UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE

ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
Program de studii universitare de masterat:
Magementul și expertiza fondului funciar - IF

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonator științific:
Prof.univ.dr. Marin MUȘAT

Absolvent:
Valeriu-Costin DRAGOMIR

BUCUREȘTI
2019
 UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE
ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
Program de studii universitare de masterat:
Magementul și expertiza fondului funciar - IF

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Coordonator științific:
Prof.univ.dr. Marin MUȘAT
Semnătura………………
Absolvent:
Valeriu-Costin DRAGOMIR
Semnătura ......................

BUCUREȘTI
2019
 Cuprins

Pag.

Introducere ............................................................................................................................. 2
CAPITOLUL I - Stadiul cercetării privind terenurile irigate în România
1.1. Perspective, privind amenajarile de irigatii ………………......………………......…….. 3
1.2. Necesitatea aplicării irigațiilor ……………………………..……………..…………….. 5

CAPITOLUL II - Material şi metodă

2.1. Obiective ……………………………………………………………………………….. 9
2.2. Materialul studiat ……………………………………………………………………… 9
2.3. Determinari ………………………………………………………...………...………... 10
CAPITOLUL III – Cadrul natural de formare a solurilor
3.1. Roca, climă, relief............................................................................................................. 11
3.2. Caracterizarea morfologică a solurilor.............................................................................. 11
3.3. Caracterizarea fizică a solurilor.........................................................................................
CAPITOLUL IV- Rezultate obţinute
4.1 Bonitarea terenurilor pentru arabil ………………………………………………..…… 13
4.2 Grupa terenului în clase de pretabilitate la irigații ……………………………………… 16
CAPITOLUL V - Concluzii și recomandări
BIBLIOGRAFIE 38

1
 INTRODUCERE

Solurile sunt considerate corpuri naturale, tridimensionale, constituit dintr-un material

relativ afânat, fiind situate la suprafaţa scoarţei terestre. Datorită faptului că, solul este un
sistem complex ce are interacţiuni cu celelalte sisteme, el participă la producţia de fitomasă,
influenţează capacitatea de producţie a ecosistemelor, având o contribuţie esenţială în
recircularea elementelor chimice în natură şi reglează compoziţia atmosferei şi hidrosferei.
Solul este o componentă de primă importanță pentru producția vegetală, deși, adesea
este luat în considerare doar ca suport fizic pentru creșterea plantelor. Cu toate acestea,
preocupările societății vizavi de durabilitatea agriculturii au permis luarea în considerare a
faptul că solul este un sistem viu, de calitate și prin urmare trebuie să fie conservat. Acesta
este rezultatul mai multor interacțiuni între componentele biologice, inclusiv a comunităților
microbiene, esențiale pentru funcționarea din punct de vedere fizico-chimic.
Culturile agricole sunt amenințate de boli transmise prin sol, ceea ce le face a fi greu
de controlat din cauza caracterului "ascuns" al agenților patogeni și a eficienței scăzute a
tratamentelor convenționale. În acest context, interesul practicilor agricole care utilizează
aceste modificări ecologice necesită a fi regândit. Aceste practici afectează foarte mult
calitatea solului, care la rândul lor afectează starea de calitate a plantelor.
În condiţiile actuale, evidenţiate printr-o intensificare a proceselor de globalizare,
dezvoltarea durabilă reuneşte factorii principalii ai mediului înconjurător, economici şi sociali,
în scopul de a răspunde nevoilor prezente ale omenirii, fără a compromite pe cele ale
generaţiilor viitoare.
Solul reprezintă o resursă esențială pentru toate plantele cultivate, fiind nu numai un
suport pentru rădăcinile plantelor, ci și un rezervor de substanțe nutritive esențiale , necesare
pentru creșterea plantelor. Datorită practicării pe scară tot mai largă a unei agriculturii
intensive, solul este amenințat de o serie de factori de stare, cum sunt: eroziunea, pierderea
rezervei de nutrienți, poluarea, aridizarea, scăderea fertilității etc.
În ansamblu, fertilitatea solului a scăzut în ultimii cincizeci de ani, nu numai în țara
noastră ci și pe plan mondial. Ori, însăși caracterul intensiv al agriculturii a permis, în unele
cazuri, o deteriorare ireversibilă a învelișului de soluri, ceea a dus în unele locuri la o
compromitere totală a acestei resurse neregenerabile pentru generațiile viitoare. Acesta este

2
motivul pentru care solul este de interes primar atunci când vorbim despre agricultura
durabilă.
Prin amenajarea şi folosirea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii
ameliorative, unele însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau înlăturate. Astfel, se
impune reducerea sau anularea penalizării introduse prin coeficienţii de bonitare, operaţiune
numită potenţarea notelor de bonitare.
Potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai însuşirilor ameliorabile prin
lucrările tehnologice sau de îmbunătăţiri funciare. Practic, potenţarea notelor de bonitare se
face prin înmulţirea cu coeficienţi supraunitari a notelor obţinute la bonitarea naturală.
Potenţarea se face numai pentru acele lucrări care au un efect de durată şi care
modifică substanţial starea generală de productivitatea terenului şi anume:
- Lucrări de îmbunătăţiri funciare (ind. 271)
– îndiguire, desecare, drenaj de adâncime, irigaţie, combaterea salinităţii şi
alcalinităţii, prevenirea şi combaterea eroziunii şi terasarea terenurilor în pantă;
- Lucrări agropedoameliorative (ind. 272)
– amendarea calcică şi gipsică, afânarea adâncă, fertilizare ameliorativă, combaterea
poluării, etc.
Potenţarea notelor de bonitare se poate realiza în diferite ipoteze:
 pentru lucrări ameliorative existente;
 pentru lucrări ameliorative prevăzute pentru a se realiza la nivelul unui an anume;
 pentru ipoteza executării tuturor lucrărilor ameliorative necesare pe teritoriul respectiv.
Notele de bonitare pot fi folosite cu o anumită aproximaţie pentru estimarea recoltelor
ce s-ar putea obţine pe un anumit teren. Astfel, se înmulţeşte nota de bonitare cu echivalentul
de recoltă/ha, într-o perioadă de vegetaţie pentru un punct de bonitare.
Prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a tehnologiilor curente de
ameliorare unele însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau înlăturate ceea ce necesită
reducerea sau anihilarea penalizărilor introduse prin coeficienţii de bonitare, operaţie
denumită potenţarea notei de bonitare.
În principiu, potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai însuşirilor
asupra cărora se acţionează prin lucrările tehnologice sau de îmbunătăţiri funciare, iar practic,
potenţarea notelor de bonitare se face prin înmulţirea cu coeficienţi supraunitari a notelor
obţinute prin bonitare.

3
 Potenţarea notelor de bonitare se face numai pentru acele lucrări care au un efect de
durată şi care modifică substanţial starea generală de productivitate a terenurilor şi anume:
 Lucrări de îmbunătăţiri funciare (indicator 271):
 îndiguire – cod 12;
 desecare – cod 20;
 drenaj – cod 30, 65;
 irigaţie – cod 40;
 combaterea salinităţii şi alcalinităţii – cod 50;
 prevenirea şi combaterea eroziunii (fără terasare) – cod 60, 61, 63, 64;
 terasarea terenurilor în pantă – cod 62.
 Lucrări agropedoameliorative (indicator 272):
 amendarea cu calcar şi gips – cod 11, 12;
 afânarea adâncă (scarificarea) – cod 14;
 fertilizarea ameliorativă (radicală) – cod 17;
 combaterea poluării – cod 42.
Îndiguirea are ca scop apărarea terenurilor de revărsarea apelor curgătoare. În acest caz
coeficienţii de potenţare anulează penalizările introduse prin coeficienţii de bonitare pentru
inundabilitate.
Desecarea are ca scop eliminarea influenţei negative a stagnării apei la suprafaţa
solului, atât a apei provenită din precipitaţii cât şi a celei provenită din alte surse. În acelaşi
timp, eliminarea excesului de apă de la suprafaţă conduce şi la ameliorarea stării de
stagnogleizare a solului. Ca atare, coeficienţii de potenţare pentru desecare anulează sau
diminuează penalizările introduse prin coeficienţii de bonitare pentru precipitaţii medii
anuale, pentru excesul de umiditate de suprafaţă şi pentru stagnogleizare. Ca şi coeficienţii de
bonitare, şi cei de potenţare variază în raport cu temperatura medie a anului.
Coeficientul final de potenţare este dat de produsul dintre coeficienţii pentru
precipitaţii, pentru excesul de umiditate de suprafaţă şi pentru stagnogleizare.
Drenajul, efectuat pentru coborârea nivelului apei freatice, are ca scop eliminarea
efectului negativ al apei situată la mică adâncime. În acelaşi timp, odată cu coborârea
nivelului apei freatice se ameliorează şi starea de gleizare a solului. În consecinţă, coeficienţii
de potenţare anulează penalizarea introdusă de coeficienţii de bonitare pentru adâncimea apei
freatice şi diminuează pe cea introdusă de coeficienţii de bonitare pentru gleizarea solului.
Coeficienţii de potenţare se aplică doar pentru terenurile aflate în condiţii naturale şi,
ca şi coeficienţii de bonitare, variază în raport cu precipitaţiile medii anuale şi cu textura

4
solului în secţiunea de control. Coeficientul final de potenţare este dat de produsul dintre
coeficienţii pentru adâncimea apei freatice şi cei pentru gleizarea solului.
Prin irigaţie se realizează aprovizionarea solului cu cantităţi de apă suplimentară faţă
de cele primite în mod natural din precipitaţii, adică se acţionează asupra deficitului de
precipitaţii.
Irigaţia, nu numai că micşorează sau înlătură efectul negativ al deficitului de
precipitaţii şi deci, reduce sau anihilează penalizările respective, dar poate chiar ridica
productivitatea unui teren peste nivelul maxim posibil al celui mai bun teren din ţară (adică
poate determina creşterea notei de bonitare peste 100, valoare ce reprezintă punctajul maxim
al celui mai bun teren în condiţii naturale). Ea nu poate depăşi însă valoarea de 150 pentru
porumb, sfecla de zahăr şi lucerna şi 130 pentru restul culturilor.
În afara precipitaţiilor medii anuale, efectul irigaţiei depinde şi de temperatura medie
anuală, de adâncimea apei freatice şi de textura solului.
Un coeficient final de potenţare pentru irigaţie rezultă din înmulţirea următorilor
coeficienţi:
 coeficienţi pentru precipitaţii, care nu numai că anulează penalizarea introdusă prin
coeficienţi de bonitare, dar chiar măresc mult eficienţa apei adăugate;
 coeficienţi de corecţie pentru temperatura medie anuală, stabiliţi în scopul corectării
coeficienţilor pentru precipitaţii în funcţie de temperatură, deoarece aceasta poate
influenţa pozitiv sau negativ efectul irigaţiei;
 coeficienţi de corecţie pentru adâncimea apei freatice, stabiliţi în scopul corectării
coeficienţilor pentru precipitaţii în funcţie de adâncimea apei freatice, întrucât acesta
poate influenţa pozitiv sau negativ efectul irigaţiei. S-a avut în vedere cele două
situaţii în care se poate afla terenul: în regim natural sau în regim controlat, adică cu
lucrări de drenaj de adâncime;
 coeficienţi de corecţie pentru textură, stabiliţi în scopul corectării coeficienţilor pentru
precipitaţii, deoarece aceasta poate influenţa pozitiv sau negativ efectul irigaţiei.
Prin aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi alcalinităţii solurilor
se asigură, în mare măsură, îndepărtarea factorului nociv din sol, dar nu mereu în mod
complet.
Pentru gradele mai mici de salinizare, coeficienţii de potenţare anulează penalizarea
introdusă prin coeficienţii de bonitare, iar pentru gradele mai mari de salinizare, o diminuează
în mare măsură.

5
 Executarea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii solurilor se materializează,
în ceea ce priveşte potenţarea, prin reducerea penalizărilor introduse prin coeficienţii de
bonitare pentru panta terenului şi alunecările de teren. Coeficientul final de potenţare este dat
de produsul celor 2 coeficienţi.
Terasarea terenurilor în pantă are ca rezultat reducerea în mare măsură a pantei
naturale şi favorizează în acelaşi timp reţinerea în sol a unei cantităţi mai mari din apa de
precipitaţii. În acelaşi timp, influenţează nefavorabil rezerva iniţială de humus. Cu ajutorul
coeficienţilor de potenţare se realizează o estimare globală a acestor efecte în raport cu panta
naturală.
Caracteristicile climatice ale unor întinse zone fizico-geografice de pe Pământ
determină în sol pentru intervale de timp diferite o umiditate insuficientă faţă de cerinţele
biologice şi tehnologice ale plantelor de cultură, a cărei consecinţă directă este diminuarea
recoltelor.
Ansamblul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare prin care se realizează aprovizionarea
dirijată a solului cu cantităţi suplimentare de apă faţă de aportul natural, pentru asigurarea
umidităţii optime creşterii şi dezvoltării plantelor se numeşte irigaţie.
Irigarea culturilor reprezintă ştiinţa exploatării agricole a solurilor cultivate din
sistemele de irigaţie.
Concomitent cu stabilirea soluţiilor tehnice şi economice convenabile de asigurare a
umidităţii solului la nivelurile şi în dinamica cerinţelor plantelor, irigarea culturilor are în
vedere efectele complexe provocate prin aplicarea udărilor asupra raporturilor între factorii de
vegetaţie, asupra evoluţiei proprietăţilor solului, a caracteristicilor microclimatului, a
aspectelor social economice şi elaborează tehnologiile de cultivare pentru obţinerea de recolte
mari în condiţiile menţinerii fertilităţii ridicate a solului.
În strânsă interdependenţă cu caracteristicile hidrotehnice ale amenajării, disciplina de
irigarea culturilor agricole studiază relaţiile ce se stabilesc între sol-apă-plantă-climă, regimul
de irigaţie, tehnicile de irigare (udare) precum şi particularităţile tehnologiilor agricole pe
terenurile irigate.
Irigarea culturilor are o importanţă practică decisivă în promovarea unei agriculturi
moderne, de mare randament întrucât elimină în mare parte dependenţa recoltelor de
caracterul aleatoriu al factorilor naturali, contribuie la obţinerea de producţii mari şi de bună
calitate, asigură exploatarea intensivă a terenurilor agricole.
Agricultura irigată constituie o categorie specială de agricultură care se deosebeşte de
agricultura neirigată, indiferent de zona pedoclimatică în care se practică. Specificitatea

6
agriculturii irigate este relevată de unele caracteristici ce se situează pe o treaptă superioară
faţă de agricultura neirigată. Avantajele ce se creează prin cultivarea plantelor în regim irigat
pot fi sintetizate după cum urmează:
 asigură obţinerea de recolte mari şi stabile prin posibilitatea controlării riguroase a
factorilor de vegetaţie, realizarea simultaneităţii de acţiune a acestor factori şi
armonizarea influenţei lor asupra creşterii şi dezvoltării plantelor;
 oferă condiţii favorabile cultivării pe aceeaşi suprafaţă de teren a 2 - 3 culturi într-un
an;
 determină dezvoltarea zootehniei prin producerea unor cantităţi mari de furaje;
 permite folosirea mai completă a forţei de muncă din agricultură, atât în
 sezonul de vegetaţie cât şi în afara acestuia;
 favorizează dezvoltarea altor sectoare ale economiei, cu efecte benefice privind
ocuparea forţei de muncă;
 realizează disponibilităţi pentru exportul de produse agricole.
Desigur, avantajele agriculturii irigate sunt condiţionate, printre altele, de calitatea apei
de irigaţie, de eficienţa folosirii apei la aplicarea udărilor, de ameliorarea şi menţinerea
capacităţii de producţie a solurilor irigate.
Calitatea apei de irigaţie trebuie apreciată în raport cu gradul de mineralizare şi
alcalinitatea acesteia, compoziţia calitativă a sărurilor dizolvate, prezenţa şi concentraţia în
apă a ionilor foarte nocivi pentru plante, gradul de toleranţă a plantelor cultivate la salinitatea
şi alcalinitatea apei, proprietăţile fizice şi chimice ale solului irigat, condiţiile de drenaj,
ariditatea climatului, metoda de udare şi regimul de irigaţie aplicat, nivelul de fertilizare a
solului irigat.
Pentru folosirea eficientă a apei, în agricultura irigată se acţionează prin reducerea
pierderilor pe reţelele de aducţiune-distribuţie, micşorarea volumelor de apă ce percolează
profilul solului, se scurg la suprafaţă în afara perimetrului irigabil sau se evaporă, precum şi
prin adaptarea adecvată a tehnicilor de udare şi a regimului de irigaţie la caracteristicile locale
ale regimului precipitaţiilor.
O altă particularitate a agriculturii irigate, care se evidenţiază, cu deosebire, când
aplicarea udărilor şi a tehnologiilor de cultivare în condiţii de irigare sunt defectuoase, constă
în tendinţa de diminuare insidioasă a capacităţii productive a pământului prin degradarea
structurii, tasarea şi reducerea permeabilităţii solului, micşorarea conţinutului şi calităţii
humusului, levigarea substanţelor nutritive în straturile adânci, erodarea stratului arabil etc.

7
 Pentru a nu degrada fertilitatea solului, sunt necesare măsuri şi lucrări, între care cele
mai importante sunt:
 determinarea riguroasă, în funcţie de starea de umiditate a solului, a momentului de
executare a lucrărilor agrotehnice cu agregatele agricole;
 afânarea adâncă a solului la intervale de timp de 3 - 5 ani;
 aplicarea îngrăşămintelor organice în doze mărite, care să substituie partial sau total
unele îngrăşăminte chimice;
 stabilirea şi aplicarea normelor de udare astfel ca procesele de eroziune prin
irigaţie şi de pierderea apei de irigaţie prin percolarea stratului activ să fie minime;
menţinerea sub observaţie a nivelului apei freatice pentru evitarea ridicării acestuia deasupra
adâncimii critice de salinizare secundară.

8
 CAPITOLUL I
Stadiul cercetării privind terenurile irigate în România

1.1. Perspective, privind amenajarile de irigatii

Prin irigaţie se urmăreşte aprovizionarea dirijată a solului cu apa, în funcţie de
cerinţele plantelor, în scopul obţinerii de recolte mari şi de o calitate superioara, în contextul
în care principala cale de satisfacere a necesarului de hrană pentru populaţia globului o
constituie sporirea producţiei agricole pe unitatea de suprafaţă. Necesitatea aprovizionării cu
alimente a populaţiei în continuă creştere este un factor de importanţă majoră. În ceea ce
priveşte dinamica suprafeţelor irigate: 8 milioane ha la finele secolului al XVII-lea, 40
milioane ha la începutul secolului al XX-lea, peste 270 milioane ha la nivelul anilor ’80, în jur
de 300 milioane ha la sfârşitul secolului al XX-lea. După datele F.A.O., necesarul de cereale
pentru populaţia globului în anul 2000 a fost de peste 2500 milioane de tone. Zonele irigate
produc 25-40% din totalul producţiei agricole mondiale deşi se irigă numai 15% din suprafaţa
cultivată, sau 5% din cea agricolă. Cercetările experimentale şi de producţie au demonstrat că
irigaţia nu se justifică economic numai în regiunile aride, ci şi în zonele subumede, unde se
obţin însemnate sporuri de producţie, cu cheltuieli relativ reduse, fiind necesară o normă de
irigare unică, repartizată în 2-3 udări. România a investit un capital imens în amenajarea
suprafeţei de 3,1 milioane ha pentru irigat, din care 2,9 milioane ha, suprafaţă arabilă. Astfel,
suprafaţa amenajată pentru irigat, reprezintă 31% din suprafaţa totală arabilă a ţării.
Supradimensionarea sistemelor de îmbunătăţiri funciare a avut drept consecinţă
imposibilitatea de exploatare în condiţii de eficienţă economică a suprafeţei amenajate pentru
irigat, gradul de utilizare a irigaţiilor înregistrând nivele deosebit de scăzute (8-25%).
România dispune de o suprafaţă mare amenajată pentru irigat, ocupând printre cele mai
însemnate suprafeţe din Europa, dar datorită gradului scăzut de utilizare şi a degradării
instalaţiilor, efectele nu se resimt în recoltele României.

1.2. Necesitatea irigaţiei

În agricultura ţării noastre, seceta constituie un factor natural deosebit de dăunător. În

regiunile de câmpie şi coline se manifestă la majoritatea culturilor agricole printr-un deficit de
umiditatea sau o repartizare nefavorabilă a precipitaţiilor în raport cu cerinţele culturilor.

9
Totodată temperaturile ridicate din cursul verii şi vânturile sporesc transpiraţia. Din punct de
vedere climatic se diferenţiază o zonă puternic secetoasă în sudul şi estul ţării (Câmpia
Dunării, Dobrogea şi Moldova), zonă în care anii secetoşi au o frecvenţă mai mare de 50%. În
cursul perioadei de vegetaţie se întâlnesc intervale complet lipsite de ploi de 20-30 zile,
atingând în anii foarte secetoşi 3…4 luni. Înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale secetei în
zona secetoasă este posibilă prin aplicarea irigaţiilor. Practica agricolă a arătat şi în cuprinsul
zonelor subumede şi umede ale ţării se manifestă periodic un deficit de umiditate pentru
majoritatea culturilor agricole, făcând utilă intervenţia irigaţiei mai ales în lunile iulie şi
august. Posibilităţile de irigare sub aspectul cadrului natural şi al condiţiilor socialeconomice
sunt relativ avantajoase în ţara noastră. Există o reţea hidrografică destul de bogată, cu
posibilităţi relativ uşoare de aducere a apei, întinse suprafeţe agricole cu soluri fertile şi relief
potrivit, precum şi o serie de alţi factori importanţi care acţionează favorabil asupra
dezvoltării irigaţiilor.
Scopul principal al irigaţiei este completarea deficitului de umiditatea din sol, atât
pe terenurile situate în zone secetoase, cât şi în regiuni mai puţin secetoase însă cu o
distribuţie nefavorabilă a precipitaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie, dar pot avea şi alte
funcţiuni în agricultură.
După scopul urmărit, irigaţiile pot fi:
- de umectare, care completează deficitul de umiditate al solului în timpul perioadei de
vegetaţie;
- de aprovizionare, care asigură o parte din cantitatea de apă necesară culturilor agricole, prin
înmagazinare în sol, înainte de perioada de vegetaţie ;
- de spălare, care urmăresc înlăturarea din sol a sărurilor dăunătoare dezvoltării plantelor ;
- de fertilizare, cu ajutorul cărora se încorporează în sol îngrăşămintele necesare culturilor
agricole ;
- termoregulatoare, care au drept scop apărarea plantelor de temperaturile coborâte şi chiar
de îngheţ iar în alte cazuri încălzirea solului când acesta este prea rece ;
- de maturare a fructelor, care asigură accelerarea procesului de maturare sau irigaţia de
pigmentare care dă posibilitatea de a colora fructele, dându-le un aspect atrăgător.
Vehicularea controlată a apei de la sursă la plante este asigurată prin amenajarea
unui ansamblu de lucrări hidroameliorative cu funcţionare corelată şi interdependentă, care
constituie sistemul de irigaţii.
Lucrările din cadrul sistemului de irigaţii sunt concepute astfel încât să asigure
captarea, transportul şi distribuţia apei până la ultimul element permanent al reţelei, din care,

10
prin intermediul unor dispozitive şi instalaţii fixe şi mobile, apa este preluată şi distribuită la
plante.
În funcţie de metoda de udare, suprafaţa terenului se modelează şi se nivelează
pentru a permite aplicarea udărilor cu pierderi de apă minime.
În funcţie de caracteristicile reţelei, principalele tipuri de amenajare sunt:
 amenajări cu reţele deschise, constituite din canale şi jgheaburi;
 amenajări cu reţele închise, constituite din conducte îngropate;
 amenajări mixte, ce folosesc de regulă reţele deschise pentru alimentare şi închise
pentru distribuţie, acest tip de amenajare fiind cel mai des folosit pe plan mondial,
reducând substanţial pierderile de apă pe traseul reţelei de distribuţie.
Referitor la evoluţia tehnicii de amenajare, tipurile de amenajare se impart în clasice
şi modeme.
Metode de udare
Metodele de udare diferă după modul de introducere a apei în sol; toate trebuie să
îndeplinescă condiţia repartiţiei uniforme a apei pe teren, la norma de udare necesară.
În prezent se folosesc patru metode de udare: submersiunea, scurgerea la suprafaţă
(pe brazde sau fâşii), aspersiunea şi irigaţia subterană. Dacă irigaţia prin submersiune este
specific legată de biologia orezului şi este metoda exclusiv indicate pentru irigarea acestei
culturi, celelate trei metode pot fi folosite la irigarea oricărei alte culturi.
Domeniul de aplicare al acestor trei metode este delimitat de factorii naturali (pantă,
mezorelief, sol, hidrogeologie, climă). La alegerea lor intră în considerare cu precădere şi
următoarele trei criterii tehnice şi de productivitate:
 economia de apă (faţă de pierderile prin evaporare şi infiltrare);
 economia de teren (faţă de terenul acoperit cu lucrările de amenajare);
 consumul de forţă de muncă, consumul de energie mecanică şi posibilităţile de
mecanizare a lucrărilor agricole.
Clasificarea metodelor de udare
Ţinând seama de scopul lor principal, irigaţiile se împart în următoarele categorii:
a) Irigaţia de umezire (arozantă), care are scopul direct de a complete umiditatea solului
pentru a-i crea un regim de apă şi aer corespunzător regimului optim de hrană al plantelor.
Acesta este scopul majorităţii absolute a irigaţiilor.
b) Irigaţia fertilizantă, având scopul principal de a procura solului îngrăşămintele necesare
prin intermediul apei, printr-o distribuţie mai uşoară şi mai uniformă.
Pentru fertilizarea solului pot servi apele mâloase ale viiturilor cursurilor de apă,

11
apele uzate ale canalizării oraşelor, apelor centrelor zootehnice conţinând must de bălegar,
apele conţinând îngrăşăminte minerale artificiale sau apele bogate în oxigen.
c) Irigaţia de spălare, având scopul de a spăla la suprafaţa solului sau de a
introduce în orizonturile inferioare ale solului, prin procesul de levigare, sărurile în exces
nocive. Acest fel de irigaţie se întrebuinţează şi pentru distrugerea dăunătorilor cum ar fi
şoarecii de câmp, larvele de cărăbuş, filoxfera etc.
d) Irigaţia de încălzire cu apă mai caldă decât solul, utilizând apa caldă
evacuată de fabrici şi uzine sau ape termale subterane. Are scopul de a combate gerurile
slabe de scurtă durată din timpul primăverii sau de a prelungi perioada de vegetaţie din
timpul toamnei.
După modul în care se introduce apa în sol, deosebim următorele metode de
irigaţie:
I. Irigaţia de suprafaţă sau gravitaţională este cea mai răspândită metodă. Se aplică
în următoarele variante de udare:
a) Irigaţia prin inundare sau submersiune, prin care parcelele se acoperă cu un strat
de apă care se infiltrează treptat în adâncime. Se utilizează atât prin fertilizarea solului prin
colmatare, în perioada stagnării vegetaţiei, cât şi pentru umezirea solului în timpul perioadei
de vegetaţie. Este metoda specifică a orezului.
b) Udarea prin revărsare sau circulaţie, constând din circulaţia pe suprafaţa în pantă
a terenului a unui strat subţire de apă, care în timpul scurgerii se infiltrează pe verticală. Se
aplică mai ales culturilor de ierburi şi cereale.
c) Udarea pe brazde. Apa curge în brazde înclinate sau stagnează în brazed orizontale,
între şirurile de plante, îmbibă solul în profunzime şi lateral, prin gravitaţie şi capilaritate.
Această metodă se utilizează mai ales pentru irigarea prăşitoarelor.
II. Irigarea subterană, la care apa este introdusă în sol prin tuburi, jgeaburi sau galerii –
cârtiţă subterane, umezind solul în toate sensurile, prin gravitaţie şi capilaritate.
III. Irigaţia prin aspersiune, ploaie artificială sau stropire. Dispersarea apei în picături,
imitând ploaia naturală, se face utilizând instalaţii de energie şi aparate de ploie
(aspersoare). Este metoda cu cea mai mare răspândire, alicată la orice culturi.

12
 CAPITOLUL II
MATERIAL ŞI METODĂ

2.1. Obiective
Pe teritoriu administrativ al comunei Borcea pana in prezent nu a fost efectuat un
studiu pedologic.
Singurele informatii le gasim in harta solurilor tarii la scara 1:200.000, foaia L 35-
XXXIV-Calarasi, publicata de Institutul Geologic in anul 1963.
Conform acestei publicatii pe teritoriu comunei Borcea solurile de pe campul propriu
zis sunt reprezentate prin Cernoziomurile danubiano-pontice de tipul cernoziomurilor
carbonatice(castanii) cu continut redus si moderat de carbonati, Cernoziomuri castanii
semicarbonatice si cernoziomuri carbonatice de panta, erodate si Regosoluri.
Pe suprafetele din lunca conform acestei harti au fost delimitate soluri Aluviale, soluri
aluviale semimlastinoase drenate si soluri aluviale salinizate.
In perioada iulie-septembrie 2017 a fost efectuata faza de teren pentru intocmirea
studiului pedologic si agrochimic de pe teritoriul comunei Borcea, scara; 1:10.000 pe o
suprafata de 12.000 ha.
Pentru intocmirea studiului s-a tinut cont de urmatoarele obiective:
- identificerea si cartarea invelisului de sol si a terenului
- caracterizarea morfologica, fizica si chimica a unitatilor teritoriale de sol identificate
in faza de teren, in acord cu analizele de laborator
- bonitarea terenurilor pentru stabilirea favorabilitatii pentru culturi si a claselor de
calitate pentru folosintele agricole,
- evidentierea naturii si intensitatii factorilor limitativi ai productiei agricole si a
cerintelor de ameliorare si/sau amenajare,
- gruparea terenurilor in clase de pretabilitate pentru folosintele actuale din teritoriu,
-elaborarea hartii unitatilor teritoriale de sol si teren, scara 1:10000,
-elaborarea hartilor corelative privind relieful, apa freatica, textura la scara 1:25000,
- elaborarea hartii claselor de calitate pentru folosintele actuale la scara 1:25000,
- elaborarea hartii favorabilitatii terenului pentru principalele culturi din zona la scara
1:25000.
Studiul a fost intocmit conform Metodologiei Elaborarii Studiilor Pedolgice, I.C.P.A.
1987 si a Ordinului 223/2002 si nr. 278 din 2011.

13
 Incadrarea solurilor s-a facut conform Sistemului Roman de Toxonomie a Solurilor
(SRTS 2012) elaborat de I.C.P.A.
Pentru caracterizarea fizico – chimica a solurilor au fost prelevate probe de sol din 51
profile principale reprezentative de sol pe orizonturi pedogenetice conform normativelor in
vigoare.
2.2. Materialul studiat
...........................................................................................................................................
..........

2.3. Determinări efectuate

...........................................................................................................................................
..........

2.4. .................
...........................................................................................................................................
..........
Materialul şi metoda trebuie să cuprindă date şi informaţii privind obiectivele
cercetării/studiului, materialul studiat, observaţiile, măsurătorile, determinările şi analizele
efectuate, lucrările specifice aplicate, prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale etc.
Acest capitol va cuprinde unul sau mai multe subcapitole, după cum consideră autorul că este
necesar.

14
 CAPITOLUL III
Cadrul natural de formare a solurilor

3.1. Roca, climă, relief, solurile

Obiectivul analizat – comuna Borcea este situat in Lunca Dunarii.

Administrativ, obiectivul este amplasat in judetul Calarasi, fiind delimitat astfel:
- la nord: bratul Borcea, de la Km 42, la Km 68;
- la sud: fluviul Dunarea, de la Km 300 la Km 342;
- la est: incinta indiguita Borcea de Sus (autostrada A2);
- la vest: bratul Râul, care il separa de incinta indiguita Calarasi-Râul

Fig.3.1 Titlul????
Bazinul hidrografic: Amenajarea hidroameliorativa Borcea de Sus se afla in bazinul
hidrografic al fluviului Dunarea
Cursul de apă – fluviul Dunarea si bratul Borcea

15
 Solurile:
Solul este o componenta a mediului natural care se formează şi evoluează în timp la
suprafaţa litosferei datorită interacţiunii factorilor fizico-geografici, biologici, climei şi a
omului.
Influenţa reliefului asupra pedogenezei se manifestă în general prin altitudine şi prin
pantă. Clima este un factor foarte important în formarea şi evoluţia solurilor. Sub acţiunea sa
se produce transformarea naturală a rocilor şi mineralelor contribuind de asemenea la
dezvoltarea vegetaţiei şi faunei care va alcătui partea organică a solului după închiderea
ciclului biologic. Activitatea biologică de la suprafaţă şi din sol este principalul furnizor şi
procesator de materie organică în procesul de pedogeneză.
Solurile identificate in teritoriu pe suprafetele cu destinatie patorala, conform
Sistemului Roman de Taxonomie a Solurilor (SRTS 2012) apartin claselor Protisoluri,
Cernisoluri si Hidrisoluri.
Protisolurile sunt reprezentate prin Aluviosoluri. Aluviosolurile au fost delimitate in
arealul grindurilor si intergrindurilor. Sunt soluri tinere in curs de formare care s-au dezvoltat
pe depozite de solificare fluvice. Se caracterizeaza prin prezenta unui orizont A ochric (Ao) la
suprafata pe cel putin 50cm grosime dupa care urmeaza materialul parental. Au fost delimitate
Aluviosolurile calcarice- molice -salinice (US nr.1) si Aluviosoluri calcarice-molice-gleice-
salinice
Cernoziomurile ( CZ ) au fost intalnite in arealul zonei de campie pe campul propriu-
zis. Se caracterizeaza prin prezenta la suprafata solului a unui orizont Amolic (Am ) inchis la
culoare, un orizont intermediary A/C, dupa care urmeaza orizontul carbonatului iluvial ( Cca )
format pe depozite loessoide cu un continut ridicat de CaCO3 situat la o adancime mai mica
de 125 cm.
Hidrisolurile au fost intalnite in ariile largi depresionare cu nivelul hidrostati al apei
freatice la mica adancime contribuind la gleizarea puternica a solurilor. S-au format pe
depozite fluvio-lacustre mijlocii fine sau fine. Se caracterizeaza prin prezenta unui orizont A
ochric (Ao) sau A molic (Am) la suprafata solului urmat de un orizont gleic de reducere (Gr)
in primii 50 cm de culoare vinetie-albastruie format in conditii anaerobe.Au fost delimitate
Gleisolurile calcarice aluvice-salinice .

16
 Relieful:

Fiind aşezată în partea de S-E a Câmpiei Române, respectiv în judeţul Călăraşi,

predomină un relief de câmpie şi luncă. Relieful întâlnit pe teritoriul comunei face parte din
regiunile joase ale ţării noastre şi este dispus în trepte care coboară de la nord către sud.
Sub acest aspect, teritoriul comunei Borcea face parte din marea unitate denumita
Campia Romana, subdiviziunea Baraganul sudic sau propriu-zis. Trecerea de la lunca la terasa
este marcata de un versant care este cuprins in totalitate in intravilan. Limitele teraselor sunt
slab conturate, dar totusi s-a putut face o delimitare, rezultand terasa I si terasa II.
Terasa I incepe de la pragul despartitor de lunca si se continua spre nord circa 5 km.
Suprafata acestei terase este in general plana, altitudinea absoluta variaza in jurul curbei de
nivel de 20 m. Apar totusi si depresiuni mai mult sau mai putin pronuntate, reprezentand
tasari ale loessului ce constituie materialul parental al solurilor din terasa. Terasa I este
acoperita cu cernoziomuri calcarice ce au orizont Am mai subtire si mai putin bogat in humus,
iar spre nord pana la terasa II-a orizontul Am este mai profound, iar solurile sunt mai bogate
in hums.
Terasa a II-a incepe de la versantul despartitor ce are inclinare redusa (3-50) si
continua spre nord pana la limita teritoriului. Altitudinea acestei terase este cuprinsa intre 25-
30 m. Suprafata este plana, presarata cu numeroase crovuri de adancimi si forme diferite. In
aceste crovuri au loc acumulari periodice ale apei din precipitatii, determinand in timp
levigarea. Această unitate de relief constituie zona cerealieră a comunei. Terasa I a Dunării
(Terasa Călăraşi), cu o altitudine de 15-20 m, este situată între Câmpul Bărăganului Sudic şi
Balta Călăraşi. Are o lărgime de 2 km şi o lungime de cca 8 km, ocupând suprafaţa cea mai
restrânsă din teritoriul comunei, se prezintă ca o suprafaţă netedă, fără crovuri şi cu puţine
movile.
Este slab fragmentată de câteva văi torenţiale: Valea lui Moş Iorgu, Valea Hotarului,
Valea Plopului şi Valea Trestica şi este unitatea de relief pe care s-au dezvoltat aşezările
Ceacu, Cuza Vodă şi Călăraşii Vechi.
Ca plan de racordare, între Terasa Călăraşi şi Câmpul Bărăganului Sudic, apare
Fruntea Câmpului din nordul satelor, cu o înclinare de aproximativ 10–15 grade pantă. În sud
se află cea mai joasă formă de relief, Balta Călăraşi, cu altitudine de 11-12 m şi o lărgime de
cca. 13 km.

17
 Obiectivul analizat se afla pe teritoriul administrativ al comunei Borcea, in Balta
Ialomitei (Balta Borcea) judetul Calarasi, intre bratul Borcea de la Km 42+000 la Km 68+000
si fluviul Dunarea de la Km 300+000 la Km 342+000.
Comuna Borcea este situata in partea de sud-est a marii unitati morfologice Campia
Romana, subunitatea Campia Baraganului de sud, la linia de contact dintre campul inalt al
Baraganului de sud si zona terasei joase a Dunarii, trecerea facandu-se printr-o panta cu
diferente de nivel de 6 – 8 m, zona in care se remarca prezenta crovurilor si a viroagelor.
Insula Mare a Ialomitei (Balta Ialomitei, cunoscuta si sub numele de Balta Borcea) este o
insula aflata pe cursul inferior al Dunarii, divizata intre judetele Ialomita si Calarasi de catre
autostrada Soarelui (A2). Balta este o zona de lunca amenajata, inconjurata de Bratul Borcea
la vest si de Bratul Ostrov sau Dunarea Veche, la est.
Sub aspect climatic, zona Baraganului sudic se caracaterizeaza printr-un pronutat grad
de continentalism cu contraste mari de la vara la iarna.Valorile medii anuale ale temperaturii
aerului sunt cuprinse între 10-11º C. În timpul anului temperatura aerului este în continua
evolutie, de la valori medii negative în intervalul decembrie- februaruie, la valori pozitive în
intervalul martie – noiembrie.
Precipitatiile au un caracter continental, producându-se diferentiat de la o luna la alta
si de la un an la altul. Suma anuala este cuprinsa între 400-500 mm. Cele mai mari valori s-au
înregistrat în zona de câmp ca efect al fenomenului de convectie termica din sezonul cald, iar
cele mai mici în lunca si balta, ca urmare a curentilor descendenti care iau nastere pe suprafata
apei datorita unei încalziri mai reduse.
Maximum de precipitatii cad în luna mai-iunie, însumând cca. 25% din valoarea totala
anuala, valoarea minima înregistndu-se în lunile august- septembrie.
La acestea se mai adaugă relieful de luncă şi baltă, corespunzator văii Ialomiţei, Dunării şi
Bălţii Borcea.

3.2. Caracterizarea morfologică a solurilor

Sectorul cercetat face parte din marea unitate structurala, cunoscuta sub numele de
„Platforma Moesica”, care la Nord de Dunare corespunde cu unitatea morfologica denumita
„Câmpia Româna” sau „Câmpia Baraganului”, iar spre Est se extinde pe teritoriul Dobrogei
meridionale.
Unitatea cuprinde depozite paleozoice, mezozoice si neozoice. Formatiunile
neozoicului apartin Paleogenului, Neogenului si Cuaternarului. Cuaternarul este reprezentat in
terasa joasa a Dunarii prin depozite aluvionare de varsta Holocen.

18
 Depozitele aluvionare ale luncilor sunt alcatuite la baza din pietrisuri si nisipuri (4–10
m), iar catre partea superioara din nisipuri, nisipuri argiloase, argile nisipoase si maluri, in
grosime de 5-8 m.
Solurile comunei, sunt soluri zonale de stepă şi au ca roci parentale loessul sau
depozitele loessoide.
Loessul este considerat ca material parental optim de formare a solurilor. El s-a
sedimentat în pleistocenul superior, fiind cel mai întins depozit de cuvertură.
În zona câmpului se întâlnesc cernoziomuri ciocolatii cu petice de cernoziomuri castanii. În
crovuri se întâlnesc petice de cernoziomuri levigate de depresiune.
Aceste soluri sunt caracteristice ţinutului cu climat stepic unde precipitaţiile sunt în jur
de 500 mm şi vegetaţia este alcătuită din ierburi. Sunt bogate în humus, care atinge grosimi ce
variază de la 60-80 cm. Fiind afânate, se lucrează uşor, primesc şi înmagazinează cantităţi de
aer şi apă suficientă pentru dezvoltarea plantelor.
Fiind formate pe loess cu o structură glomerulară şi o textură lutoasă şi lutoasă-
nisipoasă, sunt poroase, fapt ce determină un drenaj perfect. Când ploile sunt abundente, apa
care se află în exces se înfiltrează uşor şi în celelalte straturi, iar când este insuficientă, se
ridică spre suprafaţă prin circulaţia ascendentă la nivelul rădăcinilor.
Sunt perioade, uneori destul de lungi când datorită căldurilor şi vânturilor, rezerva de
apă din sol să se epuizeze astfel ca plantele să sufere de secetă. Condiţiile favorabile de sol şi
relief explică predominantul caracter cerealier al regiunii.
Solurile din județ pot fi grupate în soluri zonale, care acoperă spațiile interfluviale, și
soluri azonale, care acoperă luncile joase formate din aluviuni recente. Tipurile de sol
prezente în această zona sunt: Protisolurile și Cernisolurile.

3.3. Caracterizarea fizică a solurilor

Terasa joasa (denumita si Terasa Calarasi), cu o altitudine absoluta de 20-22 m, are o

extensie mai mare, dezvoltându-se de la V de Ciocanesti, pâna la Jegalia.
Lunca Dunarii are o dezvoltare mai mare pe partea stânga, având o latime de circa 5
km. În sectorul vestic, la V de Calarasi ea devine din ce în ce mai larga, latimea ei depasind
10 km. În unele locuri aspectul morfologic al luncii este completat de o serie de grinduri,
lacuri si privaluri.
La N si V de Dunare se extinde regiunea de câmpie, cunoscuta sub denumirea de
„Câmpia Baraganului”.

19
 Malul bratului Borcea in zona obiectivului este amenajat cu lucrari de aparare
(consolidare) impotriva fenomenelor de eroziune generate de curentii naturali si de curentii
produsi de navigatie si scurgerea gheturilor.

20
 CAPITOLUL IV
REZULTATE OBŢINUTE

4.1. Bonitarea terenurilor pentru arabil

Cunoaşterea naturii şi intensităţii factorilor limitativi ai producţiei agricole este absolut
oportună în situaţia în care se ia decizia diminuării ori eliminăririi efectelor negative ale
acestora.
Prin bonitare se stabileşte valoarea calitativă, relativă a unui teren agricol, respectiv gradul de
favorabilitate pentru anumite folosinţe agricole.
În ansamblul său bonitarea terenurilor agricole realizează cunoaşterea aprofundată a
condiţiilor de creştere a plantelor, precum şi determinarea gradului de favorabilitate a acestor
condiţii pentru diferite folosinţe şi culturi prin intermediul unui sistem de indicatori tehnici şi
note de bonitare.
Pentru calculul notelor de bonitare din multitudinea condiţiilor de mediu care caracterizează
fiecare unitate de teren (U.T.) respectiv T.E.O. – în cazul de faţă UT-urile corespund US-urilor
- s-au ales numai cele considerate mai importante, mai uşor şi mai precis măsurabile şi
anume:
-temperatura medie anuală (valori corectate)
-precipitaţii medii anuale (valori corectate)
-gradul de gleizare
-gradul de pseudogleizare (stagnogleizare)
-gradul de salinizare şi/sau alcalizare(sodizare)
-poluarea solului
-panta terenului
-alunecări teren
-adâncimea apei freatice
-inundabilitatea
-porozitatea totală (în orizontul restrictiv)
-continutul de CaCO3 (0 – 50 cm)
-reacţia solului (0 – 20 cm)
-volumul edafic util
-rezerva de humus (0 – 50 cm)
-excesul de umiditate de suprafaţă

21
Fiecare dintre indicatorii prezentaţi participă la stabilirea notei de bonitare printr-un coeficient
de bonitare care variază între 0 şi 1, după cum însuşirea respectivă este total
nefavorabilă(limitativă) sau optimă pentru exigenţele unei culturi agricole, folosinţă, etc…
Precizăm că nota de bonitare naturală pentru categoria de folosinţă păşuni şi fâneţe, rezultă
din produsul celor 17 indicatori (pentru categoria de folosinţă respectivă) enumeraţi anterior
înmulţit cu 100 - (Conform ordinului 278/2011 al M.A.D.R.).
Gruparea terenurilor agricole pe clase de calitate (fertilitate) pe baza notelor de bonitare se
face prin gruparea a două câte două a claselor de favorabilitate, cu semnificaţia fiecărei clase
în parte, după cum urmează:

CLASE DE FAVORABILITATE CLASE DE CALITATE Interpretare

I 91 – 100 I Terenuri de calitate
puncte 81 – 100 puncte (fertilitate) foarte
II 81 – 90 bună
puncte
III 71 – 80 II Terenuri de calitate
puncte 61 – 80 puncte (fertilitate) mijlocie
IV 61 – 70
puncte
V 51 – 60 III Terenuri de calitate
puncte 41 – 60 puncte (fertilitate) foarte
VI 41 – 50 slabă
puncte
VII 31 – 40 IV Terenuri de calitate
puncte 21 – 40 puncte (fertilitate) mijlocie
VIII 21 – 30
puncte
IX 11 – 20 V Terenuri de calitate
puncte 1 – 20 puncte (fertilitate) slabă
X 1 – 10
puncte

22
 4.2. Grupa terenului în clase de pretabilitate la irigații
...........................................................................................................................................
..........

Rezultatele obținute şi interpretarea acestora trebuie să reprezinte partea cea mai

consistentă a lucrării de disertație, în care sunt prezentate şi discutate rezultatele obţinute de
autor în urma propriilor cercetări, investigaţii sau studii. Din această parte vor fi selecţionate
cele mai importante şi reprezentative aspecte şi rezultate pentru a fi prezentate în faţa comisiei
în cadrul susţinerii publice. Această parte va cuprinde unul sau mai multe capitole, după cum
consideră autorul că este necesar.

23
 CONCLUZII

1. .........................................................
2. .........................................................
Concluziile reprezintă partea finală a lucrării de disertație, în care se prezintă în mod
sintetic cele mai importante rezultate obţinute, se evidenţiază valoarea lor teoretică şi practică,
gradul lor de originalitate.
Pe baza informaţiilor acumulate din literatura de specialitate, a rezultatelor obţinute în
urma cercetărilor/studiilor efectuate şi prezentate în cadrul lucrării de disertație şi pe baza
concluziilor formulate, autorul poate emite eventuale recomandări, care pot avea importanţă
aplicativă sau ştiinţifică.
Concluziile şi eventual recomandările trebuie să fie structurate pe 1-2 pagini.

24
 BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe P., 2009. Factorii de mediu ca mijloc de producţie. Editura Agro, Bucureşti.
2. Ionescu D., I. Popescu, 2008. Tehnici neconvenţionale de lucrare a solului. Editura
Agro, Bucureşti.
3. *** 2008, Date statistice privind suprafeţele cultivate cu cereale. Ministerul Agriculturii
şi Dezvoltării Rurale, Bucureşti.
4. http://www.madr.ro/

Bibliografia trebuie să cuprindă toate titlurile din literatura de specialitate folosite ca

bază de documentare, care trebuie să fie menţionate în limba în care au fost consultate (nu vor
fi traduse).

25
 ANEXA 1
Titlu anexă .............

Anexele (dacă este cazul) se ataşează la lucrarea de disertație după bibliografie şi

includ informaţii, documente, studii care vin în completarea lucrării de disertație (de exemplu,
modelul chestionarului utilizat în ancheta efectuată pentru elaborarea lucrării de disertație,
harta perimetrului studiat etc.) şi care sunt considerate necesare de către autor. Anexele se
numerotează, se denumesc fiecare în parte şi fiecare începe pe o pagină separată.

26
 Lucrarea de disertație are un număr de pagini cuprins între 20 și 40, în funcție de temă
şi de modul de abordare a acesteia.
Lucrarea de disertație trebuie să fie redactată cu diacritice, fără greşeli gramaticale și
într-un limbaj academic impersonal, caracteristic lucrărilor de cercetare.
Se recomandă evitarea abrevierilor de orice fel.

27