μW / cm2) pot fi utilizate direct
4 1 la proiectarea
4 7 sistemului de
8 14 dezinfecţie dar, în
15 38 cazul variantei
25 54 suspendate, soluţia
30 85 constructivă
36 135 rezultată este, de
65 185 cele mai multe ori,
destul de ineficientă
deoarece mai mult de jumătate din radiaţia emisă de lampă este absorbită
la nivelul suprafeţei interioare a pereţilor incintei atunci când aceştia nu
reflectă în suficientă măsură radiaţia UV.
În ceea ce priveşte adâncimea apei din bazinul de tratare, aceasta se
stabileşte astfel încât să asigure absorbţia a cel puţin 90 % din energia
radiaţiei incidente. Un grad de absorbţie mai scăzut al radiaţiei UV la nivelul
masei de apă presupune un grad mai ridicat de absorbţie la nivelul pereţilor
incintei. Întrucât energia absorbită de pereţii incintei nu este disponibilă
pentru distrugerea bacteriilor, randamentul tratamentului scade rapid atunci
când adâncimea apei este prea mică. Pe măsura pătrunderii radiaţiei UV în
coloana de apă din camera de dezinfecţie, intensitatea acesteia scade,
motiv pentru care stratul de apă din apropierea fundului este expus unei
radiaţii de intensitate mai scăzută. De aceea, la stabilirea adâncimii şi
regimului de scurgere a apei în camera de dezinfecţie, se va urmări ca
întreaga masă de apă să fie expusă unei aceleaşi intensităţi a radiaţiei UV,
pe durata aceleaşi perioade de expunere. Satisfacerea celor două
deziderate, timp egal de expunere şi intensitate constantă a radiaţiei UV,
impune crearea unui regim de scurgere turbulentă a stratului profund de
apă prin dispunerea, pe fundul bazinului, perpendicular pe direcţia de
curgere a apei, a unor şicane (praguri).
Debitul curentului de apă ce tranzitează bazinul de tratare este
determinat de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind speciile de
microorganisme patogene, intensitatea radiaţiei UV, dimensiunile liniare ale
unităţii de tratare şi turbiditatea apei. Aspecte privind influenţa intensităţii
radiaţiei UV şi a turbidităţii apei asupra randamentului efectului germicid al
lămpilor UV au fost prezentate anterior. Parametrii iradierii, anume
intensitatea radiaţiei şi timpul de expunere, prezentaţi în tabelele 9.1÷9.5
pentru diferite specii de microorganisme, trebuie ajustaţi în funcţie de

256
Ingineria sistemelor recirculante

turbiditatea apei. Debitul maxim admisibil al unui sistem suspendat de


dezinfecţie este determinat, în mod obişnuit, pe cale experimentală. În
condiţiile asigurării unei iradieri la parametrii impuşi de specia de
microorganisme (intensitate a radiaţiei şi timp de expunere) şi ale unei
turbidităţi maxime preconizate, experimentul constă în modificarea debitului
sistemului şi monitorizarea prezenţei microorganismelor patogene în
efluentul unităţii de tratare. Se determină, în acest mod, debitul maxim
căruia îi corespunde randamentul germicid propus, exprimat prin raportul
No/N1.

Sisteme submersate

Sistemele submersate de tratare cu radiaţii UV utilizează o lampă


scufundată sau înconjurată de apă. Soluţia constructivă şi principiul de
funcţionare al unui sistem submers sunt prezentate în fig. 9.5.
Un tub confecţionat din cuarţ sau sticlă protejează lampa de contactul
direct cu apa. Materialul din care este confecţionat tubul permite transmisia
radiaţiei UV şi absorbţia acesteia în masa apei încărcată cu microorganisme
patogene. Deşi tubul de sticlă ar putea fi eliminat, prezenţa lui asigură mai
multe avantaje. În varianta cu tub protector, apa este menţinută la o distanţă
apreciabilă faţă de lampă. De aceea, temperatura apei are o influenţă
limitată asupra emisiei lămpii. Schimbarea lămpii este, de asemenea, mult
uşurată în acest caz, în condiţiile păstrării etanşeităţii lămpii. Datorită
rezistenţei ridicate a materialului din care este confecţionat tubul, acest
sistem poate fi plasat direct într-un curent de apă de mare presiune.

Sursă

energie Curent
Lampa UV afluent

Curent efluent Dispozitiv Tub din sticlă


curăţare sau cuarţ

Fig. 9.9 Sistem submersat de dezinfecţie cu radiaţii UV ( Wheaton, 1985)

257
Metode de dezinfectie a apei

Dispozitivul manual de curăţare a tubului (fig. 9.5) constituie o


componentă indispensabilă a sistemului. Rolul acestuia este acela de a
elimina, operativ, solidele depuse pe suprafaţa exterioară a tubului protector
pentru a nu bloca emisia de radiaţii a lămpii UV. În cazul unităţilor de
dezinfecţie de mari dimensiuni, curăţarea lămpii se realizează automat, de
către un dispozitiv ce culisează de-a lungul tubului, în ambele sensuri,
acţionat de curentul de apă.
Principala caracteristică funcţională a sistemelor submersate este
aceea că utilizează integral producţia de radiaţii emise de lampă, exceptând
pierderile infime de transmisie şi reflexie. De asemenea, eliminarea
reflectorului şi posibilitatea instalării directe în curentul de apă constituie
argumente importante pentru dezinfecţia apei cu un sistem submersat.
Deosebit de acestea, sistemele suspendate nu pot fi adaptate cu uşurinţă la
un regim de curgere a apei sub presiune, necesită reflectori de construcţie
specială şi nu permit curăţarea automată a lămpii. De aceea, unităţile de
tratare cu radiaţii UV de tipul celor submersate sunt folosite la scară
industrială, în timp ce sistemele suspendate au o utilizare mai limitată, în
cadrul unor experimente din activitatea de cercetare.

Etape ale proiectării sistemelor de tratare cu radiaţii UV

Metodologia proiectării unei unităţi de dezinfecţie a apei cu radiaţii UV


(Wheaton, F., 1985) necesită parcurgerea următoarelor etape:
- determinarea dozei de radiaţii UV necesară pentru a realiza raportul
No/N1 de distrugere a microorganismelor patogene ţintă;
- ajustarea dozei de radiaţii UV în funcţie de turbiditatea apei, atunci când
conţinutul de solide în suspensie este apreciabil;
- determinarea debitului necesar al curentului de apă;
- calculul adâncimii necesare a apei pentru a realiza absorbţia radiaţiei
UV în proporţie de 90 % sau mai mult;
- stabilirea numărului şi a tipului lămpilor UV ce asigură doza de radiaţii
necesară pentru tratarea apei în condiţiile de turbiditate şi rată a
scurgerii impuse; în cazul sistemelor suspendate, se determină şi
gradul de spaţiere al lămpilor;
- dimensionarea şi poziţionarea şicanelor pe fundul incintei astfel încât în
condiţiile unei anumite adâncimi ale apei să se asigure un grad de
absorbţie al radiaţiei UV de cel puţin 90 % (pentru a minimiza absorbţia
radiaţiei UV de către şicane se recomandă plasarea paralelă a acestora
cu axa lămpilor).

258
Ingineria sistemelor recirculante

9.5. Ozonul

9.5.1. Consideraţii generale

Calităţile ozonului, ca substanţă dezinfectantă, sunt recunoscute de


mult timp. Primele informaţii referitoare la sterilizarea apei cu ozon datează
din 1893, iar prima utilizare comercială a ozonului pentru dezinfecţia apei
într-un sistem de alimentare urban a fost semnalată în 1906 în Franţa.
Ozonul, moleculă triatomică de oxigen, se formează atunci când
moleculele de oxigen sunt suficient de excitate pentru a se descompune în
oxigen atomic. Coliziunile acestor atomi de oxigen atomic determină
formarea ozonului. Atingerea gradului de excitaţie a moleculelor de oxigen
necesar formării ozonului se realizează trecând oxigenul printr-o descărcare
prin efect corona de înalt voltaj sau expunând oxigenul la radiaţii ultraviolete
cu lungimi de undă cuprinse între 1000 – 2000 Ǻ (Klein şi co, 1975; Koller,
1965 citaţi de Wheaton, F., 1985). Majoritatea generatoarele comerciale de
ozon utlizează sistemul de descărcare prin efect corona de înalt voltaj.
Pentru sistemele recirculante din acvacultură sunt disponibile mai
multe tipuri de generatoare de ozon. Ca soluţie constructivă, toate tipurile
de generatoare constau din două plăci dispuse paralel, la o anumită
distanţă între ele. Principiul de funcţionare constă în racordarea sistemului
de plăci la o sursă de înaltă tensiune, având drept rezultat formarea unui
curent electric între cele două suprafeţe. Pentru a se asigura un curent
electric uniform la nivelul întregii suprafeţe a plăcilor pot fi utilizate diferite
materiale dielectrice. Gazul, obişnuit aer sau oxigen pur, este trecut prin
cele două suprafeţe unde moleculele de oxigen sunt suficient de excitate
pentru a forma ozon. Producţia de ozon în aceste unităţi este dependentă
de mai multe variabile. Distanţa dintre plăci trebuie să fie suficient de mare
pentru a permite curgerea relativ liberă a gazului şi să asigure un curent
electric uniform. Limita superioară a distanţei dintre plăci nu trebuie să
depăşească o anumită valoare astfel încât tensiunea necesară să fie
excesiv de mare. Presiunea gazului trebuie să fie suficient de ridicată pentru

259
Metode de dezinfectie a apei

a asigura debitul dorit, ţinând cont de pierderile de presiune înregistrate. Pe


măsură ce presiunea gazului creşte, rezistenţa electrică a gazului se
schimbă, fenomen ce afectează tensiunea optimă de funcţionare a
ozonatorului. Viteza de descompunere a ozonului (revenirea la oxigen
molecular) creşte odată cu creşterea temperaturii. Deoarece cca. 90 % din
energia cu care este alimentat ozonatorul este pierdută sub formă de
căldură, asigurarea unui regim optim de funcţionare a ozonatorului necesită
răcirea acestuia (Klein şi al., 1975 citat de Wheaton, F., 1985). În funcţie de
soluţia constructivă a generatorului de ozon, răcirea se poate face cu apă
sau aer. Materialul dielectric, plasat între suprafeţele electrozilor ar trebui să
aibă o rezistenţă electrică cât mai mare şi, de asemenea, o conductivitate
termică ridicată, două proprietăţi care se întâlnesc destul de rar împreună.
De aceea, soluţia de compromis constă, în mod obişnuit, în utilizarea unui
material dielectric cu rezistivitate ridicată dispus într-un strat subţire care
rezolvă problema conductivităţii termice.
Puterea instalată a unui generator de ozon depinde de cerinţele
acestuia privind caracteristicile electrice ale curentului format între electrozi
(tensiune, frecvenţă, intensitate). Este cunoscut faptul că eficienţa unui
ozonator este direct proporţională cu frecvenţa curentului electric. Creşterea
frecvenţei este însoţită, însă, de pierderi electrice care, în anumite situaţii,
pot deveni prohibitive din punct de vedere economic, motiv pentru care
alegerea materialul dielectric la proiectarea unui ozonator constituie o
problemă importantă.
Gazul utilizat în ozonator este aerul sau oxigenul. Randamentul
energetic al generatoarelor de oxigen este mult diferit în cazul celor două
gaze. Astfel, un acelaşi ozonator va consuma, în cazul folosirii oxigenului,
mai puţin de jumătate din cantitatea de energie consumată atunci când
funcţionează cu aer. De aceea, chiar în condiţiile în care oxigenul este
costisitor, în cazul unităţilor mari se recomandă folosirea acestuia. Este
cunoscut faptul că ozonul este un bun oxidant şi are un puternic efect
corosiv ce este potenţat în mediu umed. De aceea, indiferent de natura
gazului, înainte de utilizare, acesta trebuie uscat.
Debitul de gaz constituie, de asemenea, un important parametru ce
determină concentraţia de ozon, măsurată la ieşirea din generator. Astfel, în
cazul unor debite mai scăzute, producţia de ozon a unui generator este mai
ridicată. Concentraţiile ozonului produs de majoritatea ozonatoarelor sunt
variabile între 0,5÷10 procente exprimate masic.

9.5.2. Eficacitatea acţiunii dezinfectante a ozonului

Acţiunea ozonului ca dezinfectant este dependentă de timpul de


contact şi dozaj. Ozonul reacţionează foarte repede în comparaţie cu alţi

260
Ingineria sistemelor recirculante

compuşi, cum ar fi clorul, şi aceasta din mai multe motive. Astfel, clorul
trebuie să disocieze în apă înainte de a atinge stadiul de toxicitate, în timp
ce ozonul este toxic prin simplul contact. Eficienţa ozonului este mai puţin
determinată de pH şi de temperatură decât în cazul clorului. Totuşi, se pare
că, ozonul este mai eficient la un pH egal cu 6 decât la un pH egal cu 8.
Ozonul nu reacţionează semnificativ cu amoniacul, aşa cum se întâmplă în
cazul clorului (Nebel şi al., 1975 citaţi de Wheaton, F., 1985). Acest
fenomen face posibil ca ozonul să reacţioneze mult mai rapid decât clorul.
De asemenea, ca acţiune oxidantă, ozonul este de două ori mai puternic
decât clorul.
In procesul de tratare secundară, cu ozon, a efluentului unei
canalizări urbane, Nebel şi alţii (1975, citaţi de Wheaton, F.,1985) au stabilit
că între numărul de microorganisme din apă şi concentraţia de ozon există
o corelaţie care, exprimată grafic într-un sistem de coordonate logaritmice,
se prezintă sub forma unei drepte; dependenţa este liniară pentru
concentraţii ale ozonului de 0,5 ÷ 10 mg/l. Acelaşi studiu indică faptul că
BOD, amoniacul, nitriţii, substanţele solide în suspensie, turbiditatea şi
culoarea descresc pe măsură ce concentraţia ozonului creşte, iar
concentraţia nitraţilor creşte odată cu sporirea concentraţiei de ozon.
Pavoni şi altii (1975, citaţi de Wheaton, 1985) au monitorizat efectul
ozonului, în concentraţie de 15 ppm, asupra unor virusuri şi bacterii
existente în apă distilată. Rezultatele arată că supravieţuirea
microorganismelor în timp este descrisă de o curbă sigmoidă. Dezinfecţia a
fost completă după aproximativ 15 secunde în condiţiile în care numărul
iniţial al bacteriilor a fost de cca 2 x 106 bacterii/ml iar cel al virusurilor de
109 unităţi/ml.
Pavoni (1975), Nebel (1975) au demonstrat că atât bacteriile cât şi
virusurile sunt distruse foarte rapid în cazul tratării cu ozon, fenomen
confirmat, în timp, de mai mulţi cercetători.
Rezultatele unor experimente privind efectul ozonului asupra unor
microorganisme (E.coli, alţi coliformi, poliovirusuri, bacteriofagii T-2 şi F-2,
Entamoeba histolytica, Schistosoma manioni) au fost sintetizate de Kelly
(1974, citat de Wheaton, F.,1985) care arată că, în condiţiile realizării unor
concentraţii ale ozonului rezidual de 0,05 ÷ 1,8 mg/l şi a unor timpi de
contact de 1 ÷ 22 minute, s-a atins, aproape în toate cazurile, un procent de
inactivare de 99%, iar procentul minim, de 95%, s-a înregistrat destul de rar.
Materia organică manifestă, de asemenea, o anumită afinitate faţă
de ozon. Acest fenomen stă la baza tratării apelor uzate în scopul eliminării
culorii, mirosului şi turbidităţii acesteia. De aceea, epurarea unei ape cu o
încărcare ridicată în substanţă organică necesită concentraţii mai mari de
ozon pentru a atinge un grad de dezinfecţie similar cu cel obţinut într-o apă
cu un conţinut mai redus de materie organică. Ozonul reacţionează cel mai

261
Metode de dezinfectie a apei

rapid cu compuşii organici prin ozonoliza legăturilor duble carbon – carbon


(Bailey, 1975 citat de Wheaton, F., 1985). Ozonul are efect oxidant asupra
următoarelor structuri chimice: legăturile multiple carbon-carbon de tip
olefinic şi acetilenic; moleculele aromatice, carbociclice şi heterocicclice;
legăturile carbon – azot şi alte grupări nesaturate similare; moleculele
nucleofile cum ar fi aminele, sulfurile, sulfoxizii, fosfiţii şi hidrogenul fosforat;
legăturile carbon – hidrogen din alcooli, eteri, aldehide, amine şi
hidrocarburi; legăturile siliciu – carbon, siliciu – siliciu şi siliciu – hidrogen;
alte tipuri de legături carbon – metal (Bailey, 1975 citat de Wheaton, F.,
1985).
Substanţele anorganice din apă pot manifesta, de asemenea,
afinitate pentru ozon. Este binecunoscut faptul, de exemplu, că fierul şi
manganul pot fi oxidate de către ozon până la forme de oxizi insolubili. Prin
tratarea unei ape dulci cu ozon, concentraţia fierului a fost redusă de la 9,54
mg/l la 0,07 mg/l iar cea a manganului de la 1,21 mg/l la 0,05 mg/l (Kjos şi
alţi,1975 citaţi de Wheaton, F., 1985). Folosind oxigen, în loc de ozon,
pentru tratarea aceleeaşi ape, concentraţia fierului a scăzut la doar 3,99
mg/l în timp ce concentraţia manganului s-a redus la numai 0,71 mg/l, valori
mult mai mari decât cele obţinute prin ozonare. Cunoscând efectul oxidant
al ozonului asupra compuşilor anorganici, utilizarea acestuia la dezinfecţia
apei din sistemele de cultură marine cu ciclu închis implică o monitorizare
riguroasă deoarece anumite săruri, a căror prezenţă în apă este
indispensabilă, pot fi aduse, prin oxidare, la forme insolubile, care, în fapt,
sunt astfel eliminate din sistem.

9.5.3. Toxicitatea ozonului

Ozonul prezintă un pronunţat efect toxic atât pentru om cât şi pentru


majoritatea organismelor acvatice. Măsura efectului toxicităţii ozonului
asupra organismelor vii este dată de nivelul dozei administrate, exprimată
volumic, şi de durata expunerii.
Pentru om, ozonul este letal în cazul unei expuneri de 0,1 minute la
o doză de 11000 ppm sau, al unei expuneri mai îndelungate, de 1ooo
minute, la o doză mult mai redusă, de cca 20 ppm. Toxicitatea ozonului la
om se face simţită începînd cu o doză de 3000 ppm asociată cu un timp de
expunere de 0,1 min, respectiv o doză de 4 ppm şi o durată a expunerii de
1000 min (Nebel şi alţii, 1975 citaţi de Wheaton, F., 1985).
Datele din literatura de specialitate privind toxicitatea ozonului
asupra organismelor acvatice sunt insuficiente şi mai puţin precise, cu
excepţia unor informaţii punctuale şi dispersate ce nu pot fi conexate pentru
a concluziona în legătură cu această problemă. Oricum, se pare că orice
cantitate de ozon, fie ea cât de mică, prezentă într-un sistem de cultură este

262
Ingineria sistemelor recirculante

dăunătoare şi trebuie evitată. De exemplu, Arthur şi Mount (1975 citaţi de


Wheaton, F., 1985) au constatat că o concentraţie a ozonului de 0,2 ÷ 0,3
ppm este letală pentru anumite specii de peşti. Din fericire, ozonul este
foarte instabil, descompunându-se cu rapiditate în oxigen. In aceste condiţii,
cele câteva minute scurse între momentul tratarii apei cu ozon şi cel al
introducerii acesteia în sistemul de cultură sunt suficiente pentru a evita
problemele de toxicitate. Referitor la alte organisme acvatice, de exemplu
larvele de stridii, literatura de specialitate (De Manche şi alţii, 1975 citaţi de
Wheaton, F., 1985) semnalează faptul că acestea sunt extrem de sensibile
chiar la valori foarte scăzute ale concentraţiei de ozon. In această situaţie,
este necesar ca, înainte de a fi introdusă în sistemul de cultură, apa
ozonată, în mod special cea marină, să fie trecută printr-un filtru cu carbon
activ la nivelul căruia parametrii de calitate ai apei sunt reechilibraţi.

9.5.4. Sisteme de dezinfecţie a apei cu ozon

Indiferent de soluţia constructivă adoptată, un sistem de tratare a


apei cu ozon trebuie să asigure un contact intim între organismele ţintă şi
ozon. De aceea, asigurarea unei eficiente amestecări a apei cu gazul
constituie o cerinţă primordială în cazul aplicării acestui sistem de
dezinfecţie. In funcţie de modul cum este satisfăcut acest deziderat,
contactorii ozon – apă pot fi încadraţi în patru grupe, anume: coloane cu
pulverizare; coloane cu umplutură; coloane cu talere sau site; sisteme de
dispersie a bulelor de gaz.
Principiul de funcţionare al coloanelor cu pulverizare constă în
injectarea apei, sub forma unor picături fine, în atmosfera de ozon a
coloanei. Se realizează, în acest mod, un contact corespunzător între cele
două faze, lichidă şi gazoasă, având drept rezultat transferul ozonului în
apă. Eficienţa transferului ozonului este direct proporţională cu mărimea
raportului dintre debitul fazei gazoase şi cel al fazei lichide (G/L). De aceea,
necesitatea realizării unor valori cât mai ridicate ale raportului G/L, pe
măsura eficienţei propuse, la care se adaugă şi instabilitatea ozonului,
constituie două principale argumente ce explică gradul limitat de utilizare al
coloanelor de pulverizare la ozonarea apei.
Coloanele cu umplutură constau într-un pat compact de material
granular prin care trece apa şi ozonul. Mediul granular asigură o suprafaă
de contact suficient de mare la nivelul căreia se produce transferul gazos.
Filtrele “trickling”, folosite în mod curent la tratarea apelor uzate, reprezintă
un bun exemplu de contactor apă – ozon ce se încadrează în categoria
coloanelor cu umplutură. Pe înălţimea coloanei, gazul şi lichidul se pot
deplasa în acelaşi sens sau în contracurent. Contactorii de tipul coloanelor
cu umplutură prezintă o multitudine de avantaje ce justifică posibilitatea

263
Metode de dezinfectie a apei

folosirii acestora la ozonarea apei, anume: dimensiuni mici, ceea ce implică


costuri, respectiv spaţii tehnologice reduse; capabilitate apreciabilă de
funcţionare într-un domeniu larg în ceea ce priveşte valoarea raportului
dintre debitul fazei gazoase şi al celei lichide (G/L); pierderi scăzute de
presiune la trecerea gazului şi apei prin mediul granular; funcţionare
corespunzătoare şi în cazul lichidelor ce produc o cantitate mare de spumă;
posibilitate de realizare în variante constructive ce permit operarea în linii de
presiune. Utilizarea coloanelor cu umplutură pentru ozonarea apei în scopul
dezinfecţiei implică cunoaşterea, în aceeaşi măsură, a unor dezavantaje
funcţionale, între care cele mai importante sunt: distribuirea inegală a
lichidului şi gazului în interiorul coloanei; posibilitatea colmatării mediului
filtrant cu solide suspendate transportate de apă.
Contactorii apă – ozon de tipul coloanelor cu talere sau site sunt
folosiţi, pe scară largă, în cadrul sistemelor mari. Ozonatoarele de acest tip
sunt alcătuite dintr-una, sau mai multe site/talere prin care trece ozonul. Apa
curge peste/prin aceste talere/site şi intră în contact cu gazul realizîndu-se,
astfel, transferul gazos. Caracteristicile funcţionale ale coloanelor cu site
sau talere sunt asemănătoare cu cele ale coloanelor cu umplutură.
Diferenţa dintre cele două tipuri constă în faptul că în cazul coloanelor cu
site sau talere ambele faze, lichidă şi gazoasă, sunt distribuite uniform pe
înălţimea coloanei. De asemenea, coloanele cu talere/site pot fi operate
într-un ecart mai mare al valorilor raportului G/L decât în cazul coloanelor cu
umplutură. Posibilitatea îndepărtării mai facile a solidelor sedimentate
constituie, de asemenea, un alt principal avantaj al coloanelor cu talere/site
comparativ cu cele cu umplutură (Stahl, 1975 citat de Wheaton, F., 1985).
Sistemele de dispersie sunt cel mai frecvent folosite pentru
transferul ozonului în apă. Dispersia unui gaz constă, în forma sa cea mai
simplă, în introducerea gazului respectiv, sub formă de bule, într-o coloană
de lichid. Este cunoscut faptul că transferul de masă este potenţat de
creşterea ariei interfeţei gaz – lichid, motiv pentru care sunt preferate bulele
de dimensiuni mici. De aceea, în mod obişnuit, gazul este introdus pe la
nivelul fundului coloanei sau bazinului, folosind elemente de distribuţie
specifice, capabile să producă bule cât mai fine. Elementele de distribuţie
sunt reprezentate, de regulă, de structuri microporoase confecţionate din
diferite materiale, cum ar fi: piatra, produsele de ceramică, carbura de
siliciu, materialele plastice etc. Realizarea unei suprafeţe de contact
impune, în anumite situaţii, amestecarea energică a apei cu ajutorul unor
dispozitive speciale, cel mai frecvent fiind folosit aspiratorul Venturi.
Alegerea unuia din cele patru tipuri de contactori depinde de mai
mulţi factori, între care cei mai importanţi sunt: microorganismele ţintă,
calitatea apei, debitul tehnologic necesar precum şi caracteristicile tehnice
şi funcţionale ale contactorilor. Oricum, dezideratul principal ce trebuie

264
Ingineria sistemelor recirculante

satisfăcut de sistemul ales constă în asigurarea, pe cât posibil, a unui


contact cât mai bun între ozon şi microorganismele ţintă. Aceasta
presupune, implicit, o suprafaţă de transfer cât mai mare între cele două
faze, gazoasă şi lichidă. Asigurarea timpului de contact necesar, adecvat
factorilor prezentaţi mai sus, constituie un important criteriu de apreciere a
performanţei contactorului ales. Posibilitatea reciclării oxigenului produs de
contactor reprezintă, de asemenea, un obiectiv important, mai ales atunci
când ozonatorul funcţionează cu oxigen pur.
Concentraţia ozonului rezidual, alături de timpul şi suprafaţa de
contact, sunt principalii parametri ce determină eficienţa dezinfecţiei.
Valoarea acestor parametri este variabilă în funcţie de organismele ţintă şi
de calitatea apei. Astfel, se pare că o concentraţie de 0,5 mg/l a ozonului
rezidual în efluentul unui contactor şi un timp de contact de 5 ÷ 10 minute
asigură, în cazul unei canalizări urbane, un grad de distrugere a
microorganismelor din apă mai mare de 95%. In majoritatea sistemelor din
acvacultură, un procent similar de dezinfecţie a apei uzate este obţinut, de
obicei, la valori mai reduse ale concentraţiei ozonului rezidual şi timpului de
contact datorită gradului mai redus de încărcare a apei în microorganisme,
compuşi organici şi compuşi anorganici. In literatura de specialitate se
apreciază că timpi de contact de 1 ÷ 5 minute şi concentraţii ale ozonului în
contactor de 0,56 ÷ 1 mg/l reprezintă parametri rezonabili pentru tratarea
apei în acvacultura sistemelor recirculante (Sproul şi Majumdar, l975 citaţi
de Wheaton, F., 1985).

9.6. Compararea metodelor de dezinfecţie

Dezinfecţia apei în acvacultura sistemelor recirculante presupune


alegerea, în baza unei analize critice, a uneia din metodele descrise.
Astfel, căldura este eficientă ca dezinfectant şi are avantajul că nu
produce reziduuri. Incălzirea apei este, însă, un procedeu extrem de
costisitor de tratare, motiv pentru care nu reprezintă, în majoritatea
cazurilor, o soluţie pentru dezinfecţia apei.
Clorul şi alţi doi halogeni, bromul şi iodul, sunt recunoscuţi pentru
efectul lor dezinfectant. Aceştia acţionează eficient asupra bacteriilor dar
necesită timpi de contact considerabili, de cel puţin 20 ÷ 30 min, pentru
distrugerea virusurilor. Clorul se combină cu materiale organice şi formează
cloramine. Atât cloraminele cât şi clorul gazos sunt foarte toxice pentru
majoritatea organismelor acvatice. Clorul gazos se poate elimina prin
aerare, însă cloraminele nu pot fi eliminate uşor prin această metodă.
Adsorbţia pe cărbune activ reprezintă o soluţie eficientă pentru a elimina
clorul gazos şi cloraminele. Aceasta operaţie necesită costuri suplimentare,

265
Metode de dezinfectie a apei

aferente materialelor şi activităţii de întreţinere continuă. Echipamentele de


distribuire şi amestecare a clorului sunt accesibile. Clorul este un produs
exploziv şi coroziv dar poate fi manipulat şi transportat în siguranţă dacă
sunt asigurate condiţii corespunzătoare.
Datorită capacităţii sale oxidante ridicate, dublă decât cea a clorului,
ozonul este foarte eficient ca dezinfectant. Ozonul distruge atât bacteriile
cât şi virusurile cu aceeaşi eficacitate şi viteză. Dozele şi timpii de contact
sunt, normal, mai mici pentru ozon decât pentru clor, în condiţiile obţinerii
aceluiaşi randament al dezinfecţiei. Cheltuielile de capital sunt, de
asemenea, mai mici în cazul utilizării ozonului comparativ cu clorul. Ozonul
trebuie preparat la faţa locului deoarece este prea instabil pentru a rezista
pe durata transportului. Ozonatoarele sunt, însă, relativ ineficiente în ceea
ce priveşte conversia energiei electrice. Astfel, în cazul obişnuit, cel al unui
ozonator care produce un procent de ozon din aer, randamentul energetic al
acestuia este de cca. 4,5 ÷ 5,0 %. Randamentul unui generator de ozon se
dublează în cazul utilizării oxigenului pur în locul aerului (Klein si alţii, l975
citaţi de Wheaton, F., 1985). Se pare că ozonul nu lasă reziduuri
dăunătoare în apă, spre deosebire de clor care produce, prin reacţii
specifice (ecuaţiile 9.3 ÷ 9.5), cloramine reziduale, toxice pentru
organismele de cultură. Oxigenul, rezultat al descompunerii ozonului, nu
este un produs toxic. Numeroşi autori susţin, totuşi, că apa ozonată
necesită un tratament de adsorbţie cu cărbune activ înainte de a fi introdusă
în sistemul de cultură al unor organisme mai sensibile faţă de calitatea apei
(de exemplu, larvele de stridii).
Lumina ultravioletă este un dezinfectant eficient atâta timp cât
turbiditatea apei este menţinută în limitele normale. In plus, sistemele de
dezinfecţie cu radiaţii UV nu produc reziduuri toxice în apă, condiţiile de
instalare sunt simple iar cele de operare, facile. Debitele mari, respectiv
turbiditatea relativ scăzută a apei, aspecte specifice acvaculturii industriale,
se constituie în principali factori prohibitivi ai folosirii luminii UV la dezinfecţia
apei. In schimb, pentru cercetările de laborator, sistemele de tratare a apei
cu radiaţii UV constituie, probabil, cea mai bună metodă de dezinfecţie
cunoscută. Întreţinerea acestor unităţi necesită eforturi financiare minime,
deşi înlocuirea periodică a lămpilor UV şi consumul de energie electrică al
acestora presupun o cheltuială permanentă. Aceste costuri trebuie, totuşi,
comparate cu cel al chimicalelor, în cazul utilizării clorului, sau al energiei
electrice necesare producerii ozonului.

266
Ingineria sistemelor recirculante

10
MANAGEMENTUL
PROIECTARII ŞI OPERARII
BAZINELOR DE CULTURĂ

Bazinele de creştere reprezintă, alături de compartimentul de


condiţionare a calităţii apei, componenta principală investiţională din cadrul
unui sistem recirculant. De aceea, la proiectarea unui sistem recirculant se
vor lua în considerare o multitudine de cerinţe de management privind
forma, dimensiunile şi costurile unităţilor de creştere astfel încât, în
condiţiile asigurării unei funcţionalităţi optime, să se realizeze o investiţie
specifică cât mai redusă. Principala problemă ce face obiectul
managementului proiectării şi exploatării unui bazin de creştere dintr-un
sistem recirculant constă în asigurarea unei dinamici corespunzătoare a
circulaţiei apei şi, legat de aceasta, adoptarea celor mai eficiente soluţii
constructive privind structurile de admisie şi evacuare a apei, precum şi
cele de colectare şi îndepărtare a solidelor şi peştilor morţi.
Practica sistemelor recirculante demonstrează că bazinele circulare
satisfac în cea mai mare măsură principala cerinţă tehnologică, anume,
asigurarea unor condiţii mediale omogene pentru biomasa de cultură, în
special conţinutul în oxigen, la nivelul întregului spaţiu de creştere.

10.1. Ingineria bazinelor de creştere

Experienţa acvaculturii practicate în sistemele recirculante indică


faptul că dimensiunea bazinelor de creştere influenţează semnificativ
indicatorii de performanţă economică.
Astfel, în cazul utilizării unui număr redus de bazine, de capacitate
mare, se obţin economii substanţiale, atât în ceea ce priveşte costurile de
capital cât şi cele de operare, comparativ cu varianta în care sunt folosite
mai multe bazine, de dimensiuni mai mici.
Explicaţia constă în faptul că volumul de manoperă consumat pentru
operarea unei unităţi de creştere este relativ independent de mărimea
acestuia deoarece timpii necesari pentru analiza calităţii apei, distribuirea
hranei sau spălarea bazinului sunt sensibil egali indiferent dacă bazinul are

267
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

capacitatea de 1 m3 sau 100 m3. De asemenea, costurile de capital ale


bazinelor raportate la unitatea de volum (costuri specifice) sunt invers
proporţionale cu mărimea acestora.
Managementul proiectării bazinelor de creştere de mari dimensiuni
impune rezolvarea unor condiţii specifice de operare, cele mai importante
ca impact tehnologic fiind următoarele:
- distribuirea optimă a curentului în cadrul bazinului în scopul amestecării
uniforme a apei şi îndepărtării rapide şi eficiente a solidelor;
- sortarea şi prelevarea materialului piscicol;
- îndepărtarea rapidă a exemplarelor moarte;
- izolarea biofiltrului pe durata aplicării tratamentelor terapeutice ale
biomasei de cultură;
- minimizarea riscului înregistrării de pierderi economice majore ca
urmare a falimentului unuia din bazinele de creştere, faliment cauzat de
factori de natură biologică sau mecanică.
In comparaţie cu bazinele mici, funcţionalitatea unităţilor de creştere
de mari dimensiuni este dependentă, într-o măsură covârşitoare, de
hidraulica acestora, respectiv de dinamica circulaţiei apei.
In bazinele de capacitate redusă (≤ 1 m3), cu o rata globală ridicată
de primenire a apei, asigurarea oxigenului pentru biomasa de cultură nu
constituie o problemă iar deşeurile (reziduuri metabolice şi furaje
neconsumate) sunt îndepărtate rapid.
Invers, în bazinele mari, timpul de retenţie hidraulică tinde să fie mai
scăzut şi, în consecinţă, metodele de admisie şi evacuare a apei precum şi
viteza de curgere a apei devin factori determinanţi ce influenţează
uniformitatea condiţiilor de calitate a apei din bazin.
Bazinele de creştere întâlnite în cadrul sistemelor recirculante diferă,
principial, prin formă, respectiv prin modul de circulaţie a apei.
Principalele criterii luate în considerare la proiectarea bazinelor sunt:
costurile de producţie, spaţiul utilizat, menţinerea calităţii apei şi
managementul tehnologic.
In practica actuală a sistemelor recirculante specializate în producţia
de peşte de consum este evidentă tendinţa utilizării bazinelor circulare de
dimensiuni mari. Bazinele circulare sunt atractive din următoarele
considerente:
- se întreţin simplu şi economic;
- asigură o calitate uniformă a apei la nivelul întregului spaţiu de creştere;
- pot fi operate într-un domeniu larg privind viteza de rotaţie a apei în
scopul optimizării condiţiilor ecotehnologice;
- solidele sedimentabile pot fi rapid şi eficient evacuate printr-un dren
central;
- pot fi realizate în variante constructive ce asigură observarea vizuală
sau automată a hranei neconsumate în scopul stabilirii raţiei optime de
administrare a hranei.
268
Ingineria sistemelor recirculante

Structurile de admisie/evacuare a apei în/din bazine şi echipamentele


de sortare, concentrare şi prelevare a peştelui este necesar să fie astfel
concepute încât să satisfacă următoarele deziderate: reducerea volumului
şi nivelului efortului fizic prilejuit de manipularea peştelui; asigurarea unei
cât mai bune şi uniforme calităţi a apei de cultură; asigurarea unui regim
optim privind viteza de rotaţie a apei în bazin, evacuarea rapidă, eficientă şi
uniformă a solidelor.
Capacitatea de autocurăţare constituie avantajul esenţial al bazinelor
circulare.
In ceea ce priveşte raportul dintre diametrul bazinului şi adâncimea
acestuia, literatura de specialitate (Burrows şi Chenoweth, 1955,
Chenoweth s.a., 1973, Larmoyeux s.a., 1973 citaţi de Timmons, 1998)
recomandă ca fiind optime valori de la 5:1 până la 10:1. Există multe ferme
ce utilizează, cu rezultate acceptabile, bazine circulare la care valoarea
acestui raport este mai redusă, anume, 3:1. In cazul bazinelor circulare tip
siloz raportul dintre diametru şi înălţimea acestora este 1:3.
Studii recente ale SINTEF Norvegian Hydrotechnical Laboratory
(Skybakmoen, 1989; Tvinnereim şi Skybakmoen, 1989 citaţi de Timmons,
1998) indică faptul că structurile de introducere a apei pot fi astfel
concepute încât să minimizeze problemele privind hidraulica bazinelor de
creştere.
Adoptarea raportului diametru/adâncime pentru un bazin de creştere
este influenţată de o multitudine de factori, cum ar fi: costul spaţiului
tehnologic, presiunea apei, densitatea de populare a bazinului, specia de
cultură, intensitatea hrănirii şi metodele de administrare a hranei.
Referitor la adâncimea bazinului, criteriul principal de adoptare a
acesteia constă în asigurarea unei cât mai lesnicioase manipulări a
materialului piscicol, în condiţii de maximă siguranţă privind tehnica
securităţii muncii în cadrul diferitelor secvenţe tehnologice (populare,
pescuit de control, sortare, tratamente profilactice, pescuit de recoltă etc.).
Bazinele circulare pot asigura, în cazul unei judicioase proiectări, o
amestecare relativ completă a apei. Curentul de apă ce alimentează
bazinul modifică instantaneu calităţile fizico-chimice şi biologice ale
mediului de cultură (temperatura; concentraţia în oxigen, amoniac, nitriţi,
dioxid de carbon etc.; reacţia şi alcalinitatea; conţinutul de solide în
suspensie; numărul total de germeni). In condiţiile în care poate fi atinsă o
adecvată amestecare a apei, întreaga biomasă de cultură din bazin este
expusă la aceeaşi calitate a apei.
Intr-un bazin circular menţinerea unei bune calităţi a apei poate fi
realizată prin: optimizarea soluţiei constructive şi funcţionale a structurii de
admisie a apei; stabilirea cât mai riguroasă a ratei schimbării apei astfel
încât parametrii limitativi privind calitatea apei să nu determine scăderea
producţiei atunci când sistemul atinge capacitatea portantă.

269
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

Viteza de rotaţie a apei dintr-un bazin de cultură trebuie să fie, pe cât


posibil, cât mai uniformă, atât în plan orizontal, dinspre perete spre centru,
cât şi în plan vertical, de la suprafaţa apei spre fundul bazinului. De
asemenea, viteza de rotaţie este necesar să fie suficient de mare pentru a
asigura o eficientă autocurăţare a solidelor sedimentabile. Totuşi, viteza de
rotaţie nu trebuie să fie superioară unei anumite valori limită, valoare
impusă de particularităţile ecofiziologice ale speciei de cultură şi talia
acestora. Practica sistemelor recirculante arată că viteze ale apei de (0,5÷
2) x L x s-1, unde L este lungimea corpului peştelui, sunt optime pentru
menţinerea stării de sănătate, a tonusului muscular şi a respiraţiei (Losordo
şi Westers, 1994 citaţi de Timmons, 1998). Vitezele necesare pentru a
conduce solidele sedimentabile spre drenul central al bazinului trebuie să
fie mai mari de 15÷3o cm x s-1 (Burrows şi Chenoweth, 1970; Makinen s.a.,
1988 citaţi de Timmons, 1998). Pentru tilapia, Balarin şi Haller (1982, citaţi
în Timmons, 1998) recomandă viteze ale apei mai mari de 20÷30 cm x s-1.
Pentru salmonide, Timmons şi Youngs (1991, citaţi de Timmons, 1998)
recomandă următoarea relaţie de calcul a vitezei de rotaţie a apei, viteză
ce corespunde exigenţei fiziologice a speciei (viteză de siguranţă-vsig),
anume:

Vsig <5,25/L0,37 10.1

unde vsig reprezintă viteza maximă proiectată (cca. 50% din viteza
critică de înot), exprimată în L x s-1, L fiind lungimea peştelui măsurată în
cm. In bazinele circulare, viteza apei este variabilă după o direcţie radială,
dinspre perete spre centrul acestora. Variabilitatea vitezei de rotaţie în plan
orizontal permite peştelui să selecteze un anumit câmp de viteze, adecvat
cerinţei fiziologice a acestuia la un moment dat. Spre deosebire de bazinele
circulare, bazinele tip „raceway” nu asigură această oportunitate, viteza
apei fiind uniformă de-a lungul acestora.

10.2. Structuri de admisie a apei în bazinele circulare

Bazinele circulare funcţionează prin injectarea tangenţială a apei la


nivelul peretele bazinului, pe o anumită lungime din raza sa. Modul specific
de admisie a apei în bazin determină o mişcare generală a masei de apă în
jurul axului vertical al acestuia sub forma unui aşa numit curent primar de
rotaţie. In acelaşi timp, datorită frecării curentului primar de peretele şi
fundul bazinului se formează, în plan transversal, un curent secundar
apreciabil ca intensitate. Curentul secundar prezintă o componentă radială
de suprafaţă, orientată dinspre centrul bazinului spre peretele acestuia, şi o
a doua componentă radială de fund orientată invers, dinspre perete spre

270
Ingineria sistemelor recirculante

centrul bazinului (Burrows şi Chenoweth, 1955, Larmoreux s.a., 1973,


Wheaton, 1977, Skybakmoen, 1989, Tvinnereim şi Skybakmoen, 1989,
Paul s.a., 1991, Goldsmith şi Wang, 1993 citaţi de Timmons, 1998)
(fig.10.1). Componenta radială de fund a curentului secundar transportă
solidele sedimentate spre drenul central al bazinului, căruia îi conferă, în
acest mod, o importantă oportunitate funcţională, anume capacitatea de
autocurăţare.

Curent influent

Zona puternic Zona irotaţională Zona puternic


Zona irotaţională
turbionară caracterizată turbionară
caracterizată Zona
caracterizată printr-o slabă caracterizată
printr-o slabă turbulentă a
printr-o bună amestecare şi printr-o bună
amestecare şi drenului
amestecare şi viteze reduse amestecare şi
viteze reduse
viteze mari viteze mari

Curent efluent
Fig. 10.1. Dinamica circulaţiei apei într-un bazin circular (Timmons M.B., 1998)

Un aspect important ce trebuie relevat în legătură cu dinamica


circulaţiei apei într-un bazin circular se referă la faptul că în zona centrală a
acestuia se poate dezvolta o regiune având forma unui tor cu ax vertical,
irotaţională sau cu o viteză de rotaţie foarte redusă a apei. Regimul relativ
staţionar al acestei zone determină o slabă amestecare a apei. Gradul de
extensie a zonei irotaţionale depinde de următorii factori: soluţia
constructivă a structurii de injectare tangenţială a curentului de apă la
nivelul peretelui bazinului; valoarea raportului dintre diametrul şi adâncimea
bazinului; mărimea debitului evacuat prin drenul central de pe fundul
bazinului. Zona irotaţională, caracterizată printr-o viteză neglijabilă de
rotaţie, respectiv un grad foarte redus de amestecare a apei, prezintă două
principale caracteristici, anume: concentraţia de oxigen dizolvat este
redusă, motiv pentru care această zonă nu este luată în considerare la
stabilirea densităţii de populare şi a capacităţii portante a bazinului; regimul
staţionar al apei asigură sedimentarea şi colectarea eficientă a solidelor în
suspensie.
Capacitatea de autocurăţare a unui bazin circular este determinată, în
parte, de mărimea debitului de apă evacuat prin drenul dispus central pe
fundul bazinului. In plus, îndepărtarea solidelor depinde de intensitatea
resuspendării în masa apei a materialelor sedimentate, resuspendare
generată de înotul peştilor în apropierea fundului bazinului. Aceasta
271
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

explică, în parte, de ce bazinele cu un nivel mai scăzut al biomasei nu


prezintă o la fel de bună capacitate de autocurăţare ca aceea a bazinelor
mai dens populate. In plus, deoarece solidele din apele reziduale din
acvacultură (hrană neconsumată şi dejecţii, în principal) au o greutate
specifică relativ apropiată de greutatea specifică a apei (obişnuit 1,05÷1,2
faţă de 1) (Chen s.a., 1993, Potter, 1997 citaţi de Timmons, 1998),
înclinarea fundului bazinului spre drenul central nu îmbunătăţeşte
capacitatea de autocurăţare a unui bazin circular. Panta radial convergentă
a fundului are rolul de asigura o rapidă şi completă evacuarea a apei dintr-
un bazin circular cu prilejul efectuării unor lucrări de întreţinere, reparaţii,
igienizări etc.
Viteza de rotaţie a apei într-un bazin circular poate fi controlată
printr-o judicioasă alcătuire a structurilor de admisie astfel încât curentul de
apă format să satisfacă, într-o cât mai mare măsură, exigenţa
ecotehnologică a speciei de cultură. In acest sens, Tvinnereim şi
Skybakmoen (1989, citaţi de Timmons, 1998) arată că viteza curentului
primar de rotaţie dintr-un bazin poate fi eficient controlată prin modificarea
forţei impulsului de admisie a apei (Fi), care rezultă din relaţia:

Fi = ρ x Q x (vorif – vrot) 10.2

unde, ρ este densitatea apei (Kg x m-3), Q este debitul influent (m3 x
-1
s ), vorif este viteza apei prin orificiile sau fantele structurii de admisie (m x
s-1) iar vrot reprezintă viteza de rotaţie a apei în bazin (m x s-1). Energia
impulsului de intrare este în mare măsură disipată, rezultatul disipării
constând în formarea curentului primar de rotaţie, respectiv generarea
fenomenului de turbulenţă în masa de apă aflată în rotaţie (fig.10.1). Forţa
impulsului şi, implicit, viteza de rotaţie a apei pot fi reglate prin ajustarea
debitului curentului de apă introdus în bazin ori prin modificarea numărului
sau mărimii deschiderilor (orificii, fante) din structurile de admisie
(Tvinnereim şi Skybakmoen, 1989 citaţi de Timmons, 1998). Paul s.a.
(1991, citat de Timmons, 1998) arată că viteza de rotaţie a apei din
apropierea peretelui unui bazin circular este direct proporţională cu viteza
de acces a apei prin deschiderile structurii de admisie, conform relaţiei:

vrot = α x vorif 10.3

unde constanta de proporţionalitate (α) este, în general, 0,15÷0,20,


condiţionat de alcătuirea structurii de admisie a apei. Modul de injectare a
apei influenţează o multitudine de caracteristici funcţionale ale unui bazin
circular, cum ar fi:
- uniformitatea epurei (profilului) vitezei apei în plan orizontal şi vertical;
- intensitatea curentului secundar radial de-a lungul fundului bazinului
spre drenul central al acestuia;
272
Ingineria sistemelor recirculante

- capabilitatea bazinului de a facilita deplasarea solidelor sedimentate


spre drenul central;
- uniformitatea amestecării apei la nivelul întregului bazin.
Din cele prezentate, rezultă că hidraulica bazinelor circulare este
determinant influenţată de sistemul de injectare tangenţială a apei în bazin.
Literatura de specialitate indică o multitudine de structuri de admisie a
apei în bazinele circulare, structuri ce pot fi clasificate astfel:
- surse punctuale (guri de alimentare tradiţionale);
- conducte de distribuţie orizontale, submersate, orientate radial, dinspre
peretele bazinului spre centrul acestuia; conductele sunt prevăzute cu
deschideri (orificii, fante) uniform distribuite pe toată lungimea;
- conducte de distribuţie verticale, submersate, prevăzute cu deschideri
uniform distribuite pe înălţimea acestora;
- structuri de admisie combinate, alcătuite dintr-o conductă orizontală şi o
a doua conductă verticală de distribuţie (fig. 10.2).

Funcţionarea simultană a difuzorului


orizontal şi a celui vertical
Funcţionarea exclusivă a difuzorului
vertical

1. Difuzor vertical
2. Difuzor orizontal
3. Conducta de alimentare
4. Regulator debit
5. Debitmetru
6. Ştuţ aerisire
7. Valvă distribuitoare

Fig. 10.2 Structură combinată de admisie a apei într-un bazin circular


(Skybakmoen S., 1989)

In vederea proiectării şi fundamentării managementului tehnologic al


bazinelor circulare este necesar să se cunoască principalele particularităţi
funcţionale ale diferitelor structuri de admisie a apei.
Astfel, în cazul surselor de alimentare punctuale pot fi evidenţiate
următoarele aspecte privind dinamica circulaţiei apei în bazin: viteză
neuniformă a apei, mai mare în zona peretelui şi mai redusă spre centru;
amestecare slabă a apei în zona irotaţională, rezultat al scurcircuitării
curentului de apă în zona centrală; resuspendare solide pe toată înălţimea
bazinului; antrenare redusă a solidelor sedimentate.
273
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

Referitor la structurile de admisie alcătuite din conducte orizontale


submersate, practica sistemelor recirculante evidenţiază trei importante
particularităţi privind hidraulica bazinelor circulare, anume: amestecare
efectivă a apei la nivelul întregului bazin; curent de fund slab şi mai puţin
stabil; eficienţă redusă de spălare a solidelor sedimentate.
Structurile de admisie de tipul conductelor de distribuţie verticale,
submersate, prezintă următoarele particularităţi funcţionale: asigură o mai
bună capacitate de autocurăţare decât sursele punctuale sau conductele
orizontale de distribuţie; curent de fund puternic ce asigură eliminarea
rapidă a sedimentelor; amestecare slabă a apei în zona irotaţională;
utilizare mai puţin eficientă a curentului de apă datorită scurtcircuitării
hidraulice a zonei centrale.
Sistemul combinat de admisie, cel mai perfecţionat ca soluţie
constructivă şi funcţională, asigură mai multe oportunităţi privind hidraulica
bazinelor circulare, cum ar fi: amestecarea uniformă a apei la nivelul
întregului bazin; prevenirea scurtcircuitării hidraulice a curentului de apă;
asigurarea unei viteze uniforme de rotaţie a apei, atât în plan orizontal
dinspre perete spre centrul bazinului, cât şi în plan vertical, pe adâncime,
de la suprafaţa apei spre fund; transportarea eficientă a solidelor reziduale
de pe fundul bazinelor şi evacuarea rapidă a acestora prin drenul central.
Particularităţile funcţionale ale unui bazin circular privind circulaţia
apei şi parametrii de calitate ai acesteia sunt ilustrate în figurile 10.3 şi
10.4.
Structură dublă de admisie a apei

Sită de evacuare

(V=volumul bazinului)

Fig. 10.3 Dinamica circulatiei apei într-un bazin circular cu


structură dublă de admisie a apei (Skybakmoen S., 1989)
274
Ingineria sistemelor recirculante

In cazul aplicării unei structuri de admisie combinate se recomandă


ca ramura verticală a acestuia să fie poziţionată la o anumită distanţă de
peretele bazinului pentru a nu stânjeni deplasarea peştilor.

± 50 % deviatia
standard

1 mg TSS/l

Fig 10.4 Distribuţia principalilor indicatori ai calităţii apei într-un bazin


circular cu structură dublă de admisie a apei.
a – concentratia de oxygen(mg/l);
b – concentratia in amoniac (deviaţie standard, %);
c – conţinutului total de solide suspendate în apă (mg/l).
(Skybakmoen M.B., 1989)

Bazinele circulare de mare capacitate mari (D > 6 m ) precum şi cele


rectangulare impun folosirea mai multor structuri de admisie având drept
scop următoarele: sporirea capacităţii de autospălare a solidelor,
uniformizarea vitezei apei şi creşterea gradului de omogenitate a calităţii
apei la nivelul întregului bazin. In acest caz, soluţia constructivă şi modul de
amplasare a structurilor de admisie trebuie să stânjenească într-o cât mai
mică măsură operaţiunile de manipulare ale materialului piscicol cu prilejul
275
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

diferitelor secvenţe tehnologice. Rezolvarea practică, destul de frecvent


aplicată, a acestei probleme constă în încorporarea orificiilor (fantelor) de
distribuţie a curentului de apă în peretele bazinului.

10.3. Structuri de evacuare a apei din bazinele


circulare

Bazinele circulare au capacitatea de a concentra şi transporta


solidele sedimentate, reziduuri metabolice digestive şi hrană neconsumată,
spre zona centrală a acestora. De aceea, locaţia logică a drenului de pe
fundul unui bazin circular trebuie să fie chiar centrul acestuia.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional, drenul unui bazin
circular este astfel conceput încât să asigure eliminarea continuă a
solidelor sedimentate şi concentrate, precum şi îndepărtarea intermitentă a
peştilor morţi, antrenaţi, de asemenea, în zona drenului central de pe
fundul bazinului.
Structura de evacuare a apei este, în mod obişnuit, folosită pentru
controlul nivelului apei din bazin prin conectarea acesteia la un deversor
amplasat în interiorul bazinului (fig. 10.5) sau în exteriorul acestuia (fig.
10.6).
Două tuburi concentrice, amplasate central, în interiorul bazinului
(fig.10.5) asigură, pe lângă principala funcţie, aceea de evacuare continuă
a solidelor, şi funcţia de control a adâncimii apei din bazin, corespunzător
cerinţei tehnologice.
O serie de fante perforate la baza tubului exterior sau o deschidere
continuă practicată la baza aceluiaşi tub exterior forţează curentul de apă
să fie extras de la nivelul fundului bazinului, solidele sedimentate fiind astfel
capturate, transportate şi îndepărtate din bazin.
Tubul interior are rolul de a descărca apa, partea superioară a
acestuia funcţionând ca un prag deversant inelar.
Nivelul apei din bazin poate fi reglat prin schimbarea cotei pragului
deversant, deziderat ce poate fi realizat în doua moduri, anume:
- modificarea înălţimii tubului, ceea ce presupune realizarea sa în
varianta telescopică;
- înclinarea în plan vertical a tubului interior, ceea ce conduce, de
asemenea, la modificarea cotei pragului deversant.

276
Ingineria sistemelor recirculante

Tuburi concentrice ce
Curent influent funcţionează ca un deversor
pentru controlul nivelului apei

Fante alungite la baza


Curent efluent
tubului exterior
Fig. 10.5 Structură internă de evacuare ce asigură controlul nivelului apei
şi îndepărtarea solidelor de pe fundul bazinului (Timmons M.B., 1998)

O principală particularitate funcţională a acestei structuri de evacuare,


particularitate ce determină eficienţa capacităţii de autospălare, constă în
posibilitatea ajustării înălţimii deschiderii dintre fundul bazinului şi baza
conductei exterioare. Drept rezultat, o forţă de sucţiune mai mare, obţinută
prin reducerea, din când în când, a înălţimii ferestrei sporeşte capabilitatea
curentului de fund de a colecta şi transporta solidele sedimentate.
Distanţa dintre cele două tuburi concentrice se stabileşte prin calcul
hidraulic în funcţie de mărimea debitului curentului de apă evacuat astfel
încât viteza ascensională a apei prin spaţiul inelar dintre tuburi să fie
suficient de mare (0,3÷1 m/s, condiţionat de mărimea şi greutatea specifică
a particulelor) pentru a asigura antrenarea solidelor până la nivelul pragului
deversant inelar.
Literatura de specialitate (Wheaton, 1977 citat de Timmons, 1998)
semnalează faptul că, în cazul bazinelor mari a căror hidraulică este
caracterizată de prezenţa unui puternic curent radial, structurile de
evacuare de tipul celei prezentate anterior pot determina apariţia unui
curent ascensional în jurul tubului vertical, curent ce antrenează în masa
apei o parte din sedimentele de fund, capacitatea de autospălare a
bazinului fiind sever diminuată de acest fenomen. Eliminarea acestei
deficienţe impune folosirea, în cazul bazinelor de mari dimensiuni, a unor
structuri adecvate de evacuare a apei, cel mai des întâlnite în practică fiind
gurile de evacuare dispuse central pe fundul bazinelor, asociate cu tuburi
verticale exterioare.

277
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

Atunci când nivelul apei este controlat cu un tub vertical dispus în


exteriorul bazinului (fig. 10.6), gura de evacuare de pe fundul acestuia
trebuie protejată cu o placă perforată sau cu o sită, elemente ce exclud
posibilitatea evadării materialului piscicol.

Curent influent Tuburi concentrice ce


funcţionează ca un deversor
pentru controlul nivelului apei

Bazin de cultură

Curent efluent
Fig. 10.6 Structură externă de evacuare ce asigură controlul nivelului apei
şi îndepărtarea solidelor de pe fundul bazinului (Timmons, 1998)

O structură eficientă de evacuare a apei este folosită în cazul


bazinelor de creştere tip AquaOptima AS (fig. 10.7 - Lunde s.a., 1997 citat
de Timmons, 1998). Structura constă dintr-o placă circulară compactă,
fixată deasupra gurii de evacuare, la nivelul căreia se formează un spaţiu
inelar unde particulele solide sunt accelerate, fenomen ce determină
creşterea eficienţei de capturare şi îndepărtare a acestora. Un separator
turbionar pentru separarea solidelor în suspensie şi un ansamblu de două
tuburi verticale concentrice pentru controlul adâncimii apei, plasate în
exteriorul bazinului, sunt racordate la gura de evacuare de pe fundul
acestuia. Deasupra drenului central este amenajat un dren secundar,
având forma unei site cilindrice, ce extrage apa din imediata apropiere a
fundului bazinului, apă ce prezintă o încărcare relativ redusă cu solide în
suspensie.
Elementele de protecţie ale gurii de evacuare (plăci perforate, site,
plăci compacte) sunt confecţionate din materiale rezistente la coroziune
(oţel inox, fibră de sticlă, materiale plastice).

278
Ingineria sistemelor recirculante

Fig. 10.7 Structură de evacuare a apei cu drenaj dublu la un bazin circular.


A - sistem de injecţie a apei în bazin; B - separator turbionar racordat la drenul
principal de pe fundul bazinului; C – dren secundar pentru evacuarea apei cu
încărcare redusă de solide în suspensie; D – ansamblu exterior de tuburi
concentrice ce funcţionează ca un deversor, racordat la drenul secundar
(Timmons, 1998)

Plăcile perforate cu fante orizontale, alungite, sunt mai frecvent


utilizate decât plăcile cu orificii circulare deoarece se spală mai uşor,
asigurând o mai mare suprafaţa activă pentru curgerea apei şi nu se
colmatează.
Mărimea fantelor este condiţionată de talia peştilor, în tabelul 10.1
fiind prezentate valorile orientative recomandate de Piper s.a.(1982, citat
de Timmons, 1998). Ideal, ochiurile sitei ce acoperă drenul central trebuie
să fie suficient de mici pentru a reţine peştele dar, în acelaşi timp, suficient
de mari pentru a nu fi colmatate de resturile de hrană neconsumată sau de
reziduurile metabolice digestive.

279
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

Tabel 10.1 Elemente dimensionale ale unor fante orizontale alungite


(Piper ş.a., 1982*)
Dimensiunea fantei (mm) Talia peştilor (g)
1,6 x 3,2 Larve-0,45
3,2 x 6,4 0,45-2,3
6,4 x 12,7 2,3-15
12,7 x 19,1 ≥ 15
*citat de Timmons, 1998

Pericolul ca peştii să fie antrenaţi spre gura de evacuare apare atunci


când aceştia nu mai pot evada din zona adiacentă drenului unde viteza
apei poate fi prea mare. Forţa de antrenare a peştilor este minimizată dacă,
printr-o judicioasă dimensionare a ariei suprafeţei totale a deschiderilor,
viteza apei prin sită este mai mică de 30 cm/s. In funcţie de specie şi
stadiul de dezvoltare al acesteia există situaţii particulare, mai ales la peştii
de talie mai mică, când viteza maxima admisibilă de trecere a apei prin sită
este de 15 cm/s (Pankratz, 1995 citat de Timmons, 1998). Aceste viteze nu
produc o scădere însemnată a presiunii la nivelul ochiurilor sitei însă
minimizează semnificativ forţa de antrenare a peştilor.
Nu toate speciile de peşti impun ecranarea drenului pentru a preveni
evadarea acestora din bazin. Astfel, literatura de specialitate recomandă
creşterea salmonidelor în bazine circulare cu diametrul de 4,9 ÷ 9.1 m, fără
a fi necesară protecţia drenului central. In acest caz (fig. 10.8), drenul
neecranat de pe fundul bazinului este racordat la o cameră exterioară de
forma unui tub vertical prevăzută cu un deversor (prea-plin) pentru controlul
adâncimii apei şi cu o sită transversală pentru capturarea peştelui mort.
Practica utilizării acestor tipuri de bazine nu semnalează pericolul evadării
peştelui prin drenul central neprotejat deoarece salmonidele nu manifestă
tendinţa apropierii de fundul bazinului, preferând curentul din masa apei.
Bazinul de creştere prezentat în fig. 10.8 poate fi modificat
constructiv, în sensul ataşării, pe porţiunea superioară a peretelui bazinului,
a unui dren secundar, situaţie în care bazinul poate fi operat ca un
separator centrifugal al solidelor aflate in suspensie.

280
Ingineria sistemelor recirculante

Curent influent

Bazin de cultură

Curent efluent
Fig. 10.8 Structură de evacuare cu drenul de fund neecranat racordat la o
cameră de nivel constant ce conţine un deversor pentru controlul adâncimii
apei şi un grătar pentru capturarea peştilor morţi (Timmons, 1998)

10.4. Structuri de drenaj dublu pentru concentrarea şi


îndepărtarea solidelor

Bazinele circulare pot fi operate, datorită capabilităţii lor de a


concentra solidele la nivelul drenului central de pe fundul lor, ca nişte
“separatoare turbionare”, ce pot fi încadrate, din punct de vedere funcţional,
în categoria bazinelor de sedimentare cu doi efluenţi. Astfel, sedimentele
concentrate pe fund pot fi îndepărtate prin drenul central de către un curent
de apă cu debit relativ redus, în timp ce un al doilea curent de apă având
debitul mult mai mare este evacuat din bazin printr-un alt dren, amplasat la
o cotă superioară faţă de drenul central al bazinului.
In acest sens, studii recente indică faptul că debitul curentului de apa
ce elimină solidele sedimentate prin drenul central de pe fundul bazinului
reprezintă 5 ÷ 20 % din debitul total al fluxului de apă ce părăseşte bazinul,
în timp ce diferenţa de debit, de 80 ÷ 95 %, este evacuată printr-un dren
secundar plasat deasupra celui central (Makinen s.a., 1988; Eikebrok şi
Ulgenes, 1993; Lunde s.a., l997 citaţi de Timmons, 1998) sau pe latura
exterioară a peretelui bazinului, în zona superioară a acestuia (fig. 10.9 –
Timmons, 1997 ). Alte două soluţii constructive ale unor structuri de drenaj
dublu, frecvent întâlnite în practica sistemelor recirculante, sunt prezentate
în fig. 10.7 (Lunde s.a., 1997 citat de Timmons, 1998) şi fig. 10.10 (Van
Toever, 1997 citat de Timmons, 1998 ).

281
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

Curent influent
(100%)

Efluent dren secundar, cu


debit mare şi încărcare
redusă în solide (80-99% Efluent dren principal, cu
din debitul total evacuat) debit scăzut şi încărcare
mare în solide (1-20% din
debitul total evacuat)
Fig. 10.9 Variantă de structură de evacuare a apei
dintr-un bazin circular cu doi efluenţi (după Timmons, 1998)

Control nivel apă Gură de evacuare a apei

Depozit
reziduuri

Fantă reziduuri Gură evacuare


solide apă limpezită
Tub evacuare reziduuri

Tub pentru apă


limpezită

Fig. 10.10 Structură de evacuare cu drenaj dublu a apei din bazin


(Van Toever, 1997 citat de Timmons, 1998)

282
Ingineria sistemelor recirculante

Folosirea structurilor de drenaj dublu pentru evacuarea apei din


bazinele circulare prezintă implicaţii economice considerabile deoarece
costurile de îndepărtare a solidelor depind într-o mai mare măsură de
volumul de apă care oricum este tratat, decât de concentraţia în solide a
efluentului ce urmează să fie tratat.
De aceea, pentru a reduce costurile de tratare a apei, necesarul de
spaţiu şi cerinţa privind mărimea pierderilor de presiune în cadrul unităţilor
de îndepărtare a solidelor se impune ca bazinele circulare să prezinte doi
efluenţi.
Unul din efluenţi, având debitul de cel mult 5 ÷ 20 % din debitul total
efluent al bazinului, concentrează şi îndepărtează majoritatea solidelor
sedimentate prin drenul central de fund pe care le transportă spre un
separator turbionar amplasat în exteriorul bazinului.
Al doilea efluent, cu un debit de 80 ÷ 95 % din debitul total efluent,
extrage apa, având o concentraţie mai redusă de solide în suspensie, de
la nivelul drenului secundar pe care o transportă spre un ansamblu de două
tuburi concentrice verticale ce controlează adâncimea apei în bazin,
plasate, de asemenea, în exterior. Când debitul efluentului celor două
tuburi verticale este relativ scăzut se recomandă injectarea de ozon pe
traseul acestuia în scopul creşterii gradului de îndepărtare a solidelor
(Summerfelt s.a., 1997 citat de Timmons, 1998).

10.5. Bilanţul solidelor

Eficienţa unui drenaj dublu în concentrarea solidelor la nivelul gurii de


evacuare a drenului central de pe fundul bazinului poate fi descrisă cu
ajutorul unui bilanţ masic în regim staţionar astfel:

[Q ⋅ TSS in ] + [PTSS ] = [Qe1 ⋅ TSS e1 ] + [Qe 2 ⋅ TSS e 2 ] 10.4

unde:
- Q·TSS in - cantitatea totală de solide în suspensie transportată de
influentul bazinului (kg);
- PTSS - cantitatea totală de solide în suspensie rezultate în
urma hrănirii (kg);
- Qe1·TSSe1 - cantitatea totală de solide în suspensie evacuată de
efluentul deversant (kg);
- Qe2·TSSe2 - cantitatea totală de solide în suspensie evacuată de
efluentul drenului central (kg).
- Q - debitul curentului influent al bazinului (m3/s);
- TSSin - concentraţia totală a solidelor în suspensie din influent
(kg/m3);

283
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

- Qe1 efluentului deversant al bazinului (m3/s);


- debitul
- TSSe1 - concentraţia totală a solidelor în suspensie din efluentul
deversant (m3/s);
- Qe2 - debitul efluentului drenului central de pe fundul bazinului
(m3/s);
- TSSe2 - concentraţia totală a solidelor în suspensie din efluentul
drenului central de pe fundul bazinului (m3/s).
Referitor la producţia de solide totale în suspensie rezultată în urma
hrănirii, PTSS, literatura de specialitate indică următoarea relaţia pentru
evaluarea acesteia:

PTSS = aTSS ⋅ r ⋅ ρ ⋅ V 10.5.

unde:
- aTSS – producţia de solide totale în suspensie, exprimată ca fracţie din
hrana administrată (kg TSS/ kg hrană);
- r – intensitatea hrănirii (kg hrană/kg peste x zi);
- ρ – densitatea de populare a bazinului (kg peste/m3);
- V – volumul apei de cultură (m3)

Fracţia solidelor îndepărtate (f) prin drenul central al bazinului poate fi


determinată din ecuaţia următoare:

Qe 2 ⋅ TSS e 2
f =
(Qe1 ⋅ TSS e1 ) + (Qe 2 ⋅ TSS e 2 ) 10.6

Combinând ecuaţiile 10.6 şi 10.4 se poate determina concentraţia


totală a solidelor în suspensie din efluentul drenului central de pe fundul
bazinului, din relaţia:

TSS e 2 = [(Q ⋅ TSS e1 ) + PTSS ]⋅


f
Qe 2 10.7

Aşa cum s-a prezentat, în cazul utilizării unui dren dublu creşte foarte
mult concentraţia solidelor ce pot fi eliminate prin drenul central principal
(gura de evacuare de pe fundul bazinului) de către un curent de apă cu un
debit relativ redus. Concentraţia solidelor din efluentul drenului central
principal poate fi de până la 10 ori mai mare decât concentraţia solidelor
din efluentul drenului secundar localizat fie deasupra drenului principal, în
imediata sa apropiere, fie amenajat sub forma unui prag deversant la
partea superioară a peretelui bazinului.
Astfel, în cazul unei structuri de drenaj dublu a unui bazin folosit
pentru creşterea tilapiei, s-a observat că solidele pot fi îndepărtate în
284
Ingineria sistemelor recirculante

totalitate numai prin drenul central de pe fundul bazinului de către un curent


de apă al cărui debit este de doar 2-3 % din debitul total al apei evacuate
din bazin (Timmons, 1998). În acelaşi caz, s-a evidenţiat faptul că în
efluentul drenului secundar, realizat sub forma unui prag deversant în
peretele bazinului, la partea sa superioară, concentraţia solidelor în
suspensie este de 6,4 mg/l. Valorile menţionate s-au înregistrat în
condiţiile în care intensitatea hrănirii este de 80 kg/zi, volumul bazinului 53
m3, debitul drenului central de pe fundul bazinului 110 l/min iar debitul
curentului de apă al biofiltrului şi unităţilor de condiţionare a calităţii apei
este 3,6÷5,5 m3/min.

10.6. Managementul tehnologic al bazinelor circulare

10.6.1. Sisteme de îndepărtare a peştilor morţi

Îndepărtarea zilnică a peştilor morţi prin drenul central constituie o


secvenţă tehnologică importantă în operarea bazinelor circulare.
Neîndepărtarea rapidă a peştilor morţi dintr-un bazin de creştere afectează
calitatea apei, starea de sănătate a materialului piscicol, eficienţa
îndepărtării solidelor, nivelul apei din bazin şi, în final, gradul de
profitabilitate. De aceea, managementul sistemelor recirculante presupune
folosirea unor procedee cât mai simple ca soluţie constructivă şi cu un
consum minim de manoperă pentru îndepărtarea zilnică a mortalităţilor din
bazinele de creştere.
Există o diversitate de abordări pentru a satisface această principală
cerinţă de management tehnologic al unui bazin circular.
Când drenul central de pe fundul bazinului este neacoperit, operaţia
de îndepărtare a peştilor morţi nu constituie o problemă. In acest caz, peştii
morţi căzuţi pe fundul bazinului sunt transportaţi de curentul radial spre
structura de drenaj dublu a bazinului (fig. 10.7). In mecanismul de
capturare a particulelor solide din structura de drenaj dublu este încorporat
un colector al peştilor morţi ce este racordat, prin intermediul unui tub
drenant cu diametru apreciabil stabilit în funcţie de talia materialului
piscicol, la ansamblul exterior de tuburi verticale (D).
O altă metodă de îndepărtare a peştilor morţi constă în încorporarea
sitei gurii de evacuare a drenului bazinului în tubul interior al unui ansamblu
central de două tuburi concentrice. Tubul exterior este prevăzut la partea
sa inferioară, deasupra fundului bazinului, cu mai multe deschideri largi ce
permit antrenarea peştilor morţi (fig.10.11). Diametrele celor două tuburi
concentrice se stabilesc astfel încât să fie asigurată o buna etanşare şi, în

285
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

acelaşi timp, o cât mai lesnicioasă manipulare pe durata operării. Peştii


morţi căzuţi pe fundul bazinului sunt, periodic, evacuaţi prin ridicarea
tubului interior; în absenţa sitei, unda de şoc (intumescenţa) provocată de
ridicarea bruscă a tubului interior antrenează, prin deschiderile practicate la
baza tubului exterior, peştii morţi concentraţi de curentul radial în zona
drenului central, spre gura de evacuare de pe fundul bazinului.

Tub interior detaşabil pentru


Ansambul tuburi îndepărtarea peştilor morţi
concentrice Grătar
Curent de Segment de tub
admisie a apei detaşabil pentru
îndepărtarea peştilor
Efluent cu
debit mare
Bazin de cultură şi încărcare
redusă în
solide

Efluent cu debit scăzut şi Îndepărtarea


încărcare mare în solide intermitentă a peştilor
Fig. 10.11 Sistem concentric de tuburi pentru îndepărtarea solidelor şi a peştilor
morţi prin drenul central al bazinului combinat cu un dren elevat pentru efluentul
secundar al bazinului, cu debit mare şi încărcare redusă în solide (Timmons, 1998)

Un bazin de creştere de tipul celui prezentat în fig.10.11 poate


funcţiona cu două sau cu o singură structură de evacuare a apei.
In primul caz, apa este descărcată atât prin deversare într-o cameră
cu nivel constant dispusă pe faţa exterioară a peretelui bazinului, la partea
sa superioară, cât şi prin evacuare de fund cu ajutorul unui ansamblu
extern de două tuburi concentrice verticale, racordat la drenul central al
bazinului. In această varianta constructivă, cu doi efluenţi, unul de
suprafaţa şi unul de fund, bazinul este operat ca un separator centrifugal
(turbionar).
In al doilea caz, apa este evacuată exclusiv prin drenul central de
fund ce este racordat printr-un tub vertical la aceeaşi cameră de nivel
constant amplasată în exterior, la partea superioară a bazinului.
In fiecare din cele două cazuri de operare descrise, peştii morţi pot fi
periodic eliminaţi prin drenul central de fund, racordat prin intermediul unui
tub cu diametrul adecvat taliei peştilor la o cameră de nivel constant unde
286
Ingineria sistemelor recirculante

sunt colectaţi şi îndepărtaţi din sistem. O sită dispusă transversal în camera


de nivel constant împiedică accesul peştilor morţi pe durata concentrării şi
colectării acestora la conducta de evacuare a apei.

10.6.2. Structuri de observare a reziduurilor de hrană

Calitatea hranei şi modul de administrare a acesteia, respectiv


intensitatea hrănirii sunt criterii determinante în fundamentarea
managementului tehnologic şi operaţional al bazinelor circulare.
Capacitatea de producţie a unui sistem recirculant poate fi mărită prin
folosirea unor furaje cu valoare nutritivă mai ridicată sau prin administrarea
acestora „ad libidum” (la discreţie, până la obţinerea saţietăţii).
Tipul furajului şi tehnica administrării acestuia sunt factori decisivi în
realizarea unor indicatori performanţi, cum ar fi randamentul conversiei
hranei, ritmul de creştere al biomasei şi gradul de irosire a hranei. Astfel,
este cunoscut faptul că furajele de calitate superioară asigură ritmuri de
creştere performante iar administrarea acestora „ad libidum” constituie un
mijloc foarte eficient de maximizare a creşterii. De asemenea, hrana
neconsumată poate fi inacceptabil de costisitoare şi, în acelaşi timp, să
majoreze, la un nivel destul de ridicat, cheltuielile ocazionate de
condiţionarea calităţii apei. De aceea, posibilitatea identificării momentului
când peştii au atins sau se află în apropierea stării de saţietate constituie
un instrument hotărâtor de maximizare a productivităţii.
Un asemenea monitoring poate fi realizat în condiţiile în care drenul
central este astfel conceput încât efluentul bazinului este obligat să treacă
printr-o structură de tuburi verticale ce permite observarea vizuală sau
înregistrarea automată a hranei neconsumate.
Diametrul tubulaturii structurii de evacuare a apei se alege astfel încât
viteza apei să fie de 0,3÷1,0 m/s pentru a asigura antrenarea eficientă a
hranei neconsumate de către efluentul bazinului, în special la nivelul
tubulaturii verticale. In mod obişnuit, hrana neconsumată poate fi
observată, în amestec cu dejecţiile solide, la nivelul separatorului
centrifugal (turbionar) unde ajung, de altfel, majoritatea solidelor dintr-un
bazin de creştere (fig.10.7).
Ajustarea intensităţii hrănirii impune o judicioasa evaluare a cantităţii
de hrană neconsumată, respectiv o corectă distincţie între furajele
neconsumate şi celelalte fracţiuni ale solidelor din separator. Dacă furajul
este distribuit mai lent, pe durata a 0,5÷1 ore, peştele se va hrăni până
ajunge la saţietate, administrarea furajului urmând să fie intreruptă în
momentul în care sunt observate cantităţi mici de hrană neconsumată în
separatorul centrifugal.
O altă metodă de hrănire, ce presupune atingerea stadiului de
saţietate, constă în detectarea automată a hranei neconsumate cu ajutorul
287
Managementul proiectării şi operării bazinelor de cultură

sondelor ultrason. Aceste echipamente asigură controlul duratei şi


intensităţii hrănirii prin programarea, în timp real, a distribuitorului de furaje,
în funcţie de cantitatea de hrană neconsumată detectată în efluentul
bazinului.

10.6.3. Structuri de sortare si concentrare a peştelui in bazinele


de cultura

In practica sistemelor recirculante din acvacultura pot fi întâlnite, în


mod curent, două strategii privind creşterea capacităţii lor de producţie.
Prima dintre ele, şi cea mai indicată, presupune aplicarea unor tehnologii
de producţie în flux continuu, în timp ce a doua strategie se bazează pe
folosirea unor densităţi mai mari de populare. Avantajul unei continue
populări şi recoltări a biomasei din bazine constă în faptul că sistemul de
producţie funcţionează permanent la nivelul capacităţii sale portante, ceea
ce implică menţinerea intensităţii hrănirii la valoarea sa maximă ca
principală modalitate de maximizare a producţiei.
Strategiile de populare şi recoltare continuă necesită frecvente,
laborioase şi stresante manipulări ale materialului piscicol. In plus, atunci
când clasele de vârstă sunt amestecate în bazinul de creştere iar peştii de
talie comercializabilă sunt pescuiţi periodic, la intervale relativ scurte de
timp, este mai dificil de stabilit randamentul conversiei hranei administrate.
In cazul populării continue este posibil, totuşi, ca la finalul unui ciclu de
producţie, cu o întârziere de până la un an, să se stabilească valoarea
coeficientului nutritiv global al hranei administrate şi să se obţină, de
asemenea, informaţiile privind statistica creşterii. Particularităţile
tehnologice ale sistemului de populare continuă, prezentate anterior, nu
constituie o problemă insurmontabilă pentru facilităţile cu un grad înalt de
tehnicitate şi care dispun de un management specializat.
Implementarea efectivă a unei strategii de populare continuă depinde,
în mare măsura, de metodele utilizate pentru manipularea materialului
piscicol şi de concepţia de construcţie a bazinului. De aceea, în cazul unei
populări în flux continuu, se impune încorporarea în cadrul bazinului a unui
mecanism (echipament, instalaţie etc.) ce poate fi utilizat atât pentru
sortarea peştelui cât şi pentru prelevarea acestuia.
Cel mai simplu procedeu de concentrare a peştelui în vederea sortării
sau pescuitului constă în utilizarea unei plase confecţionată din material
textil ale cărei caracteristici, mărimea laturii ochiului şi fineţea firului, depind
de talia peştilor. Materialul piscicol concentrat într-o anumită zonă a
bazinului este scos din apă cu ajutorul unor echipamente diferite (structuri
din plasă, pompe de peşte, lifturi specializate etc.), metoda de prelevare

288
Ingineria sistemelor recirculante

fiind condiţionată, în principal, de modul de alcătuire a bazinului şi de


productivitatea necesară.
O metodă importantă de sortare/concentrare a peştilor constă în
folosirea unor porţi ce pivotează în jurul axului bazinului, separând diferitele
grupe de mărime ale peştilor (Larmoyeux s.a, 1973 citat de Timmons,
1998). Porţile folosite pentru sortare (porţi-sortator) includ panouri
demontabile prevăzute cu bare egal spaţiate astfel încât peştii pot fi selectiv
pescuiţi, la diferite mărimi, prin schimbarea panourilor. Porţile-sortator sunt
astfel concepute ca soluţie constructivă şi de montaj încât să poată fi
scoase din bazin atunci când nu sunt în funcţiune.
In situaţii particulare privind circulaţia apei, în bazin poate fi instalat şi
menţinut, pentru câteva ore sau chiar o zi, un concentrator special.
Concentratorul este format din doi pereţi ce izolează peştii într-o anumită
zonă a bazinului şi care, pe baza comportamentului activ la hrănire şi a
înotului, va permite îndepărtarea exemplarelor mai mici realizând, în final,
autosortarea peştilor de talie comercializabila.
Includerea echipamentelor de sortare şi recoltare în cadrul facilităţilor
tehnologice constituie unul din cele mai importante criterii avute în vedere
la proiectarea bazinelor de creştere datorită impactului ridicat pe care
acestea îl au asupra costurilor globale de producţie.

289
Ingineria sistemelor recirculante

BIBLIOGRAFIE

Arbiv, R.,Jaap van Rijn, J. 1995. Performance of a treatment system for


inorganic nitrogen removal in intensive aquaculture systems.
Aquacultural engineering 14 (2): 189-203
Asbjorn Bergheim, Steinar Sanni, Georg Indrevik and Per Hølland. 1993.
Sludge removal from salmonid tank effluent using rotating microsieves.
Aquacultural engineering 12 (2): 97-109
Blancheton J.P., 2000. Developments in recirculation systems for
Mediteranean fish species. Aquacultural engineering 22 (1-2): 17-31
Brunty, J.L., Bucklin, R.A., Davis, J., Baird, C.D., Nordstedt, R.A. 1997. The
influence of feed protein intake on tilapia ammonia production.
Aquacultural engineering 16 (3): 161-166
Chapman, P.E., Pophamn, J.D., Griffin, J., Michaelson. 1987.
Differentiation of physical from chemical toxicity in solid waste fish
bioassay. Water, Air and Soil Pollution 33:295-308.
Chen S., Timmons, M.B., Bisogni, Jr, J.J., Aneshansley, D.J. 1994.
Modeling surfactant removal in foam fractionation: Theoretical
development. Aquacultural engineering 13 (3): 163-181
Chen S., Timmons, M.B., Bisogni, Jr, J.J., Aneshansley, D.J. 1994.
Modeling surfactant removal in foam fractionation: II –– Experimental
investigations. Aquacultural engineering 13 (3): 183-200
Chen, S., Timmons, M.B., Aneshansley D.J., Bisogni, J.J. 1993.
Suspended solids characteristics from recirculating aquacultural
systems and design implications. Aquaculture 112:143-155.

320
Bibliografie

Chen, S., Timmons, M.B., Aneshansley D.J., Bisogni, J.J. 1994. Bubble
size distribution in a column applied to aquaculture system.
Aquacultural Engineering 11:267-280.
Chen, S., Timmons, M.B., Aneshansley D.J., Bisogni, Jr, J.R.1994. Bubble
size distribution in a bubble column applied to aquaculture systems.
Aquacultural engineering 11 (4): 267-280
Chen, S., Timmons, M.B., Bisogni, J.J., Aneshansley D.J. 1992 A. Protein
and its removal by foam fractionation from recirculating aquacultural
systems. Progressive Fish-Culturist 55:76-78.
Chen, S., Timmons, M.B., Bisogni, J.J., Aneshansley D.J. 1992 B.
Suspended solids removed by foam fractionation. Progressive Fish-
Culturist 55:69-75.
Chenoweth, H.H., Larmoyeux, J.D., Piper, R.G.1973. Evaluation of circular
tanks for salmonid production. Progr. Fish-Culturist 35: 122-131.
Chiba, K. 1980. Present status of flow through systems and recirculation
systems and their limitations in Japan. Symposium on new
developments in the utilization of heated effluents and recirculation
systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th Session, Stavanager,
Norway, 28-30 May.
Ciolac, A. 2002. Ecologie. Ed. Didactică şi Pedagogică. 278 p.
Colt, J., Orwicz, K. 1991 Modeling production capacity of aquatic culture
systems under freshwater conditions. Aquacultural engineering 10 (1):
1-29
Colt,J., Sheahan, J.E., Bouck, G.R. 1993. Evaluation of the `Michigan' type
pure oxygen columns for oxygen addition and nitrogen removal.
Aquacultural engineering 12 (3): 141-154
Cripps S.J., Bergheim, A. 1998. Solids managements and removal for
intensive aquaculture production systems. International Conference
“Aquaculture and water fish culture, shellfish culture and water usage”.
Abstracts. Bordeaux, France, October 7-10: 62-64
Cripps, S.J., Poxton, M.G.1992. A review of the design and performance of
tanks relevant to flatfish culture. Aquacultural Engineering 11:71-91.
Cristea V., Ceapa, C., Rauta, M., Stefanescu V. 1998. Oportunitatea si
conditiile introducerii sistemelor superintensive in acvacultura Romaniei.
Proceedings of “Aquarom. ‘98” Simposium, Galati, Romania, May 18-
22: 196-200.

321
Ingineria sistemelor recirculante

Cristea, V. 1988. Amenajări şi construcţii piscicole. Ed. Universitatea


„Dunărea de Jos” Galaţi. 420 p.
Cristea, V. 2002. Amenajări, construcţii şi intalaţii în acvacultură. Ed.
Didactică şi Pedagogică Bucuresti. 450 p.
Cristea, V., Grecu I., Ceapă, C., Cristea Ve., Talpeş M., Roşu A. 2003.
Cercetări privind creşterea speciei Acipenser stellatus în module de
creştere superintensivă de tip acvariu. În volumul lucrărilor
Simpozionului Internaţional, EURO aliment-2003. Ed. Academica.
Cristea, V., Răuţă, M., Ceapă, C., Cervinski, C. 1992. Algoritmi şi programe
de calcul pentru proiectarea amenajărilor piscicole. În volumul lucrărilor
Simpozionului Internaţional „Acvacultura şi pescuitul viitorului”: 36-41.
Cristea, V., Răuţă, M., Stăncioiu, S., Ceapă, C. 1992. Amenajările
piscicole, prezent şi perspectivă. În volumul lucrărilor Simpozionului
Internaţional „Acvacultura şi pescuitul viitorului”: 79-84.
Davenport, M.T., Timmons, M.B., Vinci B.J., Crum, M.K. 2001.
Experimental evaluation of low head oxygenators. Aquacultural
engineering 24 (4): 245-256
Delos Reyes Jr., A.A., Lawson, T.B. 1996. Combination of a bead filter and
rotating biological contactor in a recirculating fish culture system.
Aquacultural engineering 15 (1): 27-39
Eding, E., Klapwijk A. 1998. Nitrogen removal in recirculating aquaculture
systems. International Conference “Aquaculture and water fish culture,
shellfish culture and water usage”. Abstracts. Bordeaux, France,
October 7-10: 76-77.
Flatow, R.E. 1980. High dosage ultraviolet water purification: an
indispensable tool for recycling, fish hatcheries and heated effluent
aquaculture. Symposium on new developments in the utilization of
heated effluents and recirculation systems or intensive aquaculture.
EIFAC, 11 th Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Fontaine, P., Terver, D., Georges, A. 1996. Application of aquariological
techniques to an intensive fish-rearing process using recycled, warmed
water for the production of rainbow trout fry, Oncorhynchus mykiss.
Aquacultural engineering 15 (6): 485-498
Fridman, A.L. 1980. Recirculation systems in Eastern Europe. Symposium
on new developments in the utilization of heated effluents and
recirculation systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th Session,
Stavanager, Norway, 28-30 May.

322
Bibliografie

Golz, W.J., Rusch, K.A., Malone, R.F. 1999. Modeling the major limitations
on nitrification in floating-bead filters. Aquacultural engineering 20 (1):
43-61
Greiner, A.D., Timmons, M.B. 1998. Evaluation of the nitrification rates of
microbead and trickling filters in an intensive recirculating tilapia
production facility. Aquacultural engineering 18 (3): 189-200
Gross, A., Boyd, C.E., Wood, C.W. 2000. Nitrogen transformations and
balance in channel catfish ponds. Aquacultural engineering 24 (1):1-14
Hackney, G., Colt, H.C.. 1982. The performance and design of packed
column aeration system for aquaculture. Aquacultural Engineering
1:275-295.
Hagopian D.S., Riley, J.G. 1998. A closer look at the bacteriology of
nitrification. Aquacultural engineering 18 (4): 223-244
Hargrove, L.L., Westerman, P.W., Losordo, T.M. 1996. Nitrification in three-
stage and single-stage floating bead biofilters in a laboratory-scale
recirculating aquaculture system. Aquacultural engineering 15 (1): 67-8
Heine, J.M., Hankins, J.A., Weber, A.L., Watten, B.J. 1996. A semiclosed
recirculating-water system for high-density culture of rainbow trout.
Prog. Fish-Culturist 58:11-22.
Horowitz, A., Samocha, T.M., Gandy, R.L., Horowitz, S. 2001. Toxicity tests
to assess the effect of a synthetic tank liner on shrimp survival and
nitrification in a recirculating superintensive production system.
Aquacultural engineering 24 (2): 91-105
Jones, R.E., Petrell R.J., Pauly, D. 1999. Using modified length–weight
relationships to assess the condition of fish. Aquacultural engineering
20 (4): 261-276
Kamstra, A., van der Heul, J.W., Nijhof, M. 1998. Performance and
optimisation of trickling filters on eel farms. Aquacultural engineering 17
(3): 175-192
Kim, S-K., Kong, I., Lee B.H., Kang, L., Lee M.K, Kuen Hack Suh, K.H.
2000. Removal of ammonium-N from a recirculation aquacultural
system using an immobilized nitrifier. Aquacultural engineering 21 (3):
139-150
Klapsis, A., Burley, R. 1984. Flow distribution studies in fish rearing tanks.
Part 1-design constraints. Aquacultural Engineering 3:103-118.

323
Ingineria sistemelor recirculante

Klapsis, A., Burley, R. 1985. Flow distribution studies in fish rearing tanks.
Part 1-analysis of hydraulic performance of 1 m square tanks.
Aquacultural Engineering 4:113-134.
Kossmann, H. 1980. A warm water recycling system for grass carp
production. Symposium on new developments in the utilization of
heated effluents and recirculation systems or intensive aquaculture.
EIFAC, 11 th Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Kown, B. 1971. The effects of column height and diameter on the
effectiveness of a continuous bubble fractionation system. Water
Research 5: 93-102.
Krumins, V., Ebeling J., Wheaton, F. 2001. Part-day ozonation for nitrogen
and organic carbon control in recirculating aquaculture systems.
Aquacultural engineering 24 (3): 231-241
Krumins, V., Ebeling, J. M., Wheaton, F.2001. Ozone's effects on power-
law particle size distribution in recirculating aquaculture systems.
Aquacultural engineering 25 (1): 13-24
Larmoyeux, J.D., Piper, R.G., Chenoweth, H.H. 1973. Evaluation of the
circular tanks for salmonid production. Progr. Fish-Culturist 35:122-131.
Leang, O.I., Kleppe, H. 2000. Efficiency of nitrification in trickling filters
using different filter media. Aquacultural engineering 21 (3): 181-199
Leonard, N., Blancheton J.P., Guiraud J.P. 2000. Populations of
heterotrophic bacteria in an experimental recirculating aquaculture
system. Aquacultural engineering 22 (1-2): 109-120
Liao, P.B. 1971. Water requirements of salmonids. Progressive Fish
Culturist 33 (4): 210-224
Liao, P.B. 1980. Treatemant units used in recirculation systems for
intensive aquaculture. Symposium on new developments in the
utilization of heated effluents and recirculation systems or intensive
aquaculture. EIFAC, 11 th Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Liao, P.B., Mayo, R.D., 1974. Intensified fish culture combining water
reconditioning with pollution abatement. Aquaculture 3:61-85.
Lorenzen, K. 1998. Ammonia transformations in intensive pond culture:
implications for the design of integrated recirculation systems.
International Conference “Aquaculture and water fish culture, shellfish
culture and water usage”. Abstracts. Bordeaux, France, October 7-10:
175-176.

324
Bibliografie

Losordo, T. 1998. Recirculating aquaculture technology for finfish


production: considerations and components for solids removal and
biological nitrification and oxygenation. International Conference
“Aquaculture and water fish culture, shellfish culture and water usage”.
Abstracts. Bordeaux, France, October 7-10: 177-178
Losordo, T.M., Masser M.P., Rakocy J., 1998. Recirculating aquaculture
tank production systems. An overview of critical considerations. SRAC
Publication No. 451.
Losordo, T.M., Westers H. 1994. System carriyng capacity and flow
estimation. In Timmons, M.B., Losordo, T.M. (Eds.), Aquaculture Water
Systems: Engineering Design and Management. Elsevier, New York: 9-
60
Loyless J.C., Malone, R.F. 1998. Evaluation of air-lift pump capabilities for
water delivery, aeration, and degasification for application to
recirculating aquaculture systems. Aquacultural engineering 18 (2):
Pages 117-133
Makinen, T., Lindgren, S., Eskelinen, P., 1988. Sieving as an effluent
treatment method for aquaculture. Aquacultural Engineering 7:367-377.
Malone, R.F., Beecher, L.E. 2000. Use of floating bead filters to recondition
recirculating waters in warmwater aquaculture production systems.
Aquacultural engineering 22 (1-2): 57-73
Mayer, I., McLean, E.1995. Bioengineering and biotechnology strategies for
reduced waste aquaculture. Water Sci. Technol. 31 (10), 85-102.
Mayo, R.D. 1980. Recirculation systems in Northern America. Symposium
on new developments in the utilization of heated effluents and
recirculation systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th Session,
Stavanager, Norway, 28-30 May.
Millamena, O. M. 1992. Ozone treatment of slaughterhouse and laboratory
wastewaters. Aquacultural engineering 11 (1): 23-31
Mohammad T. Ridha, M.T., Cruz, E.M. 2001. Effect of biofilter media on
water quality and biological performance of the Nile tilapia Oreochromis
niloticus L. reared in a simple recirculating system. Aquacultural
engineering 24 (2): 157-166
Munteanu, G., Bogatu D. 2003. Tratat de ihtiopatologie. Ed. Excelsior Art.
816 p.
Nemoto, K. 1980. Eel culture in a recirculation and filtration system utilizing
heated fresh water effluents. Symposium on new developments in the

325
Ingineria sistemelor recirculante

utilization of heated effluents and recirculation systems or intensive


aquaculture. EIFAC, 11 th Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Oprea, L., Georgescu, R.. 2000. Nutriţia şi alimentaţia peştilor. Ed. Tehnică,
Bucureşti, 277 p.
Out, L., Timmons, M.B., Vinci B.J. 2001. Characterizing bubble penetration
from a falling stream. Aquacultural engineering 24 (4): 279-287
Palacios, G.L., Timmons, M.B. 2001. Determining design parameters for
recovery of aquaculture wastewater using sand beds. Aquacultural
engineering 24 (4): 289-299
Patterson, N.P., Watts K.C., Timmons M.T. 1999. The power law in particle
size analysis for aquacultural facilities. Aquacultural engineering 19 (4):
259-273
Petit, J. 1980. Utilisation de l’oxygen pur en pisciculture. Symposium on
new developments in the utilization of heated effluents and recirculation
systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th Session, Stavanager,
Norway, 28-30 May.
Piedrahita, R.H., Seland, A. 1995. Calculation of pH in fresh and sea water
aquaculture systems. Aquacultural engineering 14 (4): 331-346
Poxton, G.M., Murray K.R., Linfoot, B.T., Pooley A.B.V. 1980. The design
and performance of biological biofilters in an experimental mariculture
facility. Symposium on new developments in the utilization of heated
effluents and recirculation systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11
th Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Răută, M., Cristea, V., Lazu, D. 1981. Possibilites d’obtention d’une
production de poissons par modification de la technologie
d’exploatation et de la conception d’amenagement. Buletinul
Universităţiii Galaţi, fascicula VII, Tehnică Piscicolă, anul IV: 14-21.
Reinemann, D.J., Timmons M.B. 1989. Prediction of oxygen transfer and
total dissolved gas pressure in airlift pumping. Aquacultural Engineering
8:29-46.
Remmerswaal R. A.M., De Bruin, T. 1998. Recirculation system
development in Israel. International Conference “Aquaculture and water
fish culture, shellfish culture and water usage”. Abstracts. Bordeaux,
France, October 7-10:233-234.
Rosenthal, H. 1980. Ozonation and sterilization. Symposium on new
developments in the utilization of heated effluents and recirculation

326
Bibliografie

systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th Session, Stavanager,


Norway, 28-30 May.
Rosenthal, H. 1980. Recirculation systems in Western Europe. Symposium
on new developments in the utilization of heated effluents and
recirculation systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th Session,
Stavanager, Norway, 28-30 May.
Rosenthal, H., Andjus, R., Kruner, G. 1980. Daily variations of water quality
parameters under intensive culture conditions in a recycling system.
Symposium on new developments in the utilization of heated effluents
and recirculation systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th
Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Rueter J., Johnson R. 1995. The use of ozone to improve solids removal
during disinfection. Aquacultural engineering 14 (2): 123-141
Sanni, S., Forsberg, O.I. 1996. Modelling pH and carbon dioxide in single-
pass sea-water aquaculture systems. Aquacultural engineering 15 (2):
Pages 91-110
Sastry, B.N., Aurelio A. DeLosReyes Jr., A.A., Rusch K.A., Malone R.F.
1999. Nitrification performance of a bubble-washed bead filter for
combined solids removal and biological filtration in a recirculating
aquaculture system. Aquacultural engineering 19 (2): 105-117
Singh, S., Ebeling, J., Wheaton, F. 1999. Water quality trials in four
recirculating aquacultural system configurations. Aquacultural
engineering 20 (2): 75-84
Skjolstrup, J., Nielsen, P.H., Frier, J.-O., McLean, E. 1998. Performance
characteristics of fluidised bed biofilters in a novel laboratory-scale
recirculation system for rainbow trout: nitrification rates, oxygen
consumption and sludge collection. Aquacultural engineering 18 (4):
265-276
Soderberg, R.W. 1994. Flowing water fish culture. In Lewis Publishers.147 p
Sowerbutts, B.J., Forster J.R.M. 1980. Gases exchange and reoxigenation
nder intensive culture conditions in a recycling system. Symposium on
new developments in the utilization of heated effluents and recirculation
systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th Session, Stavanager,
Norway, 28-30 May.
Stăncioiu, S. 1978. Ihtiologie generală. Ed. Universităţii „Dunărea de Jos”
Galaţi. 350 p.

327
Ingineria sistemelor recirculante

Stăncioiu, S. 1987. Ihtiologie sistematică. Ed. Universităţii „Dunărea de Jos”


Galaţi. 400 p.
Summerfelt, S. Piedrarhita R.H., 1998. Oxygenation and carbon dioxide
control. International Conference “Aquaculture and water fish culture,
shellfish culture and water usage”. Abstracts. Bordeaux, France,
October 7-10: 259-260.
Summerfelt, S.T., Hankins, J.A., Weber, A., Durant, M.D. 1997. Ozonation
of a recirculating rainbow trout culture system: II Effects on microscreen
filtration and water quality. Aquaculture 158: 57-67.
Summerfelt, S.T., Vinci, B.J., Piedrahita, R.H. 2000. Oxygenation and
carbon dioxide control in water reuse systems. Aquacultural
engineering 22 (1-2): 87-108
Suresh, A.V., Lin, C.K. 1992. Effect of stocking density on water quality and
production of red tilapia in a recirculated water system. Aquacultural
engineering 11 (1): 1-22
Thoman, E.S., Ingall, E.D., Davis D.A., Arnold C.R. 2001. A nitrogen
budget for a closed, recirculating mariculture system. Aquacultural
engineering 24 (3): 195-211
Timmons M., Thomas M. Losordo, 1994. Aquaculture Water Reuse
Systems: Engineering design and management. Developments in
Aquaculture and Fisheries Science, Elsevier, Vol. 27. 346 p.
Timmons, M.B., Summerfelt S.T., Vinci, B.J. 1998. Review of circular tank
technology and management. Aquacultural engineering 18 (1):51-69
Timmons, M.B., Vinci, B.J., Davenport, M.T., Crum, M.K. 2001 A
mathematical model of low-head oxygenators. Aquacultural engineering
24 (4): 257-277
Tvinneereim, K., Skybakmoen, S. 1989. Water exchange and self-cleaning
in fish rearing tanks. In: De Pauw, N., Jaspers, E., Ackefors, H.,
Wilkens, N. (Eds.). Aquaculture: A Biotechnology in Progress.
European Aquaculture Society, Bredena, Belgium: 1041-1047.
Twarowska, J/G., Westerman P.W., Losordo, T.M. 1997. Water treatment
and waste characterization evaluation of an intensive recirculating fish
production system. Aquacultural engineering 16 (3): 133-147
Van Toever, W., Mackay K.T. 1980. A modular recirculation hatchery and
rearing system for salmonids utilizing ecological design principles.
Symposium on new developments in the utilization of heated effluents

328
Bibliografie

and recirculation systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11 th


Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Vasilescu. G. 1986. Hidrobiologie. Ed. Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi.
340 p.
Vav Rijin, J. 1998. Nitrogen and phosphorus removal in recirculating
aquaculture systems. International Conference “Aquaculture and water
fish culture, shellfish culture and water usage”. Abstracts. Bordeaux,
France, October 7-10: 267.
Vinci, B.J., Watten B.J., Timmons, M.B. 1997. Modeling gas transfer in a
spray tower oxygen absorber. Aquacultural engineering 16 (1-2): 91-
105
Wagner, E.J., Bosakowski, T., Miller, S.A. 1995. Evaluation of the
absorption efficiency of the low head oxygenation system. Aquacultural
engineering 14 (1): 49-57
Weatherley, L. R., Hill, R. G., Macmillan, K. J. 1993. Process modelling of
an intensive aquaculture system. Aquacultural engineering 12 (4): 215-
230
Weeks, N.C., Timmons, M.B., Chen, S. 1992. Feasibility of using foam
fractionation for the removal of dissolved and suspended solids from
fish culture water. Aquacultural engineering 11 (4): 251-265
Weeks, N.C., Timmons, M.B., Chen, S. 1992. Feasibility of using foam
fractionation for the removal of dissolved and suspended solids from the
fish culture water. Aquacultural Engineering 11:251-265
Wheaton, F.W. 1985. Aquacultural Engineering. In: Robert E. Krieger
Publishing Company, Malabar, Florida. 708 p.
Wickins, J.F. 1980. Water quality requirements for intensive aquaculture: a
review. Symposium on new developments in the utilization of heated
effluents and recirculation systems or intensive aquaculture. EIFAC, 11
th Session, Stavanager, Norway, 28-30 May.
Williams, R.C., Hughes, S.C., Rumsey G.L. 1982. Use of ozone in a water
reuse system for salmonids. Progress Fish-Culturist 44 (2): 102-105
Wong, K.B., Piedrahita, R.H. 2000. Settling velocity characterization of
aquacultural solids. Aquacultural engineering 21 (4): 233-246
Wood, L.G., Watten, B.J., Haugh, G.C., Libey, G.S., Dillaha, T.A. 1996.
Modeling gas transfer and biological respiration in a recirculating
aquaculture system. Aquacultural engineering 15 (5):359-379.

329
Ingineria sistemelor recirculante

Wortman, B., Wheaton, F. 1991. Temperature effects on biodrum


nitrification. Aquacultural engineering 10 (3): 183-205
Zhu, S. Chen S. 2001. Effects of organic carbon on nitrification rate in fixed
film biofilters. Aquacultural engineering 25 (1): 1-11
Zhu, S., Chen, S. 1999. An experimental study on nitrification biofilm
performances using a series reactor system. Aquacultural engineering
20 (4): 245-259

330