Carte Laborator Metode Instrumentale de Analiza - Aplicatii

CUPRINS
Cuvânt înainte ....................................................................................................13

Lista de abrevieri ...............................................................................................15
1. Principiile metodelor instrumentale de analiză ......................................19

1.1. Clasificarea metodelor analitice ..........................................................19
1.2. Clasificarea şi componentele probelor ...............................................23
1.3. Etalonarea instrumentului. Curba de etalonare şi principiile
etalonării ........................................................................................................25
Bibliografie ................................................................................................... 27
2. Caracteristicile de performanţă ale metodelor instrumentale

de analiză.............................................................................................................29
2.1. Clasificarea caracteristicilor de performanţă analitică.....................29
2.2. Erori de măsurare. Precizia şi exactitatea ..........................................30
2.3. Sensibilitatea şi selectivitatea...............................................................33
2.4. Limita de detecţie şi limita de determinare .......................................36
2.5. Intrebări de evaluare a cunoştiinţelor ................................................40
Bibliografie ....................................................................................................41
3. Interpretarea statistică a rezultatelor analitice .........................................43

3.1. Parametri statistici. Distribuţia datelor ..............................................43
3.2. Intervalul de încredere al mediei ........................................................45
3.3. Testul t pentru compararea a două medii .........................................46
3.4. Testul Q pentru verificarea valorilor extreme...................................47
Bibliografie ....................................................................................................49
4. Metode spectrale de analiză ........................................................................51

4.1. Radiaţia electromagnetică ....................................................................51
4.1.1. Caracterul de undă al radiaţiei electromagnetice ..........................52
4.1.2. Caracterul de particulă al radiaţiei electromagnetice ...................53
4.2. Spectrul electromagnetic ......................................................................54
Metode instrumentale de analiză – Aplicaţii
4.3. Clasificarea metodelor spectrale .........................................................56

4.3.1. Clasificarea metodelor spectrale după puterea interacţiunii
radiaţiei electromagnetice cu substanţa ....................................................57
4.3.2. Clasificarea metodelor spectrale după metodologia de lucru …60
Bibliografie ....................................................................................................70
5. Spectrofotometria de absorbţie moleculară UV-Vis ...............................73

5.1. Principiul spectrofotometrie de absorbţie moleculară UV-Vis.......73
5.2. Originea spectrului de absorbţie moleculară UV-Vis ......................74
5.3. Mărimi optice caracteristice. Legea Lambert-Beer ...........................75
5.4. Analiza calitativă şi cantitativă în spectrofotometria de
absorbţie moleculară ...................................................................................78
5.5. Instrumentaţia în spectrofotometria de absorbţie
moleculară UV-Vis .......................................................................................79
5.6. Determinarea acidului benzoic din sucuri prin
spectrofotometria de absorbţie moleculară în UV...................................83
5.6.1. Necesitatea determinării acidului benzoic .....................................83
5.6.2. Principiul metodei..............................................................................84
5.6.3. Reactivi şi instrumentaţie..................................................................84
5.6.4. Prepararea probelor pentru determinarea acidului benzoic.........84
5.6.5. Analiza calitativă şi cantitativă a acidului benzoic .......................86
5.6.6. Calculul conţinutului de acid benzoic în suc şi interpretarea
rezultatelor analitice.....................................................................................88
5.7. Determinarea conţinutului de azotit din preparate de carne
prin spectrofotometria de absorbţie moleculară UV-Vis........................89
5.7.1. Necesitatea determinării azotitului .................................................89
5.7.2. Principiul metodei..............................................................................90
5.7.3. Reactivi şi instrumentaţie..................................................................90
5.7.4. Prepararea probelor pentru determinarea spectrofotometrică
a azotitului în preparate de carne ..............................................................91
5.7.5. Analiza calitativă şi cantitativă a azotitului ...................................93
5.7.6. Calculul conţinutului de azotit din preparate de carne şi
interpretarea rezultatelor analitice ............................................................95
5.8. Determinarea culorii echivalente şi a gradului de amăreală a
berii prin spectrofotometria de absorbţie moleculară UV-Vis...............96
5.8.1. Necesitatea determinării culorii echivalente şi gradului de
amăreală a berii ............................................................................................96
6
Cuprins
5.8.2. Metode de determinare a culorii echivalente a berii .....................97

5.8.3. Metoda spectrofotometrică de determinare a gradului
de amăreală a berii .......................................................................................100
5.8.4. Reactivi şi instrumentaţie necesară pentru analiza berii ............101
5.8.5. Determinarea culorii echivalente a berii prin
metoda vizuală şi spectrofotometrică .....................................................101
5.8.6. Determinarea gradului de amăreală a berii prin metoda
spectrofotometrică .....................................................................................103
5.8.7. Calculul şi interpretarea rezultatelor analitice
la analiza berii .............................................................................................103
Bibliografie ..................................................................................................106
6. Spectrometria de absorbţie atomică în flacără .......................................109

6.1. Principiul şi caracteristicile absorbţiei atomice în flacără..............109
6.2. Spectrometria de absorbţie atomică LR-LS-FAAS..........................114
6.3. Instrumentaţia în metoda LR-LS-FAAS. Spectrometrul AAS-1 ...117
6.4. Spectrometria de absorbţie HR-CS-FAAS .......................................120
6.5. Instrumentaţia în metoda HR-CS-FAAS..........................................126
6.6. Determinarea metalelor în sol prin FAAS ......................................127
6.6.1. Reactivi şi probe standard certificate ............................................127
6.6.2. Prepararea probei de sol. Mineralizare în apă regală .................127
6.7. Determinarea Cu şi Zn din sol prin LR-LS-FAAS .........................128
6.7.1. Prepararea etaloanelor de Cu şi Zn .....................................................128
6.7.2. Determinarea Cu şi Zn cu spectrometrul AAS-1 .........................128
6.7.3. Calculul conţinutului de Cu şi Zn în sol şi interpretarea
rezultatelor ..................................................................................................129
6.8. Determinarea metalelor din sol prin metoda HR-CS-FAAS cu
spectrometrul ContrAA 300 ....................................................................130
6.8.1. Prepararea etaloanelor multielement ............................................130
6.8.2. Determinarea metalelor cu spectrometrul ContrAA 300 ...........130
6.8.3. Calculul conţinutului de metale în sol şi interpretarea
rezultatelor ..................................................................................................131
6.9. Determinarea microelementelor din produse şi suplimente
alimentare prin HR-CS-FAAS ..................................................................132
6.10. Determinarea arsenului din sol şi ape prin generare de
hidrură şi detecţie prin spectrometria de absorbţie atomică de
înaltă rezoluţie cu sursă continuă şi cuptor de cuarţ ............................132
7
6.10.1. Reactivi, soluţii stoc şi etaloane ...................................................132

6.10.2. Prepararea probei de sol/apă în vederea determinării As
prin HG-HR-CS-QFAAS ...........................................................................133
6.10.3. Instrumentaţia HG-HR-CS-QFAAS şi procedura de operare..134
6.11. Determinarea mercurului din sol, apă şi alimente prin
derivatizare la vapori reci şi detecţie prin spectrometria de absorbţie
atomică de înaltă rezoluţie cu sursă continuă şi cuptor de cuarţ ..........137
6.11.1. Reactivi, soluţii stoc şi etaloane ...................................................137
6.11.2. Prepararea probei de sol/apă şi alimente în vederea determinării
Hg prin CV-HR-CS-QFAAS .....................................................................138
6.11.3. Instrumentaţia CV-HR-CS-QFAAS şi procedura
de operare ...................................................................................................139
Bibliografie ..................................................................................................140
7. Spectrometria de emisie atomică în flacără ............................................143

7.1. Principiul spectrometriei de emisie atomică în flacără ..................143
7.2. Spectrul de emisie al elementelor în flacără ...................................145
7.3. Determinarea concentraţiei elementelor în metoda FAES prin
metoda dreptei de etalonare .....................................................................149
7.4. Instrumentaţia în metoda FAES .......................................................151
7.5. Determinarea Na, Li, K şi Ca în apă prin FAES ..............................154
7.5.1. Reactivi, soluţii stoc şi probe etalon ..............................................154
7.5.2. Prepararea probelor de apă ............................................................155
7.5.3. Determinarea Na şi Ca cu spectrometrul AAS-1 ................................155
7.5.4. Calculul conţinutului de Na şi Ca în apă şi interpretarea
rezultatelor obţinute cu spectrometrul AAS-1 ......................................156
7.5.5. Determinarea simultană a Na, Li, K şi Ca în flacăra
metan-aer cu microspectrometrul Ocean Optics HR-4000 ...................157
7.5.6. Calculul conţinutului de Na, Li, K şi Ca în apă şi interpretarea
rezultatelor obţinute cu microspectrometrul HR-4000 ........................158
Bibliografie ..................................................................................................159
8. Spectrometria de emisie atomică în plasma cuplată inductiv .............161

8.1. Principiile spectrometriei de emisie atomică în plasma cuplată
inductiv .......................................................................................................161
8.2. Instrumentaţia în metoda ICP-AES............................................. 164
8.2.1. Torţa de plasmă şi generarea plasmei ICP ...................................164
8
Cuprins
8.2.2. Introducerea probelor în plasma cuplată inductiv ......................169

8.2.3. Tipuri de spectrometre utilizate în metoda ICP-AES .................171
8.3. Determinarea metalelor grele din probe de sol prin ICP-AES .....177
8.3.1. Reactivi, soluţii stoc şi etaloane .....................................................177
8.3.2. Prepararea probei de sol. Mineralizare în apă regală .................177
8.3.3. Calculul conţinutului de metale în sol ..........................................178
8.3.4. Interpretarea rezultatelor la determinarea metalelor din sol.....178
8.4. Determinarea arsenului din sol şi ape prin generare de
hidrură şi detecţie prin spectrometria de emisie atomică în
plasma cuplată inductiv ............................................................................182
8.4.1. Principiul generării de hidrură ......................................................182
8.4.2. Reactivi, soluţii stoc şi etaloane la determinarea As prin
HG-ICP-AES şi prereducere cu L-cisteină ..............................................186
8.4.3. Prepararea probei de sol/apă în vederea determinării As ........187
8.4.4. Instrumentaţia HG-ICP-AES şi procedura de operare ...............187
8.4.5. Calculul conţinutului de As şi interpretarea rezultatelor...........188
8.5. Determinarea mercurului din sol, apă, şi alimente prin
derivatizare la vapori reci şi detecţie prin spectrometria
de emisie atomică în plasma cuplată inductiv ......................................189
8.5.1. Principiul derivatizării la vapori reci ............................................189
8.5.2. Reactivi, soluţii stoc şi etaloane la determinarea Hg
prin CV-ICP-AES ......................................................................................189
8.5.3. Prepararea probei de sol, apă şi alimente pentru
determinarea Hg prin CV-ICP-AES ........................................................190
8.5.4. Instrumentaţia CV-ICP-AES şi procedura de operare ................190
8.5.5. Calculul conţinutului de Hg în sol, apă şi alimente....................191
8.5.6. Interpretarea rezultatelor analitice la determinarea Hg……….192
8.6. Determinarea microelementelor din produse şi suplimente
alimentare prin ICP-AES...........................................................................193
8.6.2. Prepararea probei de supliment alimentar. Mineralizare
în apă regală ................................................................................................193
8.6.3. Calculul conţinutului de microelemente în suplimentul
alimentar ....................................................................................................194
8.6.4. Interpretarea rezultatelor la determinarea metalelor din
suplimente alimentare ...............................................................................195
9
8.7. Specierea metalelor din sol/sedimente prin extracţie

secvenţială BCR în ¾ paşi şi ICP-AES ....................................................196
8.7.1. Principiile și importanţa extracţiei secvenţiale ............................196
8.7.3. Procedura de extracţie BCR în ¾ paşi. Prepararea probei ........199
8.7.4. Calculul şi interpretarea rezultatelor in extracţia
secvenţială BCR .........................................................................................201
Bibliografie ..................................................................................................202
9. Metode electrochimice de analiză ...........................................................209

9.1. Principiile şi clasificarea metodelor electrochimice de analiză .. .209
9.2. Potenţialul de reducere. Ecuaţua lui Nernst ...................................212
9.3. Celule electrochimice ..........................................................................213
9.3.1. Celula galvanică ...............................................................................214
9.3.2. Celula electrolitică ............................................................................216
Bibliografie ..................................................................................................218
10. Potenţiometria ............................................................................................219

10.1. Principiul potenţiometriei. Celula potenţiometrică .. ............... 219
10.2. Determinarea potenţiometrică a pH-ului: celulu pH-metrică ....223
10.2.1. Electrodul de Ag/AgCl .................................................................224
10.2.2. Electrodul cu membrană de sticlă sensibil la pH ......................226
10.2.3. Etalonarea celulei pH-metrice ......................................................231
10.3. Determinarea potenţiometrică a pH-ului apei, băuturilor
alcoolice şi nealcoolice ..............................................................................233
10.3.1. Instrumentaţie ...............................................................................233
10.3.2. Soluţii tampon şi materiale ...........................................................233
10.3.3. Interpretarea rezultatelor la determinarea potenţiometrică
a pH-ului .....................................................................................................234
Bibliografie ..................................................................................................235
11. Metode voltametrice .................................................................................237

11.1. Principiul metodelor voltametrice .. ......................................... 237
11.2. Clasificarea metodelor voltametrice ...............................................240
11.3. Voltametria cu electrod picurător de mercur. Polarografia ........243
11.3.1. Electrodul picurător de mercur ....................................................243
10
Cuprins
11.3.2. Necesitatea îndepărtării oxigenului din electrolitul de bază

înainte de baleiaj sau înregistrarea polarogramei .................................246
11.3.3. Inregistrarea voltamogramelor. Mărimi caracteristice
determinate din voltamogramă ...............................................................247
11.4. Voltametria de stripare.....................................................................254
11.5. Determinarea concentraţiei prin metoda adaosului standard ....256
11.6. Determinarea concentraţiei de Cd2+, Cu2+, Pb2+ Zn2+ din apă
folosind voltametria cu stripare anodică cu puls diferenţial şi
electrodul HDME .......................................................................................257
11.6.1. Reactivi, soluţii stoc, etaloane şi probe de apă .........................257
11.6.2. Instrumentaţie ................................................................................257
11.6.3. Interpretarea rezultatelor la determinarea voltametrică a
metalelor din apă .......................................................................................258
Bibliografie ..................................................................................................258
Index...................................................................................................................261
11
CUVÂNT ÎNAINTE
Metodele instrumentale de analiză sunt metode de vârf de analiză

chimică, cu aplicaţii în cele mai diverse domenii, precum controlul calităţii
mediului, controlul calităţii alimentelor şi siguranţa alimentară, sănătate şi
chimie clinică, sinteza şi caracterizarea materialelor, controlul calităţii
produselor industriale şi agricole, etc. În principiu metodele instrumentale
de analiză constau în identificarea şi determinarea concentraţiei
elementelor şi compuşilor chimici folosind un instrument în etapa de
analiză. Metodele instrumentale de analiză au cunoscut o dezvoltare
considerabilă în ultimele decenii, ca urmare a progresului formidabil în
dezvoltarea unei noi generaţii de instrumente şi de prelucrare a probelor, în
care, tehnologiile emergente sunt motorul dezvoltării. Anual sunt lansate
pe piaţă noi echipamente, cu grad ridicat de automatizare şi cu sensibilitate
deosebită, chiar la nivel de picograme sau părţi pe trilion. Această
dezvoltare rapidă a metodelor instrumentale de analiză de înaltă
sensibilitate a fost determinată pe de o parte, de faptul că sunt necesare
metode, care să permită obţinerea de informaţii despre elementele şi
compuşii cu cea mai mare toxicitate în anumite condiţii de mediu, care
influenţează calitatea vieţii şi pot fi un factor de risc asupra calităţii
mediului şi sănătăţii oamenilor. Astfel, la ora actuală este recunoscut faptul,
că este foarte importantă determinarea concentraţiei componentelor toxice
la concentraţii mici, care determină o expunere la nivel scăzut (low-level
exposure), dar de lungă durată (long exposure) prin alimente şi apă, pentru a
evalua riscul asupra sănătăţii. O astfel de abordare, nu este posibilă fără
instrumentaţia potrivită, dar şi fără existenţa unui personal bine pregătit,
cu cunoştinţe temeinice de chimie analitică, capabil să opereze o astfel de
instrumentaţie, pentru a asigura succesul analizei. Astfel, ideea de a scrie
această carte, a pornit tocmai din această necesitate. În laboratoarele de
analiză pe lângă metodele tradiţionale precum emisia atomică în flacără,
pH-metria, sunt utilizate metode şi instrumentaţie complexă, precum
emisia atomică în plasmă, spectrometria de masă, absorbţia atomică cu
sursă continuă, voltametria, etc. Cartea este structurată pe unsprezece
capitole şi prezintă progresiv aspectele teoretice, instrumentale şi aplicative

ale unor metode spectrale şi electroanalitice, utilizate adesea în laborator.
Sunt prezentate de asemenea prelucrarea probelor şi interpretarea
rezultatelor analitice pe baza criteriilor de performanţă şi statistica de bază.
Primele trei capitole sunt dedicate aspectelor generale privind principiile
metodelor instrumentale de analiză, caracteristicilor de performanţă ale
unei metode instrumentale (limita de detecţie, limita de determinare,
sensibilitatea, precizia şi corectitudinea sau acurateţea), interpretării
statistice a rezultatelor analitice (calculul mediei, deviaţiei standard,
interval de încredere, comparare rezultate), folosind teste statistice
consacrate. Al patrulea capitol este dedicat principiilor metodelor spectrale
de analiză şi clasificării acestora. Capitolele 5, 6, 7 şi 8 sunt dedicate
metodelor spectrale de analiză în domeniul UV-Vis (spectrometria de
absorbţie moleculară UV-Vis, spectrometria de absorbţie atomică în flacără
de joasă şi înaltă rezoluţie cu surse de linii (specifice) sau sursă continuă
(nespecifică), spectrometria de emisie atomică în flacără şi spectrometria de
emisie atomică în plasma cuplată inductiv. Trebuie remarcat prezentarea
spectrometriei de absorbţie atomică de înaltă rezoluţie cu lampă de xenon,
care constituie vârful în metodele bazate pe absorbţie, respectiv a emisiei
atomice în plasma cuplată inductiv, folosind spectrometre multicanal sau
simultane cu detectori cu sarcină cuplată, introduse în spectrometrie după
anul 1990. Capitolul 9 este dedicat principiilor şi clasificării metodelor
electroanalitice, dintre care, se prezintă pH-metria (capitolul 10) şi
voltametria caracterizată printr-o sensibilitate şi selectivitate deosebită
(capitolul 11). Cu o structură astfel concepută, autorii consideră că
materialul propus în carte este util, atât celor care au cunoştinţe mai puţine
în domeniul analizei instrumentale, cât şi celor iniţiaţi, care efectuează
activitate de cercetare sau analize în laboratoare acreditate. Astfel, autorii
îşi exprimă convingerea că materialul cărţii se adresează studenţilor şi
absolvenţilor cu profil de chimie şi ştiinţa mediului, specialiştilor care
lucrează în institutele de cercetare de profil şi în cadrul laboratoarelor de
analize de mediu şi de control a alimentelor. Fiecare din aceste categorii vor
găsi informaţiile de care au nevoie pentru lărgirea şi aprofundarea
cunoştinţelor în domenii de vârf ale chimiei analitice.
Autorii
Cluj-Napoca, noiembrie 2018
14
LISTA DE ABREVIERI
A Absorbanţă
a Absorbtivitate
AAS Spectrometrie de absorbţie atomică
AES Spectrometrie de emisie atomică
AFS Spectrometrie de fluorescenţă atomică
BCR Biroul Comisiei Europene
CCD Detector cu sarcină cuplată
CD Grad de contaminare
CF Coeficient de contaminare
CI Interval de încredere
CRM Material certificat de referinţă
CV Vapori reci
CV-HR-CS-QFAAS Generare de vapori reci şi detecţie prin spectrometria de absorbţie
atomică de înaltă rezoluţie cu sursă continuă şi cuptor de cuarţ
CV-ICP-AES Generare de vapori reci şi detecţie prin spectrometria de emisie
atomică în plasma cuplată inductiv
D Coeficient de difuzie
δ Grosime strat de difuzie
ΔG Entalpie liberă
DME Electrod picurător de mercur
E Energie
ε Absorbtivitate molară
E1/2 Potenţial de semiundă
EC Comisia Europeană
eV Electronvolt
FAAS Spectrometrie de absorbţie atomică în flacără
FAES Spectrometrie de emisie atomică în flacără
Metode instrumentale de analiză - Aplicaţii
g Ponderea statistică a particulelor

GFAAS Spectrometrie de absorbţie atomică în cuptor de grafit
h Constanta lui Planck
HCL Lampă cu catod cavitar
HDME Electrod picurător de mercur cu picătură suspendată
HG Generare de hidrură
HG-ICP-AES Generare de hidrură şi detecţie prin spectrometrie de emisie
atomică în plasma cuplată inductiv
HR-CS-AAS Spectrometrie de absorbţie atomică de înaltă rezoluţie cu sursă
continuă
HR-CS-FAAS Spectrometrie de absorbţie atomică în flacără de înaltă rezoluţie
cu sursă continuă
HG-HR-CS-QFAAS Generare de hidrură şi detecţie prin spectrometria de absorbţie
atomică de înaltă rezoluţie cu sursă continuă şi cuptor de cuarţ
I Intensitate semnal optic
ICP Plasma cuplată inductiv
ICP-AES Spectrometrie de emisie atomică în plasma cuplată inductiv
ICP-MS Spectrometrie de masă în plasma cuplată inductiv
ic Curent capacitiv
id Curent de difuzie
idl Curent limită de difuzie
if Curent faradaic
IR Infraroşu
IRZ Zonă de iradiere iniţială în plasma cuplată inductiv
J Flux de ioni
Kν Coeficient de absorbţie atomică a radiaţiei
λ Lungimea de undă a radiaţiei optice
LOD Limita de detecţie
LOL Limita superioară de liniaritate a dreptei de etalonare
LOQ Limita de determinare
LR-LS-AAS Spectrometrie de absorbţie atomică de joasă rezoluţie cu sursă de
linii
LR-LS-FAAS Spectrometrie de absorbţie atomică în flacără de joasă rezoluţie cu
sursă de linii
16
Lista de abrevieri
m Panta dreaptă de etalonare

NAZ Zonă normal analitică în plasma cuplată inductiv
ν Frecvenţa radiaţiei optice
OES Spectrometrie de emisie optică
P Putere radiantă
P0 Putere radiantă incidentă
Pa Putere radiantă absorbită
PF Putere radiantă de fluorescenţă
Pt Putere radiantă transmisă
PHZ Zonă de preîncălzire în plasma cuplată inductiv
Q Căldură
QFAAS Spectrometrie de absorbţie atomică în cuptor de cuarţ
R; R2 Coeficient de corelaţie; Coeficient de determinare
RES Rezonanţă electronică de spin
RMN Rezonanţă magnetică nucleară
RSD Deviaţia relativă standard procentuală
S Semnal
T Temperatură sau transmitanţă
T% Transmitanţă procentuală
UV Domeniu ultraviolet spectru
UV-Vis Domeniu ultraviolet vizibil spectru
XRD Difracţia de raze X
XRF Fluorescenţa de raze X
17
CAP. 1. PRINCIPIILE METODELOR INSTRUMENTALE
DE ANALIZĂ
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate principiile metodelor instrumentale de

analiză comparativ cu metodele clasice, schema bloc a unei metode instrumentale şi
schema bloc a unui instrument, tipurile de probă cu care se operează în analiza
instrumentală, caracterul relativ al metodelor instrumentale, curba de etalonare şi
determinarea concentraţiei pe baza curbei.
1.1. CLASIFICAREA METODELOR ANALITICE
În conformitate cu Figura 1.1. metodele analitice se clasifică în două

categorii: 1. metode clasice şi 2. metode instrumentale.
Gravimetria
Metode chimice clasice
Titrimetria
Metode
analitice
Metode spectrometrice
Metode instrumentale
Metode electroanalitice
Figura 1.1. Clasificarea metodelor analitice
Din categoria metodelor clasice de analiză, cele mai utilizate sunt

gravimetria şi volumetria, iar din categoria celor instrumentale, metodele
spectrometrice şi electroanalitice [1-10].
Metodele clasice sunt metode directe de analiză, în care se determină

concentraţia probelor dintr-o singură măsurătoare şi pe baza legii
echivalenţei se calculează concentraţia [1,2]. Principiul gravimetriei şi
volumetriei este exemplificat în Figura 1.2.
Gravimetria Titrimetria
Precipitatea Ba2+ cu SO42- Titrarea NaOH cu HCl
Soluţie cu SO42- V1 ml soluţie HCl concentraţie (c) mol l-1
V0 ml Ba2+ V0 ml NaOH
Ba2+
Se precipită Ba2+, se filtrează precipitatul de Se titrează până la echivalenţă cu soluţie de

BaSO4, se usucă şi se cântăreşte HCl în prezenţă de fenolftaleină
Ba 2  SO42  BaSO4  NaOH  HCl  NaCl  H 2O

m BaSO  ABa V1  c
c Ba 
2
4
c NaOH 
M BaSO  V0
4
V0
Figura 1.2. Principiul gravimetriei şi volumetriei
În cazul precipitării ionilor de Ba2+, peste probă se adaugă soluţie de

SO42-. După desăvârşirea precipitării, precipitatul de BaSO4 se filtrează, se
spală cu apă, se usucă în etuvă, după care se cântăreşte. Pe baza reacţiei de
precipitare, cunoscând volumul de probă, se calculează concentraţia ionilor
de Ba2+.
În cazul titrării NaOH cu HCl, peste proba de hidroxid pusă într-un
pahar Erlenmeyer se adaugă câteva picături de fenolftaleină ca indicator şi
se titrează cu soluţie de HCl dintr-o biuretă, până la echivalenţă (virajul de
la roşu la incolor). Pe baza volumului titrantului consumat şi a volumului
de probă se calculează concentraţia NaOH.
Cu alte cuvinte, în metodele clasice de analiză sau în metodele directe,
se calculează concentraţia, în baza unei singure măsurări (masa de
20
Principiile metodelor instrumentale de analiză
precipitat sau volumul de titrant) şi pe baza reacţiei chimice, sau a legii

echivalenţei, se calculează concentraţia probei de analizat.
În cazul metodelor instrumentale compoziţia sau concentraţia probelor
nu poate fi determinată direct, printr-o singură măsurare. Determinarea se
realizează prin comparaţia unei proprietăţi (P) a probei de analizat cu
aceeaşi proprietate a unor probe de concentraţie cunoscută, denumite
etaloane. În metodele instrumentale se determină un raport între
proprietatea etaloanelor şi cea a probei de analizat. Practic se efectuează cel
puţin două măsurători: una pentru cel puţin un etalon şi cealaltă pentru
proba de analizat. Raportul proprietăţilor depinde de raportul
concentraţiilor etalonului şi probei (ecuaţia 1.1) [4].
Pe c 
 f  e  (1.1)
Px  cx 
Unde: Pe – proprietatea etalonului de concentraţie cunoscută (ce),
Px – proprietatea probei de analizat de concentraţie necunoscută (cx)
În cazul metodelor instrumentale de analiză se realizează o prelucrare

a informaţiei de intrare oferită de probă la informaţia de ieşire, cu ajutorul
unui instrument. Schema bloc a unui aparat de analiză instrumentală, în
care se realizează prelucrarea informaţiei în trei etape este prezentată în
Figura 1.3 [4].
PROBA
Rezultat
Sursa de Prelucrare
Măsurare analitic
informaţii informaţie
informaţie (compoziţia
măsurată
probei)
Figura 1.3. Schema bloc a unui aparat de analiză instrumentală cu etapele de

prelucrare a informaţiei analitice. Adaptare după referinţa [3].
Proba de analizat constituie sursa de informaţii de intrare, care

depinde de compoziţie sau concentraţie. În prima etapă se realizează
măsurarea informaţiei cu ajutorului unui traductor (senzor), care generează
un semnal direct proporţional cu componenta probei, care a generat acest
semnal. În a doua etapă, cea de condiţionare, sau prelucrare a informaţiei
măsurate, se realizează o amplificare a semnalului cu un amplificator. În
21
ultima etapă se determină o relaţie de dependenţă între semnalele măsurate

şi compoziţie şi se obţine rezultatul analitic (concentraţia probei).
În Figura 1.4 este exemplificată schema bloc a prelucrării informaţiei,
în măsurarea pH-ului unei probe cu un pH-metru, respectiv prelucrarea
informaţiei în determinarea compoziţiei elementale sau moleculare cu un
spectrometru.
Mărime Condiţionare
Afişare rezultat
fizico- Traductor semnal
pentru probă
chimică măsurat
Determinarea potenţiometrică a pH-ului; pH = - log[H+]
[H+] Electrod de sticlă Amplificare potenţial mV/pH

Semnal generat
(Potenţial)
E  k  0.059log H   
E  k  0.059  pH
Metode optice de analiză
Concentraţie Fotomultiplicator Amplificare curent mA/Concentraţie

Semnal optic Curent
transmis sau I  k c
emis de probă
Figura 1.4. Schema bloc a prelucrării informaţiei într-o metodă electrochimică

(determinarea potenţiometrică a pH-ului) sau într-o metodă optică (determinarea
concentraţiei elementale cu un spectrometru)
În cazul determinării pH-ului, instrumentul poartă denumirea de

pH-metru. Mărimea fizico-chimică ce trebuie măsurată este concentraţia
ionilor de hidrogen [H+], care determină pH-ul soluţiei. Traductorul este un
electrod cu membrană de sticlă, care sesizează ionii de hidrogen şi
generează un potenţial, care depinde logaritmic de concentraţia ionilor de
hidrogen sau liniar în funcţie de pH, cu pantă negativă, în conformitate cu
ecuaţia lui Nernst [10]. După amplificarea potenţialului, rezultatul este
afişat în unităţi de potenţial (mV) sau direct în pH, dacă s-a realizat
etalonarea prealabilă a pH-metrului pe baza unor soluţii tampon cu pH
cunoscut.
22
În cazul unei metode optice detectorul este un fotomultiplicator, care

generează un semnal electric direct proporţional cu intensitatea semnalului
optic emis (în metodele prin emisie), sau transmis prin probă (în metodele
prin absorbţie) [4,5]. Semnalul electric este amplificat şi apoi rezultatul
măsurării este afişat în unităţi de intensitate curent (mA), sau direct în
concentraţie, dacă s-a realizat etalonarea prealabilă a spectrometrului.
Din aceste două exemple rezultă, că pentru a putea determina pH-ul
prin metoda potenţiometrică, respectiv concentraţia elementelor dintr-o
probă, printr-o metodă optică de emisie sau absorbţie este necesar să se
determine în prealabil funcţia de dependenţă dintre mărimea de ieşire şi
anume, semnalul generat de traductor şi mărimea de intrare, care este
concentraţia probei. Funcţia de dependenţă semnal – concentraţie, S = f(c),
poartă denumirea de funcţie de etalonare sau calibrare. Cu alte cuvinte, este
necesară etalonarea/calibrarea instrumentului de analiză, pe baza unor
soluţii cu concentraţie cunoscută preparate în laborator, denumite etaloane,
care implică trasarea unei drepte de etalonare. Este evident caracterul
relativ al metodelor instrumentale de analiză, care implică etalonarea
instrumentului pe baza unor soluţii etalon cu concentraţie cunoscută.
(Figura 1.5.)
Mărimea de intrare S = f(c)
Semnal de ieşire
(concentraţia probei)
Figura 1.5. Semnificaţia funcţiei de etalonare/calibrare, S = f(c) în metodele de analiză

instrumentală
1.2. CLASIFICAREA ŞI COMPONENTELE PROBELOR
În analiza instrumentală se operează cu trei tipuri de probe prezentate

în Figura 1.6.
Proba de analizat (analitică)
Tipuri de probe Probele etalon
Proba martor, blanc sau referinţă
Figura 1.6. Tipuri de probe utilizate în metodele instrumentale de analiză
23
Proba de analizat/analitică sau necunoscută este proba, care se

analizează în vederea determinării concentraţiei analitului/analiţilor.
Specia chimică dintr-o probă, a cărei natură, concentraţie sau proprietăţi
fizico-chimice urmează a fi determinate este cunoscută sub denumirea de
analit. Totalitatea celorlalţi constituenţi din probă, împreună cu reactivii
utilizaţi la preparare formează matricea probei. Cu alte cuvinte, proba
analitică conţine analiţii şi matricea.
Proba sau probele etalon conţin analitul/analiţii în concentraţie
cunoscută, cu ajutorul cărora se obţine curba de etalonare sau calibrare a
instrumentului.
Proba blanc, denumită şi proba martor sau referinţă, nu conţine
analitul/analiţii, dar conţine matricea probei analitice, formată din reactivii
utilizaţi la prelucrarea probelor analitice şi etaloanelor şi se utilizează, ca
referinţă la reglarea punctului de zero al aparatului, în etapa de etalonare
sau calibrare. Astfel, faţă de proba blanc se măsoară proprietatea (semnalele
analitice) pentru etaloane şi proba analitică.
Analiza unei probe este procesul, care furnizează informaţii fizico-
chimice şi presupune identificarea, stabilirea concentraţiei, eventual a
proprietăţilor analitului, proces denumit determinare. Pentru aceasta se
face uz de un principiu fizic sau chimic, care în cadrul laboratorului de
chimie analitică este cunoscut sub denumirea de tehnică de analiză, iar
aplicarea acesteia în vederea determinării unui analit dintr-o matrice dată
este denumită metodă de analiză. Modul detaliat de aplicare a unei metode
de analiză validate într-un laborator, redat sub forma unui set de directive
sau prevederi scrise, constituie o procedură operaţională de laborator, care
în cadrul public este cunoscută sub denumirea de protocol [11]. Procedurile
operaţionale de laborator se întocmesc respectând recomandările din
standardul SR EN ISO/IEC 17025:2018 [12]. Noţiunile mai sus amintite sunt
ilustrate în Figura 1.7, într-un exemplu, care prezintă determinarea Fe
dintr-o probă de apă sau din alimente, prin diferite metode spectrale.
Analizele chimice se efectuează pe mostre, care se prelevează din
materialul ce urmează să fie analizat. Mostra este o cantitate reprezentativă
luată dintr-un material sau lot tehnologic cu ajutorul căreia se poate aprecia
anumite proprietăţi ale acestuia. Numărul şi cantitatea de mostre depinde
de mărimea lotului şi de omogenitatea acestuia. În anumite cazuri (analiza
probelor biologice), mostra se identifică cu proba analitică. Proba iniţială se
obţine prin amestecarea şi omogenizarea mostrelor. Din proba iniţială se
24
prelevează cantităţile necesare pentru analiză, denumite probe analitice,

care se supun prelucrării şi analizei. De regulă, analiza se efectuează pe un
anumit număr de probe analitice (cel mai frecvent cinci), iar procesul
analitic este denumit măsurare paralelă. Dacă se analizează repetat o
singură probă analitică atunci procesul analitic se defineşte ca fiind
măsurare secvenţială.
FAAS Absorbţie ICP-AES GFAAS

Tehnici
moleculară
spec
UV-Vis
trale
Metode
UV-S
Analit,
Fe în apă potabilă Fe în alimente
probă,
matrice
Proceduri, ISO ISO 6332 ISO 11885 ISO 8294

protocoale 38406-32 (1988) (1996) (1994)
(2000 [13] [14] [15] [16]
Figura 1.7. Determinarea fierului din apă potabilă şi din alimente folosind
diferite tehnici şi protocoale sau proceduri standardizate ISO (International
Organization for Standardization). Probă/matrice: apă potabilă sau alimente; Analit:
Fe; Tehnici analitice: FAAS – spectrometrie de absorbţie atomică în flacără;
GFAAS – spectrometrie de absorbţie atomică în cuptor de grafit;
ICP-AES – spectrometrie de emisie atomică în plasma cuplată inductiv
1.3. ETALONAREA INSTRUMENTULUI. CURBA DE

ETALONARE ŞI PRINCIPIILE ETALONĂRII
Spre deosebire de tehnicile clasice de analiză (gravimetrie, titrimetrie)

în care, după cum a fost arătat anterior, semnalul fizic măsurat (masă,
volum) este direct proporţional cu cantitatea absolută de analit, în chimia
analitică instrumentală semnalul fizic măsurat este direct proporţional cu
cantitatea relativă a analitului şi anume cu concentraţia acestuia [17]. După
cum a fost arătat anterior, în cadrul analizei instrumentale, care sunt
25
metode relative, se impune etalonarea sau calibrarea [18]. Adesea, relaţia

matematică dintre semnalul măsurat şi concentraţia analitului S=f(c)
(Figura 1.5) este dată de o funcţie de gradul întâi, iar reprezentarea grafică
este cunoscută sub denumirea de curbă de etalonare sau curbă de calibrare,
după cum este ilustrat în Figura 1.8.
LOL
S = f(c) = a + m x ca
cx = (Sx – a)/m
Sx
LOQ
cx
Concentraţie
Domeniu dinamic (μg ml-1)
Figura 1.8. Prezentarea unei curbe de etalonare sau de calibrare descrisă de o

ecuaţie de gradul întâi, în care semnalul măsurat este direct proporţional cu
concentraţia analitului. m - panta dreptei sau sensibilitatea de calibrare;
a – intersecţia dreptei cu axa Oy; ca – concentraţia analitului; Sx – semnalul analitului
în proba de analizat; cx – concentraţia analitului în proba de analizat
Concentraţia necunoscută (cx) a analitului din proba de analizat se

determină cu ajutorul ecuaţiei curbei de calibrare, cunoscând semnalul
probei analizate (Sx). Curba de etalonare este caracterizată de un domeniu
dinamic, pe care există o relaţie liniară semnal-concentraţie analit, şi care
are o limită superioară de liniaritate (LOL) şi o limită inferioară,
reprezentată prin limita de determinare (LOQ), descrisă la Capitolul 2,
paragraful 2.4. Pe cât posibil etaloanele şi probele necunoscute trebuie să fie
preparate astfel încât, concentraţia analitului/analiţilor să se încadreze pe
26
domeniul dinamic, pentru a evita erori mari în analiză. Parametrul statistic,

care descrie gradul de potrivire dintre ecuaţia matematică şi datele reale,
folosite pentru generarea acestui model matematic este coeficientul de
determinare (R2). Acesta ia valori în intervalul 0 – 1, valoarea 1 indicând
faptul că dreapta de calibrare trece exact prin punctele experimentale. De
exemplu, valoarea lui R2 a ecuaţiei curbei din Figura 1.8, pe domeniul liniar
este de 0,9995, indicând faptul că 99,95% din varianţa totală a semnalului
este determinată de varianţa concentraţiei analitului, restul de 0,05% fiind
contribuţii ale erorilor experimentale. Relaţia de calcul este [19]:
( S i  Sˆi ) 2
R  1
2
(1.1)
( S i  S ) 2
Unde Si - este semnalul măsurat, ( Ŝi )- este semnalul prezis de ecuaţia

matematică pentru o anumită concentraţie (i), iar S - este media semnalelor
măsurate.
De menţionat este faptul că (R2) nu este nicidecum un indiciu pentru
liniaritate. Pentru a valida liniaritatea unei curbe de calibrare se folosesc
alte teste statistice, cum este testul lui Mandel sau testul Lack-of-fit [20]. De
regulă, în cadrul chimiei analitice instrumentale este acceptată o valoarea a
lui (R2) egală cu cel puţin 0,9950.
BIBLIOGRAFIE:
1. Liteanu, C., Hopârtean, E., Chimie Analitică Cantitativă – Volumetria, Ediţia a-VI-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
2. Popa, G., Croitoru, V., Chimie Analitică Cantitativă – Gravimetria, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972.
3. Pietrzyek, D. J., Frank, C. W., Chimie Analitică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.
4. Skoog, D. A., Holler, F. J., Nieman, T. A., Principles of Instrumental Analysis, Seventh
edition, Saunders College Publishing: Philadelphia, 2017.
5. Ingle, J. D., Crouch, S. R., Spectrochemical Analysis, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New
Jersey, 1990.
6. Cordoş, E., Frenţiu, T., Ponta, M., Şenilă, M., Tănăselia, C., Spectrometrie Atomică Analitică
cu Surse de Plasmă. Ed. INOE: Bucureşti, 2007.
7. Cordoş, E., Frenţiu, T., Rusu, A. M., Ponta, M., Darvasi, E., Analiza prin Spectrometrie de
absorbţie Moleculară în Ultraviolet-Vizibil, Ed. INOE: Bucureşti, 2001.
8. Cordoş, E., Frenţiu, T., Rusu, A. M., Ponta, M., Fodor, A., Analiza prin Spectrometrie
Atomică, Ed. INOE: Bucureşti, 1998.
27
9. Cordoş, E., Manoliu, C., Spectrometria de Absorbţie şi Fluorescenţă Atomică., Editura

Academiei RSR, Bucureşti, 1984.
10. Kekedy., L., Senzori Electrochimici Metalici şi Ionselectivi, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1987.
11. Taylor, J. K. , Validation of analytical methods, Anal. Chem. 1983, 55, 600A–608A
12. SR EN ISO/IEC 17015:2018, Cerinţe generale pentru competenţa laboratoarelor de încercări şi
etalonări
13. DIN 38406-32:2000-05, Deutsche Einheitsverfahren zur Wasser-, Abwasser- und
Schlammuntersuchung - Kationen (Gruppe E) - Teil 32: Bestimmung von Eisen mittels
Atomabsorption sspektrometrie (E 32), https://www.beuth.de/de/norm/din-38406-
32/27464633
14. ISO 6332:1988, Water quality -- Determination of iron -- Spectrometric method using
1,10-phenanthroline, https://www.iso.org/standard/12630.html
15. ISO 11885:2007, Water quality -- Determination of selected elements by inductively coupled
plasma optical emission spectrometry (ICP-OES), https://www.iso.org/standard/36250.html
16. ISO 8294:1994, Animal and vegetable fats and oils -- Determination of copper, iron and nickel
contents -- Graphite furnace atomic absorption method, https://www.iso.org/standard/15414.html
17. Hsieh, H. F., Shannon, S. E., Three Approaches to Qualitative Content Analysis, Qual.
Health. Res., 2005, 15, 1277–1288.
18. Kościelniak, P., Wieczorek, M., Univariate analytical calibration methods and
procedures. A review, Anal. Chim. Acta., 2016, 944, 14–28.
19. Miller, J. C., Miller, J. N., Statistics for Analytical Chemistry, Second Edition, John Wiley &
Sons, New York, 1989.
20. Van Loco, J., Elskens, M., Croux, C., Beernaert, H., Linearity of calibration curves: use
and misuse of the correlation coefficient, Accredit. Qual. Assur., 2002, 7, 281–285.
28
CAP. 2. CARACTERISTICILE DE PERFORMANŢĂ ALE
METODELOR INSTRUMENTALE DE ANALIZĂ
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate şi clasificate principalele caracteristici de

performanţă ale unei metode instrumentale de analiză asociate măsurării (precizia,
exactitatea) şi asociate performanţelor analitice (limita de detecţie, limita de
determinare, selectivitatea, sensibilitatea, domeniul dinamic şi liniaritatea). Sunt
abordate noţiunile de erori întâmplătoare şi sistematice. Sunt prezentate posibilităţile
consacrate de evaluare ale acestora, relaţiile de calcul şi modul de interpretare, din
punct de vedere analitic. De asemenea, sunt ilustrate exemple de calcul.
2.1. CLASIFICAREA CARACTERISTICILOR DE

PERFORMANŢĂ ANALITICĂ
Clasificarea caracteristicilor de performanţă ale unei metode

instrumentale sunt prezentate în Figura 2.1.
Caracteristicile de
performanţă ale unei
metode analitice
Caracteristicile Caracteristicile
asociate erorilor de asociate performanţei
măsurare analitice
Precizia Exactitatea Limita de detecţie (LOD)

(Repetabilitatea (Eroarea Limita de determinare (LOQ)
Reproductibilitatea) sistematică – Sensibilitatea
Bias) Selectivitatea
Robusteţea
Domeniul dinamic
Erori Erori Linearitatea
întâmplătoare sistematice
Figura 2.1. Caracteristicile de performanţă ale unei metode analitice instrumentale

Alegerea unei metode de analiză potrivite, în vederea determinării

unui analit dintr-o probă, prezentând o matrice dată, se face pe baza unor
criterii, cunoscute sub numele de caracteristici de performanţă sau figuri de
merit (figures of merit). Principalele caracteristici de performanţă, care stau
la baza optimizării şi caracterizării unei metode analitice sunt: 1. precizia şi
exactitatea; 2. sensibilitatea; 3. selectivitatea; 4. limita de detecţie (limit of
detection – LOD) şi limita de determinare (limit of quantification – LOQ) [1-6].
2.2. ERORI DE MĂSURARE. PRECIZIA ŞI EXACTITATEA
În acest context trebuie menţionat faptul că orice măsurătoare sau

rezultat analitic este supus erorilor sau incertitudinii de măsurare. Astfel,
fiecare rezultat analitic, obţinut într-un studiu de repetabilitate a unei probe
este însoţit de o anumită eroare sau incertitudine care, din punct de vedere
analitic măreşte încrederea în rezultatul obţinut. Erorile experimentale se
împart în două categorii: 1. erori întâmplătoare; 2. erori sistematice. Erorile
întâmplătoare sunt cauzate de fluctuaţii ale funcţionării instrumentului de
analiză în timpul perioadei de măsurare, erorile asociate sticlăriei utilizate
(baloane cotate, pipete) şi de fluctuaţii ale factorilor externi, precum
temperatura, umiditatea, presiunea atmosferică din laborator. Fiecare etapă
de analiză este însoţită de erori întâmplătoare, astfel pot fi erori de
pregătirea probei (neomogenitatea probei, erori ale sticlăriei), erori de
măsurare (de cântărire a probei, repetabilitatea de umplere a baloanelor
cotate şi pipetelor, erori cauzate de funcţionarea aparatului), erori de
calibrare, erori de repetabilitate a analizei probelor reale. Acestea formează
un buget de incertitudine a procesului analitic, din care se poate estima,
care etapă/etape au cea mai mare influenţă asupra erorii generale [6].
Erorile întâmplătoare nu se pot elimina, dar pot fi reduse, printre altele,
printr-o operare corectă a instrumentului şi menţinerea unor condiţii de
mediu controlate în laborator.
Precizia unei metode analitice este o măsură a erorile întâmplătoare şi
este asociată cu gradul de împrăştiere a valorilor măsurate în jurul valorii
medii. Cel mai simplu, precizia unei măsurări poate fi evaluată din deviaţia
standard (s) şi intervalul de încredere al mediei (Confidence interval - CI),
care pentru un studiu de repetabilitate se calculează cu formulele (2.1 – 2.4)
30
Caracteristicile de performanţă ale metodelor instrumentale de analiză
 (x i  x)2
sx  i 1
(2.1)
n 1
Unde xi – rezultatele individuale în studiile de repetabilitate,
x - media rezultatelor, n – numărul de măsurări repetate.
Media rezultatelor se calculează cu formula (2.2)

n
x i
x i 1
(2.2)
n
În locul deviaţiei standard absolute (sx) se poate folosi deviaţia
standard procentuală a repetabilităţii (sr) sau deviaţia standard relativă
procentuală (RSD%), care ne arată precizia procentuală a măsurării.
sx
s r  RSD%   100 (2.3)
x
De asemenea, pentru evaluarea preciziei unei valori medii estimate, în
cadrul unei metode analitice, se foloseşte intervalul de încredere al mediei
(CI) cu o anumită probabilitate (cel mai adesea la o probabilitate de 95%) şi
se calculează cu relaţia (2.4).
t  sx
CI  x  (2.4)
n
Unde t – este coeficientul lui Student (Capitolul 3)
Detalii şi exemple de calcul sunt prezentate în Capitolul 3.
O metodă este cu atât mai precisă cu cât rezultatele sunt mai grupare
în jurul mediei, ceea ce înseamnă o valoare mai mică pentru deviaţia
standard sau RSD%. Din formulele (2.1 - 2.4) rezultă că, cu cât se efectuează
un număr mai mare de măsurători, cu atât rezultatul va fi mai precis, dar
este posibil să crească fluctuaţiile instrumentului de măsură în timp şi să
scadă precizia, pe lângă un consum mai mare de reactivi, respectiv
creşterea timpului de analiză. Din aceste considerente, se efectuează un
număr limitat de măsurări repetate, de regulă cinci.
31
Repetabilitatea (sr) şi reproductibilitatea (sR) sunt asociate cu precizia

măsurărilor pe termen scurt şi lung. Astfel, repetabilitatea se referă la
măsurări repetate efectuate pe termen scurt sau efectuarea unor replicate,
de către acelaşi analist, cu aceiaşi reactivi şi acelaşi instrument.
Reproductibilitatea se referă la precizia pe termen lung a măsurărilor
efectuate, în zile diferite, eventual, de analişti diferiţi.
Erorile sistematice afectează exactitatea unei metode şi anume valorile
medii obţinute pot fi mai mult sau mai puţin diferite de o valoarea
adevărată, certificată, considerată reală. Exemple de erori sistematice: erori
de pregătire a probei, erori de cântărire, utilizarea instrumentului de
măsură în alte condiţii decât cele optime, erori cauzate de aplicarea greşită
a metodei de analiză, nu s-a efectuat corecţia de blanc necesară, erori
umane cauzate de greşeli sistematice de citire a rezultatelor, de preparare a
soluţiilor, etc.). Spre deosebire de erorile întâmplătoare, care sunt şi
pozitive şi negative (+/-), erorile sistematice, sunt fie pozitive (+), fie
negative (-), după cum valoarea medie determinată experimental este mai
mare sau mai mică, decât valoarea considerată adevărată sau certificată.
Este evident faptul că oricât de performant este un instrument, dacă
analistul nu are pregătirea necesară şi nu stăpâneşte etapele analizei, este în
primul rând responsabil de erorile sistematice. Erorile sistematice se pot
cuantifica prin analiza unor probe de control preparate în laborator şi
analizate periodic, întocmirea de hârţi de control în timp, analiza unor
probe fortificate cu conţinut adăugat cunoscut de analit, Materiale Standard
de Referinţă (Standard Reference Material - SRM), Materiale de Referinţă
Certificate (Certified Reference Material - CRM) şi la cel mai înalt nivel, prin
studii interlaborator. Acestea din urmă implică analiza aceleiaşi probe de
către mai multe laboratoare, primite din partea organizatorului, fiecare
laborator fiind apreciat în comparaţie cu celelalte laboratoare şi primeşte un
scor de încredere.
Evaluarea exactităţii sau corectitudinii unei metode sau a unui
laborator se estimează din gradul de regăsire, care este raportul dintre
concentraţia determinată experimental şi cea considerată adevărată,
conform relaţiei (2.5).
cdet er .
R%   100 (2.5)
cadev .
32
De asemenea, exactitatea sau corectitudinea poate fi evaluată şi prin

testul t (Capitolul 3), când se compară media experimentală cu valoarea
adevărată.
În conformitate cu Figura 2.2, o metodă de analiză poate fi precisă dar
inexactă, exactă dar imprecisă sau inexactă şi imprecisă. Cazul cel mai dorit
este ca metoda analitică să fie şi precisă şi exactă. O metodă se consideră
precisă, dacă RSD% este mai mică decât 10%, iar gradul de regăsire al
analitului este în intervalul 80-120% [7].
Imprecis şi Precis şi
exact exact
Creşte exactitatea, se reduc
*
* * **
* *** *
* *
erorile sistematice
 - valoarea adevărată,
* * - valoare experimentală
* * **
* *** *
* *
Imprecis şi inexact precis şi inexact
Creşte precizia, se reduc erorile întânplătoare
Figura 2.2. Prezentarea schematică a preciziei şi exactităţii şi legătura cu erorile

experimentale
2.3. SENSIBILITATEA ŞI SELECTIVITATEA
Sensibilitatea unei metode analitice se exprimă în mai multe moduri

precum: sensibilitatea de calibrare (m), sensibilitatea analitică (γ), raportul
semnal zgomot (signal-to-noise ratio – SNR), raportul semnal fond (signal-to-
background ratio - SBR), concentraţia echivalentă a fondului (background
equivalent concentration, BEC), concentraţia sau masa caracteristică (mA).
Modurile de exprimare sunt dependente în mare măsură de tipul metodei
analitice, spectrală, electroanalitică, etc. Sensibilitatea de calibrare şi cea
analitică sunt general valabile pentru toate metodele analitice iar, BEC şi
SBR sunt caracteristice metodelor spectrale de emisie, iar (mA) este
caracteristică absorbţiei moleculare şi atomice. O definiţie a acestora şi
expresiile matematice sunt prezentate în Tabelul 2.1.
33
Tabel 2.1. Principalele definiţii ale sensibilităţii utilizate în spectrometria de emisie atomică (AES)
şi de absorbţie atomică (AAS)
Nr. Denumire Simbol Definiţie Definiţie matematică şi unităţi de măsură Referinţe

crt. AES AAS
1. Sensibilitatea m Panta dreptei de calibrare m = dxa /dc m = dA/dc 8

de calibrare unităţi de semnal/unităţi conc. -1 sau masă -1
de concentraţie sau masă

2. Sensibilitatea  Panta curbei de calibrare  = dxa/dc /a = m/a = =  = dA/dc / A = m/A = 8
analitică divizată cu deviaţia 1/c = 1/c
standard a semnalului conc. -1 sau masă -1 conc. -1 sau masă -1
3. Raportul SBR Raportul dintre semnalul SBR = xa /xb 9
semnal/fond net al analitului (xa) la o fără dimensiune
concentraţie (c) faţă de
Valoarea depinde de
semnalul fondului (xb).
concentraţie.
4. Concentraţia BEC Concentraţia analitului BEC = c xb/xa = xb/m 8-11
echivalentă care determină un semnal unităţi de concentraţie
fondului net egal cu cel al fondului
5. Masa sau mA Concentraţia care - mA = 0.004343 dc/dA = 8

concentraţia determină o transmitanţă = 0.004343/m
caracteristică de 99%, sau o absorbanţă
de 0.004343
Caracteristicile de performanţa ale metodelor instrumentale de analiză
Sensibilitatea de calibrare (m) reprezintă panta curbei de calibrare şi

este recomandată de IUPAC în caracterizarea unei metode analitice. Cu cât
panta dreptei de etalonare este mai mare, cu atât o metodă este mai
sensibilă, cu menţiunea că precizia trebuie să fie constantă. Pe domeniul
dinamic există o singură valoare a sensibilităţii de calibrare. Deoarece
depinde de unităţile de exprimare a semnalului, sensibilitatea de calibrare
nu poate fi utilizată în compararea metodelor analitice.
Sensibilitate analitică (γ) este raportul dintre panta dreptei de calibrare
şi deviaţia standard a semnalului. Aceasta caracterizează capacitatea unei
metode sau a unui instrument de a decela diferenţe mici de concentraţie.
Evident, cu cât panta este mai mare şi stabilitatea semnalului este mai
bună, cu atât sensibilitatea analitică este mai bună. Acest mod de exprimare
este recomandat pentru compararea sensibilităţii a două sau mai multe
metode.
Sensibilitatea de calibrare este similară cu raportul semnal zgomot
(SNR). Raportul semnal zgomot este raportul dintre semnalul net al
analitului, la o anumită concentraţie şi deviaţia standard a semnalului. Cu
cât valoarea SNR este mai mare, la o concentraţie mai mică, cu atât metoda
sau instrumentul este mai sensibil.
Raportul semnal fond este raportul dintre semnalul net al analitului la
o anumită concentraţie şi semnalul fondului, valoarea depinzând de nivelul
concentraţiei. Cu cât semnalul fondului este mai mic, cu atât metoda este
mai sensibilă. Cu alte cuvinte, sunt preferate metodele care generează
semnale de fond cât mai mici. Semnalul fondului (determinat de blanc),
generat de un instrument, apare indiferent dacă, analitul este prezent sau
nu în probă, la o concentraţie măsurabilă. Concentraţia echivalentă a
fondului (BEC) este definită ca fiind concentraţia analitului, care determină
un semnal egal cu cel al fondului. Este evident că o metodă este cu atât mai
sensibilă, cu cât BEC-ul are o valoare mai mare la o concentraţie mai mică.
Selectivitatea este capacitatea unei metode analitice de a identifica şi de
a determina un analit într-o probă fără interferenţe din partea altor analiţi
sau din partea matricii prezente în probă. Astfel, dacă o metodă este
selectivă, nu este necesară separarea.
Linearitatea şi domeniul dinamic al curbelor de etalonare sunt descrise
în Capitolul 1, paragraful 1.3.
Robusteţea este capacitatea unei metode de a oferi acelaşi rezultat
analitic la mici modificări ale condiţiilor de analiză.
35
2.4. LIMITA DE DETECŢIE ŞI LIMITA DE DETERMINARE
Limita de detecţie (limit of detection - LOD) este definită ca fiind cea mai
mică concentraţie a analitului (cL), care poate fi detectată într-o probă, cu o
metodă dată, cu un anumit coeficient de încredere specificat. În literatura
sunt multe confuzii cu privire la definirea limitei de detecţie şi
determinarea acesteia. Spre deosebire de sensibilitate, aceasta are un
caracter statistic, şi este de fapt, concentaţia analitului, care determină un
semnal net egal cu de (k) ori deviaţia standard a fondului, determinat în
absenţa analitului şi depinde atât de sensibilitatea metodei, cât şi de
stabilitatea semnalului analitic [12]. Abordarea pe bază statistice a LOD se
datorează lui Kaiser [13]. În această viziune, din punct de vedere
experimental, LOD este concentraţia analitului, care determină un semnal
net egal cu de trei ori fluctuaţia sau deviaţia standard a semnalului
fondului, obţinută din zece măsurări succesive a soluţiei blank (sb).
Criteriul este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
criteriul (3σ) şi este recomandat de IUPAC în evaluarea limitei de detecţie
[3,4,14].
Un alt mod de abordare privind evaluarea limitei de detecţie este cel
bazat pe deviaţia standard a rezidualelor semnalelor dreptei de etalonare,
cunoscut sub numele de criteriul 3sy/x [3].
Evaluarea limitei de detecţie conform criteriului 3σ. Se trasează dreapta de
etalonare pe baza semnalelor analitului din soluţiile etalon şi se calculează
ecuaţia dreptei de etalonare:
y  yb  m  c (2.6)
Unde yb - este intersecţia cu axa Oy, iar în cazul în care nu s-a efectuat
corecţia de fond poate fi asimilat cu semnalul fondului.
Se evaluează deviaţia standard a semnalului fondului (sb), pe baza a
zece măsurări a semnalului soluţiei blanc, conform relaţiei (2.1).
Conform criteriului 3σ, semnalul la limita de detecţie a analitului este:
yL  yb  3  sb (2.7)
Conform ecuaţiei dreptei de etalonare, semnalul la limita de detecţie a

analitului este:
yL  yb  m  cL (2.8)
36
Prin egalarea ecuaţiilor (2.7) şi (2.8) rezultă expresia limitei de detecţie:

3  sb
cL  (2.9)
m
Conform ecuaţiei (2.9), rezultă că limita de detecţie pentru o anumită
metodă sau un anumit instrument este cu atât mai mică/bună, cu cât
stabilitatea semnalului este mai mare (sb mai mic) şi sensibilitatea de
calibrare este mai mare (panta mai mare). Discuţii suplimentare despre
semnificaţia statistică a limitei de detecţie pot fi găsite în referinţele [4,5].
Semnificaţia şi evaluarea limitei de detecţie, în conformitate cu criteriul
3σ şi parametrii dreptei de etalonare este prezentată în Figura 2.3.
Semnal la limita de determinare

Semnal analit
yQ = (yb + 10×sb)
Regiunea
Semnal la limita de detecţie analizei
yL = (yb + 3×sb) cantitative
RSD < 10%
yb 3 × sb Regiunea analizei
semicantitative
10%<RSD<50%
Fluctuaţie fond (sb)
LOD LOQ LOL
Timp (min) Concentraţie (μg ml-1)
Regiunea detecţiei nesigure
RSD > 50%
Figura 2.3. Semnificaţia şi evaluarea limitei de detecţie şi de determinare din dreapta
de etalonare prin criteriul 3σ, respectiv 10σ.
Conform Figurii 2.3, în detecţia şi determinarea unui analit sunt trei

regiuni analitice, în funcţie de concentraţie: 1. regiunea detecţiei nesigure
unde nu se poate face o distincţie clară între semnalul fondului şi semnalul
analitului; 2. regiunea detecţiei sigure (analiza calitativă); 3. regiunea
determinării (analiza cantitativă) [15]. Semnalele corespunzătoare
demarcării celor trei regiuni sunt următoarele: semnalul limitei de detecţie
(semnal de decizie, yL) situat la demarcarea regiunii detecţiei nesigure şi a
37
detecţiei sigure (analiza semicantitativă), respectiv semnalul limitei de

determinare yQ, situat la trecerea dintre regiunea analizei semicantitative şi
a celei cantitative. Semnalul de decizie corespunzător limitei de detecţie
este semnalul la care se decide dacă rezultatul analizei indică sau nu
detecţia analitului cu o anumită probabilitate. Astfel, pentru semnale mai
mici decât cel al limitei de detecţie, se ia decizia, nedetectat, iar la semnale
mai mari decât acesta, se ia decizia detectat. Dacă semnalul analitului este
cel puţin egal cu cel al limitei de determinare, atunci determinarea
analitului devine suficient de precisă. Conform Figurii 2.3, în regiunea
analizei semicantitative, situată între LOD şi LOQ, detecţia este sigură, dar
precizia, RSD este între 10-50%, iar în regiunea analizei cantitative, la
concentraţii mai mari decât LOQ, RSD este mai mic decât 10%.
Limita de determinare (limit of quantification – LOQ) se consideră ca
fiind concentraţia analitului, care dă un semnal net de zece ori deviaţia
standard a blancului (10sb) sau este concentraţia analitului egală cu
3,33LOD. La limita de determinare, precizia determinării concentraţiei
este RSD = 10%. Limita de determinare este cea mai mică concentraţie, care
se utilizează la trasarea dreptei de etalonare. Cu alte cuvinte, etaloanele şi
probele trebuie să fie astfel preparate încât concentraţia analitului să fie cel
puţin egală cu limita de determinare. La concentraţii ale analitului mai mari
de 100 de ori decât limita de detecţie, valoarea limită a RSD este de
aproximativ 1%.
Exemplu de calcul conform criteriului 3σ. Limita de detecţie şi de
determinare pentru calciu din probe de apă, prin spectrometria de emisie
atomică în flacără la lungimea de undă a CaOH 622 nm sunt în Tabelul 2.2.
Conform tabelului rezultă posibilitatea determinării calciului în apă prin
metoda respectivă la o concentraţie ≥ 8,6 μg ml-1.
Tabel 2.2. Calcularea limitei de detecţie (3σ) şi de determinare (10σ) pentru Ca din
probe de apă prin spectrometria de emisie atomică în flacără la banda CaOH 622 nm
Nr. etalon 1 2 3 4 5 6
Concentraţie Ca (μg ml-1) 0 20 40 60 80 100
Semnal analit (yi) (a.u.) 2 211 379 556 725 900
Panta (m) (a.u./μg ml-1) 8,88
Semnal fond (ybi) (a.u.) 20; 5; 15; 3; 18; 7; 23; 1; 12; 3; 15;
Deviaţie std. fond sb (a.u.) 7,7
LOD (μg ml-1) 2,6
LOQ (μg ml-1) 8,6
38
Evaluarea limitei de detecţie conform criteriului 3sy/x. O alternativă de

calcul a limitei de detecţie foarte des folosită este cea bazată pe estimarea
din deviaţia standard a rezidualelor semnalelor analitului din etaloanele
utilizate la calibrare [3]. Această metodă este mai rapidă şi mai avantajoasă
din punctul de vedere al consumului de reactivi pe de-o parte, iar pe de altă
parte este foarte utilă atunci când nu este fezabilă stabilirea semnalului
blancului. În cadrul acestui criteriu se trasează dreapta de etalonare, se
calculează ecuaţia dreptei, după care se calculează semnalele prezise ale
analitului prin înlocuirea în ecuaţia dreptei a concentraţiei analitului din
etaloane. Ulterior se calculează deviaţia standard a rezidualelor:
n n

 i (y  yi ) 2
2
i
sy/ x  i 1
 i 1
(2.10)
n2 n2
Unde εi – sunt rezidualele semnalului analitic şi anume diferenţele

dintre semnalele măsurate (yi) şi semnalele prezise ( yi ) folosind ecuaţia
dreptei de etalonare, n – numărul de etaloane.
Semnalul limitei de detecţie conform acestui criteriu este:
y L  yb  3 s y / x (2.11)
Prin egalizarea ecuaţiei dreptei de etalonare (2.6) cu semnalul la limita

de detecţie (2.11), rezultă expresia de calcul pentru LOD.
3 s y / x
cL  (2.12)
m
Conform ecuaţiei (2.12) rezultă, că limita de detecţie pentru o anumită
metodă sau un anumit instrument este cu atât mai mică/bună cu cât
deviaţia standard a rezidualelor este mai mică (sy/x mai mică, adică,
semnalele prezise sunt mai apropiate de semnalele măsurate) şi
sensibilitatea de calibrare este mai mare (panta mai mare). De asemenea,
limita de detecţie este cu atât mai bună, conform acestui criteriu, cu cât
coeficientul de determinare al dreptei de etalonare este mai aproape de 1
(Capitolul 1, paragraful 1.3). Deşi criteriul 3σ este cel mai dezbătut în
literatura de specialitate, limita de detecţie obţinută din criteriul 3sy/x este
mai corectă deoarece acest criteriu conţine toate erorile care apar în
prepararea etaloanelor şi măsurarea semnalelor analitice.
39
Exemplu de calcul al limitei de detecţie conform criteriului 3sy/x. Limita de

detecţie şi de determinare pentru calciu din probe de apă prin
spectrometria de emisie atomică în flacără la lungimea de undă a CaOH
622 nm sunt în Tabelul 2.3. Conform tabelului rezultă posibilitatea
determinării calciului în apă prin metoda respectivă la o concentraţie
≥ 14,3 μg ml-1. Se poate observa existenţa unei diferenţe între limitele de
detecţie calculate prin cele două criterii, deoarece sunt bazate pe modele
matematice diferite.
Tabel 2.3. Calcularea limitei de detecţie conform criteriului 3sy/x

Nr. Concentraţie yi  εi2 sy/x LOD LOQ
yi
etalon Ca (relaţia (relaţia (μg ml-1)
(μg ml-1) 2.10) 2.12)
(μg ml-1)
1 0 2 17 289
2 20 211 195 265
3 40 379 372 39,8 12,83 4,3 14,3
4 60 556 550 39,9
5 80 725 727 4,28
6 100 900 905 25,0
2.5. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTIINŢELOR
1. În vederea determinării conţinutului de vitamina B12 dintr-o probă

de iaurt, un analist a ales o metodă nouă ce implică tehnica
chemiluminiscenţei. În urma citirii semnalelor a cinci etaloane de
concentraţie (μg l-1) 0,1; 0,2; 0,4; 0,8; 1,6; au fost obţinute semnalele, S1 = 21,
S2 = 43, S3 = 82, S4 = 165, S5 = 338 u.a.. Apoi, a fost analizată proba analitică
şi au fost obţinute următoarele semnale: 45, 43, 48, 39, 47. Se cere:
a. Să se traseze dreapta de calibrare, să se determine panta acesteia şi
coeficientul de determinare;
b. Să se determine concentraţia de cobalamină din iaurt şi intervalul
acesteia de încredere;
c. Să se calculeze LOD din dreapta de calibrare pentru setul de date de
mai sus.
40
BIBLIOGRAFIE:
1. Liteanu, C., Râcă, I., Teoria şi metodologia statistică a analizei urmelor, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1979
2. Liteanu, C., Râcă, I., Optimizarea proceselor analitice, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985
3. Miller, J. N., Miller, J. C., Statistics and chemometrics for analytical chemistry,
Pearson/Prentice Hall, 2005
Absorbţie Moleculară în Ultraviolet-Vizibil, Ed. INOE: Bucureşti, 2001.
7. AOAC Guidelines for Single Laboratory Validation of Chemical Methods for Dietary
Supplements and Botanicals. (2002).
https://www.aoac.org/aoac_prod_imis/AOAC_Docs/StandardsDevelopment/SLV_G
uidelines_Dietary_Supplements.pdf (Accesat 15 Decembrie 2017)
8. Ingle, J. D., Sensitivity and limit of detection in quantitative spectrometric method, Chem.
Educ., , 1974, 51, 100-110.
9. Boumans, P. W. J. M., Measuring detection limits in inductively coupled plasma
emission spectrometry using the “SBR—RSDB approach—I. A tutorial discussion of the
theory, Spectrochim. Acta Part B, 1991, 46B, 431-445.
10. Boumans, P. W. J. M., Ivaldi, J. C., Slavin, W., Detection limits in inductively coupled
plasma atomic emission spectrometry: an approach to the breakdown of the ratios of
detection limits reported for different equipments, Spectrochim. Acta PartB, 1991, 46B,
641-485.
11. Arellano, S. D., Routh, M. W. Dalager, P. D., Criteria for evaluation of ICP-AES
performance, Int. Lab., 1985, oct., 20-32.
12. Massart, D.L., Dijkstra, A., Kaufman, L., Evaluation and Optimization of Laboratory Methods
and Analytical Procedures, Elsevier Scientific Publishing Company, Amsterdam, 1978
13. Kaiser, H., Die berechnung der nachweisempfindlichkeit, Spectochimica Acta, 1947, 3, 40-
67.
14. Boumans, P. W. J. M., Detection Limits, Anal. Chem., 1994, 66, 459-467
15. Currie, L. A., Limits for qualitative detection and quantitative determination.
Application to radiochemistry, Anal. Chem., 1968, 40, 589-593.
41
CAP. 3. INTERPRETAREA STATISTICĂ A
REZULTATELOR ANALITICE
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentaţi parametrii statistici privind distribuţia

datelor experimentale precum, media, deviaţia standard, deviaţia relativă standard
procentuală, intervalul de încredere al mediei, utile în caracterizarea metodelor
instrumentale de analiză. Este prezentat testul t pentru compararea a două medii
obţinute într-un studiu de repetabilitate sau pentru a compara o valoare medie
estimată cu o valoare certificată, considerată adevărată. De asemenea, este exemplificat
testul Q pentru a verifica omogenitatea datelor experimentale sau existenţa unor valori
extreme într-un set e date experimentale.
3.1. PARAMETRI STATISTICI. DISTRIBUŢIA DATELOR
Metodologia statistică şi optimizarea proceselor analitice sunt

discutate în detaliu în referinţele [1-4]. O determinare analitică, indiferent
de natura acesteia, presupune efectuarea unui număr limitat de măsurători
repetate sau paralele (n). Prin măsurători repetate se înţelege efectuarea
analizei pe aceiaşi probă fără a parcurge toate etapele de lucru, în timp ce,
analiza paralelă înseamnă efectuarea de măsurări pe probe în care sunt
parcurse toate etapele de lucru (cântărire, dizolvare, diluţie, analiza
propriu-zisă). Prin efectuarea unui număr de măsurători repetate al unei
variabile oarecare (x) se poate observa cum valorile individuale (xi)
obţinute se grupează în jurul unei valori centrale, pe care o numim valoare
medie ( x ). Valorile individuale prezintă un anumit grad de împrăştiere a
acestora în jurul mediei. Gradul de împrăştiere a valorilor în jurul mediei
este descris matematic prin deviaţia standard (s), deviaţia standard relativă
(sr), sau deviaţia standard relativă procentuală (RSD%). Formulele de calcul
al acestor parametri statistici sunt următoarele:
x i
x i 1
(3.1)
n
n
(x i  x)2
sx
sx  i 1
s r  RSD%   100 (3.2)
n 1 x
Totalitatea obiectelor de interes dintr-un sistem formează o populaţie.
Dacă se analizează întreaga populaţie, atunci putem determina media
populaţiei, valoarea centrală adevărată, care se notează cu (μ) şi deviaţia
standard a populaţiei, care se notează cu (σ). În realitate, nu putem analiza
întreaga populaţie, ci mai degrabă un subset reprezentativ, sau un eşantion
de obiecte din populaţie, care în cadrul chimiei analitice se numeşte probă.
În urma analizei probei se obţine media estimată ( x ) şi deviaţia standard
estimată (s) [3].
Pentru a deduce o proprietate a populaţiei pe baza probei, trebuie să
cunoaştem distribuţia valorilor proprietăţii măsurate a populaţiei din jurul
valorii centrale. Distribuţia proprietăţii unei populaţii se reprezentată grafic
prin distribuţia de probabilitate. Distribuţia de probabilitate reprezintă
ilustrarea grafică a frecvenţei de apariţie a valorilor individuale în funcţie
de valorile însăşi. Cea mai cunoscută distribuţie de date este distribuţia
normală sau Gausiană şi se prezintă sub forma unui clopot, iar datele sunt
dispuse simetric faţă de medie (Figura 3.1) [5]. În intervalul (μ – σ) şi (μ +
σ), se găsesc 68% din valorile acelui set, iar în intervalul (μ – 2σ) şi (μ + 2σ)
se găsesc 95%.
a. b.
(1)
(2)
(3)
μ
μ- μ+
Figura 3.1. (a) Distribuţia de probabilitate normală a unui set de date cu media
cunoscută (μ) şi deviaţia standard cunoscută (σx) (b) Reprezentarea grafică a
distribuţiei normale pentru trei seturi de date având media μ = 100, dar deviaţii
standard diferite (σ1 = 6,25 (curba 1); σ2 =12,5 (curba 2) şi σ3 = 25 (curba 3)).
44
Interpretarea statistică a rezultatelor analitice
3.2. INTERVALUL DE ÎNCREDERE AL MEDIEI
Utilitatea cunoaşterii distribuţiei de date în chimia analitică este

importantă, deoarece, ne ajută să răspundem la întrebarea: care este
valoarea cea mai probabilă pe care o putem obţine, dacă analizăm o probă
dintr-o populaţie dată? Ca şi consecinţă la această întrebare este noţiunea
de interval de încredere pentru medie (Confidence interval – CI). Acesta
reprezintă intervalul în care, se găseşte valoarea adevărată (μ), cu o
anumită probabilitate, sau la un anumit nivel de semnificaţie. Acesta se
calculează cu relaţia matematică (3.3).
t  sx
CI  x  (3.3)
n
Unde t – este coeficientul lui Student, iar celelalte mărimi au aceleaşi
semnificaţii ca în ecuaţiile precedente.
Coeficientul lui Student (t) ia valori diferite în funcţie de numărul
gradelor de libertate (ν = n-1) şi de nivelul de probabilitate dorit [6]. Pentru
o probabilitate de 95%, (t) ia valorile indicate în Tabelul 3.1.
Tabel 3.1. Valorile lui t în funcţie de numărul gradelor de libertate, la 95 %

probabilitate.
ν* 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
t 12,71 4,3 3,18 2,78 2,57 2,45 2,36 2,31 2,26 2,23
*ν - numărul gradelor de libertate (n-1)
Exemplu 1: Să se calculeze intervalul de încredere al concentraţiei medii

de Pb într-o probă de apă de lac, dacă s-au analizat 5 probe, iar valorile
individuale au fost (mg l-1): 0,123; 0,112; 0,130; 0,105; 0,112.
Rezolvare: Se calculează concentraţia medie, c = 0,116 mg l-1 Pb şi

deviaţia standard a concentraţiei, sc = 0,010 mg l-1 Pb (relaţiile 3.1 şi 3.2)..
Apoi se calculează intervalul de încredere al mediei (2,78×0,010)/√5 = 0,012
mg l-1 Pb (relaţia 3.3), unde valoarea 2,78 este coeficientul lui Student pentru
ν = 4 la o probabilitate de 95% (Tabelul 3.1). Pe baza relaţiei (3.3), se poate
afirma cu o probabilitate de 95%, încadrarea concentraţiei de plumb a apei
de lac analizată în intervalul 0,116 ± 0,012 mg l-1 sau cu alte cuvinte,
concentraţia adevărată (μ) aparţine intervalului (0,104 – 0.129 mg l-1).
45
3.3. TESTUL (t) PENTRU COMPARAREA A DOUĂ MEDII
După efectuarea analizelor chimice trebuie demonstrat faptul că

rezultatele obţinute sunt de încredere sau există diferenţe semnificative sau
nu, între două rezultate medii obţinute prin două metode diferite sau în
condiţii diferite. Astfel, în cazul analizei unei probe de control, cum ar fi un
CRM (Capitolul 2, paragraful 2.2), trebuie verificată existenţa sau nu, a
diferenţei semnificative între media estimată c şi valoarea certificată
considerată ca fiind adevărată (μ). Pentru a răspunde la această întrebare se
aplică testul statistic t, în care se calculează o valoare experimentală (texp),
pe baza relaţiei următoare [7]:
 c  n
t exp  (3.4)
sc
Valoarea lui (texp) obţinută se compară cu valoarea tabelată (Tabelul
3.1), corespunzătoare numărului gradelor de libertate (ν = n-1). Dacă texp >
ttabelat atunci ( c ) este diferită faţă de (μ), iar dacă texp < ttabelat, atunci, ( c ) nu
este diferită faţă de (μ), diferenţele fiind întâmplătoare şi nu se respinge
ipoteza de nul.
În cazul în care se verifică existenţa unei diferenţe semnificative sau
nu, între două valori medii ( c1 ) şi ( c2 ) cu (n1), respectiv (n2) măsurări
repetate şi deviaţiile standard s1 şi respectiv s2, care nu diferă semnificativ,
formula de calcul a valorii experimentale a coeficientului lui Student este:
c1  c 2
t exp  (3.5)
2 2
s1 s
 2
n1 n2
În acest caz numărul gradelor de libertate este ν = n1+n2 – 2.

Dacă texp > ttabelat, atunci cele două medii diferă semnificativ între ele,
iar dacă texp < ttabelat, atunci cele două nu diferă semnificativ între ele, cu o
probabilitate de 95%, diferenţele fiind întâmplătoare şi nu se respinge
ipoteza de nul.
46
Exemplu 2: O probă dintr-un material certificat de sol a fost analizată în

vederea determinării conţinutului de Pb, folosind două metode,
spectrometria de absorbţie atomică în flacără (FAAS) şi spectrometrie de
emisie atomică în plasmă cuplată inductiv (ICP-AES.) Conţinutul certificat
de Pb este 1,21 ± 0,04 mg kg-1. Să se verifice, dacă rezultatele obţinute prin
cele două metode diferă semnificativ între ele şi dacă, concentraţiile medii
experimentale obţinute prin cele două metode diferă de valoarea certificată,
cu o probabilitate de 95%. Valorile experimentale obţinute au fost:
FAAS (1) (mg kg-1): 1,29; 1,25; 1,32; 1,31; 1,38;
ICP-AES (2) (mg kg-1): 1,25; 1,20; 1,19; 1,24; 1,22;
Rezolvare: Se calculează rezultatele medii c1 = 1,29 mg kg-1 şi c2 = 1,22

mg kg-1, precum şi deviaţiile standard aferente s1 = 0,05 mg kg-1, respectiv
s2=0,02 mg kg-1 (relaţiile 3.1 şi 3.2). Se calculează texp cu formula (3.5) pentru
n1 = n2= 5, texp = 4,02. Deoarece texp > tν=8;95% = 2,31, rezultatele prin cele două
metode diferă semnificativ între ele, cu privire la determinarea conţinutului
de Pb din proba de sol analizată.
Pentru cea de-a doua cerinţă se calculează texp1= 4,85 şi texp2 = 1,15 cu
formula (3.4). Deoarece texp1 > tν=4;95% = 2,78 şi texp2  tν=4;95% = 2,78,
concentraţia obţinută prin FAAS diferă semnificativ de valoarea certificată,
în timp ce concentraţia obţinută prin ICP-AES, nu diferă semnificativ de
valoarea certificată, cu alte cuvinte, metoda FAAS prezintă erori sistematice
pozitive faţă de valoarea certificată, pe când metoda ICP-AES oferă
rezultate corecte (de încredere), iar diferenţa dintre valoarea determinată şi
cea certificată se datorează erorilor aleatorii (întâmplătore).
3.4. TESTUL Q PENTRU VERIFICAREA VALORILOR

EXTREME
Un aspect important când se analizează rezultatele obţinute în urma

unei analize este atunci când se observă în setul de date existenţa unor
valori, care par foarte diferite sau nereprezentative pentru acel set de date,
deoarece sunt fie prea mici sau prea mari faţă de oricare din valorile
măsurate. Aceste valori se numesc valori extreme şi ele pot fi o consecinţă
a unor erori sistematice grosolane sau aberante, care apar în timpul
experimentului, iar efectul lor poate fi devastator, influenţând foarte mult
media şi deviaţia standard. Prin urmare, tendinţa justificabilă a unui analist
47
este aceea de a îndepărta astfel de valori. Se pune problema unui test

obiectiv, care să verifice, dacă o valoare este sau nu un punct extrem. Un
astfel de test este testul Q, sau testul lui Dixon [3,8]. În acest test se compară
valoarea extremă suspectă cu valoarea vecină, faţă de amplitudinea
întregului set de date. Pentru un set de rezultate (c1, c2, c3, ... , cn-1, cn),
acestea se aşează în ordine crescătoare sau descrescătoare. Se verifică dacă
valorile c1 şi cn diferă semnificativ sau nu faţă de valorile vecine, c2 respectiv
cn-1. Pentru acest test, numărul minim de măsurări trebuie să fie 3. Astfel, se
calculează Qexperimental cu relaţiile (3.6) şi (3.7), pentru valoarea maximă
respectiv minimă:
(cn  cn 1 )
Qexp M  (3.6)
(cn  c1 )
(c2  c1 )
Qexp m  (3.7)
(c n  c1 )
Dacă Qexp > Qtabelat, atunci, cu o probabilitate de 95 %, valoarea testată

este una extremă şi se elimina, iar dacă Qexp < Qtabelat atunci valoarea testată
nu este valoare extremă, nu se elimină şi se utilizează în calculul mediei şi
deviaţiei standard. Valorile lui Q în funcţie de numărul de măsurări sunt
trecute în Tabelul 3.2.
Tabelul 3.2. Valorile lui Q în funcţie de numărul de măsurători

pentru 95 % probabilitate
n* 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Q - - 0,970 0,829 0,710 0,625 0,568 0,526 0,493 0,466
*n- numărul de valori din set pentru Q
Exemplu 3: Să se verifice dacă există valori extreme în setul de valori

obţinute prin FAAS prezentat la Exemplul 2.
Rezolvare: Setul de date este ordonat crescător (mg kg-1): c1 = 1,25 , c2 =

1,29; c3 = 1,31; c4 = 1,32 , c5 = 1,38. Valoarea suspectă poate să fie (c5) și/sau
(c1) şi se efectuează următoarele calcule:
Qexp,5 = (c5-c4)/(c5-c1) = 0,462 şi Qexp,1=(c2-c1)/(c5-c1) = 0,308 (relaţiile 3.6
şi 3.7). Ambele valori calculate sunt mai mici decât valoarea tabelată Q5;95%
= 0,710, prin urmare nu sunt valori extreme şi se păstrează în calcule.
48
BIBLIOGRAFIE:
1. Liteanu, C., Râcă, I., Teoria şi metodologia statistică a analizei urmelor, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1979
2. Liteanu, C., Râcă, I., Optimizarea proceselor analitice, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985
3. Miller, J. N., Miller, J. C., Statistics and chemometrics for analytical chemistry, Ed. Pearson
Prentice Hall, 2005.
5. David H., Modern Analytisal Chemistry, The McGraw-Hill Companies, Columbus, 1999
6. Javier G., A Simplified calculation of the real confidence interval in analytical methods, J.
Chem. Educ., 2004, 81, 1053-1061.
7. https://www.statisticshowto.datasciencecentral.com/probability-and-statistics/t-test/
accesat 29.11.2018
8. Constantinos E. E., Stochastic calculation of critical Q-test values for the detection of
outliers in measurements, J. Chem. Educ., 1992, 69, 733-736.
49
CAP. 4. METODE SPECTRALE DE ANALIZĂ
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate caracteristicile radiaţiei electromagnetice

(lungimea de undă, frecvenţa, numărul de undă, intensitatea şi puterea radiantă),
domeniile spectrului electromagnetic, modurile de interacţiune a radiaţiilor
electromagnetice cu proba, tranziţiile energetice a particulelor la interacţiunea cu
radiaţia electromagnetică, nivelele energetice cuantificate. Clasificarea metodelor
spectrale în funcţie de interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu componentele probei
şi metodologia de lucru, schemele de principiu ale metodelor spectrale de analiză prin
absorbţie, emisie şi luminiscenţă (fluorescenţă, fosforescenţă) sunt de asemenea
prezentate
4.1. RADIAŢIA ELECTROMAGNETICĂ
Spectroscopia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunii

radiaţiei electromagnetice cu materia. Spectrometria se ocupă cu măsurarea
interacţiunii radiaţiei electromagnetice cu materia. Radiaţia
electromagnetică este o formă de energie şi se prezintă sub forma unei
sinusoide cu două componente, una electrică şi una magnetică, oscilând în
două planuri perpendiculare (Figura 4.1) [1,2].
y
E Câmp electric
Câmp magnetic
x
Direcţia de propagare
Figura 4.1. Reprezentarea unei radiaţii electromagnetice

În urma interacţiunii cu proba, radiaţia electromagnetică poate fi

emisă, absorbită, absorbită şi apoi reemisă. De asemenea, radiaţia este
reflectată sau dispersată prin probă. În urma interacţiunii radiaţiei
electromagnetice cu proba se obţine un spectru, care reflectă compoziţia
calitativă şi cantitativă a probei. Astfel, se efectuează analize spectrale
calitative, când se identifică componentele din probă, şi analiză spectrală
cantitativă, când se determină concentraţia componenţilor (analiţilor) din
probă.
Radiaţia electromagnetică are caracter dual (dublu) şi anume caracter
de undă şi caracter de particulă (Figura 4.2) [1-3]. Ambele caractere sunt
importante pentru analiza spectrală.
Radiaţiile sunt:
Caracter de undă  Reflectate de suprafeţe
 Dispersate prin probă
Caracter dual
radiaţie Radiaţiile afectează energia
atomilor, ionilor şi moleculelor şi
Caracter de sunt:
particulă  Emise de probă
 Absorbite de probă
 Absorbite şi reemise de probă
Figura 4.2. Caracteristicile radiaţiei electromagnetice
4.1.1. Caracterul de undă al radiaţiei electromagnetice
Caracteristicile de undă ale radiaţiei electromagnetice sunt prezentate

în Figura 4.3.
Lungimea de undă (λ) este distanţa dintre două maxime succesive şi se
exprimă în Å, nm, mm, cm, m sau Km [1].
Frecvenţa (ν) reprezintă numărul de oscilaţii, care trec printr-un punct
în unitatea de timp. Unitatea de măsură a frecvenţei este în Hz sau numărul
de oscilaţii/secundă [1]. Frecvenţa se calculează cu formula:
c v
  (4.1)
 
Unde c – este viteza luminii în vid 3x108 m s-1 pentru toate radiaţiile,
iar v – viteza radiaţiei la trecerea prin mediu
52
Metode spectrale de analiză
Frecvenţa este caracteristică sursei care o emite şi nu se modifică la

trecerea prin medii diferite. La trecerea prin medii se schimbă viteza şi
lungimea de undă, astfel încât frecvenţa rămâne constantă [1,4,5].
Numărul de undă, reprezintă numărul de unde pe unitatea de lungime
şi are unitatea de măsură în cm-1 [1].
1
 (4.2)

Lungimea de undă, frecvenţa şi numărul de undă se utilizează în
analiza spectrală calitativă. Pe baza lor se identifică substanţele sau
elementele din probă, deoarece fiecare element sau substanţă are un
spectru caracteristic cu lungimi de undă bine definite caracteristice lor.
Caracterul de undă se exprimă prin
Lungimea de undă (λ)
Frecvenţa (ν)
Numărul de undă (ν)
Figura 4.3. Caracteristicile de undă ale radiaţiei electromagnetice
4.1.2. Caracterul de particulă al radiaţiei electromagnetice
Caracterul de particulă al radiaţiei electromagnetice a fost observat

prin faptul că radiaţiile electromagnetice schimbă energia atomilor, ionilor
sau moleculelor la interacţiunea cu acestea. Fotonul reprezintă particula
care transportă energia radiaţiei electromagnetice [6]. Energia fotonului
(eV) se calculează cu ecuaţia lui Einstein:
c
E  h   h (4.3)

Unde h – este constanta lui Planck (4,135667662 x 10-15 eV s)
53
Din ecuaţia (4.3) rezultă că energia fotonului creşte cu frecvenţa şi cu

scăderea lungimii de undă. Fotonii de energie diferită interacţionează
diferit cu diferitele nivele structurale ale materiei. Fotonii cu energie mai
mare afectează nivelele energetice cu energie mai mare ale particulelor din
materie (atomi, ioni sau molecule).
Caracteristicile de particulă a radiaţiei electromagnetice sunt
prezentate în Figura 4.4.
Caracterul de particulă se exprimă prin
Puterea radiantă (P)
Intensitate (I)
Figura 4.4. Caracteristicile de particulă ale radiaţiei electromagnetice
Puterea radiantă (P) exprimată în (W cm-2), reprezintă cantitatea de

energie transportată de un fascicul de radiaţii electromagnetice pe unitatea
de suprafaţă [1].
P  n  h  (4.4)
n – reprezintă fluxul de fotoni pe unitatea de suprafaţă.
Intensitatea (I) se exprimă în (W cm-2 s-1) şi reprezintă cantitatea de
energie transportată de un fascicul de radiaţii electromagnetice pe unitatea
de suprafaţă şi unitatea de timp [1].
Puterea radiantă şi intensitatea radiaţiei electromagnetice se utilizează
în analiza spectrală cantitativă, pentru determinarea concentraţiei
elementelor sau substanţelor din probă, deoarece mărimea acestor
parametri depinde liniar de concentraţie [1].
4.2. SPECTRUL ELECTROMAGNETIC
Totalitatea radiaţiilor electromagnetice, care pot fi emise sau absorbite

de materie constituie spectrul electromagnetic. Radiaţiile electromagnetice
au frecvenţe de ordinul 107 Hz până la 1020 Hz. Domeniile spectrului
electromagnetic cu lungimile de undă, frecvenţele limitative şi tipul
interacţiunii cu componentele probei sunt prezentate în Figura 4.5.
54
Lungime de undă Frecvenţa (Hz) Energie (eV) Domeniu spectral Tranziţii energetice Metode spectrale
0,005 Å 20 5
Emisie raze γ
10 10 eV
Raze γ Nucleare
Spectroscopia
4 Mosbauer
1,4 Å 5x10 eV
18
0,1 nm 10 4
10 eV Electronice – Absorbţie, emisie,
360 nm Raze X electroni fluorescenţă şi
10 nm interni difracţie de raze X
100 eV
10 nm 10
16
100 eV Electronice – Absorbţie, emisie,
450 nm
electroni de fluorescenţă
Ultraviolet (UV) valenţă şi atomică şi
360 nm 5 eV legătură fosforescenţă
500 nm 15
500 nm 10 2 eV Vizibil (Vis) moleculară
0,78 μm
10
14 1,5 eV Vibraţionale şi Absorbţie IR
590 nm Infraroşu (IR) rotaţionale Împrăştiere
-3
10 eV moleculare Raman
1000 μm
600 nm 1 mm 12
-3
10 eV Rotaţionale Absorbţie de
10
Microunde Moleculare microunde
-5
10 eV Orientare spin Rezonanţă
780 nm 300 mm electronic în electronică
300 mm 10 -6 câmp magnetic de spin (RES)
10 10 eV
1 km 7 Unde radio Orientare spin Rezonanţă

-9
10 10 eV nuclear în magnetică
câmp magnetic nucleară (RMN)
Figura 4.5. Domeniile spectrului electromagnetic, tipurile de interacţiuni ale radiaţiei electromagnetice cu proba
şi metodele spectrale dezvoltate
Această împărţire pe domenii este determinată atât de energia

radiaţiilor şi a tipului interacţiunii cu diferite nivele structurale/energetice
ale materiei, cât şi de materialele care se utilizează la construcţia
spectrometrelor, pentru a acoperi un anumit domeniu spectral [7]. De
exemplu, în domeniul razelor X, părţile transparente se construiesc din Be,
un element uşor, care nu absoarbe razele X, în domeniul UV din cuarţ optic
transparent în acest domeniu spectral, din sticlă în domeniul Vis, respectiv
halogenuri alcaline în domeniul IR, care prezintă absorbanţă mică în acest
domeniu spectral. Astfel, spectrul electromagnetic se împarte în
următoarele domenii spectrale: 1. razele γ; 2. razele X; 3. ultraviolet-vizibil
(UV-Vis); 4. infraroşu (IR); 5. microunde; 6. undele radio. Frecvenţa şi
energia radiaţiilor creşte, iar lungimea de undă scade de la undele radio
spre razele γ. Unele domenii spectrale se împart în subdomenii, de exemplu
domeniul ultraviolet se împarte în ultraviolet îndepărtat (de vid) şi
ultraviolet apropiat, iar domeniul IR se împarte în IR apropiat, IR
fundamental şi IR îndepărtat. Poate fi remarcat faptul că domeniul vizibil al
spectrului, la care ochiul uman este sensibil, este foarte îngust în
comparaţie cu celelalte domenii spectrale. Deşi ochiul nu percepe radiaţiile
din domeniul UV şi IR, radiaţiile din domeniile UV, Vis şi IR sunt denumite
radiaţii optice, respectiv domeniul optic al spectrului electromagnetic [1,2].
4.3. CLASIFICAREA METODELOR SPECTRALE
În conformitate cu Figura 4.6, metodele spectrale pot fi clasificate după

puterea interacţiunii radiaţiei electromagnetice cu substanţa şi după natura
interacţiunii radiaţiei cu substanţa, sau după metodologia de lucru [1,2].
După puterea interacţiunii

radiaţiei cu substanţa
Metode spectrale
După natura interacţiunii radiaţiei
cu substanţa (după metodologia de
lucru)
Figura 4.6. Clasificarea metodelor spectrale
56
4.3.1. Clasificarea metodelor spectrale după puterea

interacţiunii radiaţiei electromagnetice cu substanţa
În clasificarea metodelor spectrale după puterea interacţiunii radiaţiei

electromagnetice cu substanţa, trebuie avută în vedere energia/frecvenţa,
sau lungimea de undă a radiaţiei în funcţie de domeniul spectral, care
dictează nivelul energic sau structural al materiei, care este afectat în urma
interacţiunii, după cum este prezentat în Figura 4.5.
Domeniul razelor γ (0,005 – 1,4 Å). Razele γ au fost descoperite în anul
1900 de către chimistul şi fizicianul francez Paul Villard şi au fost denumite
la început radiaţiile lui Villard. În anul 1903 fizicianul danez Ernest
Rutherford a denumit aceste radiaţii ca raze gamma (γ) [8]. Razele γ au cea
mai mică lungime de undă şi cea mai mare energie, respectiv frecvenţă
dintre toate radiaţiile şi astfel au capacitatea de a pătrunde prin structura
electronică a atomilor, până la nucleu şi determină astfel tranziţii nucleare.
Razele γ au capacitatea de a induce descompunerea nucleului atomic al
elementelor cu emisie de neutroni. Spectroscopia γ cuprinde metode de
analiză bazate pe absorbţia razelor γ (spectroscopia Mosbauer) şi emisia de
raze γ (neutroni) prin descompunerea radioizotopilor elementelor. Ambele
metode sunt elementale şi sunt utilizate la analiza elementelor [8].
Domeniul razelor X (0,1 – 100 Å/10 nm). Razele X au fost descoperite de
către fizicianul german Wilhelm Röntgen în anul 1895 şi iniţial au fost
denumite implicit radiaţii Röntgen [9]. Razele X sunt situate după razele γ
şi au frecvenţă/energie mai mică decât acestea şi astfel nu mai au
capacitatea să ajungă la nucleul atomilor. În consecinţă, razele X
interacţionează cu electronii de pe straturile interne ale atomilor şi
provoacă astfel, tranziţii energetice ale electronilor interni ai atomilor şi
ionizarea internă a atomilor [1,2]. Metodele de analiză în domeniul razelor
X bazate pe interacţiunea cu electronii interni ai atomilor sunt prin
spectrometrie de emisie de raze X, spectrometrie de absorbţie de raze X şi
spectrometrie de fluorescenţă de raze X (XRF). Deoarece spectrele de raze X
sunt determinate de tranziţii energetice ale electronilor interni ai atomilor,
care nu sunt implicaţi în legături chimice, spectrul razelor X al atomilor este
independent de natura compuşilor sub care sunt legate elementele în
probă. Cu alte cuvinte prin metodele de emisie, absorbţie şi XRF se
determină compoziţia elementală calitativă şi cantitativă a probelor.
57
O altă metodă în domeniul razelor X este cea bazată pe dispersia

razelor X prin probă, denumită difracţie de raze X (XRD). Prezintă spectru
XRD de linii doar substanţele cristaline, pe când cele amorfe nu [1,2]. Astfel
metoda XRD se utilizează la identificarea substanţelor cristaline prin
determinarea structurii acestora pe baza spectrului XRD, care reflectă
structura cristalină, şi la analiza cantitativă (determinarea concentraţiei) a
substanţelor cristaline din probe.
Domeniul radiaţiilor UV (10 – 360 nm) şi Vis (360 – 780 nm/0,78 μm).
Radiaţiile UV-Vis au energie similară şi este mai mică decât cea a razelor X,
având lungime de undă mai mare, respectiv frecvenţă/energie mai mică.
Ele nu mai sunt capabile să pătrundă în structura electronică a atomilor
precum razele X. Ele interacţionează cu electronii de valenţă (de pe ultimul
strat) al atomilor şi ionilor, respectiv cu electronii de legătură şi nelegătură
din molecule [1,2]. Astfel metodele bazate pe interacţiuni ale radiaţiilor UV-
Vis cu electronii sunt metode prin spectrometrie de absorbţie atomică şi
moleculară, spectrometrie de emisie atomică sau optică, spectrometrie de
fluorescenţă atomică şi fosforescenţă moleculară şi chemiluminiscenţă [1-5].
Prin aceste metode se determină compoziţia elementală, când radiaţiile
interacţionează cu atomii şi ionii din probă, respectiv compoziţia
moleculară, când radiaţiile interacţionează cu moleculele substanţelor din
probă. O altă categorie de metode sunt cele bazate pe dispersia radiaţiilor
vizibile prin probă şi anume nefelometria, când se măsoară puterea
radiantă dispersată prin proba cu suspensii la unghi drept faţă de direcţia
radiaţiei incidente, şi turbidimetria, când se măsoară puterea radiantă
transmisă prin proba cu suspensii [10]. Deoarece semnalele optice măsurate
depind de conţinutul de suspensii, metodele respective se utilizează în
determinarea conţinutului de suspensii în diferite probe, precum apa.
Domeniul radiaţiilor IR (0,78 – 1000 μm/1mm). Radiaţiile IR au lungime
de undă mai mare şi frecvenţă/energie mai mică decât radiaţiile vizibile şi
astfel nu sunt capabile sa producă tranziţii energetice ale electronilor. Ele
pot produce doar tranziţii de vibraţie a legăturilor chimice din molecule şi
tranziţii de rotaţie a moleculelor în jurul centrelor de greutate [1,2,10].
Spectrele care se obţin sunt de vibraţie-rotaţie. În domeniul IR metodele
utilizate sunt spectrometria de absorbţie IR şi spectrometria de împrăştiere
Raman [1,2,10]. Prezintă absorbţie în IR doar moleculele polare, sau care au
momentul de dipol diferit de zero, pentru anumite moduri de vibraţie a
legăturilor chimice. Prin împrăştierea Raman pot fi analizate şi substanţele
58
moleculare nepolare. Din spectrul de absorbţie IR se pot identifica

substanţele moleculare, deoarece spectrul reflectă structura moleculelor şi
efectele electronice. De asemenea, se efectuează analize cantitative, prin
care se determină concentraţia substanţelor moleculare polare.
Domeniul microundelor (1 – 300 mm). Microundele au energie mai mică
decât radiaţiile IR şi provoacă doar tranziţii energice a mişcării de rotaţie a
moleculelor şi orientarea spinului electronic la absorbţia unei radiaţii din
acest domeniu spectral. Metoda utilizată în domeniul microundelor este
Rezonanţa Electronică de Spin (RES) [1,10,11]. Apariţia RES impune
existenţa unei vacanţe de electroni sau prezenţa unui electron
neîmperecheat în structura moleculară. Pot fi analizate prin metoda RES:
1. radicali liberi moleculari; 2. materiale care prezintă defecte structurale
punctiforme, care presupune existenţa sau absenţa unui electron (analize
de sticle); 3. elemente care prezintă electroni neîmperecheaţi de tip d
(metale tranziţionale) şi de tip f (pământuri rare sau lantanide).
Domeniul undelor radio (> 300 mm). Undele radio au cea mai mică
energie dintre radiaţiile electromagentice şi provoacă doar o orientare a
spinului nucleelor atomilor din molecule în cazul absorbţiei unei radiaţii
din acest domeniu spectral, dacă proba se află în câmp magnetic. Metoda
analitică este Rezonanţa Magnetică Nucleară (RMN), descoperită în anul
1938 de către fizicianul Isidor Isaac Rabi, pentru care a primit premiul
Nobel în fizică în anul 1944 [10,12]. RMN este o metodă spectrală calitativă
din categoria celor de absorbţie, prin care se determină structura
compuşilor chimici, de exemplu a proteinelor în biochimie. Prezintă spectre
RMN nucleele atomilor, care au spinul nuclear în stare fundamentală
I=+1/2 (1H, 13C, 15N, 19F, 31P). La expunerea unei molecule într-un câmp de
radiofrecvenţă, nucleul se excită şi saltă din starea fundamentală de energie
(+1/2) în starea excitată (-1/2), după care revine la starea fundamentală şi
emite la aceeaşi radiofrecvenţă, care apare în spectrul RMN. Spectrele RMN
1H-RMN şi 13C-RMN a compuşilor organici conţin informaţia necesară
pentru a determină structura acestora [1]. Faţă de spectrele electronice (UV-

Vis) şi de vibraţie-rotaţie (IR) ale moleculelor, spectrele RMN sunt mult mai
bogate în informaţii, din care se determină uşor structura moleculelor
organice. De asemenea, RMN este o tehnică de imagistică medicală de
înaltă performanţă, prin care se obţin informaţii privind structura corpului
studiat. Are aplicaţii în identificarea tumorilor.
59
Cele mai utilizate metode spectrale de analiză sunt cele bazate pe

absorbţie, urmată de emisie, fluorescenţă, fosforescenţă, dispersie etc. În
funcţie de domeniul spectral, cele mai utilizate sunt în domeniul razelor X,
UV-Vis, IR şi undelor radio. Metodele din domeniul X, UV-Vis şi IR sunt
denumite metode optice de analiză, deşi ochiul uman sesizează numai
radiaţiile vizibile.
4.3.2. Clasificarea metodelor spectrale după metodologia de

lucru
Clasificarea metodelor spectrale după metodologia de lucru este

prezentată în Figura 4.7.
Emisie
Interacţiuni cu atomi, Absorbţie

ioni şi molecule
Luminiscenţă
(Fluorescenţă
Metode Fosforescenţă
spectrale Chemiluminscenţă)
Reflexie
Proprietăţi optice
generale ale probelor Polarimetrie
Dispersie
(difracţie de raze X,
turbidimetrie)
Figura 4.7. Clasificarea metodelor spectrale după metodologia de lucru
După metodologia de lucru metodele spectrale se împart în metode

bazate pe interacţiuni a radiaţiei electromegnetice cu atomii, ionii şi
moleculele din probă, respectiv metode bazate pe proprietăţi optice
generale ale probelor de a reflecta, polariza şi dispersa radiaţia
electromagnetică [13]. Vor fi prezentate în continuare doar metodele bazate
pe emisie, absorbţie şi luminiscenţă, care implică interacţiunea radiaţiei
electromagnetice cu atomii, ionii şi moleculele din probă.
60
Pentru a înţelege principiul metodelor spectrale bazate pe interacţiuni

cu particule trebuie avută în vedere energia cuantificată a atomilor, ionilor
şi moleculelor. În conformitate cu mecanica cuantică, atomii ionii şi
moleculele, prezintă nivele energetice cuantificate, între care suferă tranziţii
la absorbţia şi emisia de energie sub diferite forme, în cazul metodelor
spectrale fiind vorba de energia fotonilor constituenţi ai radiaţiei
electromagnetice. În conformitate cu Figura 4.8, atomii şi ionii prezintă
nivele energetice cuantificate ale electronilor, iar moleculele prezintă nivele
energetice cuantificate ale electronilor, vibraţiei legăturilor chimice şi
rotaţiei moleculelor. Energia electronică cuantificată a atomilor şi ionilor
este determinată de mişcarea de rotaţie a electronilor în jurul nucleului pe
nivele energetice cuantificate. Energia electronică a moleculelor este
determinată de mişcarea de rotaţie a electronilor atomilor din molecule, cea
de vibraţie este dată de diferitele moduri de vibraţie a legăturilor chimice,
iar cea de rotaţie de mişcarea de rotaţie în jurul centrelor de greutate a
moleculelor. Energia nivelelor scade în următoarea ordine: electronică >
vibraţională > rotaţională. Astfel, tranziţia energetică electronică a
moleculelor este însoţită de tranziţii de vibraţie, care la rândul lor sunt
însoţite de tranziţii de rotaţie. Cu alte cuvinte, modificarea energiei
electronice a moleculelor implică modificarea energiei vibraţionale,
respectiv rotaţionale. Deoarece fiecare atom, ion sau moleculă are o
structură caracteristică, spectrele sunt caracteristice fiecăreia în parte şi
reflectă compoziţia calitativă şi cantitativă a probei, fie la nivel elemental,
sau molecular. Deoarece moleculele prezintă mai multe tipuri de nivele
energetice cuantificate, spectrul moleculelor este mai complex decât cel al
atomilor şi ionilor.
Atomi şi ioni Electronice

Nivele
energetice Electronice
cuantificate
Molecule Vibraţionale
Rotaţionale
Figura 4.8. Nivelele energetice cuantificate pentru particule
61
În Figura 4.9 sunt prezentate tranziţiile energetice de excitare şi

dezexcitare ale particulelor între nivelul fundamental (0) şi unul dintre
nivelele excitate (*). Nivelul energetic cu cea mai mică energie este denumit
nivel fundamental şi este starea energetică normală a atomilor, ionilor şi
moleculelor. Nivele energetice cu energie mai mare decât nivelul
fundamental poartă denumirea de nivele excitate, pe care saltă atomii, ionii
şi moleculele prin absorbţie de energie.
Procesul de excitare are loc prin absorbţie de energie (Q), când
particulele saltă de pe nivelul fundamental pe cele excitate.
M0  Q  M* (excitare) (4.6)
Procesul de dezexcitare are loc prin pierdere de energie, când

particulele revin de pe nivelul excitat pe cel fundamental.
M *  M 0  Q, (dezexcitare) (4.7)
Unde Q şi Q' – reprezintă forme de energie implicate în tranziţii.
După natura energiilor Q şi Q' sunt metode prin emisie, absorbţie şi

luminiscenţă.
Nivel excitat (*)

Dezexcitare prin pierdere
Excitare prin absorbţie
de energie Q'
de energie Q
Nivel fundamnetal (0)

*,
M Q M 0
M M Q
* 0 ,
Figura 4.9. Nivelul fundamental şi excitat şi tranziţiile energetice de

excitare şi dezexcitare
62
Principiul metodelor prin emisie [1,2,14,15]
În conformitate cu Figura 4.10, în metodele de analiză prin emisie,

componentele probei, de regulă atomi sau ioni sunt aduşi în stare excitată
printr-un aport de energie din exterior. De exemplu, în emisia de raze X
atomii elementelor din probă sun excitaţi prin bombardamentul probei cu
un flux de electroni sau protoni de mare energie. În spectrometria de emisie
atomica/optică (AES/OES) în domeniul UV-Vis, în prima etapă proba este
convertită la atomi şi ioni prin procesul de atomizare-ionizare, prin căldura
absorbită de la sursa spectrală, după care, atomii şi ionii rezultaţi sunt
excitaţi, fie prin absorbţie de căldură de la sursa spectrală, fie prin transfer
de energie în urma ciocnirilor atomilor şi ionilor cu alte particule din sursa
spectrală (electroni, atomi metastabili sau ioni) [14,15].
Bombardament cu electroni pentru
spectrometria de emisie de raze X
Σλ
Probă Spectrometru
Spectru de emisie (linii,

bandă şi continuu)
Căldură pentru emisie
atomică/optică UV-Vis.
Figura 4.10. Principiul metodelor prin spectrometrie de emisie
Prin procesul de excitare particulele suferă tranziţii pe nivelele

energetice excitate, revenirea la nivelul fundamental având loc prin
pierdere de energie prin emisie de radiaţii electromagnetice cu lungimi de
undă bine definite determinate de energia nivelului excitat, numită energie
de excitare (Eex) (Figura 4.11). Astfel, în metodele prin emisie, căldura (Q)
absorbită de atomi/ioni sau radicali moleculari este convertită în radiaţii
electromagnetice (hν), care formează spectrul de emisie a probei (Figura
4.12). Spectrul de emisie înregistrat cu ajutorului spectrometrului este
reprezentarea grafică a intensităţii semnalului optic generat de detectorul
spectrometrului în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei.
63
Nivel excitat (*)
Excitare prin absorbţie de
Emisie de radiaţie
electromagnetică
căldură
Nivel fundamental (0)

M 0  caldura  M * M *  M 0  h
Figura 4.11. Tranziţiile energetice în cazul metodelor spectrale prin emisie
Un exemplu de spectru de emisie a unei probe cu conţinut de Li, Na, K

şi Ca, înregistrat prin spectrometria de emisie atomică în flacără (FAES),
folosind un spectrometru simultan cu arie de fotodiode este prezentat în
Figura 4.12.
Li(I) 670,8
Na(I) 589
CaOH 622
Ca(II) 393,3
K(I) 767
Ca(I) 422,7
CaOH 554
Figura 4.12. Spectru de emisie obţinut prin spectrometria de emisie atomică în flacără
64
Pot fi observate în spectrul din Figura 4.12 liniile de emisie (nm)

atomice de rezonanţă a Li 670,8; Na 589; K 767 şi Ca 422,7; linia ionică a Ca
393,3 şi benzile moleculare ale radicalilor CaOH la 554 şi 622 nm. Linia de
rezonanţă implică o tranziţie directă radiativ optică între nivelul excitat şi
cel fundamental. Poziţia în spectru a liniilor spectrale (lungimea de undă)
este determinată de energia de excitare a liniei spectrale, iar intensitatea de
concentraţia elementelor, conform relaţiilor (4.8) şi (4.9).
c
Eex  h   h (4.8)

I  N *e E ex / kT
 g  N 0e  E ex / kT
(4.9)
Unde N* - este densitatea de particule pe nivelul energetic excitat;

N0 – densitatea de particule pe nivelul energetic fundamental; k – constanta
lui Bolzmann, Eex – energia de excitare a liniei spectrale (energia nivelului
excitat); T – temperatura; g – ponderea statistică a particulelor pe nivelul
energetic excitat
Astfel, pe baza liniilor spectrale se identifică elementele din probă
(analiza calitativă), iar pe baza intensităţii, concentraţia elementelor (analiza
cantitativă), fiind de regulă o relaţie liniară între intensitatea liniei şi
concentraţia elementului, căruia îi aparţine linia respectivă.
Principiul metodelor prin absorbţie [1-3,15-17]
Principiul metodelor spectrale de analiză prin absorbţie este prezentat

în Figura 4.13.
P0(λ) Ptf(λ,c)< P0
Sursa primară de Spectrometru
Probă
radiaţie
Radiaţie incidentă Radiaţie transmisă
Figura 4.13. Principiul metodelor prin spectrometrie de absorbţie. P0 – puterea radiantă

incidentă; Pt –puterea radiantă transmisă prin probă
În spectrometria de absorbţie, proba este iradiată cu un fascicul primar

de radiaţie, care vine de la o sursă externă de spectru specific (de linii), sau
65
nespecific (continuu). Radiaţia este absorbită selectiv de către atomi sau

molecule în funcţie de lungimea de undă. Are loc scăderea puterii radiante
incidente (P0) prin probă la valoarea puterii radiante transmise (Pt).
Scăderea puterii radiante este în funcţie de concentraţia speciilor
absorbante (atomi sau molecule), în conformitate cu legea Lambert-Beer.
Cu ajutorul unui spectrometru se măsoară puterea radiantă transmisă prin
probă şi se înregistrează spectrul de absorbţie, care este reprezentarea
grafică a absorbanţei în funcţie de lungimea de undă, A=f(λ).
Interacţiunea calitativă şi cantitativă a radiaţiei electromagnetice cu
proba în metodele prin absorbţie se cuantifică prin transmitanţa (T) sau
absorbanţa (A) probei. Transmitanţa este gradul de transmisie a radiaţiei
prin probă şi este definită ca fiind raportul dintre puterea radiantă
transmisă şi cea incidentă la o anumită lungime de undă. In locul
transmitanţei se poate folosi transmitanţa procentuală (T%). Formulele de
calcul sunt:
Pt Pt
T T%   100 (4.10)
P0 P0
Absorbanţa este gradul de absorbţie a radiaţiei de către probă şi scade

exponenţial cu transmitanţa, conform ecuaţiei (4.11).
A   logT  2  logT% (4.11)
În conformitate cu legea Lambert-Beer, absorbanţa creşte liniar cu

concentraţia (ecuaţia 4.12). Astfel, se poate determina concentraţia
componentelor din probă.
A  k bc (4.12)
Unde, k – este o constantă de proporţionalitate; b – lungimea drumului
optic a radiaţiei electromagnetice prin probă (cm); c – concentraţia speciilor
absorbante (g l-1 sau mol l-1).
În funcţie de natura particulelor absorbante există metode de absorbţie
atomică şi metode de absorbţie moleculară. În absorbţia atomică speciile
absorbante sunt atomii din probă, iar metoda este una elementală, prin care
se determină concentraţia elementelor din probă. În absorbţia moleculară
speciile absorbante sunt moleculele, iar metoda este una moleculară, prin
care se determină concentraţia compuşilor din probă.
66
Tranziţiile energetice, în cazul absorbţiei sunt prezentate în Figura

4.14. În absorbţie, particulele din probă absorb energia fotonilor radiaţiei
electromagnetice (hν), când saltă de pe nivelul fundamental pe cel excitat.
Revenirea pe nivelul fundamental se realizează prin emisie de căldură (Q).
Absorbţie de radiaţie Nivel excitat (*)
electromagnetică
Emisie de căldură

M  h  M
0 *
M  M  caldura
* 0
Figura 4.14. Tranziţiile energetice în cazul metodelor spectrale prin absorbţie
În metodele prin absorbţie se înregistrează spectrul de absorbţie al

probei, care este reprezentarea grafică a absorbanţei în funcţie de lungimea
de unda. Spectrul este unul de linii în cazul absorbţiei atomice şi unul de
bandă în cazul absorbţiei moleculare.
Principiul metodelor prin luminiscenţă [1,2,14,16,18-22]
În conformitate cu Figura 4.15, în metodele prin luminiscenţă proba

este iluminată cu un fascicul primar de excitare, care vine de la o sursă
primară de excitare fie de linii (specifică), fie de spectru continuu
(nespecifică). Atomii sau moleculele absorb energia radiaţiei primare, când
suferă procesul de excitare. Prin dezexcitare atomii sau moleculele revin pe
nivelul fundamental, când emit radiaţia de luminiscenţă cu lungimi de
undă caracteristice. Aceasta este măsurată de regulă la un unghi drept faţă
de direcţia radiaţiei primare de excitare. Semnalul de luminiscenţă (PF) pe
domeniu îngust de concentraţie este direct proporţional cu concentraţia
speciilor luminiscente şi puterea radiantă a sursei primare de excitare
67
(ecuaţia 4.13) [14]. Astfel se poate determina concentraţia componentelor

probei.
PF  P0  k  b  c (4.13)
Unde P0 – este puterea radiantă a fasciculului primar de excitare;

k – constantă de absorbţie a radiaţiei primare de excitare; b – lungimea
drumului optic a radiaţiei primare prin probă; c – concentraţia speciilor
luminiscente.
PF
Probă Spectrometru
P0 Fascicul de luminiscenţă
Fascicul primar de Fosforescenţă
excitare Fluorescenţă
Sursă primară de
radiaţie
Figura 4.15. Principiul metodelor prin spectrometrie de luminiscenţă. P0 – puterea

radiantă incidentă pentru excitare; PF – puterea radiantă de luminiscenţă
Tranziţiile energetice ale electronilor atomilor sau moleculelor în

metodele prin luminiscenţă sunt prezentate în Figura 4.16.
În luminiscenţă, particulele din probă absorb energia fotonilor radiaţiei
electromagnetice primare de excitare, când saltă de pe nivelul fundamental
pe cel excitat (procesul de excitare). Revenirea la nivelul fundamental are
loc prin emisie de o altă radiaţie electromagnetică, numită luminiscenţă, cu
o lungime de undă identică sau mai mare decât radiaţia primară.
Există două metode de analiză prin luminiscenţă: 1. fluorescenţa
atomică şi 2. fosforescenţa moleculară.
Diferenţele dintre fluorescenţă şi fosforescenţă sunt următoarele:
1. Fluorescenţa este caracteristică atomilor, iar fosforescenţa
moleculelor;
2. Fenomenul de fluorescenţă încetează imediat după excitare;
3. Fenomenul de fosforescenţă continuă şi după încetarea excitării;
4. Fluorescenţa implică o tranziţie electronică de tip singlet-singlet;
5. Fosforescenţa implică o tranziţie electronică de tip singlet-triplet.
68
În starea de singlet, electronii dintr-un orbital au spin opus, pe când în

starea de triplet au acelaşi spin.
Nivel excitat (*)
electromagnetică (luminiscenţă)
Excitare prin absorbţie de
radiaţie electromagnetică
Emisie de radiaţie

M  h  M
0 *
M  M  h * 0 ,
Figura 4.16. Tranziţiile energetice în cazul metodelor spectrale prin luminiscenţă
Diferenţa dintre tranziţiile electronice în fluorescenţă şi fosforescenţă

este prezentată în Figura 4.17.
Nivel excitat (singlet)

Timp de viaţă 10 ns
Nivel excitat (triplet)

Timp de viaţă 1 ms
Fluorescenţă Fosforescenţă
Nivel fundamental
(singlet)
Fluorescenţă Fosforescenţă
Tranziţie singlet-singlet Tranziţie triplet-singlet
Figura 4.17. Tranziţiile energetice ale electronilor în cazul

fluorescenţei şi fosforescenţei
69
În fluorescenţă au loc tranziţii ale electronilor de tip singlet-singlet, în

care orbitalii atomici sunt ocupaţi cu doi electroni de spin opus şi
reprezintă starea normală a electronilor. Deoarece timpul de viaţă în starea
de singlet excitat a atomilor este de aproximativ 10 ns, fluorescenţa
încetează imediat după excitare şi este de intensitate mai mare. În
fosforescenţă electronii din starea de singlet excitat, revin prin pierdere de
energie în starea de triplet excitat cu energie mai mică şi timp de viaţă mai
lung (1 ms). Din starea de triplet are loc tranziţia în starea de singlet
fundamental, când este emisă radiaţia de fosforescenţă. Deoarece timpul de
viaţă pe starea de triplet excitat este mult mai mare decât în starea de
singlet excitat, apare o inversiune de populaţie, ceea ce duce la o densitate
mai mare de particule (molecule) în tripletul excitat. Astfel, fosforescenţa
continuă şi după încetarea excitării şi apare la o lungime de undă mai mare
decât fluorescenţa.
Metodele prin fluorescenţă şi fosforescenţă se caracterizează printr-o
selectivitate şi sensibilitate deosebită. Selectivitatea se explică prin aceea că
lungimea de undă a radiaţiei absorbite şi fluorescente sunt caracteristice
fiecărui element sau moleculă şi astfel, posibilitatea de apariţie a
interferenţelor spectrale este minimă. Din acest punct de vedere
instrumentaţia este mai simplă decât în metodele spectrale prin absorbţie
sau emisie, caz în care spectrul este mai complex. Sensibilitatea deosebită se
explică prin aceea că excitarea prin absorbţie de radiaţii electromagnetice
are loc cu probabilitate mare, deoarece starea energetică normală a atomilor
şi moleculelor este nivelul fundamental [20-22].
BIBLIOGRAFIE:
Jersey, 1990.
4. Chang, R., Basic Principles of Spectroscopy, McGraw-Hill, New York, 1971.
5. Svangerg, S., Atomic and Molecular Spectroscopy, Springer, Berlin, 1992.
6. Kovac, J. D., Physical Chemistry: A Molecular Approach (McQuarrie, Donald A.; Simon,
John D.), J. Chem. Educ., 1998, 75, 545 - 561.
7. Atkins, P. W., Peter, W., De Paula, J., Physical chemistry for the life sciences, Second Edition,
W.H. Freeman and Co., Bew York, 2011.
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Radiaţie_gama (accesat 20 iunie, 2018).
70
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Radiaţie_X (accesat 20 iunie, 2018).

10. Dăneţ, A., Analiză Instrumentală, partea I, Editura Universităţii Bucureşti, 2010.
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezonanţa_electronică_de_spin (accesat 20 iunie, 2018).
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezonanţa_magnetică_nucleară (accesat 20 iunie, 2018).
13. Tipler, P. A., Mosca, G. Physics for scientists and engineers. (W.H. Freeman, 2003).
16. Cordoş, E., Manoliu, C., Spectrometria de Absorbţie şi Fluorescenţă Atomică., Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1984.
17. Lajunen, I. H. G., Spectrochemical Analysis by Atomic Absorption and Emission, Royal
Society of Chemistry, Cambridge, 1992.
18. Sychra, V., Svoboda, V., Rubeska, I., Atomic Fluorescence Spectroscopy, Van Nostrand
Reinhold Company Ltd., London, 1975.
20. Frenţiu, T., Darvasi, E., Şenilă, M., Ponta, M., Cordoş, E., Preliminary Investigation of a
Medium Power Argon Radiofrequency Capacitively Coupled Plasma as Atomization
Cell in Atomic Fluorescence Spectrometry of Cadmium, Talanta, 2008, 76, 1170-1176.
21. Frenţiu, T., Ponta, M., Şenilă, M., Mihălţan, A. I., Darvasi, E., Frenţiu, M., Cordoş, E.,
Evaluation of Figures of Merit for Zn Determination in Environmental and Biological
Samples Using EDL Excited AFS in a new radiofrequency capacitively coupled plasma,
J. Anal. At. Spectrom., 2010, 25, 739 – 742.
22. Frenţiu, T., Ponta, M., Mihălţan, A. I., Darvasi, E., Frenţiu, M., Cordoş, E., Quenching of
the OH and Nitrogen Molecular Emission by Methane Addition in an Ar Capacitively
Coupled Plasma to Remove Spectral Interference in Lead Determination by Atomic
Fluorescence Spectrometry, Spectrochim. Acta B, 2010, 65B, 565 – 570.
71
CAP. 5. SPECTROFOTOMETRIA DE ABSORBŢIE
MOLECULARĂ UV-VIS
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate principiile analizei prin

spectrofotometria de absorbţie moleculară UV-Vis, originea spectrului de absorbţie
moleculară UV-Vis, mărimile optice caracteristice (absorbanţa şi transmitanţa), analiza
calitativă şi cantitativă în spectrofotometria de absorbţie moleculară, legea Lambert-
Beer. Este prezentată schema generală a unui spectrofotometru de absorbţie
moleculară şi tipuri de spectrofotometre utilizate. Aplicaţiile analitice includ
determinarea acidului benzoic din sucuri, determinarea conţinutului de azotit din
preparate de carne şi analiza berii prin determinarea culorii şi gradului de amăreală.
5.1. PRINCIPIUL SPECTROFOTOMETRIEI DE ABSORBŢIE

MOLECULARĂ UV-Vis
Spectrofotometria de absorbţie moleculară în domeniul UV-Vis se

bazează pe absorbţia radiaţiilor din domeniul spectral 190 – 800 nm de
către speciile moleculare din probă. Radiaţiile cu lungime de undă între
190 – 400 nm formează domeniul ultraviolet, iar cele între 400 – 800 nm
domeniul vizibil (Capitolul 4, Figura 4.5.). Proba de regulă lichidă, plasată
într-o cuvă este iluminată cu un fascicul primar de radiaţie, cu puterea
radiantă (P0), care vine de la o sursă externă. O parte din radiaţie (Pa) este
absorbită specific de către moleculele din probă, care vor trece de pe nivelul
fundamental în stare excitată, iar o altă parte (Pt) este transmisă prin probă
şi este măsurată cu un detector (Figura 5.1). Interacţiunea radiaţiei
electromagnetice UV-Vis cu moleculele are loc cu electronii de legătură şi
nelegătură, fiind afectate nivelele energice ale acestora (Capitolul 4, Figura
4.5.). Gradul de diminuare a puterii radiante transmise prin probă la o
anumită lungime de undă este dependent de numărul speciilor absorbante
şi de natura acestora. Astfel prin prelucrarea semnalului analitic măsurat se
obţin atât informaţii de natură cantitativă asupra probei (concentraţia
speciilor absorbante), cât şi de natură calitativă (natura speciilor) [1-3].
Cuvă cu
probă
P0 Pt < P0
Sursă de
Detector
radiaţie
Radiaţie
Radiaţie
transmisă
incidentă
b
Figura 5.1. Schema de principiu a metodei prin spectrofotometria de absorbţie
moleculară UV-Vis
5.2. ORIGINEA SPECTRULUI DE ABSORBŢIE

MOLECULARĂ UV-VIS
Moleculele prezintă nivele energetice electronice, vibraţionale şi

rotaţionale bine definite sau cuantificate (Capitolul 4, Figura 4.8.). Fiecare
nivel electronic molecular are mai multe nivele vibraţionale, care la rândul
lor au mai multe nivele rotaţionale. Deoarece energia necesară pentru o
tranziţie vibraţională este mult mai mică decât cea necesară pentru o
tranziţie electronică, tranziţiile electronice moleculare sunt întotdeauna
însoţite de tranziţii vibraţionale, care la rândul lor sunt însoţite de tranziţii
rotaţionale (Figura 5.2, Capitolul 4, paragraful 4.3.2.). Pentru o moleculă,
absorbţia de radiaţie electromagnetică UV-Vis, implică atât schimbarea
energiei electronice moleculare, cât şi modificarea energiei vibraţionale şi
rotaţionale. Prin urmare, spectrul de absorbţie moleculară este mai complex
şi se prezintă sub formă de benzi moleculare (Figura 5.2). Toate tranziţiile
energetice de pe toate nivelele de rotaţie şi de vibraţie sunt grupate într-o
bandă de absorbţie moleculară. Cu alte cuvinte, benzile de absorbţie
moleculară au un caracter hiperfin. Astfel, interpretarea spectrelor se face
pe baza poziţiei lungimii de undă a maximului de absorbţie (λmax) şi a
absorbtivităţii molare (εmax), la această lungime de undă.
74
Spectrofotometria de absorbţie moleculară UV-Vis
Pentru ca o moleculă să absoarbă o anumită radiaţie electromagnetică

UV-Vis, este necesar ca frecvenţa radiaţiei incidente să corespundă
diferenţei de energie dintre nivelele implicate în tranziţia respectivă [1].
Radiaţia absorbită cel mai bine corespunde maximului de absorbţie la care
absorbtivitatea molară (ε) are valoarea maximă.
n
2
1
E2 v=0
n
3 εmax1
2
Energie
1
E1 v=0 Absorbtivitate
εmax2
n
3
2
1
λ (nm)
E0 v=0
Figura 5.2. Diagrama nivelelor energetice şi a tranziţiilor electronice,

vibraţionale şi rataţionale la absorbţia moleculară a radiaţiei UV-Vis. Liniile
orizontale reprezintă nivelele electronice (E0, E1, E2), de vibraţie (v = 0, 1, 2, …, n) şi de
rotaţie (linii orizontale întrerupte). Liniile verticale reprezintă tranziţii energetice între
nivelele electronice, vibraţionale, cât și rotaţionale [4].
5.3. MĂRIMI OPTICE CARACTERISTICE. LEGEA

LAMBERT-BEER.
Mărimile optice caracteristice spectrofotometriei de absorbţie

moleculară UV-Vis, prin care se caracterizează din punct de vedere
cantitativ absorbţia unei radiaţii sunt transmitanţa (T) şi absorbanţa (A).
Transmitanţa la o lungime de undă dată este gradul de transmisie a
radiaţiei prin probă şi se calculează prin raportul dintre puterea radiantă
transmisă (Pt) şi cea incidentă (P0) (ecuaţia 5.1.). Se poate calcula
transmitanţa procentuală (T%), prin înmulţirea transmitanţei cu 100.
75
Intervalul de variaţie a transmitanţei şi a transmitanţei procentuale este

între 0 (Pt = 0) şi 1, respectiv 100 (Pt = P0).
Absorbanţa (A), la o anumită lungime de undă este gradul de
absorbţie a radiaţiei de către probă şi este egală cu logaritmul zecimal din
raportul P0/Pt (ecuaţia 5.2). Absorbanţa ia valori între 0 când Pt = 0 sau
T = 1, respectiv ∞, când T = 0 sau T% = 100.
Pt Pt
T T%  100 (5.1)
P0 P0
P0
A  log   log T  2  log T% (5.2)
Pt
Scala de transmitanţă este liniară, iar cea de absorbanţă este
logaritmică (Figura 5.3). De regulă, un spectrofotometru cu scală gradată şi
ac, permite citirea absorbanţelor pentru valori între 0 – 2, iar absorbanţele
mai mari decât 2 sunt asimilate cu infinit. În spectrofotometria de absorbţie,
spectrofotometrul măsoară transmitanţa, iar absorbanţa este calculată pe
baza relaţiei logaritmice de dependenţă între ele.
Absorbanţă
2

Transmitanţă (T%)
Figura 5.3. Scala absorbanţei şi transmitanţei pentru un spectrofotometru de absorbţie

moleculară.
Legea care descrie absorbţia radiaţiei este legea Lambert – Beer, care
redă relaţia dintre absorbanţă în radiaţie monocromatică, grosimea
stratului absorbant de probă (grosimea cuvei) şi concentraţia speciilor
absorbante:
A  a  b  ca sau A    b  cM (5.3)
76
Unde, a - este absorbtivitatea sau coeficientul de extincţie (l g-1 cm-1),

ε - absorbtivitatea molară sau coeficientul de extincţie molară (l mol-1 cm-1),
b - lungimea drumului optic a radiaţiei prin cuva cu probă (cm),
ca – concentraţia analitului în (g l-1), cM – concentraţia analitului în (moli l-1).
Concentraţiile folosite în acest context sunt exprimate în masă/volum,

care adesea se exprimă în părţi pe milion (ppm), care este echivalent cu
mg l-1 sau μg ml-1, sau părţi pe miliard (ppb), care este echivalent cu μg l-1
sau ng ml-1, sau concentraţii molare (moli l-1, mmoli l-1 sau μmoli l-1).
Absorbtivitatea (a) şi absorbtivitatea molară (ε) sunt mărimi calitative
şi depind de lungimea de undă şi nu depind teoretic de concentraţia
speciilor absorbante. Absorbanţa este adimensională şi creşte liniar cu
concentraţia speciilor absorbante şi grosimea cuvei. Conform ecuaţiei (5.3),
dacă grosimea cuvei este constantă atunci absorbanţa depinde liniar numai
de concentraţie (Figura 5.4a). Astfel, din valoarea absorbanţei pe baza legii
Lambert-Beer se poate determina concentraţia speciei absorbante. Conform
ecuaţiei (5.4), transmitanţa scade exponenţial cu concentraţia (Figura 5.4b).
Pt  P0 10bc T  10 A (5.4)
Figura 5.4. Dependenţa absorbanţei (a) şi a transitanţei (b) faţă de concentraţia

analitului.
77
5.4. ANALIZA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ ÎN

SPECTROFOTOMETRIA DE ABSORBŢIE MOLECULARĂ
Analiza calitativă de absorbţie moleculară UV-Vis implică

determinarea condiţiilor optime de analiză şi anume, alegerea lungimii de
undă optime, specifică pentru un analit dat, la care se vor efectua
măsurătorile absorbanţei şi determinarea concentraţiei în analiza
cantitativă. Spectrul de absorbţie se obţine prin măsurarea absorbanţei unei
probe etalon faţă de blanc, prin selectarea lungimilor de undă cu un anumit
increment. Punctul de zero (linia de bază) se reglează faţă de blanc, înainte
de trasarea spectrului. Spectrul de absorbţie este reprezentarea grafică a
variaţiei absorbanţei probei în funcţie de lungimea de undă (λ). Lungimea
optimă de analiză corespunde maximului de absorbţie, unde
absorbtivitatea molară este maximă şi prin urmare dreapta de etalonare are
cea mai mare pantă, ceea ce înseamnă că metoda analitică are cea mai mare
sensibilitate. Însă este importantă nu numai lungimea de undă aleasă, dar şi
lăţimea benzii spectrale de trecere (Figura 5.5.).
d c b
a c
b a
Absorbtivitate
Absorbanţă
max
d
 m
Lungimea de undă/nm Concentraţie/μg ml-1
Figura 5.5. Selectarea lungimii de undă optime şi a lărgimii benzii şi influenţa

acestora asupra curbei de etalonare. Adaptat după [5].
In conformitate cu Figura 5.5, atât lărgimea benzii de trecere, cât şi

poziţia lungimii de undă sunt foarte importante asupra curbei de calibrare.
Se disting patru situaţii:
a. Dacă se lucrează pe maximul benzii (la εmax) şi banda de trecere este
78
infinitezimală, se obţine liniaritate perfectă a curbei de etalonare;

b. Dacă se lucrează pe maximul absorbţiei şi Δλef este 1/10 din
semilărgimea benzii de absorbţie, abaterile de la liniaritate sunt
neglijabile;
c. Dacă se lucrează pe maximul absorbţiei, dar banda de trecere este
largă, apar abateri negative semnificative în soluţii concentrate;
d. Dacă se lucrează la altă lungime decât maximul de absorbţie, panta
dreptei scade semnificativ şi abaterile de la liniaritate sunt cele mai
mari.
Astfel, pentru minimizarea abaterilor de la linearitate, este recomandat
ca determinările cantitative să fie efectuate pe maximul benzii de absorbţie,
iar lăţimea benzii spectrale de trecere să fie 1/10 din semilărgimea benzii
de absorbţie.
În analiza cantitativă este necesară trasarea dreptei de etalonare la
lungimea de undă optimă pentru analiză, A = f(c) (Figura 5.4.a). Pentru
aceasta se măsoară absorbanţa probelor etalon faţă de blanc (Capitolul 1,
paragraful 1.2, Figura 1.6) la lungimea optimă de analiză. Se reprezintă
grafic absorbanţele măsurate faţă de concentraţia etaloanelor. Apoi, se
măsoară absorbanţa probelor analitice şi din dreapta de etalonare se
determină concentraţia analitului. Concentraţia se poate determina şi prin
înlocuirea absorbanţei probei analitice în ecuaţia dreptei de etalonare.
5.5. INSTRUMENTAŢIA ÎN SPECTROFOTOMETRIA DE

ABSORBŢIE MOLECULARĂ UV-VIS
Elementele componente ale spectrofotometrelor utilizate în UV-Vis

sunt: 1. sursa primară de radiaţie; 2. dispozitivul de selectare a lungimii de
undă (monocromator sau policromatoare); 3. detectorul optic; 4. sistemul
de condiţionare a semnalului (amplificatorul) şi 5. sistemul de citire şi
afişare a rezultatului (Figura 5.6).
Principalele surse de radiaţie primară sunt lampa cu halogen sau becul
cu filament de wolfram pentru domeniul vizibil şi lampa de deuteriu în
domeniul UV, 180-380 nm [1,4]. Dispozitivele de izolare a benzii spectrale
de trecere au două roluri, de a dispersa radiaţia policromatică provenită de
la sursă în funcţie de lungimea de undă şi de a izola benzi spectrale de
trecere înguste, pe care se consideră radiaţia monocromatică [1]. Astfel, cu
ajutorul monocromatorului, din spectrul continuu al radiaţiei luminoase
79
provenite de la sursa externă, se izolează o bandă spectrală de trecere, care

se consideră monocromatică, având o lungime de undă corespunzătoare
mijlocului domeniului spectral izolat. Acest fascicul considerat
monocromatic trece prin cuva, care conţine soluţia de analizat, unde este
absorbită selectiv de către speciile moleculare, care absorb la această
lungime de undă. Semnalul optic emergent este convertit în semnal electric
cu ajutorul detectorului. După amplificare şi filtrare, semnalul este afişat
sub formă analogică sau digitală, în unităţi de absorbanţă, sau transmitanţă.
Dacă s-a efectuat etalonarea spectrofotometrului rezultatul măsurării poate
fi afişat direct în unităţi de concentraţie.
Din punctul de vedere al numărului de canale optice,
spectrofotometrele pot fi monofascicul (cu un singur canal optic) şi
dublufascicul (cu două canale optice), aşa cum este redat în Figura 5.7.
În cazul aparatelor monofascicul, modul de măsurare se bazează, pe
introducerea alternativă a cuvelor, care conţin soluţia de analizat şi
blancul/referinţa în calea fasciculului monocromatic. Faţă de referinţă se
reglează punctul de 100% transmitanţă. Pentru înregistrarea spectrelor este
necesar ca punctul de 100% transmitanţă să fie reglat la fiecare lungime de
undă.
Spectrofotometrele dublu fascicul sunt cu dublu fascicul în spaţiu,
când radiaţia trece simultan prin ambele canale, sau cu dublu fascicul în
timp, precum cel din Figura 5.7b, când radiaţia trece alternativ cu o
frecvenţă de 300 Hz pe cele două canale. Un circuit electronic realizează
sincronizarea dintre poziţia discului rotitor (Chopper) şi detector. Astfel,
radiaţia monocromatică provenită de la monocromator este divizată pe
două canale, cel de măsură, pe care este cuva cu probă şi cel de referinţă, pe
care este cuva cu soluţia blanc. Divizarea se poate realiza cu un disc rotitor
cu mai multe sectoare. Fiecare sector selectează prin reflexie sau transmisie
câte un canal sau prin obturare permite măsurarea curentului de întuneric.
Proba şi referinţa sunt prezente simultan în aparat, iar măsurarea lor se face
la intervale foarte scurte. Se elimină astfel erorile datorate instabilităţii
sursei optice primare şi a fluctuaţiilor detectorului şi sistemului de
măsurare [1]. Datorită vitezei mari de achiziţii de date, se pot face, într-un
timp scurt, mai multe determinări la aceeaşi lungime de undă. Înainte de
înregistrarea spectrului, se reglează punctul de zero, când pe ambele canale
se află în cele două cuve, soluţia blanc.
80
P0 Pt
Sursă radiaţie cu
spectru continuu Colimator Monocromator Cuvă Detector Amplificator Afişaj
Benzi spectrale de trecere

izolate P0 = f()
Putere radiantă (P)

Transmitanţă
Pa = P0 – Pt Semnal
ef Absorbanţă
Σλi electric Concentraţie
Pt
λ λ1 λ2 λ3 λ4 λ1
Lungimea de undă /nm Lungimea de undă /nm Lungimea de undă /nm
Figura 5.6. Schema bloc a unui spectrofotometru de absorbţie moleculară UV-Vis, elementele componente şi modul de
funcţionare. Δλef este lăţimea efectivă a benzii spectrale de trecere a monocromatorului egală cu jumătatea deschiderii fantei de ieşire.
(a)
Sursă de Filtru sau Cuvă Sistem de
radiaţie monocro- probă detecţie şi
primară mator
măsură
Obturator
Cuvă Afişaj
referinţă
Disc rotitor
(b)
Sursă de Filtru sau Cuvă Oglindă
radiaţie monocro- probă
primară mator Afişaj
Sistem de
Cuvă detecţie şi
referinţă măsură
Oglindă Reţea
Figura 5.7. (a) Schema bloc a unui spectrofotometru monofascicul

(b) Schema bloc a unui spectrofotometru dublu fascicul
Înafară de spectrofotometrele cu scanare, monofascicul sau

dublufascicul, există spectrofotometre simultane echipate cu detectoare de
tip arie, precum aria de fotodiode. În acest caz, elementul dispersor a
radiaţiei este montat după cuva cu probă, iar spectrul este înregistrat în
regim simultan (cvasisimultan), după baleajul semnalelor date de către
joncţiunile (pn) ale ariei de fotodiode. Avantajul principal al unui astfel de
spectrofotometru este viteza mare de înregistrare a spectrului. Dezavantajul
este sensibilitatea mai mică a ariei de fotodiode pe de o parte, respectiv,
rezoluţia mai mică, deoarece, aceste tipuri de spectrofotometre nu prezintă
fantă de ieşire, rezoluţia fiind determinată de numărul de joncţiuni (pn) de
pe suprafaţa detectorului, care poate fi 512; 1024; 2048; 4096. De asemenea,
ariile de fotodiode sunt utilizate cu precădere în domeniul vizibil al
spectrului (400-800 nm).
82
5.6. DETERMINAREA ACIDULUI BENZOIC DIN SUCURI

PRIN SPECTROFOTOMETRIA DE ABSORBŢIE MOLECULARĂ
ÎN UV
5.6.1. Necesitatea determinării acidului benzoic
Acidul benzoic este cel mai simplu acid carboxilic aromatic. La

temperatura camerei este un solid alb cu miros plăcut puţin solubil în apă
rece, dar destul de solubil în apă caldă. Constanta de aciditate a acidului
benzoic este pKa = 4,2 (Figura 5.8).
pKa = 4,2
Benzoat Acid benzoic

(sare solubilă în apă) (solubil în solvent organic)
Figura 5.8. Acidul benzoic şi sarea acestuia
Acidul benzoic sau esteri ai acidului benzoic se găsesc în mod natural

în multe fructe (coacăze, prune, corcoduşe) [6]. Acidul benzoic se obţine
industrial prin oxidarea toluenului cu oxigen în prezenţă de catalizatori de
cobalt sau mangan [7]. Cea mai cunoscută sare a sa este benzoatul de sodiu,
cu rol de conservant, care are proprietăţi antifungice şi bacteriostatice. O
substanţă este un bun conservant, dacă împiedică fermentaţia unor
produse alimentare. Acidul benzoic şi derivaţii acestuia sunt folosiţi ca
aditivi alimentari şi se comercializează sub denumirea de E210 - E213. Sunt
eficienţi împotriva drojdiilor şi mucegaiurilor, doar la pH mai mic decât 5,
prin inhibarea unor enzime fungice, care metabolizează anaerob glucoza
[8]. Din aceste considerente, acidul benzoic se foloseşte în băuturi aromatice
nealcoolice uşor acide, băuturi carbogazoase sau în murături.
Deşi acidul benzoic este relativ netoxic, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii recomandă o limită zilnică tolerabilă de 5 mg/kg-corp/zi [9]. În
sucuri conţinutul maxim admis este de 150 mg l-1, conform reglementărilor
din Decizia Comisiei Europene 1129/2011/EC [10]. Prin urmare, se impune
determinarea acestuia din produse alimentare, în special din băuturi.
83
5.6.2. Principiul metodei
Cea mai simplă, rapidă şi eficientă metodă de determinare a acidului

benzoic este spectrofotometria de absorbţie moleculară prin care acidul
benzoic este determinat într-un extract organic (eter etilic). Metoda de
analiză se bazează pe o extracţie selectivă lichid-lichid a acidului benzoic
din suc, în mediu acid, folosind un solvent organic nemiscibil cu apa (eter
etilic), urmată de determinarea acidului benzoic în extractul organic, pe
baza unei curbe de etalonare, la o lungime de undă optimă stabilită.
Lucrarea urmăreşte atât analiza calitativă, prin stabilirea lungimii de undă
optime de lucru, cât şi analiza cantitativă, prin determinarea conţinutului
de acid benzoic din câteva sucuri.
5.6.3. Reactivi şi instrumentaţie
Pentru această lucrare este nevoie de acid benzoic (C7H6O2), acid tartric
(C4H6O6), eter etilic ((C2H5)2O), acid sulfuric concentrat 98% (H2SO4). Sunt
necesare pipete volumetrice şi gradate, baloane cotate de 25 şi 50 ml, pâlnie
de separare şi pahare Berzelius de volume variabile, cuve de cuarţ.
Determinarea se efectuează pe un spectrofotometru UV-Vis
monofascicul T70 şi dublufascicul T80, operate conform instrucţiunilor de
utilizare.
5.6.4. Prepararea probelor pentru determinarea acidului

benzoic din suc
Prepararea soluţiei stoc de acid benzoic şi a etaloanelor. Se cântăresc 0,200 g

de acid benzoic şi se pun într-un balon cotat de 50 ml, apoi se aduce la cotă
cu eter etilic. Din această soluţie se ia cu pipeta un volum alicot de 2,5 ml şi
se transferă într-un balon cotat de 50 ml, se aduce la cotă cu eter etilic şi se
agită. Această soluţie stoc are o concentraţie de 200 μg ml-1.
Probe etalon. Probele etalon sunt soluţii care au o compoziţie calitativă
similară cu soluţia de analizat, dar conţin componentul sau componenţii de
analizat într-o concentraţie cunoscută, în cazul de faţă acidul benzoic.
Aceste soluţii se folosesc la etalonarea aparatului pentru analiza cantitativă.
Pentru determinarea acidului benzoic din sucuri se prepară 6 soluţii etalon,
în baloane cotate de 25 ml, conform Tabelului 5.1 şi se aduc la cotă cu eter
84
etilic. Volumul necesar de soluţie stoc de acid benzoic 200 μg ml-1 se va

trece în Tabelul 5.1, coloana 4.
Proba martor (proba blanc sau de referinţă). Soluţia martor în acest caz
este eterul etilic.
Tabel 5.1. Prepararea probelor în vederea măsurătorilor spectrofotometrice a acidului

benzoic în suc
Nr. Tip de Concentraţie Volum soluţie Volum Volum Abs./Conc
Crt. probă Acid benzoic stoc acid alicot extract final probă
(μg ml-1) benzoic (Va) (Vb2) analitică
(ml) (ml) (ml) (μg ml-1)
Probă
1 0 -
martor
2 8 -
3 16 -
4 Probe 24 -
Balon cotat 25 ml
5 etalon 32 -
6 40 -
7 48 -
8 - 10
9 - 10
Probe
10 - 10
de suc
11 - 10
12 - 10
Proba de analizat. Etapele prelucrării probei de suc sunt prezentate

schematic în Figura 5.9. Se iau 100 ml de suc (Coca-Cola sau Pepsi Light) şi
se adaugă 1 ml acid sulfuric concentrat. Se iau 10 ml din proba acidulată
(Vp), care se pun într-o pâlnie de separare, peste care se adaugă un vârf de
spatulă de acid tartric. În pâlnie se adaugă apoi 20 ml eter etilic, se agită 15
minute şi se lasă să se separe fazele. Faza organică, în care este extras acidul
benzoic, se transferă cantitativ într-un balon cotat de 25 ml (Vb1) şi se aduce
la cotă cu eter etilic, apoi se agită. Se ia un volum alicot de 2 – 10 ml (Va) din
această soluţie şi se aduce la balon cotat de 25 ml (Vb2) cu eter etilic (etapa
de diluţie). Absorbanţa/concentraţia soluţiei diluate este măsurată de 5 ori,
iar valorile sunt trecute în Tabelul 5.1.
85
+ 20 ml eter etilic + Acid tartric

+ Eter etilic
+ 1 ml H2SO4 conc.
Spectrofotometruu
Spectrofotometruu
Fază
organică Diluţie
100 ml 10 ml
Vb1
Probă de suc Vp +
H Fază
(analit+matrice) apoasă 25 ml Cuvă
cuarţ
Figura 5.9. Prezentarea schematică a etapelor de preparare a probei de suc în vederea

determinării acidului benzoic prin spectofotometria de absorbţie moleculară în
domeniul UV.
5.6.5. Analiza calitativă şi cantitativă a acidului benzoic
Pentru analiza calitativă a acidului benzoic se trasează spectrul de

absorbţie a soluţiei etalon de concentraţie 24 sau 32 µg ml-1 acid benzoic în
modul de lucru Spectrum, prin măsurarea absorbanţei prin baleiaj în
intervalul 350-200 nm, in condiţiile de lucru prezentate în Tabelul 5.2.
Tabel 5.2. Parametri de lucru pentru înregistrarea spectrelor de absorbţie a acidului

benzoic folosind spectrofotometrul T70 monofascicul şi dublufascicul T80, în modul de
lucru Spectrum
Componentă/Parametru Setări
Lampă Deuteriu
Cuve Cuarţ
Domeniu lungimi de undă (start-sfârşit) 350 - 200 nm
Viteză înregistrare spectru Medie
Increment de scanare 1,0 nm
Lăţime bandă spectrală de trecere 0,2 nm
Scală absorbanţă 0-2
În prima etapă, se reglează linia de bază (punctul de zero), faţă de

soluţia blanc (eter etilic), care se pune în cuvă pentru spectrofotometrul
monofascicul, sau în ambele cuve dacă spectrofotometrul este unul dublu
fascicul. În a doua etapă, se trasează spectrul de absorbţie pentru soluţia
etalon de acid benzoic. Pentru aceasta în cuvă pentru spectrofotometrul
monofascicul se pune soluţia etalon de acid benzoic. În cazul
spectrofotometrului dublu fascicul, proba se pune în cuva de pe canalul de
86
măsură, iar în cuva de pe canalul de referinţă este soluţia blanc. În timpul

baleiajului spectral este afişat spectrul de absorbţie al acidului benzoic,
absorbanţă în funcţie de lungimea de undă. Din spectrul de absorbţie se
determină lungimea de undă optimă aflată în intervalul 270 - 275 nm,
corespunzătoare maximului de absorbţie, care se notează.
În analiza cantitativă, se trasează dreapta de etalonare pentru acidul
benzoic la lungimea optimă de analiză, în modul de lucru Quantitative,
păstrând parametrii de lucru setaţi în analiza calitativă şi prezentaţi în
Tabelul 5.1. Pentru aceasta, se introduce lungimea de undă optimă şi se
comandă rotirea reţelei la această lungime de undă. Se reglează apoi
punctul de auto zero faţă de blanc, similar cu procedura descrisa anterior la
analiza calitativă. Se introduc concentraţiile etaloanelor în fereastra
corespunzătoare acestora. Se introduc pe rând soluţiile etalon de acid
benzoic în cuva spectrofotometrului în ordinea creşterii concentraţiei,
începând cu soluţia blanc. Valorile măsurate ale absorbanţelor apar în
fereastra corespunzătoare etaloanelor şi se notează în Tabelul 5.1, coloana
absorbanţă, rândurile 1 - 7. Simultan apare în timp real dreapta de
etalonare a acidului benzoic, absorbanţă în funcţie de concentraţie.
Parametrii dreptei de etalonare (intersecţia cu axa, panta şi coeficientul de
corelaţie), apar în fereastra corespunzătoare acestor parametri. Dreapta de
etalonare se consideră bună, dacă coeficientul de determinare este mai
mare de 0.995. Se notează parametrii dreptei de etalonare. Se trece apoi la
măsurarea absorbanţei probelor obţinute din suc, în vederea determinării
concentraţiei acidului benzoic. În acest scop, se introduc în fereastra
corespunzătoare analizei probelor necunoscute, numărul de măsurări
repetate, recomandat valoarea 5. Se efectuează apoi cele 5 măsurări repetate
pentru fiecare probă. În acest scop, se introduce de cinci ori fiecare probă
de analizat în cuva spectrofotometrului monofascicul sau dublu fascicul,
similar cu procedura de la analiza calitativă. Valorile individuale ale
concentraţiilor acidului benzoic în µg ml-1, calculate automat pe baza
ecuaţiei dreptei de etalonare sunt afişate în fereastra corespunzătoare
probelor necunoscute. Valorile concentraţiilor se notează în Tabelul 5.1,
ultima coloana, rândurile 8 – 12.
87
5.6.6. Calculul conţinutului de acid benzoic în suc şi interpretarea

rezultatelor analitice
Pentru calcularea concentraţiei de acid benzoic în proba de suc se va

folosi relaţia (5.5)
c x  Vb1  Vb 2
Ca  în (μg ml-1) (5.5)
Va  V p
Unde, cx - reprezintă concentraţia acidului benzoic în soluţia din cuvă

în μg ml-1
Vb1 – volumul balonului cotat (25 ml) în care a fost transferată
cantitativ faza organică
Vb2 – volumul balonului cotat (25 ml) la care se aplică diluţia
suplimentară
Va – volumul alicot (ml) luat pentru diluţie
Vp – volumul probei de suc luat în analiză (ml)
Se calculează concentraţia medie și intervalul de încredere (CI) pentru

un nivel de semnificaţie de 95%, ţinând cont de numărul de măsurări
repetate (n) și deviaţia relativă standard calculată (s) (Capitolul 2).
Rezultatele se exprimă ca medie ± CI (μg ml-1). De asemenea se calculează
precizia exprimată în deviaţie relativă standard procentuală (RSD)
(Capitolul 2, paragraful 2.1, Capitolul 3, paragraful 3.1).
Limita de detecţie a acidului benzoic în extractul organic se calculează
pe baza deviaţiei standard a rezidualelor şi ecuaţiei dreptei de etalonare în
Excel (Capitolul 2, paragraful 2.3). Se calculează limita de detecţie a
acidului benzoic în suc (μg ml-1), după formula (5.5), în care se înlocuiește
valoarea limitei de detecţie obţinută din parametrii dreptei de etalonare.
Limita de detecţie trebuie să fie de 10 ori mai mică decât concentraţia
maximă admisă de acid benzoic în suc.
Rezultatele analizelor se centralizează într-un tabel, care conţine
următoarele coloane: probă, măsurări repetate probă analitică, concentraţie
acid benzoic în extract, concentraţia medie ± CI acid benzoic în suc, pentru
un nivel de încredere de 95% şi precizia exprimată în RSD%. Rezultatele se
comentează în raport cu concentraţia de acid benzoic maxim admisă în suc,
respectiv limita zilnică tolerabilă, pentru un adult cu masa de 60 kg şi un
copil cu masa de 15 kg.
88
5.7. DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE AZOTIT DIN

PREPARATE DE CARNE PRIN SPECTROFOTOMETRIA DE
ABSORBŢIE MOLECULARĂ UV–VIS
5.7.1. Necesitatea determinării azotitului
Azotiţii se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă sau uşor

gălbuie şi sunt foarte solubili în apă. Azotitul de sodiu, printre altele, este
un cunoscut aditiv alimentar autorizat (E250) şi se foloseşte în special în
preparatele de carne [11]. Rolul de aditiv alimentar se datorează activităţii
acestuia de a inhiba dezvoltarea unor microorganisme, inclusiv a bacteriei
care produce boala botulism, Clostridium botulinum [12], dar şi a capacităţii
acestuia de a induce o culoare plăcută în preparatele de carne (roşu aprins),
de a induce un gust plăcut şi de a inhiba peroxidarea lipidelor (râncezirea)
[13]. Doza zilnică tolerabilă provizorie de consum de azotit de sodiu este
limitată la 0,07 mg/kg-corp/zi [14]. Peste această valoare, azotitul este
toxic, atât pentru oameni, cât şi pentru animale, în special pentru porc, care
este extrem de sensibil la azotit [15]. Toxicitatea azotitului este în special
datorată inducerii de methemoglobinimie, adică generarea de hemoglobină
ferică incapabilă de a transporta oxigenul în sânge, cât şi prin generarea de
nitrozamine cancerigene, în special prin supra-tratarea termică a
preparatelor din carne (prăjire, carbonizare) [16]. Conţinutul maxim permis
de azotit în produse alimentare depinde de tipul de preparat, pentru
preparatele din carne procesată acesta este de 150 mg kg-1 conform
normelor Comisiei Europene (1129/2011) [10].
Este important să cunoaştem dacă un anumit aliment conţine azotit,
care este conţinutul acestuia şi dacă producătorul a respectat legislaţia în
vigoare privind concentraţia maximă admisă a azotitului în alimente. De
multe ori, în special în Europa, se foloseşte azotat, care este convertit la
azotit sub acţiunea enzimei azotat reductază. În organism, azotitul poate fi
redus la monoxid de azot, sub acţiunea enzimei azotit reductază. Reacţia în
urma căreia preparatul din carne potenţează culoarea preparatului este
generarea de mioglobină nitrozilată [17].
89
5.7.2. Principiul metodei
Metodă spectrofotometrică de determinare a conţinutului de azotit din

preparate de carne este în acord cu metoda standardizată SR EN 12014-
3:2005 [18]. Metoda se bazează pe o reacţie de diazotare specifică azotitului,
în mediu acid, urmată de o reacţie de cuplare în urma căreia rezultă un
colorant azoic violet, care este determinat folosind spectrofotometria de
absorbţie moleculară. Astfel, metoda se bazează pe proprietatea azotitului
de a reacţiona rapid şi selectiv cu derivaţi ai aminelor aromatice (acid
sulfanilic), în mediu acid, formând o sare de diazoniu (reacţie de diazotare),
care printr-o reacţie de cuplare cu a amină primară aromatică (naftilamină)
formează un colorant azoic, care este determinat spectrofotometric (Figura
5.10). Pentru determinare se utilizează reactivul Griess, obţinut prin
amestecarea în volume egale a unei soluţii de acid sulfanilic şi α-
naftilamină, prepararea fiind descrisă la paragraful 5.7.3.
Figura 5.10. Procesele chimice care stau la baza determinării azotitului cu

reactivul Griess.
5.7.3. Reactivi şi instrumentaţie
Sunt necesari următorii reactivi: azotit de sodiu, NaNO2, borax,

Na2[B4O5(OH)4]·8H2O, ferocianură de potasiu, K4[Fe(CN)6], acetat de zinc,
(CH3COO)2Zn, acid sulfanilic, C6H7NO3S, α-naftilamină, C10H9N, acid
acetic glacial, CH3COOH, clorură de sodiu, NaCl, apă distilată. Sunt
necesare pipete volumetrice şi gradate, baloane cotate de volume variabile,
90
pâlnie de separare şi pahare Berzelius de volume variabile, bec de gaz, cuve

de sticlă sau de plastic.
Atenţie! α-naftilamina este toxică, se evită contactul cu pielea!
Pentru măsurătorile spectrofotometrice se utilizează spectrofotometrul

UV-Vis monofascicul T70 şi/sau dublufascicul T80, care se operează
conform instrucţiunilor de utilizare.
5.7.4. Prepararea probelor pentru determinarea

spectrofotometrică a azotitului în preparate de carne
Prepararea soluţiei stoc de azotit de sodiu. Se cântăresc 0,200 g de azotit de

sodiu şi se pun într-un balon cotat de 1000 ml, se adaugă aproximativ 200
ml apă şi se agită până la dizolvare. Se aduce la cotă cu apă şi se agită din
nou. Din această soluţie se ia cu pipeta 1 ml de soluţie şi se transferă într-un
balon cotat de 50 ml, se aduce la cotă cu apă şi se agită. Această soluţie stoc
are o concentraţie de 4 μg ml-1 azotit. Din această soluţie se prepară soluţiile
etalon.
Prepararea soluţiilor pentru precipitarea proteinelor:
a) Ferocianura de potasiu, soluţie de 10,6%: într-un balon cotat de 100
ml se introduc 10,60 g ferocianură de potasiu cristalizată, se dizolvă în apă
şi se aduce la cotă cu apă.
b) Acetat de zinc, soluţie 22%: într-un balon cotat de 100 ml se introduc
22,00 g acetat de zinc dihidrat şi 3 ml acid acetic glacial, se dizolvă şi se
aduce la cotă cu apă.
c) Soluţie saturată de borax: o cantitate de 5 g tetraborat de sodiu
decahidrat cristalizat se introduc într-un balon cotat de 100 ml, se dizolvă în
apă caldă (40 – 50 °C), se lasă să se răcească la temperatura mediului
ambiant şi se aduce la cotă cu apă.
Prepararea reactivului Griess. Reactivul Griess este un amestec de
volume egale din soluţia I şi soluţia II. Amestecul se prepară chiar înainte
de folosire.
Soluţia I: se dizolvă prin încălzire pe baia de apă 6,00 g de acid
sulfanilic în 200 ml acid acetic glacial şi 100 ml apă. Se răceşte şi se adaugă
200 ml clorură de sodiu 10% şi se aduce la balon cotat de 1000 ml.
91
Soluţia II: se dizolvă prin încălzire pe baia de apă 0,30 g clorhidrat de

α-naftilamină în 100 ml apă, se filtrează dacă este necesar, se răceşte şi se
adugă 200 ml acid acetic glacial. Se aduce la cotă cu apă la un balon de 1000
ml.
Soluţiile I şi II se păstrează în sticle brune, închise ermetic, cel mult o
săptămână.
Prepararea probelor etalon. Probele etalon sunt soluţii, care au o
compoziţie calitativă similară cu soluţia de analizat, dar conţin
componentul sau componenţii de analizat, în cazul de faţă azotit, într-o
concentraţie cunoscută. Aceste soluţii se folosesc în analiza calitativă şi la
etalonarea spectrofotometrului pentru analiza cantitativă. Pentru
determinarea azotitului din preparate din carne, se prepară 6 soluţii etalon,
în baloane cotate de 50 ml din soluţia stoc de 4 μg ml-1, conform Tabelului
5.3. După adăugarea a 10 ml de reactiv Griess, soluţia se omogenizează, se
aduce la cotă cu apă, se agită din nou şi se lasă la temperatura camerei 10-
15 min, la întuneric pentru finalizarea reacţiei, în decursul căreia se obţine
un colorant violet.
Tabel 5.3. Prepararea probelor în vederea măsurătorilor spectrofotometrice

Nr. Tip de Concentraţie Vol. soluţie Vol. alicot Volum Abs./Conc.
Crt. probă azotit stoc azotit soluţie de final azotit
(μg ml-1) 4 µg ml-1 analizat (Va) (Vb2) probă
(ml) (ml) (ml) analitică
(μg g-1)
Probă
1 0 0 -
martor
2 0,08 -
3 0,16 -
4 Probe 0,32 -
Balon cotat 50 ml
5 etalon 0,48 -
6 0,64 -
7 0,80 -
8 - Va
9 Probe - Va
10 de - Va
11 analizat - Va
12 - Va
92
Prepararea probei martor (proba blanc sau de referinţă). Soluţia martor

conţine toţi reactivii în aceeaşi concentraţie ca şi etaloanele şi soluţia de
analizat. Astfel soluţia blanc se obţine prin diluarea a 10 ml de reactiv
Griess la balon cotat de 50 ml cu apă distilată.
Prepararea probelor de preparate de carne. Se cântăresc aproximativ 10 g
(mp) de probă bine mărunţită, cu o precizie de 0,001 g şi se transvazează
cantitativ într-un balon cotat de 200 ml (Vb1). Se adaugă peste aceasta
aproximativ 70 ml de apă distilată şi 5 ml soluţie de borax şi se încălzeşte
vasul timp de circa 15 minute până la fierbere, agitând din când în când. Se
lasă să se răcească la temperatura camerei şi se adaugă 2 ml de ferocianură
de potasiu şi 2 ml de acetat de zinc, agitându-se după fiecare adaos. Se lasă
în repaus 10 minute şi se aduce la cotă cu apă. Conţinutul balonului se agită
şi se filtrează printr-o hârtie de filtru cu porozitate mare. Filtratul limpede
se colectează într-un vas Erlenmeyer uscat. Din filtratul obţinut se iau 5 – 30
ml volum alicot (Va) în vederea preparării probelor de analizat, peste care
se adaugă 10 ml reactiv Griess, după care se aduce la balon cotat de 50 ml
(Vb2) cu apă distilată.
5.7.5. Analiza calitativă şi cantitativă a azotitului
Pentru analiza calitativă a anionului azotit se trasează spectrul de

absorbţie a soluţiei etalon de concentraţie 0.48 µg ml-1 azotit în modul de
lucru Spectrum, prin măsurarea absorbanţei prin baleiaj în intervalul 400 –
700 nm, in condiţiile de lucru prezentate în Tabelul 5.4.
Tabel 5.4. Parametri de lucru pentru înregistrarea spectrelor de absorbţie pentru

determinarea azotitului folosind spectrofotometrul T70 monofascicul şi dublufascicul
T80, în modul de lucru Spectrum
Lampă Halogen
Cuve Sticlă sau plastic
Domeniu lungimi de undă (start-sfârşit) 700 - 400 nm
Viteză înregistrare spectru Medie
Increment de scanare 1,0 nm
93
În prima etapă, se reglează linia de bază (punctul de zero) faţă de

soluţia blanc, care se pune în cuvă pentru spectrofotometrul monofascicul,
sau în ambele cuve dacă spectrofotometrul este unul dublu fascicul. În a
doua etapă, se trasează spectrul de absorbţie pentru soluţia etalon de azotit.
Pentru aceasta în cuvă pentru spectrofotometrul monofascicul se pune
soluţia etalon de azotit. În cazul spectrofotometrului dublu fascicul proba
se pune în cuva de pe canalul de măsură, iar în cuva de pe canalul de
referinţă este soluţia blanc. În timpul baleiajului spectral este afişat spectrul
de absorbţie al azotitului, absorbanţă în funcţie de lungime de undă. Din
spectrul de absorbţie se determină lungimea de undă optimă,
corespunzătoare maximului de absorbţie, situat între 500 - 550 nm,, care se
notează.
În analiza cantitativă, se trasează dreapta de etalonare pentru azotit la
lungimea optimă de analiză, în modul de lucru Quantitative păstrând
ceilalţi parametri setaţi în analiza calitativă şi prezentaţi în Tabelul 5.4.
Pentru aceasta se introduce lungimea de undă optimă şi se comandă rotirea
reţelei la această lungime de undă. Se reglează apoi punctul de auto zero
faţă de blanc, similar cu procedura descrisa anterior la analiza calitativă. Se
introduc concentraţiile etaloanelor în fereastra corespunzătoare acestora. Se
introduc pe rând soluţiile etalon de azotit în cuva spectrofotometrului în
ordinea creşterii concentraţiei, începând cu soluţia blanc. Valorile măsurate
ale absorbanţelor apar în fereastra corespunzătoare etaloanelor şi se
notează în Tabelul 5.3, coloana absorbanţă, rândurile 1 - 7. Simultan apare
în timp real dreapta de etalonare a azotitului, absorbanţă în funcţie de
concentraţie. Parametri dreptei de etalonare (intersecţia cu axa, panta şi
coeficientul de corelaţie) apar în fereastra corespunzătoare acestor
parametri. Dreapta de etalonare se consideră bună, dacă coeficientul de
determinare este mai mare de 0.995. Se notează parametrii dreptei de
etalonare. Se trece apoi la măsurarea absorbanţei probelor obţinute din
preparatele de carne, în vederea determinării concentraţiei azotitului. În
acest scop, se introduc în fereastra corespunzătoare analizei probelor
necunoscute numărul de măsurări repetate, recomandat valoarea 5. Se
efectuează apoi cele 5 măsurări repetate pentru fiecare probă. În acest scop,
se introduce de cinci ori fiecare probă de analizat în cuva
spectrofotometrului monofascicul sau dublu fascicul, similar cu procedura
de la analiza calitativă. Valorile individuale ale concentraţiilor azotitului în
µg ml-1, calculate automat pe baza ecuaţiei dreptei de etalonare sunt afişate
94
în fereastra corespunzătoare probelor necunoscute. Valorile concentraţiilor

se notează în Tabelul 5.3, ultima coloană, rândurile 8 – 12.
5.7.6. Calculul conţinutului de azotit din preparate de carne şi

interpretarea rezultatelor analitice
Pentru calcularea concentraţiei de azotit în preparatele de carne se

utilizează relaţia:
cx Vb1 Vb 2
ca  în (μg g-1) (5.7)
Va  m p
Unde: cx – este concentraţia de azotit din soluţia analizată în μg ml-1;

mp - masa probei luate în lucru, în g; Vb1 - volumul balonului cotat în care
s-a efectuat extracţia, în ml; Vb2 - volumul balonului în care s-a efectuat
diluţia suplimentară, în ml; Va – volumul alicot luat pentru diluţia
suplimentară, în ml.
Se va calcula media celor cinci determinări în preparatele de carne şi
intervalul de încredere al mediei (CI – confidence interval). Rezultatul va fi
exprimat sub forma concentraţie medie ± CI (μg g-1). De asemenea, se
calculează precizia exprimată în deviaţie relativă standard procentuală
(RSD) (Capitolul 2, paragraful 2.1, Capitolul 3, paragraful 3.1).
Limita de detecţie a azotitului în soluţie se calculează pe baza deviaţiei
standard a rezidualelor şi ecuaţiei dreptei de etalonare în Excel (Capitolul
2, paragraful 2.3). Se calculează limita de detecţie a azotitului în preparate
de carne (μg g-1), după formula (5.7), în care se înlocuiește valoarea limitei
de detecţie obţinută din parametrii dreptei de etalonare. Limita de detecţie
trebuie să fie de 10 ori mai mică decât concentraţia maximă admisă de
azotit în preparate de carne.
Rezultatele analizelor se centralizează într-un tabel, care conţine
următoarele coloane: probă, măsurări repetate probă analitică, concentraţie
azotit în soluţia analizată, concentraţia medie ± CI azotit μg g-1, pentru un
nivel de încredere de 95% şi precizia exprimată în RSD%. Rezultatele se
comentează în raport cu concentraţia de azotit maxim admisă în preparate
de carne, respectiv limita zilnică tolerabilă, pentru un adult cu masa de 60
kg şi un copil cu masa de 15 kg.
95
5.8. DETERMINAREA CULORII ECHIVALENTE ŞI A

GRADULUI DE AMĂREALĂ A BERII PRIN
SPECTROFOTOMETRIA DE ABSORBŢIE
MOLECULARĂ UV – VIS
5.8.1. Necesitatea determinării culorii echivalente şi gradului

de amăreală a berii
Una dintre cele mai vechi şi populare băuturi este berea. Cunoscută
încă din antichitate, berea se fabrică din apă, amidon (orz), hamei pentru
aromă şi gust şi drojdie, care susţine fermentaţia, în urma căreia se obţine
alcool [19]. Principalele caracteristici ale berii sunt culoarea, gradul de
limpezire şi gustul acesteia prin gradul de amăreală [19]. În funcţie de
procedeul de fabricare a berii, caracteristicile băuturii pot să varieze foarte
mult. Culoarea berii, se datorează unor compuşi din orz [20]. Printre
primele metode folosite pentru monitorizarea culorii berii, în cadrul
procesului tehnologic, a fost metoda vizuală, care presupune compararea
berii cu un etalon de culoare, sau cu o soluţie cu o culoare asemănătoare,
cum este o soluţie de iod, sau de dicromat de sodiu (metoda Lovibond)
[21]. Societatea americană a chimiştilor din industria berăritului, American
Society of Brewing Chemists (ASBC), iar mai apoi European Brewing
Convention (EBC), privind culoarea berii, au propus o metodă
spectrofotometrică pentru evaluarea culorii echivalente berii, care este mult
mai precisă [22].
Gustul şi aroma berii sunt în principal datorate compuşilor proveniţi
din hamei (Humulus lupulus) [21]. Cea mai importantă clasă de compuşi din
fitoconstituenţii hameiului sunt α-acizii (acizi humulinici). Aceştia sunt
convertiţi la izo α-acizi (acizi izo-humulinici), printr-un proces de
izomerizare, care are loc la fierberea borhotului de bere, înainte de etapa de
fermentare. Izo-α-acizii (acizi izohumulinici) sunt responsabili de gustul
amar al berii (Figura 5.11) şi sunt mult mai solubili în apă decât omologii
α-acizi ai acestora, de aceea, durata de fierbere a hameiului în borhot este
stabilită în funcţie gradul de amăreală dorit al berii. Pe lângă izo-α-acizi, în
bere mai există şi cantităţi mici de α-acizi, β-acizi (acizi lupulinici) şi
produşi de oxidare ai acestora, care contribuie şi ei la gustul amar, dar
într-o măsură mult mai mică [21].
96
Acid cohumulinic
R Fierbere R R
Acid n-humulinic
Acid adhumulinic
α-acizi izo-α-acizi
puţin solubili în apă solubili în apă
puţin amari foarte amari
Figura 5.11. Izomerizarea α-acizilor la izo-α-acizi în timpul fierberii
5.8.2. Metode de determinare a culorii echivalente a berii
Sunt prezentate o metodă vizuală şi două metode spectrofotometrice

rapide pentru determinarea culorii echivalente a berii, în acord cu STAS-ul
SR 13355-7:2000 [23]. Pentru evaluarea culorii echivalente a berii prin
unităţi EBC, conform Convenţiei Europene European Brewing Convention
(EBC), metoda se bazează pe măsurarea absorbanţei berii la lungimea de
undă de 430 nm. Valoarea absorbanţei la această lungime de undă este
asociată cu intensitatea culorii berii
A. Metoda vizuală. Metoda tradiţională de determinare a culorii berii
este metoda Lovibond, în care se compară berea cu o soluţie cu o culoare
asemănătoare cu cea a berii (dicromat de potasiu sau iod) [21]. Această
metoda vizuală este subiectivă. La un volum de apă comparabil cu cel al
berii, se adaugă soluţie de iod 0,1 N, până când culoarea devine identică cu
cea a berii. Exprimarea culorii berii în unităţi EBC, în funcţie de volumul
soluţiei de iod folosit, se poate face utilizând un tabel de corelaţie între
aceste variabile (Tabelul 5.5).
B. Metoda spectrofotometrică. Culoarea este o caracteristică optică a unui
material şi este dată de abilitatea acestuia de a modifică lumina incidentă.
Un fascicul luminos format dintr-o sumă de unde electromagnetice, cu
toate lungimile de undă în domeniul vizibil, în egală măsură, este perceput
de ochiul uman ca fiind ‘alb’, adică policromatic. Dacă dintr-un astfel de
fascicul sunt îndepărtate (prin absorbţie), radiaţiile cu o anumită lungime
de undă, fasciculul luminos rămas va fi perceput de către ochiul uman, sub
forma unei culori şi anume, va avea culoarea complementară culorii
absorbite. Culorile complementare sunt perechi de culori, care prin
combinaţie egală formează culoarea albă (Figura 5.12).
97
Figura 5.12. Domeniul spectral al culorilor principale şi cercul culorilor complementare
Berea nu prezintă un maxim sau un minim de absorbţie, astfel

lungimea de undă aleasă pentru evaluarea culorii berii este lumina violetă,
la 430 nm. Metoda spectrofotometrică standard (SRM) propusă de ASCM
se bazează pe măsurarea atenuării fasciculului luminos la 430 nm, prin
trecerea acestuia prin proba de bere. Coloarea berii se exprimă în unităţi de
culoare SRM [22]. Valoarea SRM a fost definită ca fiind de 10 ori absorbanţa
probei de bere într-o cuvă de 0,5 inch (1,27 cm), folosind lumină
monocromatică la 430 nm. Atunci când absorbanţa este măsurată într-o
cuvă de 1 cm, va apărea un factor de conversie, datorat schimbării grosimii
stratului de probă (grosimea cuvei), conform ecuaţiei 5.8 [22].
SRM  10 Fd  Abs430nm / inch  12.5  Fd  Abs430nm / cm (5.8)
Unde: Fd - este factorul de diluţie, care este egal cu 1, dacă proba nu a

fost diluată şi se efectuează măsurarea direct pe proba originală,
Abs430nm/inch - absorbanţa măsurată în cuvă de 0,5 inch, la 430 nm şi
Abs430nm/cm - absorbanţă măsurată în cuvă de 1 cm, la 430 nm.
Într-un mod similar, convenţia europeană, a definit un alt sistem
pentru evaluarea culorii berii, exprimat în unităţi EBC, în care se foloseşte
un factor de 25, conform ecuaţiei 5.9 [22]:
98
EBC  25 Fd  Abs430nm / cm (5.9)
Prin urmare, pentru trecerea de la un sistem la altul, se pot folosi

formulele EBC = 1,97 × SRM sau SRM = 0,508 × EBC. Culoarea berii în
funcţie de cele două sisteme este ilustrată în Figura 5.13. Se poate observa,
că valoarea EBC este aproximativ dublul valorii SRM.
Figura 5.13. Ilustrarea grafică a gradientului culorii echivalente a berii şi domeniul în

care se găsesc aceste valori pentru berea comercială, în cele două sisteme de măsurare,
EBC şi SRM.
Empiric s-a stabilit că raportul A700nm/A430nm pentru o probă de bere

limpede este de maxim 0,039. Un raport mai mare decât această valoare
indică existenţa unor particule în suspensie în bere, care sunt responsabile
de împrăştierea suplimentară a luminii şi care va afecta valoarea
absorbanţei. În acest context, lumina roşie (λ700nm) este foarte sensibilă la
existenţa particulelor în suspensie în bere, datorită faptului că berea
absoarbe foarte puţin la această lungime de undă. Astfel, valoarea
absorbanţei la 700 nm determină în principal conţinutul de particule în
suspensie, care influenţează gradul de limpezire a berii. Prin urmare, berea
este considerată limpede dacă este îndeplinită relaţia 5.10 [22]:
Abs700nm  0.039 Abs430nm (5.10)
99
Tabel 5.5. Corelaţia volumelor soluţiilor de iod 0,1 N cu culoarea berii

în unităţi ECB
Volum (ml) Culoare Volum (ml) Culoare Volum (ml) Culoare
soluţie (unităţi soluţie (unităţi soluţie (unităţi
iod 0,1 N la EBC) iod 0,1 N la EBC) iod 0,1 N la EBC)
100 ml bere 100 ml bere 100 ml bere
0,06 1,0 0,38 6,2 0,70 11,0
0,08 1,4 0,40 6,6 0,72 11,2
0,10 1,8 0,42 6,9 0,74 11,5
0,12 2,1 0,44 7,2 0,76 11,8
0,14 2,4 0,46 7,5 0,78 12,0
0,16 2,8 0,48 7,8 0,80 12,3
0,18 3,2 0,50 8,2 0,82 12,5
0,20 3,4 0,52 8,4 0,84 12,8
0,22 3,8 0,54 8,7 0,86 13,0
0,24 4,2 0,56 9,0 0,88 13,3
0,26 4,4 0,58 9,2 0,90 13,6
0,28 4,8 0,60 9,6 0,92 13,8
0,30 5,0 0,62 9,8 0,94 14,1
0,32 5,4 0,64 10,0 0,96 14,3
0,34 5,6 0,66 10,3 0,98 14,6
0,36 6,0 0,68 10,7 1,00 14,8
5.8.3. Metoda spectrofotometrică de determinare a gradului de

amăreală a berii
Complexul de substanţe amare (în principal izo α-acizii) din bere

prezintă un maxim de absorbţie la 275 nm în izooctan. Astfel, metoda
acceptată internaţional pentru măsurarea gradului de amăreală a berii se
bazează pe măsurarea absorbanţei complexului de substanţe amare la 275
nm, în urma extracţiei acestuia în izooctan. Amăreala se exprimă în
unităţi/grade de amăreală BU (Biterness Units), conform relaţiei 5.11 [22].
BU  50 Abs275nm (5.11)
Factorul 50 din ecuaţia 5.11 se obţine prin rotunjirea pantei din funcţia
de regresie determinată experimental: Cizo-α-acizi (mg l-1) = 51,2 × Abs275nm.
Gradul de amăreală întâlnit la berile comerciale ia valori în intervalul
5 – 120 BU.
100
5.8.4. Reactivi şi instrumentaţie necesară pentru analiza berii
Reactivii necesari pentru analiza berii sunt: soluţie iod 0,1 N, izooctan
optic pur, acid clorhidric 6N, bere blondă şi brună. Este necesară o
microbiuretă cu valoarea diviziuni de 0,02 ml, centrifugă cu turaţia
rotorului de minim 5000 rpm, cilindru gradat de 100 ml, pahare
Erlenmeyer de 250 ml, filtre cu membrană cu porozitatea de 0,45 μm.
Măsurătorile se efectuează cu spectrofotometrul UV-Vis monofascicul
T70 şi dublufascicul T80, operate conform instrucţiunilor de utilizare.
5.8.5. Determinarea culorii echivalente a berii prin metoda

vizuală şi spectrofotometrică
Metoda vizuală de determinare a culorii berii. Metoda se bazează pe

compararea culorii berii cu o soluţie de iod, care are o culoare echivalentă
cu cea a berii. Se introduc 100 ml bere într-un vas conic de tip Erlenmeyer.
Într-un vas conic, identic cu primul, se introduc 100 ml apă şi se adaugă
dintr-o microbiuretă soluţie de iod 0,1 N, picătură cu picătură, agitând
permanent vasul conic, până când culoarea soluţiei de iod devine identică
cu cea a berii şi se notează volumul de soluţie adăugat. Vizualizarea se va
face pe un fond alb (hârtie albă). În cazul berii intens colorate, aceasta se
diluează, astfel încât, să permită compararea intensităţii culorii din cele
două vase. Se notează factorul de diluţie şi acesta va fi folosit in calculul
culorii exprimate în unităţi EBC determinate din Tabelul 5.5 în funcţie de
volumul de soluţie de iod utilizată. Se efectuează cinci determinări, iar
valorile se notează. Pentru a converti un volum de soluţie de iod (Vx), aflat
între două valori tabelate, V1 < Vx < V2, la culoarea echivalentă
corespunzătoare (EBCx), aflată între două valori tabelate, EBC1 < EBCx
<EBC2, se aplică interpolarea conform relaţiei 5.12.
(Vx  V1 )  ( EBC 2  EBC1 )
EBC x  EBC1  (5.12)
(V2  V1 )
Exemplu: Pentru un volum de iod de Vx=0,43 ml, culoarea în unităţi

EBC va fi EBCx= 6,9+((0,43-0,42)×(6,9-6,3))/((0,44-0,42)) =7,0 EBC.
În cazul berii tulbure nefiltrate, se recomandă centrifugarea sau

filtrarea în vederea unei limpeziri corespunzătoare.
101
Metoda spectrofotometrică de determinare a culorii berii. Similar cu metoda

vizuală, dacă berea este tulbure se recomandă centrifugarea sau filtrarea
acesteia, în vederea unei limpeziri corespunzătoare. Metoda
spectrofotometrică se bazează pe măsurarea absorbanţei unei probe de bere
la lungimea de undă de 430 nm, unde absorb substanţele colorate în galben.
Determinările se efectuează pe spectrofotometrele monofascicul T70 şi
dublu fascicul T80 folosind cuve de sticlă sau plastic, în modul de lucru
Photometry. Operarea se efectuează în conformitate cu instrucţiunile de
utilizare. Parametri de lucru sunt prezentaţi în Tabelul 5.6.
Tabel 5.6. Parametri de lucru pentru determinarea spectrofotometrică a culorii berii

folosind spectrofotometrul T70 monofascicul şi dublufascicul T80, în modul de lucru
Photometry
Lampă Halogen
Cuve Sticlă sau plastic
Lungimi de undă 430; 700 nm
În prima etapă, se verifică gradul de limpezire a probei de bere, care se

apreciază pe baza relaţiei (5.10). Pentru aceasta se măsoară absorbanţa
probei de bere la lungimile de undă de 430 şi 700 nm în cuva de plastic cu
grosimea de 1 cm, după ce se reglează în prealabil punctul de auto zero faţă
de blanc (apa distilată în acest caz).
Absorbanţa probei de bere la 430 nm trebuie să fie mai mică de 0,800
(Abs430nm≤0,800), în caz contrar se aplică diluţia corespunzătoare cu apă
distilată şi se notează factorul de diluţie.
Se repetă măsurătorile de absorbanţă a berii la lungimile de undă de
430 şi 700 nm şi se verifică îndeplinirea condiţiei de limpezime, conform
relaţiei (5.10) (Abs700nm≤0,039×Abs430nm).
Dacă ambele relaţii sunt îndeplinite, se efectuează cinci determinări
repetate, iar absorbanţele măsurate la 430 nm se notează. Cuvele de plastic
sau de sticlă se clătesc în prealabil şi eventual între măsurători, cu apă
distilată.
102
5.8.6. Determinarea gradului de amăreală a berii prin metoda

spectrofotometrică
Metoda se bazează pe măsurarea absorbanţei unui extract de bere în

izooctan la lungimea de undă de 275 nm, într-o cuvă de cuarţ de 1 cm,
conform SR 13355-9:2003 [24].
Într-o pâlnie de separare, se adaugă 10 ml de bere limpede, 0,5 ml HCl
6 N şi 10 ml de izooctan. Se efectuează extracţia compuşilor cu gust amar
prin agitare timp de 30 minute, la temperatura camerei. După separarea
celor două faze, faza organică se colectează şi se centrifughează la 5000 rpm
pentru limpezire. Determinările se efectuează pe spectrofotometrele
monofascicul T70 şi dublu fascicul T80, în modul de lucru Photometry
(Tabelul 5.7). Operarea se efectuează în conformitate cu instrucţiunile de
utilizare.
Tabel 5.7. Parametri de lucru pentru determinarea spectrofotometrică a gradului de

amăreală a berii folosind spectrofotometrul T70 monofascicul şi dublufascicul T80, în
modul de lucru Photometry
Lampă Deuteriu
Cuve Cuarţ
Lungime de undă 275 nm
Se selectează lungimea de undă de 275 nm şi se reglează punctul de

zero faţă de blanc (cazul de faţă, izooctan). Se efectuează cinci măsurări ale
absorbanţei extractului în izooctan şi se notează valorile în Tabelul 5.8 în
coloana corespunzătoare.
5.8.7. Calculul şi interpretarea rezultatelor analitice la analiza berii
Volumul de soluţie 0,1 N de iod măsurat în cadrul metodei vizuale se

converteşte în unităţi ECB pe baza echivalenţei (unităţi de culoare – volum
soluţie iod), conform Tabelului 5.5, care conţine datele de corelaţie dintre
cele două variabile. Dacă este nevoie, se efectuează interpolarea conform
relaţiei 5.12.
103
Pentru metoda spectrofotometrică se calculează culoarea berii în

unităţi ECB, conform relaţiei 5.9, folosind gradul de diluţie corespunzător şi
absorbanţele măsurate la 430 nm. Dacă berea nu a fost diluată, factorul de
diluţie (Fd) se consideră egal cu 1. Rezultatele celor cinci măsurări se
exprimă cu o zecimală.
Valorile extreme se verifică pe baza testului Q, Capitolul 3, paragraful
3.4 şi dacă este necesar acestea se elimină.
Se calculează valoarea medie a culorii berii, exprimată în unităţi ECB,
deviaţia standard şi deviaţia relativă standard (RSD%), respectiv intervalul
de încredere pentru un nivel de 95% (CI), conform Capitolului 2, paragraful
2.1, Capitolului 3, paragraful 3.1. Rezultatele se exprimă în medie ± CI şi se
trec în Tabelul 5.8.
Se verifică pe baza testului t, valorile medii, obţinute prin metoda
vizuală şi cea spectrofotometrică (Capitolul 3, paragraful 3.3).
În cazul amărelii berii, se verifică, de asemenea, omogenitatea
rezultatelor prin testul Q. Amăreala berii se exprimă în unităţi BU, calculate
cu relaţia 5.11. Se calculează media, deviaţia standard, RSD% şi intervalul
de încredere al mediei. Rezultatele obţinute se exprimă în medie ± CI şi se
trec în Tabelul 5.8.
104
Tabel 5.8. Rezultate pentru determinarea culorii echivalente şi gradului de amăreală a berii.
Culoare echivalentă – metoda Culoare echivalentă – Gradul de amăreală, metoda
vizuală metoda spectrofotometrică spectrofotometrică
Volum Culoare RSD Media A430 Culoare RSD Media A275nm Grad de RSD Media
Măsurări
repetate
soluţie (ECB)* (%) ± CI (ECB) (%) ± CI amăreală (%) ± CI

Probă
I2 0,1 N (ECB) (ECB) (BU) (BU)

(ml)
1
2
Bere 1
3
4
5
1
2
Bere 2
3
4
5
*Pentru convertirea volumului de iod 0,1 N în unităţi ECB se utilizează Tabelul de corelaţie 5.5.
Dacă este necesar se aplică interpolarea (relaţia 5.12).
BIBLIOGRAFIE:
2. Svanberg, S., Atomic and Molecular Spectroscopy, Springer, Berlin,1992.
3. Sommer, L., Analytical Absorption Spectrophotometry in the Visible and Ultraviolet,
Akademiai Kiado, Budapest, 1989.
4. Physics of Absorption, Ocean Optics Web Book
http://www.oceanopticsbook.info/view/absorption/physics_of_absorption (Accesată
18 februarie 2018)
6. Perera, C. O., Smith, B., Handbook of Farm, Dairy and Food Machinery Engineering, Editor
Myer Kutz, Academic Press, Massachusetts, 2013.
7. Wade, L. G., Organic chemistry, Pearson new international ed., Harlow Pearson
Education Limited. p. 985, 2014
8. Warth, A. D., Mechanism of action of benzoic acid on Zygosaccharomyces bailii: effects
on glycolytic metabolite levels, energy production, and intracellular pH. Appl. Environ.
Microbiol., 1991, 57, 3410–3414.
9. European Commission Health and Consumer Protection Directorate-General, Scientific
Committee on Consumer Products, SCCP Opinion on Benzoic Acid and Sodium
Benzoate, 2005.
10. Regulamentul (UE) nr. 1129/2011 al comisiei europene din 11 noiembrie 2011, de
modificare a anexei II la Regulamentul (CE) nr. 1333/2008 al Parlamentului European și
al Consiliului prin stabilirea unei liste a Uniunii a aditivilor alimentari, Jurnalul. Oficial
Uniunii Europene, 2011, L295/1, 1-177.
11. De Vries, J., Food Safety and Toxicity, CRC Press, Boca Raton, 1997
12. World Health Organization, Nitrate and Nitrite in Drinking-water Background document for
development of WHO Guidelines for Drinking-water Quality, WHO/FWC/WSH/16.52, 2016
13. Charles, R. L., Rudyk, O., Prysyazhna, O., Kamynina, A., Yang, J., Morisseau, C.,
Hammock, B. D., Freeman, B. A., Eaton, P, Protection from hypertension in mice by the
Mediterranean diet is mediated by nitro fatty acid inhibition of soluble epoxide hydrolase,
Proceedings of the National Academy of Sciences, 2014, 111, 8167-8177.
14. European Food Safety Authority (EFSA), Re-evaluation of potassium nitrite (E 249) and
sodium nitrite (E 250) as food additives, EFSA Journal, 2017, 15, 4786-4943.
15. Lapidge, S., Wishart, J., Smith, M., Staples, L., Is America Ready for a Humane Feral Pig
Toxicant?. Proceedings of the 13th Wildlife Damage Management Conference 2009, 49–
59.
16. Scanlan, R. A., Formation and occurrence of nitrosamines in food, Cancer Res., 1983, 43,
2435s–2440s
17. Sindelar, J., Milkowski, A., Human safety controversies surrounding nitrate and nitrite
in the diet, Nitric Oxide, 2012, 26, 259–266.
106
18. SR EN 12014-3:2005, Produse alimentare. Determinarea conţinutului de nitraţi şi/sau

nitriţi al produselor din carne. Partea 3: Determinarea spectrometrică a conţinutului de
nitraţi şi nitriţi după reducerea enzimatică a nitraţilor la nitriţi,
19. Arnold, J. P., Origin and History of Beer and Brewing: From Prehistoric Times to the Beginning
of Brewing Science and Technology, Cleveland, Ohio: Reprint Edition by BeerBooks, 2005
20. Fritz U., Ullmann's Encyclopedia of Industrial Chemistry Vol A-11 p. 455, Wiley VCH, 1985
21. De Keukeleire, D., Fundamentals of Beer and Chemistry, Quimica Nova. 2000, 23, 108-112,
22. http://methods.asbcnet.org/summaries/beer-10.aspx (Accesat 27.11.2018)
23. SR 13355-7:2000, Bere. Metode de analiză. Determinarea culorii
24. SR 13355-9:2003, Bere. Metode de analiză. Determinarea valorii amare
107
CAP. VI. SPECTROMETRIA DE ABSORBȚIE
ATOMICĂ ÎN FLACĂRĂ
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate principiile și caracteristicile analizei prin

spectrometria de absorbție atomică în flacără. Sunt prezentate procesele suferite de
probă în flacără, elementele componente și schema generală a unui spectrometru de
absorbție atomică în flacără, sistemul pneumatic de introducere a probei în flacără și
sursele primare de radiație (lampa cu catod cavitar și lampa de xenon). Sunt
prezentate instrumentația și principiile spectrometriei de absorbție atomică în flacără
de joasă rezoluție cu surse de linii și spectrometriei de absorbție atomică în flacără de
înaltă rezoluție cu sursă continuă. În final sunt prezentate câteva aplicații analitice.
6.1. PRINCIPIUL ȘI CARACTERISTICILE ABSORBȚIEI

ATOMICE ÎN FLACĂRĂ
Spectrometria de absorbție atomică în flacără (FAAS) se bazează pe
convertirea probei la atomi liberi printr-un proces de atomizare, care are loc
într-o flacără, urmată de absorbția specifică a unei radiații optice, cu
lungime de undă bine definită, radiație care este emisă de o sursă primară
specifică (sursă de linii) sau nespecifică (sursă de spectru continuu) și
trimisă asupra sursei de atomizare [1-8]. Principiul spectrometriei de
absorbție atomică în flacără și tranzițiile energetice la absorbția unei radiații
de către o populație de atomi sunt prezentate în Figura 6.1.
Spectrele de absorbție atomică UV-Vis apar în urma tranzițiilor
energetice ale electronilor de valență ai atomilor la absorbția unui fascicul
de radiație cu lungime de undă bine definită, care trece prin celula de
atomizare. Electronii de valență ai atomilor suferă în acest caz tranziții de
pe nivelul fundamental (E0) pe nivelele excitate (E1, E2, E3, etc.), de unde
revin prin emisie de căldură pe nivelul fundamental. Cea mai intensă linie
de absorbție este linia de rezonanță, care implică primul nivel excitat,
deoarece energia necesară pentru excitarea acestei linii este cea mai mică și
astfel se pune cel mai ușor în evidență. Prin urmare, această linie este de
regulă optimă pentru analiza în absorbția atomică [2,6,8].
Metode instrumentale de analiză – Aplicații
E3
E2 Nivele excitate
E1
Absorbție
radiație
* 0
Me → Me + Q Emisie căldură (Q)
E0 Nivel fundamental
0
Me + hν → Me*
Flacără
0
SR Me
Amplificator
Monocromator
Sursă de radiație Afişaj
primară Detector
(de spectru de Introducere
linii sau probă
continuu)
Figura 6.1. Tranzițiile energetice la apariția spectrului de absorbție atomică și

principiul spectrometriei de absorbție atomică în flacără
Spre deosebire de spectrometria de absorbție moleculară UV-Vis, în

care speciile absorbante sunt moleculele din proba lichidă, solidă sau
gazoasă, în spectrometria de absorbție atomică speciile absorbante sunt
atomii rezultați din probă în urma procesului de atomizare suferit în
flacără. Astfel, absorbția atomică este o metodă elementală de analiză, prin
care se determină concentrația elementelor din probă.
Flăcările se obțin prin arderea unui combustibil într-un oxidant într-un
arzător. Temperatura de ardere a flăcărilor depinde de natura
combustibilului și a oxidantului și de raportul de amestecare combustibil –
oxidant. Astfel, pentru fiecare element trebuie selectate condițiile optime de
analiză, prin reglarea debitului de combustibil și oxidant și înălțimea de
vizare a flăcării, pentru care se obține cea mai bună limită de detecție.
Pentru absorbția atomică se utilizează de regulă două tipuri de flăcări [8]:
1. flacăra acetilenă – aer (are o temperatură de ardere de 2100 – 2400 ºC și
asigură o bună atomizare și sensibilitate metodei AAS pentru un număr de
60 de elemente); 2. flacăra acetilenă – protoxid de azot (are o temperatură de
ardere de 2600 – 2800 ºC și se recomandă pentru analiza elementelor
refractare, precum Ca, Cr, etc.).
110
Spectrometria de absorbție atomică în flacără
Introducerea probei lichide în flacără are loc cu ajutorul unui sistem

pneumatic format din trei componente [2,6,8]: 1. Nebulizatorul pneumatic;
2. Camera de nebulizare și amestecare din sticlă (Camera Scott); 3.
Arzătorul din titan pentru susținerea flăcării. Rolurile acestui sistem
implică aspirarea probei lichide prin nebulizare pneumatică, amestecarea
oxidantului cu combustibilul (de regulă acetilena), separarea picăturilor
mari și eliminarea lor la reziduu, introducerea amestecului format din
aerosol (2-5% din proba lichidă aspirată), combustibil și oxidant în flacără.
Schema unui sistem pneumatic de introducere a probelor lichide în flacără
este prezentat în Figura 6.2.
Flacără
Arzător
Combustibil
(C2H2) Cameră
de amestecare
Oxidant
Scott
(aer)
Regulator
de flux
Aspirare Mărgea de sticlă
probă de impact
Nebulizator Evacuare
picături mari
Probă Reziduu
Figura 6.2. Schema sistemului pneumatic de introducere a probelor lichide în flacără

format din nebulizator, camera Scott și arzător pentru flăcări cu gaze preamestecate
Procesele suferite de probă în cazul nebulizării pneumatice sunt

prezentate în Figura 6.3. Proba lichidă este introdusă în flacără sub formă
de aerosol obținut prin procesul de pulverizare sau nebulizare. Aerosolul
umed este uscat prin absorbție de căldură de la flacără, când rezultă un
aerosol uscat ce conține cristale de săruri, care se transformă în vapori
111
moleculari. Vaporii moleculari sunt convertiți la atomi liberi prin procesul

de atomizare prin absorbție de căldură de la flacără.
Pulverizare Uscare Vaporizare Atomizare

MeXsol MeXsol MeXcrist MeXvap 0
Me + X
0
Probă Aerosol Aerosol Vapori Atomi

lichidă umed uscat moleculari liberi
Figura 6.3. Procese suferite de probă în flacără
După faza de atomizare, atomii absorb selectiv radiații cu lungimi de

undă bine definite în funcție de natura elementului, când se observă o
scădere a puterii radiante transmise prin flacără. Astfel se pune în evidență
absorbția atomică specifică elementelor. Procesele în detaliu în metoda
FAAS sunt următoarele:
MeX lichid  caldura  MeX cristale uscare aerosol

MeX cristale  caldura  MeX vapori vaporizar e aerosol
MeX vapori  caldura  Me 0  X 0 atomizare
Me 0  h  Me* absorbtie radiatie
Me*  Me 0  caldura dezexcitare atomi
Absorbția atomică are două caracteristici de performanță, prin care, se

remarcă în cadrul metodelor spectrale, și anume [2,8]: 1. sensibilitatea și
2. selectivitatea deosebită. Sensibilitatea mare a absorbției atomice in flacără
se explică prin faptul că la temperatură flăcărilor (2000 – 3000 ºC),
majoritatea atomilor se află pe nivelul energetic fundamental, astfel
probabilitatea de absorbție a radiației primare de către atomi este mult mai
mare decât probabilitatea de excitare prin absorbție de căldură.
Selectivitatea absorbției atomice se explică prin faptul că atomii unui
element emit și absorb doar radiațiile lor specifice. În plus în cazul utilizării
surselor de radiații specifice, care se aleg în funcție de element,
interferențele spectrale sunt practic eliminate. Singura problemă în cazul
absorbției atomice este viteza mică de analiză, deoarece este o metodă
monoelementală secvențială lentă. De asemenea, domeniul dinamic al
curbelor de etalonare este mai îngust comparativ cu metoda ICP-AES.
112
Similar cu spectrofotometria de absorbție moleculară UV-Vis, se

măsoară cu ajutorul spectrometrului puterea radiantă transmisă prin
atomizor (flacără) la lungimea de undă la care absoarbe elementul de
determinat. Legea care stă la baza absorbției atomice este legea Lambert-
Beer, conform ecuației [2]:
A  log P0 / Pt  K  l  N  K  l  c (6.1)
Unde A – absorbanța adimensională; P0 și Pt – puterea radiantă

incidentă și transmisă prin flacără; Kν – coeficientul de absorbție a radiației;
l – lungimea drumului optic prin flacără (cm); N – numărul de atomi
absorbanți pe unitatea de volum; c – concentrația elementului (μg ml-1).
Conform ecuației (6.1) rezultă relația liniară între absorbanță și

concentrația elementului. Astfel este posibilă determinarea concentrației
elementelor din probă, după o etalonare a spectrometrului la lungimea de
undă a elementelor, pe baza soluțiilor etalon preparate dintr-o soluție stoc.
Metoda FAAS permite determinarea a cel puțin 30 de elemente la
limite de detecție la nivel de ng ml-1 (ppb), din probe de mediu (sol, apă,
sedimente), probe clinice (urină, sânge, țesuturi, etc.), sau din alimente. În
vederea determinării conținutului elementelor de interes din proba de
analizat se trasează o dreaptă de etalonare și se parcurg următorii pași:
1. Se prepară un set de etaloane cu concentrație cunoscută din elementele
de determinat; 2. Se introduc soluțiile în flacără și se măsoară semnalul de
absorbție la lungimea de undă a elementului; 3. Se trasează dreapta de
etalonare, absorbanță în funcție de concentrație pentru fiecare element; 4.
Se introduce în flacără proba analitică și se măsoară semnalul de absorbție
al elementelor; 5. Se determină concentrația din dreapta de etalonare.
S-au impus două metode de analiză prin absorbție atomică cu
instrumentația aferentă: 1. Spectrometria de absorbție atomică în flacără de
joasă rezoluție cu sursă de linii (LR-LS-FAAS); 2. Spectrometria de
absorbție atomică în flacără de înaltă rezoluție cu sursă de spectru continuu
(HR-CS-FAAS). Indiferent de configurație, absorbția atomică este o metodă
simplă de analiză, care nu necesită o experiență deosebită în analiza
spectrală și este cea mai utilizată metodă multielementală de analiză.
113
6.2. SPECTROMETRIA DE ABSORBȚIE LR-LS-FAAS
Pentru a înțelege caracteristicile metodei LR-LS-FAAS, trebuie

discutată sensibilitatea absorbției atomice în funcție de tipul de sursă
primară (de spectru de linii și de spectru continuu) și de rezoluția
spectrometrului, în conformitate cu Figura 6.4 [2,6-9].
(a) (b)
100 100 Pa
Linia de
absorbție
Pt
P0
50 50
Banda de trecere
monocromator
0 0
 
Linia de 100 100

absorbție
Pa
50 Pt
Linia 5
lămpii P0 0
0 0
 
(c) (d)
Figura 6.4. Absorbția radiației de către o populație de atomi în cazul utilizării unei
surse de spectru continuu (a, b) și de linii (c, d) pentru un spectrometru de joasă
rezoluție. Adaptare după [6,8].
În cazul utilizării unui spectrometru de joasă rezoluție, banda spectrală

de trecere a monocromatorului este de 10 ori mai largă decât lățimea
liniilor atomice (Figura 6.4a). Astfel, în cazul utilizării unei surse de spectru
continuu și a unui spectrometru de joasă rezoluție, puterea radiantă
absorbită (Pa) este foarte mică în raport cu cea incidentă de la sursă (P0), și
astfel, puterea radiantă transmisă (Pt) prin atomizor este foarte mare
(Figura 6.4b). Ca urmare a raportului (Pt/P0) foarte mare, valoarea
absorbanței este foarte mică. Cu alte cuvinte spectrometria de absorbție
atomică cu un spectrometru de joasă rezoluție și o sursă de spectru
114
continuu nu are sensibilitatea necesară pentru a se impune în laboratoare

de analiză. Aceasta a fost un impediment considerabil la dezvoltarea
spectrometriei de absorbție atomică ca instrumentație și metodă de
laborator pentru analize curente.
Singura cale de creștere a sensibilității metodei LR-LS-FAAS a fost
realizarea de surse spectrale de linii, care să emită linii spectrale foarte
înguste cu o lărgime similară cu cea a liniilor de absorbție (Figura 6.4c). În
această situație, scăderea puterii radiante transmise prin atomizor (Pt) este
importantă comparativ cu cea incidentă (P0) de la sursa de linii, ceea ce
determină un raport (Pt/P0) mic (Figura 6.4d), ceea ce înseamnă evident o
absorbanță mare și sensibilitate mare. Este evident faptul că metoda LR-LS-
FAAS are o sensibilitate mare, numai în cazul utilizării unei surse primare
de linii. Această sursă este una specifică și se alege în funcție de elementul
de analizat. Cu alte cuvinte, selectivitatea metodei LR-LS-FAAS este
asigurată de sursa specifică de linii și este suficientă utilizarea unui
spectrometru de joasă rezoluție. Este clar că este mult mai ușor să se
observe scăderea unui semnal optic incident mai mic la trecerea prin
atomizor, comparativ cu un semnal optic mare.
Ca urmare a impedimentelor instrumentale privind sursele de linii,
absorbția atomică a făcut pasul spre laboratoarele de analiză abia după
anul 1960, imediat după descoperirea surselor de linii (66 de lămpi
monoelement și 11 multielement) de către Jones și Walsh [10].
Sursa de linii folosită în LR-LS-FAAS, lampa cu catod cavitar (HCL)
este sursa ideală pentru spectrometrele de joasă rezoluție, în acest caz
sensibilitatea fiind mult mai mare comparativ cu sursa de spectru continuu.
Lampa (HCL) este formată dintr-un catod cavitar confecționat din diferite
metale (Cu, Cr, Zn, etc) și un anod (fir de W sau Ni), montate într-un corp
de sticlă umplut cu un gaz inert (Ar, Ne). Corpul lămpii este echipat cu o
fereastră de cuarț sau sticlă pirex (Figura 6.5a,b) [2,6,8].
Procesele care duc la emisia spectrului de linii în lampa HCL sunt
următoarele [6]: 1. între catod și anod se aplică un curent de 5 – 20 mA în
funcție de lampă; 2. are loc ionizarea Ar (Ne) și evaporarea metalului de pe
suprafața catodului cavitar, prin expulzare catodică, sub acțiunea
bombardamentului ionilor gazului de umplere; 3. atomii evaporați
difuzează în atmosfera gazoasă și sunt excitați prin ciocniri cu electroni și
ioni ai gazului de umplere. Spectrul lămpii HCL conține liniile de emisie a
elementului din care este confecționat catodul și liniile gazului de umplere.
115
Un exemplu de spectru pentru lampa cu catod cavitar de Cu este prezentat

în Figura 6.5c. Cea mai intensă linie din spectrul lămpii este linia de
rezonanță a elementului, care implică primul nivel energetic excitat, în
cazul cuprului 324.75 nm. Liniile spectrale emise de HCL sunt relativ
intense și au o lărgime mică, comparativ cu rezoluția spectrometrelor de
joasă rezoluție [2]. Lampa HCL este sursa spectrală ideală pentru
spectrometrele de absorbție atomică de joasă rezoluție, asigurând
sensibilitate metodei în acest caz [9]. Deoarece lămpile cu catod cavitar sunt
surse specifice, se aleg în funcție de elementul care se analizează. Pe fiecare
lampă este trecut curentul optim de operare, care este în intervalul 5 – 20
mA în funcție de lampă.
a. c.
Anod Catod cavitar Intensitate
relativă
100
324,75 330,79
327,39
Corp lampă Gaz inert Fereastă 328,27

(Ar, Ne) cuarț/sticl 50
b.
320 325 330 nm
Figura 6.5. Lampa cu catod cavitar (HCL). ( a,b) schema constructivă. ( c) Spectrul de
emisie al unei lămpi HCL cu catod cavitar din cupru.
Principiul metodei LR-LS-FAAS cu lampă HCL este prezentat în

Figura 6.6.
Radiația de la lampa cu catod cavitar este trimisă asupra flăcării, în
care este introdusă proba, sub formă de aerosol, prin nebulizare
pneumatică. Atomii liberi formați prin evaporarea și atomizarea picăturilor
de aerosol, absorb radiații de lungime de undă specifică, radiația
emergentă fiind apoi preluată de un monocromator de joasă rezoluție și
convertită în curent de către un detector optic. Intensitatea fotocurentului
este amplificată și măsurată. Rezultatul măsurării se afișează în
116
transmitanță, absorbanță sau direct în concentrație, dacă s-a efectuat

etalonarea prealabilă a spectrometrului. Deoarece linia de emisie a lămpii
cu catod cavitar este similară ca lărgime cu linia de absorbție, puterea
radiantă transmisă (Pt), care ajunge la detector este mică, raportul Pt/P0 este
mic și absorbanța este mare. Măsurătorile se efectuează pe picul liniei de
rezonanță, ceea ce implică poziționarea monocromatorului pe maximul
liniei spectrale înainte de efectuarea măsurătorilor de absorbanță.
Figura 6.6. Principiul de funcționare a unui spectrometru de absorbție atomică

LR-LS-FAAS în flacără cu lampă cu catod cavitar
6.3. INSTRUMENTAȚIA ÎN METODA LR-LS-FAAS.

SPECTROMETRUL AAS-1
Spectrometrul AAS-1 se poate folosi atât pentru măsurători în

absorbția atomică, cât și pentru măsurători în emisie atomică în flacără. În
cazul măsurătorilor prin absorbție atomică, se utilizează lămpile cu catod
cavitar, iar în emisie atomică lămpile nu sunt necesare, iar comutatorul de
funcționare este pe poziția emisie. Schema funcțională a spectrometrului
AAS-1 este prezentată în Figura 6.7.
Spectrometrul AAS-1 Carl Zeiss (Jena, Germania) este echipat cu un
monocromator în montaj optic Czerny-Turner (Capitolul 8, Paragraful
8.2.3, Figura 8.9) cu operare manuală, set de lămpi cu catod cavitar pentru
absorbție și fotomultiplicator ca detector optic. Proba lichidă este
117
pulverizată cu aer sub presiune în camera de nebulizare unde se introduce

și combustibilul (acetilenă sau gaz metan). Aerosolul fin este introdus în
flacără, unde are loc procesul de atomizare. Pentru analiza în FAAS se
alege lampa corespunzătoare elementului. În cazul emisiei se măsoară
semnalul de emisie al elementului la lungimea de undă specifică lui.
Lampă cu Monocromator
catod de joasă rezoluție
cavitar Lentilă Lentilă
Flacără
Detector
Nebulizator Arzător (fotomultiplicator)
pneumatic
Cameră
de nebulizare
Probă
Aer Reziduu
Acetilenă
Figura 6.7. Schema funcțională a spectrometrului în flacără AAS-1
O schemă bloc cu elementele componente ale spectrometrului AAS-1

este redată în Figura 6.8 [11].
În conformitate cu figura 6.8 pentru determinări prin absorbție
atomică, se folosesc sursele HCL montate pe o turetă, prin rotirea căreia se
poate aduce pe axul optic lampa dorită. Un sistem optic cu oglinzi permite
realizarea unui drum optic triplu prin flacără, în cazul că este necesară
creșterea sensibilității. Radiația emergentă din flacără intră în
monocromatorul cu rețea (montaj Czerny-Turner), unde are loc dispersia
spectrului după lungimea de undă. Puterea radiantă la lungimea de undă
de lucru, la care este setat monocromatorul este transformată într-un
semnal electric, care este amplificat. Rezultatul este afișat analogic pe scala
aparatului de măsurare în unități de transmitanță și absorbanță. Domeniul
spectral de lucru este de la 190 la 820 nm. Sursele de radiație sunt modulate
electronic la 300 Hz, amplificatorul de curent alternativ fiind acordat pe
frecvența sursei.
118
6
5
11 7
10
9
3b
8 2b
4
2a
3b
12
14 13
15
Figura 6.8. Schema bloc a spectrometrului în flacără AAS-1 [11]

1. Sistem nebulizator – arzător 2a. Lampă cu catod cavitar în poziția cu o singură trecere prin
flacără 2b. Lampă cu catod cavitar în poziția cu triplă trecere prin flacără 3a. Colimator în
poziția cu o singură trecere prin flacără 3b. Colimator în poziția cu triplă trecere prin flacără 4.
Turetă pentru schimbarea lămpilor 5. Monocromator cu rețea în montaj optic Cznerny-Turner
6. Comutator pentru regimul de emisie în flacără 7. Fotomultiplicator 8. Amplificator cu punct
de zero automat 9. Instrument de măsură 10. Sursă de înaltă tensiune pentru fotomultiplicator
11. Sursă de alimentare pentru lămpile cu catod cavitar 12. Sisteme de reglare a debitelor de
gaze 13. Pahar cu probă 14. Înregistrator (opțional) 15. Sistem de afișaj numeric (opțional)
Spectrometrul AAS-1 se operează conform instrucțiunilor de utilizare.
119
6.4. SPECTROMETRIA DE ABSORBȚIE HR-CS-FAAS
Primul spectrometru de absorbție atomică construit de Bunsen și

Kirchhoff la mijlocul secolului al XIX-lea a fost echipat cu sursă continuă.
Datorită rezoluției slabe a monocromatorului (banda de trecere largă),
metoda nu avea o sensibilitate deosebită. În prima jumătate a secolului XX,
metoda spectrală dominantă era emisia atomică, deoarece era mai ușor de
măsurat un semnal slab de emisie în prezența unui fond întunecat, decât o
scădere mică a intensității puternice emise de o sursă primară [2].
Astfel spectrometrele AAS realizate pe baza concluziei lui Walsh
(1960), că numai sursele de linii asigură o bună sensibilitate, au fost
spectrometre de joasă rezoluție cu surse de linii (LR-LS-AAS) [10].
Tehnologia anilor '50 nu permitea realizarea monocromatoarelor de înaltă
rezoluție necesare spectrometriei de absorbție atomică cu sursă continuă.
Pentru ca o sursă de spectru continuu să asigure o sensibilitate bună
metodei AAS este necesar să se îngusteze banda spectrală de trecere, astfel
încât, să fie similară cu lățimea liniilor spectrale, sau cu alte cuvinte să se
utilizeze un monocromator de înaltă rezoluție cu o banda spectrală de
trecere de cel puțin 2 pm (Paragraful 6.1, Figura 6.4) [7].
În anii 1995/1996 pe baza studiilor realizate de către Becker-Boss și
echipa sa [12,13] de la Institute for Analytical Sciences, (Berlin, Germania),
a fost produs primul spectru de absorbție atomică cu flacără de înaltă
rezoluție cu sursă continuă (HR-CS-FAAS), seria ContrAA 300, lansat pe
piață în anul 2004 [9,14]. În anul 2007 a fost introdus pe piață spectrometrul
de absorbție atomică de înaltă rezoluție cu cuptor de grafit și sursă
continuă (HR-CS-GFAAS), seria ContrAA 700. La ora actuală se
comercializează varianta ContrAA 800G, echipat și cu modul de analiză
microprobe solide și microbalanță automată [15]. Astfel, singura firmă din
lume, care a rezolvat tehnologia HR-CS-AAS este Analytik Jena (Jena,
Germania), care este și singurul producător a acestei instrumentații de
laborator.
Elementele componente ale unui spectrometru HR-CS-AAS sunt
prezentate în Figura 6.9.
Spre deosebire de spectrometrele LR-LS-AAS, care sunt echipate cu
lămpi cu catod catod cavitar specifice, care se aleg în funcție de elementul
de analizat, spectrometrele HR-CS-AAS utilizează o singură lampă de Xe
de spectru continuu, pentru analiza tuturor elementelor. Astfel lampa nu se
120
schimbă în timpul analizei în funcție de element, ceea ce asigură un regim

de analiză secvențial rapid al elementelor (Figura 6.10). De asemenea,
spectrometrele HR-CS-AAS utilizează un monocromator echelle de înaltă
rezoluție, echipat cu o rețea și o prismă, care datorită dispersiei duble
asigură rezoluția necesară eliminării interferențelor spectrale între liniile de
absorbție. De asemenea, în locul fotomultiplicatorului spectrometrele HR-
CS-AAS utilizează un detector cu sarcină cuplată (CCD) cu 512 pixeli
(Capitolul 8.9, Figura 8.10). La ora actuală spectrometrele HR-CS-AAS
utilizează atât flacăra, cât și cuptorul de grafit ca mijloc de atomizare a
probei [12-18].
ELEMENTE COMPONENTE
SPECTROMETRU HR-CS-AAS
SURSA PRIMARĂ DE Utilizează o lampă cu arc scurt de

SPECTRU xenon de mare intensitate. Domeniu
CONTINUU spectral acopertit 200 – 1100 nm.
Utilizează atât flacăra (HR-CS-

SURSA DE
FAAS), cât şi cuptorul de grafit (HR-
ATOMIZARE
CS-GFAAS)
Utilizează un monocromator echelle

MONOCROMATOR
cu rezoluția de 2 pm, echipat cu
DE INALTĂ
două elemente dispersive, o prismă
REZOLUȚIE
şi o rețea.
Utilizează un detector CCD cu 512

DETECTOR pixeli. Este afişat spectrul pe un
domeniu de ± 0.1 nm în jurul liniei.
Figura 6.9. Elementele componente ale spectrometrului HR-CS-AAS
Zn Pb Cu Fe Ni
Proba 1 Modul de lucru
Proba 2 LR-LS(HCL)-AAS
Proba 3
Proba 1
Modul de lucru
Proba 2
HR-CS(Xe)-AAS
Proba 3
Zn Pb Cu Fe Ni
Figura 6.10. Modul de lucru pentru spectrometrele LR-LS-AAS și HR-CS-AAS
121
În metoda LR-LS-AAS elementele sunt analizate in regim secvențial

lent unul după altul în probe. Se analizează un element în toate probele,
apoi se schimbă lampa și se analizează următorul element. În metoda HR-
CS-AAS elementele sunt analizate, de asemenea, în regim secvențial, dar
rapid unul după altul într-o probă. Se analizează elementele într-o probă,
apoi în proba următoare. În acest mod scade consumul de probă,
comparativ cu instrumentația clasică cu sursă de linii de joasă rezoluție.
Lampa de Xe cu arc mic (Figura 6.11) este formată din doi
microelectrozi imersați într-o atmosferă de Xe și emite un spectru continuu
foarte intens în domeniul UV-Vis (200 – 1000 nm) [7,19]. Deoarece emisia
spectrală în domeniul UV este cu două ordine de mărime mai mare decât a
lămpilor clasice de Xe cu arc și cu trei ordine mărime față de cea a lămpii
de deuteriu, lampa de Xe cu arc mic a putut fi utilizată cu succes ca sursa
de spectru continuu în absorbția atomică de înaltă rezoluție [7].
Figura 6.11. Lampa de Xe și spectrul continuu emis [19]
Avantajele utilizării lămpii de Xe în absorbția atomică în locul lămpilor

monoelementale cu catod cavitar (HCL) sunt prezentate în Tabelul 6.1.
Monocromatoarele echelle sunt echipate cu două elemente dispersive,
o rețea echelle și o prismă (Figura 6.12) [6,8]. Rețeaua echelle realizează
dispersia radiației incidente în funcție de lungimea de undă, folosind
laturile înguste ale striațiunilor, ceea ce mărește unghiul de dispersie și
rezoluția. Radiația este apoi dispersată în funcție de ordinul spectral de
către prismă. Astfel radiațiile sunt dispuse bidimensional într-un plan în
122
funcție de lungimea de undă și ordinul spectral. Datorită dublei dispersii

rezoluția monocromatorului crește considerabil.
Tabel 6.1. Avantajele lămpii de Xe față de lampa cu catod cavitar

utilizate în absorbția atomică.
Caracteristică Lampa cu catod cavitar (HCL) Lampa de Xe
Încălzire Da Nu
Număr de elemente Monoelementală (lampa HCL se Pot fi analizate 67 elemente
analizate utilizează doar pentru analiza cu lampa de Xe pe domeniul
elementului din care este 185 – 900 nm
confecționat catodul)
Analize speciale Nu permite analiza nemetalelor Pot fi analizate nemetalele și
(exemplu B, P) și lantanidelor lantanidele [20]
Flexibilitate la Minimă Pot fi selectate mai multe
alegerea lungimii de lungimi de undă pentru
undă același element [21,22]
Măsurare la benzi Nu Da, Spectrometria de
moleculare absorbție moleculară
(HR-CS-MAS) [20]
Dispersie
primară reţea Raza incidentă
(Spectre de
ordin superior
suprapuse)
Prismă
Diferite  în
cadrul unui
spectru Reţea
Spectre de ordin
superior (50-150) echelle
Dispersie prismă
(diferite ordine suprapuse
spectrale)
Figura 6.12. Monocromatorul echelle de înaltă rezoluție [6]
Spre deosebire de spectrometrele (LC-LS-AAS), care măsoară semnalul pe

pic și realizează corecția fondului în două etape, spectrometrul HR-CS-AAS cu
CCD măsoară simultan semnalul analitului și fondului. Spectrul este afișat pe 200
de pixeli pe un domeniu de ± 0.1 nm în jurul liniei spectrale (Figura 6.13) [7].
Semnalul la linia analitului se obține pe baza unui număr de 3 – 5 pixeli la centrul
domeniului, iar semnalele de la ceilalți pixeli se utilizează pentru măsurarea
123
fondului. Corecția de fond simultană asigură o mai bună stabilitate măsurărilor. În

același timp, vizualizarea mediului spectral în care se află linia analitică este utilă
deoarece pot fi observate eventualele interferențe spectrale. Dacă două sau mai
multe linii analitice sunt în aceeași fereastră este posibilă măsurarea simultană a
semnalului de absorbție și determinarea simultană a elementelor respective, ceea ce
crește viteza de analiză [7,21,22].
3-5 pixeli
Linie
analitică
Pixeli fond Pixeli fond
216.900 217.000 217.100

Lungimea de undă/nm
200 pixeli
Figura 6.13. Măsurarea semnalului și corecția simultană a fondului în metoda HR-CS-AAS
Principiul spectrometriei HR-CS-FAAS este prezentat în Figura 6.14.

În conformitate cu Figura 6.14 radiația continuă de la lampa de Xe
trece prin flacără, unde atomii elementelor de pe nivelul fundamental
rezultați în urma procesului de atomizare, absorb selectiv radiația specifică
la lungimile de undă corespunzătoare. Are loc astfel reducerea puterii
radiante la lungimile de undă ale elementelor. Cu ajutorul
monocromatorului echelle de înaltă rezoluție, se izolează benzi spectrale
foarte înguste de 2 pm în jurul liniei spectrale a elementului de analizat.
Detectorul CCD transformă semnalele optice în semnale electrice. Spectrul
124
absorbanță în funcție de lungimea de undă este afișat într-o fereastră pe 200

de pixeli în intervalul ± 0.1 nm în jurul liniei spectrale selectate (Figura
6.13). Un număr de 3 – 5 pixeli de la centrul ferestrei sunt asociați
semnalului liniei spectrale, iar ceilalți pixeli sunt destinați semnalului
fondului. Semnalul analitului este obținut prin diferența dintre semnalul
total de la linia spectrală și media semnalelor fondului. Dreapta de
etalonare, absorbanță în funcție de concentrație este afișată în timp real,
după cum se introduc soluțiile etalon în flacără și se măsoară absorbanța
elementului. Deși absorbția radiației este simultană, metoda este una
monoelementală în regim secvențial rapid, în care elementele dintr-o probă
sunt analizate rapid unele după altele.
Σλi λ1
Sursă de P0 Pt
radiație cu Afişaj
Lentilă Detector
spectru
Monocromator Amplificator
continuu
Probă Echelle
(lampă Xe)
Pa1 Pa2
Putere radiantă/P
Putere radiantă/P
Putere radiantă/P
Pa3 λ2
Pa2
Semnal T%
electric Abs.
Pt Conc.
Pb Cd Cu Cd
λ1 λ2 λ3 λ2
Lungimea de Lungimea de Lungimea de
undă/nm undă/nm undă/nm
Figura 6.14. Principiul spectrometriei de absorbție atomică în flacără de înaltă

rezoluție cu sursă continuă (HR-CS-FAAS)
O comparație între componentele caracteristice instrumentației LR-LS-

AAS și HR-CS-AAS este prezentată în Tabelul 6.2.
125
Tabel 6.2. Comparație între componentele instrumentației LR-LS-AAS și HR-CS-AAS.

Componentă LR-LS-AAS HR-CS-AAS
Sursa primară Lămpi monoelement HCL sau cu O sigură sursă de radiație de
descărcare fără electrozi (EDL) spectru continuu pe
domeniul 185 – 900 nm
(Lampa de Xe)
Atomizor Flacără și cuptor Flacără și cuptor
Monocromator Cu rețea de joasă rezoluție Monocromator echelle
Detector Fotomultiplicator Arie CCD
6.5. INSTRUMENTAȚIA ÎN METODA HR-CS-FAAS
In figura 6.15 este prezentată schema spectrometrului HR-CS-FAAS

ContrAA 300, echipat cu o flacără acetilenă-aer și acetilenă-protoxid de azot
și un monocromator echelle de înaltă rezoluție (2 pm), respectiv un detector
CCD pentru înregistrarea spectrelor.
Oglindă
Oglindă Flacără eliptică
eliptică
Lampă
de Xe
Detector
CCD
Rețea Fantă de
echelle intrare
Prismă
Fantă
intermediară/
oglinzi pliante
Oglinzi
parabolice
Figura 6.15. Schema optică a spectrometrului HR-CS-FAAS ContrAA 300 [7]
Proba este pulverizată cu aer sub presiune cu un nebulizator

pneumatic în flacăra acetilenă-aer, unde are loc atomizarea. Radiația de la
126
lampa cu Xe trece prin flacără, unde are loc absorbția selectivă a radiației
de către atomii elementelor la lungimi de undă specifice. Radiația
transmisă prin flacără intră într-un premonocromator cu prismă, unde are
loc o primă dispersie, după care intră în monocromatorul cu rețea echelle,
unde are loc a doua dispersie. Spectrul de absorbție este înregistrat cu un
detector CCD pe 200 de pixeli și apoi afișat într-o fereastră, absorbanță în
funcție de lungimea de undă, linia spectrală de analiză a elementului fiind
la centrul ferestrei pe 3 – 5 pixeli. Pentru fiecare element se selectează
automat condițiile optime de lucru: debitul de acetilenă și de aer și
înălțimea de observare în flacără.
6.6. DETERMINAREA METALELOR DIN SOL PRIN FAAS
Metoda se bazează pe mineralizarea probei de sol în apă regală în

conformitate cu standardul SR ISO 11466/1999 [23], etalonarea
spectrometrului și determinarea concentrației în soluție. Din proba de sol
se determină conținutul de Cu și Zn prin metoda LR-LS-FAAS cu
spectrometrul AAS-1 și conținutul de Cd, Cr, Cu, Co, Pb, Mn, Ni și Zn prin
metoda HR-CS-FAAS cu spectrometrul ContrAA 300 [24].
6.6.1. Reactivi și probe standard certificate
Acid clorhidric 30%, acid azotic 60%, apă bidistilată și materiale

certificate de sol. Se recomandă utilizarea de reactivi de la firma Merck
(Darmsdadt, Germania). Soluție de 2% (v/v) HNO3 preparată prin diluția a
20 ml soluție 60% de acid azotic cu apă bidistilată la un balon cotat de 1 l.
Soluția respectivă se utilizează la diluția suplimentară a probelor și la
prepararea etaloanelor.
Sunt necesare pahare Berzelius, sticle de ceas și baie de nisip pentru
mineralizarea probei, baloane cotate și pipete.
6.6.2. Prepararea probei de sol. Mineralizare în apă regală
Într-un pahar Berzelius se cântăresc 0.5 – 1 g probă de sol sau CRM,

peste care se adaugă 28 ml de apă regală (21 ml de HCl 30% și 7 ml de
HNO3 60%). Se supune mineralizării prin încălzire pe baie de nisip timp de
2 h. Paharul în timpul mineralizării este acoperit cu o sticlă de ceas. După
127
răcire, se aduce la balon cotat de 100 ml cu apă bidistilată și se filtrează prin

hârtie de filtru de 0,45 µm. Filtratul se colectează într-un flacon de plastic.
Din filtrat se determină concentrația metalelor, după etalonare. Dacă este
necesar se aplică o diluție suplimentară cu soluție de 2% (v/v) de HNO3.
6.7. DETERMINAREA CU ȘI ZN DIN SOL PRIN LR-LS-FAAS
6.7.1. Prepararea etaloanelor de Cu și Zn
Soluție de 2% (v/v) HNO3. Într-un balon cotat de 1 l se diluează la semn

cu apă bidistilată 20 ml soluție 60% acid azotic. Soluția respectivă se
utilizează ca blanc la etalonare și la prepararea etaloanelor.
Soluție stoc de 250 μg ml-1 Cu și Zn în amestec. Într-un balon cotat de 100
ml se aduc la cotă cu soluție 2% (v/v) acid azotic un volum de 25 ml soluție
standard de Zn și 25 ml soluție standard de Cu de 1000 μg ml-1.
Soluții de etalonare. Din soluția stoc de 250 μg ml-1 se prepară în baloane
cotate de 50 ml soluții etalon de 1; 2; 4; 6; 8 și 10 μg ml-1 de Cu și Zn, în
amestec, prin diluție cu soluție de 2% (v/v) acid azotic. Soluția blanc este
2% acid azotic.
6.7.2. Determinarea Cu și Zn cu spectrometrul AAS-1

Pentru determinarea Cu și Zn, se aleg lămpile HCL cu catod cavitar de Cu
și Zn, iar determinările se efectuează la lungimile de undă de rezonanță de
213,856 nm pentru Zn și 324,754 pentru Cu, în regim secvențial. După
pornirea spectrometrului și aprinderea flăcării, se optimizează debitul de
aer și combustibil, astfel încât flacăra să aibă o ardere liniștită și să fie
prinsă de arzător (flacăra este albastră și se observă la bază flăcării orificiile
arzătorului). Apoi se selectează lampa corespunzătoare, se reglează
curentul pe lampă, până la valoarea maximă de 20 mA. Se selectează
lungimea de undă optimă prin rotirea rețelei monocromatorului, astfel
încât să se obțină semnalul maxim de emisie al lămpii la linia analitică,
după care se stabilesc condițiile optime de operare ale spectrometrului
(tensiunea pe fotomultiplicator, nivelul amplificării și deschiderea fantei).
După reglarea punctului de 100% transmitanță față de blanc se etalonează
spectrometrul prin introducerea etaloanelor în ordinea creșterii
128
concentrației și se citește absorbanța, care se notează într-un tabel în funcție

de concentrația etaloanelor. Se introduc apoi în flacără soluțiile din probele
necunoscute și se citesc absorbanțele, care se notează. Se trece apoi la
determinarea următorului element și se repetă operațiile anterioare.
6.7.3. Calculul conținutului de Cu și Zn în sol și interpretarea

rezultatelor
Se trasează în Excel dreptele de etalonare pentru Cu și Zn prin

reprezentarea grafică a absorbanței în funcție de concentrația elementelor.
Se determină ecuația dreptelor de etalonare și coeficientul de corelație (r).
Etalonarea se consideră bună, dacă coeficientul de determinare este cel
puțin 0,995. Pe baza ecuației dreptelor se calculează concentrația în μg ml-1.
Se calculează apoi concentrațiile în proba solidă pe baza ecuației (6.2).
cx  Vb1  Vb 2
cmetal (mg / kg )  (6.2)
Va  m
Unde, cx - reprezintă concentrația elementului în soluție în μg ml-1
Vb1 – volumul balonului (100 ml) la care s-a dizolvat proba
Vb2 – volumul balonului (100 ml) la care se aplică diluția
suplimentară dacă este nevoie
Va – volumul alicot (ml) luat pentru diluția suplimentară
m – masa probei cântărire (g)
În cazul în care nu s-a aplicat diluția suplimentară, raportul Vb2/Va se

consideră egal cu 1.
Pentru fiecare metal se calculează concentrația medie în sol și intervalul
de încredere (CI), pentru un nivel de încredere de 95%, ținând cont de
numărul de măsurări repetate (n) și deviația relativă calculată pe baza
rezultatelor repetate. Se calculează precizia prin RSD (Capitolul 2,
paragraful 2.2).
Rezultatele se exprimă ca medie ± CI mg kg-1.
Pentru fiecare metal se calculează limita de detecție în soluție pe baza
deviației standard a rezidualelor (Capitolul 2, paragraful 2.4). Limitele de
detecție se calculează apoi în solid (mg kg-1), după formula (6.2), în care se
înlocuiește valoarea limitei de detecție în lichid determinată pe baza dreptei
de etalonare. Pentru fiecare element se notează într-un tabel, lungimea de
129
undă, parametri dreptei de etalonare (coeficientul de corelație, panta,

intersecția cu axa) și limita de detecție. Într-un alt tabel se centralizează
rezultatele probelor analizate (element, concentrația medie ± CI mg kg-1 și
precizia exprimată în RSD).
6.8. DETERMINAREA METALELOR DIN SOL PRIN

METODA HR-CS-FAAS CU SPECTROMETRUL ContrAA 300 [25]
6.8.1. Prepararea etaloanelor multielement
Soluție de 2% (v/v) HNO3. Într-un balon cotat de 1 l se diluează la semn

cu apă bidistilată 20 ml soluție 60% acid azotic. Soluția respectivă se
utilizează ca blanc la etalonare și la prepararea etaloanelor.
Soluție stoc de 10 μg ml-1 multielement. Într-un balon cotat de 100 ml se aduce
la cotă cu soluție 2% (v/v) acid azotic un volum de 1 ml soluție standard
multielement ICP IV de 1000 μg ml-1.
cotate de 100 ml soluții etalon de 0,1; 0,2; 0,5 și 1 μg ml-1 multielement prin
diluție cu soluție de 2% (v/v) acid azotic. Soluția blanc este 2% acid azotic.
6.8.2. Determinarea metalelor cu spectrometrul ContrAA 300
Spectrometrul ContrAA 300 se operează conform instrucțiunilor de

utilizare. Din soluție se determină conținutul de Cd, Cr, Cu, Co, Pb, Mn, Ni
și Zn, în condițiile recomandate în Tabelul 6.3, care se selectează automat
prin softul spectrometrului. Determinarea elementelor se realizează în
regim secvențial într-o ordine optimizată, aleasă automat de către
utilizator, astfel încât analiza să fie cât mai rapidă cu o schimbare minimă a
parametrilor de operare. Pentru efectuarea analizei se dezvoltă o metodă și
o secvență de lucru pentru etalonare, analiza probelor și limita de detecție.
130
Tabel 6.3. Condițiile de operare ale spectrometrului ContrAA 300 pentru determinări
multielementale
Element Lungime de undă Debit acetilenă Debit aer Înălțime arzător

(nm) (l h-1) (l h-1) (mm)
Cd 228,802 50 500 6
Cr 357,869 100 400 8
Cu 324,754 50 470 6
Co 240,206 50 500 6
Pb 217,000 65 470 6
Mn 279,482 80 500 6
Ni 232,002 55 470 6
Zn 213,857 50 470 6
După dezvoltarea metodei și secvenței de lucru se pornește

spectrometrul și se aprinde automat flacăra. Pentru analize se parcurge
secvența de lucru stabilită. Nu este necesară schimbarea lămpii ca la
spectrometrele cu lămpi cu catod cavitar. Între probe se poate spăla cu apă
sau soluție blanc, sau se spală cu următoarea soluție. Se notează rezultatele
analizelor (parametri dreptelor de etalonare, coeficientul de corelație,
limitele de detecție în lichid, concentrația elementelor în probă, deviația
standard și RSD).
6.8.3. Calculul conținutului de metale în sol și interpretarea

rezultatelor
Etalonarea se consideră bună dacă coeficientul de determinare este cel

puțin 0,995. Pe baza concentrațiilor determinate în soluție, se calculează
concentrația în proba solidă pe baza ecuației (6.2).
Pentru fiecare metal se calculează concentrația medie în sol și
intervalul de încredere (CI), pentru un nivel de încredere de 95%, ținând
cont de numărul de măsurări repetate (n) și deviația standard calculată pe
baza rezultatelor repetate. (Capitolul 3).
Limitele de detecție se calculează în solid (mg kg-1), după formula
(6.2), în care se înlocuiește valoarea limitei de detecție în lichid. Pentru
fiecare element se notează într-un tabel, lungimea de undă, parametri
dreptei de etalonare (coeficientul de corelație, panta, intersecția cu axa) și
limita de detecție. Într-un alt tabel se centralizează rezultatele probelor
131
analizate (element, concentrația medie ± CI mg kg-1 și precizia exprimată în

RSD). Rezultatele se interpretează dacă este necesar și în conformitate cu
metodologia descrisă la Capitolul 8, paragraful 8.3.4.
6.9. DETERMINAREA MICROELEMENTELOR DIN

PRODUSE ȘI SUPLIMENTE ALIMENTARE PRIN HR-CS-FAAS
Determinarea microelementelor din suplimentele alimentare se

efectuează în mod similar cu procedura de prepare a probelor și
interpretarea rezultatelor prezentată la Capitolul 8, paragraful 8.6.
6.10. DETERMINAREA ARSENULUI DIN SOL ȘI APE PRIN

GENERARE DE HIDRURĂ ȘI DETECȚIE PRIN
SPECTROMETRIA DE ABSORBȚIE ATOMICĂ DE ÎNALTĂ
REZOLUȚIE CU SURSĂ CONTINUĂ ȘI CUPTOR DE CUARȚ
Principiul generării de hidrură în cazul arsenului este prezentat in

Capitolul 8 paragraful 8.4.1.
6.10.1. Reactivi, soluții stoc și etaloane
Pentru determinarea As prin generare de hidrură și detecție prin

spectrometria de absorbție atomică de înaltă rezoluție cu sursă continuă și
cuptor de cuarț (HG-HR-CS-QFAAS) sunt necesari următorii reactivi:
soluție stoc de As 1000 µg ml-1, soluție de HCl 37% pentru determinarea de
As, NaBH4, NaOH, KI, acid ascorbic și apă bidistilată. Se recomandă
reactivi de la firma Merck (Darmstadt, Germania).
Soluție de 3% (m/m) HCl. Într-un balon cotat de 1000 ml se adaugă 70
ml soluție de HCl 37% și se aduce la cotă cu apă bidistilată. Soluția se
utilizează ca blanc și agent de diluare.
Soluție de 1% (m/v) NaBH4 stabilizată în 0,3% (m/v) NaOH (reactiv de
derivatizare). Într-un balon cotat de 250 ml se dizolvă in apă bidistilată 0,75
g NaOH, peste care se adaugă 2,5 g NaBH4 și se aduce la cotă cu apă
bidistilată. Soluția respectivă se prepară zilnic deoarece borohidrura de
sodiu se descompune în timp.
132
Soluție de 5% (m/m) KI și 5% (m/m) acid ascorbic (reactiv de prereducere).

Într-un balon cotat de 25 ml se dizolvă 1,25 g KI și 1,25 g acid ascorbic și se
aduce la cotă cu apă bidistilată.
Soluție stoc de 100 μg ml-1 As și prereducerea As(V) la As(III). Într-un balon
cotat de 25 ml se introduc 2,5 ml soluție stoc de As 1000 µg ml-1, 2,5 ml HCl
37% și 2,5 ml reactiv de prereducere. Soluția se lasă în repaus cel puțin 45
minute la temperatura camerei, pentru realizarea reducerii As(V) la As(III)
(Capitolul 8, paragraful 8.4.1), iar în final soluția se aduce la cotă cu apă
bidistilată. Concentrația As în soluția respectivă este de 100 µg ml-1.
Soluții stoc de 1 și 0,1 μg ml-1 As. Din soluția stoc de 100 μg ml-1 As
preredus se prepară prin diluții succesive aceste soluții stoc. Diluția se
efectuează cu soluția de 3% HCl, la balon cotat de 100 ml.
Soluții de etalonare de concentrație 0; 0,5; 1; 2; 4; 6; 8 și 10 ng ml-1 As în
prezență de 3% (m/m) HCl. Soluțiile respective se prepară prin diluții la
balon cotat de 100 ml din soluția stoc de 0,1 μg ml-1 As. Diluțiile se
realizează cu soluția de 3% HCl. Etaloanele se prepară în ziua în care se
efectuează analiza.

prin HG-HR-CS-QFAAS
Proba de sol se mineralizează în apă regală după procedura descrisă la

paragraful 8.3.2. Peste proba mineralizată se adaugă un volum de 5 ml HCl
37% și se aduce la cotă în balon cotat de 50 ml cu apă bidistilată. Soluția
respectivă se filtrează prin filtru cu porozitatea de 0,45 µm. Din filtrat se ia
un volum alicot, în care se aplică prereducerea As(V) la As(III) prin adaosul
a 5 ml soluție 5% KI și 5% acid ascorbic, după care se aduce la balon cotat
de 50 ml cu soluție de 3% HCl. Din soluția respectivă se determină
conținutul de As. În cazul în care concentrația As este prea mare se aplică o
diluție suplimentară cu soluție de 3% HCl, astfel încât concentrația As să se
încadreze pe curba de calibrare. Dacă se determină As din apă, aceasta
trebuie oxidată inițial cu acid azotic la cald. Pentru aceasta, se ia un volum
de până la 40 ml apă și se adaugă 1 – 5 ml acid azotic 65% și se încălzește pe
baie de nisip. După răcire se aplică prereducerea prin adaosul a 5 ml agent
de prereducere și 5 ml HCl 37%, iar în final se aduce la balon cotat de 50 ml
cu apă bidistilată. Din soluția respectivă se determină As, iar dacă este
133
necesar se aplică o diluție suplimentară cu soluția de 3% HCl. Proba blanc

este soluția de 3% HCl.
6.10.3. Instrumentația HG-HR-CS-QFAAS și procedura de

operare
Determinările se efectuează pe spectrometrul ContrAA 300 interfațat

cu generatorul de hidrură discontinuu HS 55 și atomizare într-un tub de
cuarț încălzit electric. Schema de principiu pentru instrumentația
HG-HR-CS-QFAAS este prezentată în Figura 6.16.
Figura 6.16. Schema de principiu a echipamentului HG-HR-CS-QFAAS
134
Pentru echipamentul HG-HR-CS-QFAAS în locul capului arzătorului

de flacără se montează cuptorul electric, în care este încălzită celula de
atomizare, formată dintr-un tub de cuarț. Tubul de cuarț se cuplează la
vasul de reacție în care se generează hidrura. Procedura este una
discontinuă și constă în introducerea unui volum alicot de 5-20 ml probă în
vasul de reacție, peste care se adaugă reactivul de derivatizare, soluția de
1% NaBH4 stabilizată în NaOH 0,3% cu o pompă peristaltică cu un singur
canal. Arsina generată în vasul de reacție este transportată de un flux de Ar
în celula de atomizare încălzită la 950 °C, unde are loc atomizarea cu
formare de atomi de As. Atomii de As absorb radiația, care vine de la
lampa cu Xe, care trece în lungul celulei de atomizare. Se înregistrează
spectrul de absorbție al As la linia spectrală 193,696 nm, pe un domeniu de
±0,1 nm în jurul liniei spectrale. Întreg sistemul analitic HG-HR-CS-QFAAS
este condus pe baza unui soft specializat (ASpects CS 2.2.1). Operarea
sistemului analitic HG-HR-CS-QFAAS se efectuează conform
instrucțiunilor.
Se pornește calculatorul, spectrometrul ContrAA 300, ventilatorul de
evacuare a gazelor reziduale și se deschide butelia de Ar. După reductor
presiunea argonului nu trebuie să depășească 10 atm. După efectuarea
montajului experimental se verifică funcționarea pompei peristaltice,
urmărindu-se ca aceasta să furnizeze soluția de NaBH4 necesară
derivatizării. Pe baza softului instrumentului se dezvoltă o metodă de
analiză, în care se selectează lungimea de undă a As la 193,696 nm și se
setează parametri de lucru pentru analiză, prezentați în Tabelul 6.4. În
metoda respectivă se setează modul de măsurare a semnalului (înălțime pic
sau arie semnal tranzitoriu), numărul de pixeli asociați liniei spectrale (3-5
pixeli), se introduc concentrațiile soluțiilor etalon de As, modul de calibrare
(calibrare externă sau standard), numărul de măsurări repetate pentru
etaloane și probă, respectiv condițiile de livrare a soluției de NaBH4 (turația
pompei și timpul de pompare). După salvarea metodei se dezvoltă o
secvență analitică, pe baza căreia se efectuează analiza. Secvența de lucru
cuprinde următoarea secvență de operații: corecția de fond prin eliminarea
luminii străine față de spectrul de absorbție al Ar; blancul de reactivi;
etalonarea; trasarea și calcularea parametrilor curbei de calibrare; evaluarea
limitei de detecție; analiza probelor și operații speciale (stingerea lămpii la
sfârșitul măsurărilor, curățire sistem, etc).
135
Tabel 6.4. Parametri de lucru pentru determinarea As prin metoda HG-HR-CS-QFAAS

Parametru Valoare
Lungimea de undă As (nm) 193,696
Numărul de pixeli asociați picului 3-5
Modul de măsurare a semnalului Înălțime pic sau arie
Timpul de înregistrare a spectrelor episod (s) 60
Debit Ar (l h-1) 6
Temperatura de încălzire a cuptorului (°C) 950
Timp de prespălare cameră de reacție cu Ar (s) 20
Timp auto zero (s) 20
Timp de pompare soluție borohidrură (s) 13
Timp de spălare 1 cameră de reacție (s) 27
Timp de spălare 2 cameră de reacție (s) 0
Volum probă (ml) 5
Metodă de calibrare Calibrare standard
Concentrații As în etaloane (ng ml-1) 0; 0,5; 1; 2; 4; 6; 8; 10
Număr de măsurători repetate pentru etaloane și probe 1/3
Pentru înregistrarea spectrului de absorbție al As, în vasul de reacție se

introduce volumul alicot de 5-20 ml etalon sau probă, se purjează aerul din
vasul de reacție cu un flux de Ar, după care se introduce NaBH4 cu pompa
peristaltică în condițiile stabilite în metoda de lucru. Arsina generată este
transportată de un flux de Ar în celula de atomizare. Pe ecranul
monitorului apare fereastra de înregistrare a spectrului As pe intervalul
±0,1 nm față de linie, fereastra pentru semnalul tranzitoriu și fereastra
pentru curba de etalonare în timp real (absorbanță în funcție de
concentrație As). Între probe vasul de reacție se spală cu apă bidistilată.
Pentru etalonare soluțiile se introduc pe rând în vasul de reacție, în ordinea
creșterii concentrației, începând cu soluția blanc. După etalonare se
analizează probele prin măsurarea semnalului de absorbție a As, similar cu
condițiile de la etalonare. Rezultatele măsurătorilor (parametri dreptei de
etalonare, concentrația As în probe, deviația standard, precizia) apar în
timp real pe ecranul monitorului.
După efectuarea analizelor se spală traseul de NaBH4 și vasul de
reacție cu apă bidistilată, se oprește încălzirea cuptorului și fluxul de Ar de
la butelie.
Performanțele analitice (parametri curbei de etalonare, coeficientul de
corelație și limita de detecție) se centralizează într-un tabel. Se calculează
concentrațiile în solid (sol), sau apă și intervalul de încredere. Într-un tabel
136
se centralizează rezultatele analizelor exprimate în concentrație medie

obținută ± intervalul de încredere (C ± CI), µg l-1 pentru probele de ape și
mg kg-1 în cazul probelor solide. Formulele de calcul au fost prezentate în
Capitolul 8, iar rezultatele se discută în raport cu Ordinul 756/1997 [24],
prezentat în același capitol (paragraful 8.3.4).
6.11. DETERMINAREA MERCURULUI DIN SOL, APĂ ȘI

ALIMENTE PRIN DERIVATIZARE LA VAPORI RECI ȘI
DETECȚIE PRIN SPECTROMETRIA DE ABSORBȚIE ATOMICĂ
DE ÎNALTĂ REZOLUȚIE CU SURSĂ CONTINUĂ ȘI CUPTOR
DE CUARȚ
Principiul generării la vapori reci este prezentat in capitolul 8,

paragraful 8.5.1.
Pentru determinarea Hg prin generare de vapori reci și detecție prin

spectrometria de absorbție atomică de înaltă rezoluție cu sursă continuă și
cuptor de cuarț (CV-HR-CS-QFAAS) sunt necesari următorii reactivi:
soluție stoc de 1000 µg ml-1 Hg, HCl 30% (m/m) pentru determinare de Hg,
HNO3 60% (m/m), SnCl2, NaBH4, NaOH, KBr, KBrO3, NH2OH·HCl, H2O2
30% (m/m), apă bidistilată. Se recomandă reactivi de la firma Merck
(Darmstadt, Germania).
Soluție de HCl 3% (m/m). Într-un balon cotat de 1000 ml se adaugă 100
ml HCl 30% (m/m) și se aduce la cotă cu apă bidistilată.
Soluție de 0,3% (m/v) NaBH4 stabilizată în 0,1% (m/v) NaOH (reactiv de
derivatizare). Într-un balon cotat de 250 ml se dizolvă in apă bidistilată 0.25
g NaOH, peste care se adaugă 0,75 g NaBH4 și se aduce la cotă cu apă
bidistilată. Soluția respectivă se prepară zilnic deoarece borohidrura de
sodiu se descompune în timp.
Soluție de SnCl2 2% (m/v) stabilizată în 4,3% (m/m) HCl (reactiv de
derivatizare). Într-un balon cotat de 250 ml se dizolvă 5 g SnCl2 în 36 ml
soluție de HCl 30%, după care se aduce la cotă cu apă bidistilată. Soluția se
folosește la derivatizarea Hg2+ la vapori reci. Soluția se prepară înainte de
analiză.
137
Soluție de 12% (m/v) NH2OH·HCl. Într-un balon cotat de 25 ml se

dizolvă 3 g NH2OH·HCl și se aduce la cotă cu apă dublu distilată.
Soluție de bromură de potasiu și bromat de potasiu. Într-un balon cotat de
25 ml, se dizolvă în aproximativ 20 ml HCl 30%, cantități de 0,27 g KBr și
0,38 g KBrO3. Dizolvarea se realizează sub agitare continuă. Deoarece
dizolvarea este violentă cu generare de halogeni în cantități mari, soluția se
prepară sub nișă cu ventilație. După dizolvarea totală a KBr și KBrO3
soluția se aduce la cotă cu HCl concentrat.
Soluții stoc de 10 µg ml-1, 100 ng ml-1 și 10 ng ml-1 Hg în mediu de 3% HCl.
Din soluția stoc de 1000 µg ml-1 Hg se prepară aceste soluții prin diluție
succesivă în baloane cotate de 100 ml, iar aducerea la semn se realizează cu
HCl 3%.
Soluții de etalonare de concentrație 0; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 2; 5 și 10 ng ml-1 Hg în
mediu de 3% HCl. Soluțiile de 0,1 – 1 ng ml-1 Hg se prepară din soluția stoc
de 10 ng ml-1, iar cele de 5 și 10 ng ml-1 din 100 ng ml-1 Hg. Prepararea se va
efectua în baloane de 100 ml. În fiecare soluție se adaugă câte 1 ml soluție
de KBr și KBrO3 și 50 µl soluție de NH2OH·HCl 12% (m/v). Etaloanele se
aduc la semn cu HCl 3%. Soluțiile se prepară în ziua în care se efectuează
analiza.
6.11.2. Prepararea probei de sol/apă și alimente în vederea

determinării Hg prin CV-HR-CS-QFAAS
Proba de sol se mineralizează în apă regală după procedura din

referința [26], descrisă la paragraful 8.3.2. Dacă se determină Hg din apă,
aceasta este oxidată cu HNO3 la cald sau soluție de KBr – KBrO3 în HCl
concentrat. Din proba mineralizată se ia un volum alicot de 10 – 50 ml, și se
aduce la balon cotat de 100 ml cu HCl 3%.
Pentru mineralizarea probelor de alimente (carne de pește) se
procedează conform referințelor [26,27]. O cantitate de 0,2 g CRM (material
certificat de referință) sau mușchi de pește se mineralizează cu 10 ml de
HNO3 și 2 ml apă oxigenată 30% într-un digestor cu microunde pe baza
unui program termic. După răcire, probele mineralizate se transvazează în
baloane cotate de 50 ml, se adaugă 0,5 ml soluție de KBr și KBrO3, 25 µl
soluție de NH2OH·HCl 12% și se aduc la semn cu soluție 3% HCl. După
omogenizare, soluția se filtrează prin hârtie de filtru cu porozitate de 0,45
µm. Din filtrat se determină conținutul de Hg.
138
6.11.3. Instrumentația CV-HR-CS-QFAAS și procedura de

operare
Determinările se realizează pe spectrometrul ContrAA 300 prezentat

în paragraful 6.9.3.
Principiul de operare a CV-HR-CS-QFAAS pentru determinarea Hg
este același ca pentru As, în condițiile prezentate în Tabelul 6.5. Generarea
de vapori reci de Hg se poate realiza, atât prin derivatizare cu soluție
bazică de NaBH4, cât și cu soluție acidă de SnCl2. Astfel, pe baza alegerii
făcute se va prepara numai una din cele două soluții.
Tabel 6.5. Parametri de lucru pentru determinarea Hg cu CV-HR-CS-QFAAS

Parametru Valoare
Lungimea de undă Hg (nm) 253,652
Numărul de pixeli asociați picului 3–
5
Modul de evaluare a semnalului Înălțime pe pic sau arie
Timpul de înregistrare a spectrelor episod (s) 60
Debit Ar (l h-1) 6
Temperatura de încălzire a cuptorului (°C) 150
Timp de prespălare cameră de reacție cu Ar (s) 20
Timp auto zero (s) 20
Timp de pompare a soluției de borohidrură (s) 13
Timp de spălare 1 a camerei de reacție (s) 0
Timp de spălare 2 a camerei de reacție (s) 20
Volum probă (ml) 5
Metodă de calibrare Calibrare standard
Concentrații Hg în etaloane (ng ml-1) 0; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 2; 5; 10
Număr de măsurători repetate pentru etaloane și probe 1/3
Performanțele analitice (parametri curbei de etalonare, coeficientul de

corelație și limita de detecție) se centralizează într-un tabel. Se calculează
concentrațiile în sol, sau aliment, sau apă și intervalul de încredere.
Formulele de calcul ale concentrației sunt prezentate în Capitolul 8,
paragraful 8.3.3. Într-un alt tabel, se centralizează rezultatele analizelor
exprimate în concentrație medie ± interval de încredere (C±C.I.), µg l-1
pentru probele de ape și mg kg-1 în cazul probelor de sol și alimente.
Rezultatele obținute în probele de sol și ape se discută în raport cu
Ordinul 756/1997 [24], iar cele pentru mușchi de pește în acord cu legislația
139
Europeană (Decizia 1881/2006/EC), ținând cont de concentrația maximă

admisă de 0,5 mg kg-1 mercur total [28]. În cazul probelor CRM se
calculează gradul de regăsire. Metoda este considerată corectă, dacă se
regăsește între 90 - 110% din concentrația certificată. Se calculează limitele
de detecție în solid și se compară cu valoarea normală în sol, pragul de
alertă și de intervenție din ordinul 756/1997 [24]. Detalii sunt în paragraful
8.3.4. Limita de detecție trebuie să fie de 10 ori mai mică decât valoarea
normală a mercurului în sol (1 mg kg-1), respectiv concentrația maximă
admisă de 0,5 mg kg-1 mercur total în mușchiul de pește [24,28].
BIBLIOGRAFIE:
1. Slavin, W., Atomic absorbtion spectroscopy, 2nd edition, Interscience, New York, 1978.
2. Cordoș, E., Manoliu, C., Spectrometria de Absorbție și Fluorescență Atomică., Editura
Academiei RSR, București, 1984.
3. Weltz, B., Atomic absorbtion spectroscopy, 2nd edition, WCH Publishers, Dearfield Beach,
1985.
Jersey, 1990.
5. Lajunen, L. H. G., Spectrochemical Analysis by Atomic Absorbtion and Emission. Royal
Society of Chemistry: Cambridge, 1992.
6. Cordoș, E., Frențiu, T., Ponta, M., Rusu, A. M., Fodor, A., Analiza prin Spectrometrie
Atomică. Ed. INOE: București, 1998.
7. Weltz, B., Becker-Ross, H., Florek, S., Heitmann, U., High-resolution Continuum Source
AAS - The Better Way to do Atomic Absorbtion Spectrometry, Wiley-VCH Verlag, Weinheim,
2005.
8. Skoog, D. A., Holler, F. J., Nieman, T. A., Crouch, S. R., Principles of Instrumental Analysis,
Seventh edition, Saunders College Publishing: Philadelphia, 2017.
9. L’vov, B. V., A continuum source vs. line source on the way toward absolute graphite
furnace atomic absorption spectrometry, Spectrochim. Acta Part. B, 1999, 54B, 1637–1646.
10. Jones, W. G., Walsh, A., Hollow-cathode discharges - the construction and
characteristics of seald-off tubes for use as spectroscopic light sources, Spectrochim. Acta,
1960, 16, 249 – 253.
11. Cordoș, E., Kekedy Nagy, L., Frențiu, T., Lucrari practice de analiza instrumentala, Editura
Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993.
12. Florek, S., Becker-Ross, H., High-resolution spectrometer for atomic spectrometry, J.
Anal. At. Spectrom., 1995, 10, 145–147.
13. Becker-Ross, H., Florek. S., Heitmann, U., Weisse, R., Influence of the spectral bandwidth
of the spectrometer on the sensitivity using continuum source AAS, Fresen. J. Anal.
Chem., 1996, 355, 300–303.
14. Resano, M., Garcia-Ruis, E., High-resolution continuum source graphite furnace atomic
absorption spectrometry: Is it as good as it sounds? A critical review , Anal. Bioanal.
Chem., 2011, 399, 323-330.
140
15. Resano, M., Aramendia, M., Belarra, M. A., High-resolution continuum source graphite
furnace atomic absorption spectrometry for direct analysis of solid samples and complex
materials: a tutorial review , J. Anal. At. Spectrom., 2014, 29, 2229–2250.
16. Welz, B, Becker-Ross, H., Florek, S., Heitmann, U., Vale, M. G. R., High-resolution
continuum-source atomic absorption spectrometry – What can we, expect?, J. Braz. Chem.
Soc., 2003, 14, 220–229.
17. Becker-Ross, H., Florek, S., Heitmann, U., Huang, M. D., Okruss, M., Radziuk, B.,
Continuum source atomic absorption spectrometry and detector technology: a historical
perspective, Spectrochim. Acta Part. B, 2006, 61B, 1015–1030.
18. Welz, B., Borges, D. L. G., Lepri, F. G., Vale, M. G. R., Heitmann, U., High-resolution
continuum source electrothermal atomic absorption spectrometry – an analytical and
diagnostic tool for trace analysis, Spectrochim. Acta Part. B, 2007, 62B, 873–883.
19. Cordoș, E., Frențiu, T., Rusu, A. M., Ponta, M., Darvasi, E., Analiza prin Spectrometrie de
absorbție Moleculară în Ultraviolet-Vizibil, Ed. INOE: București, 2001.
20. Resano, M., Florez, M. R., Garcia-Ruiz, E., Progress in the determination of metalloids
and non-metals by means of high-resolution continuum source atomic or molecular
absorption spectrometry. A critical review, Anal. Bioanal. Chem., 2014, 2239–2359.
21. Resano, M., Florez, M. R., Garcia-Ruiz, E., High-resolution continuum source atomic
absorption spectrometry for the simultaneous or sequential monitoring of multiple lines.
A critical review of current possibilities, Spectrochim. Acta Part. B, 2013, 88, 85–97.
22. Resano, M., Rello, L., Florez, M. R., Bellara, M. A., On the possibilities of high-resolution
continuum source graphite furnace atomic absorption spectrometry for the simultaneous
or sequential monitoring of multiple atomic lines, Spectrochim. Acta Part B, 2011, 66, 321–
328.
23. SR ISO 11466 – 1999. Calitatea solului. Extracția microelementelor în apă regală.
24. ORDIN nr. 756 din 3 noiembrie 1997 pentru aprobarea Reglementarii privind evaluarea
poluarii mediului
25. Frențiu, T., Ponta, M., Hațegan, R., Validation of an analytical method based on the high-
resolution continuum source flame atomic absorption spectrometry for the fast-
sequential determination of several hazardous/priority hazardous metals in soil, Chem.
Centr. J., 2013, 7, 43.
26. Frențiu, T., Butaciu, S., Ponta, M., Șenilă, M., Darvasi, E., Frențiu, M., Petreuș, D.,
Determinazion of total mercury in fish tissue using a low-cost cold vapor capacitively
coupled plasma microtorch optical emission microspectrometer: comparison with direct
mercury determination by thermal decomposition atomic absorption spectrometry, Food
Anal. Meth. 2015, 8, 643 – 648.
27. Frențiu, T., Butaciu, S., Darvasi, E., Ponta, M., Șenilă, M., Petreuș, D., Frențiu, M.,
Analytical chararcterization of a method for mercury determination in food using cold
vapour capacitively coupled plasma microtorch optical emission spectrometry –
compliance with European legislation requirements, Anal. Meth., 2015, 7, 747 – 752.
28. Commission Regulation (EC) No. 1881/2006 setting maximum levels for certain
contaminants in foodstuffs. Official Journal of the European Union, 2006, L364/5.
141
CAP. 7. SPECTROMETRIA DE EMISIE ATOMICĂ ÎN
FLACĂRĂ
ABSTRACT: În acest capitol este prezentat principiul analizei prin spectrometria de

emisie atomică în flacără, procesele suferite de probă în flacără și caracteristicile
spectrului de emisie a elementelor în flacăra metan-aer. Este prezentată schema
generală a unui spectrometru de emisie atomică în flacără și elementele componente.
De asemenea, sunt prezentate tipurile de spectrometre utilizate la emisia atomică în
flacără și câteva aplicații analitice.
7.1. PRINCIPIUL SPECTROMETRIEI DE EMISIE ATOMICĂ

ÎN FLACĂRĂ
Flacăra este cea mai accesibilă sursă de atomizare a probelor în

spectrometrie și poate fi ușor interfațată cu un sistem pneumatic de
introducere a probelor lichide sub formă de aerosol. Din punct de vedere
analitic au fost dezvoltate trei metode de analiză în flacără: spectrometria
de absorbție atomică în flacără (FAAS), spectrometria de fluorescență
atomică (AFS) și spectrometria de emisie atomică în flacără (FAES) [1].
Dintre cele trei metode, deși FAES este cea mai veche metodă spectrală, cea
mai utilizată este însă metoda FAAS. Metoda FAES s-a impus datorită
simplității și mai puțin performanțelor sale analitice, respectiv
aplicabilității.
Pentru a înțelege metoda FAES trebuie avut în vedere principiul
metodelor spectrale de emisie prezentat în Capitolul 4.
Spectrometria de emisie atomică în flacără, cunoscută și sub
denumirea de fotometrie de flacără sau flamfotometrie, se bazează pe
atomizarea probei în flacără, urmată de excitarea termică a atomilor sau
radicalilor moleculari ai elementelor rezultați din probă în flacără și
măsurarea intensității fluxului luminos emis de aceștia în urma revenirii lor
la starea fundamentală [2-7]. Procesele suferite de probă în flacăra, pe care
se bazează metoda FAES sunt următoarele:
MeX solutie  caldura  MeX cristale Uscare aerosol

MeX cristale  caldura  MeX vapori Vaporizare aerosol
MeX vapori  caldura  MeX * Excitare molecule
MeX *  MeX 0  h Emisie benzi moleculare
MeX vapori  caldura  Me 0  X 0 Atomizare

Me 0  caldura  Me* Excitare atomi
Me*  Me 0  h Emisie linii atomice
Schema funcțională a unui spectrometru FAES este prezentată în

Figura 7.1 [7].
Oglindă Instrument
Flacără Fotodetector de măsură
Monocromator
cu reţea
Filtru
Amplificator
Arzător
Nebulizator
Gaz combustibil
(CH4, C2H2
Cameră
nebulizare
Aer
Probă
Figura 7.1. Schema funcțională a unui spectrometru (flamfotometru) de emisie
atomică în flacără [7]
Proba lichidă este introdusă în flacără sub formă de aerosol, folosind

același sistem pneumatic cu aer sub presiune cu cel de la FAAS, format
dintr-un nebulizator și camera de nebulizare (Capitolul 6, Figura 6.2). În
camera de nebulizare se introduce și combustibilul (gaz metan sau
acetilenă), unde se amestecă cu aerul. Aerosolul fin este transportat din
camera de nebulizare de către fluxul de gaze și introdus în flacără prin
orificiile capului arzătorului. Odată ajunse în flacără, picăturile de aerosol
se evaporă, cristalele formate sublimează formând vapori moleculari, iar o
parte din molecule disociază în atomi liberi. O parte din atomii liberi și din
144
Spectrometria de emisie atomică în flacără
radicalii moleculari ai elementelor rezultați în flacără, suferă procesul de

excitare prin absorbție de căldură și tranzitează pe nivele energetice mai
ridicate (excitate). Atomii și radicalii moleculari excitați revin pe nivelul
energetic fundamental prin emisie de radiație electromagnetică, cu o
lungime de undă corespunzătoare energiei de excitare, dată de nivelul
energetic excitat (Capitolul 4, Figura 4.11). Atomii emit linii spectrale, iar
radicalii moleculari emit benzi spectrale. Radiațiile electromagnetice emise
de componentele probei și cele emise de flacără (benzi moleculare de OH,
N2 și NO) sunt înregistrate cu ajutorul unui monocromator cu rețea. La
aparatele mai simple în locul monocromatorului cu rețea se utilizează filtre
de interferență pentru selectarea lungimilor de undă analitice [8].
Intensitatea radiațiilor selectate este transformată într-un semnal electric de
către detectorul optic, care este apoi amplificat și măsurat. Rezultatul
măsurării este afișat, fie analogic pe scala aparatului de măsură cu ac, fie
digital sub formă de număr.
7.2. SPECTRUL DE EMISIE AL ELEMENTELOR ÎN

FLACĂRĂ
Distribuția statistică a particulelor pe diferite nivele energetice este

dată de distribuția Boltzmann și este dependentă de temperatură, energia
de excitare și ponderea statistică a nivelelor energetice [7]. Dacă tranziția
are loc între două nivele energetice (i, j), raportul numărului de atomi
(Ni/Nj) este dat de ecuația:
Ni g ( E  E ) / kT
 i e i j
(7.1)
Nj gj
Unde: gi și gj – sunt ponderile statistice ale nivelelor energetice (i și j);

Ei și Ej – sunt energiile nivelelor (i) respectiv (j) față de nivelul fundamental
(eV); k – constanta lui Boltzmann 8.62x10-5 eV K-1, T – temperatura (K)
Un caz frecvent îl reprezintă tranzițiile de rezonanță între nivelul
fundamental și primul nivel excitat. În acest caz, raportul dintre numărul
de atomi excitați pe primul nivel (N1) și cel al atomilor de pe nivelul
fundamental (N0) se calculează cu ecuația:
N i g1  Eex / kT
 e (7.2)
N0 g0
145
Unde: g0 – este ponderea statistică a nivelului fundamental;

Eex – energia de excitare a liniei spectrale (eV), care implică primul nivel
excitat.
În conformitate cu aceste ecuații, distribuția atomilor pe nivelele

energetice este dependentă exponențial de energia de excitare și de
temperatură.
În figura 7.2 este prezentat raportul dintre numărul de atomi de pe
primul nivel excitat și cel fundamental (N1/N0), în funcție de temperatură
și energia de excitare, pentru diferite linii de rezonanță din domeniul UV-
Vis.
-2
Eex (eV)
-4 Cs 852,1 1.45
Na 589,0 2.10
-6
Log Ni/NT
Ca 422,7 2.90
-8
Fe 372,0 3.33
-10 Cu 324,8 3.81
-12 Mg 285,2 4.34
-14
Zn 213,8 5.80
-16
0 1000 2000 3000 4000 5000 6000
Temperatura, K
Figura 7.2. Dependența raportului dintre numărul de atomi excitați și cel de pe nivelul
fundamental (N1/NT) în funcție de temperatură pentru câteva linii de rezonanță care
implică primul nivel energetic excitat [7 ]
Din Figura 7.2, poate fi observată creșterea exponențială a numărului

de atomi excitați pe primul nivel energetic cu creșterea temperaturii. La
temperatura de 2000 K, care corespunde flăcărilor, densitatea particulelor
excitate este importantă doar pentru elementele ușor excitabile, alcaline și
unele alcalino-pământoase (Cs, Na și Ca), care au energie de excitare mică
146
(sub 3 eV) și emit linii intense în domeniul vizibil al spectrului. Pentru

elementele cu linii spectrale în domeniul UV, cu energii de excitare mari,
Zn cazul cel mai vizibil în Figura 7.2 (energie de excitare 5.80 eV), la
temperatura flăcărilor, ponderea atomilor excitați este foarte mică și liniile
spectrale au intensitate mică, sau nu sunt excitate. Pentru aceste elemente
este necesară o temperatură mai mare, de cel puțin 3000 K, pentru a excita
liniile spectrale, fie chiar de rezonanță cu cea mai mică energie de excitare,
care implică primul nivel excitat.
În metoda FAES se utilizează flacăra metan-aer și acetilenă–aer [7-9].
Flacăra metan–aer are o temperatură de ardere doar de 1700 – 1900 ºC și
asigură o bună sensibilitate doar pentru elementele ușor excitabile cu
energie de excitare de sub 3 eV (alcaline și alcalino-pământoase), care emit
linii sau benzi moleculare în domeniul vizibil. Flacăra acetilenă–aer are o
temperatură de ardere de 2100 – 2400 ºC și asigură o bună sensibilitate în
FAES pentru 30 de elemente, care emit linii spectrale chiar în domeniul UV
al spectrului [7-9].
Oricum flacăra standard utilizată în FAES este metan–aer, cea mai ușor
accesibilă. Datorită temperaturii mici a flăcării metan–aer o parte a probei
rămâne neatomizată sub formă de radicali moleculari. De asemenea,
datorită temperaturii mici, spectrul de emisie al elementelor în flacăra
metan–aer este foarte simplu, fiind foarte sărac în linii spectrale și cuprinde
în principal liniile atomice de rezonanță și benzile de emisie a radicalilor
moleculari, cu energie de excitare de până la 3 eV. Datorită temperaturii
mici, o parte a probei rămâne neatomizată sub formă de radicali moleculari.
Dacă se consideră drept exemplu, procesele suferite de Ca în flacără,
prezentate în Figura 7.3, rezultă existența acestuia sub formă de atomi, în
mică parte ioni, dar mai ales sub formă de radicali moleculari, precum
CaOH, CaO, CaCl [7]. Fiecare din aceste specii poate suferi procesul de
excitare și să emită linii și benzi spectrale cu diferite intensități, care pot fi
selectate pentru analiză. În flacăra metan–aer, cele mai intense sunt benzile
moleculare CaOH 555 nm, CaOH 622 nm și linia atomică de rezonanță Ca
422,7 nm. Ionizarea atomilor de Ca și excitarea ionilor nu au loc în flacăra
metan–aer. Aceste procese pot avea loc însă în flacăra acetilenă–aer mai
fierbinte, însă și în acest caz cu pondere mică. De asemenea, datorită
temperaturii, mici flacăra metan–aer are capacități limitate de excitare și
asigură doar excitarea elementelor alcaline și alcalino-pământoase la liniile
de rezonanță și benzile moleculare ale radicalilor moleculari. Datorită
147
spectrului simplu de emisie, în cazul flamfotometrelor cu flacără metan–

aer, se utilizează de regulă monocromatoare cu filtre în locul celor cu rețea
[7]. Un exemplu de spectru de emisie al unui amestec de Na, Li, K și Ca
introdus în flacăra metan–aer, care demonstrează simplitatea spectrului
este prezentat în Capitolul 4 (Figura 4.12).
Linii ionice Linii atomice Benzi moleculare de CaO, CaOH şi CaCl
393,4 nm 422,7 nm 824 nm 555 nm 603 nm

396,8 nm 872 nm 622 nm 621 nm
Ca+* Ca* CaO* CaOH* CaCl*
Ca+
CaOo CaOH0
O, OH
Cao
CaCl2 CaClo
Figura 7.3. Procesele suferite de Ca în flacără, speciile de Ca rezultate și radiațiile

emise de acestea [7]
Metoda FAES în flacăra metan–aer se aplică cu excelență la

determinarea elementelor alcaline și alcalino-pământoase. Datorită emisiei
atomice și la benzile moleculare ale radicalilor metalici în domeniul vizibil
al spectrului (400 – 800 nm), flacără are culori diferite în funcție de
lungimea de undă, la care emite elementul prezent în flacără. În Tabelul 7.1
sunt prezentate câteva elemente, care pot fi determinate prin FAES în
flacăra metan–aer, liniile lor spectrale și culoarea caracteristică a flăcării.
Lungimile de undă de rezonanță la determinarea elementelor în FAES sunt
următoarele (nm): Na 589,9; Li 670,8; K 767,0; Rb 780,0; Ca 422,7; Ba 457,9.
148
În cazul Ca determinarea se poate efectua și la benzile moleculare ale

radicalilor CaOH 555 nm și CaOH 622 nm, foarte intense în spectrul Ca în
flacăra metan–aer.
Tabel 7.1. Liniile analitice la determinarea elementelor alcaline și alcalino

pământoase în metoda FAES cu flacără metan - aer
Element Lungime de undă (nm) Culoare flacără
Linii de rezonanță Benzi moleculare
Na 589,9
Li 670,8
K 767,0
Rb 780,0
Ca 422,7 CaOH 555 și CaOH 622
Ba 457,9
7.3. DETERMINAREA CONCENTRAȚIEI ELEMENTELOR

ÎN METODA FAES PRIN METODA DREPTEI DE ETALONARE
Pentru determinarea concentrației, trebuie măsurat semnalul de emisie

al elementului la lungimea de undă caracteristică lui și trasarea dreptei de
etalonare, semnal emisie (intensitate) în funcție de concentrația din
etaloane. Intensitatea unei linii spectrale de rezonanță, care implică nivelul
excitat (i), se calculează cu relația următoare [7]:
I  h  Ai 0  Ni (7.3)
Unde: hν – este energia fotonului emis; Ai0 – coeficientul lui Einstein

de emisie spontană (s-1); Ni – numărul de atomi excitați.
Înlocuind în ecuația (7.3), numărul de atomi excitați, ecuația (7.2), se
obține expresia finală a intensității liniei spectrale [7]:
g i  Erx / kT
I  h  Ai 0  N 0  e  k c (7.4)
g0
Conform ecuației (7.4), intensitatea liniei spectrale este dependentă
liniar de numărul de atomi (N0), rezultați din procesul de atomizare al
elementului, care la rândul său este direct proporțional cu concentrația
149
elementului. Pe această dependență teoretic liniară între intensitatea liniei

spectrale și concentrația elementului se bazează determinarea concentrației
în emisia atomică, după măsurarea semnalului de emisie al elementelor în
probele de analizat.
Emisia spectrală în flacără este afectată de fenomenul de autoabsorbție
(Figura 7.4).
Atomi de Na Atomi de Na
excitaţi neexcitaţi
Figura 7.4. Apariția fenomenului de autoaborbție la emisia spectrală în flacără
Autoabsorbția apare datorită faptului, că flacăra nu este omogenă

termic, miezul flăcării fiind mai fierbinte decât mantaua [1,7].
Autoabsorbția constă în scăderea semnalului de emisie în soluții
concentrate, ca urmare a absorbției radiațiilor emise de către atomii excitați
de aceeași natură. Centrul flăcării este mai fierbinte și atomii sunt în stare
excitată. Radiația emisă de către atomii din centrul flăcării este absorbită de
către atomii de aceeași natură aflați pe nivelul fundamental în mantaua
flăcării. Intensitatea semnalului optic, care ajunge la detector, în prezența
autoabsorbției este următoarea:
I  I 0  e  kbc (7.5)
Unde: I0 – este semnalul emis de atomii excitați din centrul flăcării;

I - intensitatea semnalului de emisie rezultat după autoabsorbție și care
ajunge la detector; c - concentrația elementului în probă
Conform ecuației (7.5) este evident faptul că fenomenul de
autoabsorbție este prezent în soluții concentrate și determină scăderea
semnalului de emisie (pantei dreptei de etalonare).
În soluții diluate de elemente alcaline apare interferența de ionizare,
prin care o parte din atomi ionizează și determină de asemenea scăderea
semnalului emisiei atomice și implicit scăderea pantei dreptei de etalonare
150
[7]. Ca urmare a interferenței de ionizare și a autoabsorbției, dreptele de

etalonare în FAES au o liniaritate mai slabă și o formă de S, respectiv un
domeniu dinamic/de liniaritate mai îngust (Figura 7.5).
relativ
relativ
100
emisie
Autoabsorbţie
emnal
Semnal
80
Semnal de
S
60 Domeniu
liniar
Interferenţă
40 de ionizare
20
0
0 10 20 30 40 50
Concentraţie Na/g ml-1
Figura 7.5. Curba de etalonare în metoda FAES
Autoabsorbția și interferența de ionizare se elimină prin metoda

standardului intern, în care litiul este utilizat ca standard intern pentru
determinarea Na și K în FAES, când se măsoară raportul dintre emisia
elementului de analizat și cea a standardului intern [7]. Interferența de
ionizare se elimină prin adăugarea la probă a Cs ca supresor de ionizare al
elementului de analizat. Astfel electronii generați de ionizarea Cs,
deplasează echilibrul de ionizare al elementului de determinat către atomi,
fiind supresat procesul de ionizare [7].
7.4. INSTRUMENTAȚIA ÎN METODA FAES
Schema de principiu a spectrometrului cu rețea AAS-1 adaptată pentru

flacăra metan–aer este prezentată în Figura 7.6. Schema funcțională este
prezentată în Capitolul 6, paragraful 6.3, Figura 6.7. Flacăra se obține prin
arderea gazului metan în aer. Cele două gaze se amestecă în camera de
151
nebulizare, după care ies printr-o serie de orificii prin capul arzătorului.
Debitul gazelor se reglează astfel încât flacăra deasupra arzătorului să aibă
un regim de ardere constant. Proba se introduce în flacără sub formă de
aerosol obținut cu ajutorul nebulizatorului pneumatic cu aer sub presiune.
Selectarea lungimii de undă și semnalul de emisie al elementelor se
măsoară cu ajutorului unui monocromator în montaj optic Czerny-Turner,
echipat cu un fotomultiplicator.
4
3
5
6
7
8
2
1
9
11 10
12
Figura 7.6. Schema bloc a spectrometrului în flacără AAS-1 pentru emisie atomică
1. Sistem nebulizator – arzător 2. Oglindă 3. Monocromator cu rețea 4. Comutator
pentru regimul de emisie în flacără 5. Fotomultiplicator 6. Sursă de înaltă tensiune
pentru fotomultiplicator 7. Instrument de măsură 8. Amplificator cu punct de zero
automat 7. Sursă de înaltă tensiune pentru fotomultiplicator 9. Sisteme de reglare a
debitelor de gaze 10. Probă 11. Înregistrator (opțional) 12. Sistem de afișaj numeric
(opțional).
Pentru a efectua măsurători în emisie, comutatorul de funcționare se

pune în poziția E, după care se operează spectrometrul în conformitate cu
instrucțiunile de utilizare.
Datorită spectrului simplu de emisie în flacăra metan-aer, pentru
determinări se pot utiliza și microspectrometre de joasă rezoluție. Unul
dintre acestea este microspectrometrul Ocean Optics HR-4000, model CG-
UV-NIR, care poate fi interfațat cu o flacăra. Caracteristicile
152
microspectrometrului sunt prezentate în Tabelul 7.2. Microspectrometrul

este echipat cu un detector multicanal CCD, ceea ce permite înregistrarea
simultană a spectrelor de emisie în domeniul 200 – 1100 nm. O schemă de
principiu a instrumentației FAES, care utilizează flacăra metan-aer și
microspectrometrul pentru detecție este prezentată în Figura 7.7.
Tabel 7.2. Caracteristicile microspectrometrului HR-4000 utilizat la determinarea

simultană a Na, Li, K și Ca din apă prin metoda FAES în flacăra metan - aer
Caracteristică Descriere
Domeniu spectral 200 – 1100 nm
Deschidere fantă de intrare 50 μm
Tip detector CCD CCD Toshiba cu 3648 pixeli 1304AP
Semilărgime bandă spectrală de trecere FWHM 1,5 nm
Fibră optică colectare semnal flacără QP 600 μm, lungime 25 cm
Lentile de cuarț pentru colimare semnal Diametru 5 mm, 10 mm distanță focală,
optic
Timp integrare semnal Variabil de ordinul ms și s
Figura 7.7. Schema de principiu a instrumentației FAES în flacăra metan-aer care

utilizează un microspectrometru Ocean Optics HR-4000 pentru detecție
153
Principul de funcționare este următorul. Proba se pulverizează în

flacăra metan–aer cu ajutorul nebulizatorului pneumatic cu aer sub
presiune. În flacără au loc procesele de atomizare ale elementelor și
excitarea atomilor și radicalilor moleculari. Spectrul de emisie al probei este
înregistrat simultan cu microspectrometru la un timp de integrare ales
astfel încât, să nu apară saturarea semnalului pentru soluția etalon cea mai
concentrată. Spectrul de emisie apare pe monitorul calculatorului.
Microspectrometrul este operat pe baza unui soft de la calculator, iar
operarea se efectuează în conformitate cu instrucțiunile de utilizare.
7.5. DETERMINAREA Na, Li, K ȘI Ca ÎN APĂ PRIN FAES
Metoda se bazează pe determinarea directă a Na, Li, K și Ca din diverse

probe de apă (apă de robinet, apă de fântână, apă de izvor, apă minerală și
plată), pe baza semnalului de emisie al elementelor. Radiațiile spectrale
pentru analiză sunt cele prezentate în Tabelul 7.1. În cadrul lucrării pe
lângă determinarea conținutului de metale, se evaluează sensibilitatea și
limita de detecție a metodei FAES, în funcție de element, energia de
excitare a radiațiilor spectrale. În cazul Ca, se compară performanțele
analitice obținute la linia atomică de rezonanță 422,7 nm, cu cele de la
benzile moleculare CaOH 555 nm și CaOH 622 nm și se argumentează
rezultatele obținute. Din probele de apă se determină conținutul de Na și
de Ca cu spectrometrul AAS-1, respectiv Na, Li, K și Ca cu
microspectrometrul HR-4000.
7.5.1. Reactivi, soluții stoc și probe etalon
Se utilizează acid clorhidric 37% pentru prepararea soluției stoc de Ca

și Li, NaCl, KCl, Li2CO3, CaCO3 și apă bidistilată. Sunt necesare pahare
Berzelius, sticle de ceas, baloane cotate și pipete.
Soluție stoc de 1000 µg ml-1 Ca. Într-un pahar Berzelius se dizolvă 1,249 g
de CaCO3 în 10 ml soluție de 37% acid clorhidric. Soluția se aduce la balon
cotat de 1 l cu apă bidistilată.
Soluție stoc de 1000 µg ml-1 Li. Într-un pahar Berzelius se dizolvă 5,323 g
de Li2CO3 în 20 ml soluție de acid clorhidric 1+1. Soluția se aduce la balon
cotat de 1 l cu apă bidistilată.
154
Soluții stoc monoelement de 1000 µg ml-1 Na și K. Se dizolvă în apă 2,542 g

de NaCl și 1,907 g KCl și se aduce la balon cotat de 1 l cu apă bidistilată.
Soluție stoc multielement de 50 µg ml-1 de Na, Li, K și 500 µg ml-1 Ca.
Într-un balon cotat de 100 ml se pipetează câte 5 ml din soluțiile stoc de
1000 µg ml-1 de Na, Li și K și 50 ml din soluția stoc de 1000 µg ml-1 Ca și se
aduce la cotă cu apă bidistilată.
Soluții de etalonare. Din soluția stoc multielement se prepară în baloane
cotate de 100 ml soluții etalon de 1; 2; 3; 4; 5 μg ml-1 Na, Li și K și 10; 20; 30;
40; 50 μg ml-1 Ca, prin diluție cu apă bidistilată. Soluția blanc este apa
bidistilată.
7.5.2. Prepararea probelor de apă
Determinările se efectuează în probe de apă de robinet, apă de fântână,

izvor, apă minerală și plată. În cazul apei minerale, proba se agită cu o
baghetă, pentru îndepărtarea dioxidului de carbon. De asemenea, se poate
încălzi ușor sub agitare, după care se răcește. Analizele se efectuează pe
probele originale și dacă este necesar se diluează cu apă bidistilată.
7.5.3. Determinarea Na și Ca cu spectrometrul AAS-1

Determinarea Na se efectuează la linia atomică de rezonanță 589,9 nm, iar
Ca la linia atomică de rezonanță 422,7 nm și la banda moleculară CaOH 555
nm. După pornirea spectrometrului și aprinderea flăcării metan-aer, se
optimizează debitul de aer și gaz metan, astfel încât, flacăra să aibă o ardere
liniștită și să fie prinsă de arzător (flacăra este albastră și se observă la bază
flăcării orificiile arzătorului). Se trece comutatorul de funcționare pe poziția
emisie (E). Se introduce în flacără soluția etalon cea mai concentrată și se
poziționează monocromatorul pe maximul liniei de emisie a Na 589,9 nm,
prin rotirea rețelei monocromatorului. În acest mod, a fost selectată
lungimea de unda pentru Na. Se stabilesc apoi condițiile optime de operare
spectrometru (tensiunea pe fotomultiplicator, nivelul amplificării și
deschiderea fantei), astfel încât să se obțină un semnal de emisie cât mai
aproape de 100% pe scala de transmitanță pentru soluția etalon cea mai
concentrată. Se reglează punctul de zero prin pulverizarea în flacără a
probei blanc (apă bidistilată), prin rotirea butonului de zero. Se reglează
155
punctul de 100% transmitanță față de soluția etalon cea mai concentrată (5

µg ml-1 Na), care se pulverizează în flacără și se deschide fanta, sau se
rotește butonul de 100%, până se atinge valoarea de 100 pe scala de
transmitanță. Se etalonează spectrometrul prin introducerea în flacără a
soluțiilor etalon în ordinea creșterii concentrației, începând cu soluția blanc.
După stabilizarea semnalului se citește valoarea acestuia pe scala de
transmitanță. Se introduc apoi în flacără probele de apă și se citește
semnalul de emisie după stabilizarea semnalului. Între probe, se spală cu
următoarea probă. Dacă semnalul pentru proba originală este prea mare
(semnal peste 100%), se aplică o diluție suplimentară cu apă bidistilată.
Semnalele de emisie pentru etaloane, probe și condițiile de măsurare
(tensiunea pe fotomultiplicator, nivelul amplificării, deschiderea fantei) se
notează într-un tabel.
Se trece apoi la determinarea Ca la linia atomică de rezonanță 422,7
nm și la banda moleculară CaOH 555 nm. Se repetă toate operațiile similar
cu Na. Semnalele de emisie pentru etaloane, probe și condițiile de măsurare
(tensiunea pe fotomultiplicator, nivelul amplificării, deschiderea fantei), se
notează într-un tabel pentru cele două radiații.
7.5.4. Calculul conținutului de Na și Ca în apă și interpretarea

rezultatelor obținute cu spectrometrul AAS-1
Se trasează în Excel dreptele de etalonare pentru Na și Ca, prin

reprezentarea grafică a semnalului de emisie în funcție de concentrația
elementelor. Dreptele de etalonare pentru Ca 422,7 nm și CaOH 555 nm se
reprezintă pe același grafic, pentru o comparație mai ușoară. Se determină
ecuația dreptelor de etalonare și coeficientul de corelație (r). Etalonarea se
consideră bună, dacă coeficientul de determinare este cel puțin 0,995. Pe
baza ecuației dreptelor se calculează concentrația de Na și Ca în
μg ml-1/mg l-1 pe baza ecuației:
( y proba  a) Vb
cNa,Ca   (7.5)
m Va
Unde: yprobă – este semnalul pentru probă; a – intersecția cu axa a
dreptei de etalonare; m - panta dreptei de etalonare; Va – volumul alicot
luat din proba de apă în cazul diluției suplimentare; Vb – volumul
balonului la care s-a efectuat diluția.
156
În cazul în care nu s-a aplicat diluția probei, raportul (Vb/Va) este egal
cu 1.
Pentru fiecare metal se calculează concentrația medie în apă, deviația
standard (s), intervalul de încredere (CI), pentru un nivel de încredere de
95%, ținând cont de numărul de măsurări repetate (n) și deviația standard
calculată pe baza rezultatelor repetate. Se calculează apoi precizia prin
RSD. (Capitolul 3).
Rezultatele se exprimă ca medie ± CI mg l-1.
Pentru fiecare element și linie spectrală se calculează limita de detecție
în soluție pe baza deviației standard a rezidualelor dreptei de etalonare
(Capitolul 2, paragraful 2.4). Într-un tabel se centralizează rezultatele
probelor analizate (element, concentrația medie ± CI mg l-1 și precizia
exprimată în RSD). Într-un alt tabel se centralizează performanțele analitice
(element, lungimea de undă, parametri dreptei de etalonare și anume
coeficientul de corelație, panta, intersecția cu axa și limita de detecție). Se
comentează rezultatele obținute și se justifică dependența sensibilității și
limitei de detecție în funcție de element, energia de excitare a liniei, natura
speciei pentru Ca și capacitatea de atomizare și excitare a flăcării metan-
aer.
7.5.5. Determinarea simultană a Na, Li, K și Ca în flacăra

metan-aer cu microspectrometrul Ocean Optics HR-4000
Microspectrometrul Ocean Optics HR-4000 se operează conform

instrucțiunilor de utilizare. Determinarea simultană se realizează la
lungimile de undă de rezonanță următoare (nm): Na 589,9; Li 670,8; K
767,0, la linia de rezonanță Ca 422,7 și la benzile moleculare CaOH 555 și
CaOH 622. După verificarea funcționării nebulizatorului, se aprinde flacăra
și se reglează debitul de metan și aer, astfel încât flacăra să aibă o ardere
liniștită și să fie prinsă de arzător (flacăra are culoare albastră și se pot
observa la baza flăcării orificiile arzătorului). Se pornește calculatorul și se
intră în programul microspectrometrului Spectra Suit. Se parcurg toate
etapele de operare descrise în instrucțiuni. Se introduce în flacără, soluția
etalon cea mai concentrată și se înregistrează spectrul de emisie. Se reglează
timpul de integrare, astfel încât să se poată vizualiza toate emisiile
spectrale, dar să nu fie depășit semnalul de saturație (16000) pentru
cea/cele mai intense linii din spectru, în cazul de față linia Na și K. Se
157
efectuează corecția de fond față de spectrul soluției blanc introduse în

flacără. Se introduc apoi în flacără soluțiile etalon în ordinea creșterii
concentrației, începând cu soluția blanc. După stabilizarea semnalelor,
fiecare spectru se salvează în forma txt. Se introduc probele de apă în
flacără și se înregistrează spectrele de emisie, care se salvează în format txt.
Se efectuează cinci măsurări prin înregistrarea a 5 spectre. Dacă este
necesar se aplică diluția probelor cu apă bidistilată, astfel încât, semnalul să
se încadreze pe dreaptă.
7.5.6. Calculul conținutului de Na, Li, K și Ca în apă și

interpretarea rezultatelor obținute cu microspectrometrul HR-4000
Spectrele în format txt se exportă în Excel, unde se calculează

semnalele nete de emisie pentru fiecare linie sau bandă. Pentru aceasta se
aplică corecția de fond în două puncte de o parte și de alta a liniilor. Pentru
fiecare linie se selectează zonele de măsurare a fondului și semnalul pe pic.
Semnalul net este diferența dintre semnalul pe pic și media semnalelor
fondului. Se trasează în Excel dreptele de etalonare pentru fiecare element
și linie spectrală, prin reprezentarea grafică a semnalului net în funcție de
concentrația elementelor. Dreptele de etalonare pentru toate elementele și
toate radiațiile spectrale se reprezintă pe același grafic, pentru o comparație
mai ușoară. Se determină ecuația dreptelor de etalonare și coeficientul de
corelație (r). Etalonarea se consideră bună, dacă coeficientul de determinare
este cel puțin 0,995. Pe baza ecuației dreptelor se calculează concentrația de
Na, Li, K și Ca în μg ml-1/mg l-1 pe baza ecuației (7.5). În cazul în care nu
s-a aplicat diluția probei, raportul (Vb/Va) este egal cu 1.
Pentru fiecare metal se calculează concentrația medie în apă, deviația
standard (s), intervalul de încredere (CI), pentru un nivel de încredere de
95%, ținând cont de numărul de măsurări repetate (n) și deviația standard
calculată pe baza rezultatelor repetate. Se calculează apoi precizia prin
RSD. (Capitolul 3).
Rezultatele se exprimă ca medie ± CI mg l-1.
Pentru fiecare element și linie spectrală se calculează limita de detecție
în soluție, pe baza deviației standard a rezidualelor dreptei de etalonare
(Capitolul 2, paragraful 2.4). Într-un tabel se centralizează rezultatele
probelor analizate (element, concentrația medie ± CI mg l-1 și precizia
exprimată în RSD). Într-un alt tabel se centralizează performanțele analitice
158
(element, lungimea de undă, parametri dreptei de etalonare și anume

coeficientul de corelație, panta, intersecția cu axa și limita de detecție). Se
comentează rezultatele obținute și se justifică dependența sensibilității și
limitei de detecție în funcție de element, energia de excitare a liniei, natura
speciei pentru Ca și capacitatea de atomizare și excitare a flăcării metan-
aer.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cordoș, E., Manoliu, C., Spectrometria de Absorbție și Fluorescență Atomică., Editura
Academiei RSR, București, 1984.
2. Dean, J. A., Flame Photometry, McGraw-Hill Book Company, Inc., New York, 1960
3. Herrmann, R., Alkemade, C. Th. J., Gilbert, P.T., Chemical Analysis by Flame Photometry,
Interscience, New York, 1963
4. Mavrodineanu, R., Boiteux, H., Flame Spectroscopy, John Wiley, New York, 1965
5. Mavrodineanu, R., Analytical Flame Spectroscopy, Spring-Verlag, New York, 1970
6. Goydon, A. G., The Spectroscopy of Flames, Halsted, New York, 1974
159
CAP. VIII. SPECTROMETRIA DE EMISIE ATOMICĂ
ÎN PLASMA CUPLATĂ INDUCTIV
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate principiile analizei prin spectrometria de

emisie atomică în plasma cuplată inductiv. Este prezentată schema generală a unui
spectrometru de emisie atomică cu excitare în plasma cuplată inductiv, torța de
plasmă cuplată inductiv, caracteristicile plasmei, procesele suferite de probă în
plasmă, dispozitivele de introducere a probei lichide în plasmă, tipuri de spectrometre
și aplicații analitice.
8.1. PRINCIPIILE SPECTROMETRIEI DE EMISIE ATOMICĂ

ÎN PLASMA CUPLATĂ INDUCTIV
Pe baza plasmei cuplate inductiv au fost dezvoltate două metode
analitice: spectrometria de emisie atomică în plasma cuplată inductiv
(ICP–AES) și spectrometria de masă în plasma cuplată inductiv (ICP–MS)
[1-13]. În cazul introducerii în plasmă a unei probe lichide sub formă de
picături fine (aerosol), procesele suferite de probă în metoda ICP–AES sunt
următoarele:
MeX solutie  caldura  MeX cristale Uscare aerosol
MeX cristale  caldura  MeX vapori Vaporizare aerosol
MeX vapori  caldura  MeX * Excitare molecule
MeX *  MeX 0  h Emisie benzi moleculare
MeX vapori  caldura  Me  X 0 0
Atomizare
Me 0  caldura  Me* Excitare atomi
Me  Me  h
* 0
Emisie linii atomice
 
Me  caldura  Me  e
0
Ionizare atomi
 *
Me  caldura  Me Excitare ioni
Me *  Me   h Emisie linii ionice
În conformitate cu aceste procese în metoda ICP–AES, proba este

atomizată și ionizată în plasmă, iar atomii și ionii excitați prin absorbție de
energie de la plasmă, emit radiații la lungimi de undă specifice lor. Plasma
în această metodă este o sursă de fotoni. Tranzițiile energetice în cazul
excitării atomilor și ionilor în plasmă sunt prezentate în Capitolul 1 (Figura
4.11). Datorită temperaturii ridicate în plasma cuplată inductiv, gradul de
atomizare și ionizare este mai mare de 90% pentru majoritatea elementelor,
pe de o parte, respectiv sunt mult mai intense liniile atomice de
nerezonanță și cele ionice. De asemenea, datorită temperaturii ridicate din
plasma ICP, domeniul ultraviolet este foarte bogat în linii spectrale [1].
Pentru înregistrarea spectrului de emisie torța ICP este cuplată cu un
spectrometru optic secvențial sau simultan [1,8].
În metoda ICP–MS, proba este ionizată, iar ionii sunt extrași din
plasmă și separați într-un câmp electric sau magnetic, pe baza raportului
masă/sarcină (m/z). Plasma este sursă de ioni și este cuplată cu un
analizor de masă. Picurile în acest caz sunt înregistrate la masa izotopilor
elementelor din probă [5,10-13]. Principiul celor două metode și forma
spectrului de emisie atomică și de masă atomică sunt prezentate în Figura
8.1.
Figura 8.1. Principiul metodelor de analiză ICP-AES și ICP-MS[1]
Schema bloc a unui spectrometru de emisie atomică cu plasmă cuplată

inductiv este prezentată în Figura 8.2 [1].
Unitățile componente ale unui spectrometru ICP-AES sunt tipice unui
sistem spectral de emisie atomică, funcțiile lor rămânând, în particular,
aceleași de-a lungul timpului de la primele versiuni. Aceste componente
162
Spectrometria de emisie atomică în plasma cuplată inductiv
sunt: un generator de radiofrecvență ca sursă de putere; o plasmă cuplată

inductiv ca celulă de atomizare/ionizare probă și excitare atomi și ioni; un
sistem de introducere probe în plasmă format cel mai adesea dintr-o
pompă peristaltică, nebulizator și cameră de nebulizare; un sistem
dispersiv a radiației emise de probă în funcție de lungimea de undă, care
conține o fantă de intrare, una sau mai multe fante de ieșire/sau nu, și o
rețea de dispersie; un detector optic și un calculator pentru achiziția și
procesarea datelor, respectiv conducerea complet automată/sau nu a
componentelor spectrometrului [1].
Torţa cu Lentilă
plasmă
ICP
Generator
rf Reţea
Detector optic
Argon Interfaţă Sistem de
Argon ă[ dispersie
Nebulizator radiaţie
Calculator optică
Camera de
nebulizare
Pompă
Argon
peristaltică Argon Argon
A
Probă Reziduu
r
Figura 8.2. Schema de principiu a unui spectrometru ICP-AES [1]
Nebulizatorul este de regulă un dispozitiv pneumatic, prin care, proba

lichidă este transformată într-un aerosol, format din particule lichide de
diferite dimensiuni, sub acțiunea unui curent de gaz de mare viteză, de
regulă la presiunea de 7 atm [11]. Camera de nebulizare, confecționată din
sticlă sau cuarț este un dispozitiv special, plasat între nebulizator și celula
de atomizare/excitare (ICP) și are rolul de a separa picăturile mari din
aerosol, față de cele mici și de a netezi eventualele fluctuații ale plasmei,
care pot proveni de la fluxul de probă la nebulizator. Pompa peristaltică
este un dispozitiv rotativ cu mai multe role, peste care trece un tub flexibil,
prin care, circulă proba lichidă cu un anumit debit, ca urmare a contracției
tubului prin intermediul rolelor [1,11]. Detectorul optic este un dispozitiv
163
sensibil la lumină, care convertește intensitatea semnalului optic, care cade

pe suprafața sa, într-un semnal electric, direct proporțional cu semnalul
optic. Sistemul optic de dispersie este un dispozitiv, prin care se realizează
dispersia sau separarea radiațiilor optice în funcție de lungimea de undă și
care, izolează din spectru una sau mai multe benzi spectrale de trecere, care
conțin radiații cu o anumită lungime de undă [1].
8.2. INSTRUMENTAȚIA ÎN METODA ICP-AES
8.2.1. Torța de plasmă și generarea plasmei ICP [1-9,12-25]
Dispozitivul pentru generarea plasmei poartă denumirea de torță.

Schema de principiu a torței de plasmă cuplată inductiv și forma plasmei
este prezentată în Figura 8.3 [1,4,12,14,15,19,23].
Figura 8.3. Torța cu plasmă cuplată inductiv. Adaptare după [4]
Torța ICP constă din trei tuburi concentrice de cuarț, denumite tub
exterior, intermediar și central, sau de injectare probă, care sunt înconjurate
164
la vârf de o bobină de inducție, confecționată de regulă din țeavă de cupru,

prin care circulă apă de răcire. Prin intermediul bobinei de inducție se
cuplează puterea de radiofrecvență la plasmă. Pentru susținerea plasmei
cuplate inductiv se utilizează trei fluxuri de Ar. Argonul exterior are rol de
susținere a plasmei și de răcire a torței de cuarț în zona bobinei de inducție
și circulă tangențial prin spațiul dintre tubul exterior și cel intermediar la
un debit de 10 – 20 l min-1. Argonul intermediar este un flux auxiliar de
gaz, care circulă de asemenea tangențial la un debit de 0,5 – 1 l min-1, prin
spațiul dintre tubul intermediar și cel de injectare probă. Fluxul de argon
intermediar se folosește în etapa de amorsare a plasmei și reduce
posibilitatea de depunere a particulelor solide pe vârful tubului injector.
Argonul de injectare probă circulă axial prin tubul de injectare probă la un
debit în jur de 1 l min-1 și are rolul de a nebuliza proba și de a introduce
aerosolul în canalul central al plasmei ICP.
Generarea plasmei ICP are loc în 5 etape [1,8,12] (Figura 8.4):
1. introducerea fluxurilor de Ar în torță; 2. aplicarea puterii de
radiofrecvență la torță prin intermediul bobinei de inducție;
3. însămânțarea cu electroni a gazului prin intermediul unei descărcări tip
scânteie de înaltă tensiune; 4. ionizarea în avalanșă a atomilor de Ar în zona
bobinei de inducție prin ciocniri cu electroni de înaltă energie; 5. formarea
plasmei complete deasupra bobinei de inducție și introducerea probei în
plasmă.
În prima etapă, se introduc prin torță cele trei de fluxuri de Ar (Figura
8.4a), după care se cuplează puterea de radiofrecvență de la generator prin
intermediul bobinei de inducție (Figura 8.4b). Prin bobina de inducție trece
un curent alternativ cu frecvența de oscilație a generatorului, care induce
un câmp magnetic oscilant în zona bobinei cu linii de forță eliptice orientate
axial prin torță. Câmpul magnetic oscilant induce în fluxul de gaz în zona
bobinei de inducție un câmp electric oscilant, cu linii de forță circulare,
orientate perpendicular pe liniile câmpului magnetic. În a treia etapă
(Figura 8.4c), se întrerupe gazul de injectare al probei și se însămânțează cu
electroni fluxul tangențial de Ar, obținuți printr-o descărcare tip scânteie de
la o bobină Tesla. Electronii de însămânțare sunt captați în zona bobinei de
inducție, unde sunt accelerați de câmpul electromagnetic pe traiectorii
circulare în lungul liniilor de câmp electric. Sensul deplasării electronilor
este schimbat de câmpul electric oscilant cu frecvența de oscilație a sa,
astfel încât, electronii efectuează mișcări oscilante în zona bobinei de
165
inducție și absorb energie de la câmpul electric. Timpul de staționare a

electronilor în zona bobinei de inducție este de o ms, perioadă în care
provoacă ionizarea secundară a atomilor de Ar prin ciocniri cu aceștia:
Ar 0  e   Ar   2e j (8.1)
Bobină de Linii câmp

Bobină de
inducţie magnetic
inducţie
Torţă
Torţă
Linii câmp
Argon Argon
electric
Argon Argon
(a) (b)
Descărcare Linii câmp
Tesla magnetic Linii câmp
Ar+ Bobină de magnetic Ar+ Ar+ Ar+Bobină de
e- inducţie e- e- e- inducţie
e- Ar+ e-
Torţă Torţă
Linii câmp Linii câmp
electric Argon electric Argon
(c) (d)
Plasmă
Canal central Linii câmp

cu probă magnetic
Bobină de
inducţie
Torţă
Linii câmp Argon
electric
Argon cu probă
(e)
Figura 8.4. Etapele generării plasmei ICP. (a). introducerea Ar în torță; (b)
aplicarea câmpului de radiofrecvență; (c). însămânțarea cu electroni a gazului prin
descărcare Tesla; (d) ionizarea în avalanșă a Ar prin ciocniri cu electroni; (e) formarea
plasmei complete deasupra bobinei de inducție și introducerea probei în plasmă [8,12]
166
Prin ionizarea secundară în avalanșă a atomilor de argon are loc o

creștere a densității de electroni în zona bobinei de inducție, după cum este
arătat în Figura 8.4d. Prin creșterea densității de electroni are loc
străpungerea gazului și transformarea acestuia în stare de plasmă, care
apare sub forma unei flăcări strălucitoare deasupra bobinei de inducție
(Figura 8.4e). Din acest moment se introduce în plasmă fluxul de Ar de
injectare a probei, se poate întrerupe fluxul intermediar și se introduce
proba în plasmă. Plasma se menține apoi prin transferul continuu de
energie de radiofrecvență de la generator prin intermediul bobinei de
inducție.
Condițiile de operare a plasmei cuplate inductiv sunt următoarele:
radiofrecvență 27,12 sau 40,68 MHz, putere 1200 – 1400 W și utilizarea a
două sau trei fluxuri de argon (argonul intermediar după amorsarea
plasmei ICP poate fi oprit).
Configurația și caracteristicile plasmei ICP [1,6,8,9,19,20-25]. Plasma
cuplată inductiv are o formă inelară, fiind formată dintr-un canal central
mai rece, înconjurat de o manta mult mai fierbinte. Forma inelară a plasmei
cuplate inductiv este datorată efectului de suprafață, care apare în cazul
cuplării inductive a câmpurilor electrice, când cea mai mare parte a puterii
de radiofrecvență este disipată în părțile laterale ale plasmei la o distanță
de 3 – 4 mm față de peretele torței de cuarț. Astfel centrul plasmei, care
conține proba este încălzit prin conducție și convecție de la plasma inelară,
mult mai fierbinte.
Forma inelară a plasmei ICP este esențială deoarece determină
majoritatea avantajelor acestei surse de plasmă: (a) gazul de injectare probă
străpunge centrul plasmei și astfel proba este introdusă cu ușurință în
plasmă; (b) atomii și ionii rezultați prin procesele de atomizare și ionizare
sunt conținuți cu precădere în canalul central și nu are loc nici o amestecare
între gazul exterior și cel de injectare probă; (c) un timp de staționare a
probei în canalul central, care se întinde pe toata lungimea plasmei, de cel
puțin 20 ms, suficient pentru ca procesele de atomizare, ionizare și excitare
să fie foarte eficiente; (d) puterea disipată în plasmă este practic
independentă de natura și concentrația probei din canalul central, ceea ce
implică o stabilitate foarte bună a semnalului de emisie și a gradului de
ionizare a probei; (e) absența procesului de autoabsorbție, deoarece radiația
emisă de atomii și ionii excitați trec prin plasma inelară subțire cu
temperatură mai ridicată, în care nu există atomi ai probei, ceea ce
167
determină ca dreptele de calibrare să aibă un domeniu dinamic larg; (f)

limite de detecție foarte mici (la nivel de ng ml-1), datorită excitării eficiente
și a fondului spectral scăzut.
Plasma ICP este neomogenă din punct de vedere termic, atât în
direcție radială, cât și axială. Zonele din plasmă și temperatura sunt
prezentate în Figura 8.5 [1,8].
Flacăra jet
6000 K Zona normal
analitică (NAZ)
6500 K
Zona de radiaţie
7500 K iniţială (IRZ)
8000 K
Zona de
10000 K
inducţie (IR)
Argon cu probă
Figura 8.5. Variația temperaturii și zonele din ICP [1,8]
Zona inelară, unde se disipează energia inductivă de la bobina de

inducție la plasmă este denumită zona de inducție (IR) și atinge
temperatura maximă din plasmă (10000 K). Celelalte zone din lungul
canalului central enumerate de jos în sus sunt denumite: zona de
preîncălzire (PHZ), zona de radiație inițială (IRZ) și zona normal analitică
(NAZ) situată la o înălțime de 10 – 20 mm deasupra bobinei de inducție.
Deasupra zonei normal analitice este flacăra jet a plasmei. Temperatura în
canalul central este mai mică decât în zona de inducție, fiind în intervalul
6000 – 8000 K și scade de la bobina de inducție spre vârf. Această
temperatură asigură o foarte bună atomizare și ionizare a probei, respectiv
o bună excitare a atomilor și ionilor [1,5,8].
168
8.2.2. Introducerea probelor în plasma cuplată inductiv [1-8,11]
Cele mai multe probe supuse analizei prin ICP-AES sunt în stare
lichidă. Cel mai adesea introducerea lichidelor se realizează prin nebulizare
pneumatică preluată din spectrometria de flacără și adaptată torței de
plasmă cuplată inductiv. Nebulizarea pneumatică este procesul prin care,
proba lichidă este tranformată într-un aerosol fin de picături, sub acțiunea
unui gaz sub presiune. Sistemul penumatic de introducere a probelor în
ICP este format din trei componente: (1) pompa peristaltică; (2)
nebulizatorul pneumatic; (3) camera de nebulizare Scott din sticlă, după
cum este indicat în Figura 8.6 [1].
Figura 8.6. Introducerea probei lichide în plasmă prin nebulizare pneumatică și pompă
peristaltică [1]
Proba dintr-un pahar este pompată cu pompa peristaltică la un debit

de 1 – 2 ml min-1 la nebulizator. Nebulizarea are loc sub acțiunea argonului
de introducere a probei în plasmă la o presiune de până la 7 atm. Aerosolul
intră în camera de nebulizare, unde se separă picăturile mari pe pereții
camerei. Reziduul lichid este eliminat și colectat într-un vas. Picăturile
foarte fine (5 – 10 µm), care reprezintă între 2 – 5% din proba nebulizată
sunt transportate mai departe de fluxul de argon și introduse în plasmă
prin tubul injector, la care este cuplată camera de nebulizare. Dintre
nebulizatoarele pneumatice cele mai utilizate sunt nebulizatorul concentric
și cel cu fluxuri perpendiculare (Figura 8.7) [1,8,11].
169
Aerosol
Capilară Aerosol
Gaz de
Probă
nebulizare
lichidă
Gaz de nebulizare Corpuri Probă

din teflon lichidă
(a) (b)
Figura 8.7. Nebulizatorul concentric (a) și nebulizatorul cu fluxuri perpendiculare (b)
Nebulizatorul concentric [1,8,11,15,26] (Figura 8.7a) cunoscut sub numele de

nebulizatorul Meinhardt, este confecționat din două capilare concentrice de
sticlă sau cuarț. Funcționarea sa se bazează pe efectul Venturi al presiunii
gazului de nebulizare, care determină aspirarea soluției. Proba lichidă este
introdusă cu un debit de 1 - 2 ml min-1 prin tubul capilar central cu
diametrul de 25 - 35 m. Gazul de nebulizare și de transport al aerosolului,
cu un debit de 1 - 3 l min-1 și presiunea de 2 - 7 atm, circulă prin tubul din
jurul capilarei. Datorită destinderii gazului, la capătul capilarei are loc
transformarea fluxului de lichid în picături fine și formarea aerosolului.
Debitul lichidului aspirat depinde de vâscozitatea și concentrația de săruri
din soluție. Pentru eliminarea acestor efecte, cunoscute sub numele de
interferențe fizice, proba este pompată cu o pompă peristaltică. Eficiența
de nebulizare a nebulizatorului concentric este de 2 – 5% și poate fi folosit
pentru soluții cu o concentrație de până la 1%.
Nebulizatorul cu fluxuri perpendiculare [1,8,11]. Acest nebulizator este format
din două capilare (diametru 0,2 mm), montate în poziție de unghi drept cu
vârfurile foarte apropiate unul față de altul (0,05 – 0,5 mm). Proba lichidă
este pompată prin capilara verticală, iar argonul de nebulizare circulă prin
cea orizontală. La contactul dintre cele două fluxuri de fluide se formează
aerosolul, care intră în camera de nebulizare. Caracteristicile
nebulizatorului cu fluxuri perpendiculare sunt similare cu cele ale
nebulizatorului concentric, dar sunt mai robuste și prezintă un risc mai mic
de înfundare.
170
8.2.3. Tipuri de spectrometre utilizate în metoda ICP-AES
Vizarea plasmei cuplate inductiv pentru înregistrarea spectrului de

emisie a probei se poate realiza în direcție radială și axială (Figura 8.8) [8]. n
cazul vizării radiale torța este în poziție verticală, iar vizarea se realizează
în zona normal analitică la o înălțime de 10 – 20 mm deasupra bobinei de
inducție (Figura 8.8a). Datorită faptului că este limitată zona observată a
plasmei, fiind observați numai atomii excitați din fața fantei de intrare,
vizarea radială asigură o sensibilitate mai mică, dar o mai bună liniaritate a
curbei de etalonare, datorită lipsei autoabsobției. În cazul vizării axiale
torța este în poziție orizontală, iar vizarea se realizează în lungul canalului
central, unde este introdusă proba și sunt conținuți atomii excitați (Figura
8.8b). Deoarece crește volumul observat al plasmei și sunt astfel vizați prin
fanta de intrare toți atomii excitați din canalul central, vizarea axială
asigură cea mai mare sensibilitate și cele mai mici limite de detecție, dar o
liniaritate mai slabă a curbei de etalonare, datorită apariției fenomenului de
autoabsorbție. La modelele mai noi de spectrometre ICP-AES este utilizată
vizarea dublă (radială și axială), sau chiar posibilitatea de vizare multiplă,
modul de vizare fiind selectat de utilizator, în funcție de concentrația
elementelor în probă și sensibilitatea necesară analizei [8,27].
Fantă
spectrometru
Volum vizat
Volum vizat
Fantă
spectrometru
(a) (b)
Figura 8.8. Vizarea radială (a) și axială (b) a plasmei cuplate inductiv
Pentru înregistrarea spectrelor de emisie ale elementelor din probă se

utilizează un spectrometru, care are rolul de a dispersa radiația în funcție
de lungimea de undă/ordinul spectral, de a selecta lungimea de undă a
radiației și de a măsura intensitatea radiației/radiațiilor selectate [1,4,8,15].
171
Cu alte cuvinte, cu ajutorul spectrometrului se izolează benzi spectrale

înguste din spectrul de emisie a probei, care conțin linia/liniile analitice
selectate, aceasta fiind latura analizei spectrale calitative. Intensitatea optică
a radiațiilor selectate este transformată într-un semnal electric de către
detector, semnal care ulterior este amplificat și măsurat, aceasta fiind latura
analizei cantitative [2]. Dispozitivul dispersor al spectrului este adesea o
rețea de difracție sau o combinație rețea-prismă, caz în care se realizează o
dublă dispersie în funcție de lungimea de undă și de ordinul spectral [2].
Detectorul este fie fotoelectric (fotomultiplicatorul) sau fotoconductiv bazat
pe un material semiconductor. După regimul de selectare a lungimilor de
undă, există două tipuri de spectrometre: 1. spectrometre secvențiale sau cu
scanare și 2. spectrometre simultane sau multicanal [1,4,8,15]. Indiferent de
tip, spectrometrele utilizate în metoda ICP-AES acoperă domeniul spectral
UV-Vis intre 160(120) – 800 nm. [1,4,8,15]
Spectrometrele secvențiale au o singură fantă de ieșire în planul focal și astfel
permit izolarea o data a unei singure benzi spectrale de trecere, respectiv
selectarea o data a unei singure lungimi de undă din spectrul de emisie a
probei [1,4,8,15]. Spectrometrele secvențiale sunt realizate de regulă în
montajul optic Czerny-Turner, în care rețeaua este montată simetric fată de
oglinda colimatoare și oglinda de focalizare (Figura 8.9) [1,2,4,8,15].
x
Şurub
Motor
pas cu pas
y

Oglindă Oglindă de
colimatoare focalizare

Fantă de intrare
Fantă de ieşire
Reţea
Oglinzi
plane
Figura 8.9. Schema unui spectrometru secvențial în montaj optic Czerny-Turner [2]
172
Radiația provenită de la proba din plasma cuplată inductiv pătrunde

în camera spectrometrului prin fanta de intrare, unde este preluată de
oglinda colimatoare și proiectată asupra rețelei ca element dispersor.
Rețeaua realizează dispersia spectrului de emisie a probei în funcție de
lungimea de undă. Prin intermediul oglinzii de focalizare se reface
imaginea spectrului pentru diferite lungimi de undă, în diferite puncte în
planul focal, unde este montată fanta de ieșire, în spatele căreia este montat
fotomultiplicatorul ca element detector. Deoarece există o singură fantă de
ieșire este selectată o dată o singura radiație caracteristică a unui element.
Pentru selectarea lungimilor de undă ale elementelor, spectrometrul
lucrează în modul secvențial, în care lungimile de undă analitice ale
elementelor se selectează una după alta, prin focalizarea acestora asupra
fantei de ieșire în urma rotirii rețelei, manual sau automat cu un motor pas
cu pas [2]. Cu alte cuvinte, elementele sunt determinate în regim secvențial,
unul după altul cu o viteză de 1 – 2 elemente pe minut. Pentru înregistrarea
spectrelor de emisie se realizează o scanare prin rotirea rețelei în regim pas
cu pas (increment 0,001 nm), de către motorul pas cu pas. Sunt izolate în
regim secvențial de către fanta de ieșire, benzi spectrale de trecere, iar
intensitatea este transformată în semnal electric de către detector. În acest
fel se înregistrează dependența semnalului de emisie față de lungimea de
undă, care reprezintă spectrul de emisie al probei, ce conține liniile
spectrale caracteristice ale elementelor din probă.
Spectrometrele secvențiale deși au viteză mică de analiză, ele se
caracterizează printr-o versatilitate ridicată a selectării lungimilor de undă,
prin aceea că poate fi selectată orice lungime de undă analitică din spectrul
unui element, cu mențiunea că aceasta nu trebuie să fie afectată de
interferențe spectrale.
Spectrometrele simultane sau multicanal realizează detecția și măsurarea
simultană a mai multor lungimi de undă. Ele sunt realizate în mai multe
montaje optice și utilizează diferite tipuri de detectoare. Cele mai moderne
aparate introduse în spectrometria atomică după anul 1992 sunt cele, care
utilizează detectorul cu sarcină cuplată (CCD) în montaj optic Paschen-
Runge sau dublu policromator echelle [1-4,8,28-30].
Schema de principiu și modul de funcționare a unui detector CCD este
prezentată în Figura 8.10 [28].
Elementul detector CCD este un microcondensator metal – oxid
(MOS), realizat pe suprafața unui strat semiconductor și constă, dintr-un
173
strat de oxid de siliciu depus pe un strat de siliciu. Microelectrozii metalici

în număr de până la 100000 sunt implementați pe stratul de oxid și sunt
legați într-un circuit de polarizare. Un element detector are trei
microelectrozi (doi sunt polarizați pozitiv și unul negativ).
Figura 8.10. Schema unui segment liniar dintr-un detector cu sarcină cuplată și
diagrama transferului de sarcină (funcționare). Adaptare după [28]
Operarea detectorului CCD are loc în două etape [28]: 1. generarea

sarcinilor electrice (electroni), sub acțiunea fotonilor, care cad pe suprafața
detectorului; 2. citirea semnalului. În prima etapă, pe suprafața detectorului
cade radiația optică și se generează electroni în materialul semiconductor,
prin transferul electronilor din banda de valență în banda de conducție, în
urma absorbției energiei fotonilor. Este un timp de integrare a semnalului
de 12 – 48 s, iar numărul de electroni generați într-o zonă a detectorului în
timpul de integrare este direct proporțional cu numărul de fotoni, care au
atins detectorul în acea zonă, în timpul de integrare. Electronii se
acumulează sub electrozii unde au fost generați. Citirea se face prin baleiaj
în cea de a doua etapă, când se schimbă polarizarea electrozilor, iar
electronii se deplasează prin salturi din microelectrod în microelectrod.
Timpul de baleiaj a spectrului UV-Vis este de 3 secunde, astfel detectorul
este unul cvasimultan. În acest fel, se obține spectrul, semnal de emisie în
funcție de numărul microelectrodului, dar printr-o calibrare spectrală pe
baza unor soluții, care conțin elemente cu linii spectrale puține, dar
dispersate pe domeniul UV-Vis al spectrometrului se realizează conversia
174
număr microelectrod în lungime de undă. Astfel, se înregistrează de fapt

spectrul probei, semnal în funcție de lungimea de undă.
În Figura 8.11 este prezentată schema în montaj optic Paschen-Runge a
unui spectrometru simultan cu CCD, SPECTRO CIROSCCD fabricat de firma
Spectro (Kleve, Germania) [1,31].
Reţea
Oglindă
Reţea
ICP
Detector CCD
Figura 8.11. Schema optică Paschen-Runge a unui spectrometru simultan SPECTRO

CIROSCCD (Spectro, Kleve, Germania) [1,31]
Caracteristica montajului optic Paschen-Runge este aceea că fanta de

intrare, rețeaua și detectorul sunt montate pe un cerc cu raza egală cu
curbura rețelei, numit cerc Rowland, care corespunde planului focal al
rețelei [4]. Spectrometrul SPECTRO CIROSCCD este echipat cu două rețele
de difracție, una pentru domeniul UV, și cealaltă pentru domeniul vizibil și
22 de detectoare CCD (19 pentru domeniul UV și 3 pentru domeniul
vizibil), montate pe cercul Rowland [31]. Radiația de la plasma ICP, care
intră în camera spectrometrului prin fanta de intrare, cade pe rețeaua
pentru UV, care realizează dispersia radiațiilor UV pe cele 19 CCD, alocate
acestui domeniu spectral. Din spectrul de ordinul zero al rețelei UV, care
corespunde imaginii simetrice a rețelei, unde este montată o oglindă, se
obține spectrul vizibil, prin dispersia realizată de cea de a doua rețea pe
cele 3 detectoare CCD, alocate acestui domeniu.
175
Principalele caracteristici ale spectrometrului SPECTRO CIROSCCD sunt

[1,31]: 1. o bună rezoluție datorită dublei dispersii realizate de cele două
rețele; 2. o bună sensibilitate atât în domeniul UV, cât și vizibil prin
utilizarea CCD cu înaltă sensibilitate pe cele două domenii spectrale;
3. lucrează în spectrul de ordinul (I) cu o foarte bună sensibilitate și
rezoluție; 4. domeniu spectral între 160(120) – 770 nm; 5. camera
policromatorului este umplută cu azot, ceea ce permite acoperirea
domeniului ultraviolet de vid sub 190 nm până la 120 nm, util pentru
determinarea unor elemente importante pentru analize de mediu și
alimente, precum Al, Hg, As, etc.; 6. viteză mare de răspuns și astfel,
capacitatea de a înregistra întreg domeniul spectral acoperit prin citirea
semnalelor detectoarele CCD în 3 s.
Condițiile de operare a spectrometrului SPECTRO CIROSCCD în
conformitate cu cerințele producătorului sunt prezentate în Tabelul 8.1.,
Tabel 8.1. Condițiile de operare ale spectrometrului SPECTRO CIROSCCD (EOP).

Parametru Valoare
Frecvență si putere plasmă 27,12 MHz și 1400 W
Consum de argon Susținere plasmă: 12 l min-1
Nebulizare probă: 1 l min-1
Flux auxiliar: 0,6 l min-1
Vizare plasmă Axială
Policromator 160 – 770 nm, două rețele, montaj optic Paschen-Runge, 22
CCDs, cameră umplută cu azot
Achiziție date și procesare Corecție de fond, model liniar în două puncte, strategia cel
semnal mai bun raport semnal-zgomot, timp de integrare 48 s
Introducere probă Nebulizator cu fluxuri perpendiculare; pompă peristaltică
cu două viteze controlate, timp de prespălare între probe 30
s la viteză mare; comandă automată prin soft
Parametri precum puterea plasmei, debitele de argon, poziția XYZ a

torței ICP, timpul de integrare semnal și parametri de operare ai pompei
peristaltice (viteza, timpul de prespălare) sunt comandați automat prin
softul instrumentului.
176
8.3. DETERMINAREA METALELOR GRELE DIN PROBE DE SOL

PRIN ICP-AES
Metoda se bazează pe mineralizarea probei de sol în apă regală în

conformitate cu standardul SR ISO 11466/1999, etalonarea spectrometrului
și determinarea concentrației în soluție [15,32,33]. Din proba de sol se
determină conținutul de Cd, Cr, Cu, Co, Pb, Mn, Ni și Zn.
Acid clorhidric 30%, acid azotic 60%, apă bidistilată, soluție standard
multielement ICP IV de 1000 μg ml-1 și materiale certificate de sol. Se
recomandă utilizarea de reactivi de la firma Merck (Darmsdadt, Germania).
Soluție de 2% (v/v) HNO3. Într-un balon cotat de 1 l se diluează la semn cu
apă bidistilată 20 ml soluție 60% acid azotic. Soluția respectivă se utilizează
blanc de etalonare și la prepararea etaloanelor.
Soluție stoc de 10 μg ml-1 multielement. Într-un balon cotat de 100 ml se aduce
la cotă cu soluție 2% (v/v) acid azotic un volum de 1 ml soluție standard
cotate de 100 ml soluții etalon de 0,1; 0,2; 0,5 și 1 μg ml-1 multielement prin
diluție cu soluție de 2% (v/v) acid azotic. Soluția blanc este 2% acid azotic.
8.3.2. Prepararea probei de sol. Mineralizare în apă regală [1,15]
Într-un pahar Berzelius se cântăresc 0,5 – 1 g probă de sol, peste care se

adaugă 28 ml de apă regală (21 ml de HCl 30% și 7 ml de HNO3 60%). Se
supune mineralizării prin încălzire pe baie de nisip timp de 2 h. Paharul în
timpul mineralizării este acoperit cu o sticlă de ceas. După răcire, se aduce
la balon cotat de 100 ml cu apă bidistilată și se filtrează prin hârtie de filtru
de 0,45 µm. Filtratul se colectează într-un flacon de plastic. Din filtrat se
determină concentrația metalelor după etalonare. Dacă este necesar se
aplică o diluție suplimentară cu soluție de 2% (v/v) de HNO3.
177
8.3.3. Calculul conținutului de metale în sol
Extractele obținute din sol sau CRM sunt analizate prin ICP-AES
folosind spectrometrul SPECTRO CIROSCCD, operat în conformitate cu
instrucțiunile de utilizare. Rezultatele obținute din dreptele de etalonare,
reprezintă concentrația în extract în μg ml-1. Pentru fiecare metal se
calculează concentrația în sol cu relația:
cx  Vb1  Vb 2
cmetal (mg / kg )  (8.2)
Va  m

suplimentară dacă este nevoie
Va – volumul alicot (ml) luat pentru diluția suplementară

Pentru fiecare metal se calculează concentrația medie în sol și
intervalul de încredere (CI), pentru un nivel de încredere de 95%, ținând
cont de numărul de măsurări repetate (n) și deviația relativă standard
procentuală (sr) determinată experimental (Capitolul 3).
Pentru fiecare metal se calculează limita de detecție în solid (mg kg-1),
după formula (8.2), în care se înlocuiește valoarea limitei de detecție în
lichid determinată pe baza dreptei de etalonare. Pentru fiecare element se
notează parametri dreptei de etalonare (coeficientul de corelație, panta,
intersecția cu axa).

sol
Interpretarea limitelor de detecție
Pentru fiecare metal se compară limita de detecție calculată în sol cu

conținuturile normale în sol, conform Ordinului 756/1999 [34]. O metoda
178
este potrivită pentru determinarea unui contaminant, dacă limita de

detecție este mai mică de 10 ori decât valorile normale ale contaminantului
în sol. Rezultatele se trec într-un tabel cu următoarele coloane (element,
lungimea de undă, limita de detecție în soluție și în solid, valorile normale
ale metalelor în sol).
Interpretarea rezultatelor în acord cu Ordinul 756/1997 [34]
Prezentul ordin stabilește Reglementările privind evaluarea poluării

mediului în România (Monitorul Oficial al României Nr. 303 bis din 6
noiembrie 1997). În prezentul ordin sunt definite valorile normale a
contaminaților în sol, valorile pragului de alertă și pragului de intervenție
în funcție de utilizarea solului, și anume soluri sensibile și mai puțin
sensibile. De asemenea, se definesc nivelele de contaminare și măsurile,
care trebuie să fie luate de autorități.
Pragul de alertă - concentrația poluantului în aer, apă, sol sau în
emisii/evacuări, care au rolul de a avertiza autoritățile competente asupra
unui impact potențial asupra mediului și care, determină declanșarea unei
monitorizări suplimentare și/sau reducerea concentrației poluanților din
emisii/evacuări.
Pragul de intervenție - concentrația poluantului în aer, apă, sol sau în
emisii/evacuări, la care autoritățile competente vor dispune executarea
studiilor de evaluare a riscului și reducerea concentrației poluanților din
emisii/evacuări.
Poluare nesemnificativă – concentrația poluatului nu depășește valoarea
pragului de alertă și nu trebuie luate măsuri urgente de către autorități.
Poluare potențial semnificativă - concentrația poluantului în mediu
depășește valoarea pragului de alertă prevăzută în reglementările privind
evaluarea poluării mediului. Aceste valori definesc nivelul poluării la care,
autoritățile competente consideră că un amplasament poate avea un impact
asupra mediului și stabilesc necesitatea unor studii suplimentare și a
măsurilor de reducere a concentrațiilor poluanților in emisii/evacuări. În
acest caz există risc de expunere a populației la poluare și poate fi afectată
sănătatea.
Poluare semnificativă - concentrația poluantului în mediu depășește
valoarea pragului de intervenție prevăzută în reglementările privind
evaluarea poluării mediului. În acest caz există un risc major de expunere a
179
populației la poluare și autoritățile trebuie să ia măsuri urgente de

decontaminare a zonei unde există poluare semnificativă.
Prezentele reglementari privind poluarea solurilor se referă, atât la
folosința sensibilă, cât și la cea mai puțin sensibilă a terenurilor.
Folosința sensibilă a terenurilor este reprezentată de utilizarea acestora
pentru zone rezidențiale și de agrement, în scopuri agricole, ca arii
protejate sau zone sanitare cu regim de restricții, precum și suprafețele de
terenuri prevăzute pentru astfel de utilizări în viitor.
Folosința mai puțin sensibilă a terenurilor include toate utilizările
industriale și comerciale existente, precum și suprafețele de terenuri
prevăzute pentru astfel de utilizări în viitor.
Rezultatele se centralizează într-un tabel cu următoarele coloane
(element, conținut în sol, medie ± CI în mg kg-1, valorile normale/pragurile
de alertă/pragurile de intervenție pentru folosința sensibilă/mai puțin
sensibilă, nivelul de poluare potențial nesemnificativă/semnificativă.
Nivelul de poluare se încadrează după situația cea mai nefavorabilă
indiferent de element.
Interpretarea rezultatelor în acord cu factorul de contaminare (CF) și gradul

de contaminare (CD) introduse de Hakanson [35,36]
Factorul de contaminare introdus de Hakanson în 1980 este o măsură a

contaminării cu un singur poluat. Se calculează cu formula [35]:
(cx ) proba
CF  (8.3)
(cx ) fond
Unde (cx)probă – concentrația metalului în probă
(cx)fond - concentrația preindustrială a metalului (concentrația
de fond a metalului la nivel mondial în roci de
suprafață)
Concentrațiile medii ale câtorva metale la nivel mondial în roci de
suprafață sunt prezentate în Tabelul 8.3 [37].
Tabel 8.3. Concentrațiile medii ale metalelor în roci de suprafață la nivel mondial [37].
Metal (mg kg-1)
Al Fe Ti Mn Zn Cu Cr Ni Pb
693 359 0.38 720 129 32 97 49 20
180
Prin însumarea factorilor de contaminare se obține gradul de

contaminare (CD) a solului. Pentru calculul (CD), trebuie selectate cel puțin
5 metale reprezentative pentru zona studiată, de exemplu pentru o zona
minieră sau de prelucrare a metalelor neferoase trebuie selectate cel puțin
Cd, Cr, Cu, Pb, Ni, Zn [36].
Scala de poluare a solurilor în funcție de factorii de contaminare și
gradul de contaminare este prezentată în Tabelul 8.4 [35].
Tabel 8.4. Scala de poluare a solurilor după factorul și nivelul de contaminare [35]
Coeficient de Grad de contaminare Calitate sol
contaminare
CF < 1 CD < 8 Contaminare mică/Grad mic de contaminare
1 ≤ CF < 3 8 ≤ CD < 16 Contaminare moderată/Grad moderat de
contaminare
3 ≤ CF < 6 16 ≤ CD < 32 Contaminare considerabilă/Grad considerabil
de contaminare
6 ≤ CF 32 ≤ CD Contaminare foarte mare/Grad foarte mare de
contaminare
Rezultatele se centralizează într-un tabel cu următoarele coloane

(element, conținut în sol, medie ± CI în mg kg-1, coeficient de contaminare,
grad general de contaminare și calitate sol). Calitatea solului se încadrează
după elementul cel mai nefavorabil. Se compară rezultatele obținute la
interpretarea în acord cu ordinul 756/1997 [34], cu cele obținute după
metodologia lui Hakenson [36,36]. Pe baza coeficienților de contaminare, în
funcție de element și a gradului de contaminare, obținut prin însumarea
coeficienților de contaminare individuali, se poate estima ponderea fiecărui
element asupra contaminării solului. Pentru aceasta, se calculează
ponderea elementelor ca fiind raportul dintre coeficientul de contaminare
multiplicat cu 100 și gradul de contaminare. Rezultatele se reprezintă grafic
sub forma unui grafic de tip Pie în Excel. Acest mod de exprimare este
foarte sugestiv în evidențierea elementelor, care au cea mai mare pondere
asupra gradului de contaminare a solului și calității acestuia.
181
8.4. DETERMINAREA ARSENULUI DIN SOL ȘI APE PRIN

GENERARE DE HIDRURĂ ȘI DETECȚIE PRIN
SPECTROMETRIA DE EMISIE ATOMICĂ ÎN PLASMA
CUPLATĂ INDUCTIV
8.4.1. Principiul generării de hidrură
Generarea de hidrură (HG) este o tehnică de derivatizare, prin care,

speciile ionice nevolatile ale elementelor sunt convertite în hidruri gazoase,
prin amestecarea probei lichide cu borohidrură de sodiu în mediu acid, de
regulă HCl [1,8,38-47]. Hidrurile gazoase sunt purjate din faza lichidă cu un
flux de Ar și introduse în ICP. Detecția se realizează prin emisie atomică
sau spectrometrie de masă la lungimea de undă, sau la picul de masă al
elementului generator de hidrură. Reacția de derivatizare la hidrură este
practic instantanee, ceea ce permite analiza prin injecție în flux continuu.
Metoda se bazează pe faptul că borohidrura de sodiu este stabilă numai în
mediu bazic și se descompune instantaneu în mediu acid cu formare de
atomi de hidrogen, care reduc speciile ionice la hidruri gazoase.
Elementele în starea inferioară de oxidare cu excepția plumbului,
formează mult mai ușor hidrură, comparativ cu starea superioară. Cu alte
cuvinte, speciile elementelor în starea inferioară de oxidare sunt
derivatizare în condiții mult mai blânde. Din această cauză se aplică o etapă
de prereducere a speciilor înainte de etapa de derivatizare.
Derivatizare la hidrură prezintă următoarele avantaje [1,48,49]:
1. analitul este separat de proba lichidă și se reduc interferențele non-
spectrale; 2. analitul este introdus în sursa spectrală (ICP) în stare gazoasă
cu un randament de 100%; 3. un grad mai bun de atomizare, ionizare și
excitare a analitului, ca urmare a faptului că hidrurile au energii de
atomizare mai mici pe de o parte, iar pe de altă parte, se elimină prezența
apei în plasmă, astfel încât puterea disipată în plasmă este utilizată doar
pentru procesele de atomizare, ionizare și excitare ale analitului; 4. o
îmbunătățire a limitelor de detecție cu 2 – 3 ordine de mărime comparativ
cu nebulizarea pneumatică.
Deși derivatizarea la hidrură este limitată la câteva elemente, și anume
grupa IV-a (Ge, Sn, Pb), grupa V-a (As, Sb, Bi) grupa VI-a (Se, Te) și la
unele elemente din grupele tranziționale (Cd, Hg) este adesea utilizată
pentru a îmbunătăți limitele de detecție, necesare analizei de exemplu a
182
probelor de mediu. De exemplu, determinarea As nu este posibilă la

concentrații mici, chiar și în cazul utilizării ICP-AES, folosind nebulizarea
pneumatică. Cu alte cuvinte, As trebuie determinat la concentrații mici la
care nebulizarea pneumatică nu este potrivită și este necesară derivatizărea
la hidrură pentru îmbunătățirea limitelor de detecție [49]. Soluțiile necesare
derivatizării la hidrură și utilizarea lor este prezentată în Fig. 8.12.
SOLUŢII ȘI REACTIVI
Proba analitică în mediu de Mediul de reacţie optim al derivatizării

HCl HG este cel acid
Reactivul de derivatizare cel mai

Soluţia bazică de NaBH4
utilizat. Este stabil doar în mediu bazic
Reactivi de prereducere a stărilor de

Soluţie de KI sau L-cisteină
oxidare superioare
Soluţie de HCl Mediul de reacţie (fluid purtător)
Figura 8.12. Soluțiile necesare la derivatizarea la hidrură
Pentru generarea de hidrură se utilizează un dispozitiv special

denumit generator de hidrură, care se cuplează la torța ICP. Schema unui
generator în flux continuu este prezentată în Fig. 8.13 [8].
Un generator de hidrură continuu are următoarele elemente
componente: 1. pompa peristaltică cu care se pompează proba, mediul de
reacție (HCl) și reactivul de derivatizare (soluția bazică de borohidrură de
sodiu); 2. serpentinele de amestecare probă – mediu de reacție – soluție de
borohidrură; 3. separatorul gaz – lichid pentru separarea hidrurilor de
reziduul lichid. În generatorul de hidrură continuu, proba se amestecă în
prima serpentină cu mediul de reacție (HCl), apoi în a doua serpentină cu
soluția bazică de borohidrură. Hidrurile rezultate sunt purjate din proba
lichidă cu un flux de argon și introduse în detectorul spectral.
Determinarea elementului se realizează pe baza spectrului de emisie sau de
masă înregistrat la linia spectrală sau la un izotop al elementului. Cuplajul
183
generatorului la ICP se realizează prin legarea ieșirii separatorului gaz-

lichid la tubul injector al torței.
Pompă peristaltică
cu patru canale
Soluţie Serpentină
de de reacţie
NaBH4 Separator
gaz-lichid
Argon
Soluţie
de HCl
Ar și
Rotametru
hidruri
Probă spre Drena
plasma ICP re
Argon
Tub în
formă de U
Soluţie reziduală
Figura 8.13. Generatorul de hidrură în flux continuu și cuplajul cu torța ICP.

Adaptare după referința [8]
Starea de oxidare a elementului și natura legăturilor în compuși au

mare influență asupra eficienței de generare a hidrurilor [38-44]. Speciile
care conțin elementele în starea inferioară de oxidare, precum As(III),
Sb(III), Bi(III), Se(IV) și Te(IV) formează hidruri mult mai ușor comparativ
cu cele care conțin elementul în starea superioară As(V), Sb(V), Bi(V),
Se(VI) și Te(VI). Spre deosebire de elementele din grupele V și VI,
elementele din grupa IV (Pb, Sn), formează mai ușor hidrură în starea
superioară de oxidare. Pentru aceste elemente, mediul de reacție este un
acid organic slab, de exemplu acidul lactic, iar ca agent oxidant se folosește
dicromatul de potasiu.
184
Pentru a avea loc reacția de derivatizare, speciile oxoanionice ale

elementelor, în cazul de față As trebuie să fie complet protonate [45,46,50-
52]. Acidul arsenios (H3AsO3) are o constantă de aciditate mai mică (pK1 =
9,2) și este protonat în condiții naturale de pH (6 – 9) și astfel reacționează
mai ușor cu borohidrura în medii mai diluate de HCl. Acidul arsenic
(H3AsO4) are o constantă de aciditate mai mare (pK1 = 2,3), și prin urmare
este mai puțin reactiv și necesită o concentrație mai mare de acid, sau o
prereducere cu iodură de potasiu sau L-cisteină la arsenit, după care se
aplică derivatizarea la hidrură.
Etapele derivatizării la hidrură sunt următoarele:
1. Se prepară proba în mediu de HCl conform procedurii;
2. Se prepară soluția de HCl ca fluid purtător cu concentrația cerută
pentru procedura HG;
3. Se prepară agentul de derivatizare (o soluție de NaBH4 în mediu de
NaOH; soluția de borohidrură trebuie preparată zilnic deoarece este
instabilă);
4. Se prepară agentul de prereducere (soluția de KI, acid ascorbic, L-
cisteină după caz);
5. Se aplică prereducerea speciilor aflate în stare superioară de
oxidare;
6. Se generează hidrura prin amestecarea probei cu soluția de HCl și
apoi cu soluția de NaBH4 în generatorul de hidrură.
Prereducerea are loc prin încălzirea soluției pe baie de apă la
temperatura de 90±5 ºC cu agentul de prereducere, soluția de 5% KI sau
soluția de 0,2 – 0,3% L-cisteină [45-47,49,53-55].
Procesele chimice, care au loc la prereducerea speciilor de As cu KI
urmată de derivatizare la hidrură cu NaBH4 sunt [56]:
Rn AsO(OH ) 3n  2I   2 H   Rn As (OH ) 3n  I 2  H 2 O ( 8.4)
Rn As (OH ) 3 n  (3  n) BH 4  (3  n) H   Rn AsH 3 n  (3  n) BH 3
(8.5)
 (3  n) H 2 O
BH 3  3H 2O  H 3 BO3  3H 2 (8.6)
Procesele de la prereducerea cu L-cisteină, urmată de derivatizare la
hidrură cu NaBH4 sunt [56-59]:
Rn AsO(OH ) 3n  2RSH  Rn As(OH ) 3n  RS  SR  H 2O (8.7)
Rn As(OH ) 3n  (3  n) RSH  Rn As(SR) 3n  (3  n) H 2O (8.8)

185
Rn As (SR) 3n  (3  n) BH 4  Rn AsH 3n  (3  n) BH 3  (3  n) RSH (8.9)
BH 3  3H 2O  H 3 BO3  3H 2 (8.10)
unde R este radicalul CH3, iar n = 0, 1, 2.

Avantajele utilizării L-cisteinei în loc de KI ca agent prereducător sunt
următoarele [45-47]: 1. prereducerea și derivatizarea are loc în mediu de
HCl foarte diluat (0,01 mol l-1, pH = 2,00±0,01); 2. reduce interferența ionilor
metalelor tranziționale (Cu2+, Co2+, Cd2+, Fe2+, Fe3+, Cr6+, etc.) asupra
generării hidrurii; 3. este prereducător excelent pentru As(V) la As(III) în
mediu de HCl diluat, ceea ce asigură scăderea timpului de prereducere la 5
– 10 min față de 1 h în cazul KI.
8.4.2. Reactivi, soluții stoc și etaloane la determinarea As prin

HG-ICP-AES și prereducere cu L-cisteină
Pentru determinarea As prin HG-ICP-AES sunt necesari următorii

reactivi [45-47,53-55]: soluție de HCl 30% pentru determinare de As, soluție
de acid azotic 60%, NaBH4, NaOH, L-cisteină, apa bidistilată, soluție stoc
de As 1000 μg ml-1. Se recomandă reactivi de la firma Merck (Darmstadt,
Germania).
Soluție de HCl 0,01 mol l-1. Într-un balon cotat de 1000 ml se adaugă 1 ml
de HCl 30% (10 mol l-1) și se reglează pH-ul la valoarea 2,00±0,01 prin
titrare potențiometrică și se aduce apoi la cotă cu apă bidistilată.
Soluție de 3% (m/v) L-cisteină în 0,01 mol l-1 HCl. Într-un balon cotat de
100 ml se dizolvă 3 g de L-cisteină în soluție de HCl 0,01 mol l-1 și se aduce
la cotă cu această soluție.
Soluție blanc de 0,3% (m/v) L-cisteină în 0,01 mol l-1 HCl. Într-un balon
cotat de 100 ml se diluează 10 ml din soluția de 3% L-cisteină cu soluție de
0,01 mol l-1 HCl.
Soluție de 0,5% (m/v) NaBH4 stabilizată în 0,5% (m/v) NaOH. Într-un
balon cotat de 100 ml se dizolvă în apă 0,5 g NaOH, în care se dizolvă apoi
0,5 g NaBH4 și se aduce la cotă cu apă bidistilată. Soluția respectivă se
prepară zilnic deoarece borohidrura se descompune în timp.
Soluții stoc de 10 și 1 μg ml-1 As. Din soluția de 1000 μg ml-1 As se
prepară prin diluții succesive aceste soluții stoc. Diluția se efectuează cu
soluție de 0,01 mol l-1 HCl.
186
Soluții etalon de concentrație 10; 20; 50; 100 ng ml-1 As în prezență de 0,3%
L-cisteină în mediu de 0,01 mol l-1 HCl. Soluțiile respective se prepară prin
diluții la balon cotat de 100 ml din soluția stoc de 1 μg ml-1 As. La volumele
alicote corespunzătoare se adaugă câte 10 ml soluție 3% L-cisteină în 0,01
mol l-1 HCl și se aplică prereducerea As(V) la As(III) prin încălzire pe baie
de apă timp 10 min la 90±5 ºC. După răcire se aduc la cotă cu soluție de 0,01
mol l-1 HCl.

paragraful 8.3.2 și referințele [45-47,53-55]. Dacă se determină As din apă
aceasta este oxidată cu acid azotic la cald. Din proba mineralizată se ia un
volum alicot de 10 – 50 ml, peste care se adaugă 10 ml soluție 3% L-cisteină
în 0,01 mol l-1 HCl. Se aplică prereducerea prin încălzire pe baie de apă
similar cu etaloanele. După răcire se reglează pH-ul prin titrare
potențiometrică la valoarea 2,00±0,01 și se aduce la cotă (100 ml) cu soluție
de 0,01 mol l-1 HCl.
8.4.4. Instrumentația HG-ICP-AES și procedura de operare
Se utilizează generatorul de hidrură HGX-200 Cetac (Nebraska, SUA),

care se cuplează la torța de plasmă. Modul de legare a tuburilor pentru
probă, borohidrură și HCl ca fluid purtător este prezentat în Tabelul 8.5.
Tabel 8.5. Legăturile tuburilor de la pompa peristaltică la generatorul HGX-200 pentru

determinarea As prin HG-ICP-AES
Soluție Concentrație Culoare tub tygon Culoare traseu
pompă HGX-200
HCl 0,01 mol l-1 Portocaliu - Portocaliu Roșu
NaBH4 0,5% (m/v) în 0,5% Portocaliu - Portocaliu Albastru
(m/v) NaOH
Etaloane, probă, blanc, - Verde - Albastru Galben
soluție spălare generator
Reziduu - Alb - Albastru Maro
Pentru cuplare se procedează în felul următor. Gazul de nebulizare se

leagă la generator prin debitmetrul său, care se deschide complet de la
187
robinet de la ieșirea din separatorul gaz-lichid la tubul injector al torței.

Fluxul de gaz suplimentar la generator este închis.
După efectuarea montajului se parcurg următoarele etape:
1. Se operează spectrometrul SPECTRO CIROSCCD conform
instrucțiunilor de utilizare.
2. Pentru metoda de analiză se selectează lungimea de undă a As de
la 193,759 nm;
3. Spectrometrul se operează in condițiile prezentate în Tabelul 8.1,
cu mențiunea că debitul Ar de injectare probă (purjare hidruri) se
reglează prin soft la 1 l min-1;
4. Se etalonează spectrometrul prin introducerea soluțiilor etalon și
reactivilor în generatorul HGX-200 în ordinea creșterii
concentrației As, începând cu soluția blanc;
5. Se verifică etalonarea și se salvează;
6. Se introduc probele de analizat și se determină concentrațiile în
soluție;
7. După terminarea analizelor se spală toate traseele cu soluție de
0,01 mol l-1 HCl și se oprește spectrometrul.
Se calculează concentrațiile în solid (sol) sau apă și intervalul de
încredere. Rezultatele se discută în raport cu Ordinul 756/1997 [34].
8.4.5. Calculul conținutului de As și interpretarea rezultatelor
Conținutul de As în sol se calculează cu formula 8.2 (paragraful 8.3.3).

Conținutul de As în apă se calculează cu formula:
cx  Vb
c As ( g / l )  (8.11)
Va
Unde, cx - reprezintă concentrația As în soluția analizată în μg l-1

Vb – volumul balonului la care s-a diluat proba de apă, în ml
Va – volumul alicot (ml) luat din proba de apă
Rezultatele se exprimă în concentrație medie ± CI (Capitolul 3). Se
calculează limita de detecție în sol și în apă, înlocuind în relațiile 8.2 și 8.11,
limita de detecție afișată de instrument. Limita de detecție trebuie să fie de
zece ori mai mică, decât valoarea normală a arsenului în sol, conform
ordinului 756/1997 [34] și concentrația maximă admisă de arsen de 10 μg l-1
în apa potabilă.
188
8.5. DETERMINAREA MERCURULUI DIN SOL, APĂ ȘI

ALIMENTE PRIN DERIVATIZARE LA VAPORI RECI ȘI
DETECȚIE PRIN SPECTROMETRIA DE EMISIE ATOMICĂ IN
PLASMA CUPLATĂ INDUCTIV
8.5.1.Principiul derivatizării la vapori reci
Derivatizarea la vapori reci (CV) este aplicată doar în cazul Hg,

deoarece acesta este singurul metal, care formează vapori la temperatura
camerei. Metoda (CV) se aplică la prelucrarea probelor pentru
determinarea conținutului de mercur total, dar și la specierea sa, sub formă
de Hg2+ și MeHg+ [38-40,45,60-69]. Reactivii de derivatizare utilizați sunt
soluția acidă de SnCl2 și soluția bazică de borohidrură de sodiu.
Derivatizarea clasică chimică cu soluție de SnCl2 în mediu de HCl este
selectivă și se bazează pe reducerea ionilor de Hg2+ la mercur elementar,
conform reacției chimice:
Hg 2  Sn2  Hg  Sn4 (8.12)

Vaporii de mercur rezultați sunt introduși în sursa spectrală, în cazul
de față plasma cuplată inductiv. Semnalul se măsoară la linia mercurului
253,652 nm. Similar cu derivatizarea la hidrură, derivatizarea la vapori reci
conduce la limite de detecție foarte scăzute, și astfel analiza poate fi
efectuată la concentrații extrem de mici.
8.5.2. Reactivi, soluții stoc și etaloane la determinarea Hg prin

CV-ICP-AES
Pentru determinarea Hg prin CV-ICP-AES sunt necesari următorii

reactivi: soluție de HCl 30% pentru determinare de Hg, soluție de acid
azotic 60%, SnCl2, apă bidistilată, soluție stoc de Hg 1000 μg ml-1. Se
recomandă reactivi de la firma Merck (Darmstadt, Germania).
Soluție de HCl 5% (v/v). Într-un balon cotat de 1000 ml se adaugă 50 ml
de HCl 30% (10 mol l-1) și se aduce apoi la cotă cu apă bidistilată.
Soluție de 20% (m/v) SnCl2 stabilizată în 15% (v/v) HCl. Într-un balon
cotat de 100 ml se dizolvă 20 g SnCl2 în 15 ml soluție de HCl, după care se
aduce la cotă cu apă bidistilată. Soluția respectivă se prepară zilnic
deoarece este instabilă.
189
Soluții stoc de 10; 1 μg ml-1 și 100 ng ml-1 Hg. Din soluția de 1000 μg ml-1
Hg se prepară 100 ml soluție 10 μg ml-1 prin diluție. Înainte de a aduce la
cotă cu apă bidistilată se adaugă 5 ml soluție HCl concentrat. Celelalte două
soluții se prepară de asemenea la balon cotat de 100 ml și se aduce la cotă
cu soluție de 5% (v/v) HCl.
Soluții etalon de concentrație 1; 2; 5; 10 ng ml-1 Hg în prezență de 5% (v/v)
HCl. Soluțiile respective se prepară prin diluții la balon cotat de 100 ml din
soluția stoc de 100 ng ml-1 Hg. Diluția se efectuează cu soluție de 5% (v/v)
HCl.
8.5.3. Prepararea probei de sol, apă și alimente pentru

determinarea Hg prin CV-ICP-AES

paragraful 8.3.2. Dacă se determină Hg din apă, aceasta este oxidată cu acid
azotic la cald. Din proba mineralizată se ia un volum alicot de 10 – 50 ml,
peste care se adaugă 5 ml soluție 5% (v/v) HCl și se aduce la balon cotat de
100 ml cu apă bidistilată.
Pentru mineralizarea probei alimentare (carne de pește) se procedează
conform referințelor [68,69]. O cantitate de 0,2 g CRM sau mușchi de pește
se mineralizează cu 10 ml de HNO3 și 2 ml apă oxigenată 30% într-un
digestor cu microunde pe baza unui program termic. După răcire se aduce
la balon cotat de 50 ml cu soluție de 5% HCl și se filtrează. Din filtrat se
determină conținutul de Hg.
8.5.4. Instrumentația CV-ICP-AES și procedura de operare
Se utilizează generatorul de hidrură HGX-200 CETAC (Nebraska,

SUA), care se cuplează la torța de plasmă. Pentru cuplare se procedează în
felul următor. Gazul de nebulizare se leagă la generator prin debitmetrul
său, care se deschide complet de la robinet, iar ieșirea din separatorul gaz-
lichid la tubul injector al torței. Fluxul de gaz suplimentar la generator este
închis. Modul de legare a tuburilor pentru probă și SnCl2 este prezentat în
Tabelul 8.6
190
Tabel 8.6. Legăturile tuburilor de la pompa peristaltică la generatorul HGX-200 pentru

determinarea Hg prin CV-ICP-AES
Soluție Concentrație Culoare tub tygon Culoare traseu

pompă HGX-200
SnCl2 20% (m/v) în 15% Portocaliu - Portocaliu Albastru
(v/v) HCl
Etaloane, probă, blanc, - Verde - Albastru Galben
soluție spălare generator
Reziduu - Alb - Albastru Maro
După efectuarea montajului se parcurg următoarele etape:

1. Se operează spectrometrul SPECTRO CIROSCCD conform
instrucțiunilor de utilizare;
2. Pentru metoda de analiză se selectează lungimea de undă a Hg de
la 253,652 nm;
3. Spectrometrul se operează in condițiile prezentate în Tabelul 8.1,
cu mențiunea că debitul Ar de injectare probă (purjare vapori reci)
se reglează prin soft la 1 l min-1
4. Se etalonează spectrometrul prin introducerea soluțiilor etalon și
reactivilor în generatorul HGX-200 în ordinea creșterii
concentrației Hg, începând cu soluția blanc de 5% (v/v) HCl;
5. Se verifică etalonarea și se salvează;
6. Se introduc probele de analizat și se determină concentrațiile în
soluție;
7. După terminarea analizelor se spală toate traseele cu soluție de 5%
HCl și se oprește spectrometrul.
8.5.5. Calculul conținutului de Hg în sol, apă și alimente
Se calculează conținutul de Hg în proba de sol și proba de alimente

(pește) cu formula 8.2 (paragraful 8.3.3). În cazul în care nu s-a aplicat
diluția suplimentară, raportul Vb2/Va se consideră egal cu 1. În cazul probei
de apă conținutul de Hg se calculează conform formulei 8.11 (paragraful
8.4.5).
Se calculează concentrația medie în sol, apă și proba de pește și
intervalul de încredere C.I., pentru un nivel de încredere de 95%, ținând
cont de numărul de măsurări repetate (n) și deviația standard determinată
experimental (Capitolul 3).
191
Rezultatele se exprimă în concentrație medie Hg ± C.I. mg kg-1 pentru

sol și pește sau μg l-1 pentru apă.
Pentru fiecare probă se calculează limita de detecție a Hg (mg kg-1) în
sol și pește, după formula 8.2, în care se înlocuiește valoarea limitei de
detecție afișată de instrument. Se notează parametri dreptei de etalonare a
Hg (coeficient de corelație, panta, intersecția cu axa).
8.5.6. Interpretarea rezultatelor analitice la determinarea Hg
Rezultatele obținute la determinarea Hg, se discută în raport cu

Ordinul 756/1997 [34], în cazul solului. Detalii sunt în paragraful 8.3.4. În
cazul mușchiului de pește, rezultatele se comentează în acord cu legislația
Europeană (Decizia 1881/2006/EC), ținând cont de concentrația maximă
admisă de 0,5 mg kg-1 mercur total [70]. În cazul probelor de apă,
rezultatele se compară cu valoarea maximă admisă a Hg în apa potabilă. În
cazul probelor CRM se calculează gradul de regăsire și intervalul de
încredere al acestuia (Capitolul 3, paragraful 3.2). Metoda este considerată
corectă, dacă se regăsește între 90 - 110% din concentrația certificată.
Limitele de detecție în sol se compară cu valoarea normală în sol, pragul de
alertă și de intervenție, din ordinul 756/1997 [34]. În cazul probelor de
pește limita de detecție se compară cu concentrația maximă admisă de 0,5
mg kg-1 Hg total, conform legislației Europene (Decizia 1881/2006/EC
[70]). Limita de detecție trebuie să fie de 10 ori mai mică decât valoarea
normală a mercurului în sol (1 mg kg-1), respectiv concentrația maximă
admisă de 0,5 mg kg-1 mercur total în mușchiul de pește.
192
8.6. DETERMINAREA MICROELEMENTELOR DIN

PRODUSE ȘI SUPLIMENTE ALIMENTARE PRIN ICP-AES
Acid clorhidric 30%, acid azotic 60%, apă bidistilată, soluție standard
multielement ICP IV de 1000 μg ml-1 și materiale certificate de suplimente
alimentare. Se recomandă utilizarea de reactivi de la firma Merck
(Darmstadt, Germania).
Se prepară soluția de 2% (v/v) HNO3, soluția stoc multielement de 10
μg ml-1 și soluțiile etalon de concentrație 0,1; 0,2; 0,5 și 1 μg ml-1
multielement prin diluție cu soluție de 2% (v/v) acid azotic, în mod similar
cu cele utilizate la analiza probelor de sol (paragraful 8.3.2). Soluția blanc
este 2% acid azotic.
8.6.2. Prepararea probei de supliment alimentar. Mineralizare

în apă regală
Se cântărește la balanța analitică 3 pastile de supliment alimentar, care

se mojarează într-un mojar cu pistil. Pulberea obținută se mineralizează în
apă regală pe baie de nisip. Într-un pahar Berzelius se adaugă peste pulbere
28 ml de apă regală (21 ml de HCl 30% și 7 ml de HNO3 60%). Se supune
mineralizării prin încălzire pe baie de nisip timp de 2 h. Paharul în timpul
mineralizării este acoperit cu o sticlă de ceas. După răcire, se aduce la balon
cotat de 100 ml cu apă bidistilată și se filtrează prin hârtie de filtru de 0,45
µm. Filtratul se colectează într-un flacon de plastic. Din filtrat se determină
concentrația metalelor (Ca, Mg, Fe, Cu, Mn, Zn) după etalonare. Dacă este
necesar se aplică o diluție suplimentară cu soluție de 2% (v/v) de HNO3. În
cazul materialelor certificate se cântăresc 3 pastile, care se mojarează. O
cantitate de 0,5 – 1 g din pulbere se mineralizează cu apă regală în mod
similar.
193
8.6.3. Calculul conținutului de microelemente în suplimentul

alimentar
Extractele obținute din pastile sau CRM sunt analizate prin ICP-AES
folosind spectrometrul SPECTRO CIROSCCD, operat conform instrucțiunilor
de utilizare. Rezultatele obținute din dreptele de etalonare, reprezintă
concentrația în extract în μg ml-1. Pentru fiecare metal se calculează
concentrația în suplimentul alimentar certificat cu relația:
cx  Vb1  Vb 2
cmetal (mg / kg )  (8.13)
Va  m
suplimentară, dacă este nevoie
Va – volumul alicot (ml) luat pentru diluția suplementară
m – masa probei cântărite (g)

În cazul probelor reale de suplimente alimentare, conținutul se
exprimă în mg/pastilă, după formula următoare:
c x  Vb1  Vb 2
cmetal (mg / pastilă )  (8.14)
Va
Semnificația termenilor este similară cu cea de la relația 8.13.
Pentru fiecare metal se calculează concentrația medie și intervalul de
încredere (CI), pentru un nivel de semnificație de 95%, ținând cont de
numărul de măsurări repetate (n) și deviația relativă standard procentuală
(sr) determinată experimental (Capitolul 3).
În cazul probelor reale de pastilă se calculează masa medie de
metal/pastilă și intervalul de încredere. Rezultatele se exprimă concentrație
medie metal ± CI mg kg-1, sau cantitate medie ± CI mg/pastilă.
Pentru fiecare metal se calculează limita de detecție în solid (mg kg-1)
sau mg/pastilă, după formulele (8.13) și (8.14), în care se înlocuiește
valoarea limitei de detecție în lichid, determinată pe baza dreptei de
etalonare.
194
Pentru fiecare element se notează, parametrii dreptei de etalonare

(coeficient de corelație, panta, intersecția cu axa).

suplimente alimentare
Rezultatele limitelor de detecție se trec într-un tabel cu următoarele

coloane (element, lungimea de undă, limita de detecție în soluție și în
solid). Se comentează dacă metoda ICP-AES este potrivită pentru
determinarea metalelor în suplimentele alimentare.
Rezultatele conținuturilor obținute se centralizează într-un tabel cu
următoarele coloane (element, conținut în CRM supliment, medie ± CI în
mg kg-1, valorile certificate în cazul probelor CRM).
Se calculează gradul de regăsire în materialul certificat și intervalul de
încredere, ținând cont de valorile găsite și cele certificate. Gradele de
regăsire se trec de asemenea în tabel. Metoda ICP-AES este considerată
corectă, dacă se obțin grade de regăsire în intervalul 80 – 120%. Rezultatele
se comentează în funcție de CRM.
În cazul probelor reale de pastilă, rezultatele se centralizează într-un
tabel, cu următoarele coloane (element, conținut în pastilă de supliment,
medie ± CI în mg/pastilă, valorile din prospectul suplimentului).
De asemenea, se calculează gradele de regăsire în pastilele de
suplimente și intervalul de încredere, ținând cont de valorile găsite și cele
din prospect. Gradele de regăsire se centralizează, de asemenea, în tabel.
Se comentează dacă pastilele de supliment corespund rețetei, deoarece
consumatorii se încred în rețeta suplimentului alimentar. Aceasta este
foarte importantă, mai ales în cazul sodiului, având în vedere riscul de
hipertensiune arterială pe care îl poate cauza. Obligatoriu în fiecare
supliment alimentar de multiminerale și multivitamine, trebuie verificat
conținutul de sodiu, chiar dacă acesta nu este trecut în prospect.
195
8.7. SPECIEREA METALELOR DIN SOL/SEDIMENTE PRIN

EXTRACȚIE SECVENȚIALĂ BCR IN ¾ PAȘI ȘI ICP-AES
8.7.1. Principiile și importanța extracției secvențiale
În general este recunoscut că determinarea conținutului total a unui

element este importantă, dar nu este suficientă pentru a obține informații
legate de toxicitatea, biodisponibilitatea speciilor individuale (anorganice,
organice, stări de oxidare, complexare, etc) ale unui element. Aceste
informații nu pot fi obținute fără abordarea analizei de speciere. Chiar dacă
metodele de fracționare bazate pe extracție nu sunt considerate ca metode
de speciere pur chimică, ele sunt foarte utile pentru a obține informații
despre mobilitatea și biodisponibilitatea elementelor în cazul probelor
solide cu matrice complexă. În metodele de speciere prin extracție, proba
solidă sau lichidă este tratată cu unul sau mai mulți solvenți/reactivi
specifici, care extrag selectiv speciile unui element dat în funcție de
proprietățile chimice și fizice [41,45,47,51,52,71-84]. Extracția este necesară
pentru probe de sol, sedimente din apă, particule aeropurtate, țesuturi
biologice, precum mușchiul de pește și probe vegetale/plante.
După procedura de lucru sunt două metode de extracție: 1. simplă și 2.
secvențială [41,45].
Importanța specierii prin extracție simplă sau secvențială rezultă din
faptul că așa cum a fost arătat în preambul, conținutul total al elementului
din sol reflectă doar originea geologică a solului, precum și intrările
antropogenice posibile ale poluanților din activitățile industriale și agricole
în mediu. Pentru a obține informații suplimentare despre comportamentul
elementului în sol și sedimente din apă sau aer sub anumite condiții,
trebuie să fie utilizate metode de extracție simple/selective sau secvențiale.
Metodele de extracție sunt utilizate în studii fundamentale precum:
1. elucidarea chimiei metalelor în sol; 2. verificarea influenței structurii și
compoziției componentelor solului asupra chimiei metalelor; 3. înțelegerea
proceselor care controlează reținerea și remobilizarea elementelor nutritive
și toxice din sol în apă și plante, respectiv a mecanismelor de transport;
4. obținerea de corelații între conținutul elementelor în plante și speciile
mobile/potențial mobile din sol sub anumite condiții de mediu;
5. obținerea de date despre biodisponibilitatea și bioacumularea diferitelor
specii ale elementelor în plante și organisme [36,45-47,76-84].
196
În sol, metalele sunt distribuite între două faze aflate în echilibru

(Figura 8.14): faza lichidă din sol și faza solidă [84]. Între cele două faze este
un echilibru, a cărei poziție depinde de condițiile naturale ale solului,
precum pH-ul, compoziția și textura. În prezența poluării intervin și
factorii antropogenici prin intrarea metalelor și altor poluanți în sol odată
cu reziduurile solide sau lichide rezultate în industrie și agricultură.
Solul acționează ca un burete și reține metalele grele în diferite
moduri. Există un nivel de alimentare critică cu metale toxice a solului [84].
Alimentarea critică reprezintă cantitatea maximă de metal, care poate fi
reținută de sol fără afectarea calității sale. Când alimentarea critică este
depășită, solul devine saturat cu metale grele și o importantă fracțiune
rămâne în soluția lichidă a solului. Valoarea alimentării critice depinde de
caracteristicile solului, precum textura și compoziția solului (conținutul de
oxizi de Fe și Mn, conținutul de carbonați, conținutul de materie organică,
etc.). Solurile calcaroase și argiloase au o alimentare critică mai mare decât
solurile nisipoase. Dependența valorii alimentării critice si a solubilității și
mobilității metalelor in apă și biodisponibilității în organismele din sol, față
de compoziția solului este prezentată în Figura 8.15 [84]. Mobilitatea
metalelor în sol crește cu creșterea conținutului de metale și scade în timp
și cu distanța față de sursa poluatoare, ca urmare a reținerii pe
componentele solului [84].
Factori antropogenici
Soluţia lichidă Soluţia solidă
Condiţii de mediu (pH, compoziţia solului şi textura solului)
Figura 8.14. Distribuția speciilor în sol și factorii de influență. Adaptare după [84]
Metalele sunt distribuite în sol pe 6 fracțiuni (Figura 8.16).
197
DEPUNERE
Capacitate mare de Capacitate mică de

legare Sol legare
Solubilitate,
Mică bidisponibilite, Mare
mobilitate
Intrare metale în organisnele din sol,

Transfer metale în apă
Figura 8.15. Alimentarea critică și importanța capacității de legare a metalelor în sol

asupra solubilității și mobilității în apă si a biodisponibilității în organisme.
Adaptare după [84]
Specii solubile în apă

(Specii ionice simple sau chelatizate în soluţia din sol)
Schimbabile
(Fracţiune adsorbită nespecific)
Uşor disponibile în acid

(Faza de carbonaţi)
Specii de metale
grele în sol
Specii reductibile
(Fracţiune asociată cu hidroxizii de Fe şi Mn)
Specii oxidabile
(Fracţiune asociată cu materia organică şi sulfuri)
Specii reziduale
(Fracţiune imobilizată într-o structură cristalină)
Figura 8.16. Distribuția pe specii a metalelor în sol [45]
198
8.7.2. Reactivi, soluții stoc și etaloane [45,71]
Acid acetic glacial, clorhidrat de hidoxilamină, apă oxigenată 30%,

acetat de amoniu, acid azotic 60%, acid clorhidric 30%, apă bidistilată,
soluție standard multielement ICP IV de 1000 μg ml-1 și materialul standard
certificat de sediment de apă BCR701. Se recomandă utilizarea de reactivi
de la firma Merck (Darmstadt, Germania).
Soluție de acid acetic 0,11 mol l-1 pentru extracția fazei solubile în acizi slabi. Într-
un balon de 100 ml se adaugă 2,5 ml de acid acetic glacial și se aduce la cotă
cu apă bidistilată. Se iau 25 ml din această soluție și se diluează cu apă
bidistilată la 100 ml.
Soluție de 0,1 mol l-1 clorhidrat de hidroxilamină pentru extracția reductibilă.
O cantitate de 0,695 g clorhidrat de hidroxilamină se dizolvă în apă, se
aduce la 100 ml cu apă bidistilată și se reglează pH-ul la valoarea 2, prin
verificare cu hârtie de pH și adaos de HNO3 în picături.
Soluție de 8,8 mol l-1 (30%) apă oxigenată pentru extracția fracțiunii oxidabile.
Valoarea pH-ului acestei soluții se reglează la valoarea 2, prin verificare cu
hârtie de pH și adaos de HNO3 în picături.
Soluție de 1 mol l-1 acetat de amoniu pentru extracția fracțiunii oxidabile.
Se dizolvă 7,708 g acetat de amoniu în apă bidistilată la balon cotat de 100
ml și se reglează pH-ul la valoarea 2, prin verificare cu hârtie de pH și
adaos de HNO3 în picături.
Soluție de 2% (v/v) HNO3. Într-un balon cotat de 1 l se diluează la semn cu
apă bidistilată 20 ml soluție 60% acid azotic. Soluția respectivă se utilizează
blanc de etalonare și la prepararea etaloanelor.
Soluție stoc de 10 μg ml-1 multielement. Într-un balon cotat de 100 ml se aduc
la cotă cu soluție 2% acid azotic un volum de 1 ml soluție standard
cotate de 100 ml soluții etalon de 0,1; 0,2; 0,5 și 1 μg ml-1 multielement, prin
diluție cu soluție de 2% acid azotic. Soluția blanc este 2% acid azotic.
8.7.3. Procedura de extracție BCR în ¾ pași. Prepararea probei
Schema BCR, care a fost original dezvoltată pentru fracționarea

metalelor grele în sedimente, a fost extinsă și la alte matrici, precum solul și
nămolurile de la stațiile de tratare/epurare a apei [45,71]. În schema BCR
199
originală se realizează fracționarea metalelor din sediment/sol pe 3

fracțiuni: 1. specii solubile în apă, schimbabile și disponibile în mediu slab
acid; 2. specii reductibile (legate de oxizii de Fe - Mn) și 3. specii oxidabile
(legate de materia organică și sulfuri). Există proceduri BCR modificate, în
care a fost introdusă și a patra fracțiune, cea reziduală, înafară de silicați.
Includerea speciilor schimbabile și cele legate de carbonat în prima
fracțiune a fost justificată prin aceea, că fracțiunea legată de carbonați,
sensibilă la pH, poate crește fracțiunea disponibilă pentru plante în
prezența ploilor acide. Mai mult, fracțiunea schimbabilă și carbonații sunt
extrași în soluție diluată de acid acetic 0,11 mol l-1, egală cu concentrația
acidului acetic produs de plante în zona rizosferei (zona din imediata
vecinătate a rădăcinilor). Astfel, fracțiunea 1 din schema BCR reprezintă
fracțiunea disponibilă pentru plante. Descrierea în detaliu a procedurii BCR
este următoarea.
Etapa 1. Fracția solubilă în acizi slabi [45,71].
La 1 g de probă se adaugă 40 ml soluție de acid acetic 0,11 mol l-1

adusă la pH 2 cu acid azotic și se agită timp de 16 ore, pe plită magnetică, la
22 ± 5 ºC. Supernatantul se separă de reziduu solid prin centrifugare timp
de 15 min la 3000 de rotații min-1 și se filtrează. Reziduul este spălat cu 20
ml apă distilată timp de 15 minute și este centrifugat din nou timp de 15
min. Apa de spălare se aruncă.
Etapa 2. Fracția reductibilă (metale legate de oxizii de Fe și Mn [45,71].
La reziduul de la etapa 1 se adaugă 40 ml soluție de clorură de

hidroxilamină 0,1 mol l-1 adusă inițial la pH 2 cu acid azotic și se agită timp
de 16 ore, pe plită magnetică, la 22 ± 5 ºC. Separarea extractului de reziduul
solid se realizează identic cu etapa 1. Reziduul este spălat cu 20 ml apă
distilată timp de 15 minute și este centrifugat din nou timp de 15 min. Apa
de spălare se aruncă.
Etapa 3. Fracția oxidabilă (metale legate de materia organică) [45,71].
La reziduul de la etapa 2 se adaugă în porții mici 2×10 ml soluție de

H2O2 30% și se încălzește la 85 ± 2 ºC, timp de 2 ore cu agitare ocazională.
200
Amestecul se răcește, se adaugă 50 ml soluție de acetat de amoniu 1 mol l-1

adusă la pH 2 cu acid azotic și se agită timp de 16 ore la temperatura
camerei. Separarea extractului de reziduul solid este identică cu etapa 1.
Reziduul este spălat cu 20 ml apă distilată timp de 15 minute și este
centrifugat din nou timp de 15 min. Apa de spălare se aruncă.
Etapa 4. Fracția reziduală fără silicați (opțională) [45,71].
Din reziduul rămas la etapa anterioară se extrage fracțiunea reziduală

în 28 ml de apă regală (21 ml acid clorhidric 30% și 7 ml acid azotic 60%).
8.7.4. Calculul și interpretarea rezultatelor in extracția

secvențială BCR
Pentru schema BCR în sol și sediment se consideră următoarele metale

(Cd, Cr, Cu, Ni, Pb și Zn), pentru care procedura a fost validată cu CRMs,
precum BCR701 în cazul sedimentelor.
Extractele obținute din acest CRM sunt analizate prin ICP-AES
folosind spectrometrul SPECTRO CIROSCCD, operat conform instrucțiunilor
de utilizare. Rezultatele obținute din dreptele de etalonare, reprezintă
concentrația în extract în μg ml-1. Pentru fiecare extract se calculează
concentrația în masa solidă pentru cele 3 fracțiuni, cu relația:
cx  Ve
cmetal (mg / kg )  (8.15)
m
Unde, cx - reprezintă concentrația elementului în extract în μg ml-1
Ve – volumul extractului (ml) din cele trei faze
Pentru fiecare fracție se calculează intervalul de încredere pentru un

nivel de încredere de 95%, ținând cont de numărul de măsurări repetate (n)
și deviația relativă standard procentuală (sr) determinată experimental
(Capitolul 3).
Pentru fiecare fracție se calculează gradul mediu de regăsire și
intervalul de încredere pentru un nivel de încredere de 95%. Rezultatele
obținute se trec în tabel și se discută în ceea ce privește conținutul și gradul
201
de regăsire a fiecărei fracții. Pentru ca determinarea să fie considerată

corectă este necesar ca gradul de regăsire să fie între 80 – 120%.
Se calculează ponderea fiecărei fracțiuni considerând conținutul total
ca suma fracțiunilor determinate experimental. Rezultatele se trec în tabel
și se interpretează distribuția pe diferite fracțiuni a elementelor, respectiv
biodisponibilitatea pentru plante.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cordoș, E., Frențiu, T., Ponta, M., Șenilă, M., Tănăselia, C., Spectrometrie Atomică Analitică
cu Surse de Plasmă. Ed. INOE: București, 2007.
3. Lajunen, L. H. G., Spectrochemical Analysis by Atomic Absorbtion and Emission. Royal
Society of Chemistry: Cambridge, 1992.
5. Taylor, H. E., Inductively Coupled Plasma-Mass Spectrometry. Academic Press, San Diego,
2001.
6. Montaser, A., Golightly, D. W., Inductively Coupled Plasmas in Analytical Atomic
Spectrometry, Second edition, VCH Publisher, New York, 1992.
7. Anghel, S. D., Simon, A., Plasma de Radiofrecvență, Napoca Star, 2002.
8. Boss, C. B., Fredeen, K. J., Concepts, Instrumentation and Techniques in Inductively Coupled
Plasma Optical Emission Spectrometry, Third edition, Perkin Elmer, USA, 2004.
9. Boumans, P. W. J. M., Introduction to Atomic Emission Spectrometry, Ed. John Willey, New
York, 1988.
10. Thomas, R., A beginner's guide to ICP-MS Part. I, Spectrosc., 2001, 16, 16 – 26.
11. Thomas, R., A beginner's guide to ICP-MS – The sample introduction system, Part. II,
Spectrosc., 2001, 16, 22 – 27.
12. Thomas, R., A beginner's guide to ICP-MS – The plasma source, Part. III, Spectrosc.,
2001, 16, 38 – 41.
13. Thomas, R., A beginner's guide to ICP-MS – The interface region, Part. IV, Spectrosc.,
2001, 16, 44 – 48.
14. Anghel, S. D., Popescu, A., Racz, F., Tătaru, E., Cordoș, E., Inductively coupled plasma
generator for emission spectroscopy, Rev. Chim., 1989, 40, 344 - 349.
15. Cordoș, E., Frențiu, T., Fodor, A., Ponta, M., Rusu, A. M., Kekedy, L., Figures of Merit a
Sequential Spectrometer with Inductively Coupled Argon Plasma Source, Studia Univ.
Babeș-Bolyai Chemia XL, 1995, 1-2, 13 - 20.
16. Fassel, V. A., Quantitative elemental analyses by plasma emission spectroscopy, Science,
1978, 202, 183 – 191.
17. Fassel, V. A., Kniseley, R. N., Inductively coupled plasma - Optical emission
Spectroscopy, Anal. Chem., 1974, 46, 1110A – 1120A.
202
18. Fassel, V. A., Kniseley, R. N., Inductively coupled plasmas, Anal. Chem., 1974, 46, 1155A
– 1162A.
19. Greenfield, S., The inductively coupled plasma torch – A source for all reasons, Tte Spex
Speaker, 1977, 22, 1 - 8.
20. Greenfield, S., Jones, I. L. W., McD. McGeachin, H., Smith, P. B., Automatic multi-sample
simultaneous multi-element analysis with a HF plasma torch and direct reading
spectrometer, Anal. Chim. Acta, 1975, 74, 225 - 245.
21. Blades, M. W., Caughlin, B. L., Walker, Z. H., Burton, L. L., Excitation, ionization and
spectral line emission in the inductively coupled plasma, Prog. Anal. Spectrosc., 1987, 10,
57 - 109.
22. Babat, G. I., J. Electrodeless discharges snd some allied plasma, Inst. Elect. Eng. (London),
1947, 94, 27 - 37.
23. Reed, T. B., Induction coupled plasma torch, J. Appl. Phys., 1961, 32, 821 - 824.
24. Reed, T. B., Growth of refractory crystals using the induction plasma torch, J. Appl. Phys.,
1961, 32, 2534 - 2536.
25. Reed,T. B., Plasma torches, Int. Sci.Technol., 1962, 6, 42-52.
26. Meinhard, J. E., The concentric glass nebuliser, ICP Inf. Newslett., 1976, 2, 163 – 179.
27. https://www.analytik-
jena.de/fileadmin/content/pdf_analytical_instrumentation/ICP/ICP-
OS/Br_PlasmaQuant_en.pdf. (Accesat 15.06.2018).
28. Sweedler, J. V., Charge transfer device detectors and their applications to chemical
analysis, Crit. Rev. Anal. Chem., 1993, 24, 59 – 98.
29. Giles, J. H., Ridder, T. D., Williams, R. H., Jones, D. A., Denton, M. B., Product Review:
Selecting a CCD Camera, Anal. Chem., 1998, 70, 663A – 668A.
31. http://www.speciation.net/Database/Instruments/SPECTRO-Analytical-Instruments-
Inc/CIROS-VISION--ICPOES-Spectrometer (Accesat 15.06.2017)
32. SR ISO 11466 – 1999. Calitatea solului. Extracția microelementelor în apă regală.
33. SR EN ISO 11885 – 2004, Calitatea apei. Determinarea a 33 de elemente prin
spectroscopie de emisie atomică cu plasmă cuplată prin inducție.
34. ORDIN nr. 756 din 3 noiembrie 1997 pentru aprobarea Reglementarii privind evaluarea
poluarii mediului
35. Hakanson, L., Ecological risk index for aquatic pollution control. A sedimentological
approach, Water Res., 1980, 14, 975 – 1001.
36. Levei, E., Frențiu, T., Ponta, M., Tănăselia, C., Borodi, G., Characterization and
assesment of potential environmental risk of tailings stored in seven ipoundments in the
Arie River basin, western Romania, Chem. Centr. J., 2013, 7, articolul 5.
37. Taylor, S. R., McLennan, S. M., The geochemical evolution of the continental crust, Rev.
Geophys., 1995, 33, 241 – 265.
38. Long, Z., Luo, Y., Zheng, C., Deng, P., Hou, X. D., Recent advance of hydride generation
– analytical atomic spectrometry: Part I – technique, Appl. Spectrosc. Rev., 2002, 47, 382 –
413.
203
39. Long, Z., Chen, C., Hou, X. D., Zheng, C., Recent advance of hydride generation –
analytical atomic spectrometry: Part II – analysis of real samples, Appl. Spectrosc. Rev.,
2002, 47, 495 – 517.
40. Pohl, P., Hydride generation - recent advances in atomic emission spectrometry, TRAC-
Trends Anal. Chem., 2004, 23, 87 – 101
41. Gonzalves, A., Cervera, M. L., Armenta, S., de la Guardia, M., A review of non-
chromatographic methods for speciation analysis, Anal. Chim. Acta, 2009, 636, 129 – 157.
42. Kumar, A. R., Riyazuddin, P., Non-chromatographic hydride generation atomic
spectrometric techniques for the speciation analysis of arsenic, antimony, selenium, and
tellurium in water samples—a review, Intern. J. Environ. Anal. Chem., 2007, 87, 469 – 500.
43. Yin, Y., Liu, J., Jiang, Photo-induced chemical vapor generation for sample introduction
in atomic spectrometry, Trends Anal. Chem., 2011, 47, 1672 – 1684.
44. Burguera, M., Burguera, J. L., Analytical methodology for speciation of arsenic in
environmental and biological samples, Talanta, 1997, 44, 1581 – 1604.
45. Frențiu, T., Bazele Analizei de Speciere Chimică, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2014.
46. Cordoș, E., Frențiu, T., Ponta, M., Abraham, B., Mărginean I., Optimisation of analytical
parameters in inorganic arsenic (III and V) speciation by hydride generation using L-
cysteine as prereducing agent in diluted HCl medium, Chem. Spec. Bioavailab., 2006, 18, 1
– 9.
47. Cordoș, E., Frențiu, T., Ponta, M., Mărginean I., Abraham, B., Roman, C., Distribution
study of inorganic arsenic (III) and (V) species in soil and their mobility in the area of
Baia-Mare, Romania, Chem. Spec. Bioavailab., 2006, 18, 11 – 25.
48. Madrid, Y., Camara, C., Lead hydride generation atomic absorption spectrometry – an
alternative to electrothermal atomic absorption spectrometry, Analyst, 1994, 119, 1647 –
1658.
49. Frențiu, T., Ponta, M., Alexa, N., Meculescu, G., Șenilă, M., Abraham, B., Cordoș, E.,
Study of Arsenic Determination in Soil by Spectrometric Methods with and Without
Hydride generation, Stud. Chem., 2003, XLVIII, 171 - 180.
50. Cornelis, R., Crews, H., Caruso, J. A., Heumann, K., Handbook of Elemental Speciation.
Techniques and Methodology, Jhon Wiley & Soons, New York, 2008.
51. Ebdon, L., Pitts, L., Cornelis, R., Crews, H., Donard, O. F. X., Quevauviller, Ph., Trace
Elements Speciation for Environment, Food and Health, Royal Society of Chemistry,
Cambridge, 2001.
52. Caruso, J. A., Sutton, K. L., Ackley, K. L., ed, Elemental Speciation: New Aproaches for
Trace Elemental Analysis, Elsevier, Amsterdam, 2000.
53. Butaciu, S., Ponta, M., Darvasi, E., Frențiu, M., Horvath, G., Frențiu, T., Development
and characterization of a method for the determination of total arsenic in water by
hydride generation and optical emission detection in argon capacitively coupled plasma
microtorch, Stud. Chem., 2016, LXI, 299 – 310.
54. Frențiu, T., Butaciu, S., Ponta, M., Darvasi, E., Șenilă, M., Petreuș, D., Frențiu, M.,
Simultaneous determination of As and Sb in soil using hzdride generation capacitively
coupled plasma microtorch optical emission spectrometry – comparison with
inductively coupled plasma optical emission spectrometry, J. Anal. At. Spectrom., 2014,
29, 1880 – 1888.
204
55. Mihălțan, A. I., Frențiu, T., Ponta, M., Petreuș, D., Frențiu, M., Darvasi, E., Măruțoiu, C.,
Arsenic and antimony determination in non- and biodegradable matertials by hydride
generation capacitively coupled plasma microtorch optical emission spectrometry,
Talanta, 2013, 109, 84 – 90.
56. Uggerud, H., Lund, W., Use of thiourea in the determination of arsenic, antimony,
bismuth, selenium and tellurium by hydride generation inductively coupled plasma
atomic emission spectrometry, J. Anal. At. Spectrom., 1995, 10, 405 – 408.
57. Shraim., A., Chiswell, B., Olszowy, H., Speciation of arsenic by hydride generation-
atomic absorption spectrometry (HG-AAS) in hydrochloric acid reaction
medium,Talanta, 1999, 50, 1109 – 1127
58. Weltz, B., Sucmanova, M., L-cysteine as a reducing and releasing agent for the
determination of antimony and arsenic using flow injection hydride generation atomic
absorption spectrometry. 1. Optimization of the analytical parameters, Analyst, 1993, 118,
1417 – 1423.
59. Weltz, B., Sucmanova, M., ., L-cysteine as a reducing and releasing agent for the
determination of antimony and arsenic using flow injection hydride generation atomic
absorption spectrometry. 2. Interferences studies and the analysis of copper and steel,
Analyst, 1993, 118, 1425 – 1432.
60. European Food Safety Authority (EFSA). Scientific opinion on the risk for public health
related to the presence of mercury and methylmercury in food. EFSA Journal, 2012, 10, 1–
241.
61. JECFA (2006). Evaluation of certain food additives and contaminants: Sixty-seventh report of the
Joint FAO/WHO Expert Committee on Food Additives (Vol. 940). Joint FAO/WHO Expert
Committee on Food Additives WHO Technical Report Series.
62. Cornelis, R., Caruso, J. A., Crews, H., Heumann, K. G., (Eds.), Handbook of Elemental
Speciation. Handbook of Elemental Speciation II: Species in the Environment, Food, Medicine
and Occupational Health, John Wiley &Sons, Chichester, England, 2005.
63. Diez, S., Bayona, J. M., Determination of Hg and organomercury species following
SPME: A review, Talanta, 2008, 77, 21–27.
64. Leopold, K., Foulkes, M., Worsfold, P., Methods for the determination and speciation of
mercury in natural waters – A review, Anal. Chim. Acta, 2010, 663, 127–138.
65. Gao, Y., Shi, Z. M., Long, Z., Wu, P., Zheng, C. B., Hou, X. D., Determination and
speciation of mercury in environmental and biological samples by analytical atomic
spectrometry, Microchem. J., 2012, 103, 1–14.
66. Ferreira, S. L. C., Lemos, V. A., Silva, L. O. B., Queiroz, A. F. S., Souza, A. S., da Silva, E.
G. P., dos Santos, W. N. L., das Virgens, C. F., Analytical strategies of sample preparation
for the determination of mercury in food matrices – A review, Microchem. J., 2015, 121,
227–236.
67. Frențiu, T., Mihălțan, A. I., Ponta, M., Darvasi, E., Frențiu, M., Cordoș, E., Mercury
determination in non- and biodegradable materials by cold vapor capacitively coupled
plasma microtorch atomic emission spectrometry, J. Hazard. Mater., 2011, 193, 65 – 69.
68. Frențiu, T., Butaciu, S., Ponta, M., Șenilă, M., Darvasi, E., Frențiu, M., Petreuș, D.,
Determinazion of total mercury in fish tissue using a low-cost cold vapor capacitively
coupled plasma microtorch optical emission microspectrometer: comparison with direct
205
mercury determination by thermal decomposition atomic absorption spectrometry, Food

Anal. Meth. 2015, 8, 643 – 648.
69. Frențiu, T., Butaciu, S., Darvasi, E., Ponta, M., Șenilă, M., Petreuș, D., Frențiu, M.,
Analytical chararcterization of a method for mercury determination in food using cold
vapour capacitively coupled plasma microtorch optical emission spectrometry –
compliance with European legislation requirements, Anal. Meth., 2015, 7, 747 – 752.
70. Commission Regulation (EC) No. 1881/2006 setting maximum levels for certain
contaminants in foodstuffs. Official Journal of the European Union, 2006, L364/5.
71. Quevauviller, Ph., Method Performance Studies for Speciation Analysis. Royal Society of
Chemistry, Thomas Graham House: Cambridge, 1998.
72. Tessier, A., Campbell, P. G. C., Bisson, M., Sequential extraction procedure for the
speciation of particulate trace metals, Anal. Chem., 1979, 51, 844 – 851.
73. Rauret, G., Lopez-Sanchez, J. F., Sahuquillo, A., Rubio, R., Davidson, G., Ure, A. M.,
Improvement of the BCR three step sequential extraction procedure prior to the certification of
new sediment and soil reference materials, J. Environ. Monitor., 1999, 1, 57 – 61.
74. Rauret, G., Lopez-Sanchez, J. F., Sahuquillo, A., Barahona, E., Lachica, M, Ure, A. M.,
Davidson, C. M., Gomez, A., Luck, D., Bacon, J., Yli-Haita, M., Muntau, H., Quevauviller,
Ph., Application of a modified BCR sequential extraction (three-step) procedure for the
determination of extractable trace metal contents in a sewage sludge amended soil reference
material (CRM 483), complemented by a three-year stability study of acetic acid and EDTA
extractable metal content, J. Environ. Monitor., 2000, 2, 228 - 233.
75. Cordoș, E., Frențiu, T., Rusu, A. M., Vâtcă, G., Elemental Speciation of Pb, Zn and Cu in
sedimented Dust and Soil Using a Capacitively Coupled Plasma Atomic Emission
Spectrometer as Detector, Analyst, 1995, 120, 725 – 731.
76. Frențiu T., Vlad. S. N., Ponta, M., Baciu, C., Kasler, I., Cordoș, E., Profile Distribution of
As(III) and As(V) Species in Soil and Grounwater in Bozanta Area, Chem. Pap., 2007, 61,
186 – 193.
77. Frențiu, T., Ponta, M., Levei, E., Gheorghiu, E., Kasler, I., Cordoș, E., Validation of the
Tessier Scheme for Speciation of Metals in Soil Using the Bland and Altman Test, Chem.
Pap., 2008, 62, 114 – 122.
78. Frențiu, T., Ponta, M., Levei, E., Gheorghiu, E., Benea, M., Cordoș, E., Preliminary Study
on Heavy Metals Contamination of Soil Using Solid Phase Speciation and the
Influence on grounwater in Bazanta – Baia Mare Area, Romania, Chem. Spec. Bioavailab.,
2008, 20, 99 – 109.
79. Frențiu, T., Ponta, M., Levei, E., Cordoș, E., Study of Partitioning and Dynamics of
Metals in Contaminated Soil Using Modified Four-Step BCR Sequantial Extraction
Procedure, Chem. Pap., 2009, 63, 239 – 248.
80. Levei, E., Frențiu, T., Ponta, M., Șenilă, M., Miclean, M., Roman, C., Cordoș, E.,
Characterization of Soil Quality and Mobility of Cd, Cu, Pb and Zn in the Baia Mare
Area Northwest Romania Following the Historical Pollution, Intern. J. Environ. Anal.
Chem., 2009, 89, 635 – 649.
81. Frențiu, T., Pintican, B. P., Butaciu, S., Mihălțan, A. I., Ponta, M., Frențiu, M.,
Determination, speciation and distribution of mercury in soil in the surrounding of a
former chlor-alkali plant: assessment of sequential extraction and analytical technique,
Chem. Cent. J., 2013, 7: articol nr. 178.
206
82. Sutherland, A.R., BCR-701: A review of 10-years of sequential extraction analyses, Anal.
Chim. Acta, 2010, 680, 10 – 20.
83. EPA 3200 method: Mercury species fractionation and quantification by microwave assisted
extraction, selective solvent and/or solid phase extraction. U.S.E.P.A.
(http//www.epa.gov/osv/hazard/testmethods/pdfs.(accesat 01.05.2013).
84. Rieuwerts, J. S., Thornton, I., Farago, M. E., Ashmore, M. R., Factors influencing metal
bioavailability in soils: preliminary investigations for the development of a critical loads
approach for metals, Chem. Spec. Bioavailab., 1998, 10, 61 – 75.
207
CAP. IX. METODE ELECTROCHIMICE DE ANALIZĂ
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate principiile analizelor prin metode

electrochimice la curent faradaic zero și diferit de zero în care procesele de electrod
sunt importante, precum și a metodelor la care transportul de masă prin soluție este
important. De asemenea, sunt prezentate caracteristicile celulei galvanice și
electrolitice.
9.1. PRINCIPIILE ȘI CLASIFICAREA METODELOR

ELECTROCHIMICE DE ANALIZĂ
Metodele electrochimice de analiză se bazează pe măsurarea unei
proprietăți electrice a probei de analizat, care o denumim electrolit, în care
sunt scufundați unul, doi sau trei electrozi (conductori electrici) [1-5].
Proprietățile electrice măsurate, care depind de natura și concentrația
ionilor din electrolit sunt prezentate în Figura 9.1.
PROPRIETĂŢI ELECTRICE MĂSURATE
Intensitatea curentului care trece prin interfaţa

electrod – soluţie
Potenţialul unui electrod scufundat în soluţie
Conductibilitatea electrică la deplasarea ionilor

prin soluţie între doi electrozi
Figura 9.1. Proprietățile electrice ale soluțiilor măsurate în metodele electrochimice
Clasificarea metodelor electrochimice de analiză după parametri

electrici măsurați este prezentată în Figura 9.2 [1,6].
METODE ELECTROCHIMICE
BAZATE PE PROCESE DE ELECTROD
LA CURENT FARADAIC LA CURENT FARADAIC

EGAL CU ZERO DIFERIT DE ZERO
POTENŢIOMETRIA VOLTAMETRIA COULOMETRIA
BAZATE PE PROCESUL DE
TRANSPORT DE MASĂ
CONDUCTOMETRIA
Figura 9.2. Clasificarea metodelor electrochimice de analiză. Adaptare după [1,6]
În cazul metodelor electrochimice la curent faradaic zero, prin interfața

electrod soluție nu trece curent electric. Din această categorie face parte
potențiometria, când se măsoară potențialul unui electrod scufundat în
soluția de electrolit, care depinde de procesul de oxido-reducere la
echilibru (transfer de electroni la interfața electrod – soluție), sau ca urmare
a unui schimb selectiv de ioni între electrod și soluție [2].
În cazul metodelor la curent faradaic diferit de zero, prin interfața
electrod-soluție trece curent electric și metodele se bazează pe desfășurarea
unei electrolize/microelectrolize și măsurarea curentului electric faradaic,
care trece prin interfața electrod-soluție, la potențial constant sau variabil în
timp (baleiaj liniar de potențial sau ciclic) [4-6]. În cazul aplicării unui
potențial variabil în timp, E = f(t), se înregistrează variația intensității în
funcție de potențial. Curba i = f(E) poartă denumirea de voltamogramă și
cuprinde informațiile calitative și cantitative despre probă (Figura 9.3).
Înălțimea voltamogramei, sau intensitatea maximă a curentului este direct
proporțională cu concentrația speciilor oxidate, sau reduse, pe suprafața
electrodului i = k x c. Deoarece curentul faradaic este direct proporțional cu
concentrația, rezultă că din valoarea sa se poate determina concentrația
speciilor oxidate sau reduse. În cazul metodelor voltametrice cu baleiaj de
210
Metode electrochimice de analiză
potențial se lucrează cu electrozi polarizați [6]. Acești electrozi lasă să

treacă curentul electric prin interfața electrod – soluție numai peste o
anumită valoare a potențialului, la care începe să aibă loc procesul faradaic
de oxidare, sau reducere, pe electrod, ce implică un transfer de electroni
între electrod și soluție
VOLTAMOGRAMA i = f(E)
Intensitate (i)
Potenţial (E)
i=kxc
Timp Potenţial
Figura 9.3. Forma voltamogramei în cazul baleiajului liniar de potențial în timp
Coulometria face parte din categoria metodelor electrochimice la

curent faradaic diferit de zero. Se bazează pe desfășurarea unei electrolize
și măsurarea cantității de electricitate consumate la curent constant sau
variabil în timp [6]. Din ecuația lui Faraday se calculează cantitatea de
substanță electrolizată.
Q m
 (9.1)
F E
Q – cantitatea de curent consumată în C; Q = i x t
F – constanta lui Faraday 96485 C Eg-1
m – masa de substanță electrolizată
E – echivalentul electrochimic al substanței electrolizate
i – intensitatea curentului electric
t – timpul de electroliză
În cazul metodelor bazate pe transportul de masă, se măsoară
conductibilitatea electrică, dependentă de natura (mobilitatea ionilor) și
concentrația ionilor din soluția de electrolit, metoda fiind numită
conductometrie [1,6]. Conductibilitatea electrolitului crește cu mobilitatea
ionilor și concentrația acestora.
211
9.2. POTENȚIALUL DE REDUCERE. ECUAȚIA LUI NERNST
Reactivitatea unui cuplu redox conform semireacției (9.2), dintre o

formă oxidată (ox) și una redusă (red), se exprimă prin capacitatea de a
primi sau ceda electroni și se calculează ca fiind potențialul redox (Eox/red),
în conformitate cu ecuația lui Nernst (ecuația 9.3).
ox 
ne
red (9.2)
0.059 c
Eox / red  Eox0 / red  log ox (9.3)
n cred
Unde:
E0ox/red – potențialul standard de reducere
n – numărul de electroni participanți la reacție
cox și cred – concentrația formei oxidate și reduse în soluție
Conform ecuației lui Nernst, potențialul de reducere sau oxidare

depinde de natura cuplului redox prin potențialul standard de reducere,
numărul de electroni implicați în proces, temperatură și concentrația
(activitatea) formei oxidate și reduse din soluție. Dacă concentrația formei
oxidate și reduse este 1 mol l-1, potențialul de reducere este egal cu
potențialul standard de reducere, conform ecuației:
Eox / red  Eox0 / red (9.4)
Potențialul standard de reducere se măsoară în următoarele condiții:

1. Concentrația formei oxidate și reduse este 1 mol l-1;
2. Presiunea parțială a gazelor participante la reacție 1 atm;
3. Concentrația ionilor de hidrogen este 1 mol l-1 (pH = 0);
4. Temperatura 25 ºC;
5. Lipsa agenților complexanți.
Potențialele standard de reducere sunt tabelate în funcție de
potențialul standard de reducere al hidrogenului, care se consideră 0,000 V
prin convenție IUPAC [7,8]. Pentru două cupluri redox, cuplul redox cu
potențial standard de reducere pozitiv/mai mare, acceptă electronii și
acționează ca reducător, semireacția având loc în sensul reducerii formei
oxidate, iar cuplul cu potențial de reducere negativ/mai mic cedează
212
electronii și acționează ca oxidant, semireacția având loc în sensul oxidării

formei reduse. Pentru o reacție redox generală de forma:
mox1  pred2  mred1  pox2 (9.5)
Semireacțiile redox sunt următoarele:
mox1 
 mred1
mpe
reducere (9.6)
pred2 
 pox2
mpe
oxidare (9.7)
Potențialul redox al reacției generale, ținând cont de potențialele redox

a celor două semireacții, se calculează cu formula:
0.059 ox m  red 2p
E reactie  E ox0 1 / red 1  Eox0 2 / red 2  log 1 m (9.8)
mp red1  ox2p
9.3. CELULE ELECTROCHIMICE
O celulă electrochimică este formată din două semicelule. O semicelulă

este formată dintr-un electrod scufundat într-o soluție de electrolit. Cele
două semicelule sunt legate între ele de o punte de sare, care face legătura
între soluțiile de electrolit, respectiv de un conductor electric, care face
legătura între electrozi. Pe suprafața electrozilor are loc o reacție de
reducere/oxidare, care implică un transfer de electroni între cele două
semicelule prin conductorul electric. În analizele electrochimice se
utilizează două celule (Figura 9.4): celula galvanică și cea electrolitică [1,6].
CELULE
ELECTROCHIMICE Este celula în care reacţiile redox au
loc spontan și energia chimică este
transformată în energie electrică.
GALVANICĂ
Celula galvanică este un generator
de curent. Variaţia de entalpie liberă
este negativă (G < 0)
Este celula în care reacţiile redox nu

sunt spontane și au loc sub acţiunea
curentului electric. Celula
ELECTROLITICĂ
electrolitică consumă curent electric.
Variaţia de entalpie liberă este
pozitivă (G  0)
Figura 9.4. Tipuri de celule electrochimice și caracteristicile lor
213
9.3.1. Celula galvanică
În celula galvanică electrodul cu potențial standard de reducere mai

mic este anodul (-) și se trece în partea stângă, iar catodul (+) este electrodul
cu potențial mai mare și se trece în dreapta [1,6]. Discuțiile de principiu vor
fi făcute pe un exemplu bine cunoscut, și anume pila Daniell, descoperită în
1836 de către chimistul britanic John Frederic Daniell (Figura 9.5).
Electroni
Voltmetru
+1,1V
2+
Punte de sare 2-
Zn SO4
Zinc Cupru
Anod Catod
(-) (+)
-
2e
- 2- 2-
2e SO4 SO4
2+ 2+ Cu
Zn Cu
Zn
Soluţie Soluţie
ZnSO4 CuSO4
-1 (-) Anod (+) Catod -1
1 mol l 1 mol l
Oxidare Reducere
0
E Zn 2
/ Zn
 0.76 V 0
ECu 2
/ Cu
 0.34 V
Zn 
2e
Zn 2 ox Cu 2 
2e
Cu red
Reacția totală
Zn  Cu 2 spon
 tan
 Zn 2  Cu
Figura 9.5. Reprezentarea și procesele de electrod în celula galvanică Daniell
În celula galvanică Daniell, anodul este o bară de Zn scufundată într-o

soluție de sulfat de Zn, iar catodul este o bară de Cu scufundată într-o
soluție de sulfat de Cu. Cele două semicelule sunt cuplate printr-un
conductor electric între electrozi și o punte de sare între soluțiile de
214
electrolit. Puntea de sare este un tub în formă de U umplut cu o soluție

saturată de sare, cu două dopuri de frită la capetele scufundate în soluțiile
de electrolit a celor două semicelule. Rolul punții de sare este de a reduce
potențialul de joncțiune dintre două semicelule, care apare ca urmare a
diferenței de concentrație dintre electroliți și diferenței dintre mobilitatea
ionilor. De regulă se folosește în puntea de sare o soluție de KCl saturată
(3.5 mol l-1). Prin utilizarea soluției saturate de KCl și prin proprietatea
ionilor de K+ și Cl-, care au mobilități similare, se reduce substanțial
potențialul de joncțiune dintre semicelule [6].
Procesele care au loc în celula galvanică sunt următoarele:
1. La anod (electrodul negativ) are loc procesul de oxidare a Zn, când
sunt generați electroni și Zn se dizolvă;
2. Electronii generați la anod se deplasează prin conductorul electric la
catod;
3. La catod (electrodul pozitiv) are loc procesul de reducere a Cu, prin
care se consumă electronii și se depun ionii de Cu2+ din soluție;
4. Soluția din spațiul anodic devine încărcată pozitiv, iar cea din
spațiul catodic negativ. Aceasta determină o deplasare (difuzie) a
ionilor prin puntea de sare, care face legătura dintre cele două
semicelule;
5. Anionii se deplasează spre anod, iar cationii spre catod. În acest fel
se închide circuitul electric prin puntea de sare.
Variația entalpiei libere (G) pentru o celulă electrochimică este [1]:
G  nFEcel (9.10)
Unde
n –numărul de electroni implicați în procesul redox
F – numărul lui Faraday
Ecel – potențialul celulei (V)
Deoarece într-o celulă galvanică procesele sunt spontane, variația de

entalpie liberă este negativă, iar potențialul celulei este pozitiv (celula
galvanică generează curent electric în urma proceselor redox).
G0  Ecel 0 9.11)
Astfel din potențialul de reducere mai mare (catodul) se scade

potențialul de reducere mai mic (anodul).
215
Ecel  ( Eox / red ) )c  ( Eox / red )a  Ecatod  Eanod (9.12)
În cazul celulei galvanice Daniell potențialul celulei este:
Ecel  ECu
0
2
/ Cu

0.059
2
 
log Cu 2  EZn
0
2
/ Zn

0.059
2

log Zn 2  (9.13)
In condiții standard, prin înlocuire rezultă potențialul standard al

celulei:
0
Ecel  ECu
0
2
/ Cu
 EZn
0
2
/ Zn
 0.34  (0.76)  1.1V (9.14)
Astfel în condiții standard voltmetrul va indica un potențial de +1,1 V,

dacă potențialul de joncțiune este zero.
9.3.2. Celula electrolitică
In celula electrolitică electrodul cu potențial standard de reducere mai

mic este catodul (+) și se trece în partea stângă. Anodul (-) este electrodul
cu potențial mai mare și se trece în dreapta (Figura 9.6) [6].
In cazul celulei electrolitice din Figura 9.6, catodul este o bară de Zn
scufundată într-o soluție de sulfat de Zn, iar anodul este o bară de Cu
scufundată într-o soluție de sulfat de Cu. Procesele care au loc în celula
electrolitică sunt următoarele:
1. La catod (electrodul pozitiv) are loc procesul de reducere a Zn2+
unde sunt consumați electroni și Zn se depune;
2. La anod (electrodul negativ) are loc procesul de oxidare a Cu prin
care se generează electronii și se dizolvă Cu;
3. Soluția din spațiul anodic devine încărcată pozitiv, iar cea din
spațiul catodic negativ. Aceasta determină o deplasare (difuzie) a
ionilor prin puntea de sare, care face legătura dintre cele două
semicelule;
4. Anionii se deplasează spre anod, iar cationii spre catod. În acest fel
se închide circuitul electric prin puntea de sare.
Deoarece într-o celulă electrolitică procesele nu sunt spontane, variația
de entalpie liberă este pozitivă, iar potențialul celulei este negativ (celula
electrolitică consumă curent electric pentru desfășurarea proceselor redox).
G0  Ecel 0 (9.15)
216
Electroni
Sursă Voltmetru
-1,1V
2- Punte de sare 2+
SO4 Cu
Zinc Cupru
Catod Anod
(+) (-)
-
2- 2e
2e SO4
-
2+
Na
+ Cu
2+ 2+ Cu
Zn Cu
Zn
Soluţie Soluţie
ZnSO4 CuSO4
-1 (+) Catod (-) Anod -1
1 mol l 1 mol l
Reducere Oxidare
0
E Zn 2
/ Zn
 0.76 V 0
ECu 2
/ Cu
 0.34 V
Zn 2 
2e
Zn red Cu 
2e
Cu 2 ox
Reacția totală
Zn 2  Cu nespon
 tan
 Zn  Cu 2
Figura 9.6. Reprezentarea și procesele de electrod într-o celulă electrolitică
Similar cu celula galvanică și în cazul celulei electrolitice din

potențialul de reducere a catodului se scade potențialul de reducere a
anodului.
Ecel  ( Eox / red ) )c  ( Eox / red )a  Ecatod  Eanod (9.16)
Astfel potențialul celulei electrolitice formată din semicelula de Zn și

Cu este:
Ecel  EZn
0
2
/ Zn

0.059
2

log Zn 2   ECu
0
2 
/ Cu

0.059
2
log Cu 2    (9.17)
217
În condiții standard, prin înlocuire rezultă potențialul standard al

celulei electrolitice:
0
Ecel  EZn
0
2
/ Zn
 ECu
0
2
/ Cu
 0.76  0.34)  1.1V (9.18)
Astfel în condiții standard pentru desfășurarea proceselor din celula

electrolitică formată din semicelula de Zn și de Cu este necesar să se aplice
o tensiune de cel puțin -1,1 V.
Reacția chimică globală este următoarea:
G  0 G  0
Zn  Cu 2    Zn 2  Cu (9.19)
Reacția chimică spontană (G < 0) de la stânga la dreapta are loc în
celula galvanică, caz în care energia chimică este transformată în energie
electrică. Celula galvanică generează curent electric. Reacția chimică
nespontană (G  0) de la dreapta la stânga are loc în celula electrolitică sub
acțiunea curentului electric. Celula electrolitică este legată la o sursa de
curent electric și este polarizată invers față de celula galvanică și consumă
curent electric pentru desfășurarea proceselor chimice.
BIBLIOGRAFIE:
1. Tănase, Gh., Radu, G, L., David, I., Tehnici Electrochimice în Bioanaliză – Principii Generale,
Ed. Didactică și Pedagogică R. A., București, 1997.
2. Kekedy, L., Senzori Electrochimici Metalici și Ionselectivi, Ed. Academiei RSR, București,
1987.
3. Bard, A. J., Faulkner, I. R., Electrochemical Methods, Second Edition, John Wiley & Sons,
New York, 2001.
4. West, A. C., Electrochemistry and Electrochemical Engineering, Create Space Independent
Publishing Platform AC West, New York, 2013.
5. Kissinger, P. T., Heinemann, W. R., Laboratory Techniques in Electroanalytical Chemistry,
Second Edition, Marcel Dekker, New York, 1996.
7. D. I. Seracu, Îndreptar de Chimie Analitică, Editura Tehnică, București, 1989.
8. Niac, G., Voiculescu, V., Bâldea, I., Preda, M., Formule, Tabele, Probleme de Chimie Fizică,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
218
CAP. X. POTENȚIOMETRIA
ABSTRACT: În acest capitol este prezentat principiul analizei potențiometrice, celula

potențiometrică, caracteristicile electrodului de referință și electrodului indicator,
electrodul de Ag/AgCl și electrodul cu membrană de sticlă, funcționarea electrodului
cu membrană de sticlă, lanțul electrochimic al electrozilor Ag/AgCl și electrodului cu
membrană de sticlă, expresia potențialului pentru electrozi, celula pH-metrică, lanțul
electrochimic pentru celula pH-metrică, potențialul celulei pH-metrice, determinarea
potențiometrică a pH-ului.
10.1. PRINCIPIUL POTENȚIOMETRIEI. CELULA

POTENȚIOMETRICĂ
Potențiometria face parte din categoria metodelor electrochimice la

curent faradaic egal cu zero și se bazează pe procesele de oxidare și
reducere la interfața electrod–soluție, care implică un transfer de electroni
între electrod și soluție, sau pe un proces selectiv de schimb de ioni la
interfața electrod-soluție [1-4]. Pentru determinări în potențiometrie se
utilizează o celulă potențiometrică (Figura 10.1), care este un caz particular
al celulei galvanice, prezentate în Capitolul 9, paragraful 9.3.1
Celula potențiometrică este formată dintr-un electrod de referință și un
electrod indicator sau de măsură, scufundați într-o soluție de electrolit.
Intre cei doi electrozi există un milivoltmetru [1,2].
Electrodul de referință este acel electrod care nu-și modifică
potențialul față de concentrația electrolitului.
Electrodul indicator își modifică rapid și reproductibil potențialul față
de concentrația electrolitului.
În potențiometrie se măsoară potențialul electrodului indicator sau de
măsură, față de electrodul de referință. Potențialul electrodului indicator
depinde de concentrația formei oxidate și reduse din electrolit, în
conformitate cu ecuația lui Nernst (Capitolul 9, paragraful 9.2). Astfel, pe
baza relației de dependență potențial-concentrație, E = f(c) se poate
determina concentrația speciilor oxidate și reduse din soluțiile de electrolit.
Milivoltmetru
+ 59 mV
Electrod de referință
Electrod indicator
(de măsură)
ox red
Electrolit
Figura 10.1. Celula potențiometrică
Condițiile pentru electrodul de referință sunt următoarele [2,3]:

1. Să nu-și modifice potențialul în raport cu concentrația electrolitului
în care este scufundat;
2. Electrodul să fie reversibil, adică să poată fi utilizat atât anod cât și
catod în celula potențiometrică;
3. Să nu prezinte fenomenul de histerezis termic, și anume
modificarea potențialului cu temperatura să urmeze aceeași lege la
creșterea și scăderea temperaturii;
4. Electrodul să fie nepolarizabil, cu alte cuvinte, să permită trecerea
curentului electric, fără modificarea potențialului său;
5. Să aibă potențialul descris de ecuația lui Nernst și potențialul să fie
reproductibil de la un electrod la altul și de la o zi la alta.
Clasificarea electrozilor de referință este prezentată în Figura 10.2, iar a
electrozilor indicatori în Figura 10.3. Dintre electrozii de referință,
electrodul de hidrogen este un standard primar, față de care se măsoară
potențialul tuturor electrozilor. Prezintă dezavantajul că necesită o sursă de
220
Potențiometria
hidrogen la presiune constantă, iar procesul electroactiv de reducere a

ionilor de hidrogen pe suprafața platinei platinate este lent, și din aceste
cauze este puțin utilizat ca referință în determinări potențiometrice curente.
ELECTROZI DE REFERINȚĂ
STANDARD PRIMARI
ELECTRODUL DE
HIDROGEN
STANDARD SECUNDARI
ELECTRODUL DE ELECTRODUL DE
CALOMEL Ag/AgCl
Figura 10.2. Clasificarea electrozilor de referință
ELECTROZI INDICATORI
CU MECANISM ELECTRONIC
ELECTROZI DE ELECTROZI DE ELECTROZI DE

SPECIA ZERO SPECIA I SPECIA II
CU MECANIM IONIC
ELECTROZI CU MEMBRANĂ
ION SELECTIVĂ (EMIS)
Figura 10.3. Clasificarea electrozilor indicatori
221
Clasificarea electrozilor după mecanismul de funcționare este

TIPURI DE ELECTROZI
Funcționarea electrodului cu mecanism
electronic se bazează pe un schimb de
MECANISM
electroni între electrod şi soluție, datorat
ELECTRONIC
proceselor de oxidare şi reducere a
ionilor pe suprafața electrodului
Funcționarea electrodului cu mecanism

ionic se bazează pe un schimb selectiv
de ioni între electrod şi soluție.
MECANISM IONIC
Electrozii cu mecanism ionic se numesc
electrozi cu membrană ion selectivă
(EMIS)
Figura 10.4. Clasificarea electrozilor după mecanismul de funcționare
Reprezentarea funcționării electrozilor cu mecanism electronic și ionic

este in Figura 10.5.
Electrod de
referință intern
Red
e- Electrolit de
referință intern
e- Soluție de
analizat
Ox
A+
Em +
Membrană
C+ , A + , B +
ion selectivă
(a) (b)
Figura 10.5. Funcționarea electrozilor cu mecanism electronic (a) și mecanism ionic (b)
222
Potențiometria
Electrodul cu mecanism electronic [2,3,5]. Funcționarea electrodului cu

mecanism redox se bazează pe o reacție electroactivă de reducere sau
oxidare pe suprafața electrodului, care implică un transfer de electroni la
interfața electrod-soluție (Figura 10.5a). Astfel, electrodul primește electroni
în procesul de oxidare a formei reduse și cedează electroni în procesul de
reducere a formei oxidate. Concentrația formelor oxidate și reduse din
soluție determină potențialul electrodului în conformitate cu ecuația lui
Nernst (Capitolul 9, paragraful 9.2).
Electrodul cu mecanism ionic [2,3,6]. Electrodul cu membrană ion
selectivă (EMIS) are în construcția sa o membrană, care participă la un
schimb selectiv de ioni cu soluția de analizat și soluția de referință internă,
care conține ionul la care este selectiv electrodul. Schimbul selectiv de ioni
are loc, până la stabilirea unui echilibru pe fiecare față a membranei,
conform procesului:
   
Asol  M mem  Amem  M sol (10.1)
Apare o concentrație superficială a ionului (A+) pe fiecare față a

membranei, care depinde de concentrația ionului respectiv din soluție.
Astfel, o față a membranei este încărcată pozitiv, iar cealaltă negativ în
funcție de concentrația ionilor pe membrană. Potențialul membranei (Em)
depinde de concentrația ionilor din electrolit, care au participat la schimbul
ionic. Selectivitatea schimbului ionic depinde de compoziția membranei și
de structura acesteia. Astfel, participă la schimbul cu membrana de regulă
ionii, care întră în compoziția membranei, sau ionii, care au un volum
similar cu cel al golurilor din structura membranei. Potențialul membranei
este preluat de electrodul de referință intern scufundat în soluția de
referință internă din electrod.
10.2. DETERMINAREA POTENȚIOMETRICĂ A pH-ULUI:

CELULA pH-METRICĂ
Celula pH-metrică este formată dintr-un electrod de referință extern

de Ag/AgCl și un electrod de sticlă indicator (Figura 10.6). Se măsoară
diferența de potențial dintre electrodul de referință extern și electrodul de
referință intern de Ag/AgCl din electrodul de sticlă. Potențialul depinde de
diferența de pH dintre soluția de analizat și cea de referință internă tampon
din electrodul de sticlă, separate de membrana electrodului de sticlă [2].
223
Milivoltmetru
+ 50 mV
Electrod de sticlă
Electrod de Electrod de
referință extern referință intern
de Ag/AgCl de Ag/AgCl
H+ Soluție de referință
Soluție de analizat internă tampon
pH = x pH = 7,00,
saturată cu KCl
Figura 10.6. Celula pH-metrică formată din electrodul de referință extern de Ag/AgCl și
electrodul cu membrană de sticlă ca electrod indicator
10.2.1. Electrodul de Ag/AgCl
Electrodul de Ag/AgCl este un electrod standard secundar de

referință și face parte din categoria electrozilor de ordinul II [1,2]. Astfel,
electrodul de Ag/AgCl este format dintr-un fir de Ag, pe care este depus
un precipitat de AgCl, care vine în contact cu o soluție saturată de 3,5
mol l-1 KCl. Schema constructivă a electrodului de Ag/AgCl este prezentată
în Figura 10.7. Lanțul electrochimic al electrodului este o reprezentare a
construcției electrodului. Regulile la scrierea lanțului electrochimic pentru
un electrod sunt următoarele [2]:
1. Lanțul electrochimic se începe de la metal spre soluție;
2. Elementele componente se trec cu simboluri și formule chimice;
3. Substanțele în faza gazoasă, lichidă sau solidă se trec cu indici
inferiori (g; l; s);
4. Concentrația substanțelor în soluție se trece în mol l-1 între
paranteze mici;
224
Potențiometria
5. Presiunea parțială a gazelor care participă la reacție se trece în (atm)

între paranteze mici;
6. Componentele aceleași faze între care nu apare cădere de potențial
se separă prin virgulă;
7. Căderea de potențial dintre două faze se reprezintă printr-o linie
oblică.
Lanțul electrochimic pentru electrodul de Ag/AgCl este următorul:
Ag / AgCl( s ) , KCl (3,5mol  l 1 ) (10.2)
Ag
Fir de Ag
AgCl
AgC
Soluție KCl 3.5 mol l -1

Soluție KCl
Sticlă poroasă
Joncțiune poroasă
(Sticlă Vycor)
Vycor
Figura 10.7. Electrodul de referință de Ag/AgCl
Semireacția electroactivă se scrie în sensul reducerii [2]:


AgCl( s ) 
 Ag ( s )  Cl 
1e
(10.3)
Expresia potențialului este următoarea:
E AgCl / Ag  E AgCl
AgCl 
/ Ag  0.059log
Cl   Ag  (10.4)
0
225
E AgCl / Ag  E AgCl
0
 
/ Ag  0.059 log Cl
1
(10.5)
Potențialul electrodului de Ag/AgCl depinde de concentrația Cl¯ din

soluția internă de KCl.
Utilizarea electrodului de Ag/AgCl este prezentată în Figura 10.8.
UTILIZARE
ELECTROD DE În măsurarea potențailului

REFERINȚĂ EXTERN electrozilor indicatori sau de lucru
ELECTROD DE În construcția electrozilor cu

REFERINȚĂ INTERN membrană ion selectivă (EMIS)
Figura 10.8. Utilizarea electrodului de referință de Ag/AgCl
10.2.2. Electrodul cu membrană de sticlă sensibil la pH
Construcția electrodului cu membrană de sticlă [1-3,6-8]. Electrodul cu

membrană de sticlă, face parte din categoria electrozilor cu membrană
necristalină. Electrodul de pH constă dintr-un balonaș de sticlă în care este
o soluție de referință internă tampon, de regulă tampon fosfat (pH=7,00 sau
6,88) saturată cu KCl și AgCl (Figura 10.9a). În soluție este scufundat un
electrod de referință intern de Ag/AgCl. Clorura de potasiu este necesară
funcționării electrodului de referință intern, iar soluția tampon necesară
funcționării membranei de sticlă. Lanțul electrochimic pentru electrodul cu
membrană de sticlă este următorul:
Ag / AgCl( s ) , KCl ( pH  7) / Membrană / (10.6)
Se utilizează și electrodul compus de pH (Figura 10.9b), care constă

din electrodul de sticlă ca senzor de pH și un electrod de referință extern de
Ag/AgCl scufundat în soluția saturată de KCl. Electrodul de sticlă este
scufundat în soluția de analizat. Milivoltmetrul măsoară diferența dintre
potențialul electrodului de referință extern de Ag/AgCl și electrodul de
referință intern de Ag/AgCl din electrodul de sticlă. Joncțiunea din
226
Potențiometria
ceramică permite realizarea contactului cu soluția de analizat, în care este

scufundat electrodul combinat.
Orificiu
umplere
soluție sat.
Electrodul de KCl (3,5 mol l-1)
referință Soluție Electrod de ref.
extern Ag/AgCl saturată intern
KCl (3,5 Ag/AgCl
Electrod mol l-1)
Fir Ag Corpul
de referință electrodului
Soluție
intern AgCl compus
tampon
Ag/AgCl Electrodul
fosfat
Soluție Soluție saturată de referință
(pH = 7,00,
tampon KCl (3,5 mol l-1) extern
saturată
fosfat Ag/AgCl
cu KCl)
(pH = 7,00), Joncțiune
sat. cu KCl Joncțiune
Membrană (frită)
saturată
Membranăcu (frită)
de sticlă
KClde (3,5 molSoluție de analizat
sticlă
Soluție de analizat
l-1) pH = x pH = x
Electrodul cu membrană de sticlă Electrodul compus membrană de sticlă

(a) (b)
Figura 10.9. Construcția electrodului cu (b)

membrană de sticlă sensibil la pH (a) și a
electrodului compus de pH (b)
(a)
Funcționarea electrodului de sticlă [1-3,6-8]. Sticla din membrana
electrodului este un silicat de sodiu și calciu cu următoarea compoziție:
SiO2 72%, Na2O 22% și CaO 6%. Sticla are în structura ei tetraedre de silicat
în care, un atom de Si este înconjurat de trei atomi de oxigen. În golurile
dintre tetraedrele de silicat sunt cationi precum Na+ și Ca2+. Mobilitatea
ionilor de Na+ asigură conductibilitatea membranei de sticlă, necesară
funcționării electrodului. Procesul de funcționare a electrodului de sticlă
sensibil la pH este prezentat în Figura 10.10.
227
Straturi hidratate
a'2 a'1
Soluție de
+ - Soluție de analizat
referință internă + - H+ (a1); pH=x
H+ (a2); pH=7,00 + -
+ Strat -
+ nehidratat -
+ -
+ -
+ -
+ -
+ -
E1 E2
Em
m
Na+mem + H+sol Na+sol + H+mem Na+mem + H+sol Na+sol + H+mem
Figura 10.10. Funcționarea electrodului cu membrană de sticlă sensibil la pH.

Semnificația termenilor: a1 și a2 – activitatea ionilor de H+ din soluții;
a'1 și a'2 – activitatea ionilor de hidrogen din straturile hidratate de sticlă
Când electrodul este scufundat în soluție are loc hidratarea membranei

de sticlă pe cele două fețe. Stratul hidratat are proprietatea de a schimba
ioni de H+ cu soluția, până la stabilirea echilibrului. Ionii de hidrogen sunt
fixați pe stratul hidratat de membrană. Pe fața membranei apare o
concentrație superficială de ioni de H+ (a1‘ și a2‘), care depinde de
concentrația ionilor de H+ din cele două soluții, cu care membrana vine în
contact (a1 și a2). La concentrații mari ale ionilor de H+, echilibrul este
deplasat spre dreapta și apare o concentrație mai mare de ioni pe fața
respectivă a membranei. Fața membranei cu concentrație mai mare de H+
este încărcată pozitiv, iar cealaltă negativ. Apare o cădere de potențial pe
membrană (Em), care depinde de diferența concentrației ionilor de H+ din
soluții. Sub acțiunea diferenței de potențial are loc deplasarea sarcinilor
electrice prin membrană. Ionii de H+ pot migra prin stratul hidratat și se
transferă sarcinile electrice la ionii de Na+ din stratul nehidratat. Transferul
sarcinilor în stratul nehidratat are loc prin vibrația ionilor de Na+.
Potențialul membranei este preluat de electrodul de referință intern.
228
Potențiometria
Pentru ca electrodul de sticlă să funcționeze este necesar să fie păstrat

tot timpul în soluție de KCl 0,1 mol l-1 sau apă. Dacă stratul hidratat se
usucă, electrodul își pierde sensibilitatea, deoarece numai stratul hidratat
are proprietatea de a participa la schimbul de ioni de H+ din soluție.
Electrodul își recapătă sensibilitatea față de ionii de H+ prin rehidratare,
prin ținere în apă timp de 24 h.
Potențialul electrodului cu membrană de sticlă [1-3,6-8]. Potențialul
membranei pe cele două fețe, ca urmare a schimbului de ioni de hidrogen
membrană-soluție este:
E1  k  0.059log a1 (10.7)
E2  k  0.059log a2 (10.8)
Potențialul membranei este:

a1
Em  E1  E2  0.059 log (10.9)
a2
Em  0.059( pH2  pH1 )  0.059pH (10.10)
Potențialul membranei depinde de diferența de pH dintre soluția de

referință internă din electrodul de sticlă și soluția de analizat. Dacă se
consideră diferența de pH ca fiind zero (pH = 0), adică pH-ul soluției de
analizat este egal cu cel al soluției de referință internă din electrod
(pH=7,00) potențialul membranei ar trebui să fie egal cu zero.
Em  0 - Potențialul teoretic al membranei, dacă pH-ul soluției de

analizat este egal cu cel al soluției de referință internă, pH=7,00.
Chiar dacă pH-ul soluției de analizat este egal cu cel al soluției de
referință internă din electrod, potențialul membranei este diferit de zero.
Potențialul măsurat în aceste condiții este potențialul de asimetrie (Ea) și
are valoarea de câțiva (mV).
Em  Ea - Potențialul membranei în realitate este diferit de zero, chiar

dacă electrodul cu membrană de sticlă este imersat într-o soluție cu pH egal
cu al soluției interne din electrod.
Potențialul de asimetrie este determinat de doi factori:
229
1. Membrana nu se hidratează identic pe cele două fețe, astfel

schimbul de ioni are loc diferit, chiar dacă concentrația ionilor de H+
în soluții este identică;
2. Apare o diferență între concentrația superficială a ionilor de
hidrogen pe cele două fețe, ca urmare a diferenței de suprafață a
membranei și schimbului de ioni membrană – soluție diferit.
Dacă se ține cont de potențialul de asimetrie, potențialul membranei
este:
Em  Ea  0.059 pH2  0.059 pH1 (10.11)
Dacă se consideră constante pH-ul soluției interne din electrod și

potențialul de asimetrie (Ea), expresia potențialul membranei devine:
Em  k  0.059 pH (10.12)
Adică potențialul membranei este dependent liniar față de pH-ul

soluției, în care este scufundat electrodul cu membrană de sticlă.
Dacă se scrie lanțul electrochimic pentru electrodul de sticlă, rezultă că
potențialul electrodului este suma dintre potențialul electrodului de
referință intern de Ag/AgCl (Eri) și potențialul membranei (Em).
Ag / AgCl( s ) , KCl (3,5mol  l 1 ), H  ( pH  7) / Membrană / (pH  x) (10.13)
Eri Em
Est  Eri  Em  K  0.059 pH (10.14)
Unde
K – este o constantă ce conține potențialul electrodului de
referință intern de Ag/AgCl și potențialul de asimetrie al membranei
considerat constant.
Dacă se ține cont de influența temperaturii asupra potențialului
electrodului, se introduce un factor electromotric (β) < 1, care depinde și de
calitatea sticlei. Potențialul electrodului devine:
Est  K    0.059 pH (10.15)
Electrodul cu membrană de sticlă are pantă negativă. Panta

electrodului depinde de temperatură și calitatea sticlei din membrană.
230
Potențiometria
E
    0.059V / pH (10.16)
pH
Panta electrodului arată modificarea potențialului electrodului la
modificarea pH-ului cu o unitate.
Panta teoretică este - 59 mV / 1 unitate pH.
Lanțul electrochimic al celulei pH-metrice și potențialul celulei [1-3,6-8]. În
lanțul electrochimic al celulei pH-metrice, electrodul de Ag/AgCl este
anod (-), iar electrodul de sticlă este catod (+). Reprezentarea lanțului
electrochimic al celulei pH-metrice este următorea:
Ere Est
Ej Em Eri
() Ag / AgCl (s) , KCl (3.5mol  l 1) // H  ( pH  x) / Membrană / H  ( pH  7), KCl (3.5mol  l 1), AgCl (s) / Ag () (10.17)
Electr. ref. externă Sol. analizat Electrod cu membrană de sticlă
Potențialul celulei pH-metrice este următorul:
Ecel  Est  Ere  E j  K    0.059 pH (10.18)
Unde
K - este o constantă ce conține potențialul electrodului de
referință intern de Ag/AgCl, potențialul electrodului de referință extern de
Ag/AgCl și potențialul de asimetrie al membranei considerat constant.
Panta celulei pH-metrice este negativă.
10.2.3. Etalonarea celulei pH-metrice
În celula pH-metrică se măsoară diferența de potențial dintre

electrodul de referință extern de Ag/AgCl scufundat în soluția de analizat
cu pH necunoscut și electrodul de referință intern de Ag/AgCl, scufundat
în soluția tampon de referință internă, din electrodul de sticlă, cu pH = 7,00.
Potențialul depinde de diferența de pH dintre soluția de analizat și cea de
referință internă din electrodul de sticlă, separate de membrana
electrodului de sticlă. Pentru determinarea pH-ului este necesară
etalonarea celulei pH-metrice/electrodului cu membrană de sticlă, pe baza
231
unor soluții tampon cu pH cunoscut, unele prezentate în Tabelul 10.1 și

10.2. Etalonarea este necesară pentru a compensa influența potențialului de
asimetrie (Ea) și a temperaturii asupra potențialului electrodului cu
membrană de sticlă.
Tabel 10.1. Soluții tampon de pH Radiometer Analytical sau Orion

standardizate la temperatura de 25 ºC
pH Tampon Compoziție
4,00 HCl 0,1 mol l-1 HCl
1,68 Oxalat 0,05 mol l-1 KHC2O4
4,01 Ftalat 0,05 mol l-1 KHC8H4O4
4,65 Acetat 0,1 mol l-1 C2H4O2 / 0,1 mol l-1 C2H3O2Na
6,88 Fosfat 0,025 mol l-1 KH2PO4 / 0,025 mol l-1 NaH2PO4
7,00 Fosfat Compoziția nu este cunoscută fiind brevet Radiometer
Analytical.
9,18 Borax 0,01 mol l-1 Na2B4O7
10,01 Carbonat 0,025 mol l-1 NaHCO3 / 0,025 mol l-1 Na2CO3
12,45 Ca(OH)2 Soluție saturată de Ca(OH)2
Tabel 10.2. Soluții tampon de pH standardizate la temperatura de 20 ºC

pH Tampon Compoziție
4,00 Ftalat 0,2 mol l-1 KHC8H4O4 / 0,02 mol l-1 NaOH
7,00 Fosfat 0,025 mol l-1 KH2PO4 / 0,04 mol l-1 NaH2PO4
9,00 Amoniacal 0,128 mol l-1 NH4Cl / 0,072 mol l-1 NH4OH
Alt set de soluții tampon de la Institutul de Chimie Raluca Ripan Cluj-

Napoca este: 1,68; 4,00; 6,88; 9,22 standardizate la 20 ºC.
Incertitudinea pH-ului soluțiilor tampon standardizate utilizate la
determinarea pH-ului este ± 0.01 – ± 0.03.
Dreapta de etalonare a celulei pH-metrice/electrodului de sticlă este
reprezentarea grafică a potențialului în funcție de pH, E = f(pH) și are
pantă negativă (Figura 10.11a). Panta depinde de temperatură și calitatea
sticlei. Indiferent de pantă, toate dreptele trec printr-un punct, numit punct
de izopotențial, în jurul căruia se rotește dreapta de etalonare. Dacă pH-ul
soluției de referință internă ete egal cu 7,00, teoretic punctul de izopotențial
are coordonatele de (pH = 7,00; 0 mV). Datorită potențialului de asimetrie
(Ea) dreapta de etalonare nu trece prin pH = 7,00 ci la alt pH. Diferența de
232
Potențiometria
potențial pentru cele două drepte este valoarea (Ea). Semnificația

potențialului de asimetrie este prezentată în Figura 10.11b.
E = f(pH)
E/V
tgα = - βx0,059
E/V
tgα = - βx0,059
pH = 7,00
pH = 7,00 Ea
Punct de pH pH
Dreapta
izopotențial Dreapta
reală
(7,00;0) teoretică
(a) (b)
Figura 10.11. Dreapta de etalonare E = f(pH) pentru celula pH-metrică (a) și

semnificația potențialului de asimetrie (Ea) pentru electrodul cu membrană de sticlă (b)
10.3. DETERMINAREA POTENȚIOMETRICĂ A pH-ULUI

APEI, BĂUTURILOR ALCOOLICE ȘI NEALCOOLICE
10.3.1. Instrumentație
Pentru determinări se folosește Multiparametrul de laborator Thermo

ScientificTM OrionTM 4-Star pH/ISE. Celula pH-metrică este echipată cu un
electrod compus de pH și o sondă de temperatură, care permite
compensarea automată a influenței temperaturii asupra pH-ului.
Multiparametrul permite calibrarea manuală (E = f(pH)) sau auto-
calibrarea prin autorecunoașterea soluțiilor tampon de pH certificate
NIST/US și DIN. Calibrarea se efectuează pe baza a până la 5 soluții
tampon. Afișarea este în unități de potențial (mV – calibrare manuală) și
direct în pH (auto-calibrare). Pentru operarea Multiparametrului Thermo
ScientificTM OrionTM 4-Star pH/ISE în cele două moduri de lucru (calibrare
manuală și autocalibrare) se parcurg operațiile prezentate în instrucțiunile
de utilizare.
10.3.2. Soluții tampon și materiale
Pentru etalonare se pot folosi seturile de soluții prezentate în Tabelul

10.3. Pentru păstrarea electrodului de pH se folosește soluția apoasă Orion
233
Thermo Scientific. Pentru spălarea electrodului se folosește apă bidistilată

sau ultrapură, iar pentru uscare hârtie de filtru. Pentru umplerea periodică
a rezervorului electrodului de referință externă de Ag/AgCl se folosește
soluția saturată de KCl (3,5 mol l-1).
Tabel 10.3. Soluții tampon de pH care pot fi utilizate la determinarea pH-ului
Parametru Orion, Thermo Merck Institutul de Chimie

Scientific Raluca Ripan Cluj-Napoca
pH 4,01; 7,00; 10,01 4,00; 7,00; 9,00 1,68; 4,00; 6,88; 9,22
Temp. (ºC) 25 20 20
Eroare ± 0,02 ± 0,01 ± 0,03
Utilizare Autocalibrare (pH) Autocalibrare (pH) Calibrare manuală (mV)
Calibrare manuală (mV) Calibrare manuală (mV)
10.3.3. Interpretarea rezultatelor la determinarea

potențiometrică a pH-ului
Pentru calibrarea manuală se trasează dreapta de etalonare potențial în

funcție de pH-ul soluțiilor tampon (E = f(pH)). Se calculează parametrii
dreptei de etalonare (pantă, intersecția cu axa și coeficientul de corelație).
Rezultatele se notează. Se calculează (β) prin împărțirea pantei
experimentale la panta teoretică (-59 mV/unitate pH). Rezultatele
etalonării obținute în cele două metode se trec în tabele și se comentează
valorile pantelor și factorii (β).
Pe baza ecuației dreptei în metoda calibrării manuale se calculează cele
5 valori ale pH-ului cu 2 zecimale pentru fiecare probă, prin înlocuirea
valorilor potențialelor măsurate. Se aplică testul (Q) pentru a verifica
omogenitatea rezultatelor pentru fiecare probă în cele două metode și apoi
se calculează media pH-ului pentru fiecare probă și intervalul de încredere
pentru un nivel de încredere de 95%. Se calculează precizia exprimată prin
RSD(%). Rezultatele prin cele două metode se compară în ceea ce privește
media prin testul t (Capitolul 3, paragraful 3.3).
Rezultatele pentru probe se centralizează într-un tabel cu următoarele
coloane: denumirea probei; valoarea medie a pH-ului ± intervalul de
încredere în metoda autocalibrării; valoarea medie a pH-ului ± intervalul
de încredere în metoda calibrării manuale; valorile RSD(%) în metoda
autocalibrării și în metoda calibrării manuale.
234
Potențiometria
BIBLIOGRAFIE:
1. Evans, A., Potentiometry and Ion Selective Electrodes, John Wiley & Sons, New York, 1987.
seventh edition, Saunders College Publishing: Philadelphia, 2017
1987.
4. Tănase, Gh., Tehnici Electrochimice în Bioanaliză – Principii Generale, Ed. Didactică și
Pedagogică R. A., București, 1997.
New York, 2001.
6. Mikkhelson, K. N., Ion Selective Electrodes, Springer Verlag, Berlin, 2013.
7. West, A. C., Electrochemistry and Electrochemical Engineering, Create Space Independent
Publishing Platform AC West, New York, 2013.
8. Kissinger, P. T., Heinemann, W. R., Laboratory Techniques in Electroanalytical Chemistry,
Second Edition, Marcel Dekker, New York, 1996.
235
CAP. XI. METODE VOLTAMETRICE
ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate principiile analizei prin metodele

voltametrice cu baleiaj liniar de potențial și puls diferențial în timp, elementele
componente ale unui voltametru, celula voltametrică și electrodul picurător de
mercur, voltamograma și mărimile determinate din voltamogramă, potențialul de
semiundă și curentul limită de difuzie, ecuația lui Ilkovic, voltametria cu electrod cu
picătură de mercur suspendată și voltametria cu stripare anodică, caracteristicile
metodelor voltametrice, instrumentație și aplicații analitice la determinarea metalelor
din apă.
11.1. PRINCIPIILE METODELOR VOLTAMETRICE
Voltametria cuprinde un grup de metode electrochimice, care se

bazează pe desfășurarea unei microelectrolize într-o celulă electrolitică, la
potențial variabil și în care, se măsoară curentul, care trece prin celulă, în
funcție de potențial. Mărimea independentă (controlată) este potențialul (E)
a unui electrod scufundat în soluția de electrolit, iar mărimea dependentă
(măsurată) este intensitatea curentului (i).
Metodele voltametrice fac parte din cadrul metodelor electrochimice la
care, procesele faradiace (oxidare și reducere) au loc la curent faradaic
diferit de zero (i ≠ 0). În voltametrie se înregistrează o curbă de dependență
intensitate curent, care trece prin celula de microelectroliză, în funcție de
potențialul variabil în timp al electrodului, i = f(E). Curba respectivă poartă
denumirea de voltamogramă (polarogramă) și cuprinde informații, atât
calitative, cât și cantitative, despre speciile ionice analitice, care suferă
procesul de oxidare sau reducere pe suprafața electrodului [1-10].
Instrumentul utilizat pentru înregistrarea voltamogramelor
(polarogramelor) poartă denumirea de voltametru (polarograf) și are în
construcția sa trei elemente componente (Figura 11.1): 1. sistemul de baleiaj
potențial electrod de lucru; 2. celula voltametrică sau polarografică pentru
microelectroliză; 3. sistemul de măsurare curent și înregistrare
voltamogramă (polarogramă), i = f(E) [1,2].
1. Baleiaj de potenţial POTENŢIAL 2. Măsurare potenţial (E)

electrod de lucru INIŢIAL electrod de lucru
GENERATOR INSTRUMENT
POTENŢIOSTAT MĂSURARE
DE PANTĂ
TENSIUNE
3. Măsurare curent CELULĂ DE

4. Înregistrare ELECTROLIZĂ
voltamogramă i = f(E)
INREGISTRATOR INSTRUMENT COMPENSATOR

POLAROGRAMĂ MĂSURARE CURENT
i = f(E) CURENT REZIDUAL
Figura 11.1. Schema bloc a unui voltametru (polarograf) și funcțiile componentelor
Elementul principal al unui voltametru este celula voltametrică (Figura

11.2) [1,5].
N2 Electrod de referinţă (calomel, sau Ag/AgCl)
Contraelectrod
Microelectrod (electrod de lucru) Electrolit de bază cu ioni analit
Figura 11.2. Celula voltametrică cu elementele componente. Adaptare după [1]
238
Metode voltametrice
Celula voltametrică conține doi sau trei electrozi scufundați în

electrolitul de bază, care conține ionii analiților. Electrozii sunt:
1. Microelectrodul de lucru;
2. Contraelectrodul;
3. Electrodul de referință (calomel sau Ag/AgCl).
Curenții care trec prin celula voltametrică sunt curentul faradaic și
curentul capacitiv (Figura 11.3) [1,2].
CURENTUL
Este curentul, care apare în urma proceselor
de oxidare sau reducere pe suprafaţa
electrodului. Depinde de concentraţia speciilor
FARADAIC
care se reduc sau se oxidează și este semnalul
util în voltametrie. Crește cu timpul cu t1/6 și
este liniar cu concentraţia (if = kxcxt1/6).
Este un curent nefaradaic, dat de apariţia

stratului dublu electric ca urmare a acumulării
CAPACITIV ionilor de sarcină opusă în vecinătatea
electrodulului. Curentul capacitiv scade cu
timpul ic=kxt-1/3 și este independent de
concentraţie. Este un semnal de fond.
Figura 11.3. Definiția curentului faradaic și a curentului capacitiv
Procesul faradaic și capacitiv este prezentat în Figura 11.4 [1-3].

CATOD CATOD
Red
- - +
+
- - +
e- +
- - +
+
- +
Ox
-
(a) (b)
Figura 11.4. Procesul faradaic și curentul faradaic (a) și stratul dublu electric și
curentul capacitiv cauzat de acesta (b). Adaptare după [1,3]
239
Pentru ca metodele voltametrice să aibă o sensibilitate cât mai mare,

este necesară scăderea curentului capacitiv, care poate fi obținută prin
măsurarea curentului la timpi mari, când curentul faradaic este mare.
Principalele caracteristici ale metodelor voltametrice sunt următoarele:
1. Cantitatea de substanță electrolizată este foarte mică, metodele
voltametrice fiind considerate metode nanoanalitice;
2. Metodele voltametrice sunt deosebit de sensibile (pot fi determinate
specii ionice anorganice și organice) la concentrații de ng l-1;
3. Electrodul de lucru este unul polarizat, astfel nu lasă să treacă
curentul electric decât peste o anumită valoare a potențialului;
4. Electrozii de lucru sunt microelectrozi de diferite forme cu
suprafața de ordinul mm2.
11.2. CLASIFICAREA METODELOR VOLTAMTERICE
Clasificarea metodelor voltametrice după transportul de masă prin

soluție este prezentată în Figura 11.5 [1-3].
METODE
VOLTAMETRICE
În soluţia neagitată transportul de masă
este prin difuzie sub acţiunea
ÎN SOLUŢIE
gradientului de concentraţie între
NEAGITATĂ
suprafaţa electrodului și masa soluţiei.
În soluţie agitată transportul de masă

ÎN SOLUŢIE
are loc prin convecţie suprapusă peste
AGITATĂ
difuzie
Figura 11.5. Clasificarea metodelor voltametrice după transportul de masă prin

soluție
Gradientul de concentrație la interfața electrod-soluție, în soluția

neagitată este prezentat în Figura 11.6 [1,3].
240
Metode voltametrice
1 5 10 ms
(-)
cox
cered
Difuzie
ceox cred
Strat de difuzie
Figura 11.6. Gradientul de concentrație la interfața electrod-soluție în soluție

neagitată. cox - concentrația inițială a formei oxidate în masa soluției;
c ox - concentrația formei oxidate la suprafața electrodului; cred - concentrația formei
e
reduse în masa soluției după electroliză; cered - concentrația formei reduse la suprafața
electrodului; δ - grosimea stratului de difuzie. Adaptare după [1,3]
Se consideră o soluție de electrolit, care conține o formă oxidată cu

concentrația inițială (cox). La aplicarea potențialului între electrozi, forma
oxidată suferă o reacție de reducere la suprafața electrodului.

ox 
ne
red (11.1)
Are loc epuizarea soluției în imediata vecinătate a electrodului și
concentrația scade la suprafața electrodului la valoarea (ceox). Concentrația
formei reduse crește la suprafața electrodului și scade spre masa soluției.
Stratul de soluție epuizată din apropierea electrodului (δ), pe care
apare gradientul de concentrație a formei oxidate și reduse poartă
denumirea de strat de difuzie [1,3,4,6]. În soluții neagitate grosimea
stratului de difuzie crește odată cu timpul, iar transportul de masă este prin
difuzie, și are loc sub acțiunea gradientului de concentrație pe stratul de
difuzie. Curentul faradic, care apare în urma proceselor de oxidare și
reducere la suprafața electrodului în soluții neagitate, în care difuzia este
procesul de transport de masă, poartă denumirea de curent de difuzie (id).
241
Legea lui Fick stă la baza transportului de masă prin difuzie [3,4]. Fluxul de
ioni transportați prin difuzie (J) este direct proporțional cu gradientul de
concentrație pe stratul de difuzie.
C (c  cox
e
)
J  Dox  Dox ox (11.2)
x 
Dox – coeficientul de difuzie a formei oxidate (cm2 s-1) și reprezintă
viteza de creștere a ariei stratului de difuzie
∂c/∂x – gradientul de concentrație pe stratul de difuzie
Intensitatea curentului controlat de difuzie pe un electrod cu suprafața
(A) este:
id  n  F  A  Dox
c
 n  F  A  Dox

cox  cox
e
 (11.3)
x 
n – numărul de electroni implicați în reacția redox
F – numărul lui Farday 96485 C Eg-1
A – suprafața electrodului
Curentul momentan de difuzie este direct proporțional cu diferența de
concentrație pe stratul de difuzie. Dacă concentrația la suprafața
electrodului este zero (ceox = 0), se obține curentul limită sau maxim de
difuzie (idl), direct proporțional cu concentrația formei oxidate inițiale din
soluție.
cox
idl  n  F  A  Dox  k  cox (11.4)

Aceasta reprezintă ecuația lui Cottrel pentru curent în sisteme
controlate de difuzie [7]. Rezultă că prin metodele voltametrice poate fi
determinată concentrația din valoarea curentului limită de difuzie.
Clasificarea metodelor voltametrice în funcție de baleiajul de potențial
în timp al microelectrodului de lucru este prezentată în Figura 11.7.
VOLTAMETRIE
CU BALEIAJ LINIAR DE POTENŢIAL
CU PULS DIFERENŢIAL DE POTENŢIAL
CU PULS DE UNDĂ PĂTRATĂ
CU BALEIAJ CICLIC DE POTENŢIAL
Figura 11.7. Clasificarea metodelor voltametrice după baleiajul de potențial în timp
242
Metode voltametrice
11.3. VOLTAMETRIA CU ELECTROD PICURĂTOR DE

MERCUR. POLAROGRAFIA
Polarografia este un caz particular al voltametriei, în care se utilizează

ca electrod de lucru, electrodul picurător de Hg (Dropping Mercury Electrode
– DME) [1-6]. Polarografia a fost dezvoltată ca metodă de analiză în anul
1922, de către chimistul ceh Jaroslav Heyrovsky. Pentru meritul deosebit în
dezvoltarea polarografiei Heyrovsky a fost recompensat cu premiul Nobel
în domeniul chimiei în anul 1959, fiind considerat părintele metodelor
electrochimice moderne [8].
11.3.1. Electrodul picurător de mercur [1-5]
Schema de principiu a electrodului picurător de mercur este

Rezervor cu mercur
Furtun
Capilară de sticlă
Picătura de mercur
Figura 11.8. Electrodul picurător de mercur
243
Electrodul picurător de mercur (Dropping Mercury Electrode, DME)

este format dintr-un rezervor umplut cu mercur, montat la o anumită
înălțime, care alimentează o capilară cu un dimetru de ordinul 10 – 20 μm,
imersată în soluția de analizat. Mercurul picură cu un debit de 1 - 2
picături, la un interval de timp de 1 – 6 secunde. Picătura de mercur, care se
formează la vârful capilarei este electrodul de lucru în polarografie, căruia i
se modifică potențialul. Debitul mercurului depinde de diametrul capilarei
și înălțimea de montare a rezervorului.
În locul electrodului (DME) se utilizează electrodul de mercur cu
picătură supendată (Hanging Dropping Mercury Electrode – HDME). În cazul
electrodului HDME se formează o singură picătură de Hg, care rămâne
suspendată pe perioada măsurării de vârful capilarei. Caracteristicile
electrodului picurător de mercur sunt următoarele [1,2]:
1. Este o suprafață care se reînoiește la fiecare picătură, eliminându-se
contaminarea datorită adsorbției altor specii pe suprafața picăturii;
2. Aria suprafeței picăturii de mercur este reproductibilă, astfel și
curentul de difuzie este reproductibil de la o picătură la alta;
3. Este o suprafață mereu în creștere, ceea ce face ca picătura de
mercur să fie înconjurată de soluție proaspătă, neepuizată, ca
urmare a descărcării electrice a speciilor;
4. Datorită suprafeței mici și timpului de viață scurt, reducerea
concentrației speciilor în soluție, ca urmare a descărcării electrice
este neglijabilă;
5. Mercurul formează amalgame cu metalele (MeHg). Formarea
amalgamelor reduce potențialul de descărcare a metalelor, ceea ce
face posibilă determinarea ionilor metalelor alcaline (Na+ și K+) la
potențiale mai mici de descărcare;
6. Hidrogenul are o supratensiune mare de descărcare pe mercur, ceea
ce permite efectuarea de analize polarografice în soluții relativ acide
(pH = 3);
7. Electrodul picurător de mercur are un domeniu catodic mai larg
decât cel anodic;
8. Domeniul catodic este limitat de reducerea unui ion din electrolitul
de bază utilizat la prepararea probei. De exemplu, în soluție
tampon amoniacal de NH4OH–NH4Cl, sau acetic de CH3COOH–
CH3COONa, domeniul catodic este limitat la (–1,8 V) de reducerea
ionului de hidroniu la acest potențial;
244
Metode voltametrice
H 3O  
 H  H 2O
1e
(1,8V ) (11.5)
9. Domeniul anodic este limitat la (+0,4 V) de oxidarea mercurului la

acest potențial;
2 Hg 
 Hg 22 
2e
(0,4V ) (11.6)
10. Deoarece domeniul catodic este mai larg, electrodul picurător de

mercur este utilizat în polarografie în primul ca și catod și mai puțin
anod.
Limitele domeniului catodic și anodic pentru electrodul picurător de

mercur și procesele limitative, pentru cele două domenii, în soluție de
tampon amoniacal, sau KCl sunt prezentate în Figura 11.9.
Domeniul catodic 0 – (-1.8) V Procesul limitativ

în tampon amoniacal, sau 2e  0.4V
i/μA  Hg2 
2 Hg 
2
acetic
Domeniul catodic 0 – (-1,9) V
Domeniul anodic
în KCl 0,1 mol l-1
Domeniul catodic 0 – (+0,4) V
+ 0,4
0 E/V
-1,8
-1,9 Domeniul
anodic
1e  1.8V
H 3O  
 H  H 2O Soluţie de bază NH4OH - NH4Cl
sau CH3COOH - CH3COONa
1e  1.9V
K   Hg 
 K ( Hg ) Soluţie de bază KCl 0,1 mol l-1
Procesul limitativ
Figura 11.9. Domeniul catodic și anodic și procesele limitative în soluție tampon

amoniacal, acetic sau KCl
245
11.3.2. Necesitatea îndepărtării oxigenului din electrolitul de

bază înainte de baleiaj sau înregistrarea polarogramei [1,2].
Figura 11.10 prezintă polarograma unei soluții de bază de NH4OH–

NH4Cl sau CH3COOH–CH3COONa, prin care s-a barbotat azot înainte de
baleiajul de potențial (A), și prin care nu s-a barbotat azot (B).
Dacă se barbotează azot prin soluția de bază se obține polarograma
(A), cu un salt de curent la (–1,8 V), datorat descărcării ionilor de hidroniu
pe electrodul (DME).
Dacă nu se îndepărtează O2 din soluție, prin barbotare de azot, se
obține polarograma (B), cu două salturi de curent la (–0,05 V) și (–0,9 V),
datorate reducerii O2 pe electrodul (DME) în două trepte [1]. Aceste
descărcări determină interferențe cu ionii analiților din soluția de analizat.
Prezența O2 în soluție compromite domeniul catodic pentru electrodul
(DME). Astfel, îndepărtarea O2 din soluție prin barbotare de azot, timp de
câteva minute înainte de înregistrarea polarogramei este obligatorie [1,2].
Curent (μA)
4e 
O2  4 H  
 2 H 2O
B
H 3O  
1e
H  H 2O
A
2e 
O2  2 H   H 2O2
-0,05 -0,9 -1,8 Potenţial (V)
Figura 11.10. Polarograma unei soluții de bază de NH4OH–NH4Cl sau

CH3COOH–CH3COONa, prin care s-a barbotat azot înainte de baleiajul de potențial
(A), și prin care nu s-a barbotat azot (B). Adaptare după [1]
246
Metode voltametrice
11.3.3. Înregistrarea voltamogramelor. Mărimi caracteristice

determinate din voltamogramă [1,2]
Se consideră Figura 11.11, care reprezintă schema de principiu a unui

voltametru cu electrod picurător de mercur. Elementele componente ale
voltametrului sunt:
1. Celula voltametrică/polarografică;
2. Microampermetru și înregistrator;
3. Voltmetru;
4. Potențiometru;
5. Sursă de curent continuu.
Elementele componente ale celulei și rolul lor sunt următoarele [1]:
1. Electrodul picurător de mercur ca electrod de lucru, de regulă catod
(potențialul său este modificat după un anumit regim, de exemplu
liniar în timp sau puls diferențial);
2. Electrodul de referință de calomel sau Ag/AgCl utilizat pentru
măsurarea potențialului electrodului picurător de mercur;
3. Contraelectrodul necesar pentru închiderea circuitului electric;
4. Electrolitul de bază cu ionii de analizat.
Microampermetru Înregistrare i=f(E)

N2
Electrod de referinţă
(calomel sau Ag/AgCl)
Sursă de curent
Potenţiometru
continuu
Contraelectrod
(anod)
Electrolit de bază cu ioni analit (Men+)

Electrod picurător de Hg
(electrod de lucru) - catod
Figura 11.11 Voltametru cu electrod picurător de mercur (polarograf)
247
Elementele componente ale electrolitului de bază și rolurile lor sunt

următorele [1,2]:
1. Un electrolit suport inert chimic, aflat în exces, prin care se mențin
ionii în soluție, prin complexare și se elimină transportul de masă
prin migrație. Exemple de electrolit suport: soluția tampon de
NH4OH–NH4Cl cu pH 9,25, soluția tampon de CH3COOH–
CH3COONa cu pH 4,6 sau soluția de KCl 0,1 mol l-1 cu pH 7;
2. Un agent reducător (sulfit de sodiu), pentru fixarea O2 dizolvat în
soluție. În locul sulfitului se barbotează N2 prin soluție înainte de
înregistrare polarogramă;
3. Câteva picături de gelatină 0,01% ca agent tensioactiv pentru
reglarea vâscozității electrolitului de bază și astfel reducerea
transportului de masă prin convecție, care poate apărea prin
agitarea soluției la căderea picăturii de Hg;
4. Ionii analiților.
Se consideră electrolitul de bază, soluția de tampon acetic cu pH 4,6 în
care, se pun câteva picături dintr-o soluție, care conține ioni de Cd2+ și Zn2+.
Prin soluție se barbotează timp de câteva minute N2, înainte de baleiajul de
potențial al electrodului picurător de mercur. Se consideră un baleiaj liniar
de potențial în timp și unul de puls diferențial, când peste potențialul liniar
variabil în timp se aplică periodic pulsuri de curent cu o tensiune de 50 mV.
În cazul baleiajului cu puls de curent se măsoară diferența de curent,
înainte și după puls, prin care se obține o creștere a curentului de difuzie,
care crește cu timpul, respectiv o scădere a curentului capacitiv (vezi Figura
11.3). Simultan cu baleiajul de potențial se măsoară curentul, care trece prin
celulă și se înregistrează voltamograma/polarograma, curent în funcție de
potențial, i = f(E). În cazul baleiajului liniar de potențial se obține
voltamograma din Figura 11.12a, cu salturi de curent în formă de (S), iar în
cazul baleiajului cu puls diferențial, voltamograma din Figura 11.12b, cu
salturi de curent în formă de pic.
Sub acțiunea diferenței de potențial ionii de Cd2+ și Zn2+ migrează spre
catod, în cazul de față picătura de mercur de la vârful capilarei. Când
potențialul picăturii atinge o valoare necesară, are loc procesul de reducere
a ionilor de Cd2+ și Zn2+ pe suprafața picăturii și se observă o creștere a
curentului, care trece prin celulă. Astfel, se înregistrează
voltamograma/polarograma, care este reprezentarea grafică a curentului în
funcție de potențial, i = f(E).
248
Metode voltametrice
(a)
Potenţial (V)
Timp (s)
Potenţial (V)
(b)
Timp (s)
(a)
Curent(µA)
idl/2 idl
Cd2+ Zn2+
E1/2= - 0,55V E1/2 = - 0,97 V
Potenţial (V)
(b)
Curent (μA)
ip
Cd2+ Zn2+
E1/2= - 0,55V E1/2 = - 0,97 V
Potenţial (V)
Figura 11.12 Forma potențialului electrodului picurător de mercur, E = f(t) și a

voltamogramelor pentru voltametria cu baleiaj liniar de potențial (a)
și puls diferențial (b). Condiții de lucru: tampon acetic pH = 4,6
249
Speciile ionice se descarcă pe rând în funcție de potențialul de

reducere, ordinea fiind Cd2+ la potențialul de (-0,55 V) și Zn2+ la potențialul
de (-0,97 V). Procesele de reducere sub formă de amalgam sunt
următoarele:

Cd 2   Hg 
 Cd ( Hg )
2e
 0,55V (11.7)

Zn 2   Hg 
 Zn( Hg )
2e
 0,97V (11.8)
Dacă se continuă baleiajul de potențial, voltamograma se termină cu

reducerea ionilor de H3O+ la potențialul de (-1,8 V). Astfel, în mediu acid
sau bazic pot fi determinate voltametric toate metalele, care au potențialul
standard de reducere până la cel al hidrogenului (-1,8 V).
Interpretarea voltamogramei/polarogramei [1-4]. Fiecare voltamogramă
este caracterizată de doi parametri, care pot fi determinați experimental din
voltamograma înregistrată:
1. Curentul limită de difuzie (idl), sau curentul de pic (ip)
2. Potențialul de semiundă (E1/2)
Curentul limită de difuzie (idl) sau înălțimea voltamogramei, respectiv
curentul de pic sunt direct proporționale cu concentrația speciei, care s-a
redus/oxidat. Fiind mărimi cantitative se utilizează la determinarea
concentrației ionilor în voltametrie.
Curentul limită de difuzie in cazul utilizării electrodului picurător de
mercur se calculează cu ecuația lui Ilkovic [1-4]:
idl  n  D1 / 2  m 2 / 3  t d1 / 6  c (11.9)
Unde, D – este coeficientul de difuzie a formei oxidate sau reduse din

soluție; n – numărul de electroni implicați în procesul de oxido-reducere;
m – debitul masic al mercurului; td – timpul de viață a picăturii de mercur;
c – concentrația formei oxidate sau reduse din soluție.
Conform ecuației lui Ilkovic rezultă următoarele:
1. Creșterea liniară a curentului limită de difuzie cu concentrația (c) a
speciei oxidate sau reduse din soluție, de unde rezultă posibilitatea
determinării concentrației prin metodele voltametrice;
2. Creșterea curentului limită de difuzie cu timpul de viață (td) a
picăturii de mercur sau aria suprafeței picăturii;
3. Creșterea curentului limită de difuzie cu debitul masic al
mercurului (m).
250
Metode voltametrice
Aria picăturii de mercur crește cu debitul masic al mercurului și

timpul conform ecuației [1,2]:
A  0.85  m1 / 3  t 1 / 3 (11.10)
Conform ecuațiilor (11.9 și 11.10), rezultă posibilitatea creșterii
curentului limită de difuzie prin creșterea debitului și a timpului de viață a
picăturii. Deoarece se dorește un consum cât mai mic de mercur, rămâne
posibilitatea creșterii sensibilității metodelor voltametrice prin creșterea
timpului de viață a picăturii de mercur. Astfel, în locul electrodului
picurător de mercur, se utilizează electrodul de mercur cu picătură
suspendată (Hanging Dropping Mercury Electrode – HDME). În cazul
electrodului HDME, se formează o singură picătură de Hg, care rămâne
suspendată de vârful capilarei pe perioada măsurării, crescând astfel
timpul de viață a picăturii, care determină creșterea curentului limită de
difuzie la aceeași concentrație și astfel creșterea semnificativă a sensibilității
(cu cel puțin un ordin de mărime) [1,2].
În ecuația (11.9) sunt două constante și anume, constanta capilarei (K),
care caracterizează electrodul picurător de mercur și constanta curentului
de difuzie (I), care caracterizează procesul de reducere sau oxidare pe
electrod [2].
K  m 2 / 3  t d1 / 6 (11.11)
I  n  D1 / 2 (11.12)
Datorită faptului că parametrii din cele două constante sunt greu de
determinat experimental, determinarea concentrației în voltametrie implică
etalonarea pe baza unor soluții cu concentrație cunoscută [1].
Potențialul de semiundă (E1/2) este la jumătatea înălțimii undei
voltametrice (idl/2), sau la punctul de inflexiune in cazul baleiajului liniar
de potențial, fiind similar cu potențialul de pic pentru voltametria cu puls
diferențial [1-3].
Expresia potențialului procesului de reducere, în cazul utilizării
electrodului de mercur este următoarea [1,2]:
0.059 f  Dred1/ 2
0.059 i i
E  E a0  log ox  log dl d (11.13)
n f red  Dox
1/ 2
n id
251
Unde E a0 - este potențialul standard de reducere a cationului metalic

(Men+) ca amalgam pe electrodul de mercur; fox și fred – factorul de activitate
a formei oxidate și reduse, care depind de tăria ionică a electrolitului de
bază; Dox
1/ 2
și Dred
1/ 2
- coeficentul de difuzie a formei oxidate și reduse: n –
numărul de electroni implicați în proces; idl și id – curentul limită și curentul
instantaneu de difuzie.
Primii doi termeni reprezintă potențialul formal standard de reducere
sau potențialul de semiundă [1,2].
0.059 f  Dred1/ 2
E a0  E1 / 2  E a0 
,
log ox (11.14)
n f red  Dox
1/ 2
Potențialului de semiundă este o mărime calitativă, pe baza căruia se

identifică speciile ionice din probă, care s-au descărcat pe electrod. Din
expresia (11.14) rezultă următoarele [1,2]:
1. Potențialul de semiundă nu depinde de concentrație și este o
mărime calitativă. Indiferent de mărimea concentrației potențialul
de semiundă are aceeași valoare;
2. Potențialul de semiundă depinde de tăria ionică a electrolitului de
bază prin factorii de activitate ai formei oxidate și reduse;
3. Potențialul de semiundă depinde de natura ionului prin
coeficientul său de difuzie și potențialul standard de reducere sub
formă de amalgam;
4. Potențialul de semiundă este egal cu potențialul standard formal de
reducere pe electrodul de mercur;
5. În condițiile în care coeficienții de difuzie și factorii de activitate
sunt egali, potențialul de semiundă este egal cu potențialul
standard de reducere sub formă de amalgam pe electrodul de
mercur.
Valorile potențialelor de semiundă pentru unii cationi metalici în
diferite soluții de bază sunt prezentate în Tabelul 11.1. De asemenea, Figura
11.13 prezintă voltamograma cu puls diferențial de potențial înregistrată
pentru o probă, care conține Cd2+, Cu2+, Pb2+ și Zn2+ în soluții de bază de
tampon acetic, amoniacal și KCl. Poate fi observată dependența E1/2 de
natura ionului, natura și pH-ul electrolitului de bază. Cele mai mari
diferențe se observă pentru ionul de Cu2+, care pot fi puse pe seama
252
Metode voltametrice
complexării ionilor de Cu2+, fiind cunoscută tendința acestui ion în formare

de complecși.
Tabel 11.1. Efectul naturii și pH-ului electrolitului de bază asupra potențialelor

de semiundă (V) a cationilor metalici
Electrolit pH Zn2+ Cd2+ Pb2+ Cu2+

1 mol l-1 NH4OH/1 mol -1 NH4Cl 10,35 -1,09 -0,769 -0,487 -0,210
1 mol l-1 NH4Cl cu adaos de NH4OH 9,25 -1,04 -0,683 -0,452 -
1 mol l-1 NH4OH cu adaos de HCl 8,50 -1,030 -0,633 -0,447 -0,331
0,05 mol l-1 cu adaos de NH4OH 9,25 -1,010 -0,588 -0,437 -0,235
0,02 mol l-1 NH4OH cu adaos de HCl 8,50 -1,020 -0,633 -0,437 0,306
0,01 mol l-1 CH3COONa cu adaos de CH3COOH 4,60 -0,970 -0,553 -0,371 -0,047
0,02 mol l-1 KCl 5,20 -0,975 -0,568 -0,366 -0,004
Cd
Pb
Zn Cu
0,02 mol l-1 NH3/NH4+
pH 8,50
Zn
Cd Pb
0,02 moli l-1 KCl Cu
pH 5,20 Zn Cu
Cd
0,01 moli l-1 CH3COONa Pb
pH 4,60
Figura 11.13 Voltamogramele pentru un amestec de Cd2+, Cu2+, Pb2+ și Zn2+ obținute
prin voltametria cu puls diferențial în diferite soluții de bază
253
11.4. VOLTAMETRIA DE STRIPARE [1-5,9,10]
În voltametria de stripare, analiza are loc în două etape:

1. preconcentrarea speciilor analitice pe electrodul de lucru (electrodul de
mercur) în soluție agitată; 2. înregistrarea voltamogramei prin redizolvarea
speciilor depuse pe electrod, prin baleiajul de potențial și soluție neagitată.
În cazul determinării cationilor metalici se utilizează voltametria de
stripare anodică, a cărui principiu este prezentat în Figura 11.14.
E0Cd2+/Cd = -0.55 V
Eliminare O2 prin purjare de N2 E0Zn2+/Zn = -0.9 7 V

fără aplicare potenţial Preconcentrare Baleiaj anodic de potenţial
+2e--
Cd2+ + Hg → Cd(Hg)
+2e- Echilibrare
Zn2+ + Hg → Zn(Hg)
ip ip
-2e- -2e-
Zn(Hg) → Zn2+ + Hg Cd(Hg) → Cd2+ + Hg
-0,97 -0,55
V V
Figura 11.14 . Principiul voltametriei cu stripare anodică. (a) Variația potențialului în

timp E = f(t). (b) voltamograma de stripare a unui amestec de Cd 2+ și Zn2+ în soluție de
tampon acetic pH 4,6 și electrod HDME.
Se consideră o soluție tampon de acetat de concentrație 0,01 mol l-1 cu

pH 4,6, care conține câteva picături dintr-o soluție, care conține ioni de Cd2+
și Zn2+ cu potențialele de semiundă de (-0,55 V), respectiv (-0,97 V). Înainte
254
Metode voltametrice
de etapa de preconcentrare se elimină oxigenul din soluție, prin barbotare

de azot timp de 120 s. În etapa de preconcentrare, electrodul HDME este
catod și se realizează preconcentrarea ionilor metalici în soluție agitată
timp de 60 s, la un potențial mai negativ decât potențialul de semiundă al
cationilor metalici ce urmează a fi analizați (exemplu -1,2 V). La acest
potențial se reduc ambii ioni și se preconcentrează cele două metale sub
formă de amalgam pe electrodul de mercur. Agitarea soluției favorizează
transportul de masă spre picătura de mercur prin convecție, care se opune
epuizării soluției în imediata apropiere a suprafeței picăturii, și astfel
suprafața picăturii de mercur este înconjurată tot timpul de soluție
proaspătă, ceea ce determină creșterea cantității de cationi metalici, care se
reduc, și astfel creșterea cantității de metale depuse pe picătura de mercur.
În ultima parte a preconcentrării se oprește agitarea soluției timp de 5 s
(perioadă de echilibrare), necesară liniștirii soluției. In următoarea etapă,
cea de stripare, se realizează un baleiaj anodic al potențialului electrodului
de mercur (de la minus spre plus) în soluție neagitată, când transferul de
masă este prin difuzie, care limitează valoarea curentului faradaic. Are loc
redizolvarea prin oxidarea anodică a Cd și Zn pe electrodul de mercur la
potențialele corespunzătoare de semiundă, caracteristice celor două metale.
Astfel în etapa de stripare se înregistrează voltamograma, prin înregistrarea
curentului de difuzie în funcție de potențial, i = f(E). În cazul utilizării
voltametriei cu puls diferențial de potențial se obține voltamograma
prezentată în Figura 11.14b, cu două picuri unul la (-0,55 V) și altul la (- 0,97
V), datorită redizolvării Cd și Zn la cele două potențiale. Curentul pe pic
este direct proporțional cu masa depusă în etapa de preconcentrare.
Sensibilitatea metodei de stripare depinde de timpul de preconcentrare,
viteza de amestecare a soluției în timpul preconcentrării, suprafața picăturii
de mercur. Metoda de stripare cu electrod HDME se caracterizează prin cea
mai mare sensibilitate, prin factorii mari de preconcentrare ai ionilor
metalici, suprafața mare a picăturii de mercur și timpul lung de viață al
acesteia, reducerea curentului capacitiv cu timpul (t-1/3), prin utilizarea
pulsului de potențial și creșterii curentului faradaic cu timpul (t1/6). În
aceste condiții voltametria cu redizolvare anodică asigură cele mai mici
limite de detecție, și astfel posibilitatea determinării concentrațiilor extrem
de mici de metale în apă. De regulă, un timp de preconcentrare de 60 – 70 s
este suficient pentru a atinge aceste performanțe.
255
11.5. DETERMINAREA CONCENTRAȚIEI PRIN METODA

ADAOSULUI STANDARD
În această metodă la un volum cunoscut din proba de analizat aflată în

soluția de bază, se adaugă volume cunoscute dintr-o soluție stoc, care
conține elementele de analizat, în concentrații cunoscute. Se înregistrează
voltamogramele cu stripare anodică și electrod HDME pentru probă și
probă cu adaosuri. Se determină valoarea curentului de pic pentru fiecare
element. Se trasează dreapta de etalonare, curent de difuzie în funcție de
concentrația adăugată, și se determină concentrația elementului în proba de
analizat la intersecția dreptei cu axa OX. Modul de preparare a probelor și
dreapta de etalonare în metoda adiției standard și determinarea
concentrației sunt prezentate în Tabelul 11.2 și Figura 11.15.
Tabel 11.2. Modul de preparare a soluțiilor în metoda adiției standard
Volum probă (ml) V0 V0 V0 V0

Volum adăugat din soluția stoc (ml) 0 V1 V2 V3
Concentrația necunoscută (ng l-1) cx cx cx cx
Concentrația adăugată (ng l-1) 0 ca1 ca2 ca3
Concentrația totală (ng l-1) cx cx + ca1 cx + ca2 cx + ca3
Curent pic (μA)
- cx Concentraţia adăugată (ng ml-1)
Figura 11.15. Determinarea concentrației prin metoda adiției standard
Avantajele metodei adiției standard sunt următoarele:

1. La metoda dreptei externe de calibrare trebuie refăcută matricea
probei analitice în toate etaloanele;
256
Metode voltametrice
2. La metoda standardului de adiție, matricea din etaloane se prepară

chiar din probă și astfel sunt eliminate în mare parte erorile
sistematice, care provin din efectele de matrice;
3. Precizia, dar mai ales corectitudinea metodei standardului de adiție
sunt mai bune decât cele ale metodei dreptei de etalonare externe.
11.6. DETERMINAREA CONCENTRAȚIEI de Cd2+, Cu2+, Pb2+

Zn2+ DIN APĂ FOLOSIND VOLTAMETRIA CU STRIPARE
ANODICĂ CU PULS DIFERENȚIAL ȘI ELECTRODUL HDME
Concentrația cationilor metalici se determină prin metoda adaosului

standard, folosind tamponul acetic de concentrație 0,1 mol l-1 acid
acetic/acetat de sodiu ca soluție de bază. Determinările se efectuează pe
Voltametrul 797 VA Computrace (Metrohm, Eleveția). Se utilizează
volametria de stripare anodică cu puls diferențial de potențial pe electrodul
HDME. Principiul este descris la paragrafele 11.4 și 11.5.
11.6.1. Reactivi, soluții stoc, etaloane și probe de apă
Pentru determinare sunt necesare următoarele soluții: 1. soluția de tampon

acetic 0,1 mol l-1 CH3COOH/CH3COONa (pH = 4,6) ca soluție de bază
preparată din acetat de sodiu, la care se adaugă acid acetic glacial în
picături, până se obține pH-ul 4,6 măsurat on-line cu un pH-metru;
2. soluție stoc multielement de concentrație 5 μg ml-1 Zn2+, 2 μg ml-1 Pb2+,
1 μg ml-1 Cd2+ și Cu2+ preparată din soluții monoelement de 1000 μg ml-1
prin diluții succesive; 3. probe de apă potabilă, de fântână, suprafață, etc.
Soluție stoc multielement. Se prepară soluții monoelement de 100 μg ml-1 în
balon cotat de 100 ml în mediu apos. Într-un balon cotat de 100 ml se
pipetează 5 ml din soluția de 100 μg ml-1 Zn2+, 2 ml din soluția de 100
μg ml-1 Pb2+ și câte 1 ml din soluțiile de 100 μg ml-1 Cd2+ și Cu2+, și se aduce
la cotă cu apă. Această soluție multielement se utilizează pentru adaos la
proba de analizat în metoda standardului de adiție.
11.6.2. Instrumentație.
Determinările se efectuează folosind Voltametrul 797 VA Computrace

(Metrohm, Elveția), care se operează conform instrucțiunilor de utilizare.
257
11.6.3. Interpretarea rezultatelor la determinarea voltametrică a

metalelor din apă
Pentru fiecare metal se trasează dreapta de etalonare, prin metoda

adaosului standard, prezentată la paragraful 11.5, prin reprezentarea
grafică a curentului în funcție de concentrația adăugată, i=f(ca). Calculul
concentrației adăugate se efectuează pentru 10 ml de apă și se ține cont de
volumul adăugat din soluția stoc și concentrația în această soluție
(paragraful 11.6.1). Se calculează parametri dreptei de etalonare (panta,
intersecția cu axa și coeficientul de corelație). Rezultatele se notează. Prin
înlocuirea valorii zero a curentului în ecuația dreptei se calculează
concentrația de metale în apa analizată. Se compară valorile obținute cu
valorile maxime admise în apa potabilă, conform legii 458/2002 privind
calitatea apei potabile în România [11]. Condițiile de lucru și rezultatele se
centralizează în tabele și se comentează.
Pentru fiecare element se calculează limitele de detecție din parametri
dreptelor de etalonare (detalii Capitolul 2, paragraful 2.4). Limitele de
detecție se centralizează în tabel și se comentează capacitatea analitică a
metodei voltametrice, față de valorile maxime admise a metalelor în apa
potabilă. Metoda este potrivită dacă, limitele de detecție sunt de 10 ori mai
mici decât valorile maxime admise.
BIBLIOGRAFIE:
seventh edition, Saunders College Publishing: Philadelphia, 2017
1987.
3. Tănase, Gh., Tehnici Electrochimice în Bioanaliză – Principii Generale, Ed. Didactică și
Pedagogică R. A., București, 1997.
New York, 2001.
5. Bond, A., Broadening Electrochemical Horizons: Principles and Ilustration of Voltametric and
Related Techniques, Oxford, 2013.
6. IUPAC, Compendium of Chemical Terminology, Second edition, Gold Book, 1997.
7. Cotrell, F. G., Z. Physik.Chem., 1903, 42, 385.
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Jaroslav_Heyrovsky (Accesat 1 iunie 2017)
9. Compton, R. G., Banks, C. E., Understanding Voltametry, Second edition, Imperial Colege,
Londra, 2011.
258
Metode voltametrice
10. Bard, A. I., Stratmann, M., Encyclopedia of Electrochemistry, Vol. 9, Editor Wilson, G. S.,
New York, 2002.
11. Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile.
https://lege5.ro/Gratuit/heztcojy/legea-nr-458-2002-privind-calitatea-apei-potabile.
(Accesat 28.02.2018)
259
INDEX
Absorbanţă, 75 - aplicaţii, 83 - 105

- dependenţă de concentraţie, 77 - culoarea berii, 96 – 100, 101, 102
- formula de calcul, 76 - culori complementare, 98
- legea Lambert-Beer, 75 - dependenţa de concentraţie, 77
Absorbţie, 65 - determinare acid benzoic în suc, 83 -
- atomică, 109 88
- de fond, 124 - determinare azotit în carne, 89 - 95
- moleculară, 73 - instrumentaţie, 79 -82
Absorbţie atomică, 65, 109 - legea Lambert-Beer, 75
- aplicaţii, 127 - 140 - pincipiu, 73,
- caracteristici, 112 - schema bloc, 74, 81
- dependenţa de rezoluţie, 114 - spectrometru dublu fascicul, 80, 82
- dependenţa de tipul sursei, 114 - spectrometru monofascicul, 80, 82
- de înaltă rezoluţie, 120 Absorbtivitate, 77
- de joasă rezoluţie, 114 - atomică, 113
- instrumentaţie, 117, 126 - caracterul calitativ, 78
- în flacără, 109 - definiţie, 37
- lampa cu catod cavitar, 115 - molară, 77
- lampa de xenon, 122 - unitate de măsură, 77
- procese suferite de probă, 111 Amăreala berii, 96, 100, 103
- schema bloc, 65, 110 - calculul gradului de amăreală, 100
- spectrometrul AAS-1, 117 - compuşi cu gust amar, 96
- spectrometrul ContrAA 300, 126 - definiţie, 100
Absorbţie atomică de înaltă rezoluţie, 114 - determinare prin absorbţie
- aplicaţii, 130 - 140 moleculară UV-Vis, 100, 103
- caracteristici, 125 - preparare probă, 103
- dependenţa de rezoluţie, 114, 120 Analit, 24
- instrumentaţie, 126 Analiză acid benzoic din suc, 83
- principiu, 124 - analiză calitativă acid benzoic, 86
- spectrometru ContrAA 300, 126 - analiză cantitativă acid benzoic, 86
Absorbţie atomică de joasă rezoluţie, 114 - calcul concentraţie, 88
- aplicaţii, 127 - 130 - metoda absorbţie moleculară
- caracteristici, 114, 125 UV-Vis, 83
- dependenţa de rezoluţie, 114 - preparare etaloane, 84
- instrumentaţie, 117 - preparare probă, 84
- lampa cu catod cavitar, 115 - reactivi, 84
- pricipiu, 116 Analiza apă, 154, 257
- spectrometru AAS-1, 117 - prin FAES, 154 – 159
Absorbţie moleculară, 34, 61, 65, 73 - prin voltametrie, 257 - 258
- absorbtivitate molară, 77 Analiză azotit, 89
- amăreala berii, 96, 100, 103 - analiză calitativă azotit, 93
- analiză cantitativă azotit, 93 Caracteristici de performanţă, 29

- calcul concentraţie, 95 - domeniul dinamic, 35
- metoda Griess, 90 - exactitatea, 30
- preparare etaloane, 92 - limita de detecţie, 36
- preparare probă, 91 - limita de determinare, 36
- reactivi, 90 - liniaritatea, 35
- reacţii chimice, 90 - precizia, 30
Analiză calitativă, 78, 86, 93 - robusteţea, 35
Analiză cantitativă, 25, 78, 86, 93 - selectivitatea, 33
Analiză elemente din sol, 127, 177 - sensibilitatea, 33
- prin HR-CS-FAAS, 127 Caracterul dual al radiaţiei, 82
- prin ICP-AES, 177 - caracterul de particulă, 52
Analiză instrumentală, 19 - caracterul de undă, 52
- etalonare instrument, 21, 23 Caracterul de particulă al radiaţiei
- metode directe de analiză, 20 electromagnetice, 53
- metode indirecte de analiză, 21 - energia fotonului, 53
- schema bloc, 21, 22 - intensitatea, 54
Analiză spectrală, 60 - puterea radiantă, 54
- calitativă, 78, 86, 93 Caracterul de undă, 52
- cantitativă, 25, 78, 86, 93 - lungimea de undă, 52
Analiză suplimente alimentare, 132, 193 - frecvenţa, 52
- prin HR-CS-FAAS, 132 - numărul de undă, 53
- prin ICP-AES, 193 Celula galvanică, 214
Aplicaţii absorbţie, 83, 89, 96, 127 - anod, 214
- amăreala berii, 96, 100, 103 - catod, 214
- culoarea berii, 96 – 100, 101, 102 - entalpie liberă, 215
- determinare azotit, 89 - 95 - lanţ electrochimic, 224, 226, 230, 231,
- moleculară UV-Vis, 83, 89, 96 - potenţial, 215
Arsen, 192, 185 - semireacţii electrochimice, 214
- determinare în apă, 132, 182 Celula pH-metrică, 224
- determinare în sol, 132, 182 - electrod compus, 227
- derivatizare la hidrură, 182 - electrod cu membrană de sticlă 226
- determinare prin HG-ICP-AES, 182 - electrod extern de Ag/AgCl, 226
- determinare prin HG-HR-CS- - expresie potenţial, 231
QFAAS, 132 - soluţii tampon de pH, 232, 234
- generator de hidrură, 183 Celula electrolitică, 216
- preparare etaloane, 132, 186 - anod, 216
- prelucrare probă, 133, 187 - catod, 216
- prereducere cu KI, 185 - entalpie liberă, 216
- prereducere cu L-cisteină, 185 - lanţ electrochimic, 217, 224, 226,
Autoabsorbţie, 150 - potenţial, 218
Bandă de trecere spectrală, 114 - semireacţii chimice, 217
Buget de incertitudine, 30 Clasificarea metodelor spectrale, 56
Calculul mediei, 31, 44 - după puterea radiaţiei, 57
- interval de încredere, 31, 44 - după metodologie, 60
Calibrare/etalonare, 25 Clasificarea erorilor, 31,
- adiţie standard, 256 - întâmplătoare, 31
- dreapta de calibrare, 25 - sistematice, 31
- externă, 25 Coeficient de corelaţie, 27
262
Index
Coeficient de determinare, 27 - reactivi de derivatizare, 132, 137, 183,

Coeficientul lui Student, 45 186, 189
Concentraţia caracteristică, 34 Derivatizare la hidrură, 182
Concentraţia echivalentă fondului, 34, 35 - aplicaţii ale HG, 132, 137, 182, 189
Corecţia de fond în metoda HR-CS-AAS, - arsen, 132, 182
123 - generator de hidrură, 134, 184
Criterii de performanţă, 29 - prereducere cu KI, 133,185
- domeniul de liniaritate, 26 - prereducere cu L-cisteină, 185
- exactitatea, 30 - principiu, 182
- gradul de regăsire, 32 - procese chimice, 185
- limita de detecţie, 36 - reactivi de derivatizare, 132, 137, 183,
- limita de determinare, 36 186, 189
- selectivitatea, 33 - sisteme de derivatizare la HG, 184,
- specificitatea, 33 134
Criteriul 3σ, 36 Derivatizare la vapori reci, 137, 189
Criteriul 3sy/x, 39 - mercur, 137
Culoare bere, 97 - 99 - principiu, 189
- calcul culoare bere, 98 - procese chimice, 189
- culori complementare, 98 - reactivi de derivatizare, 137, 189
- grade de culoare, 98, 99 Detectorul CCD, 123, 173
- metoda cu iod, 97, 101 - caracteristici, 174
- metoda spectrofotometrică, 97, 101 - construcţie, 174
Curba de etalonare, 25 - funcţionare, 174
- coeficient de corelaţie, 27 - utilizare, 123, 174
- coeficient de determinare, 27 Determinare Ca prin FAES, 147, 154
- domeniu dinamic, 26 Determinare Cu prin LR-LS-FAAS, 127, 128,
- ecuaţia curbei, 26 130
- limita inferioară domeniu dinamic, Determinare K prin FAES, 154
26 Determinare Li prin FAES, 154
- limita superioară domeniu dinamic, Determinare Na prin FAES, 154
26 Determinare multielementală prin
Curent capacitiv, 239 HR-CS-FAAS, 130
Curent de difuzie, 239, 240, 242, 250 Determinare simultană elemente prin FAES,
- curent limită de difuziune, 242 ,249, 157
250 Determinări multielementale în voltametrie,
- ecuaţia lui Cotrell, 242 252, 257
- ecuaţia lui Ilkovic, 250 Determinare Zn prin LR-LS-FAAS, 127 - 130
Curentul faradaic, 239 Deviaţie standard, 30, 43
Derivatizare, 132, 137, 182 Deviaţie standard relativ procentuală, 30, 43
- aplicaţii, 132 – 140, 182 – 192 Difracţia de raze X, 58
- borohidrură de sodiu, 132, 137, 183, Difuzie, 240
186 Distribuţia Boltzmann, 145
- clorură stanoasă, 137, 189 Distribuţia datelor, 43
- definiţie, 182 Distribuţia Gauss, 44
- la hidrură, 182 Distribuţiade probabilitate, 44
- la vapori reci, 189 Domeniu de liniaritate curbă
- principiu, 182, 189 de etalonare, 26
- procese chimice, 185, 186, 189 Domeniul IR, 58
Domeniul microundelor, 59
Domeniul razelor X, 57
263
Domeniul undelor radio, 59 - de măsură, 221, 226

Domeniul UV-VIS, 58 - de referinţă, 221, 224
Dreapta de etalonare, 26 Emisie atomică, 63, 143, 161
- coeficient de corelaţie, 27 Erori întâmplătoare, 30
- ecuaţie, 26 Erori sistematice, 32
- panta, 26 Etalonare pH-metru, 231
- trasare dreaptă etalonare, 25 Etalonare voltametru, 256
Ecuaţia dreptei de etalonare, 26 - metoda adiţiei standard, 256
Ecuaţia lui Cotrell, 242 Expresie potenţial celulă electrolitică, 217
Ecuaţia lui Einstein, 53 Expresie potenţial celulă galvanică, 216
Ecuaţia lui Ilkovic, 250 Expresie potenţial celula pH-metrică, 231
Ecuaţia lui Nernst, 212 Flamfotometru, 144
Efect de matrice, 35, 150 Fluorescenţa de raze X, 57
Electrodul cu picătură suspendată, 244 Fotometru de flacără, 144
- avantaje, 244 Foton, 53
Electrodul de Ag/AgCl, 224 - energia fotonului, 53
- construcţie, 224 Funcţia de etalonare, 23
- de refernţă extern, 226 Generator de hidrură, 184
- de referinţă intern, 226 - construcţie, 184
- expresie potenţial, 225 - în flux continuu, 184
- lanţul electrochimic, 225 - în flux discontinuu, 134
- utilizare în potenţiometrie, 226 - funcţionare,184
Electrodul de referinţă, 220, 224 247 Grad de regăsire, 32
- caracteristici, 220 Intensitate linie spectrală, 65, 149
- electrodul de Ag/AgCl, 224 - dependenţă de energia de excitare,
- de referinţă extern, 226 65, 146, 149
- de referinţă intern, 226 - dependenţă de temperatură, 65, 146,
- utilizare în potenţiometrie, 225, 226 149
Electrodul de sticlă sensibil la pH, 226 Interferenţa de ionizare, 150
- calibrare electrod, 231 Interval încredere medie, 31, 45
- construcţie, 226 Introducerea probelor lichide, 111, 144, 169,
- electrodul compus de pH, 227 170
- expresie potenţial, 229 - în flacără, 111
- funcţionare, 227 - în plasmă, 169
- lanţul electrochimic, 226 - prin nebulizare pneumatică, 111, 169
- potenţial de asimetrie, 229 Lampa cu catod cavitar, 115
- soluţii tampon de calibrare, 232, 233 - construcţie, 116
Electrodul indicator, 221 - spectru de emisie, 116
Electrodul picurător de mercur, 243 - utilizare LR-LS-AAS, 116
- caracteristici, 244 Limita de detecţie, 36
- construcţie, 243 - criteriul 3σ, 36, 38
- domeniu anodic, 245 - criteriul 3sy/x, 39, 40
- domeniu catodic, 245 - definiţie, 36
- electrodul cu picătură suspendată, Limita de determinare, 38
244 Lot, 24
Electrozi, 220, 221, 222 Matricea probei, 24
- clasificare, 221, 222 Măsurare paralelă, 25
Măsurare secvenţială,25
- cu mecanism electronic, 222
Măsurare repetată, 43
- cu mecanism ionic, 222
Metoda adaosului standard, 256
264
Index
Metoda calibrării externe, 26 Plasma cuplată inductiv, 164

Metode spectrale, 51 - aplicaţii, 177 - 202
- absorbţie atomică în flacără, 109 - caracteristici, 167
- absorbţie IR, 55, 58 - formare, 166
- absorbţie moleculară UV-Vis, 73 - sursă ideală 167
- difracţia de raze X, 58 - temperatură, 168
- emisie atomică în flacără, 109 - torţa, 164
- emisie atomică în ICP, 161 Populaţie, 44
- fluorescenţa de raze X, 57 Potenţialul de semiundă, 251
- RES, 59 - expresie, 251,
- RMN, 59 - caracterul calitativ, 252
Metode la curent faradaic zero, 210 Precizia, 30
- curent de difuzie, 242, 250 - deviaţie standard, 31
- curent limită de difuzie, 242, 250 - deviaţie standard relativă, 31
- strat de difuzie, 241 - interval de încredere, 31
- transport de masă prin difuzie, 241 - repetabilitatea, 32
Metode în domeniul razelor γ, 57 - reproductibilitatea, 32
- activare cu neutroni, 57 Precizia şi exactitatea, 33
Metode în domeniul razelor X, 57 Probă de analizat, 23
- difracţia de raze X, 57 Probă de control, 32
- fluorescenţa de raze X, 58 Probă etalon, 23, 24
Metode la curent faradaic Probă fortificată, 32
diferit de zero, 210, 237 Probă martor/banc, 23, 24
Metode spectrale în domeniul Probă de laborator, 24
microundelor, 59 Proba iniţială, 24
- RES, 59 Procedură operaţională de laborator, 24
Metode spectrale în domeniul Protocol, 24, 25
undelor radio, 59 Radiaţie electromagnetică, 51
- RMN, 59 - componentă electrică, 51
Microspectrometrul HR-4000, 153, 157 - componenta magnetică, 51
Mostre, 24 Raport semnal-fond, 34, 35
Nebulizator concentric Meinhardt, 170 Raport semnal-zgomot, 34, 35
Nebulizator cu fluxuri perpendiculare, 170 Regiunea analizei calitative, 37
Nebulizare pneumatică, 111, 144, 169 Regiunea analizei cantitative, 37
Nebulizator pneumatic, 111, 144, 169 Regiunea analizei semicantitative, 37
- concentric Meinhardt, 170 Schema bloc absorbţie atomică, 65, 117, 125
- cu fluxuri perpendiculare, 170 Schema bloc absorbţie
Nivele energetice cuantificate, 61, 62 moleculară UV-Vis, 81
- electronice, 61, 74 Schema bloc emisie atomică, 63
- excitate, 62, 74 Schema bloc voltametru cu baleiaj liniar de
- fundamental, 62, 74 potenţial, 238
- rotaţionale, 61, 74 Schema de extracţie BCR, 196
- vibraţionale, 61, 74 - principiu extracţie, 196
Nivele energetice excitate, 62, 74 - procedură secvenţială, 198, 199
Nivel energetic fundamental, 62, 74 - reactivi, 199
Parametri statistici, 43 Schema funcţională spectrometru
pH-metria directă, 233 ICP-AES, 163
pH-metria indirectă, 231, 232, 233 Semireacţie electroactivă electrod, 214, 215
pH-metru, 220, 224, 233 Semnificaţia limitei de detecţie, 36
Sensibilitatea de calibrare, 34
265
Sensibilitatea analitică, 34 Voltametria de stripare anodică, 253

Spectrometre ICP-AES, 171 Voltametrie, 237
- secvenţial, 172 - adiţie standard, 256
- simultan, 175 - analiză metale în apă, 257
Spectrometrie de emisie atomică, 63, - curent de difuzie, 242, 250
- în flacără, 143 - de stripare, 253
- în plasmă, 161 - diferenţială, 249
- intensitate linie spectrală, 65, 149 - ecuaţia lui Ilkovic, 250
- schema bloc, 65 - electrod picurător de mercur, 243
Spectrometrie de emisie atomică - potenţial de semiundă, 251
în flacără, 143 - principiu, 237
- flacăra acetilenă-aer, 110 - voltametru, 237, 238, 247
- flacăra metan-aer, 147 Voltametru, 238, 247
- microspectrometru Ocean Optics, - cu baleiaj liniar de potenţial, 242, 245,
153, 157 249
- principiu, 143 - cu puls diferenţial, 249
- procese suferite de probă, 144 - elemente componente, 238, 239, 247
- schema funcţională spectrometru - schema, 247
FAES, 144
- spectrometru AAS-1, 152
- spectru de emisie în flacără, 147, 148,
149
Spectrometrie de emisie atomică în ICP, 161
- aplicaţii, 177 - 202
- introducere probe, 169
- principiu, 161
- schema bloc ICP-AES, 163
- spectrometrul CIROSCCD, 175
- torţa ICP, 164
Spectrometru secvenţial Czerny-Turner, 172
Spectrometru simultan Puschen-Runge, 175
Spectrometrul AAS-1, 152
Spectrometrul ContrAA 300, 126
Spectrometrul SPECTRO CIROSCCD, 175
Spectrul electromagnetic, 54
Studiu interlaborator, 32
Tehnică de analiză, 24, 25
Testul t, 46
- verificarea a două medii, 46
- verificarea mediei cu valoarea
adevărată, 46
Testul Q (Dixon), 46
- valori extreme, 47
- valorile coeficientului Q, 48
- verificarea valorilor extreme, 48
Torţa de plasmă ICP, 164
Voltametria cu baleiaj liniar de potenţial,
242, 245, 249
Voltametria cu puls diferenţial, 249
266

Carte Laborator Metode Instrumentale de Analiza - Aplicatii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Laborator Metode Instrumentale de Analiza - Aplicatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Cuvânt înainte ....................................................................................................13

1. Principiile metodelor instrumentale de analiză ......................................19

2. Caracteristicile de performanţă ale metodelor instrumentale

3. Interpretarea statistică a rezultatelor analitice .........................................43

4. Metode spectrale de analiză ........................................................................51

4.3. Clasificarea metodelor spectrale .........................................................56

5. Spectrofotometria de absorbţie moleculară UV-Vis ...............................73

5.8.2. Metode de determinare a culorii echivalente a berii .....................97

6. Spectrometria de absorbţie atomică în flacără .......................................109

6.10.1. Reactivi, soluţii stoc şi etaloane ...................................................132

7. Spectrometria de emisie atomică în flacără ............................................143

8. Spectrometria de emisie atomică în plasma cuplată inductiv .............161

8.2.2. Introducerea probelor în plasma cuplată inductiv ......................169

8.7. Specierea metalelor din sol/sedimente prin extracţie

9. Metode electrochimice de analiză ...........................................................209

10. Potenţiometria ............................................................................................219

11. Metode voltametrice .................................................................................237

11.3.2. Necesitatea îndepărtării oxigenului din electrolitul de bază

Metodele instrumentale de analiză sunt metode de vârf de analiză

capitole şi prezintă progresiv aspectele teoretice, instrumentale şi aplicative

g Ponderea statistică a particulelor

m Panta dreaptă de etalonare

ABSTRACT: În acest capitol sunt prezentate principiile metodelor instrumentale de

1.1. CLASIFICAREA METODELOR ANALITICE

În conformitate cu Figura 1.1. metodele analitice se clasifică în două

Metode chimice clasice

Figura 1.1. Clasificarea metodelor analitice

Din categoria metodelor clasice de analiză, cele mai utilizate sunt

Metodele clasice sunt metode directe de analiză, în care se determină

Precipitatea Ba2+ cu SO42- Titrarea NaOH cu HCl

Soluţie cu SO42- V1 ml soluţie HCl concentraţie (c) mol l-1

Se precipită Ba2+, se filtrează precipitatul de Se titrează până la echivalenţă cu soluţie de

Ba 2  SO42  BaSO4  NaOH  HCl  NaCl  H 2O

În cazul precipitării ionilor de Ba2+, peste probă se adaugă soluţie de

precipitat sau volumul de titrant) şi pe baza reacţiei chimice, sau a legii

În cazul metodelor instrumentale de analiză se realizează o prelucrare

Figura 1.3. Schema bloc a unui aparat de analiză instrumentală cu etapele de

Proba de analizat constituie sursa de informaţii de intrare, care

ultima etapă se determină o relaţie de dependenţă între semnalele măsurate

Determinarea potenţiometrică a pH-ului; pH = - log[H+]

[H+] Electrod de sticlă Amplificare potenţial mV/pH

Metode optice de analiză

Concentraţie Fotomultiplicator Amplificare curent mA/Concentraţie

Figura 1.4. Schema bloc a prelucrării informaţiei într-o metodă electrochimică

În cazul determinării pH-ului, instrumentul poartă denumirea de

În cazul unei metode optice detectorul este un fotomultiplicator, care

Figura 1.5. Semnificaţia funcţiei de etalonare/calibrare, S = f(c) în metodele de analiză

1.2. CLASIFICAREA ŞI COMPONENTELE PROBELOR

În analiza instrumentală se operează cu trei tipuri de probe prezentate

Tipuri de probe Probele etalon

Proba martor, blanc sau referinţă

Figura 1.6. Tipuri de probe utilizate în metodele instrumentale de analiză

Proba de analizat/analitică sau necunoscută este proba, care se

prelevează cantităţile necesare pentru analiză, denumite probe analitice,

FAAS Absorbţie ICP-AES GFAAS

Proceduri, ISO ISO 6332 ISO 11885 ISO 8294

1.3. ETALONAREA INSTRUMENTULUI. CURBA DE

Spre deosebire de tehnicile clasice de analiză (gravimetrie, titrimetrie)

metode relative, se impune etalonarea sau calibrarea [18]. Adesea, relaţia

Figura 1.8. Prezentarea unei curbe de etalonare sau de calibrare descrisă de o

Concentraţia necunoscută (cx) a analitului din proba de analizat se

domeniul dinamic, pentru a evita erori mari în analiză. Parametrul statistic,