Curs 4 – Cărbunii

I. Generalităţi
Creşterea în ultimii ani a costului ţiţeiului, declanşarea la nivel mondial a “crizei petrolului”
a rentabilizat exploatarea cărbunelui, chiar şi pentru utilizări energetice, mai ales a exploatărilor
situate în apropierea marilor centrale energetice. Cărbunele rămâne unul din cei mai utilizaţi
combustibili clasici, datorită marilor rezerve existente (8.600 milioane tone).
Cărbunii naturali se găsesc în scoarţa terestră sub formă de straturi mai mult sau mai puţin
uniforme ca grosime şi calitate, fiind intercalaţi între straturile de rocă sedimentară. Ei s-au format
prin dezagregarea chimică a masei vegetale şi reconstituirea materialului sub acţiunea diverşilor
factori, care au acţionat în absenţa aerului, în decursul erelor geologice.
Două treimi din producţia mondială de cărbune se extrage de următoarele state: Rusia, SUA,
China, Polonia, Marea Britanie.
Tehnologiile moderne de prelucrare a cărbunilor se referă, în special la transformarea
acestora în produse gazoase şi lichide, cu numeroase utilizări în industria chimică. Pe lângă
utilizarea cărbunilor drept combustibili, aceştia servesc ca materii prime pentru industria chimică, şi
anume ca surse de hidrocarburi aromatice (benzen, toluen, xileni, fenoli, crezoli, etc.), amoniac, sulf,
metanol, acid acetic, etanol şi chiar etenă.

II. Istoricul utilizării cărbunilor

Cărbunele a fost cunoscut încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în China era utilizat cu cca.
1000 de ani î.d.H. În Europa primele exploatări superficiale, locale de cărbune sunt semnalate în sec.
X.
În ţara noastră, prima cocserie a fost construită la Anina în 1862, iar a doua cocserie s-a
construit la Reşiţa în 1864. În anul 1955 a intrat în funcţiune uzina cocso-chimică de la Hunedoara.
S-au dezvoltat în acelaşi timp şi secţiile chimice ale acestei cocserii. S-a elaborat semicocsificarea
în pat (strat) fluidizat, construindu-se la Călan în 1957 prima instalaţie industrială din lume de acest
gen.
Geologii cred că zăcămintele de cărbune subterane s-au format în urmă cu aproximativ 250 -
300 milioane de ani, când o mare parte din Pământ a fost o mlaștină acoperită cu păduri dease și
zone abundente în vegetaţie. Pe măsură ce plantele și copacii au murit, s-au scufundat sub suprafață
umedă Pamantului, unde din lipsă de oxigen s-a încetinit degradare acestora și astfel s-a format
turba, cărbunele inferior cel mai sărac în carbon şi cu puterea calorică cea mai scăzută. De-a lungul
erelor geologice s-au format apoi noi păduri și plante noi care au înlocuit vegetația moartă, care

1
apoi s-au scufundat, de asemenea, în pământul mlăștinos, formând noi straturi de cărbune. Cu
trecerea timpului și prin acumulare de căldură, straturile subterane de vegetație în descompunere au
început să se acumuleze, devenind bine stratificate și comprimate, dând naștere diferitelor tipuri de
cărbune, fiecare cu un conţinut diferit de carbon: antracit, cărbune bituminos, sub-bituminos, lignit,
huilă.
Geologul englez William Hutton (1798-1860) a ajuns la această concluzie în 1833, când a
descoperit prin examen microscopic că toate varietățile de cărbune sunt de origine vegetală, diferind
doar prin compoziţia vegetală a acestora. Datorită originii sale străvechi cărbunele, la fel ca petrolul
și gazele naturale, sunt denumiţi combustibili fosili.
Zăcămintele de cărbune astfel formate apar în sub fomă de filoane în roci sedimentare,
având diferite grosimi, aflate la diferite adâncimi de la suprafaţa terestră până la sute de metri în
adâncime.1

III. Clasificarea cărbunilor

Din punct de vedere geologic, cărbunii sunt roci sedimentare de natură organică şi sunt
cunoscuţi, aşa după cum am mai menţionat sub denumirea generică de combustibili solizi fosili.
Clasificarea cărbunilor se poate face având în vedere gradul de incarbonizare, utilizările lor,
etc.
Din moment ce diferitele zăcăminte de cărbuni s-au format în condiții diferite de
temperatură și presiune, cantitatea de oxigen eliminată va fi diferită în straturile de cărbune.
Produsele de carbonificare sunt împărțite în patru categorii majore, pe baza conținutului de carbon
al materialului.

Figura 1. Grosimea stratului de zăcământ de cărbune în funcţie de adâncimea şi temperatura

din stratul de formare.

2
 După cum se ştie conținutul de carbon furnizează cea mai mare parte din valoarea puterii
calorice a cărbunelui. Cu cât este mai mare raportul carbon: oxigen din cărbune, cu atât potențialul
de energie pe care-l conţine acesta este mai mare. Astfel, pe baza acestui criteriu, există mai multe
categorii de cărbune: turbă, cărbuni bruni, lignit, cărbune sub-bituminos (lemnos), bituminos
(pietros) şi antracit.
Turba se caracterizează prin prezenţa în structura sa a elementelor vegetale, care nu au
reuşit să se descompună şi prin conţinutul de acizi humici şi sărurile acestora. Deoarece are un
conţinut ridicat de azot, fosfor şi potasiu, se poate utiliza în unele cazuri ca îngrăşământ agricol.
Turba are un aspect pământos, de culoare galben-deschis, până la brun-închis, cu un conţinut de
cenuşă variabil, care însă nu scade sub 10%.
Puterea sa calorică atinge 4.000 kcal/kg.
În România zăcăminte de turbă se găsesc în bazinele Dorohoi, Dornei, Mureşului, Ciucului.
Cărbunii bruni se caracterizează prin absenţa elementelor vegetale nedescompuse şi prin
transformarea parţială a acizilor humici în humine. Au un conţinut de cenuşă cuprins între 1-30%.
Puterea calorică a cărbunilor bruni este de 4.500 – 7.000 kcal/kg. Sunt cei mai puţin metamorfozaţi,
au aspect pământos, sunt sfărâmicioşi şi se numesc cărbuni bruni pământoşi. Zăcăminte
importante sunt în bazinele Rovinari, Căpeni – Baraolt.
Cărbuni bruni lemnoşi (ligniţi) au o structură lemnoasă, moale, de culoare de la brun-
deschis la brun-închis. Este un cărbune foarte tânăr geologic. Se compune în principal din material
comprimat, lemnos deshidratat. Conținutul său de carbon fix variază între 20-35% din masă.
Zăcăminte din aceşti cărbuni se găsesc la Filipeştii de Pădure, Doiceşti, Cărbuneşti. Acesta este
folosit în principal pentru producerea de energie electrică.
Cărbunii sub-bituminoşi sunt, de obicei, de culoare negru-mat. Au un conținut de carbon
cuprins între 35-45%. Deși valoarea puterii calorice pentru acet tip de cărbune (sub-bituminos) este
mai mică decât a cărbunelui bituminos, conţinutul relativ scăzut de sulf și de ardere îl face mai
curat şi mai atractiv decât alte tipuri de cărbune.
Cărbuni bruni pietroşi - bituminoşi pot avea aspect mat sau de smoală, asemănător cu
huila, de care se deosebesc prin faptul că lasă urmă brună pe porţelanul poros. Cărbunele bituminos
este moale, întunecat și dens. Acesta are un conținut mic de apă și a pierdut în timpul procesului de
incarbonizare cele mai multe impurități, cu excepția sulfului. Se aprinde repede, producând o
flacără galbenă, mult fum, cenuşă și compuși volatili pe bază de sulf. Conținutul său de carbon
variază 45-80%. Zăcăminte de acet tip se întâlnesc în bazinele Comăneşti, Almaşului, Mehadia.
Cărbunele bituminos este folosit pentru a genera energie electrică și este transformat în cocs pentru
utilizarea în industria siderurgică.

3
 Huilele se caracterizează prin absenţa acizilor humici, prezentând o mare varietate, unele
tipuri apropiindu-se de ligniţi, altele de antracit. Au o culoare neagră, structură compactă, formaţă
din fâşii mate ce alternează cu fâşii lucioase. Au o putere calorică de cca. 8.500 kcal/kg. Zăcăminte
de huilă se găsesc în Valea Jiului, la Anina.
Huilele pot fi de mai multe tipuri :
 huile grase – de culoare negru lucios, cu conţinut mare de substanţe volatile, arde cu
flacără lungă ;
 huile semigrase – sau cocsul brun ;
 huile slabe.
Antracitul are gradul de carbonificare (incarbonizare) cel mai avansat, fiind cărbunele
superior. Are o culoare neagră, cu luciu metalic, structură compactă, un conţinut de cenuşă de sub
5% şi o umiditate de sub 2%. Antracit are cel mai mare conținut de carbon (80-96%). Puterea sa
calorică este cuprinsă între 8.500 – 9.500 kcal/kg, cea mai ridicată dintre toţi carbunii. Arde foarte
curat şi, de aceea este uneori denumit « cărbune fără fum ». Rezervele de antracit de de planetă
sunt relativ reduse, prin comparaţie cu celelalte tipuri de cărbune.
În timp ce alte rezerve de cărbune sunt clasificate drept sedimentare, antracitul este
considerat metamorfic. Aceste depozite s-au format în perioada Carboniferului, când America de
Nord, de Sud şi Europa s-au ciocnit, formând un super-continent, Pangea. Deoarece depozitele de
antracit au fost expuse de-a lungul erelor geologice la temperaturi anormal de ridicate, adesea,
aspectul lor tectonic este de structură muntoasă densă şi compactă. Glaciaţiile ulterioare au erodat
aceste zone muntoase tectonice formate, estimându-se că aproape 95% din antracitul format a fost
erodat, din păcate înainte ca omul să fi început exploatarea minieră a acestuia, din acest motiv
rezervele de antracit de de planetă fiind relativ reduse, prin comparaţie cu celelalte tipuri de cărbune.
Datorită unei rezistenţe ridicate la compresiune şi puterii sale calorice cea mai mare,
antracitul poate înlocui cocsul metalurgic.
După cum am văzut, în categoria cărbunilor superiori sunt incluşi cărbuni cu grad avansat
de carbonificare, începând cu cărbunele brun mat şi continuând cu huilele, iar litotipii (categorii
de cărbune clasificate după caracterisicile petrografice) acestora se disting între ei după luciu,
stratificaţie, culoare, spărtură, etc. Datorită creşterii gradului de carbonificare, litotipii carbunilor
superiori sunt mai omogeni, mai bine individualizaţi.
Criteriile utilizate în separarea litotipilor cărbunilor superiori sunt: luciul, culoarea,
stratificaţia (textura).
Utilizând aceste criterii în carbunii superiori distingem următorii litotipi:
 cărbune lucios (vitren)
 cărbune semilucios (claren)

4
  cărbune mat (duren) şi
 cărbune fibros (fuzen).
Datorită alternanţei acestor litotipi, cea mai mare parte a cărbunilor superiori, în special o
parte a cărbunilor bruni lucioşi şi a huilelor, aceştia prezintă un aspect stratificat, dungat în spărtura
perpendiculară pe stratificaţie.
1) Cărbunele lucios (vitren), definit de Stopes (1919), este frecvent întâlnit în huile,
unde formează benzi mai mari de 3 mm, frecvent centimetrice, de culoare neagră
cu luciu sticlos (vitros), de unde şi numele litotipului. Vitrenul apare frecvent
fisurat şi are o spartură neregulată, uneori con-coidală.
2) Cărbunele semilucios (claren) apare frecvent în benzi milimetrice, mai rar
centimetrice, în cărbunii bruni lucioşi şi în huilele cu grad de carbonificare mai
scăzut. Clarenul are o textură fin stratificată, culoare neagră, luciu smolos, mai
slab comparativ cu cel al vitrenului.
3) Cărbunele mat (duren) se prezintă sub forma de benzi milimetrice, rar
centimetrice, de culoare neagră, până la cenuşie, fără luciu, aspru la pipăit pe
suprafeţele de stratificaţie; poate fi confundat cu şisturile cărbunoase.
4) Cărbunele fibros (fuzen) este asemănător tăciunilor rămaşi nearşi de la foc, este
fibros, are culoare neagră şi luciu mătăsos. Prin uşoara atingere cu degetul,
produce înegrirea acestuia.

IV. Compoziţia chimică a cărbunilor

Complexul de substanţe denumit cărbune este format dintr-o masă organică, o masă
anorganică, materii volatile şi apă.
Masa organică este formată din substanţe care conţin oxigen, hidrogen, azot şi sulf. Sulful
se găseşte în cărbuni şi în stare liberă. Este un element nedorit, fiind extrem de poluant. Conţinutul
în sulf este variabil între 2 – 6 % şi mai rar între 7 – 9 %. Cărbunii româneşti au un conţinut de
aproximativ 2,5 – 3 % S.
Materiile volatile sunt produsele ce se elimină din masa cărbunelui anhidru, la încălzire, în
absenţa aerului, la temperaturi de 850 – 900ºC. Procentrul de materii volatile şi analiza lor
elementală dau indicaţii asupra gradului de carbonificare (incarbonizare) a cărbunilor, deoarece
începând de la turbă – cu cca. 70% materii volatile, valoarea acestui parametru scade până la sub
5%, în cazul antracitului.

5
 Figura 2. Unitaţile structurale pentru diferite tipuri de cărbune : (a) – antracit ; (b) – cărbune
bituminos; (c) – cărbune semi-bituminos ; (d) – cărbune brun

Masa anorganică este formată din substanţe minerale, care prin calcinare se transformă în
cenuşă. Principalii componenţi ai cenuşii sunt SiO2, Fe2O3, Al2O3, CaO (~95%), MnO, K2O, Na2O
(restul de 5%). În cenuşa unor cărbuni s-au găsit germaniu, molibden, wolfram, vanadiu, titan,
nichel, cobalt, uraniu. Important pentru cenuşă este punctul de topire, care este de dorit să fie cât
mai ridicat. Când acesta este coborât, focarele cuptoarelor trebuie să fie prevăzute cu dispozitive
pentru eliminarea acesteia. Cenuşa de culoare albă este mai refractară, pe când cea de culoare
închisă se topeşte la temperaturi mai scăzute – conţine oxizi de fier.
Umiditatea reprezintă apa conţinută într-un cărbune. Umiditatea liberă se elimină prin
uscare. Umiditatea higroscopică se elimină prin uscare la 105ºC, iar apa de constituţie se elimină
doar prin încălzire la temperatură mai ridicată.
În Tabelul 1 este prezentată compoziţia elementală a principalelor tipuri de cărbuni.
Materialul genetic iniţial. Teoria formării zăcămintelor de cărbuni fosili prin degazarea
chimică a masei vegetale şi reconstituirea materialului sub acţiunea diverşilor factori care au
acţionat în cursul erelor geologice este astăzi total recunoscută. Iniţial, materialul devenit în primă
instanţă turbă este îngropat tot mai adânc şi sub acţiunea temperaturii şi presiunii ridicate, sunt

6
intensificate reacţiile chimice de reducere a cantităţii de lignină (îndepărtarea oxigenului, via
expulzarea CO2 şi H2O).
Tabelul 1. Compoziţia elementala a principalelor tipuri de cărbuni.
Tip cărbune Conţinut în % de masă
C H O N
Turbă 50-60 5-6 30-38 2
Cărbune brun 57-65 5-6 32-34 1,5
Lignit 60-82 4-5 5-20 0.8
Huilă 79-90 4-5 15-20 0,8
Antracit 90-95 1-1,5 2,5-5 urme

În acest proces, se formează legături carbon-carbon între inele aromatice vecine,

producându-se un material dur, negru, bogat în conţinut de carbon, denumit “cărbune”.
În condiţii extreme de presiune şi temperatură produsul final al procesului este forma cea
mai compactă de cărbune, şi anume grafitul, care este o formă de carbon, în care straturile de
carbon sunt aranjate în planuri de inele aromatice condensate (Figura 3).
Concentraţia C în grafit este de 100%, dar este un material extrem de greu combustibil.

Figura 3. Structura grafitului.2

Procesul de conversie a materialului vegetal organic în cărbune este numit incarbonizare

(carbonificare).
În Figura 4 se poate observa prezența evidentă de materii vegetale existente în proba de
turbă în partea stângă.
În urma incarbonizării materialul devine tot mai "mineral" în aspectul său.
Cu cât cărbunele este mai compact, cu atât este mai greu şi prezintă luciu mai intens.

7
Figura 4. Probe de diferite tipuri de cărbune (turbă, lignit, cărbune bituminos, huilă, antracit).
Diferenţele macroscopice dintre ele.

În Figura 5. este prezentată schematic obţinerea cărbunilor prin incarbonizare, pornind de la

materialul vegetal iniţial, care se transformă iniţial în turbă, apoi în lignit, cărbuni sub-bituminoşi,
bituminoşi şi, în final se obţine materialul carbonifer cel mai compact şi de cea mai bună calitate –
antracitul.

Figura 5. Obţinerea cărbunilor din materialul vegetal iniţial sub acţiunea presiunii,
temperaturii, timpului şi adâncimii stratului de formare a zăcământului.

În afara substanţelor necombustibile, plantele sunt constituite în general din 60 – 70 %

celuloză (inclusiv polizaharide), 20 – 25 % lignină şi 4 – 5 % proteine, grăsimi, ceruri, etc.
Compoziţia elementală a carboformatorilor este prezentată în tabelul 2.

8
 Tabelul 2. Compoziţia elementală (în % masă) a carboformatorilor din structura cărbunilor.

Carboformatori C H O N S
Celuloză 44,4 6,2 49,4 - -
Lignină 63,1 5,9 31,0 - -
Albumine 50-55 6,5-7,2 20-23 15-17 0,3-2,4
Grăsimi 76-79 11-13 10-12 - -
Ceruri 80-82 13-14 4-6 - -
Răşini 75,7 9,45 14,5 - 0,34

În Figura 6 este reprezentat o structură chimică aproximativă a cărbunelui bituminos.

OH OH
OH C2H5
H H
OH H H H
H H H
C
C O C C H
S
H N2 H H
H H H C O H O H
OH NH2 H OH S
CH3 H N2 O
S
H H H C H
CH3 H H CH3
H H H HH
H
C C S
N O H OH OH H
H H C
H N N OH
H O H
H SH O H
H C H
H S H H C H H H H H
H C H H
HO N O H SH
H C H H H
H H H OH
S H H H
H H2 H C C
N H
H2 H
H
H2 H C
H H H H
O H H
H
H H H
H2
HO H

Figura 6. Reprezentarea schematică a cărbunelui bituminos.2

În procesul de incarbonizare se obţine antracenul, care are o structură mult mai compactă,
aşa după cum apare în Figura 7.

9
 O

Figura 7. Reprezentarea schematică a antracitului.2

Bibliografie
1. http://www.chemistryexplained.com/Ce-Co/Coal.html
2. http://www.wou.edu/las/physci/GS361/Fossil%20fuels/Coal.htm

10