Sunteți pe pagina 1din 178

PREFAŢĂ

Lucrarea de faţă expune câteva probleme referitoare la poluarea


solurilor, urmărind familiarizarea studenţilor de la specializarea de
Ingineria şi protecţia mediului pentru agricultură cu complexitatea
problemelor pe care le pune acest fenomen. Solurile poluate reprezintă
un areal extins, în România, numai poluarea cu produse petroliere ocupă
peste 51 000 ha.
Cartea este structurată în şase capitole şi prezintă, într-o
succesiune logică, caracteristicile mediului geologic ce influenţează
procesul de poluare, sursele de poluare şi poluanţii ce afectează solul şi
subsolul, fenomenologia poluării şi câteva legi şi mărimi caracteristice ce
guvernează acest fenomen. In capitolul cinci sunt prezentate câteva
metode analize de laborator pentru determinarea caracteristicilor solului
şi a dimensiunii contaminării îar în ultimul capitolul sunt descrise metode
de bioremediere şi fitoremediere a solului.
In scopul măririi accesibilităţii materialului, prezentarea teoretică
este susţinută de o parte grafică la care se adaugă relaţii de calcul şi
tabele ce conţin coeficienţi utili în calculele inginereşti.
Cartea este rezultatul proiectului POSDRU 19/1.3/G/8867
“Dezvoltarea performanţelor de cercetare aplicativă pentru personalul din
învăţământul superior în domeniul protecţiei mediului şi al siguranţei
alimentare”, coordonat de Universitatea Valahia-Târgovişte în parteneriat
cu Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din
Bucureşti şi Universitatea din Molise – Italia, proiect derulat perioada
2009-2010, colectivul de autori aparţinând USAMV Bucureşti.

Sperăm că lucrarea va fi utilă tuturor celor care o vor consulta.

Autorii,

3
4
CUPRINS
Pag.
1. Introducere................................................................................................................... 7
2. Solul. Caracterizare generală..................................................................................... 11
2.1. Definiţie şi proprietăţi........................................................................................ 11
2.2. Distribuţia apei în sol......................................................................................... 17
2.3. Evaluarea elementelor chimice din sol............................................................. 20
3. Fenomenologia poluării solului, subsolului şi a pânzei freatice............................. 27
3.1 Generalităţi…………………………………………………………………………… 27
3.2 Sursele de poluare a solului……………………………………………………….. 28
3.3 Poluanţi caracteristici....................................................................................... 35
3.4 Procese de evoluţie a poluanţilor în sol............................................................ 37
3.5 Transportul poluanţilor insolubili........................................................................ 44
3.6 Legi generale care guvernează evoluţia poluanţilor în sol............................... 50
3.6.1 Gradul de saturaţie şi capacitatea capilară................................. 50
3.6.2 Legea Jurin-Borreli...................................................................... 52
3.6.3 Conductivitatea hidraulică şi Legea lui Darcy.............................. 54
3.6.4 Legea lui Fick – legea difuziei moleculare................................... 56
4. Poluarea produsă de agricultură................................................................................ 63
4.1. Preambul........................................................................................................... 63
4.2. Agricultura ca sursă de poluare........................................................................ 63
4.3. Riscul poluării mediului prin aplicarea pesticidelor şi îngrăşămintelor.............. 67
4.4. Poluanţi organici persistenţi (POPs) în pesticide............................................. 71
4.4.1. Caracteristicile Poluanţilor Organici Persistenţi........................... 73
4.4.2. Utilizarea pesticidelor care conţin POPs în România.................. 81
4.5. Alte forme de poluare din agricultură................................................................ 84
4.5.1. Impactul irigaţiilor asupra mediului.............................................. 84
4.5.2. Eroziunea solului – formă gravă de degradare a solului……….. 85
4.6. Măsuri de reducere a poluării în agricultură...................................................... 87
5. Metode de analiză a probelor de sol........................................................................... 89
5.1. Determinarea curbei granulometrice (Stas 1913/5-85)…………………………. 89
5.1.1. Analiza granulometrică prin metoda cernerii............................... 90
5.1.2. Analiza granulometrică prin metoda sedimentării........................ 92
5.2. Determinarea densităţii solurilor (STAS 1913/3–76)……………………………. 101

5
5.2.1. Metoda cu ştanţa....................................................................... 103
5.2.2. Metoda prin cântărire hidrostatică............................................. 105
5.3. Determinarea conţinutului de masă uscată şi apă raportat la masă (SR ISO 108
11465:1993)....................................................................................................
5.4. Determinarea permeabilităţii în laborator (STAS 1913/6-76)............................ 115
5.4.1. Metoda permeametrului cu gradient constant fără sucţiune……. 117
5.4.2. Metoda permeametrului cu gradient variabil................................ 121
5.5. Determinarea sucţiunii şi a curbei de reţinere a umidităţii................................. 123
5.5.1. Determinarea sucţiunii în aparate cu placă de sucţiune............. 127
5.5.2. Determinarea sucţiunii în aparatura cu membrană de 129
presiune.......................................................................................
5.6. Determinarea pH-ului şi conductivităţii solului cu aparatul HANNA HI 9828 132
(SR ISO
10390:1999)......................................................................................................
5.6.1. Metoda colorimetrică................................................................... 132
5.6.2. Metoda electrometrică................................................................. 133
5.6.3. Determinarea pH-ului solului cu ajutorul plantelor indicatoare.... 133
5.6.4. Metoda directă de determinare a pH-ului.................................... 133
5.7. Determinarea conţinutului de cloruri din sol 139
(SR ISO 9297:2001)..........................................................................................
6. Bioremedierea solurilor............................................................................................... 148
6.1 Introducere........................................................................................................ 148
6.2 Bioremedierea solurilor în cazul poluării cu hidrocarburi.................................. 148
6.2.1 Date generale.............................................................................. 148
6.2.2 Tehnologii de remediere in situ a solurilor poluate cu 154
hidrocarburi.................................................................................
6.2.2.1 Lucrări ameliorative propriu zise……………………... 155
6.2.2.2 Măsuri biologice pentru combaterea poluării............. 162
6.3 Tehnologii de fitoremediere a solurilor.............................................................. 164
6.3.1 Fitostabilizarea............................................................................. 166
6.3.2 Rizodegradarea.......................................................................... 167
6.3.3 Fitoacumularea........................................................................... 168
6.3.4 Fitodegradarea............................................................................ 170
6.3.5 Fitovolatilizarea........................................................................... 171
Glosar termeni.............................................................................................................. 175
Bibliografie.................................................................................................................... 179

6
Poluarea solului

Capitolul 1
Introducere

Pentru evaluarea corectă a poluării mediului geologic este


necesară cunoaşterea modului de evoluţie a poluanţilor în mediul
geologic, respectiv înţelegerea proceselor de transfer a poluanţilor dintr-
o fază în alta, în spaţiul tridimensional, dintr-un element al mediului
geologic în alt element al acestuia.
Fenomenele caracteristice evoluţiei poluanţilor în sol sunt -
procese chimice: oxidare, reducere, neutralizare, eliminare, substituţie,
procese biologice: procese metabolice, descompunere bacterială;
procese fizice: adsorbţie/desorbţie. Distribuţia/dispersia poluanţilor în
mediu poate fi caracterizată de fenomene de transfer de masă:
-transfer solid-lichid,
- transfer lichid-lichid,
- transfer lichid-gaz,
- bioacumulare (transfer apă-alte lichide).
Poluarea mediului geologic prin transfer de masă se dezvoltă în
sisteme eterogene, poluantul trecand dintr-o fază în alta - apă-aer, aer-
sol, apă-formaţiune geologică, aer-poluant, apă-poluant etc.- prin:
1)evaporare/condensare, 2)adsorbţie/desorbţie,
3)solubilizare/precipitare, etc.
Toate aceste trei categorii de fenomene (transport, transformare,
transfer de masă) se desfăşoară simultan în mediul geologic.
Atât procesele care se desfăşoară în sistemele omogene, cât şi
cele care se desfăşoară în sistemele eterogene depind de:
- proprietăţile poluantului,
- proprietăţile solului, formaţiunilor geologice, apelor subterane,
- proprietăţile mediilor cu care poluantul vine în contact (mediul
de transport, mediul receptor).

7
Poluarea solului

Pentru unii poluanţi solul reprezintă un mediu de transport - de


exemplu, poluanţii solubili în apă sunt transportaţi prin intermediul solului
ca factor de transport din precipitaţii în acvifer. Pentru alţi poluanţi solul
reprezintă un rezervor - de exemplu, pentru unele metale grele care
formează compuşi greu solubili.
Complexitatea mediului geologic determină, pe de o parte o
complexitate deosebită a evoluţiei poluanţilor şi dificultăţi în determinarea
extinderii ariei poluate şi a amplitudinii fenomenului de poluare, pe de
altă parte dificultăţi în alegerea celei mai adecvate tehnologii de
depoluare, din cauza costurilor, în principal.
Tehnicile de bioremediere şi fitoremediere sunt „prietenoase”
mediului şi reprezintă de fapt accelerarea unor procese care se produc în
mod natural doar că într-un timp mult mai îndelungat.
Bioremedierea se bazează pe activitatea microorganismelor care
metabolizează diferiţi poluanţi, pană la mineralizare. Pornind de la
activităţile degradative ale microorganismelor au fost elaborate
numeroase tehnologii de depoluare, cu denumirea generică -
bioremediere. Elaborarea acestora presupune cunoaşterea comportării şi
efectelor substanţelor poluante introduse în sol asupra ecosistemului,
selectarea unor microorganisme cu abilităţi degradative superioare şi
cunoaşterea căilor de optimizare a condiţiilor biodegradării. Cele mai
importante căi de optimizare constau în asigurarea unor condiţii de
mediu favorizante pentru creşterea şi multiplicarea microorganismelor
degradative şi anume: conţinuturi adecvate de azot, fosfor, potasiu,
calciu, magneziu, microelemente, umiditate, reacţie şi temperatură
optime. Aceşti parametri exercită influenţă direct asupra ratei de creştere,
numărului şi activităţii fiziologice a populaţiilor de microorganisme, iar
optimizarea lor este principalul mecanism de stimulare a biodegradării
substanţelor poluante. Principalii factori care favorizează biodegradarea
sunt: prezenţa si abundenţa agenţilor degradării (bacterii heterotrofe şi
microfungi), microorganismele asociate, care definesc gradul de

8
Poluarea solului

biodiversitate din solul contaminat, capacitatea de multiplicare a


microorganismelor, nivelul concentraţiei poluantului (ţiţeiului),
solubilitatea şi recalcitranţa poluantului, prezenţa altor agenţi toxici,
prezenţa nutrienţilor, perioada de contaminare, condiţiile fizico-chimice
ale solului (umiditate, temperatură, pH, Eh). Astfel, Z.O.Bell (1973)
demonstrează importanţa oxigenului necesar reacţiilor de oxidare ale
biodegradării, stabilind că pentru oxidarea completa a unui mililitru de
hidrocarbură sunt necesare 3-4 mg de oxigen.
Cercetările efectuate demonstrează că bioremedierea este o
metodă superioară de depoluare a solurilor, eficientă şi mult mai ieftină
comparativ cu metodele fizico chimice cunoscute. O cât mai bună
caracterizare a sitului şi o determinare cât mai precisă a naturii
biodegradabilităţii şi concentraţiei poluanţilori constituie factori decisivi
pentru alegerea tehnologiei de remediere optime (LeGrega et.al., 1994;
Atanassov, 1997). Pentru ca o tehnologie de bioremediere să poată fi
aplicată în vederea înlăturării unui poluant este necesar, în primul rand,
să se demonstreze că substanţa respectivă (sau amestecul de
substanţe) este biodegradabilă, iar în urma procesului de bioremediere
nu vor apărea efecte ecologice secundare nedorite (Leahy and Colwell,
1990).
Fitotehnologiile reprezintă un set de tehnologii pentru remedierea
sau reţinerea poluanţilor din sol, acvifer, ape de suprafaţă sau
sedimente. Unele din aceste tehnologii au devenit alternative atractive
altor tehnologii de decontaminare datorită costurilor relativ reduse şi a
esteticii siturilor plantate.
Fitotehnologiile utilizează plante în scopul remedierii
diferitelor medii contaminate cu diferiţi poluanţi. Metoda se poate aplica
in-situ sau ex-situ iar poluanţii care pot fi extraşi/fixaţi sunt: poluanţi
organici - produse petroliere, petrol brut, compuşi clorinaţi, pesticide,
substanţe explozibile şi poluanţi anorganici – săruri, metale grele, metale

9
Poluarea solului

şi substanţe radioactive. Mediile care pot fi astfel decontaminate sunt:


solul, subsolul, apa freatică, sedimentele şi apele de suprafaţă.
Mecanismele fitotehnologiei aplicate depind nu numai de tipul de
contaminant şi de mediul afectat de poluare ci şi de modul în care se
acţionează asupra poluanţilor. In principal, poluanţii pot fi reţinuţi,
stabilizaţi, asimilaţi, reduşi, degradaţi, metabolizaţi şi/sau mineralizaţi.
Pentru a obţine toate acestea, fitotehnologia adecvată trebuie proiectată,
dezvoltată şi implementată, pe baza studiilor şi cunoştinţelor privind
suprafaţa afectată, caracteristicile solului, hidrologia, clima, cerinţele de
operare şi mentenanţă, costurile, percepţia publicului şi legislaţia.
Fitotehnologiile se bazează pe fiziologia plantelor care utilizează
dioxid de carbon pentru fotozinteza biomasei, producerea de energie şi
eliberarea de O2 în atmosferă. Plantele preiau apa din sol şi o eliberează
prin transpiraţie, absorb substanţele organice dizolvate şi elimină produşi
fotosintetici în zona sistemului radicular (Taiz şi Zeiger, 1991).
Mecanismele utilizate de fitotehnologii pot fi clasificate astfel:
 Fitostabilizare – se bazează pe abilitatea plantelor de a
“sechestra” unii poluanţi anorganici în zona sistemului radicular;
 Rizodegradare – stabilizarea şi favorizarea biodegradării unor
poluanţi, în zona sistemului radicular;
 Fitoacumulare – absorbţia şi reţinerea substanţelor anorganice în
ţesutul plantelor;
 Fitodegradare – descompunerea unor poluanţi aflaţi în soluţia de
sol absorbită de plante, în ţesuturile plantei; această metodă
necesită prelucrări ulterioare a masei vegetale obţinute;
 Fitovolatilizare – preluarea contaminanţilor odată cu soluţia din
sol şi eliminarea compuşilor volatili în atmosferă.

10
Poluarea solului

Capitolul 2
Solul. Caracterizare generală
2.1. Definiţie şi proprietăţi

Solul reprezintă pătura superficială de la suprafaţa litosferei, în


grosime variabilă de la câţiva cm până la 2-3 m. Este format din trei
faze: solidă, lichidă şi gazoasă. Faza soIidă este constituită dintr-o
componentă minerală şi o componentă organică formată din materie
organică (humus), care conţine viaţa şi constituie, de fapt, orizontul
superior al solurilor urmat de un orizont de acumulare a argilei şi un
orizont format din material parental.
În funcţie de condiţiile genetice şi de evoluţia proceselor
geochimice şi biogeochimice s-au format diferite tipuri de soluri. Solurile
care apar pe teritoriul României sunt grupate în 10 clase şi 39 tipuri. La
nivel naţional este elaborată Harta solurilor din România, sc. 1 : 200.000
(ICPA).
Compoziţia şi modul de dispunere a elementelor componente ale
solului determină o serie de calităţi sau proprietăţi care influenţează
reţinerea şi migrarea poluanţilor.
Caracteristicile principale fizico-chimice sau biologice ale solurilor
influenţează la rândul lor comportarea poluanţilor în sol.
Conform Societăţii Elveţiene de Pedologie (1997), solul este
„învelişul extern al pământului care are proprietatea de a fi viu”
Marea specificitate a solului este aceea a alianţei între partea
minerală şi cea organică: apă, aer, 40% minerale şi 10% fracţiune
organică.
Solul reprezintă:
 Un mediu multifuncţional cu numeroase funcţii: suport
pentru organismele vii, rezervor de apă, oxigen, elemente
nutritive (azot, fosfor, potasiu dar şi calciu, sulf, sodiu,
magneziu, etc.), regulator al schimburilor şi fluxurilor între
11
Poluarea solului

ecosisteme, locul de transformare a materiei organice şi


sistem de epurare a substanţelor toxice.
 Organizare sistemică internă: există o dimensiune spatio-
temporală importantă- în funţie de locul unde se găseşte,
însumează climate diferite. In plus, timpul joacă şi el un rol
important, existând un continuum între aspectele micro şi
cel macro, caracteristicile microscopice influenţând nivelul
macroscopic.
 Adăposteşte o exclusivitate terestră.

Textura reflectă proporţia dintre particulele minerale cu diferite


dimensiuni (de la 0,002 la 200 mm, respectiv: argilă = 0-0,002 mm, praf =
0,002-0,02 mm, nisip fin =0,02-0,20 mm, nisip mijlociu = 0,20-0,50 mm,
nisip grosier = 0,50-2 mm, pietriş = 2-20 mm, bolovăniş = 20-200 mm).
De obicei, la definirea texturii unui sol se iau în considerare numai
ponderea argilei, prafului şi nisipului. Din combinarea acestor trei
categorii de particule rezultă diferite clase texturale în care, pe baza
analizei, se încadrează solurile.
Cu valorile ponderilor acestor particule se construiesc diagrame
ternare sectoriale care permit încadrearea unui anume sol investigat în
una din categoriile menţionate. Încadrarea optimă a texturii unui sol se
face după curba granulometrică, trasată pe baza analizelor
granulometrice de laborator. Pentru evaluarea poluării solului este
importantă cunoaşterea variaţiei texturii pe profil.
Structura solului reprezintă proprietatea acestuia de a se
desface în agregate/fragmente de diferite forme şi dimensiuni la o
anumită umiditate, sub acţiunea unei forţe moderate.
Structura solului (forma, dimensiunile şi modul de aranjare a
agregatelor) determină în mod direct porozitatea solului şi indirect viteza
de pătrundere a apei, aerului şi poluanţilor în sol. Uneori substanţele
organice din sol, precum şi compuşii de fier, aluminiu şi calciu

12
Poluarea solului

cimentează fracţiunile nisipoase, prăfoase şi argiloase în formaţiuni


stabile numite agregate. În astfel de soluri se întâlnesc atât pori
necapilari, prin care sub influenţa gravitaţiei, apa şi poluanţii se infiltrează
în sol, cât şi pori capilari, în interiorul agregatelor, care asigură reţinerea
apei şi poluanţilor de către sol.
Densitatea aparentă a solului reprezintă masa unităţii de volum,
care include atât particulele individuale, cât şi spaţiul porilor. Acest
indicator reprezintă raportul dintre masa solului complet uscat şi volumul
total de probă recoltată în structura naturală a solului. Densitatea solului
reprezintă numai densitatea părţii solide a solului. Valoarea medie a
densităţii solului este de 2,65 g/cm3.
Porozitatea solului reprezintă totalitatea spaţiilor libere dintre
agregate şi din interiorul agregatelor de sol. Porii capilari au dimensiuni
de 10 – 50 µ şi favorizează reţinerea apei şi a poluanţilor. Porozitatea
influenţează viteza de infiltraţie a fluidelor şi capacitatea de înmagazinare
a acestora în sol.
Permeabilitatea solului reprezintă proprietatea acestora de a
permite circulaţia fluidelor printre golurile particulelor solide. Pentru
solurile saturate cu apă, viteza de pătrundere şi trecere a apei prin ele se
calculează cu Legea Darsy (v = Kf I, unde: v este viteza medie de
curgere a apei, în m/s, Kf – coeficientul de filtraţie, în m/s, I – gradientul
hidraulic), iar pentru solurile saturate neacoperite cu un strat de apă,
permeabilitatea se consideră egală cu coeficientul de filtraţie. În funcţie
de clasa de permeabilitate (stabilită funcţie de valoarea permeabilităţii,
considerată egală cu Kf,) se disting: soluri impermeabile (argilă < 10-9),
soluri foarte puţin permeabile (praf < 10-7), soluri puţin permeabile (nisip
fin < 10-4), soluri cu o permeabilitate satisfăcătoare (nisip mijlociu < 10-3),
soluri permeabile (nisip grosier < 10-2), soluri cu o permeabilitate bună
(pietriş < 1), soluri foarte permeabile (bolovăniş < 10).
Reacţia arată aciditatea sau alcalinitatea solului şi se măsoară cu
ajutorul pH-ului. Acesta este - log a H+ . Convenţional pH-ul se determină

13
Poluarea solului

în suspensie apoasă la un raport sol:soluţie de 1:25. Valoarea pH-ul


solului depinde de schimbul de ioni cu coloizii minerali şi organici şi de
prezenţa carbonaţilor de Ca, Na etc.
Potenţialul de oxido-reducere (redox) reflectă natura proceselor
ce se petrec în sol, de oxidare sau reducere. Potenţialul redox variază de
la + 800 mV (media puternic oxidant) la - 3oo mV(mediu puternic
reducător).
Materia organică sau humusul, reprezintă componenta
principală a solului cu rol în asigurarea unei rezerve de elemente
nutritive, rezultate prin mineralizarea ei sau prin fenomenele de adsorbţie
la nivel coloidal. Materia organică împreună cu argila sunt componente
de bază ale complexului coloidal argilo-humic, depozitarul tuturor
proceselor de schimb cationic. Aprecierea conţinutului de humus se face
în funcţie de textură . Materia organică conţine şi organisme vii.
Carbonaţii, în principal CaCO3, apar numai la anumite tipuri de
soluri şi in anumite orizonturi. Conţinutul lor poate oscila intre 1% şi peste
3o-4o%. Prezenţa lor determină o recţie neutră-alcalină şi o capacitate
sporită de tamponare, însuşiri definitorii pentru rezistenţa solurilor la
agenţi poluanţi.
Capacitatea de adsorbţie ionică reprezintă proprietatea
coloizilor solului (complexul argilo-humic) de a adsorbi la suprafaţa lor
diferiţi ioni. Dat fiind faptul că, particulele coloidale ale solului au sarcini
electrice negative ele vor adsorbi ioni pozitivi (cationi). Cationii, adsorbiţi
pot fi schimbaţi de către cationi din soluţia solului, proces numit schimb
de cationi. Intre cationi predomină Ca2+ , Mg2+ , Na+, K+ (baze), dar sunt şi
alte elemente chimice, printre care şi H+.
Capacitatea totală de schimb cationic reprezintă suma tuturor
cationilor adsorbiţi a unui sol (T), formată, în principal, din cationi bazici şi
hidrogen. Raportul între suma cationilor bazici (S) şi capacitatea totală de
schimb cationic (T) reprezintă gradul de saturaţie cu baze (V) şi se
exprimă în %. Solul are şi o capacitate de adsorbţie anionică realizată la

14
Poluarea solului

suprafaţa particulelor coloidale prin intermediul cationilor sau a


particulelor încărcate pozitiv.
Capacitatea de tamponare este proprietatea solurilor de a se
opune modificărilor de pH. Ea este generată de complexul argilo-humic şi
de sistemele carbonat de calciu-bicarbonat de calciu-acid carbonic,
fosfaţi-acid fosforic. Creşte puterea de tamponare de la solurile nisipoase
la cele argiloase, cu materie organică şi carbonaţi. Însuşirea are o
importanţă deosebit pentru aprecierea efectelor negative ale poluanţilor
asupra solurilor şi celorlalte componente ale mediului.
Activitatea biologică a solului este determinată de fauna şi
microorganismele din sol. Microorganismele din sol (protozoare, alge,
ciuperci, actinomicete, bacterii) exercită o acţiune multiplă asupra solului,
distrugând în special activitatea enzimatică, care influenţează evoluţia
elementelor din sol, şi activitatea simbiotică. Deşi, unele organisme vii s-
au dovedit dăunătoare pentru fertilitatea solului şi productivitatea
acestuia, marea majoritate a organismelor vii din sol au o acţiune
generală pozitivă (bioremedierea).
Din cele de mai sus rezultă că solul este un corp viu cu însuşiri de
reţinere a substanţalor şi elemantelor chimice, inclusiv a celor poluante,
dar şi de eliberare treptată, în urma proceselor fizico-chimice, a
elementelor necesare nutriţiei plantelor şi împreună cu acestea a
elementelor poluante.
Solurile sunt un produs de alterare complexă. Sunt constituite din
trei tipuri de agregate : scheletul solului, complexul de alterare şi
humusul.
Scheletul solului este alcătuit din granule minerale allogenice,
nealterabile (cuarţ, muscovit, amfiboli etc.) sau aduse pe cale eoliană.
Complexul de alterare are o componentă insolubilă (minerale
argiloase, oxizi de fier şi de mangan) şi una solubilă (carbonaţi, sulfaţi şi
cloruri plus gaze) în apa interstiţială.

15
Poluarea solului

Humusul este materia organică intrată în descompunere şi are o


constituţie complexă, funcţie de materiile vegetale sau animale din care
provine, de acţiunea microorganismelor, de climat etc.
Pe verticală, în sol se separă trei orizonturi:
- orizontul C, spre bază, format din roci slab alterate;
- orizontul B, format din complexul de alterare, constituind zona de
acumulare;
- orizontul A, numit zonă de lixiviere, bogat în humus, extrem de
afânat şi prin care circulă rapid apa de infiltraţie.
După culoare, solurile se împart în cernoziomuri (soluri negre,
bogate în humus),crasnoziomuri (soluri roşii de tip lateritic sau terra
rossa), podzolul (sol cenuşiu, argilos de dealuri), soluri brune de pădure
etc.
După conţinut, se deosebesc soluri de tip pedalfer (sol bogat în
argilă şi oxizi de fier în orizontul B, categorie mai largă în care intră şi
podzolurile), pedocal (soluri calcaroase, pe suprafaţa cărora se precipită
CaCO3 ca o pătură albă numită caliche), soloneţuri şi solonceacuri (soluri
sărate, cu eflorescenţe albe în perioadele uscate şi cu vegetaţie tipică de
ierburi roşcate fără frunze mari), serroziomuri (soluri bogate în schelet
nisipos) etc.
Într-o abordare geotehnică, solurile pot fi constituite din particule
minerale, având următoarele dimensiuni (în mm ):
Argilă: < 0,005
Praf: 0,005 – 0,05
Nisip fin: 0,05 – 0,25
Nisip mijlociu: 0,25 – 0,50
Nisip mare: 0,50 – 2
Pietriş mic: 2 – 20
Pietriş mare: 20 – 70
Bolovăniş: > 70

16
Poluarea solului

2.2. Distribuţia apei în sol

Apa este elementul geologic comun, prezent în aproape orice


structură geologică, în diferite varietăţi de existenţă şi manifestare.
Structura geologică prin marea sa varietate de minerale şi roci de
dimensiuni granulometrice diferite, existenţă porilor sau a altor căi de
circulaţie, falii etc., generează prin interconectare circulaţia apei.
De la suprafaţa solului spre profunzime se disting:
- zona nesaturată, în care porii sunt umpluţi parţial cu apă, parţial
cu aer, fapt ce permite coexistenţa la acest nivel a fazelor solidă, lichidă
şi gazoasă. Lichidele ajunse în zona nesaturată se deplasează
preponderent după o componentă verticală descendentă. Solul
reprezintă partea superioară a zonei nesaturate în care au loc si procese
biologice.
- zona saturată, în care porii sunt umpluţi în totalitate cu apă, iar
componenta dominantă de curgere a lichidelor ajunse la acest nivel
coincide cu direcţia de curgere a apei subterane. Zona saturată sau
acviferul comportă o fază solidă, imobilă, formată din rocile magazin, şi o
fază lichidă, mobilă, respectiv apa subterană.
Linia de demarcaţie dintre zona nesaturată şi zona saturată este
trasată de nivelul hidrostatic. Deasupra nivelului hidrostatic este localizat
sistemul capilar (zona capilară) în care apa este absorbită în pori prin
fenomenul de capilaritate.

17
Poluarea solului

Zonarea a apei în sol (după Hofmann)

18
Poluarea solului

Mişcarea apei în subteran


Tabelul 2.1
Direcţia Sensul Fenomenologie Zone de
umiditate de
interes
Preponderent Descendent Percolare Zona vadoasă
vertical Ascendent Ascensiune
capilară
Alternativ Oscilaţii ale Acvifer oscilant
nivelului
piezometric
Preponderent - - Zona de
orizontal saturaţie

Capacitatea de reţinere a apei de către sol, este proprietatea de a


reţine apa în stare lichidă, sub acţiunea gravitaţiei.
Apa reţinută este constituită din trei componente: apa
higroscopică, apa peliculară şi apa capilară.

Fig. 2.1 Apa în sol: 1-apa higroscopică; 2-apa peliculară; 3-apa


capilară; 4-apa gravitaţională
Capacitatea de reţinere a apei se exprimă prin coeficientul de
reţinere (R), care se mai numeşte şi reţinere specifică:

19
Poluarea solului

Vr
R
Vt

Unde Vr este volumul de apă reţinut.

2.3. Evaluarea elementelor chimice din sol

Prezenţa elementelor chimice în soluri este rezultatul proceselor


pedogenetice, procese prin care, pe baza materialelor parentale
existente, au evoluat, în timp solurile.
Concentraţiile şi raportul între elementele chimice din soluri sunt
caracteristice fiecărui tip de sol în parte, deoarece diferitele tipuri de
soluri s-au format din variate materiale parentale, cu structuri şi
compoziţii mineralogige caracteristice. Componenta materială a solurilor
poate fi modificată prin încărcarea acestora cu diferite elemente ce pot
ajunge uneori la concentraţii periculoase.
Pentru nutriţia şi creşterea majorităţii plantelor s-au dovedit ca
fiind esenţiale următoarele elemente:
 Macroelemente: C, H, O, N, P, K, Ca, Mg, şi S
 Microelemente: Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo şi Cl
Pe de altă parte, concentraţii excesive din aceste elemente sau
prezenţa unor elemente chimice toxice, în cantităţi foarte reduse (Pb, Cd,
Cr) poate provoca îmbolnăvirea, degenerarea sau chiar moartea
plantelor. Pentru ca solul să fie favorabil dezvoltării normale a vegetaţiei,
el nu trebuie să conţină elemente chimice peste anumite limite.
Pentru a putea aprecia nivelul de încărcare – şi implicit gradul de
poluare al solurilor cu diferite elemente chimice şi în mod deosebit cu
metale grele – se impune mai întâi cunoaşterea stării normale a solurilor.
Cele mai importante metale avute în vedere la caracterizarea
nivelului de încărcare a solului sunt: cuprul, zincul, plumbul, cobaltul,
nichelul şi cadmiul.
Valorile normale ale concentraţiilor metalelor din sol sunt stabilite
pe baza valorilor medii de conţinut ale solurilor din România dar şi pe

20
Poluarea solului

baza standardelor din alte ţări, îndeosebi din Olanda. Spre deosebire de
solurile olandeze, solurile din România sunt caracterizate de o mare
diversitate, atât în ceea ce priveşte geneza şi evoluţia acestora cât şi în
ceea ce priveşte caracteristicile lor geochimice. Astfel, la nivelul de
încărcare cu metale grele (fondul pedogeochimic) este diferit de la o
zonă la alta şi de la un tip de material parental la altul. De aceea, pentru
o abordare mai obiectivă a conţinutului de metale grele din soluri, se vor
lua în considerare valorile de conţinut ale profilelor martor.
Tabelul 2.2 prezintă valorile normale ale concentraţiilor metalelor
existente în sol în comparaţie cu pragurile de alertă (PA) şi pragul de
intervenţie (PI) în sol şi concentraţiile maxime admisibile (CMA) în plante.

Conţinutul metalelor grele din soluri şi plante


Tabelul 2.2
Nr. Elementul Conţinutul Concentraţii maxime admisibile
Crt. normal din (ppm)
sol*) (ppm) Sol*) Plantă
PA PI
1. Cu 20 100 200 15-20
2. Zn 100 300 600 50-100
3. Pb 20 50 100 3-10
4. Co 15 30 50 5-9
5. Ni 20 75 150 30
6. Cr 30 100 300 3-10
8. Cd 1 3 5 <0.4
9. Mn 900 1500 2500 200/300
10. SO42- - 2000 10000 -

*)conform Ord. MAPPM 756/nov.1997

Urmărirea caracteristicilor soluluiîn funcţie de conţinutul în sulf


(sub formă de sulfat - SO42- ) este realizată separat de urmărirea
conţinutului de metale grele, conform tabelului 2.3, care stabileşte o
clasificare a solurilor funcţie de cantităţile de sulfaţi din sol (clasificare
elaborată şi acceptată ca normativ ASAS-ICPA). Conform acestei
clasificări, pragul de alertă SO42- pentru terenurile cu folosinţă sensibilă

21
Poluarea solului

(2000 ppm) stabilit prin Ordinul MAPPM nr.756/nov.1997 corespunde


clasei solurilor puternic poluate.

Conţinutul de sulfat din sol conform ASAS-ICPA


Tabelul 2.3
Clase de soluri Conţinut în SO42- (ppm)
Soluri nepoluate <453
Soluri slab poluate 454-900
Soluri mediu poluate 901-1500
Soluri puternic poluate 1501-2100 (PA)
Soluri foarte puternic poluate 2101-4500
Soluri excesiv poluate >4500

Depunerea sulfului este neregulată, discontinuă, funcţie de


condiţiile meteo locale şi funcţie de prezenţa cantitativă a oxizilor în
gazele de ardere evacuate pe coşurile termocentralelor.
Ploaia naturală, fără poluare provocată de om, are un pH de 5.6
iar prin acţiunea antropică, reacţia poate să scadă uneori până la valori
de 3.5-4.0. Ploile acide (pH<5.6) contribuie la spălarea accentuată a
profilului de sol. Ionii de H+, având o energie de adsorbţie superioară
cationilor bazici, au o acţiune de eliminare a acestora din complexul
adsorbativ al solurilor. Acţiunea este cu atât mai rapidă şi mai
distrugătoare cu cât reacţia ploilor este mai acidă. Solurile din zonele cu
substrat litologic acid sunt deosebit de vulnerabile la ploile acide. Aşadar,
se poate prognoza pe termen lung că pH-ul solurilor poate ajunge în final
la fel ca cel al apei de ploaie. Desigur, acest proces nu va evolua după
această relaţie dacă în procesul de pedogeneză apare un aport
permanent de baze de schimb, care să poată compensa pierderile prin
levigare (cazul solurilor carbonatice). De altfel, în zonele cu soluri
calcaroase, precipitaţiile ar trebui să fie foarte acide, pentru a putea
afecta în mod semnificativ chimismul acestor soluri.
Insuşirile de tamponare pentru reacţie se caracterizează prin
rezistenţa pe care o poate opune solul la modificările de pH, atunci când
asupra sa se acţionează cu soluţii acide. Mecanismele chimice care
generează însuşirile de tamponare pentru reacţie acţionează mijlocite de

22
Poluarea solului

asocierea-disocierea protonilor pe şi de pe acidoizii de absorbţie a


cationilor bazici pe coloizi şi hidroliza sărurilor acestora. Desfăşurarea
acestor procese este în directă legătură cu însuşirile fundamentale ale
solului, cum sunt: conţinutul de humus, natura mineralogică a argilei,
capacitatea de schimb cationic etc.
Primul dintre indicatorii capacităţii solului de tamponare pentru
reacţie se defineşte ca logaritm al raportului dintre suma bazelor de
schimb SB şi activitatea hidrolitică, ambele din stratul arat.
SB  T 
I  CTRB  lg  lg   1 (2.1)
Ah  Ah 
Din punct de vedere matematic, acest indicator reprezintă partea
finală a ecuaţiei de regresie a pH-ului faţă de valorile T (capacitatea de
adsorbţie de schimb cationic), VAI (gradul de saturaţie în baze), SB
(suma bazelor de schimb) şi Ah (aciditatea hidrolitică) (după Borian şi
Hera, 1984).

 b  SB  SB
pH   a    c  v   lg (2.2)
 T  Ah  Ah
unde: a=2,55; b=9,0; c=0,0255
Iniţial, logaritmul zecimal al raportuluiSB/Ah s-a utilizat sub
denumirea de indicator al rezistenţei solului la acidifiere (IRSA),
denumire justificată de corelaţia strânsă dintre valorile IRSA şi valorile
(ΔpH).
Expresia matematică a indicatorului IRSA are drept corespondent
fizic cantitatea de baze de schimb care revine în sol la o unitate de
aciditate hidrolitică. Expresia matematică simplificată este:
 SB 
IRSA  lg  1 (2.3)
 Ah 
Cu ajutorul acestei formule se pot caracteriza solurile din punct de
vedere al rezistenţei acestora la acidifiere, conform tabelului 2.4.

23
Poluarea solului

Rezistenţa solului la acidifiere în funcţie de valorile IRSA


Tabelul 2.4
IRSA PH faţă de Semnificaţia domeniului de
solul cu valori IRSA
Ah=95%
0,00-0,25 1,70 Soluri nerezistente la acidifiere
0,25-0,50 1,05-1,70 Soluri susceptibile la acidifiere
0,50-0,75 0,5-1,05 Soluri mijlociu rezistente la
acidifiere
0,75-1,00 0,12-0,50 Soluri rezistente la acidifiere
>1,00 0,12 Soluri foarte rezistente la
acidifiere

Limite de contaminare a solului


Tabelul 2.5
Nivele de încărcare a solului cu diversi poluanti (standarde olandeze)
A B Limite C Limite
Conţinut maxime de
Poluantul
normal admisibile urgenţă

Arsen As 5 20 50
Bariu Ba 200 400 2000
Cadmiu Cd 1 3 10
Cobalt Co 15 30 200
Crom Cr 30 100 400
Cupru Cu 20 100 400
Mercur Hg 0.1 2 10
Molibden Mo 2 10 40
METALE

Mangan Mn 900 1500 2700


Nichel Ni 20 50 300
Plumb Pb 20 100 1000
Staniu Sn 20 50 300
Zinc Zn 100 300 1500
Argint Ag 2 20 40
Seleniu Se 1 3 10
Stibiu Sb 5 50 300
Flour F 50 200 750
Cian Cn 1 10 100
Brom Br 10 50 300

24
Poluarea solului

Benzen 0.01 0.5 5


Etibenzen 0.05 5 50
ORGANICI
COMPUSI
Toluen 0.05 3 30
Xylen 0.05 5 50
Fenoli 0.02 1 10
Aromatici (total) 0.1 7 70
Naftalen 0.1 5 50
Autracen 0.1 10 100
POLICICLICI
AROMATICI
COMPUSI

Fenantren 0.1 5 50
Louranten 0.1 10 100
Piren 0.1 10 100
Benzoupriren 0.05 1 10
Total compusi 1 20 200
Compusi clorinati alifatci 0.1 5 50
CLORINATI
ORGANICI

Clorbenzen 0.05 1 10
COMPUSI

Clorfenoli 0.01 0.5 5


Compusi aromatici policiclici
clorinati 0.05 1 10
Bifenil policlorinate 0.05 1 10
PESTICID

Organoclorurate 0.01 0.1 5


E

Tranzine 0.01 0.1 5


Reziduri petroliere 100 1000 5000

Tabel 2.6
Nivele de încărcare a solului cu diverşi poluanţi - ICPA
C
A
B Limite Limite de
Poluantul Conţinuturi
admisibile intervenţie
normale
obligatorie
Arsen As 5 20 50
Bariu Ba 200 400 2000
Cadmiu Cd 1 3 10
Cobalt Co 15 30 200
Crom Cr 30 100 400
Metale

Cupru Cu 20 100 400


Mercur Hg 0.1 2 10
Molibden Mo 2 10 40
Mangan Mn 900 1500 2700
Nichel Ni 20 50 300
Plumb Pb 20 100 1000

25
Poluarea solului

Staniu Sn 20 50 300
Zinc Zn 100 300 1500
Argint Ag 2 20 40
Seleniu Se 1 3 10
Stibiu Sb 5 50 300
Fluor 50 200 750
Poluanţi
organici

Cianuri 1 10 100
Bromuri 10 50 300
Benzen 0.01 0.5 5
Etilbenzen 0.05 5 50
aromatici
Compuşi

Toluen 0.05 3 30
Xilen 0.05 5 50
Fenoli 0.02 1 10
Total 0.1 7 70
Naftalen 0.1 5 50
Compuşi aromatici

Antracen 0.1 10 100


policiclici

Fenantren 0.1 5 50
Fluorantren 0.1 10 100
Piren 0.1 10 100
Bezcapiren 0.05 1 10
Total 1 20 200
Compuşi alifatici clorinaţi 0.1 5 50
organici clorinaţi

Clorbenzen 0.05 1 10
Compuşi

Clorfenoli 0.01 0.5 5


Compuşi aromatici
policicliciclorinaţi 0.05 1 10
Bifenoli policlorinate 0.05 1 10
Organoclorurate 0.01 0.1 5
Pesticide
Triezine 0.01 0.1 5
Alţi
poluanţi Reziduri petroliere 100 1000 5000

26
Poluarea solului

Capitolul 3
Fenomenologia poluării solului, subsolului şi a pânzei freatice

3.1 Generalităţi

Poluarea mediului geologic reprezintă modificarea proprietăţilor


fizice, chimice şi biologice ale mediului geologic, restrângând proprietăţile
de folosire ale elementelor constituente ale acestuia (sol, formaţiuni
geologice, acvifer freatic, acvifere de adâncime).
Poluarea mediului geologic are ca agent principal de transport
apa, pe întregul circuit global al acesteia: în atmosferă (vapori şi
precipitaţii), la nivelul suprafeţei topografice (curgerea de suprafaţă), în
adâncul hidrostructurilor (curgerea subterană).
Degradarea sau deteriorarea calităţii mediului geologic reprezintă
toate fenomenele şi procesele dăunătoare mediului geologic, cu
menţiunea că în acest ghid au fost exceptate fenomenele de eroziune,
alunecările de teren, salinitatea etc., fenomene care afectează şi ele
calitatea mediului geologic
Poluarea solului. Pe baza datelor furnizate de sistemul de
monitoring al calităţii solurilor agricole din România se apreciază că
aproximativ 900 mii ha de sol sunt poluate chimic, din care 200 mii ha
sunt excesiv poluate. Poluarea chimică a solului se datorează în special
emisiilor din industria chimică, siderurgică, de prelucrare a minereurilor
neferoase, centralele termice, fabricile de ciment, rafinării, utilizarea
pesticielor, a irigaţiilor cu ape poluate, traficului auto etc.
Poluarea subsolului / formaţiunilor geologice. Poluarea
subsolului cu metale grele se datorează în principal activităţilor de
extracţie şi prelucrare a minereurilor feroase şi neferoase, de extracţie şi
prelucrare a petrolului, de producţie a aluminiului şi aluminei,
îngrăşămintelor chimice, cimentului etc. Mediul acid favorizează
solubilitatea metalelor grele.

27
Poluarea solului
Extracţia sării geme în soluţie a determinat o poluare intensă a
subsolului cu saramură.
Depozitele de deşeuri menajere necorespunzătoare au condus la
poluarea subsolului prin infiltrarea levigatului în formaţiunile geologice
aflate în patul depozitului.
Depozitele de deşeuri industriale şi din industria extractivă (halde,
iazuri de decantare, bataluri etc.) necorespunzătoare, au condus la o
intensă poluare a formaţiunile geologice în care sunt amplasate.
Poluarea apelor subterane. În condiţiile în care calitatea apelor
constituie o problemă prioritară pe plan mondial, iar singura sursă de ape
nepoluate o reprezintă rezervele de ape subterane, menţinerea acestei
rezerve reprezintă o condiţie vitală pentru orice natiune. Apa subterană
este o sursă bună de apă potabilă datorită şi proprietăţilor de purificare
ale solului. Fenomenul de poluare apare uneori şi în cazul apelor
subterane, deşi acestea sunt mai protejate decât apele de la suprafaţă.
Calitatea apelor constituie o componentă ecologică şi economică
a sistemului de gospodărire a surselor de apă.
Poluarea apei subterane este asociată unei multitudini de aspecte
neplăcute cum ar fi gustul, mirosul, culoarea, duritatea, existenţa unor
organisme patogene sau a unor substanţe toxice, explozive sau
inflamabile.
Poluarea apei subterane duce la imposibilitatea utilizării
acviferului pentru perioade foarte lungi de timp, de ordinul deceniilor sau
chiar secolelor.

3.2. Sursele de poluare a solului

Poluarea mediului geologic se poate produce fie din surse aflate


la suprafaţa terenului fie în subteran.
O clasificare riguroasă a surselor de poluare a mediului geologic
şi în special a apei subterane a fost realizată de Oficiul de Evaluări

28
Poluarea solului
Tehnologice al Statelor Unite (US-OTA); astfel, sursele de poluare a
solului şi subsolului se pot grupa în următoarele grupe principale:
1) Surse de poluare datorate evacuării anumitor substanţe:
- infiltraţii de substanţe periculoase în subteran din fosele septice;
- infiltrarea din puţurile de injecţie folosite pentru descărcarea
apelor uzate;
- infiltrarea apelor din irigaţii cu apă uzată.
2) Surse de poluare datorate stocării, tratării, transferului, sortării
sau depozitării deşeurilor solide sau lichide:
- instalaţii de tratare, stocare, transfer, sortare;
- depozite de deşeuri municipale/industriale;
-depozite de materiale rezultate în urma excavaţiilor din
construcţii sau din activităţi miniere;
- rezervoare de stocare subterane sau supraterane (deversare,
fisurare, deteriorarea conductelor de legătură);
- descărcarea în gropile de excavaţii a deşeurilor de orice fel.
3) Surse de poluare datorate transportului unor substanţe:
- conducte deteriorate/fisurate destinate transportului substanţelor
chimice sau apelor uzate;
- deteriorarea ambalajelor unor produse chimice şi împrăştierea
conţinutului acestora pe sol în timpul transportului.
4) Surse de poluare datorate utilizării necontrolate a
îngrăşămintelor chimice, fitohormonilor sintetici, produselor fitosanitare:
- îngrăşăminte cu azot, fosfor, potasiu;
- îngrăşăminte complexe şi mixte;
-substanţe fitosanitare;
- pesticide.
5) Surse indirecte:
- irigaţii;
- aplicarea produselor fitosanitare/ îngrăşămintelor chimice;
- depozite de deşeuri/reziduuri animaliere/avicole;

29
Poluarea solului
- apele provenite din precipitaţii pot polua solul prin spălarea
şoselelor (sare, pulberi cu metale grele);
- spălarea şi dizolvarea poluanţilor atmosferici;
- poluare urbană;
- drenajul în zonele miniere/apele de mină.
6) Surse de poluare datorate unor lucrări care favorizează
descărcarea poluanţilor în subteran:
- lucrări de foraj executate necorespunzător;
- excavaţiile la suprafaţa solului sau subterane care pot colecta
ape uzate provenite din zonele urbane sau industriale.
7) Surse naturale de poluare a căror provenienţă este provocată
de activităţi umane:
- interacţiunea dintre apele de suprafaţă şi cele subterane (când
calitatea naturală a apelor de suprafaţă este modificată de om,
necorespunzător);
- scurgeri naturale care transportă minerale dizolvate;
- intruziunea apelor sărate în acvifere în vecinătatea mărilor,
datorată unor lucrări de pompare efectuate necorespunzător.
8) Surse de poluare datorate unor accidente industriale sau/si
accidente de mediu
Poluarea solului cu metale grele se datorează activităţilor de
extracţie şi prelucrare a minereurilor neferoase, de producţie a
aluminiului, îngrăşămintelor chimice, cimentului, arderii cărbunelui în
termoentrale etc.
Poluarea solului cu fluor este evidentă pe amplasamentele
fabricilor de substanţe chimice, de aluminiu, de ciment sau chiar a
centralelor termice, precum şi în împrejurimile acestora.
Pulberile sedimentabile provin de la termocentrale, de la fabricile
de lianţi şi azbocimet, de la staţiile de preparare uscată a substanţelor
nemetalifere şi a sării geme s.a.

30
Poluarea solului
Produsele petroliere au afectat suprafete semnificative atât în
zonele de exploatare a zăcămintelor de ţiţei şi gaze cât şi în jurul
instalaţiilor de petrochimie şi transport.
Extracţia sării geme în soluţie a determinat o poluare intensă a
solului pe zeci de hectare cu saramură şi produse petroliere.
Reziduurile menajere şi industriale depozitate necontrolat sau
necorespunzător conduc de asemenea la poluarea solului.
Poluarea cu pesticide, nitrati şi produse de uz fitosanitar are o
mare extindere in agricultura.
Irigarea solurilor cu ape poluate (în care se deversează substanţe
toxice şi produse petroliere) conduce la poluarea solului, având
consecinţe grave pentru sănătatea umană şi a ecosistemelor.
Dejecţiile animaliere, cele provenite de la păsări, precum şi
nămolul de la staţiile de epurare răspândite pe sol conduc la poluarea
intensă a acestuia

Fig. 3.1 Surse de poluare a solului si subsolului

Poluarea solului ca urmare a depunerilor uscate şi umede


Procesele de combustie din industrie pot genera poluarea solului
prin încărcarea cu următoarele substanţe:
 -metale grele;
31
Poluarea solului
 -sulf (SO42-);
 -hidrocarburi aromatice policiclice (dacă este utilizat combustibil
lichid);
 -substanţe care determină acidifierea solului;
Poluarea chimică a solurilor este cauzată deopotrivă de sursele
înalte (care emit gaze de ardere prin coşurile de fum) cât şi de sursele
joase, de la nivelul solului (haldele de cenuşă). Sursele înalte evacuează
în atmosferă poluanţi gazoşi şi particule solide; aceştia sunt dispersaţi la
distanţe mari, funcţie de înălţimea coşului, viteza gazelor la ieşirea din
coş, direcţia şi intensitatea curenţilor de aer iar pe parcursul difuziei
turbulente din atmosferă, în prezenţa umidităţii se suprapun proceselor
de sedimentare cele de reacţie. Aceste emisii, prin caracterul lor
complex, determină poluarea atmosferei; la nivelul solului efectele
poluării nu sunt imediate, întrucât acest component al mediului are
capacitatea de a stoca diverşi poluanţi şi de a le contracara acţiunea.
Sursa metalelor grele prezente în gazele de ardere o constituie
cărbunele ars. Concentraţia metalelor grele în cenuşile zburătoare
evacuate pe coşul termocentralelor este influenţată de conţinutul iniţial
de metale grele al cărbunilor şi de valorile coeficientului de îmbogăţire
RE. Valorile acestui coeficient sunt: 2.4 pentru cobalt şi cupru; 3.3-4.8
pentru nichel şi plumb; 5.6 pentru zinc şi 7.6 pentru cadmiu. In
concordanţă cu valorile RE, cenuşile zburătoare au capacitatea de a
concentra zincul şi cadmiul în cantităţi foarte mari.
Sursele joase, datorită infiltraţiilor prin fundamentul haldelor şi
prin pereţii lor laterali, pot provoca alcalizarea şi înmlăştinirea solurilor din
jur. Efectul major al surselor joase, reprezentate de haldele de cenuşă,
asupra mediului îl constituie chiar materialul depus în depozit şi anume
cenuşa.
Emisiile surselor înalte sunt continui şi relativ uniforme spre
deosebire de cele ale surselor joase care sunt intermitente însă efectul
acestor emisii este unul cumulativ.

32
Poluarea solului
Gradul de influenţă al termocentralelor pe cărbune asupra
nivelului de încărcare cu metale grele al solului este dependent de
vechimea termocentralelor şi deci a timpului de manifestare a
fenomenului de poluare, calitatea sistemelor de epurare a fluxului de
gaze de ardere, tipul cărbunelui ars etc.
Dacă pentru evaluarea impactului unor surse de poluare asupra
factorilor de mediu aer şi apă, normativele în vigoare stabilesc valorile de
referinţă (CMA – prag de alertă şi de intervenţie) pentru diferiţi poluanţi,
în cazul solului există patru valori de concentraţii (pragul de alertă, pragul
de intervenţia, valori normale şi valorile probelor etalon prelevate din
teritoriile studiate) care definesc şi caracterizează încărcarea solului cu
diferite elemente chimice - metale grele în special.
Tipuri de poluare:
Funcţie de natura ei, poluarea mediului geologic poate fi:
- fizică: poluare termică (ape sau afluenţi calzi sau reci),
poluare cu materiale minerale sau organice în suspensie;
- chimică: poluare cu sustanţe minerale (acizi, baze, săruri:
cloruri, nitraţi, metale grele etc.) şi poluare cu sustanţe
organice naturale şi sintetice (în literatura de specialitate sunt
mentionaţi aproximativ 100 000 de compuşi chimici);
- biologică: poluarea cu germeni patogeni: microorganisme,
viruşi, bacterii.
Funcţie de originea ei, poluarea poate fi:
- punctiformă sau localizată, datorată deversării şi depozitării
necontrolate a unor substanţe poluante, precum şi exploatării
defectuoase a instalaţiilor,
- liniară, care se manifestă de-a lungul căilor terestre de
transport, cursurilor de apă, canalelor de evacuare a apelor
uzate etc.,
- difuză, care rezultă în urma aplicării îngrăşămintelor şi
produselor fitosanitare sau prin poluarea masivă a atmosferei.

33
Poluarea solului
Funcţie de caracterul ei, respectiv de timp, poluarea poate fi:
- permanentă, prin deversări sau desfăşurarea activităţilor
poluatoare, depozitarea necontrolată a deşeurilor;
- accidentală, datorată fisurării, spargerii conductelor de
transport a substanţelor/hidrocarburilor, deversărilor
accidentale;
- istorică, dacă dateaza de mai mulţi ani;
- actuală, dacă este rezultatul unei activităţi recente;
Funcţie de sectorul economic care generează poluarea pot fi
enumerate:
- poluare domestică: depozitarea deşeurilor domestice,
rezultate din servicii, depozite necontrolate de deşeuri
menajere, neetanşeitatea reţelei de canalizare, infiltraţii din
fosele septice, nămolurile provenite de la staţiile de epurare
orăşeneşti, apele pluviale care spală căile de transport,
platformele industriale poluate, scurgerea necontrolată în sol
a combustibului din rezervoarele îngropate precum şi a
uleiurilor uzate etc.;
- poluare industrială; care poate avea multe cauze, cele mai
frecvente fiind legate de depozitarea deşeurilor industriale, de
apele uzate industriale şi de mină, de redepunerile din
atmosferă;
- poluarea agricolă, formă de poluare difuză, datorată în special
utilizării necorespunzătoare a sustanţelor chimice de sinteză
în agricultură, respectiv îngrăşăminte, fitohormoni, produse
fitisanitare;
- poluarea din traffic, manifestată în lungul căilor de transport şi
comunicaţie terestre, navale şi aeriene.

34
Poluarea solului
3.3. Poluanti caracteristici

Poluanţii reprezintă substanţele introduse în mediul geologic ca


urmare a activităţilor antropice care afectează sănătatea umană şi
mediul.
Categoriile de poluanţi care afectează calitatea mediului geologic
sunt prezentate în tabelul următor:
Poluanţi organici
Tabelul 3.1
Grupa de Principalii poluanţi Proprietăţi comune
poluanţi
Hidrocarburi Benzină, motorină, - mai uşori decât apa
petroliere combustibil pentru - biodegradabili
curente încălzire, carburanţi - în general puţin solubili
pentru aviaţie, petrol - volatili sau deţinători ai
brut unei fracţii volatile
- vâscozitate şi absorbţie
variabile
Hidrocarburi Combustibil greu, - densitate variabilă
grele gudroane de huilă, - biodegradabilitate redusă
gudroane de petrol, - solubilitate mică
creozot - volatilitate mică
- vâscozitate
- capacitate de absorbţie, în
general, ridicată
Hidrocarburi Triclor etilenă, tetraclor - densitate ridicată
halogenate etilenă, diclormetan, - biodegradabilitate redusă
alifatice cloroform, bromoform - relativ solubili
- volatili
- vâscozitate mică
- capacitate de absorbţie, în
general, slabă
Hidrocarburi Glicoli, alcooli, cetone, - foarte solubili
oxigenate fenoli, furani, aditivi - biodegradabili
pentru carburanţi - alte proprietăţi variabile
specifice
Halogenaţi Multe pesticide, PCB- - volatilitate redusă
ciclici uri, pentaclorfenol - nebiodegradabili sau
foarte puţin biodegradabili
Poluanţi anorganici
Grupa de Principalii poluanţi Proprietăţi comune
poluanţi /complex
Metale grele Cr, Co, Ni, Cu, Zn, As, - capacitatea de absorbţie
35
Poluarea solului
Mo, Cd, Ba, Hg, Pb - capacitatea de
complexare
- capacitatea de precipitare
Alte sustanţe Acizi, baze, săruri, - capacitatea de absorbţie
minerale cloruri, nitraţi - capacitatea de
complexare
- capacitatea de precipitare
Cianuri Hexacianoferit, - în general, au stabilitate
hexacianoferat, mare
Ag(CN)-2, Cu(CN)2-3, - ionul de ferocianură este
Cd(CN)2-4, Zn(CN)2-4 aproape inert, motiv pentru
care este netoxic, spre
deosebire de fericianură
Compuşii Amoniac, azotiţi, azotaţi - capacitate de reţinere în
azotului sol
- poate trece în amoniu în
contact cu apa
- poate fi oxidat de bacterii
şi transformat în azotiţi şi
apoi azotaţi, care sunt
substanţe uşor solubile în
apă, cu proprietăţi oxidante

Fig. 3.2 Căile de migrare a poluanţilor în sol şi subsol

36
Poluarea solului

3.4. Procese de evoluţie a poluanţilor în sol

După pătrunderea în mediul geologic, poluanţii suferă fenomene


de transport, de transformare, de transfer sau de acumulare şi fixare.
Aceste fenomene contribuie la răspândirea şi distribuţia lor în elementele
mediului geologic (sol, formaţiuni geologice, ape subterane) şi la
modificarea structurii chimice a mediului geologic.
Transportul poluanţilor în mediul geologic constă în
deplasarea poluanţilor în sol, subsol la o distanţă de sursă. Deplasarea
poluanţilor se realizează prin dispersia acestora în sol, formaţiuni
geologice, ape subterane prin:
- difuzie, deplasarea moleculelor de poluant în toate direcţiile,
favorizată de gradientul de concentraţie,
- advecţie, deplasarea pe orizontală a poluantului odată cu fluidul
purtător, aer sau apă, pe direcţia de deplasare a fluidului.
Poluanţii ajunşi în sol evoluează diferit, funcţie de natura lor. Se
diferenţiază două grupe mari de poluanţi: solubili şi insolubili. In funcţie
de modul în care reacţionează în mediul fizic, poluanţii pot fi conservativi
sau neconservativi. Din punct de vedere al emisiei de poluant, aceasta
poate fi continuă (permanentă) sau discontinuă (nepermanentă) (fig.3.3).

Fig. 3.3 Emisie discontinuă de poluant

Emisia discontinuă de poluant conservativ are ca rezultat teoretic


menţinerea concentraţiei iniţiale (fig. 3.4.a) în timp ce poluanţii
neconservativi îşi reduc concentraţia ca urmare a proceselor de
degradare (fig 3.4.b).

37
Poluarea solului

a)

b)
Fig. 3.4 Evoluţia, în timp şi spaţiu, a poluanţilor a)conservativi şi b)
neconservativi

Poluanţii eliberaţi în apă sau în sol se vor „împrăştia” sub forma


unei pene sau panaşe care se atenuează în timp, datorită proceselor de
dispersie/diluţie, sorbţie/desorbţie, biodegradare, volatilizare/evaporare
precum şi datorită reacţiilor chimice (fig. 3.5), funcţie de natura lor.
Procesele specifice poluanţilor organici sunt:
 miscibilitatea – proprietatea compusului de a fi incorporată
de apă;
 solubilitatea – proprietatea de a se dizolva în apă;

38
Poluarea solului
 partiţia – preferinţa relativă a unui compus organic de a se
împărţi între diferitele faze ale solului (sorbţia pe
particulele solide, volatilizare, partiţie între faza apoasă şi
faza de vapori);
 densitatea specifică (densitatea unui compus relativ la
densitatea apei);

Fig. 3.5 Procese specifice poluanţilor din sol


Poluanţii anorganici participă la următoarele procese:
 Sorbţie – reprezintă abilitatea unui compus de a adera pe
particulele solide ale solului;
 Precipitarea – proprietatea unui compus de a reacţiona cu
alte elemente, având ca rezultat imobilizarea compuşilor
formaţi;
 Capacitatea de schimb cationic – caracteristica
particulelor de sol de a elibera un cation în soluţia solului
şi de a reţine alt cation din soluţie;
 Complexare organică – procesul prin care, o substanţă
este incorporată într-un compus organic sau într-un
organism viu, ca urmare a proceselor biochimice;

39
Poluarea solului
Poluantii solubili reactioneaza cu apa, prima reactive fiind aceea
de dizolvare, urmata de reactii de schimb ionic, precipitare, oxidare,
reducere, functie de natura substantei respective.
Substanţele solubile care vin în contact cu mediul poros pot suferi
diferite procese:
- pot participa la schimbul între soluţia de sol şi matricea solidă
(adsorbţie) sau cu faza gazoasă, în cazul compuşilor volatili;
- componentele se pot găsi într- una din cele trei faze ale solului.
Substanţele solubile din soluţia de sol pot fi transformate şi
degradate prin procese biologice - degradare datorată
microorganismelor, chimice - hidroliză, oxidare, ionizare şi fizice -
fotodescompunere. Ele pot suferi diferite procese chimice (precipitare,
solubilizare) sau pot fi absorbite de plante.
Stabilirea legilor de evoluţie a comportamentului substanţelor
solubile în sol este extrem de dificilă datorită multitudinii de fenomene ce
intervin simultan, interacţionând. Acestea sunt:
- convecţie (advecţie), dispersie şi difuzie;
- adsorbţie (fixare sau eliberare de poluant din matricea poroasă);
- transformări biologice, chimice şi fizice;
- fotodescompunere;
- precipitare, punere în soluţie şi diluţie;
- schimburi gazoase (volatilizare);
- absorţie de către plante.
Aceste procese sunt prezentate schematic în figura 3.6.

40
Poluarea solului

Fig. 3.6 Componentele fenomenului de transport şi dispersie a


poluanţilor în sol

Advecţia (convecţia) reprezintă mişcarea elementelor din soluţie


ca o consecinţă a curgerii apelor subterane; reprezintă cea mai
importantă cale de transport a soluţiei de la sursa de contaminare.
Dispersia este fenomenul datorită căruia apare mişcarea şi
împrăştierea poluantului; este mecanismul care conduce la reducea
concentraţia de poluant în "pana" de poluare. Dispersia este rezultatul
acţiunii simultane a unui fenomen pur mecanic şi a unui fenomen fizico-
chimic (difuzie chimică).
a) Acţiunea mecanică. Datorită influenţei scheletului solid, distribuţia
vitezei unui fluid care curge printr-un mediu poros nu este
uniformă.

41
Poluarea solului

b) Difuzia chimică
 atunci când un fenomen este însoţit de un transport de substanţă
se spune că este vorba de o difuzie moleculară.
 prin difuzie moleculară se înţelege o deplasare a moleculelor unui
fluid, dintr-o zonă în alta.
 pentru ca fenomenul să se producă trebuie ca între cele două
zone să existe un gradient de concentraţie.
 fenomenul de difuzie are loc de la zona cu concentraţie mai mare
la cea cu concentraţie mai mică, adică în sensul scăderii
concentraţiei.
 Difuzia moleculară este pusă în evidenţă de Legea lui Fick.
Matricea solului are o importanţă deosebită în evoluţia poluanţilor
ca şi în formarea panaşei de poluant. Forma panaşei depinde, în primul
rând de omogenitatea şi izotropia mediului geologic, de hidrodinamica
apei freatice dar şi de încărcarea mediului geologic de la suprafaţă (prin
precipitaţii). In fig. 3.7 şi 3.8 sunt prezentate două variante de formare a
panaşei de poluant, în mediu omogen şi neomogen.

42
Poluarea solului

Fig. 3.7 Dezvoltarea panaşei de poluant în mediu geologic omogen

Fig. 3.8 Evoluţia panaşei de poluant în mediu geologic stratificat

43
Poluarea solului
3.5. Transportul poluanţilor insolubili

Non-Aqueous-Phase-Liquids (NAPL)
NAPL reprezintă substanţele nemiscibile cu apa şi puţin solubile. Din
aceasta clasă de substanţe fac parte, în general, ţiţeiul şi produsele
petroliere.
Se pot clasifica în două subclase:
 Light-Non-Aqueous-Phase-Liquids (LNAPL) = substanţe lichide,
nemiscibile cu apa şi mai uşoare decât aceasta (ρsubstanta < ρapa),
care plutesc la suprafaţa apei subterane. In aceasta clasa intră:
hidrocarburile petroliere, cherosenul, carburanţii folositi în
industria transporturilor, etc.
 Dense-Non-Aqueous-Phase-Liquids (DNAPL) = substanţe
nemiscibile cu apa şi cu densitate mai mare decât aceasta
(ρsubstanta > ρapa), care, în cazul deversării lor în cantitate suficient
de mare, vor străbate tot stratul acvifer, depozitându-se pe roca
de baza. In categoria DNAPL intră hidrocarburile clorurate, cum
ar fi 1,1,1–tricloretan, tetraclorura de carbon, clorofenolii,
clorobenzenul şi produşii policloruraţi bifenilici – PCBs.
 NAPL sunt importante pentru calitatea mediului subteran datorita
persistenţei şi capacităţii lor de a contamina volume mari de apa.
De exemplu, 7 litri (10 kg) de tricloretilena (TCE) pot contamina
108 litri de apă subterană la concentraţia de 100 ppb (μg/l).
Aspecte importante în fenomenologia transportului NAPL în
mediul subteran:
 In mişcarea sa descendentă prin mediul poros, NAPL dizlocă apa
şi aerul din pori. Apa este faza umectantă atât pentru NAPL, cât
şi pentru aer, având tendinţa să realizeze un strat subţire în jurul
granulelor mediului poros.
 NAPL nu udă pereţii matricii solide a mediului subteran şi se
deplasează prin zona centrală a porilor. In astfel de situaţii, nici
apa şi nici NAPL nu ocupă în întregime spaţiul porilor, prin urmare

44
Poluarea solului
permeabilitatea mediului faţa de aceste fluide este diferită faţă de
cea din cazul în care spaţiul porilor ar fi ocupat în întregime de un
singur fluid.
 Aceasta reducere a permeabilităţii depinde de mediu şi este
descrisă cu ajutorul permeabilităţii relative, Kri pentru faza/fluidul
”i”, definită astfel:
Kri = Ki(Si)/KSi
unde: Si este fracţiunea din spatiul porilor ocupată de faza/fluidul ”i”;
Ki(Si) este permeabilitatea mediului fata de faza/fluidul ”i” la saturatia Si;
KSi este permeabilitatea mediului la saturaţia completă cu faza ”i”; Si
saturaţia fazei/fluidului ”i” se defineşte ca Si = (volumul fazei ”i”/volumul
porilor)
Astfel permeabilitatea relativă variază de la 1 - corespunzator
unei saturaţii de 100% , până la 0 - corespunzator unei saturaţii de 0%
(fig.3.9).
Permeabilitatea relativă devine 0 înainte ca saturaţia în fluidul
respectiv să atingă valoarea 0, datorită saturaţiei reziduale Sr a
fluidului, definită ca saturaţia sub care fluidul nu mai poate fi pus în
mişcare.

Fig. 3.9 Influenţa permeabilităţii relative asupra mişcării poluanţilor LNAPL

45
Poluarea solului

Această saturaţie reziduală a NAPL (care face ca permeabilitatea


relativă a NAPL sa fie 0) explică caracterul practic imobil al NAPL în
mediul subteran şi faptul că într-un acvifer poluat cu astfel de substanţe
este necesară curgerea unui volum foarte mare de apa, ceea ce implică
şi perioade lungi de timp, pentru a putea antrena, prin solubilizare
gradate, aceşti contaminanţi.
Light-Non-Aqueous-Phase-Liquids (LNAPL) - substanţele care au masa
specifică mai mică decât apa de exemplu hidrocarburi petroliere, cherosen,
carburanţi. In mişcarea descendentă prin mediul poros, aceşti poluanţi
dislocă apa şi aerul din pori, deplasându-se prin zona centrală a acestora,
modificând permeabilitatea mediului poros în raport cu cele două lichide. La
scurgerea unor cantităţi mici de LNAPL, acesta va migra pe verticală, în zona
nesaturată, până la atingerea saturaţiei reziduale formând un sistem trifazic:
apă-aer-poluant.

46
Poluarea solului

Fig. 3.10 Evoluţia în sol a poluanţilor de tip LNAPL

După scurgere accidentala a unui volum mic de LNAPL pe sol,


poluantul penetrează în subteran prin zona centrală a porilor nesaturaţi până
când este atinsă saturaţia reziduală. Se creează astfel un sistem tri-fazic – apa-
LNAPL-aer, în zona vadoasă. Apa de infiltraţie dizolvă componentele mai
solubile din LNAPL (benzen, toluen, xilen), şi le transportă spre pânza freatică.
Aceşti constituienţi formează apoi o pană de poluant.
Mulţi dintre componenţii uzuali ai LNAPL sunt volatili, deci pot forma
vapori care să migreze datorită difuziei prin aerul din zona vadoasă către alte
porţtiuni ale acviferului. Aceşti vapori pot să reintre în faza lichidă şi să
răspândească astfel contaminarea pe arii extinse.
Daca are loc o scurgere masivă de produs tip LNAPL atunci poluantul
penetrează prin porii zonei vadoase până la suprafaţa zonei franjelor capilare.
Componentele dizolvate ale produsului infiltrat preced avansarea produsului şi
pot schimba proprietatea de avansare a apei capilare, cauzând o reducere a
conţinutului de apă reziduală şi colapsarea franjului capilar.
Poluantul tip LNAPL este mai uşor decât apa şi tinde să plutească pe
suprafaţa zonei franjelor capilare. Pe masură ce presiunea creată de poluantul
infiltrat creşte, pânza freatică este depresionată iar poluantul începe să se
acumuleze în zona de depresiune.

47
Poluarea solului
Scurgerea produsului din parţile superioare ale zonei vadoase,
odată cu stoparea sursei, reduce presiunea totală la interfaţa produs–apă
subterană, cauzând reducerea treptată a deformării suprafeţei pânzei
freatice.
Suprafaţa pânzei freatice care revine gradat la forma iniţială,
poate, prin împingere în sus, săa dizloce doar o parte din LNAPL, restul
rămânând cantonat în stare de saturaţie reziduală în porii zonei saturate.

Contaminantul LNAPL din zona Partiţia LNAPL între cele patru


nesaturată poate fi present în patru potenţiale faze din zona vadoasă
faze; gaz, adsorbit pe particule (după DiGiulio şi Cho, 1990)
solide, dizolvat în apă sau ca fluid
nemiscibil (după Huling şi Weaver,
1991)

Fig. 3.11 Partiţia poluanţilor de tip LNAPL în sol nesaturat

Dense- Non-Aqueous-Phase-Liquids (DNAPL)

Compuşii de tip DNAPL au o mare mobilitate în mediul subteran


datorită solubilităţii reduse pe de o parte şi a densităţii mari, pe de alta
parte. Densitatea ridicată face ca aceşti compuşi să migreze la adâncimi
mari ale mediului subteran. Densitatea mare, vâscozitatea redusă,
facilitează o dezlocuire uşoara a apei subterane, conducând la formarea
unor curenţi instabili, neuniformi, sub forma unor degete vâscoase.
In cazul unei scurgeri relativ reduse de DNAPL, acesta va migra
vertical în zona nesaturată, sub influenţa gravitaţiei, până la atingerea
saturaţiei reziduale. Dacă în zona nesaturată se găseşte apă, DNAPL
formează degete vâscoase în timpul infiltraţiei, fenomen neobservat în

48
Poluarea solului
cazul zonelor nesaturate. Compuşii de tip DNAPL rămaşi la saturaţia
reziduală vor volatiliza în spaţiul porilor sau vor fi parţial dizolvaţi de apa
de infiltraţie, determinând în final formarea panaşei poluante, antrenată
de curentul de apă subterană.

Fig. 3.12 Evoluţia în sol a poluanţilor de tip DNAPL

Fig. 3.13 DNAPL rezidual în zona a) nesaturată, b) saturată

Cantităţi mari de DNAPL scurse în mediul subteran asigură


menţinerea mişcării pe verticală a poluantului, penetrând zona franjului
capilar şi coloana de apă subterană, mişcarea pe verticală continuând în

49
Poluarea solului
zona saturată până la atingerea rocii de bază impermeabile, unde
DNAPL se depune sub forma unor pungi.
Transportul poluanţilor de tip DNAPL este mult complicat de
existenţa acviferelor eterogene în care sunt puse în evidenţă lentile
impermeabile de argilă. Aceste lentile vor constitui adevărate bariere în
migrarea pe verticală a DNAPL, determinând mai întâi acumularea
acestuia pe stratul impermeabil şi apoi migrarea laterală.
Daca patul impermeabil nu este orizontal, DNAPL migrează în
direcţia pantei acestuia. Este important de observat că panta patului
impermeabil poate fi în contrasens cu cea a suprafeţei libere a apei
subterane. In astfel de situaţii migrarea DNAPL în fază liberă se va
realiza în direcţie opusă celei a panaşei poluante. Ca urmare, detectarea
zonelor în care DNAPL se acumuleaza este foarte complicată, greu de
realizat prin metode hidraulice.
O parte din DNAPL rămâne în zona saturată a acviferului, prin
efectul saturaţiei reziduale, pe toată înălţimea coloanei de apă străbătută
în mişcarea sa descendentă.
Curentul subteran de apă determină dizolvarea componenţilor
solubili ai DNAPL şi formarea penei poluante, mărind astfel zona poluată
prin antrenarea sa de curentul subteran al apei (advecţie); procese
similare se produc şi cu pungile de DNAPL formate la suprafaţa stratului
impermeabil. Densitatea pungilor de DNAPL şi a degetelor vâscoase într-
un acvifer sunt extrem de importante deoarece controlează concentraţia
poluanţilor dizolvaţi în apa subterană.

3.6 Legi generale care guvernează evoluţia poluanţilor în sol

3.6.1 Gradul de saturaţie şi capacitatea capilară

Este cunoscut faptul că solurile nesaturate sunt mult mai


răspândite în natură decât solurile saturate iar ecuaţiile teoretice care
descriu mişcarea în fază nesaturată sunt extrem de complexe şi în mod

50
Poluarea solului
corespunzător există puţine cunoştinţe despre acest fenomen al
scurgerii.
Mişcarea apei sub forma lichidă sau vapori depinde de mulţi
factori, unul dintre ei fiind gradul de saturaţie a solului.
In stratul nesaturat de sol şi subsol mărimea caracteristică cea
mai importantă de care se ţine seama este umiditatea volumică, θ,
definită ca volumul ocupat de fluid, Vf, în unitatea de volum de material
poros, Vt:
Vf

Vt
Este evident că în terenuri saturate valoarea maximă pe care o
poate avea θ este:
Vp
n 
Vt
unde Vp este volumul porilor din volumul total Vt i n - porozitatea
relativă .
O altă mărime care intervine în calculul mişcării apei în zona
nesaturată este capacitatea capilară şi se defineşte sub forma:

d
ch 
dh

Reprezintă panta curbei θ = θ(h). Capacitatea capilară are


valoarea maximă în punctul de inflexiune a curbei caracteristice de
umiditate, respectiv în punctul în care forţele de aderenţă sunt
predominante în forţele de sucţiune (fig.3.14). Reprezintă variaţia
umidităţii solului la o variaţie unitară a potenţialului de presiune a matricei
solului.

51
Poluarea solului

Fig. 3.14 Capacitatea capilară

3.6.2 Legea Jurin-Borreli

Deasupra nivelului hidrostatic, în franjul capilar, presiunea în


canelurile formate de particulele de pământ este mai mică decât presiunea
atmosferică. Se ştie că în spaţii foarte mici apare fenomenul de capilaritate
(fig.3.15), lichidul urcă în tub, înălţimea de ascensiune capilară este, după
legea Jurin - Borelli:
2
hc 
r
unde σ este tensiunea superficială, λ - greutatea specifică a apei, r - raza
tubului capilar.
Reţeaua de caneluri formată din porii dintre particulele de pământ
acţionează ca nişte tuburi capilare creând sucţiune. La aceasta se
adaugă adsorbţia (fig. 2.5) şi astfel rezultă un deficit de presiune.
Afinitatea globală a apei faţă de matricea solului, prin capilaritate şi prin
adsorbţie, poate conduce la valori ale sarcinei piezometrice foarte mici, de
cca - l ,5 · 103 cm, sau, prin analogie cu pH, pF = log10(- h) = log10(1,5 ·
103) = 3,2 (cu h în cm).

52
Poluarea solului

Legea Jurin Borelli

Fig. 3.15 Înăl imea de ascensiune a tubului capilar

Diametru tub capilar (mm) Inaltime apa (mm)


2,5 25
1,5 38
1,0 52
0,5 66

Tensiunea superficială este un fenomen datorat forţelor de coeziune


internă a lichidului. Forţa netă manifestată asupra unei molecule din
interiorul lichidului este egală cu zero în timp ce cea manifestată asupra
unei molecule de la supraţa apei este inversă celei interne (fig.3.16)
Aceasta se traduce într-o forţă de compresiune, opusă forţei interne iar
suprafaţa lichidului se comportă ca o membrană elastică.

53
Poluarea solului

Fig.3.16 Tensiunea superficiala a apei

Tensiunea superficială este invers proporţională cu temperatura apei,


aşa cum se observă în graficul din fig.3.17.

Fig. 3.17 Variaţia tensiunii superficiale a apei cu temperatura

3.6.3 Conductivitatea hidraulică şi Legea lui Darcy

Legea lui Darcy analizează curgerea apei într-un fluid poros


saturat aflat într-un cilindru de lungime l şi secţiune A, străbătut de
debitul Q (m3/s), constant în timp (fig.3.18). Darcy a stabilit experimental
că relaţia dintre debitul Q şi denivelarea h este de forma:
h
Q   KA
l

h = h2-h1 < 0 ; h/l = i

54
Poluarea solului
unde: h – pierderea de energie la traversarea probei; h/l = i –
gradientul hidraulic = panta hidraulică = forţa motrice; K – conductivitatea
hidraulică sau permeabilitatea hidrogeologică [K]SI =LT-1;
Q
q se numeşte debit specific şi reprezintă volumul de apă scurs prin
A
unitatea de suprafaţă, în unitatea de timp. Acest flux are dimensiunea
unei viteze – este viteza fictivă pe care ar avea-o apa dacă ar traversa
toată suprafaţa A a mediului poros.
Viteza medie reală, microscopică, a apei în pori va fi:
U q
v 
nc n c
nc – este porozitatea cinematică sau eficace. In literatura de specialitate,
U se numeşte viteza lui Darcy sau viteză de filtrare.

Fig.3.18 Ilustrarea Legii lui Darcy (după Freeze şi Cherry, 1979)

Limite de valabilitatea a Legii lui Darcy. Legea lui Darcy este valabilă
pentru regimurile de curgere laminară care au loc, de obicei, în nisipurile
fine, silţuri şi argile. În nisipurile grosiere şi pietrişuri, vitezele cresc şi

55
Poluarea solului
regimul devine turbulent. În acest caz relaţia dintre flux şi gradientul
sarcinii nu mai este liniară ci de forma:
gradU  U   U 2
unde U reprezintă pierderile de sarcină datorate frecării vâscoase la
pereţii matricei solide iar U2 - pierderile datorate inerţiei fluidului
(disiparea energiei cinematice în pori - asemănătoare celor care apar la
îngustarea unui tub). Se defineşte un număr Reynolds al mediului poros,
adimensional:

U k Ud Ud
Re   
  

unde: U – viteza de filtrare (m/s); k – permeabilitatea intrinsecă;  -


densitatea fluidului (kg/m3); -vâscozitatea dinamică a fluidului (kg/ms); 
- vâscozitatea cinematică a fluidului (m2/s); d-diametrul mediu al
particulelor sau diametrul eficace d10 (m).
În practică se admite că legea lui Darcy este valabilă pentru
numere Re mai mici decât o limită cuprinsă între 1 şi 10. În acest caz
curgerea este pur laminară în interiorul porilor. Între 10 şi 100 începe un
regim de tranziţie în care forţele de inerţie nu mai sunt neglijabile şi unde
legea lui Darcy nu se mai aplică. Pentru Re>100 regimul devine turbulent
iar relaţia lui Darcy trebuie înlocuită cu o relaţie ca cea prezentată mai
sus. În practică curgerea rămâne laminară în majoritatea cazurilor de
curgere în medii poroase, excepţie făcând regimul carstic şi zona din
imediata apropiere a lucrărilor de captare.
Sichardt recomandă o valoare limită pentru gradientul hidraulic
(până la care este valabilă legea lui Darcy) :
1
I
15 K
Unde K (m/s) - conductivitatea hidraulică . Limita inferioară de valabilitate
variază mult cu tipul de argilă. Astfel când vitezele sunt foarte mici ele nu

56
Poluarea solului
mai sunt proporţionale cu gradientul sarcinii. Forţele de adsorbţie sunt
predominante şi legea lui Darcy nu mai este valabilă.

Fig. 3.19 Limitele de valabilitate ale Legii lui Darcy

Valori medii ale conductivităţii hidraulice şi ale coeficientului de


permeabilitate
Tabelul 3.2
Conductivitatea
hidraulică ( K ) pentru Coeficientul de
Caracterizarea rocii ape cu mineralizaţie permeabilitate ( K p )
Grupa

redusă la t  20 0 C
[m/zi] [cm/sec] cm2 darcy
I Roci cu permeabilitate
foarte mare
1,2  10 6 
(bolovănişuri şi pietrişuri 100  1000 0,12  1,16 116  1160
1,2  10 5
cu nisipuri grosiere, şi mai
mare
calcare puternic
carstifiate şi roci intens
fisurate)
II Roci cu permeabilitate
mare (bolovănişuri şi
0,012  1,2  10 7 
pietrişuri colmatate cu 10  100 11,6  116
0,12 1,2  10  6
nisip fin, nisipuri

57
Poluarea solului
grosiere, roci carstifiate
şi fisurate)
III Roci permeabile
(bolovănişuri şi pietrişuri
1,2  10 3  1,2  10 8 
colmatate cu nisip fin şi 1  10 1,6  11,6
1,2  10  2 1,2  10  7
parţial cu argilă, nisipuri
mijlocii şi fine, roci slab
carstifiate şi puţin
fisurate)
IV Roci slab permeabile
(nisipuri făinoase, 1,2  10 4  1,2  10 9 
0,1  1,0 0,12  1,16
nisipuri argiloase, roci cu 1,2  10 3 1,2  10 8
fisuraţie fină, loessuri
etc.)
V Roci foarte slab
permeabile (argile 1,2  106  1,2  10 9  1,2  10 3 
0,001  0,1
nisipoase, prafuri, roci 1,2  10 4 1,2  10 8 1,2  10 1
foarte slab fisurate)
VI Roci practic
impermeabile (argile,
 0,001  1,2  10 6  1,2  10 11  1,2  10 3
marne, roci masive)

3.6.4 Legea lui Fick – legea difuziei moleculare

Pe baza mişcării moleculare şi a tendinţei de egalizare a


concentraţiei unei substanţe în mediu fluid, Fick a pus în evidenţă relaţia
matematică ce descrie acest fenomen de forma:
dc
dJ x   D
dx

58
Poluarea solului
unde: dJx reprezintă fluxul de substanţă; D-coeficient de difuzie; c-
concentraţia; x-direcţia de mişcare; -suprafaţa traversată de flux.
Semnul minus a fost introdus deoarece mişcarea masei de
substanţă are loc întotdeauna din zonele cu concentraţie mare către cele
cu concentraţie mică (dJ>0 iar dc/dx<0).
Difuzia în gaze. Coeficientul de difuzie depinde de temperatura şi
vâscozitatea gazului ca şi de forma şi mărimea moleculelor. O expresie
de calcul pentru D rezultă din teoria cinetică a gazelor, considerând că
moleculele sunt perfect sferice, solide şi elastice la coliziune:

Dmol  1 c
3
unde  este drumul liber iar c – viteza medie a moleculei care difuzează.
Difuzia în apă. Pentru difuzia în apă, cea mai folosită ecuaţie
semiempirică este cea elaborată de Wilke şi Chang (1955), cu o
acurateţe de 15%:

7,4  108 M  T


0,5
D
Vb0,6
unde: D-coeficient de difuzie (cm2/s); - coeficient caracteristic
solventului =2,6 pentru apă (=1 pentru solvenţi nonpolari); Vb-volumul
molar al soluţiei la temperatura de fierbere (cm3/mol); -vâscozitatea
lichidului (centipoise), =1 centipoise pentru apa la 22C; T-temperatura
absolută (grade Kelvin); M-masa moleculară a solventului (g/mol).

Observaţie: La utilizarea ecuaţiilor semiempirice, atenţie la


unităţile de măsură;

59
Poluarea solului
Pentru molecule organice, simple, nedisociate, pot fi folosite
valorile de increment date de Schroeder(1958) pentru calculul Vb:

Tabelul 3.3
Element Increment (cm3/mol)
Carbon 7
Hidrogen 7
Oxigen 7
Azot 7
Fluor 10,5
Clor 24,5
Brom 31,5
Iod 38,5
Sulf 21
Carbon dublă legatură (C=C) 7
Carbon triplă legatură (C≡C) 14
Nucleu aromatic -7

Difuzia în vapori. Cea mai utilizată corelaţie empirică pentru a calcula


difuzivitatea vaporilor a fost dezvoltată de Arnold şi are expresia:

M 1  M 2  / M 1M 2 0,5
5
0,00837  T 2
D12 
P Vb0,33  Vb0,33  T  S12 
2
1 2

Unde: 1-solventul; 2-substanţa dizolvată; D12-difuzivitatea (cm2/s); T-


temperatura (K); P-presiunea (atm); M-masa moleculară (g/mol); Vb-
volumul molar al soluţiei la temperatura de fierbere (cm3/mol), calculat cu
valorile de increment Schroeder; S12-constanta Sutherland= 1,47·F·
(Tb1·Tb2)0,5; Tb – temperatura de fierbere (K); F-funcţie raţiei (Vb2/Vb1); se
poate determina F prin interpolarea valorilor date în continuare:

60
Poluarea solului

Tabelul 3.4
Vb2/Vb1 1 2 3 4 6 8 10
F 1,00 0,98 0,95 0,92 0,88 0,84 0,81

Precizia de calcul a ecuaţiei Arnold este de ±15%.


Observaţie: Difuzivitatea în aer a unui compus este de trei până
la de cinci ori mai mare decât difuzivitatea aceluiaşi compus în apă. Ca
regulă generală, difuzia în gaze este mai rapidă decât cea în apă.
Difuzia în medii poroase este alterată de existenţa particulelor
solide. In subsol, substanţa trebuie să difuzeze în jurul particulelor de sol,
a sedimentelor, prin canale inguste şi sinuoase. Pentru a ţine cont de
acestea, coeficientul de difuzie este modificat de un factor de restricţie
Kr, şi un factor de tortuositate  , astfel:

Kr
Def  Dmol

Kr – ţine cont de impiedicarea difuziei în porii de dimendiuni mici;
efectul Kr devine neglijabil (valoare apropiată de 1) când dimensiunea
absorbatului este mai mică decât 1/10 din dimensiunea porilor. Kr este
egal cu 1 când considerăm difuzia între particulele solide sau în porii
granulelor cu dimensiuni mai mari de 5 nm.
Parametrul  ţine cont de deviaţia căii de difuzie faţă de o linie
dreaptă. Grothwohl (1992) a demonstrat că  este invers proporţional cu
porozitatea n la o putere m:
1

nm
Pentru difuzia în interiorul particulelor de sol, n reprezintă
porozitatea interstiţială iar pentru difuzia între particulele solide, n este
porozitatea aparentă. Valoarea 1 este des întâlnită pentru difuzia în medii

61
Poluarea solului
poroase (Werth et al., 1997). In medii cu porozitate mică, valoarea 
creşte (Wong et al., 1984).

62
Poluarea solului

Capitolul 4
Poluarea produsă de agricultură
„O naţiune care îşi distruge solul se distruge pe sine!”
Franklin D. Roosevelt (1937)
4.1. Preambul
Din punct de vedere al protecţiei mediului, agricultura apare în acest
context, deopotrivă ca sursă şi obiect al poluării, prezintă trei aspecte
esenţiale:
 Este mijlocul de rezolvare a problemelor puse de evacuarea
diverselor deşeuri - nămolul rezultat în urma epurării apelor uzate,
reziduurile de la creşterea animalelor etc.
 Este obiect al poluării atmosferice provocate de industrie, procese
de combustie, trafic rutier.
 Este obiect al impurificării indirecte - datorită ridicării nivelului
freatic, utilizarea apelor poluate pentru irigat etc.

4.2. Agricultura ca sursă de poluare

Dezvoltarea societăţii umane şi explozia demografică a pus


problema acoperirii necesarului de hrană pentru populaţia globului.
Rezolvarea acestei probleme a urmat două căi:
-extinderea suprafeţelor cultivate şi
-aplicarea de metode în scopul măririi producţiei agricole.
Suprafeţele agricole fiind limitate, s-a urmărit creşterea producţiei
agricole, fapt ce a condus la utilizarea substanţelor fertilizante – organice
şi chimice- dar şi a pesticidelor, în lupta împotriva dăunătorilor culturilor
agricole.
Aplicarea de îngrăşăminte chimice în exces şi neraţional
constituie o sursă de poluare pentru toţi factorii de mediu. Folosirea pe
scară largă a îngrăşămintelor a condus şi la proliferarea unor specii de
buruieni, ceea ce a antrenat o sporire a folosirii erbicidelor, un fenomen
în lanţ, ”ever changing never ending”. Utilizarea unor doze mari de

63
Poluarea solului

îngrăşăminte conţinând P, Ca, Mg şi N prezintă pericolul apariţiei unor


dezechilibre ale unor elemente nutritive din sol, de exemplu, efectul de
inhibare a zincului. In general, administrate în doze mari, aplicate foarte
aproape de seminţe, îngrăţămintele chimice devin periculoase.
Drumul parcurs de îngrăşămintele aplicate poate fi rezumat astfel:
complexul coloidal argilo-humic al solului reţine ionii îngrăşămintelor
dizolvate în soluţia de sol, devenind veritabile mecanisme - schimbătoare
de ioni – a căror capacitate depinde de cantitatea de argilă din sol, de
proporţia materiei humice, de mineralizare, granulaţie, etc. Ionul NH4+
este fixat de complexul absorbant apoi oxidat în NO2¯ şi NO3¯ de
bacteriile de tip Nitrosomonas şi Nitrosococcus şi folosit de plante.
Excesul este antrenat de ape, devenind un veritabil poluator, în lacuri
favorizând apariţia fenomenului de eutrofizare. Tinând cont că unele
statistici elveţiene apreciază că aproximativ 16 – 20% din totalul azotului
folosit ajunge în apa – avem o imagine a amplorii fenomenului de poluare
cu aceste substanţe.
Pe lângă macro elemente (complexul NPK), plantele au nevoie
de cantităţi foarte mici de microelemente (bor, cupru, mangan, fier,
molibden, zinc), elemente care au un rol important în creşterea
productivităţii. Folosite în exces, acestea devin extrem de toxice, atât
pentru plante cât şi pentru animale sau om.
Tot în scopul măririi producţiei agricole, producătorii agricole au
fost nevoiţi să lupte cu dăunători de toate tipurile: buruieni, insecte, larve,
paraziţi, ciuperci, rozătoare etc. prin aplicarea unor substanţe de
combatere numite generic pesticide, etimologia cuvântului fiind din limba
engleză, „pest”= dăunător.
Scurt istoric al folosirii pesticidelor. Prima generaţie de
pesticide a apărut odată cu cultivarea organizată a plantelor când
agricultorul a observat apariţia unor dăunători şi a încercat să-i combată.
Este cunoscut că încă înaintea erei noastre, sulful a fost folosit ca
insecticid.

64
Poluarea solului

Incepând din secolul XV, compuşi de arsenic, plumb şi mercur


erau aplicaţi pe culturi drept insecticid. La această practică s-a renunţat
la începutul secolului al XlX-lea când s-a constat o creştere a numărului
fiinţelor umane intoxicate cu aceste substanţe, fiind încurajată căutarea
unor substituienţi mai puţin toxici. Cu toate că utilizarea acestor
substanţe a fost sistată, s-a observat timp îndelungat că unele culturi
(legume, tutun) preluau metale toxice nedegradabile.
In secolul al XVll, nicotina îmbogăţită în sulfaţi, extrasă din
frunzele de tutun a început să fie folosit ca insecticid, iar la jumătatea
secolului al XlX, alte două pesticide naturale au fost introduse: pyretrum
şi rotenone.
Generaţia a doua de pesticide. In anul 1939, Paul Mueller a
descoperit că DDT (diclor-difenil-tricloretan) este un insecticid foarte bun.
Astfel, DDT (ca şi DTT - diclor-trifenil-tricloretan) a devenit cel mai utilizat
pesticid din lume, Paul Mueller primind, în 1948, Premiul Nobel.
Aproximativ 50 de ani mai târziu, DDT a fost interzis. El face parte din
categoria poluanţilor organici persistenţi (POPs – persistent organic
polutants) – şi manifestă efecte cancerigene.
Din 1945, dezvoltarea chimiei organice de sinteză a dezvoltat un
număr impresionant de substanţe de combatere. In prezent, anual se
utilizează 2.5 milioane tone de substanţe pesticide (cca 0,45kg/locuitor al
Terrei).
Pesticidele cuprind grupe mari de substanţe de combatere,
specifice diferiţilor dăunători:
 Erbicide – combat buruienile
 Insecticide – combat insecte şi paraziţi
 Fungicide – împotriva ciupercilor
 Nematocide – combat viermi, larve
 Rodenticide – împotriva rozătoarelor
 Moluscide – împotriva moluştelor

65
Poluarea solului

Natura substanţelor potenţial poluante pentru terenurile agricole


este foarte diversă. Astfel, pesticidele pot să conţină:
 compuşi minerali;
 acid cianhidric, cianuri, cianamide;
 compuşi organo-metalici;
 produşi organici de origine animală;
 produşi organici de origine vegetală;
 hidrocarburi aciclice clorate;
 hidrocarburi ciclice clorate şi derivaţi;
 compuşi organo-fosfaţi şi tiofosfaţi;
 carbamaţi
 tiocarbamaţi
 uree
 amide
 compuşi dinitraţi;
 compuşi cloronitraţi;
 triazine, triazoli, atrazine;
 derivaţi ai uracilului;
 derivaţi ai dipiridinului;
 sulfuri şi sulfonaţi;
 derivaţi cloraţi ai acizilor graşi;
 derivaţi cloraţi ai acizilor aromatici;
 derivaţi cloraţi ai acidului fenoxialcanoic;
 derivaţi ai fumarinei şi indan-dionei;
 chinone;
 derivaţi neclasificaţi;

Insecticidele de contact sunt cele mai numeroase şi cele mai


periculoase (din categoria poluanţilor organici persistenţi) şi conţin două
grupe principale:

66
Poluarea solului

 substanţe organoclorurate şi
 substanţe organofosfate.
Substanţele clorate sunt foarte puţin solubile în apă dar solubile
în grăsimi şi solvenţi specifici şi cuprind în principal: DDT, aldrin, endrina,
dieldrinul, heptaclorul, lindanul, toxafenul ş.a. Acţiunea specifică a
insecticidelor se manifestă prin deshidratarea corpului şi diminuarea
capacităţii de a utiliza substanţele endogene oxidabile, ceea ce duce la
hiperactivitate motrică şi la moarte. Persistenţa acestor substanţe este
foarte mare şi posedă calitatea de a se acumula la nivelul lanţurilor
trofice.
Produşii organofosforici – sunt metil şi etilpalationul, malationul şi
mevinfosul, sunt solubili în apă şi foarte solubili în grăsimi. Aceste
substanţe determină acumularea de acetilcolină la nivelul plăcilor motrice
şi al terminaţiilor nervoase, provocând moartea.
Erbicidele şi fungicidele cuprind mai multe grupe importante din
care – familia acizilor organici cloraţi: 2,4D (acid fenoxiacetic 2,4 diclorat)
şi 2,4,5T (acid fenoxiacetic 2,4,5 triclorat) sunt substanţe foarte solubile
în apă. Majoritatea erbicidelor folosite sunt puţin toxice pentru om dar nu
întotdeauna selective faţă de plante.
Folosirea erbicidelor a dus la eliminarea multor buruieni dar a
selecţionat şi o gamă foarte largă de plante nefolositoare. Multe erbicide,
deşi considerate iniţial netoxice pentru mamifere, în doze mari devin
dăunătoare; cantităţile letale ale unora din aceste substanţe sunt destul
de mici (de ex. Atrazin, bladex, erbicide carbamice etc.)

4.3. Riscul poluării mediului prin aplicarea pesticidelor


şi îngrăşămintelor

Utilizarea pesticidelor în agricultură, pe lîngă avantajul obţinerii


unor creşteri a producţiei agricole, prezintă dezavantajul poluării factorilor
de mediu, solul jucând rolul de receptor şi rezervor de substanţe toxice.

67
Poluarea solului

Substanţele active conţinute de pesticide nu se administrează ca


atare ci în amestec cu substanţe inerte (siliciu, argilă, etc.), funcţie de
modul de aplicare (stropire, prăfuire, fumigare etc)
A. Poluarea atmosferei. Substanţele pesticide utilizate în
agricultură sunt emise în atmosferă atât din sursele staţionare (depozite)
cât şi din sursele mobile (mijoace de aplicare a pesticidelor-utilaje, aviaţie
utilitară). Emisiile în atmosferă a substanţelor pesticide - în special de tip
POPs - sunt funcţie de modul de aplicare al acestora, de aditivii utilizaţi
pentru a obţine o împrăştiere cât mai bună, de condiţiile meteorologice
din perioada aplicării şi de înălţimea culturii.
B. Acţiunea de stres a pesticidelor şi îngrăşămintelor asupra
florei şi faunei. Pesticidele ajunse pe plante suferă reacţii chimice sau
biochimice, fie la suprafaţă fie în ţesuturi, având ca rezultat dispariţia
reziduurilor primare dar se pot forma compuşi cu o toxicitate egală sau
chiar mai mare decât a produsului iniţal.
Acţiunea de stres a pesticidelor şi îngrăşămintelor manifestată:
a. asupra plantelor, conduce la:
 distrugerea unor culturi învecinate prin administrarea
imprudentă a erbicidelor (de ex., 2,4D aplicat unei culturi
de grâu, afectează culturile de floarea soarelui, cartofi,
sfeclă din imediata apropiere).
 schimbarea compoziţiei floristice a vegetaţiei ca urmare a
aplicării repetate a erbicidelor şi modificarea raportului
existent între diferite specii de buruieni.
b.asupra populaţiei microbiene determină:
 o acţiune de inhibare a unui proces metabolic comun
tuturor vieţuitoarelor (de ex. respiraţia), urmată de
reducerea activităţii globale a organismelor vii din sol
(compuşii de arseniu manifestă o astfel de reacţie).
 o influenţă selectivă, de inhibare a unui proces metabolic
vital numai pentru o grupă de microorganisme. Rezultatul

68
Poluarea solului

acestei acţiuni îl reprezintă substituirea acestora cu


microorganisme rezistente şi instalarea unui echilibru
biologic complet diferit de cel iniţial.
 o acţiune de stimulare directă sau indirectă pentru una
sau mai multe grupe de microorganismepoate fi
determinată de substanţe fitofarmaceutice, care prin
descompunere oferă substanţe care pot fi folosite în
metabolismul bacterian şi al microflorei în general
(substanţe care sunt aplicate în scopul dezvoltării
antagoniştilor naturali ai dăunătorilor).
In evaluarea riscurilor ecologice ale unui pesticid trebuie
cunoscute căile de metabolizare, translocare şi eliminare din corpul
organismelor vizate a fi distruse.
Cunoaşterea metaboliţilor unui pesticid este esenţială, fiind
cunoscut faptul că este posibil ca o substanţă să fie inactivată prin
metabolizare sau să sufere un proces de activare din care să rezulte
metaboliţi mult mai toxici pentru om ca şi pentru mamifere.
C. Poluarea solului. Pesticidele ajunse în sol pot antrena
fenomene de fitotoxicitate care duc la scăderea randamentului unor
culturi până la zero. Substanţele toxice din sol sunt preluate de către
plante, de unde rezultă prezenţa nedorită în alimente, în hrana
animalelor. De exemplu, insecticidele clorate au o influenţă indirectă
asupra omului, regăsindu-se în carnea şi laptele animalelor care au
consumat plante din zonele tratate.
Cea mai mare cantitate de pesticide, se găseşte în sol, până la
adâncimea de 25 cm.
Persistenţa în sol a pesticidelor depinde de:
 natura chimică a substanţei active;
 caracteristicile mediului:
a. reactivitate chimică (pH);
b. prezenţa apei, a aerului;

69
Poluarea solului

c. textura solului;
Un sol poluant determină contaminarea plantelor; trecerea din sol
în plantă a substanţelor toxice depinde de trei componente principale:
 natura pesticidului;
 tipul de sol;
 felul plantei;
Legumele rădăcinoase şi cele cu tuberculi acumulează cele mai
mari cantităţi de reziduuri din sol. Impurificarea terenurilor agricole cu
pesticide şi reziduuri ale acestora, influenţează tot complexul sol-plantă
şi provoacă daune care duc în final la reducerea randamentului
economic. Principala problemă pusă de pesticide este persistenţa lor în
sol timp îndelungat. Cele mai nocive sunt pesticidele, mai ales când
intervine alternanţa culturilor.
Poluarea cu îngrăşăminte chimice se produce numai atunci când
sunt aplicate neraţional. Totuşi, marea varietate a acestora, face dificilă
stabilirea unor şabloane de întrebuinţare.
Excesul de azotaţi şi fosfaţi determină toxicitate pentru microflora
din sol, eutrofizează apele, se acumulează în ţesuturile vegetale dincolo
de limitele tolerabile.
Acest tip de poluare este însoţit de ineficienţă economică,
determinată calitativ şi cantitativ de interferenţa ionilor antagonici. In
general, limita dintre deficitul şi excesul unui element este deosebit de
strânsă, depinzând de natura plantelor şi a mediului. Este necesară o
bună cunoaştere a proceselor fiziologice pe baza cărora urmează să se
creeze substanţe complexe şi asimilabile în întregime.
D. Riscul poluării apelor. Levigarea materialelor fertilizante în
sol depinde de mobilitatea acestora, influenţată de compoziţia chimică a
solului şi de procesele complexe care se produc la nivelul acestuia.
Azotul nu poate fi reţinut în sol sub formă de nitraţi, fiind intens
levigat. Microorganismele transformă în nitraţi toate combinaţiile azotate,
inclusiv ureea şi compuşii organici iar descompunerea humusului şi

70
Poluarea solului

fixarea azotului din aer formează nitraţi supuşi levigării. Cercetările au


arătat că levigarea azotului poate ajunge până la 3 metri. Implicaţiile
negative ale acestui fapt sunt: scăderea eficienţei îngrăşămintelor şi
potenţial de poluare a apelor de suprafaţă şi freatice. Pierderile de azot
prin levigare pot să ajungă chiar până la 50%.
Pentru prevenirea poluării acviferului cu azotaţi se recomandă
următoarele măsuri:
 îngrăşămintele cu azot să fie administrate culturilor pe măsură
ce acestea îl solicită, ţinând cont de aportul suplimentar adus
de mineralizarea humusului;
 controlul levigării azotului prin utilizarea unor substanţe
inhibitoare nitrificării (de tip nitrapirin sau hidrochinona). In
acest fel se realizează o valorificare ridicată a azotului şi
creşterea productivităţii cu 13% faţă de cultura martor.
 folosirea îngrăşămintelor cu azot cu acţiune lentă – fosazotul
– levigarea fiind mult redusă.
Fosforul este mult mai puţin mobil decât azotul. Se fixează pe
particulele de sol, unde se găseşte precipitat sub formă de fosfat insolubil
în apă (fosfaţii solubili în apă devin insolubili în sol). Ajuns în ape, fosforul
este un poluant, determinînd înmulţirea rapidă a fitoplanctonului şi
eutrofizarea.
In mod accidental pot să ajungă în apă, prin levigare, din
îngrăşăminte, ioni de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, clor şi sulf sau
microelemente (bor, zinc, magneziu, molibden, fier), substanţe ce
modifică parametrii de calitate ai acesteia.

4.4. Poluanţi organici persistenţi (POPs) în pesticide

Convenţia de la Stockholm, semnată în 22 mai 2001, ratificată în


România prin Legea nr.261/29.06.2004 prevede eliminarea poluanţilor
organici persistenţi datorită impactului pe care aceste substanţe le au
asupra sănătăţii atât a populaţiei actuale cât şi a generaţiilor viitoare.

71
Poluarea solului

Pe lista Convenţiei au fost nominalizate 12 substanţe: aldrin,


clordan, DDT, dieldrin, dioxină, endrin, furan, hexaclorbenzen, heptaclor,
mirex, PCBs şi toxafen. Aceste substanţe sunt toxice, persistente, au
proprietăţi de bioacumulare şi sunt transportate prin aer, apă sau de
către speciile migratoare trasfrontieră, fiind depozitate la distanţe mari
faţă de emisie, acumulându-se la nivelul ecosistemelor terestre şi
acvatice.
Conform Convenţiei de la Stockholm ţările semnatare au
obligaţia implementării prevederilor acesteia prin:
 Luarea de măsuri pentru reducerea sau eliminarea emisiilor
surselor intenţionate – producători şi utilizatori;
 Luarea de măsuri pentru reducerea sau eliminarea emisiilor
surselor neintenţionate – producător;
 Luarea de măsuri privind reducerea sau eliminarea emisiilor din
depozite şi deşeuri;
 Dezvoltarea planurilor de implementare a obligaţiilor ce decurg
din Conveţie;
 Promovarea şi facilitarea informaţiilor către public, conştientizarea
şi educarea populaţiei privind efectul POPs ca şi dezvoltarea
activităţii de cercetare şi a sistemului de monitoring;

Priorităţile naţionale referitoare la poluanţii organici persistenţi sunt:


 Eliminarea pesticidelor din depozitele existente şi deşeurile
aferente;
 Eliminarea depozitelor existente de PCBs;
 Eliminarea poluanţilor organici persistenţi neidentificaţi şi despre
care se presupune că aparţin acestei categorii
 Interzicerea producerii poluanţilor organici persistenţi şi a
substanţelor care pot fi incluse în viitor pe lista POPs;
 Dezvoltarea unei agriculturi ecologice, durabile;

72
Poluarea solului

 Intensificarea producţiei şi folosirii de substanţe „curate” în lupta


cu dăunătorii;
 Imbunătăţirea performanţelor de mediu în sectoarele: energetic,
transport, industrie;
 Reducerea disconfortului produs de emisiilor de poluanţi organici
persistenţi proveniţi de la incineratoarele de deşeuri;

4.4.1. Caracteristicile Poluanţilor Organici Persistenţi

Poluant/ Caracteristici
Structura chimică
Aldrin Este un pesticid folosit pentru combaterea
insectelor (furnici, lăcuste, larve de
insecte). In organismele vegetale şi
animale se transformă în dieldrin,
substanţă ce se află pe lista Convenţiei.
Aldrinul este toxic pentru om, estimându-se
că o doză de 5 grame (80mg/Kg) este
suficientă pentru a ucide o persoană
adultă. Chiar la doze mici această
substanţă este potenţial cancerigenă.
Printre altele este considerat responsabil
pentru mortalitatea ridicată a păsărilor.
Clordan Este un insecticid de contact, utilizat în
cultura plantelor – porumb, cartof, pomi
fructiferi, pentru combaterea furnicilor şi
termitelor. Este potenţial cancerigen,
afectând sistemul nervos. Ultimul
producător de clordan din SUA a încetat
producţia în anul 1997.
DDT Para-diclordifeniltricloretan – a început să

73
Poluarea solului

fie folosit pe scară largă după cel de-al


doilea război mondial pentru combaterea
maladiilor transmise de insecte: tifosul –
transmis de păduchi sau malaria de
ţânţarul Anopheles. În unele ţări, DDT-ul
este utilizat şi în prezent în programele de
luptă împotriva malariei. DDT-ul manifestă
o acţiune toxică asupra sistemului nervos
şi este considerat cancerigen; are
proprietate de bioacumulare, acumulându-
se inclusiv în laptele matern.
Dieldrin Este un insecticid folosit fie împotriva
tuturor insectelor din sol, fie contra
insectelor vectori ai malariei. Dieldrinul se
formează în organismele vii ca urmare a
transformării din aldrin. Este foarte toxic
pentru majoritatea peştilor. Are capacitatea
de a rămâne adsorbit pe particulele de sol
timp îndelungat, degradându-se după cca
5 ani în condiţii de climat temperat, prin
evaporare în atmosferă. Potenţial
cancerigen.
Endrin Insecticid aplicat prin pulverizare pe plante;
folosit şi împotriva rozătoarelor. Potenţial
toxic, manifestă aceleaşi caracteristici cu
aldrinul şi dieldrinul, avînd potenţial de
bioacumulare. Timp de remanenţă în sol
cca 12 ani.
Dioxine şi furani Sunt subproduşi ai fabricării substanţelor
chimice (a pesticidelor, de exemplu) sau de
la incinerarea deşeurilor. Sunt substanţe

74
Poluarea solului

toxice chiar în doze foarte mici. Trece în


laptele matern şi produce contaminarea
sugarilor, cărora, aceste substanţe le
Dioxina provoacă tulburări de creştere, ale
sistemului imunitar şi hormonal. Dioxina
influenţează dezvoltarea celulelor
tumorale. In anul 1976, în Italia, pentru a
Furan evita o explozie la o fabrică de produse
fitosanitare din Seveso, a fost eliberată în
atmosferă o cantitate enormă de dioxină.

Heptaclor Insecticid care ucide prin contact sau prin


ingestie, utilizat împotriva insectelelor din
sol, contra malariei şi paraziţilor plantelor.
Asupra organismului uman manifestă
hiperexcitabilitatea sistemului nervos
central şi afectează ficatul, fiind suspectat
de a fi cancerigen. Rămâne nealterat în sol
cca 2 ani de la administrare, fiind
responsabil de decimarea a numeroase
populatii de păsări.
Hexaclorbenzen Este un fungicid utilizat în tratamentul
seminţelor, începând din 1945. Această
substanţă rezultă şi ca subprodus al
industriei chimice ca şi din procesele de
combustie (focuri de artificii). Intre 1954-
1959, în Turcia, o parte a populaţiei a
consumat cereale tratate cu
hexaclorbenzen. Intre 3000 şi 4000 de
oameni au suferit tulburări de metabolism,
14% dintre pacienţi decedând. Substanţă

75
Poluarea solului

potenţial cancerigenă. Timpul de


înjumătăţire este de 20 ani.
Mirex Este un insecticid care ucide ca urmare a
ingestiei. Utilizat impotriva furnicilor şi
termitelor dar şi în compoziţia plasticului,
cauciucului, hârtiei ca substanţă ignifugă.
Potenţial cancerigen, afectează ficatul,
sistemul imunitar şi hormonal. Foarte toxic
pentru crustacee, moluste. Sub acţiunea
radiaţiei solare, se transforma în fotomirex,
un compus mult mai toxic. Timpul de
înjumătăţire poate ajunge la 10 ani.
Toxafen Insecticid de contact utilizat pe culturile de
bumbac, cereale, legume, pomi fructiferi.
Potenţial cancerige cu perioadă de
înjumătăţire cuprinsă între 100 de zile şi 12
ani, în funcţie de natura terenului. Se
acumulează masiv în ţesutul adipos al
cetaceilor marini.
PCB – policlorbifenil Termenul desemnează un amestec de
hidrocarburi clorurate utilizate în scop
industrial încă din 1930, în special ca aditiv
în uleiul de transformator şi în
condensatoare, ca lichid de răcire şi ca
adjuvant în industria coloranţilor şi a
producerii de material plastic. In 1968,
Japonia şi 11 ani mai târziu în Taiwan,
milioane de persoane au fost expuse la
doze ridicate de PCB ca urmare a
consumului de ulei de orez contaminat.
Consecinţele au fost boli ale ficatului şi ale

76
Poluarea solului

pielii. Copii născuţi după contaminare au


avut simptome asemeănătoare şi au
manifestat o dezvoltare intelectuală
întârziată. PCB-urile sunt cancerigene şi
reprezintă cauza principală a reducerii
reproducerii diverselor populaţii de
animale, printre care şi focile arctice.
Datorită structurii chimice, viteza de
degradare a acestor substanţe este
diferită; timpul de înjumătăţire poate să
varieze de la 10 zile până la un an şi
jumătate.

Dioxina şi furanii. Termenul generic de dioxină cuprinde de fapt


un grup de 210 compuşi chimici aromatici policloruraţi, având în structură
carbon, oxigen, hidrogen şi clor, împărţiţi în două mari familii:
policlorodibenzen-p-dioxină (PCDD sau propriu-zis dioxina) şi
policlorodibenzen-p-furan (PCDF sau furan).
PCDD şi PCDF sunt subproduşi nedoriţi ai unor reacţii chimice,
termice (ardere incompletă în prezenţa clorului), procese de combustie,
incinerarea deşeurilor solide urbane, deşeuri periculoase, spitaliceşti,
incinerarea carcaselor de animale, a cauciucului, produselor petroliere şi
combustibililor auto, a lemnului care conţine resturi (rame) de aluminiu,
plumb. Dintre procesele industriale care emit în atmosferă aceşti poluanţi
amintim: producerea de erbicide aromatice policlorurate, a fenolului
clorurat, solvenţi cloruraţi şi PVC (policlorura de vinil).
Toxicitatea dioxinei depinde de numărul şi poziţia atomilor de clor
pe nucleul aromatic, izomerii care au clorul pe poziţiile 2,3,7,8 fiind cei
mai toxici şi dotaţi cu cea mai mare capacitate de acumulare.
In general, dioxinele sunt substanţe semivolatile, termostabile,
insolubile în apă, foarte solubili în grăsimi şi extrem de rezistente la

77
Poluarea solului

degradarea chimică şi biologică. Datorită omniprezenţei în mediu, a


persistenţei şi liposolubilităţii lor, dioxinele tind să se acumuleze, în timp,
în organismele vii. Urcând pe lanţul trofic alimentar, concentraţia acestor
substanţe creşte – biomagnifiere – organismele superioare fiind expuse
la riscuri majore. Biodisponibilitatea depinde de caracteristicile
ambientale: sol, apă, sedimente şi de caracteristicile contaminantului,
substanţele aparţinând categoriei „dioxina” având diverse caracteristici
fizice, chimice şi toxicologice.

1%principala la dioxine provenite din Industria alimentară


Expunerea
1%
2%
Peste de apă dulce
6%
19% Peste marin si fructe de mare
4%
Inhalatie
5% Lapte
Produse lactate
7% Oua
14% Carne de vita
1%
Carne de porc
Carne de pasare
Alte tipuri de carne
4% 16%
Grasimi vegetale
Ingestie sol
20% Contactul cu solul

Fig. 4.1 Expunerea organismului uman la dioxina provenită din alimente

Policlorobifenilii (PCB). Spre deosebire de dioxine, PCB-urile sunt


substanţe produse în mod intenţionat în procesele industriale, provenind
din benzen care a suferit transformări succesive în bifenili şi apoi bifenili-
cloruraţi. Substanţe sintetizate la începutul secolului XX şi comercializat
începând din 1930, sunt în prezent interzise din cauza toxicităţii şi a
tendinţei de bioacumulare. PCB-urile sunt puţin solubili în apă şi foarte
solubili în solvenţi organici şi grăsimi, liposolubilitatea favorizând
bioacumularea şi persistenţa în mediu înconjurător. Compuşii PCB sunt
foarte stabili, rezistă la contactul cu acizi, baze şi nu reacţionează sub
influenţa radiaţiei solare. Când molecula lor conţine mai mult de 4 atomi
de clor devin inflamabili, temperatura de evaporare este de 800C iar
descompunerea intervine la temperaturi mai mari de 1000C. Fiind puţin
volatili, se pot depune pe suprafeţe sub formă de pelicule. Se estimează

78
Poluarea solului

că, în secolul XX au fost produse mai mult de un milion de tone de PBC


(CE, 2000, 2001).
Expunerea la PCB-uri se manifestă prin afectiuni cutanate,
pierdere în greutate, afecţiuni hepatice, disfuncţii endocrine şi
reproductive. Cea mai bună metodă pentru reducerea expunerii la aceste
substanţe este adoptarea unui regim alimentar sărac în grăsimi animale.
Contaminarea alimentelor de origine animală. Se presupune
că laptele şi derivatele din lapte reprezintă aproximativ 37% din
expunerea organismului uman la aceste substanţe, carnea de vită –
14%, carnea de porc – 5%, peşte şi produse din peşte – 26%, din care
peştele de apă dulce – 19%, uleiuri vegetale – 6%, restul pană la 100%
fiind reprezentat de ouă, carne de pui şi alte tipuri de carne (EFSA,
2004).
Nivelul de reziduuri de PCB, PCDD şi PCDF în diverse alimente
(carcase, ouă, lapte, peşte, moluşte) este influenţat nu numai de
cantitatea şi gradul de halogenare al compusului ci variază şi în funcţie
de specie, de dimensiuni, de conţinutul în grăsimi, de capacitatea
metabolică, de sex, vârstă şi tipul de alimentaţie.

Incidenţa PCB-urilor în alimentaţie. PCB/persoană/săptămână (pg)

2% 3% 3% 0%
20%

Peste
Lapte
Ulei de masline
Carne si derivate
Brânzeturi
Ouă

72%

Fig. 4.2 Riscul expunerii la PCB-uri din alimente

Doza tolerabilă săptămânală (Tolerable Weekly Intake – TWI) a


fost calculată astfel: pentru femei cu greutatea corporală de 50kg – 700
pg PCB; bărbaţi – greutate corporală 70kg: 980 pg PCB.
79
Poluarea solului

Institutul Italian pentru Sănătate din Italia, a publicat în 1999,


valori raportate ca nivel de contaminare pentru principalele produse
alimentare, aşa cum se poate vedea în tabelul 4.1.
Valori ale nivelului de contaminare pentru diferite produse
alimentare
Tabelul 4.1
Aliment Nivel de contaminare (pgTEQ/g)
Peşte de apă dulce cca 1,0
Produse lactate cca 0,1-0,4
Carne de porc <0,3
Carne de vită 0,2-0,3
Carne de pui 0,1-0,2
Ouă <0,2
Lapte 0,02-0,05
Unt, brânzeturi 0,7-2,5

O doză de PCB sau compuşi similari ai dioxinei, administrată în


mod repetat, produce aceleaşi efecte toxice cu suma tuturor dozelor
administrate o singură dată.

Efecte toxice
Tabelul 4.2
Sindrom general Pierderea în greutate
Afectiuni Acnee, alopecie, edem, hipercheratoză, blefarită.
dermatologice
Sistemul urinar Hiperplazia epitelială a tractului urinar
Sistem limfatic Atrofia splinei asociată cu scăderea imunităţii
şi/sau discrazia măduvei osoase şi a sângelui.
Ficat Necroza, hemoragii, hiperplazia căilor biliare,
cancer.
Tulburări de Porfirie
metabolism
Disfucţii ale Nivel alterat al hormonilor steroizi ai tiroidei în
sistemelor endocrin sânge, asociat cu: a) la femei: neregularităţi ale
şi reproductiv ciclului menstrual, diminuarea functiei
reproductive, avort precoce, lipsa ovulaţiei; b) la
bărbaţi: diminuarea funcţiei reproductive.

Dioxina se concentrază în dozele cele mai mari la nivelul


organismului uman, ultima verigă a lanţului alimentar. Un studiu efectuat
pe laptele de vacă şi de mamă a arătat următoarele:

80
Poluarea solului

Tabelul 4.3
Lapte de vacă, 2002 0,7 pg/g de grăsime
Lapte de mamă, 2003 18 pg/g de grăsime

Valorile arată o concentrare aproximativ de 25 de ori mai mare în laptele


de mamă. In acest caz, ultima verigă a lanţului alimentar este sugarul
care, acumulează de la naştere cantităţi importante de dioxină.
Sursele majore de dioxină sunt prezentate în graficul urmator:
Em isii de dioxină

26%

38% Incinerare deseuri urbane


Turnătorii
Incinerare deseuri spitaliceşti
Metalurgie
Tratarea lemnului, incendii, trafic
18%
4%
14%

Figura 4.3 Surse de emisie a dioxinei

4.4.2. Utilizarea pesticidelor care conţin POPs în


România

Comparativ cu ţările Uniunii Europene, România este departe de


a fi „saturată” datorită utilizării substanţelor pesticide, cantităţile aplicate
la hectar scăzând în ultimii 12 ani de la 2.11 la 0.89 kg/ha.
Tabelele următoare prezintă situaţia utilizării POPs în România,
denumirea lor comercială, dozele specifice şi perioada de timp de când
aceste substanţe sunt aplicate, conform Institului de Sănătate Publică din
Bucureşti.

81
Poluarea solului

Doze specifice şi denumirea comercială a POPs aplicaţi în România


Tabelul 4.4
Substanţa Denumire Scopul Doza
comercială utilizării specifică
(kg/ha)
Aldrin Aldrin 20 Protecţia solului 2–4
Chlordan Chlordane 40 Combaterea 0.5 – 5
paraziţilor
DDT Rathane 50 Protecţia 0.125
vegetaţiei
Dieldrin Dieldrine 20 Protecţia solului 2–4
Endrin Endrine 20 Protecţia 0.4
porumbului
Heptachlor Heptachlore 4 Protecţia solului 0.75 – 1
Heptachlore 40
Hexachlorobenzen Different names Protecţia 2 kg/t
porumbului
Toxafen Melipax 60 Impotriva 4–6
rozătoarelor
Pinetox 10 50 - 60
Stroban

Poluanţi organici persistenţi aplicaţi în România


Tabelul 4.5
Perioada
Heptachlor

Hexachlor
Chlordan

benzene

Toxafen
Dieldrin

Endrin
Aldrin

Mirex

1975-1980 + + + + + + - +
1981-1990 - - - - + + - +
1991-1995 - - - - * * - *
1995-2000 - - - - - - - -
Legendă: “ + ” Aplicat
“ – “ Nu s-a aplicat
“*” S-au aplicat dar nu se mai produc şi nu se mai folosesc

82
Poluarea solului

In ţara noastră, pesticidele clorate s-au folosit începând cu anul


1948. Au fost utilizaţi produşi de tip clordan, dieldrin, endrin, aldrin,
heptaclor şi toxafen. Aceşti produşi au fost importaţi în România,
excepţie făcând pesticidele de tip heptaclor şi DDT care au fost produşi
la Combinatul Petrochimic Borzeşti. Substanţele respective au fost
utilizate sub formă de pudră, granule sau lichid, pe suprafeţe întinse, pe
pajişti şi culturi agricole.
Dieldrin-ul a fost folosit în România în perioada 1965-1970, în
special pentru tratamentul seminţelor. Alături de pesticidele persistente
clorinate, unul dintre cei mai utilizaţi produşi au fost cei bazaţi pe
heptaclor. După 1988, acest tip de produşi nu au mai fost permişi în ţara
noastră.
Singurul insecticide clorinat care se foloseşte în România este de
tip lindan, folosit la tratarea seminţelor. Cercetările efectuate de
Laboratorul Central pentru Pesticide Reziduale din plante arată că
lindanul are un timp de înjumătăţire de 30-45 de zile; un procent de 90%
din lindan este degradat în 78-85 de zile, funcţie de tipul de sol, astfel
încât poate fi considerat un poluant persistent.
Producţia compuşilor care conţin POPs a fost stopată în 1985, cu
excepţia lindanului. Depozitele de pesticide care nu conţin substanţe
aflate pe lista Convenţiei de la Stockholm au fost de 3317 tone în anul
2000 şi de 3626 tone în 2001.
Depozitele totale de POPs existente în România la sfârşitul anului
2001 au fost: toxafen – 2942 kg şi heptachlor – 3544 kg.
Un poluant cu regim special – DDT-ul s-a aflat printre primele
pesticide chlorinate persistente utilizate şi fabricate în ţara noastră. DDT-
ul a fost utilizat ca pudră, granule sau lichid, pe suprafeţe mari, pentru
distrugerea dăunătorilor de toate tipurile: insecte (de exemplu gândacul
de Colorado de pe culturile de cartof), paraziţi (păduchi), muşte, furnici
etc. DDT-ul era folosit prin pulverizare şi în locuinţe, pentru combaterea
insectelor, reclamele comerciale considerându-l „un parfum pentru casă”

83
Poluarea solului

Fig. 4.4 Pompa manuală pentru pulverizarea DDT-ului în încăperi

Incepând cu anul 1988, a fost interzisă utilizarea în România a


DDT-ului. Stocul existent în România la sfârşitul anului 2001 era de 6621
kg.

4.5. Alte forme de poluare din agricultură

4.5.1. Impactul irigaţiilor asupra mediului

Irigaţiile constituie un element de bază pentru o producţie agricolă


ridicată. In România, sursa de apă pentru irigat o constituie preponderent
apele de suprafaţă. Conform standardelor în vigoare, apa pentru irigaţii
trebuie să se încadreze în categoria III de calitate (STAS 4706/88).
Efectul negativ al irigaţiilor se poate manifesta în următoarele
condiţii:
►utilizarea apei de calitate necorespunzătoare. In această
situaţie, irigaţiile devin un vector al poluării solului prin administrarea apei
încărcată cu poluanţi pe plante şi pe sol;
►realizarea sistemului de irigaţie în absenţa unui sistem de
drenaj care să preia surplusul de apă, în special acolo unde pânza
freatică este situată la mică adâncime.
►necorelarea normei de irigare cu aportul din precipitaţii conduce
la depăşirea capacităţii de câmp (surplusul de apă, fie că percolează
profilul de sol, aprovizionând pânza freatică, fie că determină băltiri)

84
Poluarea solului

►aplicarea unor norme de udare prea mari în condiţiile existenţei


nivelului apei freatice la adâncimi mici. Apa din irigaţii aprovizionează
pânza freatică, nivelul acesteia creşte, putând ajunge la nivelul solului
(apar băltiri, înmlăştiniri). Apa dizolvă sărurile din sol, la suprafaţa solului
aceasta se evaporă, sărurile se depun, determinând sărăturarea solului,
o formă gravă de degradare a solului, o calamitate, fertilitatea acestuia
scăzând aproape de zero. Lucrările de remediere a solului sunt foarte
laborioase şi foarte costisitoare - necesită existenţa concomitentă a unui
sistem de irigare şi de drenaj, utilizarea unor cantităţi mari de apă pentru
spălarea solului, amendamente.

4.5.2. Eroziunea solului – formă gravă de degradare a


solului

Fenomenul de eroziune a solului, favorizat de factorii de mediu


apă şi aer reprezintă dislocarea şi transportul particulelor de sol la
distanţe mari. Se evidenţiază, în principal două tipuri de eroziune: de
suprafaţă şi în adâncime. Eroziunea de suprafaţă se produce ca urmare
a antrenării particulelor fine de la suprafaţa terenului fie de către vânt fie
de către apă. Eroziunea în adâncime determină apariţia formaţiunilor de
tip ogaşe şi ravene ca rezultat al scurgerii torenţilor pe versanţi şi pe
terenurile în pantă.
Eroziunea reprezintă o adevărată calamitate pentru terenurile
agricole deoarece, prin îndepărtarea stratului superficial de sol, scade
fertilitatea solului - cea mai mare cantitate de humus din sol se găseşte
în covorul vegetal - şi scade capacitatea de reţinere a apei de către
acesta.
Fenomenul este favorizat de toate activităţile umane care
presupun îndepărtarea stratului vegetal care are un rol determinant în
fixarea particulelor de sol (rădăcinile plantelor ajută la fixarea solului
astfel încât, cantitatea de sol care se pierde este egală cu cea care se
formează). Activităţi precum lucrările solului arabil, păşunatul intensiv,

85
Poluarea solului

arderea intenţionată a vegetaţiei, activitatea de construcţii, drumurile,


cresc vulnerabilitatea solului la eroziune.
Stratul superficial de sol este considerat o sursă regenerabilă
datorită faptului că se reface în mod natural. Refacerea unui strat de sol
cu adâncimea de 2,5 cm durează, în condiţiile climatului temperat, între
200 – 1000 de ani, funcţie de tipul de sol. Dacă eroziunea se produce
mai repede decât refacerea naturală a solului, acesta nu mai este o
resursă regenerabilă; într-adevăr, rata anuală a eroziunii este de 7 – 100
de ori mai mare decât rata naturală de refacere.
Conform studiilor ICPA (1998), pierderile de sol, funcţie de tipul
de cultură sunt:

Tabelul 4.6
Grad de acoperire a >75 75-50 <50
solului în %
Numărul de plante pe m2 800-1200 400-500 -
Eroziunea în t/m2 an 0,4-1,5 4–8 7 – 55
Scurgerea din precipitaţii 2–6 10 - 15 60 - 70
%

Tabelul 4.7
Pierderile de sol în % în funcţie de tipul de culturi
Porumb în asolament 80
Cereale păioase 15 - 20
Ierburi în al doilea an 0,15

În scopul reducerii fenomenului de eroziune, soluţia este


conservarea solului care presupune, pe lângă prevenirea şi reducerea
cantităţii de sol erodat, îmbunătăţirea fertilităţii acestuia.
Soluţii de conservare a solului:
 Menţinerea unui covor vegetal închegat;
 Reducerea numărului de operaţii în lucrările solului – pe
lângă faptul că acest lucru determină o deranjare minimă
a profilului de sol, este favorizată menţinerea apei în sol,

86
Poluarea solului

se pot obţine culturi multiple, se economiseşte


combustibil;
 Terasarea versanţilor;
 Aratul şi cultivarea plantelor în lungul curbelor de nivel;
 Alternarea culturilor (benzi cu culturi care menţin solul
descoperit – de exemplu porumbul – cu culturi care
asigură o acoperire bună a solului – plante furajere,
lucernă, trifoi, iarbă);
 Utilizarea îngrăşămintelor – în special a celor organice;
 Rotaţia culturilor – determină utilizarea elementelor
nutritive fixate în sol de anumite specii de plante;
„In aceste condiţii, fie că pierderile de sol prin eroziune vor fi
controlate printr-o practică efectivă de conservare a solului, fie
că creşterea populaţiei globului va fi controlată de foame şi
malnutriţie.”
Lester R. Brown

4.6. Măsuri de reducere a poluării în agricultură

1. Aplicarea unor doze rezonabile de îngrăşăminte chimice, în


perioade optime pentru vegetaţie, în scopul creşterii randamentului
utilizării acestora de către plante. Folosirea îngrăşămintelor organice
care aduc un aport important la creşterea fertilităţii solului. Astfel, 1 tonă
de gunoi de grajd, produce în sol aproximativ 100 kg humus, 3-5 kg
azot,1,3-2 kg P2O3 şi 3,5-6 kg K2O.
2. Aplicarea cunoştinţelor de agrofitotehnie privind rotaţia
culturilor.
3. Aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare astfel încât să se
evite mărunţirea excesivă a solului şi favorizarea eroziunii.
4. Dezvoltarea cunoştinţelor de fiziologie privind antagonismul
ionilor.
5. Raţionalizarea utilizării pesticidelor prin folosirea cantităţilor
strict necesare, în momentele cele mai favorabile, alternarea în timp a
substanţelor, evitarea celor persistente.
87
Poluarea solului

6. Asocierea pesticidelor cu mijloace biologice de combatere -


metode alternative de combatere – introducerea în lanţurile trofice a
răpitorilor corespunzători dăunătorilor respectivi.
7. Cultivarea plantelor modificate genetic (OMG – organisme
modificate genetic), rezistente la atacul unor dăunători.
8. Folosirea - la scară mică - a unor plante care produc în mod
natural substanţe toxice unor specii de buruieni şi insecte (de ex. sorgul,
iarba de Sudan – împiedică dezvoltarea buruienilor, menta –
îndepărtează furnicile, nuielele de arin – coropişniţele etc.)
9. Folosirea biopesticidelor – extracte toxice din plante, de tipul
piretrinoizilor; problema impune o cercetare intensă în vederea înlocuirii
frecvente a acestora cu altele, de acelaşi tip, din cauza imunităţii pe care
dăunătorii şi-o creează într-un timp mai scurt.
10. Apa de irigat să corespundă din punct de vedere calitativ;
aplicarea normelor de udare corelate cu tipul de sol şi cu tipul de cultură,
considerarea aportului din precipitaţii şi asigurarea unui drenaj
corespunzător în zonele în care apa freatică se găseşte la adîncimi mici.

88
Poluarea solului

Capitolul 5
Metode de analiză a probelor de sol

5.1. Determinarea curbei granulometrice (Stas 1913/5-85)

Compoziţia granulometrică a unui pământ reprezintă distribuţia


conţinutului procentual în greutate, pe fracţiuni, a particulelor solide care
intră în compoziţia lui.
Fiecare fracţiune granulometrică grupează particulele cu
dimensiunile cuprinse între două limite, o dimensiune maximă şi una
minimă.
În tabelul 5.1 este prezentată clasificarea fracţiunilor granulare.

Tabelul 5.1.
Denumirea fracţiunilor Dimensiune limită ale
particulelor, mm
Blocuri peste 200
Bolovăniş 20-200
Pietriş 2-20
Nisip mare 0,5-2,0
Nisip mijlociu 0,25-0,5
Nisip fin 0,063-0,25
Praf 0,005-0,063
Argilă Mai mici de 0,005

Conform SR EN ISO 14688-1:2004 „Cercetări şi încercări


geotehnice. Identificarea şi clasificarea pământurilor. Partea 1:
Identificare şi descriere” care înlocuieşte STAS 1243-88, se prezintă o
altă clasificare a fracţiunilor granulare:
Tabelul 5.2.
Fractiuni ale Subdiviziuni Simboluri Mărimea particulelor
pămanturilor mm
Pământ foarte Blocuri mari LBo >630
grosier (loose boulders)
Blocuri Bo >200 până la 630
Bolovăniş Co >63 până la 200
Pământ Pietriş Gr >2,0 până la 63
grosier Pietriş mare CGr >20 până la 63
Pietriş mijlociu MGr <6,3 până la 2,0
Pietriş mic FGr >2,0 până la 6,3
89
Poluarea solului

Nisip Sa >0,063 până la 2,0


Nisip mare CSa >0,63 până la 2,0
Nisip mijlociu MSa >0,2 până la 0,63
Nisip fin FSa >0,063 până la 0,2
Pământ fin Praf Si >0,002 până la 0,063
Praf mare Csi 0,02 până la 0,063
Praf mijlociu MSi >0,063 până la 0,02
Praf fin FSi >0,002 până la 0,0063
Argilă Cl ≤ 0,002

Determinarea granulozităţii se face în funcţie de mărimea granulelor prin:


- metoda cernerii pe ciururi, pentru solurile cu granule mai mari
de 2 mm;
- metoda cernerii pe site pentru solurile cu granule între 2 şi
0,063 mm;
- metoda sedimentării pentru solurile cu granule mai mici de
0,063 mm;
- metoda combinată (cernere şi sedimentare), pentru solurile
polidisperse cu granulozitate întinsă (ex. nisip argilos, praf
nisipos, etc.).

5.1.1. Analiza granulometrică prin metoda cernerii

Metoda constă în separarea pe fracţiuni granulometrice, cu


ajutorul sitelor sau a ciururilor, a solurilor necoezive; convenţional,
diametrul granulei se ia egal cu diametrul ochiului sitei sau ciurului prin
care trece granula.
Fracţiunile se cântăresc şi prin raportare la greutatea totală a
probei de sol, se determină conţinutul procentual, în greutate,
corespunzător fiecăreia dintre ele.
Cantitatea minimă de material uscat care se ia pentru
determinare variază cu natura acestuia şi este indicată în tabelul 5.3.

90
Poluarea solului

Tabelul 5.3.
Denumirea solului în funcţie de granulozitate Probă uscată supusă
cernerii, kg
Bolovăniş minim 5kg
Pietriş minim 2kg
Pietriş cu nisip minim 1 kg
Nisip mare şi mijlociu 0,4 … 0,5 kg
Nisip fin 0,1 … 0,2 kg
Nisip argilos 0,07 … 0,1 kg
Argilă nisipoasă maxim 0,07 kg

Proba trebuie să fie reprezentativă pentru solul analizat; în cazul


probelor mari de pământ se aplică metoda sferturilor.
Uscarea se efectuează la temperatura de 105C până la masă
constantă.
Dacă materialul de analizat prezintă o cât de mică coeziune
datorită unor lianţi, proba se acoperă cu apă potabilă, se adaugă 0,2 g
carbonat de litiu şi se păstrază astfel aproximativ 24 de ore.

Aparatură necesară
- Set ciururi (cu cutie şi capac) din tablă perforată cu ochiuri
rotunde: 20; 10; 5 mm;
- Set site (cu cutie şi capac) din ţesătură de sârmă cu ochiuri
pătrate: 2; 1; 0,5; 0,25; 0,1; 0,063 mm;
- Şubler sau şabloane cu ochiuri rotunde;
- Balanţă tehnică cu precizie 0,01g;
- Etuvă termoreglabila cu posibilitatea reglarii temperaturii la 105 ±
2C;
- Maşină de cernut adaptată sitelor şi ciururilor;
- Capsule de: porţelan, metal inoxidabil sau emailat;
- Exicator cu clorură de calciu;
- Pensule pentru curăţatul sitelor.

91
Poluarea solului

Mod de lucru
Materialul uscat şi cântărit se toarnă pe prima sită, din seria de
site aşezate în ordinea mărimii ochiurilor, începând la partea superioară
cu sita care are ochiurile cele mai mari şi terminând cu cutia aşezată sub
sita cu ochiurile cele mai mici. Cernerea se poate face manual timp de 15
minute sau cu ajutorul unei maşini de cernut timp de 10 minute.
Controlul terminării cernerii se face scuturând fiecare ciur sau
sită, deasupra unei hârtii albe; se va considera condiţia îndeplinită dacă
tot materialul care ar mai trece prin ciur sau sită timp de 1 minut nu
reprezintă mai mult de 1% din fracţiunea de material cernut, restul rămas
pe sită la care se face verificarea. Ceea ce eventual trece prin sită sau
ciur se adaugă la sita sau ciurul următor.
Fracţiunile granulare rămase după cernere pe fiecare sită, ciur
sau cutie sunt trecute în capsulă tarată şi se determină masa fiecăreia.
Dacă suma maselor fracţiunilor granulare (inclusiv restul din cutie) diferă
cu mai mult de 1% faţă de masa totală iniţială a probei analizate,
determinarea se repetă.
Dacă restul din cutie depăşeşte 10% din masa totală iniţială a
probei analizate, determinarea se completează făcându-se şi analiza
granulometrică prin metoda sedimentării.
În cazul când se consideră necesară determinarea unor fracţiuni
cu diametre mai mari decât 2 mm, se va proceda la fracţionarea acestora
prin ciururi corespunzătoare, prin măsuri cu şublerul sau cu şablonul.

5.1.2. Analiza granulometrică prin metoda sedimentării

Analiza granulometrică prin metoda sedimentării se bazează pe


aplicarea legii lui Stokes. Dacă lăsăm o particulă într-un vas cu apă, ea
se depune cu o viteză uniform accelerată. Particula de argilă se va
depune cu o viteză uniformă, deoarece pe lângă forţa de gravitaţie apare
o forţă dată de vâscozitatea lichidului în care are loc depunerea.

92
Poluarea solului

Prin aplicarea legii lui Stokes la sedimentarea particulelor de sol


se admite în mod convenţional că razele granulelor sunt egale cu razele
sferelor de aceeaşi masă, care la sedimentarea în apă, la temperatura
de 20C, cad cu aceeaşi viteză. Metoda sedimentării se poate aplica în
două variante: metoda areometrului şi metoda pipetei.

Metoda areometrului

Prin această metodă se determină direct cu areometrul


(densimetru) densitatea suspensiei la diverse intervale de timp de la
începerea sedimentării.
Adâncimea la care se scufundă centrul de plutire al areometrului
utilizat este proporţională cu densitatea granulelor din suspensie ce nu s-
au sedimentat încă şi a căror masă procentuală depinde de densitatea
suspensiei la timpul respectiv, de densitatea granulelor şi de masa
solului luat în determinare.
Metoda folosită este o tehnologie areometrică după A.
Cassagrande aplicată legii lui Stokes, ce se utilizează în cazul
pământurilor coezive cu granulaţie cuprinsă între 0,002 mm – (0,05 …
0,08) mm.

Principiul metodei
Metoda se bazează pe faptul că, în timpul sedimentării particulelor
de pământ în apă, există o relaţie între viteza de sedimentare (şi deci
timpul necesar sedimentării) şi diametrul particulei. Această relaţie este
exprimată prin legea lui Stokes:
v  Ad 2
unde:
 v - este viteza de sedimentare (cm/s);
 d - este diametrul particulei considerată sferică;
1 s w
 A - este o constantă egală cu A  
18 

93
Poluarea solului

în care:
 s - greutatea volumică a scheletului mineral (cN/cm3);
 w - greutatea volumică a apei (cN/cm3);
 - este coeficientul de vâscozitate în cPo (cNs/cm2).
În timpul sedimentării apare o diminuare a densităţii suspensiei
datorată sedimentării particulelor.
Principiul metodei constă în a măsura densitatea suspensiei la
diferite momente de timp şi în a determina diametrul şi cantitatea
particulelor sedimentate în acel moment, în planul centrului de greutate
al areometrului.

Aparatură necesară
- areometru (densimetru) constituit dintr-un bulb de sticlă prelungit
printr-o tijă gradată, având centrul de greutate în preajma centrului
bulbului (fig. 5.1);
- cilindri de sticlă gradaţi, cu capacitatea de 1000 cm3;
- sită cu diametrul ochiurilor de 0,063 mm;
- termometru;
- cronometru;
- agitator;
- carbonat de litiu;
- soluţie de silicat de sodiu 4,4%;
- soluţie de hexametafosfat de sodiu, 40 g dizolvat în 1000 cm3 de
apă.

94
Poluarea solului

Fig.5.1. Areometru

proba de sol tratarea probei cu carbonat de litiu

trecerea probei de sol împreună citirea probei cu apa în cilindru


Fig.5.2. Determinări în laboratorul de geotehnică FIFIM

95
Poluarea solului

Prepararea probei de sol


Cantitatea de pământ necesară analizei este de: 75 - 100 g.
Această cantitate de pământ este pusă în etuvă la 105°C până la
uscarea completă, după care se cântăreşte - md.
În cazul pământurilor cu plasticitate mică, Ip < 10%, dispersia
pământului este realizată cu carbonat de litiu anhidru (0,5 g) şi, ca agent
defloculant, soluţie diluată de silicat de sodiu.
Pentru pământurile cu Ip > 10% se utilizează ca defloculant o
soluţie de hexametafosfat de sodiu (100 cm3).
Proba de pământ este pusă să se îmbibe cu aceste soluţii în apă
timp de 8 - 24 de ore.
Suspensia este apoi cernută sub apă prin sita cu ochiurile de
0,063 mm. Volumul total de apă utilizat pentru cernere nu trebuie să
depăşească 700 - 800 cm . Materialul rămas pe sită este pus într-un vas
de porţelan şi uscat în etuvă. Dacă masa în stare uscat este mai mare
decât 10% din cantitatea inţială, ma, acest material va fi supus unei
analize granulometrice prin cernere.
Cantitatea care a trecut prin sita de 0,063 mm este pusă împreună
cu apa utilizată la cernere într-un cilindru de 1000 cm3.
Dacă s-a utilizat carbonat de litiu ca dispersant, se adaugă în
cilindru 5 cm3 de soluţie diluată de silicat de sodiu. Se completează apoi
cu apă pană la 1000 cm3.

Metodologia încercării
Suspensia este omogenizată cu un agitator manual timp de 15...30
secunde, după care se introduce areometrul în suspensie şi se pornşete
cronometrul.
Citirile pe areometru sunt realizate la tangenta la menise, la
momente de timp precise: 1/2 min., 1 min., 2 min., 4 min., 8 min., 15
min., 30 min., 1 h, 2 h, 4 h, 12 h, 16 h.

96
Poluarea solului

Primele trei citiri sunt realizate fără a se retrage areometrul din


suspensie, începând cu a patra citire areometrul este scos, curăţat şi
pus într-un cilindru plin cu apă curată.
Citirile pe areometru reprezintă densitatea suspensiei.
După fiecare citire se măsoară temperatura suspensiei.
Datele obţinute sunt înregistrate într-o fişă de încercare
(Formularul 5.1 ).

Prelucrarea rezultatelor
Citirile pe areometru sunt înregistrate sub formă redusă (în miimi).
De exemplu: citirea: p = 1,0187 este înregistrata sub formă de citire
redusă: R = (p -1) x 103 = (1,0187 -1) x IO3 = 18,7. Valoarea R este apoi
corectată cu AR care reprezintă corecţia de menise a
areometrului: :

AR = Ap x 103
unde:
Ap - este diferenţa între nivelul superior al meniscului şi gradaţia 1,0 pe
tija areometrului, obinută în operaţia de etalonare a acestuia.
Se aplică, de asemenea, lui R o corecţie de temperatură, Ct.
Citirea corectată: R'= R + AR
Citirea finală: R' + Ct.
Procentul elementelor inferioare sau egale cu d (diametrul)
conţinute în suspensie la timpul t este egal cu:

s 100 ,
mp  
 s  1 md
 R  Ct 
unde:
mp - procentul (în raport cu cantitatea iniţială) de particule cu diametrul
mai mic sau egal cu d;
 s - densitatea scheletului (particulelor);
md - masa iniţială a probei uscate;
R'- citirea corectată;

97
Poluarea solului

Ct - corecţia de temperatură.

Formular 5.1

Analiză granulometrică prin sedimentare

set de site şi ciururi cântărirea probelor

aşezarea probelor pe site cernerea probelor în maşina de cernut

98
Poluarea solului

cântărirea probelor după cernere


Fig.5.3. Determinări în laboratorul de geotehnică FIFIM

Diametrul echivalent, d, al celor mai mari particule care nu sunt


încă sedimentate la timpul t, este egal cu:

1 18 H t
d  
g s  w t
unde:
  - vâscozitatea dinamică a soluţiei la momentul t,
  s - densitatea scheletului (particulelor);
  w - densitatea apei la temperatura 0;
 g - acceleraţia gravitaţională;
 Ht - adâncimea efectivă a centrului de greutate al areometrului în
momentul t;
 t - timpul scurs de la începutul încercării.

Exprimarea rezultatelor
Rezultatele analizei granulometrice se înscriu într-un formular şi
se reprezintă grafic sub trei forme:
- curba granulometrică (fig. 5.4.a);
- histograma (fig. 5.4.b);
- un punct, în diagrama ternară (fig.5.4.c).
Histograma se construieşte prin unirea cu segmente verticale a
unor segmente orizontale, care au ca lungime intervalul dintre
dimensiunile a două site consecutive şi care sunt situate pe diagramă la
înălţimea corespunzătoare în procente.

99
Poluarea solului

Diagrama ternară este un triunghi echilateral pe laturile căruia


sunt înscrise cele trei fracţiuni de bază A, P şi N cu un sens de
reprezentare fixat convenţional şi anume, cel invers acelor de ceasornic.
Fiecare latură este gradată de la 0 – 100%.

Fig.5.4.a. Curba granulometrică

Fig.5.4.b. Histograma

100
Poluarea solului

Fig.5.4.c. Diagrama ternară

5.2. Determinarea densităţii solurilor (STAS 1913/3–76)

Densitatea unui pământ este raportul dintre masa particulelor


solide şi volumul total al probei. Solurile sunt medii, bi sau trifazice
(alcătuite din scheletul mineral solid, apă şi aer în cazul solurilor
nesaturate; solurile saturate conţin scheletul mineral solid şi apă).
Masa unităţii de volum de sol, depinde de proporţia în care
fiecare din aceste faze participă la alcătuirea lui şi va fi diferită de
densitatea specifică a fiecăreia dintre ele. De aceea se mai numeşte
densitate aparentă, termenul aparent se referă la faptul că densitatea
respectivă decurge din combinarea în anumite proporţii a densităţii reale
a fazelor componente.
Pentru un pământ dat se pot defini mai multe valori ale densităţii
aparentă a solului:

101
Poluarea solului

- densitate aparentă în stare uscată (se ia în considerare masa


solului uscat, fără apă în pori, respectiv fază solidă şi faza
gazoasă);
- densitatea solului umed (se ia în considerare masa solului cu cele
3 faze constituente: solidă, lichidă şi gazoasă);
- densitatea solului în stare saturată (se ia în considerare masa a
două faze: lichidă şi solidă, în ipoteza că toţi porii sunt plini cu
apă).
Densitatea (greutatea volumică) are valoarea cea mai mică atunci
când materialul este uscat, porii fiind plini cu aer şi valoarea cea mai
mare când porii sunt saturaţi cu apă.
În cazul când solul se găseşte sub nivelul apei, el este supus şi
subpresiunii apei, densitatea (greutatea volumică) fiind micşorată de forţa
lui Arhimede. În acest caz se defineşte densitatea (greutatea volumică)
imersată.
Determinarea densităţii solurilor se face în funcţie de natura,
umiditatea şi consistenţa acestuia prin următoarele metode:
- metoda prin ştanţare;
- metoda prin imersare în mercur;
- metoda prin cântărire hidrostatică, după parafinare.
Metodele constau în determinarea masei solului şi volumul unei
epruvete de sol în stare uscată, umedă sau saturată şi calculul densităţii
cu ajutorul relaţiei:
m
 ( g / cm3 )
V

Metoda prin ştanţare se utilizează la solurile coezive, de


consistenţă plastic-consistent-vârtos, ce nu conţin particule mai mari de 2
mm (exemplu: argile, prafuri argiloase, nisipuri prăfoase-argiloase).
Metoda prin imersare în mercur şi cea prin cântărire hidrostatică,
după parafinare, se aplică aceloraşi soluri care au o consistenţă plastic-
vârtoasă-tare (cele argiloase) ori o cimentare mai puternică (cele

102
Poluarea solului

nisipoase), din care cauză sunt sfărâmicioase şi se rup în bucăţi de


formă neregulată.

5.2.1. Metoda cu ştanţa


Aparatură necesară:
- ştanţe cilindrice din material inoxidabil, fig. 5.5., având
dimensiunile:
o diametrul interior Di: mai mare de 40 mm pentru solurile
coezive; mai mare de 70 mm pentru soluri semicoezive;
mai mare de 100 mm pentru solurile fără coeziune şi
pentru determinări in situ.
o înălţimea h = 0,5 Di…1,3 Di mm;
o grosimea peretelui 1,5…3 mm.
Pentru fiecare ştanţă folosită se vor determina în prealabil
volumul V şi masa m a inelului propriu-zis.
Ştanţele vor fi prevăzute cu un inel (2), un cuţit (3) la un capăt şi
un guler de prelungire (1) – la celălalt capăt, ambele demontabile
(conform fig. 5.5.a) şi un piston din lemn tare sau din metal, pentru scos
epruveta de sol din ştanţă.
Pistonul va avea forma şi dimensiunile din fig.5.5.b:
- cuţite cu muchii drepte;
- mistrie mică;
- plăci de sticlă pătrate;
- balanţă tehnică cu precizia de 0,01 g.

103
Poluarea solului

Fig.5.5. Ştanţă cilindrică pentru determinarea densităţii solurilor

Mod de lucru
Se cântăreşte inelul ştanţei obţinându-se masa m0.
Ştanţa umplută cu sol se desprinde din probă, cu ajutorul cuţitului
sau mistriei. Se scot pe rând cuţitul ştanţei şi apoi gulerul, aşezând-o pe
o placă de sticlă, şi i se nivelează cele două feţe de bază.
Planitatea feţelor se verifică prin aceea că muchia dreaptă a
cuţitului, sprijinită pe ştanţă după două direcţii perpendiculare, nu trebuie
să lase urme pe suprafaţa epruvetei.
Epruveta astfel fasonată se cântăreşte, fără a se scoate din inelul
ştanţei, obţinându-se masa m1.

104
Poluarea solului

Pentru aflarea densităţii în stare uscată  d , după cântărire se

scoate epruveta din inel, cu ajutorul pistonului şi se pune la uscat în


etuvă până la masa constantă. După uscare şi răcire în exicator epruveta
se cântăreşte din nou obţinându-se masa netă a epruvetei de sol uscat
md.
Exprimarea rezultatelor
Densitatea solului se calculează cu relaţia:
m m1  m0
  g/cm3
V V0
în care:
m0 – masa inelului, în g;
m1 – masa inelului cu sol în g;
V0 – volumul interior al inelului ştanţei, în cm3.
Densitatea în stare uscată  d se calculează cu relaţia:

md
d  g/cm3
V
în care:
md – masa solului în stare uscată.
Din fiecare probă de sol se fac cel puţin trei determinări. Valorile
extreme ale acestora nu trebuie să difere cu mai mult de 1% din valoarea
cea mai mică
Datele obţinute se trec în formularul 5.2.

5.2.2. Metoda prin cântărire hidrostatică

Aparatură necesară
- balanţă cu dispozitiv pentru cântărire sub apă, cu precizia de
0,01 g;
- vas cu capacitatea 3…4 l;
- fir de mătase sau nylon ( circa 0,3 mm);
- termometru 0…50C, cu precizia de 0,1C;

105
Poluarea solului

- parafină.

Mod de lucru
Se scoate un bulgăre de sol din interiorul probei, se dislocă din el
o porţiune care constituie epruveta cât mai rotunjită. Epruveta se
păstrează într-un recipient cu capac. Pentru a determina masa epruvetei
se cântăreşte vasul cu proba fără a scoate capacul, obţinându-se masa
m1 în stare umedă; masa m0 a recipientului a fost stabilită în prealabil.
Masa epruvetei de pământ m este m = m1 - m0.
Volumul epruvetei se determină prin cântărire hidrostatică. Se
cântăreşte epruveta obţinându-se masa m0; se leagă epruveta cu un fir
din nylon şi se scufundă o dată sau de două ori în parafină topită
(57…60C) sau de atâtea ori până ce prinde o peliculă netedă, continuă
şi uniformă cu grosimea de 0,5…1 mm, apoi se atârnă şi se lasă să se
întărească; după uscarea peliculei, epruveta parafinată se leagă cu
ajutorul firului de nylon de braţul balanţei şi se cântăreşte obţinându-se
masa m1; epruveta parafinată, atârnată de braţul, se cufundă în vasul cu
apă şi se cântăreşte obţinându-se masa m2 cu aceeaşi precizie de 0,01
g; în timpul cântăririi epruveta imersată nu trebuie să atingă nici fundul
nici pereţii vasului cu apă; masa firului se neglijează. (Dacă în timpul
cântăririi în stare imersată, masa variază înseamnă că parafinarea nu
este etanşă).
Exprimarea rezultatelor
Densitatea solului umed se calculează cu relaţia:
m m0
  g/cm3
V V1  V2
în care:
m0 – masa epruvetei de sol neparafinată, în g;
V1 – volumul epruvetei de sol parafinate, imersată în apă, în cm3
m1  m2
V1  sau V1  V0  V2
 apa
106
Poluarea solului

în care:
m1 – masa epruvetei de sol + învelişul de parafină, în g;
m2 – masa epruvetei de sol parafinată, imersată în apă, în g;
 apa  1,0 g / cm 3 (0,998 g/cm3 la temperatura de 20C);
V0 – volumul epruvetei de sol neparafinată, în cm3;

V2 – volumul învelişului de parafină, în cm3;


m1  m0
V2  cm3
 parafina
unde,
 parafia =0,9 g/cm3.
Pentru fiecare probă se fac cel puţin 3 determinări.
Datele obţinute se trec într-un formular (Formularul 5.3).

Formular 5.2
Determinarea densităţii pământurilor prin metoda cu ştanţa
Elemente de calcul Unitate Epruveta nr. Obs
de 1 2 3 4
măsură
Masa inelului – m0 g
Masa inelului+epruveta de pământ –m1 g
Volumul interior al inelului (volumul cm3
epruvetei) – V0
m  m0 g/cm3
Densitatea pământului   1
V0
Densitatea medie  med g/cm3

Formular 5.3
Determinarea densităţii pământurilor prin cântărire hidrostatică

Elemente de calcul Unitate Epruveta nr.


Obs.

de 1 2 3 4
măsură

107
Poluarea solului

Masa epruvetei de pământ neparafinată m0 g


Masa epruvetei de pământ + învelişul de g
parafină m1
Masa epruvetei de pământ parafinată g
imersată în apă m2
Volumul epruvetei de pământ parafinată, cm3
imersată V1
m  m2
V1  1
 apă
Volumul învelişului de parafină V2 cm3
m  m0
V2  1
 parafină
Densitatea pământului g/cm3
m0

V1  V2
Densitatea medie g/cm3

5.3. Determinarea conţinutului de masă uscată şi apă


raportat la masă (SR ISO 11465:1993)
Generalităţi
Această metodă pune la dispoziţie utilizatorilor o metodă unitară
pentru determinarea conţinutului de substanţă uscată şi a umidităţii
solului, printr-un procedeu gravimetric, având în vedere importanţa
acestor parametri pentru studiile de pedologie, agrochimie şi îmbunătăţiri
funciare.
Metoda poate fi aplicată tuturor tipurilor de sol. Procedeul diferă
pentru eşantioanele de sol uscate la aer (cum sunt cele tratate de
exemplu conform ISO 11464), faţă de eşantioanele de sol al căror grad
de umiditate este cel corespunzător locului lor de recoltare.
Prin conţinutul de substanţă uscată, raportat la masă, wdm, se
înţelege reziduul sec de sol, exprimat în procente de masă, după
uscarea efectuată conform acestei metode standardizate.

108
Poluarea solului

Conţinutul de apă, raportat la masă wH2O, reprezintă masa de


apă ce se evaporă din sol când acesta este uscat la 105oC până la masă
constantă, împărţită la masa solului uscat şi multiplicată cu 100.
Se înţelege prin termenul de masă constantă, masa atinsă după
ce în timpul operaţiunilor de uscare, diferenţa dintre 2 citiri succesive ale
probei la un interval de 4 h nu depăşeşte 0,1% (m/m) faţă de ultima
masă determinată.
În general sunt suficiente 16 h până la 24 h pentru a usca
majoritatea solurilor până la masă constantă. Anumite soluri foarte
umede pot necesita însă un timp mai îndelungat, funcţie şi de mărimea
eşantionului.
Principiul metodei (SR ISO 11465:1993)
Eşantioanele sunt uscate până la masă constantă la 105oC + 5
o
C. Diferenţa de masă a unei cantităţi de sol înainte şi după procesul de
uscare fiind o măsură a cantităţii de substanţă uscată şi de apă
(umiditate).
Conţinutul de substanţă uscată şi umiditatea se exprimă în
procente de masă.
Aparatura necesară
- etuvă, a cărei temperatură este controlată de un termostat, cu ventilaţie
forţată de aer, programabilă la o temperatură de 105oC + 5 oC.
- exsicator, cu agent activ de deshidratare.
- balanţă analitică, cu exactitate de 10 mg.
- fiolă (cutie etanşă) cu capac, fabricată dintr-un material care nu
absoarbe umiditate, având capacitatea de la 25 ml până la 100
ml (pentru eşantioane a căror umiditate este cea
corespunzătoare locului lor de prelevare).
- spatulă.
Mod de lucru
Pentru probele prelevate din soluri contaminate trebuie luate
măsuri speciale pentru manipularea eşantioanelor. Este foarte important

109
Poluarea solului

să se evite orice contact cu pielea şi să fie luate măsuri stricte în timpul


operaţiunilor de uscare pentru a se evita contaminarea atmosferei din
laborator şi a celorlalte eşantioane (ventilare, eliminarea aerului etc.).
Procedeul de eşantionare trebuie executat cât mai rapid posibil
pentru a reduce la minimum evaporarea în cursul execuţiei.

Uscarea eşantioanelor de sol la aer


Se usucă o fiolă cu capacul său la 105oC + 5 oC., apoi se lasă să
se răcească, cu capacul închis, într-un exsicator, cel puţin 45 de minute.
Se determină masa fiolei m0 cu capacul închis, cu o exactitate de 10 mg.
Cu ajutorul unei spatule se pun în fiolă între 10g până la 15 g de
sol uscat la aer.
Se determină masa fiolei cu solul pus şi cu capac – m1 – cu o
exactitate de 10 mg.
Se usucă fiola cu sol într-o etuvă la 105oC + 5 oC până la masă
constantă. În acelaşi timp se usucă şi capacul.
Se lasă să se răcească fiola închisă cu capac cel puţin 45 de
minute într-un exsicator.
Se scoate fiola din exsicator şi se determină imediat masa fiolei,
închisă cu capacul său, conţinând solul uscat în etuvă – m2 – cu o
exactitate de 10 mg.

Observaţii:
Trebuie avut grijă ca particulele de sol foarte uşoare să nu fie
suflate din recipient de curentul de aer din etuvă. Dacă eşantionul
conţine substanţe organice volatile, această metodă nu permite
efectuarea unei determinări sigure a conţinutului de apă.

110
Poluarea solului

Eşantioane de sol cu un grad de umiditate corespunzător celui din


locul lor de recoltare
Se plasează solul pe o suprafaţă curată care nu absoarbe
umiditate (de ex. o placă de sticlă) şi se amestecă bine. Se înlătură
pietrele, resturile vegetale etc. cu diametru mai mare de 2 mm.
Se usucă o fiolă cu capacul său la 105oC + 5 oC, apoi se lasă să
se răcească, cu capacul închis, într-un exsicator, cel puţin 45 de minute.
Se determină masa fiolei m0 cu capacul închis, cu o exactitate de
10 mg. Cu ajutorul unei spatule se pun în fiolă între 30g până la 40 g de
sol.
Se determină masa fiolei cu solul pus şi cu capac – m1 – cu o
exactitate de 10 mg.
Se usucă fiola cu sol într-o etuvă la 105oC + 5 oC până la masă
constantă. În acelaşi timp se usucă şi capacul.
Se lasă să se răcească fiola, închisă cu capac, cel puţin 45 de
minute într-un exsicator.
Se scoate fiola din exsicator şi se determină imediat masa fiolei,
închisă cu capacul său, conţinând solul uscat în etuvă – m2 – cu o
exactitate de 10 mg.

Calculul rezultatelor
Se calculează conţinutul de substanţă uscată wdm sau conţinutul
de apă masică wH2O, exprimat în procente de masă, cu o exactitate de
0,1%, cu ajutorul ecuaţiilor:
mu  md
w(%)  100
md  mc
md  mu
wH 2O   100
mu  mc

în care:
 mc – masa tarei goale împreună cu capacul său, în grame;

111
Poluarea solului

 mu – masa fiolei conţinând solul uscat în aer, împreună cu


capacul său, sau solul cu umiditatea corespunzătoare locului de
recoltare, împreună cu capacul său, în grame;
 md – masa fiolei conţinând solul uscat în etuvă, împreună cu
capacul său, în grame.

Se poate calcula masa unui sol uscat la aer sau umed (mumed), funcţie
de masa de sol uscat la etuvă (muscat) cu ajutorul ecuaţiei:
100
mumed  muscat 
100  w 
H 2O

Realizarea determinărilor de laborator


În laborator şi pe masa de lucru se vor găsi:
- probele de sol, de umiditate corespunzătoare locului de recoltare
- fiole de cântărire (tare) uscate la 105oC + 5 oC;
- spatule;
- balanţă analitică;
- etuvă termostatată;
- exsicator.
 Pregătiţi probele pentru eşantionare.
 Înlăturaţi pietrele, resturile vegetale etc. cu diametru mai mare de
2 mm.
 Determinaţi masa tarei mc cu capacul închis, cu o exactitate de
10 mg şi notaţi valoarea în tabelul de măsurători.
 Cu ajutorul unei spatule puneţi în fiolă între 30g până la 40 g de
sol.
 Determinaţi masa tarei cu solul pus şi cu capac – mu – cu o
exactitate de 10 mg şi se notează valoarea în tabelul de
măsurători.

112
Poluarea solului

Formular 5.4
Umiditate

Mersul determinării Epruveta


1 2
Eşantion nr. 103 105
Masă probă umedă + tara, mu (g) 201,695 202,724
Masă probă uscată + tara, md (g) 195,956 195,483
Tara 94,05 95,028
mu – md (g) 5,739 7,241
md – mc (g) 101,906 100,455
w (%) 5,63 7,21
w medie (%) 6,42

Coeficientul de ofilire reprezintă limita minimă a umidităţii unui


sol, de la care plantele se ofilesc ireversibil. Valoarea acestui indice
depinde de coeficientul de higroscopicitate, se exprimă în % şi se
calculează cu formula:
Co %   Ch 1,5
unde:
C0 = coeficientul de ofilire, în % din masa solului;
Ch = coeficientul de higroscopicitate (%);
1,5 = coeficient convenţional.

Coeficientul de higroscopicitate este umiditatea ce se realizează


menţinând solul în contact cu o atmosferă având o umiditate relativă de
94,3% . Coeficientul de higroscopicitate se exprimă în procente (de masă)
şi se calculează cu formula:
m1  m2
Ch  %   100
m2  m

în care:
m = masa fiolei goale, în grame;
k = masa probei de sol, după scoaterea din exicator, în grame;
m2 = masa probei de sol, după uscarea în etuvă, în grame

113
Poluarea solului

În literatura de specialitate specifică fizicii solului, coeficientul de


higroscopicitate este cunoscut sub denumirea de umiditate reziduală θ.
Acest nivel de umiditate corespunde practic limitei inferioare de
accesibilitate a apei. Valorile specifice ale acestui nivel de umiditate variază
în funcţie de sol şi variază între 1% pentru nisip şi 10-14% pentru argilă.

Formular 5.5
Indicii hidrofizici ai solului

u.m.
Fiolă nr. 1 2 3
Tara fiolă (m) g 8,297 8,338 8,390
Masă fiolă+sol umed
g 18,462 18,595 18,336
(m1)
Masă fiolă+sol uscat
g 17,906 18,028 17,767
(m2)
m1  m2
Ch  %   100 (%) 5,78 5,86 5,89
m2  m
Ch Media (%) 5,84
Co %   Ch 1,5 (%) 8,68 8,79 8,84
Co Media (%) 8,76

114
Poluarea solului

pregătirea probelor cântărirea probelor la balanţa


analitică

uscarea probelor în etuvă răcirea probelor în exsicator


Fig.5.6. Determinări în laboratorul de Laboratorul de Ingineria Mediului FIFIM

5.4 Determinarea permeabilităţii în laborator (STAS 1913/6-


76)

Permeabilitatea este proprietatea solului de a permite circulaţia


apei prin porii săi. Curgerea apei libere prin medii poroase poate fi
laminară sau turbulentă. Apa din golurile soului curge între două puncte
numai în cazul unei diferenţe de nivel piezometric între ele.

Permeabilitatea unui sol se exprimă prin valoarea coeficientului


de permeabilitate k.

115
Poluarea solului

Coeficientul de permeabilitate sau de filtraţie reprezintă volumul


de lichid care se infiltrează, în regim saturat, în unitatea de timp, printr-o
secţiune egală cu unitatea sub un gradient hidraulic unitar, la
temperatura de 20C. El se defineşte cu ajutorul legii lui Darcy:
v
v  k  i de unde k 
i
în care:
 v – viteza aparentă de filtraţie ca fiind raportul dintre debitul de
apă ce trece printr-o suprafaţă plană din mediul poros,
perpendiculară pe direcţia curentului fluid şi aria suprafeţei;
h
 i – gradientul hidraulic sau panta hidraulică i  , definit ca
l
raportul dintre diferenţa de nivel piezometric h şi lungimea liniei
de curent l.
Coeficientul de permeabilitate are dimensiuni de viteză (L.T-1) şi
se exprimă în cm/s, m/s sau m/zi.
Metodele de determinare în laborator a coeficientului de
permeabilitate sunt:
Metoda permeametrului cu gradient constant
- fără sucţiune;
- cu sucţiune.
Metoda constă în trecerea prin probă a unui curent de apă,
păstrând constantă diferenţa de nivel, deci şi gradientul. Această metodă
se aplică la toate tipurile de soluri.
Metoda permeametrului cu gradient variabil
La această metodă curgerea curentului de apă prin probă este
determinată de diferenţa de nivel variabilă, se aplică la soluri necoezive.
În funcţie de natura solului se recomandă:
- utilizarea permeametrelor cu gradient constant fără sucţiune,
la solurile necoezive (nisipuri şi pietrişuri);

116
Poluarea solului

- utilizarea permeametrelor cu gradient constant cu sucţiune la


solurile coezive (argile, prafuri şi loessuri);
- utilizarea permeametrelor cu gradient variabil fără sucţiune, la
solurile necoezive.

5.4.1 Metoda permeametrului cu gradient constant fără


sucţiune

Aparatura necesară
- permeametru cu gradient constant fără sucţiune (fig.5.7.);
- termometru cu precizia de  0,5C;
- cronometru cu precizia  0,5 s;
- balanţă tehnică cu capacitatea 1 kg cu o precizie de 0,1 g;
- cilindri gradaţi.

Elementele componente ale permeametrului cu gradient constant:


- cilindrul din metal (ştanţă) (1), în care se introduce proba,
având volumul cunoscut; diametrul ştanţei trebuie să fie, cel
puţin, de 10 ori mărimea particulei maxime din epruveta
examinată;
- corpul permeametrului, cilindric, metalic (2), prevăzut cu un
ventil pentru evacuarea aerului (3);
- rezervor cu nivel constant (4), reglabil, prevăzut cu preaplinul
(5);
- tub de cauciuc sau de plastic (6);
- rezervor cu nivel constant (7), fix prevăzut cu preaplinul (5);
- cilindru gradat (8);
- robinete de trecere (9) şi (10);
- tuburi piezometrice transparente (11) şi (12), gradate în mm,
având cota zero comună;
- epruvetă de pământ (13);
- alimentarea cu apă (14);

117
Poluarea solului

- filtre (15).

Fig. 5.7. Permeametru cu gradient constant

Mod de lucru
Determinarea permeabilităţii solului, în laborator, cuprinde
următoarele operaţii:
- recoltarea epruvetei în ştanţă;
- introducerea ştanţei în permeametru;
- evacuarea gazelor (aerului) din porii epruvetei de sol;
- măsurarea temperaturii;
- determinarea propriu-zisă.
Forma probelor este cilindrică atât la cele netulburate cât şi la
cele tulburate. Probele netulburate se iau direct cu ştanţa. Probele
tulburate se iau fie direct cu ştanţa, fie se încarcă în ştanţă la

118
Poluarea solului

compactarea dorită (în prealabil pământul este dispersat şi adus la


umiditatea dorită).
Înainte de efectuarea determinării propriu-zise se stabilesc
următoarele caracteristici geometrice şi geotehnice ale epruvetei:
- lungimea probei l(cm) se recomandă l = 2…10 cm;
- secţiunea transversală a probei A (cm2); (A = 18…50 cm2);
- porozitatea n (sau indicele porilor e).
Înainte de începerea determinării, atât proba cât şi apa cu care se
va lucra trebuie să aibă temperatura egală cu cea a camerei. Se preferă
folosirea apei distilate şi dezaerate.
Introducerea ştanţei în permeametru se face, asigurându-se o
etanşeitate perfectă a contactului dintre ştanţă şi capetele
permeametrului prin garnituri de cauciuc.
Evacuarea gazelor din porii probei de sol se face cu un curent de
apă de jos în sus prin închiderea robinetului (9) şi deschiderea
robinetelor (10) şi (14), curgerea se va face cu un gradient hidraulic mai
mic decât 1. Terminarea evacuării gazelor este semnalată prin apariţia
apei în tubul piezometric (12) şi poate dura de la câteva secunde, la
probele de nisip, până la zeci de ore, la argile.
Temperatura apei se măsoară la intrarea şi ieşirea din probă, atât
la începerea cât şi pe parcursul şi la terminarea determinării.
În timpul determinării propriu-zise circulaţia apei prin probă se
face de sus în jos. După intrarea curgerii în regim se măsoară:
- volumul de apă evacuată V prin preaplinul (5) şi măsurat cu
cilindrul gradat (8), în cm3, în intervalul de timp T;
- intervalul de timp T, în care curge volumul de apă V, în
secunde;
- diferenţa de nivel h înregistrată între cele două tuburi
piezometrice (11) şi (12), în cm, cu o precizie de 1 mm.
Intrarea curgerii în regim, se constată prin repetarea măsurătorii
lui V, T şi h, până la obţinerea unor valori relativ constante ale

119
Poluarea solului

coeficientului de permeabilitate k (diferenţa dintre două valori succesive


să fie sub 10%). Intrarea în regim poate dura de la câteva minute la
nisipuri, până la câteva zeci de ore la argile.
Determinarea se repetă de cel puţin 3 ori la diferiţi gradienţi hidraulici pe
aceeaşi probă fără a se demonta.

Exprimarea rezultatelor
Coeficientul de permeabilitate kt (la temperatura t) se calculează
cu formula:
v
kt 
i
V h
în care: v şi i 
AT l
în care:
 V – volumul de apă evacuat, în cm3;
 T – intervalul de timp, în care curge volumul de apă V, în
secunde;
 A – secţiunea transversală a epruvetei, în cm2;
 h – diferenţa de nivel, în cm;
 l – lungimea epruvetei, în cm.
Valoarea coeficientului de permeabilitate se va corecta pentru
temperatura de referinţă de 20C cu formula:
k  kt  c
în care:

 c – coeficient de corecţie, adimensional.

Formularul 5.6
12 1,23 17 1,08 22 0,95 27 0,85
13 1,20 18 1,05 23 0,93 28 0,83
tC
14 c
1,17 tC
19 c
1,03 tC
24 c
0,91 tC
29 c
0,81
10 1,31 15 1,14 20 1,00 25 0,89
11 1,27 16 1,11 21 0,98 26 0,87
120
Poluarea solului

5.4.2. Metoda permeametrului cu gradient variabil

Metoda constă în determinarea permeabilităţii, prin trecerea unui


curent de apă sub gradient variabil (diferenţa de nivel variabilă: h2 – h1)
printr-o probă de sol.

Aparatură necesară
Schema permeametrului cu gradient variabil este reprezentată în
fig.5.8. şi este compus din:
- cilindru din metal sau din material plastic (1);
- cilindru transparent din sticlă sau din material plastic (2),
gradat pe înălţime în cm şi mm;
- robinet (3);
- vas de sticlă cu margini înalte (4), astfel încât nivelul apei să
depăşească cu circa 1 cm suprafaţa superioară a probei;
- preaplin (5);
- epruvetă de sol (6);
- filtru (7);
- suportul (8) cilindrului din metal (1)  permite circulaţia apei
între (1) şi (4) practic, fără rezistenţă.

121
Poluarea solului

Fig.5.8. Permeametrul cu gradient variabil

Mod de lucru
Determinarea se execută ca la metoda permeametrului cu
gradient constant fără sucţiune, cu unele completări:
 Evacuarea gazelor din porii probei de sol se face prin umplerea
treptată a vasului (4) cu apă;
 Terminarea evacuării gazelor este semnalată de apariţia apei în
tubul transparent (2).
Pentru efectuarea acestei determinări, se umple cu apă cilindrul
(2) prin deschiderea robinetului (3). După umplerea cilindrului (2) se
închide robinetul (3)şi se urmăreşte coborârea apei. Se cronometrează
intervalul de timp T (s), între momentul când nivelul are cota h1 şi cel cu
cota h2 (h1 şi h2 se măsoară faţă de nivelul apei din vasul 4).
Determinarea se repetă cel puţin de trei ori, fără a demonta
proba, la diferite cote h1 şi h2.

122
Poluarea solului

Exprimarea rezultatelor
Coeficientul de permeabilitate kţ se calculează cu formula:
l h1
kt  2,3 log
T h2
în care:
 l – lungimea epruvetei, în cm;
 T – intervalul de timp în care curge volumul de apă V, s;
 h1, h2 – cota apei, în cm.
Valoarea coeficientului de permeabilitate kt, se corectează pentru
temperatura de referinţă de 20C cu formula:
k  kt  c
Datele obţinute se trec într-un buletin, formularul 5.7.

Formular 5.7

Determinarea coeficientului de permeabilitate prin metoda gradientului


constant fără sucţiune

Interv Dif Lung Secţ Gradie Volum Coef. Permea Coef.


de de probe epru nt de apă de b la tC de
timp nivel i v h evacu corec k perm
T h l A i at ţ cm/s la
l
s cm cm cm2 V e 20C
cm3 Kt
cm/s

5.5. Determinarea sucţiunii şi a curbei de reţinere a


umidităţii (după A. Canarache)

Forţa de sucţiune a solului pentru apă, numită în mod curent şi


prescurtat sucţiune, este o noţiune generală care exprimă forţele cu care
solul reţine apa. Ea se poate defini ca fiind deficitul de presiune, în raport
cu presiunea atmosferică, la care se găseşte apa din sol. Cu cît solul

123
Poluarea solului

este mai umed, cu atît el reţine apa cu forţă mai redusă şi deci suctiunea
este mai mică; dimpotrivă, cu cît solul este mai uscat şi reţine apa cu
forţă mai mare, cu atît suctiunea este mai ridicată.
Termenul de sucţiune înlocuieşte şi generalizează o serie de
termeni care se întîlnesc în literatura anterioară : potenţial capilar, deficit
de presiune, tensiunea umidităţii, efortul umidităţii (Wadleigli, 1946),
potenţialul umidităţii (Chiriţă, 1955), presiunea negativă a apei (Sudniţîn,
1958), potenţialul total al umidităţii ( Taylor şi Slatyer, 1960).

Unităţi de măsură folosite pentru exprimarea sucţiunii şi


transformarea lor (aproximativă)

Tabelul 5.4
cm coloană valori mm coloană de
atmosfere milibari bari
de apă pF mercur
1 0 0,76 0,001 1 0,001
10 1 7,6 0,01 10 0,01
60 1,78 46 0,06 60 0,06
100 2 76 0,1 100 0,1
330 2,52 250 0,33 330 0,33
500 2,68 380 0,50 500 0,50
1000 3 760 1 1000 1
10000 4 7600 10 10000 10
15000 4,20 11400 15 15000 15
50000 4,70 38000 50 50000 50
100000 5 76000 100 100000 100
1000000 6 760000 1000 1000000 1000
10000000 7 7601000 10000 10000000 10000

Pentru exprimarea sucţiunii se folosesc diferite unităţi de măsură,


arătate în tabelul 5.4. Cele mai multe dintre aceste unităţi reprezintă de
fapt forme de exprimare obişnuită a presiunii (înălţimea unei coloane de
apă sau mercur, atmosfere etc). Valorile pF, noţiune introdusă de
Schofield (1935), reprezintă logaritmii înălţimii coloanei de apă
(exprimată în cm). Necesitatea acestei forme de exprimare rezultă din
gama foarte largă de valori pe care le poate avea suctiunea.

124
Poluarea solului

METODE DE DETERMINARE A SUCŢIUNII


Datorită gamei largi de variaţie pe care o prezintă suctiunea, pre-
cum şi fenomenelor diverse care determină reţinerea apei de către sol în
cuprinsul acestei game, nu există o metodă unică de determinare a suc-
ţiunii. Majoritatea metodelor determină numai suctiunea apei din sol, iar
unele dintre ele determină suctiunea totală (suma sucţiunii apei din sol şi
a celei osmotice). Principalele metode de determinare a sucţiunii se
prezintă în tabelul 5.5, în care se dă şi domeniul lor de aplicabilitate.
După cum se vede din tabel, pentru a putea efectua determinări în
cuprinsul întregului interval al valorilor pF, trebuie folosite cel puţin 3
metode diferite (fig. 5.9 A), în primele cercetări de acest fel s-au folosit
metodele plăcii de sucţiune, crioscopiei şi echilibrului de presiune a
vaporilor ( Schofield, 1935) sau metodele plăcii de sucţiune, centrifugii şi
echilibrului de presiune a vaporilor (Bussell, 1939). Ulterior, pentru valori
mijlocii ale suctiunii s-a generalizat aparatura cu membrană de presiune
(Richards, 1941), alături de care se folosesc în continuare aparatura cu
placă de sucţiune (în parte înlocuită prin aparatura cu placă de presiune,
Eichards şi Fireman, 1943) şi metoda echilibrului presiunii de vapori. în
acest caz, la interpretarea datelor trebuie să se ţină seama de faptul că
în ultima metodă amintită se determină sucţiunea totală, iar în celelalte
două numai sucţiunea apei din sol. în cazul solurilor nesalinizate, unde
sucţiunea osmotică este redusă şi sucţiunea totală este practic egală cu
cea a apei din sol, această observaţie rămîne fără obiect.

Tabelul 5.5
Domeniul de
Secţiunea
Metoda sau aparatura folosire
măsurată
(valori de pF)
Coloană de apă 1-2,3 a apei în sol
Placă de sucţiune şi coloană de apă 0-2,3 a apei în sol
Placă de sucţiune şi vacumm 1-3 a apei în sol
Placă de presiune 0-2,9 a apei în sol
Tensiometru 2,5-4,5 a apei în sol
Membrană de presiune, aparatură 2-6,5 a apei în sol

125
Poluarea solului

specială
Centrifugă 3-4,5 a apei în sol
Coborârea punctului de îngheţ 3-4 totală
(crioscopie)
Echilibru de presiune a vaporilor 4,5-7 totală
(exicator cu vacumm)

La determinarea suctiunii joacă un rol important fenomenul de


histerezis, datorită căruia umiditatea solului la sucţiune egală nu este
aceeaşi dacă determinarea se execută în procesul de uscare sau în cel
de umezire a probei de sol; diferenţele pot atinge cîteva procente de
umiditate. Faţă de această situaţie, la determinarea curbelor complete
de reţinere a umidităţii este indicat să se stabilească ambele ramuri ale
buclei de histerezis (fig. 5.9 B). Dacă se prezintă o singură ramură a
buclei şi nu se precizează altceva, de obicei este vorba despre curba de
uscare.

Fig.5.9 Curbe de reţinere a umidităţii (după Andrei şi colab., 1962).

A- Curbă completă de reţinere a umidităţii pentru un loess de Brăila, cu


indicarea metodelor de determinare folosite în diferite domenii ale
valorilor pF; 1, puncte determinate cu placa de sucţiune; 2 puncte
determinate crioscopic ; 3. puncte determinate prin metoda echilibrului
presiunii de vapori.
B-Curbă de reţinere a umidităţii în domeniul valorilor joase ale sucţiunii
pentru un nisip fin, cuprinzînd ambele ramuri ale buclei de histerezis.

126
Poluarea solului

5.5.1 Determinarea sucţiunii în aparate cu placă de


sucţiune

Principiul metodei constă în folosirea unei plăci poroase cu o astfel


de porozitate, încît să permită trecerea apei fără să o permită pe cea a
aerului. Proba de sol se aşază pe placa poroasă. Dedesubtul ei se aplică
sucţiunea, ceea ce duce la un schimb de umiditate între probă şi placa
poroasă pînă la realizarea echilibrului de sucţiune.
Partea principală a aparaturii folosite în această determinare este
aşadar placa poroasă. Dimensiunea maximă admisă a porilor acestei
plăci este legată de gama de sucţiune în cadrul căreia urmează a se
etec-tua determinările. Astfel, pentru determinări pînă la sucţiunea de o
atmosferă se folosesc plăci filtrante G 5, iar plăcile filtrante G 4 sînt
corespunzătoare determinărilor pînă la sucţiunea de 150 cm coloana de
apă (Vette rlein, 1959).
Plăcile poroase se construiesc ele obicei din material ceramic.
Pentru o sucţiune de pînă la 250 mm coloană de mercur se pot
confecţiona în laborator plăci poroase prin topirea unor bile de sticlă cu
diametrul de 28 de microni (Istielsen şi Philipps, 1958). Jamison şi Eeed
(1949) folosesc o foaie de azbest de 0,3 cm grosime, aşezată pe o sită
metalică, sistem corespunzător pentru determinări la o sucţiune de pînă
la 250 cm coloană de apă.
Pentru aplicarea suctiunii dedesubtul plăcii poroase, se pot folosi
două procedee : în procedeul coloanei de apă, partea inferioară a apara-
turii este legată cu un tub de sticlă, întregul sistem fiind plin cu apă;
nivelul apei în tub se menţine co-borît faţă de nivelul plăcii poroase,
mărimea acestei diferenţe de nivel definind mărimea suctiunii aplicate, în
procedeul vacuumului, dedesubtul plăcii poroase se creează vid, a cărui
mărime defineşte mărimea suctiunii aplicate.
Procedeul coloanei de apă poate fi aplicat numai la sucţiuni nu
prea mari, întrucît altfel ar fi necesară o diferenţă de nivel de mai mulţi
metri, nerealizabilă în mod practic. Limita superioară de sucţiune pentru

127
Poluarea solului

acest procedeu este de aceea de circa 120 cm coloană de apă, la


sucţiuni mai ridicate fiind posibil doar procedeul cu vacuum. Pentru
sucţiuni reduse, este însă preferabil procedeul cu coloană de apă. El
este mai simplu, menţine în mai bune condiţii constanţa suctiunii, întrucît
sînt excluse posibilităţile de pierdere a vacuumului la îmbinările de piese,
şi oferă rezultate neafectate de variaţiile de temperatură, variaţii care
influenţează simţitor rezultatele determinărilor în aparatura cu vacuum.
Aparate cu placă de sucţiune au fost folosite de numeroşi
cercetători, în diferite scopuri mai mult sau mai puţin legate de
determinarea suctiunii: Bouyoucos(1927), Haines, Donat, (1937) etc. în
E.P.E. aparate cu placă de sucţiune a construit Andrei (1959), folosind în
parte schemele propuse de Croney şi colab. (1952).
Un aparat cu placă de sucţiune şi coloană de apă este arătat în fi-
gura 5.10. Pîlnia filtrantă în care se află placa poroasă G 5 (a) este aco-
perită cu un capac pentru a împiedica evaporarea apei din proba de sol
în timpul determinării. Proba se află în cilindrul metalic b. Vasul de
trompă c se umple, înaintea determinării, cu apă lipsită de aer (fiartă). El
este montat pe consola d, al cărei nivel se poate varia mişcînd-o de-a
lungul tijei e. Nivelul apei din tubul gradat / se menţine la 0 în tot timpul
determinării, reglîndu-1 cu ajutorul pîlniei g şi al clemei li. Sucţiunea
aplicată plăcii poroase, deci probei de sol, 'este dată de diferenţa de nivel
H ; pe tubul / gradaţiile indică direct valorile p F, adică logaritmul distanţei
H (exprimată în cm).
Aparatul cu placă de sucţiune şi vacuum din figura 22 permite efec-
tuarea determinării concomitent pe două probe, pe plăcile poroase a.
Probele se aşază pe plăcile poroase în cilindrii metalici b. Pentru realiza-
rea unui contact bun între placă şi proba de sol, suprafaţa plăcii trebuie
să fie perfect plană, solul trebuie sa iasă din cilindru pe o grosime de 2 —
3 mm, iar placa poroasă trebuie să fie acoperită la aşezarea probei de
sol cu un strat subţire de apă. Vasele de trompă c sînt umplute cu apă
(fiartă pentru a nu conţine aer) numai parţial, şi anume atît încît capătul

128
Poluarea solului

pîlniei filtrante d să -se afle în apă. La răsturnarea vaselor de trompă, ca-


pătul pîlniei filtrante trebuie să rămînă în apă pentru a permite evacuarea
bulelor de aer eventual prezente sub placa poroasă. Vasele de trompă
sînt legate de vasul de compensaţie e, iar acesta este la rîndul său legat
de pompa de vid / şi de manometrul cu mercur g. Vasul de compensaţie
este de asemenea prevăzut cu două orificii de comunicaţie cu atmosfera,
închise cu robinetul de diametru normal h, respectiv cu robinetul de
dimensiuni capilare i, ambele servind la reglarea mărimii vidului. Valoa-
rea minimă a suctiunii care se poate realiza în acest aparat, atunci cînd
nu se face vid de loc, este dată de diferenţa de nivel dintre placa poroasă
şi apa din vasul de trompă. Dacă, aşa cum se procedează de obicei, se
realizează un vid măsurat în manometru prin diferenţa de nivel a mer-
curului, sucţiunea la care este supusă placa poroasă (şi proba de sol)
este:

Sucţiunea (cm coloană de apă) = H1 + 13,54 H2


în care:

 H1 - este diferenţa de nivel dintre placa poroasă şi apa din


vasul de trompă (cm);
 H2 - diferenţa de nivel a mercurului în tubul manometrului (cm);

 13,54 - densitatea mercurului.

5.5.2 Determinarea sucţiunii în aparatura cu


membrană de presiune
Principiul pe care se bazează funcţionarea aparaturii cu
membrană de presiune, ca şi a aparaturii cu placă de presiune de altfel,
este întrucîtva asemănător cu cel folosit în aparatura cu placă de suctiune
şi vacuum, în sensul că sucţiunea este produsă prin realizarea unei
diferenţe de presiune între partea de deasupra şi cea de dedesubtul
membranei (plăcii poroase), aceasta fiind impermeabilă pentru aer, dar
permeabilă pentru apă. Pe cînd însă la aparatura cu placă de suctiune

129
Poluarea solului

diferenţa de presiune se realizează executînd vid dedesubtul plăcii, în


cazul membranei de presiune sau al plăcii de presiune ea se realizează
aplicînd deasupra acesteia într-o cameră etanşă, special construită, o
presiune superioară celei atmosferice.

Fig.5.10. Aparat cu placă de suctiune şi vacuum (după Andrei, 1959)

În aplicarea acestui principiu este necesară folosirea unui material


poros cu porii destul de mici, pentru a avea o valoare de intrare a aerului
superioară presiunii necesare la realizarea sucţiunii dorite. Pentru de-
terminări pînă la valori pF 4, dimensiunea maximă admisă a porilor este
de 0,15 microni (Croney şi colab., 1952), iar pentru a depăşi pF-ul
menţionat este desigur nevoie de materiale poroase şi mai fine încă. La o
astfel de porozitate permeabilitatea pentru apă a materialului poros este
însă foarte redusă şi de aceea, pentru a realiza o determinare destul de
rapidă, grosimea acestui material trebuie să fie foarte redusă.
Ansamblul de condiţii enumerat se poate realiza folosind foi
subţiri de celofan, celuloză sau materiale similare, a căror porozitate şi
permeabilitate sînt corespunzătoare, aşezate pe o sită metalică ce
constituie un suport mecanic suficient de rezistent. Aparatul în care este
montat acest dispozitiv trebuie să aibă soliditatea necesară pentru a
130
Poluarea solului

rezista la presiunea aplicată. Presiunea se aplică de obicei folosind o


butelie de aer comprimat şi se măsoară cu manometre de sensibilitate
corespunzătoare.
Aparatura cu membrană de presiune a fost propusă de Woodruff,
(1940) şi dezvoltată în special de Richards (1941 şi alte lucrări).
Vetterlein (1959) a construit o variantă a acestui aparat (fig.5.11),
care se distinge prin simplitate şi corespunde determinărilor pînă la o
sucţiune de 15—20 de atmosfere. Aparatul este prevăzut cu o placă de
cauciuc poros, care permite o bună fixare a probei de sol pe membrana
poroasă. Membrana este fixată pe o succesiune de site cu diametrul
orificiilor din ce în ce mai mare, sistem care îmbunătăţeşte simţitor
aparatura.

Fig.5.11 Aparat cu membrană de presiune (după Vetterlein, 1959).


A, Ventil de intrare; B, placă superioară. G, cauciuc poros: D,
garnitură de cauciuc; E, membrană de celofan sau
celuloză ; F, site ; G, placă inferioară ; H, manometru ; I,
tub de evacuare ; J, probele de sol.

131
Poluarea solului

5.6 Determinarea pH-ului şi conductivităţii solului cu


aparatul HANNA HI 9828 (SR ISO 10390:1999)

Reacţia soluţiei solului este dată de raportul dintre concentraţia


cationilor de hidrogen şi a anionilor de oxidril (hidroxil). Când predomină
cationii, reacţia este acidă, iar când predomină anionii, reacţia este
bazică (alcalină). Când cele două concentraţii sunt aproximativ egale,
reacţia este neutră.
Valoarea pH-ului se determină prin analize precise la laborator
(metode colorimetrice, metode electrometrice) cât şi prin metode directe
cu ajutorul unei truse speciale sau cu ajutorul plantelor indicatoare.

5.6.1. Metoda colorimetrică

Metodele colorimetrice se bazează pe utilizarea unor substanţe


organice complexe, care îşi schimbă culoarea odaăa cu schimbarea
concentraţiei de ioni de H a soluţiei în care se află. Aceste substanţe
poarăa numele de indicatori. Dintre aceste metode, cele mai des folosite
şi pe teren sunt urmatoarele:
Metoda pH-metrului de buzunar: utilizează o placă de porţelan cu o
concavitate în mijloc din care porneşte un canal în forăa de T; pe partea
terminală a canalului este imprimată o scală cromatică, colorată şi
gradată cu cifre cuprinse între 4 si 9, reprezentând pH-ul respectiv,
conform reactivului indicator utilizat, aflat într-o sticla apartinând trusei;
trusa mai conţine o linguriţă pentru recoltarea probei şi un picurator.
Metoda cu salicilat de sodiu: este o metodă foarte simplă dar imprecisă.
Ca reactiv foloseste salicilatul de sodiu 5%.
Metoda cu hârtie indicatoare: foloseşte benzi de hartie imbinate cu un
anumit indicator. Intr-o eprubetă se prepară o suspensie de sol în apă
distilată, în care se înmoaie hârtia indicatoare. Banda de hârtie se
colorează după care se compară cu scara cromatică de pe cutie.

132
Poluarea solului

5.6.2. Metoda electrometrice

Se mai numeste si metoda potentiometrice de determinare a pH-


ului, fiind foarte precise si rapide, dar folosesc utilaje pretentioase.
Aceste metode permit determinarea pH-ului in suspensii tulburi, in
laborator si beneficieaza de o larga utilizare.

5.6.3. Determinarea pH-ului solului cu ajutorul plantelor


indicatoare

Este o metoda orientativa de determinare a pH-ului, prin recunoastere


speciilor dominate de plante existente in zona respectiva.

5.6.4. Metoda directă de determinare a pH-ului

pH-ul solului reprezintă cuantificarea aciditatii sau bazicitatii


relative a unei anume mostre de sol . Acesta este cuprins pe o scala de
la 0 la 14 si este o expresie logaritmica a activitatii ionilor de hidrogen.
Un pH de 7.0 este considerat neutru iar valorile ce depasesc corespund
unor soluri alcaline , in timp ce un pH mai mic de 7.0 indica aciditate. Un
pH de 6.0 este astfel de zece ori mai acid decat unul de 7.0.Variatiile de
pH pot influenta in mod dramatic disponibilitatea anumitor nutrienti
necesari dezvoltarii culturilor agricole.
pH-metrul reprezinta metoda cea mai eficienta si usor aplicabila
pentru determinarea ph-ului solului.
Determinarea practică de laborator a pH-ului şi conductivităţii se
va realiza cu aparatul HANNA HI 9828.
Aparatul HANNA HI 9828 este livrat cu:
- electrod multisenzor care permite citirea mai multor parametri simultan
(pH/potential redox (ORP), EC, DO, temperatură), cu aceeaşi sondă;
Notă: instrumentul poate măsura până la 13 parametri (dacă sunt
selectaţi): temperatura, pHul, potenţialul redox (ORP),
oxigenul dizolvat, gradul de saturaţie cu oxigen dizolvat,

133
Poluarea solului

conductivitatea (cu şi fără compensare cu temperatura),


rezistivitatea, săruri totale dizolvate (TDS), salinitatea,
gravitaţia specifică a apei de mare, presiunea atmosferică.
- soluţie de calibrare rapidă 500 ml;
- kit pentru întreţinerea electrozilor;
- baterii reîncărcabile (4), cablu şi adaptor 12V, cablu pentru interfaţa
USB, soft compatibil Windows;

Principiul metodei
Măsurarea pH-ul şi conductivităţii şi conţinutului de cloruri pentru
probele solide de sol se va realiza după obţinerea unei suspensii lichid-
solid din proba solidă de sol, respectiv, deşeu solid.
Determinarea pH-ul şi conductivităţii se va efectua cu ajutorul
instrumentului cu senzori multiparametru HANNA HI 9828.

Pregătirea suspensiei din probele de sol (SR ISO 10390:1999)

SR ISO 10390:1999 prezintă o metodă de măsurare a pH-ului, cu


ajutorul unui electrod, într-o suspensie diluată de 1 : 5 (V/V) de sol:lichid.
Acest standard propune să se prepare o suspensie de sol într-un volum
de soluţie apoasă de cinci ori mai mare decât volumul său, la alegere:
(i) de apă – având conductivitate inferioară sau egală cu 0,2 mS/m
la 25oC şi un pH mai mare de 5,6;
(ii) de soluţie apoasă de clorură de potasiu (KCl) 1 mol/l (se dizolvă
74,5 g clorură de potasiu în apă şi se completează până la 1000
ml la temperatura de 20oC);
(iii) de soluţie apoasă de clorură de calciu (CaCl2) 0,01 mol/l (se
dizolvă 1,47 g clorură de calciu dihidratată în apă şi se
completează până la 1000 ml la temperatura de 20oC).

134
Poluarea solului

Această metodă standard se aplică la toate tipurile de eşantioane


de sol uscate la aer, pretratate, de exemplu conform ISO 11464.
Se utilizează fracţiunea de particule din eşantioanele de sol
uscate la aer sau la o temperatură inferioară sau egală cu 40oC, care se
trec prin sita cu latura ochiurilor de 2 mm.
Se prelevează din eşantionul de laborator o probă de analiză
reprezentativă de cel puţin 5 ml. Se transferă acest volum de analizat
într-un flacon de recoltare eşantioane (din sticlă borosilicată sau
polietilenă, prevăzut cu buşon sau capac care se închide ermetic) cu o
capacitate de cel puţin 50 ml şi se adaugă de 5 ori volumul său de apă
sau soluţie de clorură de potasiu sau soluţie de clorură de calciu.
Se agită sau se omogenizează energic suspensia timp de 5
minute, cu ajutorul unui agitator sau a unui omogenizator, apoi se lasă în
repaus cel puţin 2 h, dar nu mai mult de 24 h.
Notă: În majoritatea solurilor echilibrul este atins după 2 h. La unele
soluri contaminate, pH-ul de echilibru poate să nu fie atins în acest
interval. În consecinţă, pentru a verifica dacă este sau nu un asemenea
caz, măsurările de pH trebuie efectuate la diferite momente (cel puţin 2)
în intervalul de la 2 h la 24 h de la agitare. În acest caz este indicat să se
noteze cel puţin 2 valori ale pH-ului pentru a stabili pH-ul aproximativ al
solului şi să se menţioneze în buletinul de analiză că măsurătoarea nu
este stabilă.
Repetabilitatea măsurării pH-ului în două suspensii pregătite
separat, din aceeaşi probă de sol, trebuie să se încadreze în condiţiile
din tabelul următor.

Valori ale pH-ului Abatere acceptabilă


pH< 7,00 0,15
7,00 < pH < 7,50 0,20
7,00 < pH < 7,50 0,30
pH > 8,00 0,40

135
Poluarea solului

Aparatură necesară
- probe de sol uscate la temperatura aerului;
- site pentru sitarea probei;
- apă distilată;
- echipamentul HI 9828;
- soluţiile de etalonare;
- sticlărie de laborator, pahare Berzelius;
- referatul lucrării de laborator.

Mod de lucru
Se mărunţesc probele de analizat în mojar.
Se sitează probele pe fracţiile de granulaţie necesare analizelor.
Se realizează suspensiile lichid-solid din probele solide la un raport
1:5 (V/V) de sol:lichid.
Se reglează instrumentul cu senzori multiparametru după
instrucţiunile din manualul de utilizare:
 Se conectează sonda la instrument şi se fixează manşonul cu
grijă.
 Se porneşte aparatul de la butonul ON/OFF. Pe ecran se va afişa
[HANNA HI9828], iar la final instrumentul va intra în modul de
măsurare. Instrumentul va afişa toţi parametrii selectaţi.
Se agită puternic suspensia chiar înainte de măsurarea pH-ului şi
conductivităţii.
Se imersează sonda în eşantionul de probă, evitând eventualele
obstacole, astfel încât senzorii să fie cât mai bine introduşi în lichid.
Se plimbă sonda uşor cu 2-3 mişcări circulare pentru un contact mai
bun cu proba lichidă.
Se aşteaptă stabilizarea valorilor măsurate pe ecranul instrumentului.
Citirea este considerată stabilă dacă într-un interval de 5 s nu variază cu

136
Poluarea solului

mai mult de 0,02 unităţi de pH. Viteza obişnuită de atingere a echilibrului


este de 1 min.
Observaţie: În eşantioanele cu conţinut ridicat de materie organică
efectul de suspensie poate fi important. În solurile carbonatice este
posibil ca dioxidul de carbon să fie absorbit de către suspensie. În aceste
condiţii este dificil să se atingă o valoare de echilibru a pH-ului.

Se notează mai multe valori afişate (cu 2 zecimale), la intervale


succesive de 5-10 minute în formularul de mai jos.

Formular 5.8
Nr. Tip Temperat pH Valoare Conductivita Valoarea
prob probă ura (m a de tea de normare
ă analiz (oC) V) normare (µS/cm) cf.
ată cf. standardul
standard de calitate
ul de
calitate

realizare suspensiilor lichid-solid din probele solide

137
Poluarea solului

agitarea probelor filtrarea probelor

determinarea valorilor cu ajutorul multiparametru HANNA HI 9828


hârtiei de pH

citirea valorilor înregistrarea rezultatelor


Fig. 5.12 Efectuarea determinărilor în Laboratorul de Ingineria Mediului
FIFIM

138
Poluarea solului

5.7 Determinarea conţinutului de cloruri din sol


(SR ISO 9297:2001)

Metoda se bazează pe reacţia ionilor de clorură cu ionii de argint


pentru a forma clorura de argint insolubilă, care este un precipitat
cantitativ.
Acest lucru se realizează prin adăugarea unui mic exces de ioni
de argint şi formarea cromatului de argint brun-roşcat cu ionii cromat
folosiţi ca indicator. Reacţia este utilizată pentru indicarea virajului.
În timpul titrării pH-ul este menţinut între 5 şi 9,5 pentru a permite
precipitarea.
Interferenţe. În această metodă interferează (conduc la valori crescute
de cloruri) următoarele substanţe:
- substanţele care formează compuşi insolubili cu argintul:
bromurile, iodurile, sulfurile, cianurile, hexacianoferaţii(II) şi
hexacianoferaţii(III). Dacă acest lucru se dovedeşte necesar, ionii
de iodură şi bromură se determină separat, iar rezultatul
determinării clorurilor se corectează în consecinţă.
- compuşii care formează combinaţii complexe cu ionii de argint,
cum sunt ionii de amoniu şi cel de tiosulfat.
- compuşii care reduc ionii cromta, ei având în compoziţie ioni sulfit
şi ioni fier(II).

Aparatură necesară
- probe de sol uscate la temperatura aerului;
- site pentru sitarea probei;
- apă distilată;
- biureta digitală;
- referatul lucrării de laborator.

Nota: Toţi compuşii şi soluţiile de argint sunt sensibile la lumină. Sărurile


de argint produc temporar pete brune pe piele.

139
Poluarea solului

Se utilizează numai reactivi de calitate analitică recunoscută şi apă


distilată sau apă de puritate echivalentă.

Reactivi
- azotat de argint, soluţie de titrare, concentraţie 0,02 mol/l.
Se dizolvă în apă 3,3974 g azotat de argint (AgNO3), uscat în prealabil
la 105oC şi se completează până la 1000 ml într-un balon cotat.
Dacă soluţia se păstrează la întuneric, într-o sticlă de culoare brună
prevăzută cu dop de sticlă, ea rămâne stabile timp de mai multe luni.
Soluţia se etalonează cu 10 ml soluţie etalon de referinţă de clorură
de sodium (diluată la 100 ml), conform modului de lucru; nu este
necesar să se ajusteze pH-ul.
- cromat de potasiu, soluţie indicator de 100 g/l.
Se dizolvă 10 g cromat de potasiu (K2CrO4) în apă şi se diluează la
100 ml.
- clorura de sodiu, soluţie etalon de referinţă, de concentraţie 0,02 mol/l
Se dizolvă în apă 1,1688 g clorură de sodiu (NaCl), uscată în prealabil
la 105oC şi se completează până la 100 ml într-un balon cotat.
- acid azotic, soluţie 0,1 mol/l. Conservată într-un flacon de sticlă soluţia
este stabilă un timp îndelungat.
- hidroxid de sodiu, concentraţie 0,1 mol/l.
- reactiv pentru ameliorarea capacităţii de tamponare – carbonat de
calciu (CaCO3) sau carbonat acid de sodium (NaHCO3), pulbere.
- sticlărie de laborator şi biuretă (de preferinţă cu capacitatea de 25 ml,
conform ISO 385-1).

Mod de lucru
Se efectuează determinările pentru conţinutul de cloruri după cum
urmează:

140
Poluarea solului

- Cu ajutorul unei pipete se introduc 100 ml probă (suspensie din probele


de sol conform SR ISO 10390:1999) sau o cantitate mică din ea diluată
la 100 ml (Va) într-un vas conic aşezat pe un fond alb.
- Daca pH-ul probei nu este cuprins între 5 şi 9,5, se ajustează utilizând,
după caz, fie soluţie de acid azotic, fie soluţie de hidroxid de sodiu şi se
notează volumul necesar.
- Dacă în probă există ioni de amoniu cu concentraţii mai mari de 10
mg/l, se ajustează pH-ul între 6,5 şi 7. Se ajustează pH-ul pentru o cotă
parte, apoi se prelevează alta şi, de aceasta dată, fără a se mai ajusta
pH-ul, se adaugă aceleaşi cantităţi de soluţii acid/hidroxid.
- Daca pH-ul este mai mic decât 5, pentru ameliorarea capacităţii
tampon, poate fi utilă ajustarea pH-ului cu carbonat de calciu sau
carbonat acid de sodiu. Cantitatea adăugată trebuie să fie aleasă astfel
încât să rămână un reziduu de carbonat în probă după titrare.
- Se adaugă 1 ml indicator de cromat de potasiu şi se titrează, prin
adăugarea picătură cu picătură, a azotatului de argint până ce soluţia
devine brun-roşcată (Vp).
- După adăugarea unei picături din soluţia de clorură de sodiu soluţiei
titrate, această coloraţie trebuie să dispară.
- Soluţia titrată cu soluţie de clorura de sodiu se utilizează ca soluţie
martor pentru titrările următoare.
- Se repetă titrarea cu o cantitate de probă mai mică sau utilizându-se o
biuretă cu capacitate mai mare, dacă se utilizează mai mult volum de
soluţie decât volumul biuretei.
- Proba martor: se titrează utilizându-se 100 ml apă ultra pură în locul
probei de analizat. Valoarea probei martor nu trebuie să depăşească 0,2
ml din soluţia de azotat de argint; în caz contrar se verifică puritatea apei.
- Concentraţia de clorură, exprimată în mg/l, se calculează cu formula:

ρCl = (Vp - Vm ) x c x f (mg/l)


Va

141
Poluarea solului

unde:
 ρCl = concentraţia de clorură, în mg/l;
 Va = volumul probei de analizat (maximum 100 ml; diluţia trebuie
luată în calcul), în ml;
 Vm = volumul soluţiei de azotat de argint utilizat pentru titrarea
probei martor, în ml;
 Vp = volumul soluţiei de azotat de argint utilizat pentru titrarea
probei, în ml;
 c = concentraţia soluţiei de azotat de argint, de 0,02 moli AgNO3
/l;
 f = factor de conversie; f=35453 mg/mol.
Rezultatul se prezintă cu o aproximaţie de 1 mg/l, urmat de 3 zecimale
semnificative.

Rezultatele obţinute vor fi trecute în formular şi vor fi comparate cu


valoarea de normare din standardele de calitate.
Formular 5.9

Nr. Tip probă Volum Vp ρCl ρCl Standard


probă analizată proba (ml) (mg/l) (mg/kg de
luat în s.u.) calitate
lucru-Va
(ml)

142
Poluarea solului

realizarea soluţiei de NaCl

pregătirea probei prin adăugarea titrarea probei


K2CrO4

143
Poluarea solului

titrarea probei până la obţinerea culorii revenirea probei la culoarea iniţială


brun-roşcat

Fig. 5.12 Efectuarea determinărilor în Laboratorul de Ingineria Mediului


FIFIM

144
Poluarea solului

Capitolul 6
Bioremedierea solurilor

6.1 Introducere

Biodegradarea constă în stimularea fenomenelor naturale de


dezvoltare a microorganismelor, în scopul accelerării procesului de
metabolizare a poluanţilor. In cazul poluanţilor organici, stimularea
biodegradării se realizează efectiv prin adaos de nutrienţi minerali (azot,
fosfor) şi organici precum şi printr-un aport suplimentar de oxigen, creat
adesea prin aerarea mediului contaminat. Se poate astfel realiza
biodegradarea controlată a contaminanţilor petrolieri de către
microorganismele hidrocarbonoclastice - în principal bacterii dar şi
cianobacterii, levuri, fungi filamentosi, alge etc. - existente în număr mare
în natură constituind peste 100 de specii şi 30 de genuri, care au
capacitatea de a utiliza hidrocarburile gazoase, lichide şi solide din seria
alifatică, aromatică şi asfaltică drept principală sursă de carbon şi
energie, descompunându-le în compuşi cu greutate moleculară mai mică
sau chiar în CO2 şi H2O. Este un proces complex, a cărui evoluţie
depinde de natura şi proporţia relativă a diferiţilor constituenţi din petrol,
de natura comunităţilor de microorganisme caracteristice mediilor
naturale şi de o serie de factori de mediu care influenţeaza activitatea
acestora. In timp ce în ecosistemele nepoluate, numărul
microorganismelor care utilizează hidrocarburi poate fi mai mic de 0,1%
din total, în cele poluate poate ajunge pana la 100% din numărul
microorganismelor viabile. In general, se consideră că densitatea
populaţiilor de microorganisme care degradează hidrocarburile şi
proporţia lor în comunităţile naturale de microorganisme reprezintă un
indicator sensibil al expunerii mediului respectiv la aceşti compuşi.
Gradul de depăşire a nivelului normal – nepoluat - reflectă adesea,
cantitativ, gradul de expunere al ecosistemului la poluarea cu
hidrocarburi. Concentraţia de oxigen stabilă - oferită de sistemul propus -

145
Poluarea solului

mult marită faţă de sistemele de aerare obişnuite (care folosesc injecţii


de oxigen, ozon sau peroxid de hidrogen), prezenţa în întreg volumul
mediului poros permite amplificarea activităţii bacteriene asupra
moleculelor de substanţe organice având ca efect creşterea ratei de
degradare nu numai asupra contaminanţilor aflaţi în faza de soluţie ci şi
asupra celor din faza adsorbită pe particulele solului sau aflate în stare
pură (peste 94%) sau în fază gazoasă. Oricum, conform coeficientului de
solubilitate (sau coeficientul de partiţie koa apa-octanol) al fiecărui
compus petrolier, concomitent cu consumarea bacteriană rapidă a
compusului aflat în soluţie, se eliberează/dizolvă o noua cantitate de
contaminant din faza adsorbită, aşa încât degradarea prezintă
continuitate. Accelerarea biodegradării prin hiperoxigenare este un factor
esenţial atâta timp cât compuşii chimici reţinuţi prin saturaţie reziduală
pot ocupa 15 – 40% din spaţiul porilor mediului subteran. Mecanismul
biodegradării se bazează pe faptul că microrganismele necesită carbon
ca sursă de energie pentru a-şi susţine funcţiile metabolice, care includ
creşterea şi reproducerea.
Există mai multe tipuri de degradare bacteriană:
 Prin reacţii de oxido-reducere biocatalizate - foarte important ca
pondere în mediile oxigenate: unul din procesele metabolice
esenţiale, folosit de bacterii pentru a-şi produce energia
necesară creşterii şi reproducerii necesită un acceptor de
electron terminal (TEA – în cazul de faţă TEA este chiar
oxigenul) pentru a oxida, pe cale biocatalitică sursa de carbon
(de exemplu, hidrocarburile petroliere) rezultând în final produşi
inofensivi pentru mediu cum ar fi dioxidul de carbon şi apa:
Materie organica + O2 + Biomasa → gaz (CO, CO2, CH4, N2 etc) + H2O +
∆ Hf ,
unde ∆Hf este energia rezultată din reacţie pentru a susţine alte procese
metabolice.

146
Poluarea solului

 Prin cometabolism – proces prin care un compus este degradat


de o enzima sau un cofactor produs de bacterii în alte scopuri,
care nu servesc respectivelor microorganisme.
 Prin asimilare – incorporarea de substanţe în biomasă, necesita,
de regula, consum energetic.
Bacteriile de interes sunt în primul rând cele heterotrofe (se
hrănesc cu materie organica) şi aerobe (folosesc oxigenul ca TEA), sau
cele heterotrofe şi facultative (pot folosi atât oxigen cât şi alţi compuşi ca
TEA, cum ar fi nitrati, sulfati etc). Din considerente stoechiometrice,
cerinţa de oxigen per gram de contaminant variază între 3 – 3,5 în cazul
bidegradării complete (adica până la CO2 şi H2O) a unor componenţi
comuni ai benzinei şi altor produse petroliere. Chiar dacă, la început,
aplicarea unor mari concentraţii de oxigen dizolvat ar putea avea efecte
bactericide, în principiu ne aşteptăm ca, odată cu dispersia oxigenului,
bacteriile să se înmulţească într-un ritm mult mai mare –procesul
numindu-se bioaugmentare.

147
Poluarea solului

Fig. 6.1. Schema biodegradării poluanţilor din sol

6.2. Bioremedierea solurilor în cazul poluării cu hidrocarburi

6.2.1. Date generale

Fig. 6.1 Procese specifice atenuării naturale a poluării cu hidrocarburi

148
Poluarea solului

În domeniul bioremedierii solurilor poluate cu ţiţei, cercetările au


debutat în anii 1928 (Baldwin) şi 1929 (Murphy), prin studii cu privire la
evoluţia amonificării în solurile contaminate cu ţiţei. Aceste cercetări au
evoluat în diverse direcţii, obţinându-se rezultate notabile, în special la
cercetarea poluării mediului marin.
Biodegradarea în mediul natural este un proces foarte complex
ale cărui aspecte cantitative şi calitative depind în special de natura
chimică şi concentraţia poluantului, structura comunităţii indigene de
micororganisme, însuşirile solului precum şi condiţiile climatice. În
ultimele trei decenii, s-au identificat peste 200 de specii de
microorganisme (bacterii, levuri, fungi filamentoşi) capabile să transforme
în diverse produse de degradare ţiţeiul, să metabolizeze hidrocarburile
(Sirvins şi Tramier, 1985). După Atlas şi Bartha (1972), bacteriile sunt
cele mai active în biodegradare identificând cele mai frecvente genuri
bacteriene existente în mediul natural, implicate în acest proces:
Pseudomonas, Acinetobacter, Flavobacterium, Corynebacterium, şi
Arthrobacter.
Pornind de la activităţile degradative ale microorganismelor au
fost elaborate numeroase tehnologii de depoluare, denumite generic -
bioremediere. Elaborarea acestora presupune cunoaşterea comportării şi
efectelor substanţelor poluante introduse în sol asupra ecosistemului,
selectarea unor microorganisme cu abilităţi degradative superioare şi
cunoaşterea căilor de optimizare a condiţiilor biodegradării. Cele mai
importante căi de optimizare constau în asigurarea unor condiţii de
mediu favorizante pentru creşterea şi multiplicarea microorganismelor
degredative şi anume: conţinuturi adecvate de azot, fosfor, potasiu,
calciu, magneziu, microelemente, umiditate, reacţie şi temperatură
optime. Aceşti parametri exercită influenţă direct asupra ratei de creştere,
numărului şi activităţi fiziologice a populaţiilor de microorganisme, iar
optimizarea lor este principalul mecanism de stimulare a biodegradării
substanţelor poluante.

149
Poluarea solului

Principalii factori care favorizează biodegradarea sunt: prezenţa


si abundenţa agenţilor degradării (bacterii heterotrofe şi microfungi),
microorganismele asociate, care definesc gradul de biodiversitate din
solul contaminat, capacitatea de multiplicare a microorganismelor, nivelul
concentraţiei poluantului (ţiţeiului), solubilitatea şi recalcitranţa
poluantului, prezenţa altor agenţi toxici, prezenţa nutrienţilor, perioada de
contaminare, condiţiile fizico-chimice ale solului (umiditate, temperatură,
pH, Eh). Astfel, Z.O.Bell (1973) demonstrează importanţa oxigenului
necesar reacţiilor de oxidare ale biodegradării, stabilind că pentru
oxidarea completa a unui mililitru de hidorcarbură sunt necesare 3-4 mg
de oxigen.
Microorganismele sunt foarte sensibile la variaţiile de
temperatură. Astfel, Dart şi Stretton (1980), stabilesc faptul că ţiţeiul
deversat pe teren în climate temperate sau calde este degradat în şase
luni, în timp ce în unele soluri din Alaska, unde activitatea metabolica a
microorganismelor este scăzută, persistenţa ţiţeiului poate fi de ordinul
anilor. În condiţii optime, perioada de înjumătăţire a conţinuturilor de
reziduuri petroliere, determinată în funcţie de degajarea de CO, măsurată
cu ajutorul respirometrelor cu curent continuu, a fost de 130 zile, în cazul
poluării cu nămol de răfinărie şi de 600 zile, în cazul unui nămol provenit
din petrochimie.
Cercetările efectuate demonstrează că bioremedierea este o
metodă superioară de depoluare a solurilor, eficientă şi mult mai ieftină
comparativ cu metodele fizico chimice cunoscute. O cât mai bună
caracterizare a sitului şi o determinare cât mai precisă a naturii
biodegradabilităţii şi concentraţiei poluanţilori constituie factori decisivi
pentru alegerea tehnologiei de remediere optime (LeGrega et.al., 1994;
Atanassov, 1997). Pentru ca o tehnologie de bioremediere să poată fi
aplicată în vederea înlăturării unui poluant este necesar, în primul rand,
să se demonstreze că substanţa respectivă (sau amestecul de
substanţe) este biodegradabilă, iar în urma procesului de bioremediere

150
Poluarea solului

nu vor apărea efecte ecologice secundare nedorite (Leahy and Colwell,


1990).
Tehnologiile ex situ permit un bun control şi optimizarea
procesului de degradare, cu obţinerea de rezultate satisfăcătoare într-un
timp scurt. Totuşi, costurile sunt destul de ridicate, iar după îndepărtarea
poluantului este nevoie de o lungă perioadă de timp pentru restabilirea
activităţii normale a comunităţilor de microorganisme din sol (Groudeva,
1997). De aceea majoritatea cercetărilor s-au axat pe bioremedierea in
situ.
Tehnologiile de bază abordate în bioremediere sunt: metoda
ecologică bazată pe activarea microflorei degradative existente în sol (cel
mai adesea prin adiţia de nutrienţi) şi inocularea cu microorganisme
selecţionate în laborator datorită capacităţilor degradative sporite,
opţiunea pentru fiecare dintre ele fiind făcută în funcţie de rezultatele
analizelor efectuate. Dacă microflora degradativă este prezentă în
cantităţi adecvate sau poate fi activată ori îmbogăţita in situ într-un timp
relativ scurt, nu este necesară inocularea. Pe de altă parte, dacă
microflora degradativă este absentă sau nu poate fi stimulată, se
recomandă inocularea (Henis, 1997). O problemă privind natura
microflorei degradative selecţionate în vederea producerii de
bioinoculanţi este, dacă trebuie folosit un singur microorganism sau un
amestec de specii, un consorţiu din culturi mixte obţinute din probe
contaminate. La nivelul anilor 1980-1990 s-au înregistrat mari progrese
în ceea ce priveşte bioremedierea solurilor puternic poluate cu petrol şi
descreşterea nivelului toxicităţii acestora, până la capabilitatea de a
susţine creşterea plantelor (Bossert and Bartha, 1985; Wang and Bartha,
1990).
Exista numeroase rapoarte cu privire la succesul bioremedierii
unor medii poluate, în care s-a folosit îndeosebi metoda ecologică de
depoluare, bazată pe folosirea fertilizanţilor sau/şi şi a
donatorilor/acceptorilor de electroni în scopul stimulării microflorei

151
Poluarea solului

degradative existente deja în acele situri (Alexander, 1994, Atlas and


Bartha, 1992, Prince, 1992, Henis, 1997). Înţelegerea experimentelor
nereuşite este, însă, cel mai adesea, mult mai folositoare, fie şi numai
pentru că astfel pot fi identificate greşelile făcute şi evitate în viitor. Din
păcate cercetătorii arareori raportează experimentele nereuşite. Câteva
dintre acestea, citate de Alexander (1994) relevă faptul că inoculanţi
bacterieni capabili să degradeze petrol în condiţii de laborator, nu au avut
succes, din motive necunoscute, în degradarea poluanţilor în condiţii de
câmp, ceea ce dovedeşte că în câmp condiţiile ecopedologice şi în
special tipul şi subtipul de sol au o importanţă deosebită.
Parametrii clasici de măsurare în laborator a eficacităţii unui
proces de bioremediere sunt numărătorile populaţiilor de microorganisme
(Song and Bartha, 1990), determinarea ratei respiraţiei microbiene
(consumul de oxigen sau producerea de bioxid de carbon) şi
monitorizarea ratei dispariţiei poluantului din sol.
România este una din ţările europene cu o importantă producţie
de ţiţei şi gaze naturale şi cu un potenţial, care în perspectivă poate duce
la creşterea producţiei, pe baza punerii în valoare a unor zăcăminte din
perimetre concesionate şi pe baza creşterii gradului de recuperare a
ţiţeiului din vechile zăcăminte ca urmare a introducerii unor noi tehnologii.
Dezvoltarea industriei petroliere, atât a celei extractive cât şi a celei
prelucrătoare, inclusiv transportul ţiţeiului şi al produselor petroliere, este
însoţită uneori de apariţia unor fenomene secundare neprevăzute, cu
efecte dăunătoare asupra mediului înconjurător şi vieţii omului. Unul din
aceste fenomene este poluarea solului cu ţiţei, produse petroliere, cu sau
fără apă sărată, ca şi alte produse reziduale petroliere, rezultate din
activităţile de exploatare şi extracţie a ţiţeiului (detritus de sondă), la
acestea adăugându-se pierderile din conductele care transportă ţiţei sau
produse petroliere.
În zonele de extracţie a ţiţeiului fenomenele de poluare cu
reziduuri petroliere şi cu ape uzate, uneori sărate, sunt destul de extinse,

152
Poluarea solului

impactul asupra ecosistemelor depăşind intensitatea altor acţiuni


antropice (Gainutdinov şi colab., 1986).
Pe întreaga ţară se estimează că mai mult de 51000 ha sunt
poluate cu ţiţei. Această cifră arată dimensiunea pierderilor pe care statul
roman, şi în spetă producătorii agricoli sunt obligaţi să le suporte în
fiecare an. Solurile poluate cu ţitei şi/sau produse petroliere, fie că sunt
grupate în areale compacte, fie că se întâlnesc în mod sporadic în zona
de extracţie şi depozitare sau în lungul conductelor de transport, au
capacitatea productivă diminuată, uneori până la pierderea totală a
acesteia.
Tehnologiile de depoluare a solului constau în primul rând în
tratamente fizice şi chimice asupra profilului de sol, în scopul favorizării şi
accelerării proceselor de biodegradare a ţiţeiului. Aceasta trebuie să
includă, deci, întregul ansamblu de tratamente necesare asigurării
condiţiilor favorabile dezvoltării comunităţilor de microorganisme din sol,
îndeosebi a acelora consumatoare de hidrocarburi din ţiţei, respectiv
afânări cât mai profunde pentru ca microorganismele să fie adecvat
aprovizionate cu oxigen, precum şi a unei fertilizări corespunzătoare cu
îngrăşăminte organice şi minerale, mai ales cu azot, astfel încât
microorganismele din sol să consume într-un timp cât mai scurt rezervele
excesive de carbon organic din sol provenit din poluant.
De aceea, producerea, testarea şi validarea în condiţii de câmp,
la o tehnologie medie, a unor bacterii selecţionate aplicate sub formă de
inocul, în complex cu celelalte măsuri ameliorative, în vederea
bioremedierii solurilor poluate cu ţiţei, în condiţiile concrete din România,
constituie o problemă deosebit de actuală, de mare importanţă teoretică
şi practică, iar realizarea ei poate duce la ameliorarea terenurilor poluate,
într-un timp mai scurt şi cu costuri mai reduse.
Odată elaborată, testată şi validată, această metodologie poate fi
folosită industrial în complex, la toate terenurile poluate cu ţiţei, în
vederea bioremedierii acestora.

153
Poluarea solului

În plus, metodologia de bioremediere a solurilor poluate cu ţiţei cu


ajutorul microorganismelor specifice selecţionate din microflora
autohtonă vine în sprijinul adaptării legislaţiei interne privind Documentul
de Poziţie al României (capitolul 22) privind protecţia mediului
înconjurător, în ceea ce priveşte Directiva Consiliului Europei nr.
98/70/EC şi în special a Directivei 94/63/EC.
Datorită faptului că în teritoriu situaţia s-a înrăutaţit continuu, o
serie de ecosisteme fiind poluate, începând cu anul 1991, în cadrul
ICPA, s-a iniţiat un studiu amplu, care a durat cinci ani, la nivelul întregii
ţări, în care s-au studiat problemele legate de natura poluării, extinderea
ei, s-au elaborat scări de încadrare a nivelului de poluare pentru sol şi
apă freatică şi s-a cartografiat întreaga suprafaţă poluată de către
schelele petroliere, pe judeţe şi pe grade de încarcare (Toti M.si
colab.,1999). Toate aceste cercetări şi studii au condus la necesitatea
elaborării unei metodologii de bioremediere in situ a solurilor poluate cu
ţiţei, cu ajutorul microorganismelor selecţionate, cu eficienţă sporită în
biodegradare, care să reducă atât cheltuielile cât şi timpul de ameliorare,
ducând în acelaşi timp la restabilirea proprietăţii celei mai importante a
solului, fertilitatea.

6.2.2.Tehnologii de remediere in situ a solurilor poluate


cu hidrocarburi

Lucrările de remediere fizică, chimică şi biologică necesare


ameliorării solurilor au fost ierarhizate în funcţie de importanţa şi
succesiunea lor în procesul ameliorativ astfel:
 Lucrări ameliorative propriu-zise care să faciliteze
dezvoltarea vieţii microbiologice a solului şi care să creeze
condiţiile de acţiune optimă a inoculului bacterian ; sunt
anterioare măsurilor biologice şi stau la baza aplicării
acestora :

154
Poluarea solului

 Decopertarea stratului poluat de suprafaţă în cazul


prezentei crustei ;
 Depunerea şi tratarea materialului decopertat pe
platforma de ameliorare ;
 Amendarea cu calcar ;
 Afânarea adâncă a solului;
 Omogenizarea profilului de sol ;
 Fertilizarea ameliorativă: organică şi minerală;

 Măsuri biologice pentru combaterea poluării care să


acţioneze asupra ţiţeiului deversat şi să grăbească
biodegradarea acestuia:
 Aplicarea de composturi cu biopreparate;
 Stimularea biodegradării prin injecţie cu apă
oxigenată;
 Stimularea biodegradării prin aerare;
 Inocularea solului cu microorganisme selecţionate din
microflora autohtonă;

6.2.2.1. Lucrări ameliorative propriu zise

Decopertarea stratului poluat de suprafaţă, în cazul prezenţei


crustei. Gradul de încărcare al solurilor poluate cu petrol depinde în
primul rând de cantitatea de ţiţei deversată pe sol, în al doilea rând de
compoziţia chimică a ţiţeiului în funcţie de zăcământul din care provine şi
în al treilea rând de clasa, tipul şi subtipul de sol.
Pentru terenurile poluate cu ţiţei bogat în asfaltene se recomandă:
- vidanjarea ţiţeiului de la suprafaţa solului din zonele de
acumulare; această operaţie asigură o reducere substanţială a
gradului de poluare şi de levigare a poluantului pe profilul de sol
şi implicit o reducere a cheltuielilor ulterioare de redare a

155
Poluarea solului

terenului în circuitul agricol ; se execută în cel mai scurt timp


dupa poluare, folosind vidanje mobile, în funcţie de cantitatea
de ţiţei.
- îndepărtarea peliculei de petrol - presupune colectarea stratului
de petrol pe adâncimea de 0-3 cm, zonă de concentrare a
reziduurilor (>50%), ea aplicându-se imediat după vidanjare;
- decopertarea primilor centimetri de sol excesiv poluaţi cu
reziduuri petroliere se realizează manual sau mecanic,
pământul fiind strâns în grămezi de circa 0,5 m .Materialul de
sol realizat în urma decopertării este foarte puternic poluat.
Aceste grămezi se vor ridica de pe suprafaţa solului în cel mai
scurt timp şi se vor depune pe platforme tehnologice de
compostare unde vor fi aplicate tehnologii corespunzătoare de
biodegradare;

Depunerea şi tratarea materialului decopertat pe platforma de


ameliorare. Pământul rezultat după decopertarea superficială, se va
depune pe platforme special amenajate în scopul biodegradării
reziduurilor petroliere. Suprafaţa platformei se recomandă a fi astfel
calculată pentru a nu rezulta o înălţime a stratelor mai mare de 1,2 m.
Platforma se va realiza de preferinţă din beton cu un şanţ median care să
asigure scurgerea reziduurilor. Platforma se va constitui cu două planuri
de scurgere şi şanturi colectoare pe margine.
O mare importanţă are modul de distribuţie a materialului pe
platformă care se realizează în funcţie de dimensiunile platformei. Este
ideală o formă dreptunghiulară, aceasta asigurând o bună distribuţie şi
executarea mecanizată a lucrărilor. Dispunerea materialului de sol pe
platforma se va face în straturi succesive, în care materialul de sol va fi
urmat de un strat organic alcătuit din gunoi de grajd inoculat cu bacterii
selecţionate şi coceni de porumb, acesta asigurând o buna aerare a
materialului de sol şi un suport organic organizat. Grosimea stratului de
pământ va fi de 20 cm, iar cea a gunoiului de grajd inoculat, în amestec
156
Poluarea solului

cu coceni - o grosime minimă de 15 cm. Înainte de distribuţia materialului


organic se recomandă aplicarea a 0,250 kg N substanţă activă la fiecare
metru de pământ. Ultimul strat va fi de pământ, grosimea acestuia
putându-se abate uşor de la cei 20 m indicaţi. De o foarte mare
importanţă va fi asigurarea unei umidităţi optime şi de aceea, funcţie de
condiţiile climatice se vor aplica udări care să asigure menţinerea unei
umidităţi la circa 50 % din capacitatea de câmp a materialelor de sol. La
interval de o lună se recomandă aerarea materialelor cu fadroma.
Amendarea cu calcar. Amendarea calcică reprezintă lucrările de
optimizare a reacţiei solului, aceasta având o mare influenţă asupra
însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestuia. Se aplică pe solurile cu
reacţii slab acide sau acide, cu mare diferenţiere texturală, pentru
optimizarea reacţiei şi stării de saturaţie în baze a solurilor.
Calculul dozei de amendament s-a efectuat pe baza formulei
pentru culturile de câmp (porumb) astfel

VAhd 100
CaCO3 t/ha = SBi  1 • 1,5 •
VAhi PNA
unde
SBI-suma iniţială a bazelor de schimb în me/100 grame sol
determinată dupa metoda Kappen;
VAhd-gradul de saturaţie în baze (calculat cu aciditatea
hidrolitică) dorit a fi atins de sol (90% pentru plantele de câmp);
VAhi-gradul de saturaţie în baze iniţial;
1,5-coeficient pentru calcularea în t/ha;
PNA-puterea de neutralizare a amendamentului folosit;
Eficienţa economică a amendării cu calcar se stabileşte, în toate
cazurile, pe baza sporului de producţie realizat la diferite culturi.
Ameliorarea reacţiei solului constituie un factor determinant pentru
dezvoltarea şi activitatea microorganismelor atât celor proprii solului cât
şi celor inoculate, prin crearea unui mediu optim, care duce la

157
Poluarea solului

intensificarea proceselor de biodegradare, având ca rezultat


decontaminarea solului.
Afânarea adâncă a solurilor. Această lucrare pedoameliorativă
prin care se înţelege totalitatea lucrărilor ce au drept scop sporirea
spaţiului lacunar al orizonturilor de sol, subiacente stratului arabil, lucrare
care nu implică amestecarea sau inversarea orizonturilor de sol, ci
optimizarea raportului dintre volumul fazei solide şi cel al spaţiului
lacunar al solului este de mare importanţă.
Afânarea adâncă se face în funcţie de adâncimea la care se află
orizontul Bt şi adâncimea la care au pătruns poluanţii. La solurile poluate
slab şi moderat, cu adâncimea de pătrundere a poluanţilor, mică şi
moderată, se recomandă afânarea adâncă până la 60 cm, cu distanţa
optimă între piesele active ale agregatelor de afânare de 1m. La solurile
poluate moderat şi puternic, se recomandă folosirea lucrării până la
adâncimea de 80 cm, cu distanţa optimă între piesele active ale
agregatelor de afânare de 1-1,2m. La adâncimea de pătrundere a
poluanţilor moderată şi mare, acest agregat este absolut necesar.
Scopul acestei lucrări este eliminarea excesului de apă pluvială
îmbibată cu ţiţei ce staţionează la nivelul orizontului Btwy, ceea ce face
ca, de la suprafaţă, solului să fie alimentată permanent cu poluant. În
acelaşi timp se urmăreşte afânarea materialului, în special pentru a crea
un mediu aerat în care să se dezvolte microflora bacteriană autohtonă,
ce rezistă la poluarea cu petrol. Climatic, afânarea adâncă este
necesară şi posibilă în toate zonele care indeplinesc următoarele condiţii:
-Au un bilanţ hidroclimatic normal-excedentar în perioada
octombrie-martie
P * 100  110
ETP
-Au un bilanţ normal-deficitar în perioada iulie-septembrie
P *100  90
ETP

158
Poluarea solului

unde
P-precipitaţiile ; ETP-evapotranspiraţia potenţială ;
Totuşi, la nivelul orizontului BTyw în anii cu pluviozitate maximă
se acumulează apă pluvială care, prin variaţiile sezoniere ale
temperaturii şi evapotranspiraţiei poate ajunge, prin capilaritate, până la
suprafaţă, creând un disconfort plantelor de cultură, îngreunând
efectuarea lucrărilor agricole în perioada optimă, permiţând circulaţia pe
verticală a poluanţilor.
O afânare intensivă şi de durată nu se poate obţine decât atunci
când este efectuată în condiţii optime de umiditate. Acest optim este
cuprins între 60 si 90% din intervalul umidităţii active. Solul trebuie să fie,
aşa cum remarca Schultz-Karring (1978), atât de uscat şi capabil să
reziste presiunii pieselor active, încât să transmită la suprafaţă întreaga
forţă de ridicare a materialului.
În procesul de afânare solul trebuie să se rupă formând fisuri şi
crăpături neregulate, agregatele structurale trebuie să fie deplasate unele
faţă de altele, împinse lateral şi spre suprafaţă, astfel încât să nu-şi poată
recăpăta aşezarea iniţială, creând astfel multiple spaţii lacunare de
dimensiuni şi forme diferite, care permit percolarea apei încărcate cu
poluant în profunzime, iar în spaţiile astfel eliberate se instalează un
mediu aerat în continuă schimbare.
La toate aceste criterii se adaugă şi necesitatea stringentă a
solurilor poluate puternic cu ţiţei de a fi aerate pentru a permite şi
favoriza dezvoltarea microorganismelor degradatoare de petrol proprii
solului şi celor din inocul. Sporirea conţinutului de aer prin afânarea
adâncă din orizontul Btyw determină schimbarea raportului dintre
microorganismele aerobe şi anaerobe în favoarea celor dintâi.De
asemenea, este favorizată dezvoltarea fungilor filamentoşi care sunt
microorganisme eukariote obligat aerobe, implicate activ în agregarea
particulelor de sol, mineralizarea materiei organice, îndeosebi a
substanţelor celulozice şi în degradarea hidrocarburilor din ţiţei. Ca

159
Poluarea solului

urmare se intensifică procesul de mineralizare a materiei organice, de


formare a humusului, de reducere a proceselor de pseudogleizare şi
uşurează înfiltrarea poluantului spre orizonturile inferioare ale solului,
poluantul suferind şi o diluţie a cantităţii în funcţie de volum, ceea ce
uşurează biodegradarea. În acelaşi timp, se favorizează şi dezvoltarea
unui sistem radicular viguros al plantelor de cultură, bine ramificat, cu un
potenţial fiziologic maxim.
Omogenizarea profilului de sol. Omogenizarea profilului de sol
este o lucrare ce urmăreşte crearea unor condiţii optime sub raportul
relaţiilor sol-apă şi circulaţiei apei pe verticală. Aceasta se face prin
arături succesive, la diferite adâncimi, realizându-se amestecarea cât
mai intensă a orizonturilor de sol, diminuarea şi combaterea influenţelor
negative ale poluanţilor pe profil, eliminarea cantităţilor de poluant
acumulate în formele de microrelief, ca şi eliminarea poluanţilor
acumulaţi la nivelul orizontului Bt.
În condiţiile în care se produc poluări anarhice această lucrare are
şi rolul unei diluţii pe orizontală a poluantului, eliminând pericolul infiltrării
lui în orizonturile subiacente.
În funcţie de condiţiile specifice locale fiecărei poluări din teritoriu,
afânarea şi omogenizarea profilului de sol se va face astfel:
 pe 35-40 cm adâncime, în cazul solurilor poluate slab şi
cu adâncime mică de pătrundere a poluanţilor
(omogenizarea profilului);
 pe adâncimea de 40-60 cm, în cazul solurilor poluate slab
moderat şi cu adâncime moderată de pătrundere a
poluanţilor;
 pe adâncimea de 60-80 cm, în cazul solurilor poluate
moderat şi puternic şi adâncime moderată şi mare de
pătrundere a poluanţilor.
La solurile poluate moderat şi puternic, pe adâncime mare,
lucrarea se execută la maximum de adâncime, fără a asigura o

160
Poluarea solului

omogenizare perfectă. Prin această lucrare se urmăreste o diluţie a


poluanţilor pe verticală pentru a putea realiza pe o adâncime dată, un
amestec de material de sol cu un conţinut de poluanţi în limitele tolerabile
pentru principalele plante de cultură.
Fertilizarea ameliorativă. Fertililzarea ameliorativă reprezintă
acţiunea de restaurare şi creştere apreciabilă a fertilităţii solurilor.
Lucrarea urmăreşte, în primul rând, ridicarea la un nivel optim, din punct
de vedere agrochimic, şi într-o perioadă limitată de timp a conţinutului de
azot în sol în relaţie cu materia organică, şi implicit a raportului C/N.
În cadrul fertilizării ameliorative a solurilor poluate cu ţiţei, de
primă importanţă este fertilizarea organică care se face cu gunoi de
grajd şi/sau cu alte îngrăşăminte organice provenite din ferme şi
complexe de creştere industrială a animalelor.
Terenurile poluate au prioritate la fertilizarea organică faţă de
celelalte terenuri, calculul dozelor făcându-se dupa normele în vigoare
(ICPA, 1981).
Trebuie menţionat că, în cazul solurilor poluate este de preferat
ca, măcar în parte, fertilizarea organică să se facă cu compost, care, în
afară de îmbogăţirea conţinutului în humus şi grăbirea mineralizării şi a
restabilirii raportului C/N, îmbunătăţeşte şi regimul aerului şi implicit al
apei din sol.
Fertilizarea minerală este absolut necesară, în cazul poluării
solurilor cu ţiţei, din cauza insuficienţei azotului din sol în comparaţie cu
carbonul organic adus de hidrocarburi, cantităţile aplicate trebuie să fie
cu mult mai mari decât pe solurile obişnuite. Asigurarea celorlalte
elemente fertilizante se face conform tehnologiei cunoscute în vigoare în
unităţile agricole.
Ţinând seama de considerente tehnice şi economice se
estimează o durată de 6-8 ani pentru restaurarea fertilităţii solurilor
poluate, perioadă ce începe după executarea tuturor celorlalte măsuri
agropedoameliorative.

161
Poluarea solului

6.2.2.2 Măsuri biologice pentru combaterea poluării

Aplicarea de composturi cu biopreparate. Această măsură


constă în aplicarea pe terenuri poluate cu ţiţei a unor composturi care în
prealabil au fost tratate cu biopreparate, după o tehnologie deja folosită
în cadrul ICPA. În grămezile de compost se introduc biopreparate care
grăbesc realizarea compostului şi în acelaşi timp îmbunătăţesc calitatea.
Compostarea gunoiului de grajd amestecat cu diferite concentraţii
de ţiţei, pune ca primă problemă utilizarea unui material energetic
corespunzător. Se pot folosi în acest scop reziduuri vegetale ca de
exemplu: paie de grâu sau de alte graminee, coceni de porumb, vreji de
floarea-soarelui sau de soia etc. Fiecare din aceste deşeuri influenţează
diferit calitatea compostului, cele mai bune rezultate obţinute până acum
de noi fiind cele date de paiele de grâu tocate. În lipsă de alte materiale
poate fi utilizat şi rumeguşul sau, preferabil, coaja de conifere. Folosirea
cocenilor de porumb permite a aerare mai bună în masa de compost,
permiţând o mai bună desfăşurare a proceselor de biodegradare.
Materialul energetic utilizat are două scopuri principale: reducerea
umidităţii şi obţinerea unui raport C:N optim pentru pornirea şi
desfăşurarea fermentaţiei în aşa fel încât să se obţina nu numai o
descompunere a materiilor iniţiale, ci şi o sinteză de materii humice care
constituie de fapt partea valoroasă a compostului.
În aceste sens se fac determinări de C organic total şi de N total
în gunoiul de grajd şi solurile poluate, iar amestecul va fi calculat în aşa
fel încăt valoarea raportului să fie de minim 18-20%, el putând însă
ajunge la valori de până la 25%.
Gramezile de compostare se consituie prin aşternerea alternativă
a straturilor de gunoi şi sol poluat, sau prin amestecul acestora, trebuind
să se încheie cu un strat protector de gunoi de grajd. Grămezile se
construiesc dupa următoarele dimensiuni: lăţimea este de 2,5-3 metri, iar
înălţimea este de dorit să nu depăşească 1,5 metri pentru a se elimina

162
Poluarea solului

necesitatea unei remanieri ulterioare. Grămezile înalte de 2-3 metri


necesită două remanieri la interval de câte o lună după montarea
grămezii. Durata de compostare trebuie să fie de 4-5 luni înainte de
introducerea în sol. Funcţie de gradul de încărcare cu ţiţei, durata de
compostare se poate extinde, procesele active având loc preponderent
în perioada sezonului cald.

Stimularea biodegradării prin injecţie cu apă oxigenată.


Stimularea biodegradării prin injecţie cu apă oxigenată este o metodă
recomandabil să fie folosită pe suprafeţe mici, de mare importanţă
economică, datorită costurilor foarte ridicate pe care le necesită aplicarea
ei. Aplicarea acestei metode de biodegradare depinde de anumite
condiţii ce privesc factorii naturali cum ar fi cele legate de pedologie
(textura), litologie şi hidrogeologie. Metoda constă în injectarea în sol a
apei oxigenate (H2O2) pentru ca aceasta să favorizeze degradarea. Apa
oxigenată înlocuieşte în vasele capilare soluţia solului deja poluată cu
petrol.
Lichidele ajută la dezvoltarea vieţii microbiene, afectată de
poluare şi în acelaşi timp contribuie la curăţarea vaselor capilare prin
care circulă soluţia de sol. Mişcarea apei din sol, la care se adaugă şi
cea a apei injectate este în funcţie de oscilaţiile stratului freatic şi de
prezenţa unor orizonturi mai mult sau mai puţin impermeabile pe
cuprinsul profilului de sol.
Stimularea biodegradării prin aerare. Aerarea artificială constă
în introducerea în sol sau în materialele compostate a unei cantităţi
suplimentare de aer care să stimuleze biodegradarea. De asemenea, se
pot crea condiţii pentru o aerare continuă sub baza modulului, care să
accelereze biodegradarea, în special, în zonele unde se acumulează
ţiţeiul prin deplasare gravitaţională. Această metodă poate activa şi
bacteriile existente în centrul modulului, unde de obicei, se acumulează
poluant prin scurgerile laterale şi verticale, ceea ce face ca în această

163
Poluarea solului

zonă să se instaleze un mediu anaerob, care determină fenomenul de


sporulare al bacteriilor, în urma căruia acestea devin total inactive.
Ratele biodegradării hidrocarburilor alifatice şi aromatice
Tabelul 6.1

6.3. Tehnologii de fitoremediere a solurilor

Fitotehnologiile reprezintă un set de tehnologii pentru


remedierea sau reţinerea poluanţilor din sol, acvifer, ape de suprafaţă
sau sedimente. Unele din aceste tehnologii au devenit alternative
atractive altor tehnologii de decontaminare datorită costurilor relativ
reduse şi a esteticii siturilor plantate.
Fitotehnologiile utilizează plante în scopul remedierii diferitelor
medii contaminate cu diferiţi poluanţi. Metoda se poate aplica in-situ sau
ex-situ iar poluanţii care pot fi extraşi/fixaţi sunt: poluanţi organici -
produse petroliere, petrol brut, compuşi clorinaţi, pesticide, substanţe
explozibile şi poluanţi anorganici – săruri, metale grele, metale şi
substanţe radioactive. Mediile care pot fi astfel decontaminate sunt: solul,
subsolul, apa freatică, sedimentele şi apele de suprafaţă (tabelul 6.2)

164
Poluarea solului

Mecanisme tipice fitotehnologiilor


Tabelul 6.2
Mecanism Proces/scop Mediu Contaminanţi Tipuri de
specifici plante
Fitostabilizare Reţinere Sol, As, Cd. Cr, Cu, Erbacee,
sedimente, Pb, Zn arbori, specii
nămoluri din zonele
umede
Rizodegradare Remediere Sol, Compuşi Erbacee,
prin sedimente, organici (TPH, arbori, specii
degradare nămoluri, PAHs, din zonele
apa BTEX, umede
subterană pesticide,
solvenţi
clorinaţi, PCBs)
Fitoacumulare Remediere Sol, Metale: Ag, Au, Erbacee,
prin extragere sedimente, Cd, Co, Cr, Cu, arbori, specii
şi captură nămoluri Hg, Mu, Mo, Ni, din zonele
Pb, Zn ; umede
Radionuclizi:
9
°Sr, l3,C.,
239
Pu, "4:"*U
Fitodegradare Remediere Sol, Compuşi Alge, erbacee,
prin sedimente, organici, arbori, specii
degradare nămoluri, solvenţi din zonele
apa clorinaţi, fenoli, umede
subterană, pesticide,
apa de substanţe
suprafaţă explozive
Fitovolatilizare Remediere Sol, Solvenţi Erbacee,
prin extragere sedimente, clorinaţi, arbori, specii
din mediu şi nămoluri, MTBE, unele din zonele
eliberare în apa substanţe umede
aer subterană anorganice
(Se, Hg, and
As)
Evapo- Reţinere Acvifer, apa Substanţe Erbacee,
transpiraţie contaminanţi de organice şi arbori, specii
şi controlul suprafaţă, anorganice din zonele
eroziunii ape din solubile în apă umede
precipitaţii

Mecanismele fitotehnologiei aplicate depind nu numai de tipul de


contaminant şi de mediul afectat de poluare ci şi de modul în care se

165
Poluarea solului

acţionează asupra poluanţilor. In principal, poluanţii pot fi reţinuţi,


stabilizaţi, asimilaţi, reduşi, degradaţi, metabolizaţi şi/sau mineralizaţi.
Pentru a obţine toate acestea, fitotehnologia adecvată trebuie proiectată,
dezvoltată şi implementată, pe baza studiilor şi cunoştinţelor privind
suprafaţa afectată, caracteristicile solului, hidrologia, clima, cerinţele de
operare şi mentenanţă, costurile, percepţia publicului şi legislaţia.
Fitotehnologiile se bazează pe fiziologia plantelor care utilizează
dioxid de carbon pentru fotozinteza biomasei, producerea de energie şi
eliberarea de O2 în atmosferă. Plantele preiau apa din sol şi o eliberează
prin transpiraţie, absorb substanţele organice dizolvate şi elimină produşi
fotosintetici în zona sistemului radicular (Taiz şi Zeiger, 1991).
Mecanismele utilizate de fitotehnologii pot fi clasificate astfel:
 Fitostabilizare – se bazează pe abilitatea plantelor de a
“sechestra” unii poluanţi anorganici în zona sistemului radicular;
 Rizodegradare – stabilizarea şi favorizarea biodegradării unor
poluanţi, în zona sistemului radicular;
 Fitoacumulare – absorbţia şi reţinerea substanţelor anorganice în
ţesutul plantelor;
 Fitodegradare – descompunerea unor poluanţi aflaţi în soluţia de
sol absorbită de plante, în ţesuturile plantei; această metodă
necesită prelucrări ulterioare a masei vegetale obţinute;
 Fitovolatilizare – preluarea contaminanţilor odată cu soluţia din
sol şi eliminarea compuşilor volatili în atmosferă.

6.3.1 Fitostabilizarea
Fitostabilizarea este o tehnică ce foloseşte plantele cu rădăcini
dezvoltate astfel încât se reduce mobilitatea poluanţilor continuţi în
sol (fig.6.2).
Rădăcinile fixează poluanţii, limitând circulaţia lor pe orizontală şi
verticală. Această tehnică este folosită ca prime măsuri în cazul unui sol
poluat cu:

166
Poluarea solului

 Metale
 Pesticide
 Solvenţi
 Substanţe explozive;
 Tiţei şi derivaţi.

Fig. 6.2 Fitostabilizarea compuşilor organici sau anorganici (ITRC,


2001)
Pentru a fi eficientă, trebuie îndeplinite câteva condiţii:
 Poluanţii nu pot migra uşor în sol;
 Poluanţii nu pot fi uşor accesibili faunei erbivore şi insectelor - via
polen;
 Plantele trebuie să fie alese pentru capacitatea lor de a fixa
poluanţii şi nu de a acumula poluanţi;
 Gestiunea sitului poluat este indispensabilă. Pragul toxicităţii
trebuie controlat astfel încât sâ rămână plantele în viaţă.
Plantele care sunt recomandate pentru această metodă fac parte din
familia graminee.

6.3.2 Rizodegradarea
Este metoda recomandată pentru remedierea poluării cu
hidrocarburi. Se utilizează plante care au ca şi caracteristică existenţa
microorganismelor rizo-carpice (care trăiesc in radacini).

167
Poluarea solului

Aceste microorganisme vor degrada hidrocarburile incorporate în


sol. O concentraţie de 7 tone pe hectar a poluantului per-mite o creştere
normală a plantei şi un ritm de degradare ridicat de către
microorganismele care traiesc in rizosfera. Aceste microorganisme pot fi
bacterii precum Pseudomonas, Xanthomonas, Micrococcus sau ciuperci
precum Aspergillus sau Penicillium şi au capacitatea de degradare a
compuşilor organici prezenţi în sol. Fiind heterotrofe, vor lua ca hrană
această materie organică după ce au degradat-o prin enzimele pe care le
secretă. Aceste organisme trăiesc în mod natural în sol. Insă, s-a
demonstrat că prezenţa unor plante pe solul poluat, le cresc eficienţa
(fig.6.3).

Fig. 6.3 Rizodegradarea compuşilor organici (ITRC, 2001)

Printre plantele folosite pentru acest tip de depoluare se numără


şi floarea soarelui.

6.3.3. Fitoacumularea
Fitoacumularea sau fitoextracţia, se bazează pe proprietăţile unor
plante de de transloca şi de a acumula metale grele, săruri sau alte
substanţe, în ţesuturile vegetale. Aceste plante, numite

168
Poluarea solului

“hiperacumulatori” au capacitatea de a absorbi cantităţi foarte mari de


metale, în comparaţie cu alte plante sau cu concentraţiile normale din
mediu. Pentru ca o plantă să fie clasificată drept “hiperacumulator”
trebuie ca aceasta să aibă capacitatea să acumuleze cel puţin 1000
mg/kg (substanţă uscată) de contaminant. Pentru unele metale,
concentraţia poate ajunge până la 10000 mg/kg (Baker et al., 1998).
Similar, plantele halofite sunt cele care pot tolera şi acumula cantităţi
importante de săruri (de regula clorura de sodiu dar şi cloruri de Ca şi
Mg).

Fig. 6.4 Fitoacumularea compuşilor anorganici (ITRC, 2001)


In general, metalele uşor biodisponibile pentru plante includ
cadmiu, nichel, zinc, arsenic, seleniu şi cupru. Moderat biodisponibile:
cobalt, mangan şi fier în timp ce plumbul, cromul şi uraniul nu sunt foarte
biodisponibile. Prin utilizarea chelatorilor, unele metale pot fi
disponibilizate mai uşor, de exemplu utilizarea EDTA pentru plumb.
Plantele vor fi alese în funcţie de natura poluantului, climat şi
biomasă, astfel încât să poată acumula o cantitate mare de poluanţi.
Deseori, solul este contaminat cu mai multe metale, ce impune cultura
mai multor plante.
O dată recoltate, sunt incinerate iar cenuşa va fi stocata într-un
loc securizat. Cultura se poate reînnoi până la scăderea concentraţiei
acceptabile a metalelor în sol.

169
Poluarea solului

Viola calaminaria Thlaspi alpestre Silene vulgaris


(panseluta
calaminare)
Fig. 6.5 Plante metalofite
In prezent sunt repertoriate peste 320 de plante acumulatoare de
metale grele, clasificate astfel:
- tip I: cele care acumulează Al, Ag, As, Be, Cr, Cu, Mn, Hg, Mo,
Pb, Pd, Pt, Se, Zn, naftalene;
- tip II: Nichel;
- tip III: radionuclide, hidrocarburi şi solvenţi organici.

6.3.4. Fitodegradarea
Se mai numeşte fitotransformare şi se referă la absorbţia de către
plantă a contaminanţilor organici şi transformarea în interiorul plantei
(fig.6.6). Pentru ca planta să poată degrada, mineraliza sau volatiliza un
contaminant, ea trebuie să aibă capacitatea de a absorbi compusul, din
soluţia solului, prin intermediul rădăcinilor. Planta transformă poluantul
organic, prin variate procese interne, metabolice, descompunând-o,
produşii rezultaţi fiind stocaţi în ţesutul vegetal.
Plantele specifice acestor procese produc enzime care sunt
responsabile de descompunerea contaminaţilor organici, incluzând
dehalogenarea, descompunând gruparea halogen din compus (de ex.
solvenţii clorinaţi), oxidarea - catalizarea oxidării hidrocarburilor alifatice;
nitro-reducerea – reduce conţinutul de nitrogen conţinut într-o substanţă
explozivă (de ex. tri-nitro-toluen).

170
Poluarea solului

Fig. 6.6 Fitodegradarea compuşilor organici (ITRC, 2001)

6.3.5. Fitovolatilizarea
Plantele pot descompune poluanţi organici sau anorganici în
celulele lor. Aceste plante nu se comporta ca plante folosite la fito-
degradare pentru că nu sunt hiper-acumulatoare. Insă, pot absorbi
poluanţi pe care îi degradează şi îi elimină în atmosferă prin procesul de
transpiraţie (fig. 6.7).
Poluanţii printre care azotul, seleniul sunt bio-disponibili dupa
„călătoria” lor prin ţesutul vegetal plantei. Apoi, sunt evaporaţi în
atmosfera, prin frunze.

Fig. 6.7 Fitovolatilizarea compuşilor organici sau anorganici (ITRC,


2001)

171
Poluarea solului

Un mecanism similar fitovolatilizării este acela prin care,


substanţa chimică este eliminată prin stomate sub formă lichidă. Acest
fenomen se produce în cîteva plante din zonele tropicale şi sub-
tropicale,cum ar fi cedrul.
Odată volatilizate, multe substanţe organice „recalcintrante” în
sol, reacţionează rapid în atmosferă cu radicalii hidroxil, un oxidant
format în timpul ciclului fotochimic.
Dintre speciile eficiente acestei metode se numără plopul, tutunul.
Fitotehnologiile prezentate se bazează, în principal, pe utilizarea
unor arbori dar şi pe specii ierboase cu radacini adânci, unele ajungând
la 3-5 m, aşa cum se au fost puse în evidenţă de USEPA, în 1998.
Tehnologiile de fitoremediere prezentate se folosesc în lungul
râurilor sau canalelor de irigat, prin plantarea diferitelor specii de arbori,
arbuşti şi iarbă, în scopul creării unei zone tampon care să filtreze apele
provenite din scurgerile de suprafaţă de pe terenurile agricole (fig.6.8)

Fig.6.8 Zone tampon pentru filtrarea poluanţilor proveniţi prin


scurgerile de suprafaţă din agricultură (ITRC, 2001)

172
Poluarea solului

Aplicaţii ale fitotehnologiilor


Tabelul 6.3
Tipuri de
Aplicaţie Scop Mediul Mecanism Contaminanţi tipici
plante
Covor vegetal Controlul Ape de Evapotranspiraţie Fertilizanţi, pesticide Erbacee,
infiltraţiei suprafaţă, ape graminee,
din precipitaţii arbori
Covor vegetal Remediere Soluri, Fitostabilizare, Compuşi organici (TPH, Erbacee,
sedimente, Rizodegradare, PAHs, PCBs), metale (Ag, graminee
nămoluri Fitoacumulare, As, Au, Cd, Co, Cr, Cu, Hg,
Fitodegradare, Mn, Mo, Ni, Pb, Zn),
Fitovolatilizare radionuclizi (90Sr, 137Cs,
239Pu, 234, 238U)
Barieră Control Acvifer Evapotranspiraţie Compuşi organici şi Arbori, unele
hidraulică hidraulic anorganici dizolvaţi (metale, specii erbacee
săruri) de preerie
Vegetative Remediation Subsol, Fitostabilizare, Compuşi organici, compuşi Arbori, unele
Stands sedimente, Rizodegradare, clorinaţi şi compuşi anorganici specii erbacee
nămoluri şi apa Fitoacumulare, de preerie
subterană Fitodegradare,
Fitovolatilizare
Remediere Remediation Ape de Fitostabilizare, Cr, N, P, Se, fenoli, TPH, Specii din
zona umedă suprafaţă/uzate Rizodegradare, BTEX, compuşi clorinaţi, ape zonele umede
Fitoacumulare, uzate municipale
Fitodegradare,
Fitovolatilizare
Evapotranspiraţie

173
Poluarea solului

Zona tampon Controlul Ape de Fitostabilizare, N, P, exces de fertilizanţă, Erbacee,


scurgerii suprafaţă, Rizodegradare, pesticide graminee,
Apa subterană Fitodegradare, arbori, specii
Fitovolatilizare din zonele
umede
Sistem Remediere Cursuri de apă Fitostabilizare, Metale, radionuclizi Erbacee,
hidroponic superficiale Fitoacumulare, specii din
(Rhizofiltration) sau canale Evapotranspiraţie zonele umede

174
Poluarea solului

Glosar termeni

- BETX - Benzen, etilbenzen, toluen si xileni (compusi aromatici);


- TPH/(HTP) - Total de hidrocarburi petroliere;
- PAH/(HAP)→Hidrocarburi aromatice policiclice;
- NTPA 002→normativ privind conditiile de evacuare a apelor uzate in retelele de canalizare ale
localitatilor si direct in statiile de epurare;
- BATNEEC→cea mai buna tehnica disponibila care nu antreneaza costuri excesive;

- EDTA→acid etilen diamino tetra-acetil;

- COV→compusii organici volatili;


- Benzen→ Hidrocarbura lichida, incolora, insolubila in apa, extrasa din gudroanele carbunilor
de pamant sau din petrol, si care se foloseste, ca decolorant, ca materie prima la fabricarea unor
compusi organici etc.;

- Cocs→ produs solid obtinut din carbunele de pamant, din reziduuri de petrol sau din gudroane
prin incalzire la temperaturi inalte si intrebuintat ca materie prima sau combustibil in metalurgie, in
industria chimica, in gospodarie etc.;

- Chelator→Compusi chimici capabili sa formeze structuri ciclice stabile numite cicluri chelatice;
chelati. Au utilizari in chimia analitica, chimia organica, chelatoterapie;

- Contaminare (poluare) – ansamblul de procese acţionând asupra caracteristicilor fizico-


chimice şi biologice prin care condiţiile de stare naturală a unui factor de mediu au fost modificate ca
urmare a unor evenimente/acţiuni antropice sau naturale.

- Contaminare (poluare) nesemnificativă – contaminare necontrolată, cu modificări ale


parametrilor fizico-chimici şi biologici care prin natura, distribuţia spaţială şi durata de timp nu alterează
caracteristicile funcţionale ale factorului de mediu.

- Contaminare (poluare) semnificativă – contaminare necontrolată, cu modificări ale


parametrilor fizico-chimici şi biologici care prin natura, dezvoltarea spaţială şi durata de existenţă,
modifică în sens negativ (alterează) caracteristicile funcţionale ale factorului de mediu şi generează risc
asupra populaţiei şi mediului.

- Deseuri → orice substanta sau orice obiect din categoriile stabilite de legislatia specifica
privind regimul deseurilor , pe care detinatorul il arunca, are intentia sau are obligatia de a-l arunca;

175
Poluarea solului

- Echilibru ecologic – ansamblul stărilor şi corelaţiilor dintre elementele componente ale unui
sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica sa.

- Evaluare – orice metodă utilizată pentru măsurarea, calcularea, modelarea, prognozarea sau
estimarea prezenţei unui poluant în mediul geologic.

- Gudron→ Substanta rasinoasa, de culoare bruna sau neagra, cu miros specific, obtinuta prin
distilarea uscata a unor materii organice (petrol, carbune, lemn etc.), avand diverse intrebuintari in
industria chimica si in constructia drumurilor;

- Hidrocarburi→ Combinatie chimica alcatuita din carbon si hidrogen;

- Impact de mediu → modificarea negativa considerabila a caracteristicilor fizice, chimice sau


structurale ale componentelor mediului natural, diminuarea diversitatii biologice, modificarea negativa
considerabila a productivitatii ecositemelor naturale si antropizate, deteriorarea echilibrului ecologic,
reducerea considerabila a calitatii vietii sau deteriorarea structurilor antropizate, cauzata in principal de
poluarea apelor, a aerului si a solului, supraexploatarea resurselor naturale,folosirea sau planificarea
teritoriala necorespunzatoare a acestora;
- Levigat → orice lichid care a percolat deseurile depozitate si este eliminat sau mentinut in
depozit;

- Monitoring → masurarea repetata si sistematica a concentratiilor poluantilor, in scopul


estimarii nivelului de poluare si/sau pentru cunoasterea eficacitatii masurilor de prevenire ai combatere
a poluarii (masurare, inregistrare, stocare, transmitere de date);
- Naftalina→ Hidrocarbura cristalizata cu miros caracteristic, tare, care se extrage din
gudroanele de huila si se foloseste ca insecticit la protejarea stofelor, a blanurilor etc.;

- Namol → namol rezidual, tratat sau netratat, care provine din statia de epurare a apelor uzate;
- Prag de interventie → (Cf. Ord. MAPPM nr. 756/97) - concentratiile poluantilor depasesc
concentratiile maxime admisibile;
- Reconstrucţie ecologică – ansamblul lucrărilor efectuate în vederea aducerii unui sit, după
remedierea acestuia, cât mai aproape de starea naturală.

- Refacerea mediului geologic – ansamblul măsurilor de curăţire, remediere şi/sau


reconstrucţie ecologică.

176
Poluarea solului

- Remedierea terenurilor degradate :

-eliminarea sau reducerea cauzelor şi efectelor dăunătoare asupra terenurilor/solului;

- prevenirea sau reducerea migrării poluanţilor fără eliminarea poluanţilor înşişi, respectiv, asigurarea
măsurilor de limitare a poluării solului şi celorlalte elemente ale mediului;

- eliminarea sau reducerea schimbărilor dăunătoare asupra caracteristicile fizice, chimice sau biologice
ale solului;

- restabilirea funcţiilor solului corespunzător cu cerinţele necesare asigurării utilizării durabile a solului.

- Restaurarea ecologică – proces care constă în desfăşurarea unor procese naturale sau
dirijate de om, procese care vizează eliminarea consecinţelor negative ale proceselor de retrogresiune
ecologică şi de refacere a funcţionalităţii ecosistemelor în curs de degradare. Restaurarea ecologică
îmbracă diferite forme: regenerare naturală, recuperare ecologică, reabilitare ecologică, reconstrucţie
ecologică, remediere ecologică, construcţie ecologică. Activităţi de restaurare ecologică a mediului:
reîmpădurirea, refacerea terenurilor degradate (stoparea eroziunii, refacerea terenurilor afectate de
lucrări de construire a căilor de comunicaţie, afectate de lucrări dhidritehnice, refacerea terenurilor în
locul carierelor, terenuri afectate de exploatarea petrolieră), recopertări cu vegetaţie, refacerea bonităţii
terenurilor, biosolubilizarea unor metale grele din minereuri sărace sau steril,introducerea de noi specii
de plante sau de animale.

- Remediere – ansamblul lucrărilor efectuate în vederea readucerii concentraţiilor poluanţilor sub


valorile pragului de alertă.
- Risc major - probabilitatea apariţiei imediate sau întârziate a unor pericole grave asupra
sănătăţii oamenilor şi/sau mediului.

- Risc natural – probabilitatea ca un anumit efect negativ al unui fenomen natural să se producă
într-o anumită perioadă de timp în anumite condiţii.

- Sol - stratul superior al crustei terestre, compus din particule minerale, materie organică, apă,
aer şi organisme vii. Este interfaţa dintre pământ/suprafaţa uscatului Terrei, aer şi apă şi găzduieşte cea
mai mare parte a biosferei.

- Sol - corp (sistem) natural dinamic alcătuit din compuşi solizi minerali şi organici, apă, aer şi
organizme vii, care reprezintă un mediu pentru dezvoltarea plantelor. Constituie interfaţa dintre scoarţa

177
Poluarea solului

terestră, atmosferă, hidrosferă şi biosferă prin care se intermediază schimbul de substanţe şi energie
între acestea.

- Şlam→ Deşeuri provenind din fărâmiţarea minereurilor.

178
Poluarea solului

Bibliografie selectivă
1. Bargan L., Giurma I., Telişcă M., 2009, Identyfying the critical
areas for surface runoff throuhg computerized modeling, VIth Int.
Conf. on the Manag. of Technol. Changes MTC2009, Greece,
Book 1
2. Bălteanu D., Alexe R., 2001, Hazarde naturale şi antropogene,
Editura Corint, Bucureşti
3. Bica I., 1998, Poluarea acviferelor, Tehnici de remediere, Editura
HGA, Bucuresti
4. Canarache A., Fizica solurilor agricole, Editura CERES, Bucuresti
5. Detwiller, J., 1970, Deep soil temperature trends and urban
effects at Paris. Journal of Applied Meteorology, 9
6. Giurma I., 2009, Innovative techniques for protection against
disasters caused by the climatic changes, Environmental
Engineering and Management Journal, Vol. 8/2009, no.3
7. Giurma I., Crăciun I., Giurma C.-R., 2006, Hidrologie, Ed.
Politehnium, Iaşi,
8. Hâncu, S., Marin, G., 2008. Transportul şi dispersia poluanţilor.
Editura Cartea Universitară, Bucureşti.
9. Hâncu, S., Marin, G., Virsta A., 2003. Transportul şi dispersia
poluanţilor. Editura Bren, Bucureşti
10. Hâncu, S., Maritan, C., Măgdălina, I., 2002. Modele matematice
privind transportul poluanţilor în sol şi în apele freatice. Lucrările
sesiunii ştiinţifice “ 150 ani de învăţământ superior agricol “
USAMV, Bucureşti, pag. 163 – 174.
11. Henry G.J., Heinke G.W., 1996, Environmental Sciences and
Engineering, Second Edition, Prentice Hall, Upper Saddle River,
New Jersey
12. ITRC, 2001, Phytotechnology Technical and Regulatory Guidance
Document, USA
13. Tevi, G., Ape subterane, Modelarea proceselor de poluare,
Măsuri de remediere.
14. RTDF, 2000, Annual Report of the RTDF, Phytoremediation
Action Team –TPH Subgroup: Cooperative Field Trial.
Remediation Techologies Development Forum
15. Sandoiu I.F., 2005, Fizica factorilor de mediu, Editura Elisavaros,
Bucuresti
16. Stanciu, P., 2000. Mişcarea apei pe versanţi permeabili. Editura
H*G*A, Bucureşti.
17. Schnoor J.L., 1996, Environmental Modeling – Fate and
Transport of Pollutants in Water, Air,and Soil. John Wiley & Sons,
New York, NY.

179
Poluarea solului

18. Schnoor J.L., 1998, Phytoremediation. Technology Evaluation


Report TE-98-01. Prepared for Ground-Water Remediation
Technology Analysis Center.
19. Schnoor J.L., L.A. Light, S.C. McCutcheon, N.L. Wolfe, and L.H.
Carriera. 1995, “Phytoremediation of Organic and Nutrient
ontaminants.” Environment Science and Technology, 29: 318–
323.
20. Schnoor J.L.,
21. Schwab, P.A., Newman L.E., Banks M.K., Nekudari K., 2000,
Dewatering, Remediation, and Evaluation of Dredged Sediments,
Center for Integrated Remediation Using Managed Natural
Systems (CIRUMNS), USEPA Hazardous Substance Research
Center, West Lafayette, INC.
22. Stematiu D., 1997, Mecanica rocilor, Editura HGA, Bucuresti
23. Mermoud, A., 1998. Elements de physique du sol., Editura
H*G*A, Bucureşti.
24. Negulescu M., Ianculescu S., 1995, Protecţia mediului
înconjurător, Editura Tehnică, Bucureşti
25. Novotny V., 2002, Water Quality, Diffuse Pollution and Watershed
Management, Second Edition, John Willey&Sons,Inc.
26. Nyer E.K., Gatliff E.G., 1996, “Phytoremediation.” Ground Water
Monitoring and Remediation, 16: 58–62.
27. Yakorsky B., Detlaf A., 1972, Handbook of Physics, Mir Publisher,
Moscova
28. United States Environmental Protection Agency, Introduction to
Phytoremediation. 2000, EPA/600/R-99/107, USA
29. United States Environmental Protection Agency, 1995, User’s
Guide for the Industrial Source Complex (ISC3) Dispersion
Models, Research Triangle Park, North Carolina, USA
30. ICPA, 1998, Monitoringul stării de calitate a solurilor din România,
Bucureşti
31. http://ec.europa.eu/environment/climat/home_en.htm

180