UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ din IAȘI

DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA

DISTANŢĂ

PROF. DR. Daniel BUCUR

GENIU RURAL I

CUPRINS

Cap.1. INTRODUCERE
Cap.2. NOŢIUNI DE HIDRAULICĂ
Cap.3. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE, HIDROGRAFIE ŞI HIDROMETRIE
Cap.4. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE
Cap.5. SISTEMUL DE IRIGAŢIE ŞI ELEMENTELE COMPONENTE
Cap.6. STABILIREA NECESARULUI DE APĂ DE IRIGAŢIE
Cap.7. SURSE DE APĂ ŞI CALITATEA APEI DE IRIGAŢIE
 CAP. 1. INTRODUCERE
CUPRINS

CAP.1. INTRODUCERE ................................................................................................. 2

1.1.OBIECTIVELE CAPITOLULUI ........................................................................... 3
1.2.OBIECTUL DISCIPLINEI, IMPORTANŢA ŞI DEZVOLTAREA
LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL ........................................................................... 3
1.3. CLASIFICAREA LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL ....................................... 5
1.4. TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ALE LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL .. 6
1.5. DEZVOLTAREA LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL PE PLAN MONDIAL ŞI
ÎN ROMÂNIA .............................................................................................................. 6
1.5.1. Istoricul lucrărilor de geniu rural pe plan mondial ........................................ 6
1.5.2. Dezvoltarea lucrărilor de geniu rural ............................................................. 7
ÎN ROMÂNIA ................................................................................................................. 7

1.5.3. Potenţialul lucrărilor de geniu rural în ţara noastră...................................... 8

1.6. DOCUMENTAŢII ŞI CONCEPTE NOI ÎN PROIECTAREA, EXECUTAREA
ŞI EXPLOATAREA LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL .................................. 9
1.6.1. Concepţii noi de proiectare, execuţie şi exploatare a lucrărilor
de geniu rural ................................................................................................ 14
1.7. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE ...................................................................... 15
1.8. TESTE DE AUTOEVALUARE .......................................................................... 16
1.9. REZUMAT .......................................................................................................... 17
1.10. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 19

INTRODUCERE

În această parte a cursului se prezintă obiectul și trăsăturile lucrărilor de geniu

rural. Pe fondul evidențierii importanţei şi dezvoltării acestor categorii de lucrări pe plan
mondial şi în ţara noastră se arată conceptele noi de proiectare, execuție şi exploatare a
lucrărilor de geniu rural.
La sfârşitul capitolului se găsesc întrebări recapitulative, teste de evaluare, un
rezumat şi bibliografia.

2
 1.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

La sfârşitul parcurgerii acestui capitol vei fi capabil:

- să descrii obiectivele şi rolul lucrărilor de geniu rural
- să clasifici lucrările de geniu rural
- să enumeri trăsăturile caracteristice lucrărilor de geniu rural
- să caracterizezi dezvoltarea lucrărilor de geniu rural pe plan mondial şi în ţara noastră
- să elaborezi documentaţiilor tehnice necesare realizării obiectivelor de investiţii
-să enumeri noile concepţii pentru creșterea eficienţei lucrărilor de geniu rural

Durata medie de studiu individual - 1.5 ore

1.2. OBIECTUL DISCIPLINEI, IMPORTANŢA ŞI DEZVOLTAREA

LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL

Obiectul disciplinei îl constituie prezentarea lucrărilor hidrotehnice și de tehnică

agricolă care au ca scop punerea în valoare a capacităţii de producţie a terenurilor
agricole, ridicarea fertilităţii solurilor slab productive, darea în producţia agricolă a
unor suprafeţe cât mai mari de terenuri neproductive, prevenirea şi combaterea unor
fenomene naturale care influenţează negativ producţia agricolă.
În cadrul cursului se vor dezbate elementele de proiectare, executare şi
exploatare a lucrărilor de irigaţii, desecare-drenaj şi combaterea eroziunii solului. Se
pune un accent deosebit pe prezentarea problemelor de exploatare agricolă şi
hidroameliorativă a amenajărilor de irigaţii, desecări şi combatere a eroziunii solului,
deoarece de exploatarea raţională a acestor lucrări depinde realizarea scopului final al
investiţiilor mari aferente acestora, realizarea unor producţii agricole mari şi stabile
indiferent de caracterul aleatoriu al factorilor climatici.
Specialiştii care asigură exploatarea agricolă şi hidroameliorativa a lucrărilor de
geniu rural trebuie să posede cunoştinţe de proiectare şi execuţie, nu numai de
exploatare, deoarece exploatarea raţională presupune cunoaşterea modului de proiectare
şi executare a lucrărilor, respectarea soluţiilor din proiect şi chiar participarea, în
perioada de exploatare, la modernizarea amenajărilor.

3
 Inginerii agronomi, care îşi desfăşoară activitatea în exploatațiile agricole
trebuie să fie pregătiţi pentru a elabora proiecte şi a executa amenajări locale de irigaţii,
desecări şi respectiv, de prevenire și combatere a eroziunii solului.
Succesul lucrărilor de exploatare este asigurat numai în condiţiile în care se
realizează o corelaţie între exploatarea agricolă şi hidroameliorativă, fapt care impune o
colaborare între inginerii agronomi şi cei de geniu rural.
Printr-o exploatare raţională, atât agricolă cât şi hidrotehnică a amenajărilor cu
lucrări de geniu rural, se va asigura atât sporirea producţiei agricole şi ridicarea
fertilităţii solurilor cât şi folosirea raţională a principalelor bogăţii ale ţării - pământul şi
apa - prin reducerea pierderilor de apă, înlăturarea efectelor secundare ale acestora
(salinizarea şi/sau înmlăştinarea solurilor), reducerea consumului de energie,
diminuarea suprafețelor scoase din cultură, prelungirea duratei fizice de funcţionare a
lucrărilor (SAVU, 2005).
În tratarea problemelor, se va pune un accent deosebit pe modul de stabilire şi
aplicare a regimului de irigare a culturilor, determinarea elementelor tehnice ale
udărilor aplicate prin aspersiune, scurgere la suprafaţă, submersiune, picurare, precum
și pe ansamblul măsurilor agrotehnice şi hidroameliorative de prevenire şi combatere a
excesului de umiditate şi a eroziunii solului pe terenurile agricole.
Practica în domeniu a demonstrat că exploatarea neraţională a amenajărilor de
irigaţii, prin aplicarea udărilor fără a se ţine seama de relaţiile sol-apă-plantă, de
evoluţia însușirilor solurilor şi a condiţiilor hidrogeologice, a dus la degradarea a
milioane de hectare de terenuri fertile, și respectiv la dispariția unor civilizaţii
înfloritoare (SAVU, 2005).
S-a evidenţiat, de asemenea, rolul deosebit al lucrărilor de desecare - drenaj,
precum şi cel al lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii solului în sporirea
producţiei agricole pe terenurile cu exces de umiditate şi respectiv erodate, în luarea în
cultură a unor terenuri neproductive sau slab productive.
Prin lucrările de geniu se asigură:
- reglarea regimul apei de suprafaţă şi adâncime pentru crearea condiţiilor
favorabile dezvoltării plantelor cultivate;
- punerea în valoare a terenurile degradate;
- ridicarea fertilităţii solurilor slab productive;
- redarea în circuitul agricol şi silvic a unor suprafeţe cât mai mari de teren
neproductiv;
- combat efectelor unor fenomene naturale care influențează negativ recoltele;

4
 - sporirea producţiei agricole întrucât prin irigarea culturilor producţia creşte nu
numai ca urmare a reglării regimului de umiditate din sol ci şi prin faptul că prin irigare
se asigură valorificarea superioară a îngrăşămintelor și a însușirilor soiurilor şi
hibrizilor mai productivi. În plus, se creează condițiile favorabile cultivării pe aceeaşi
suprafaţă de teren a 2 - 3 culturi într-un an.
Lucrările de hidroamelioraţii (irigaţii, desecări, îndiguiri etc) care asigură
regularizarea regimului apei - de la suprafaţa terenului, din sol şi din subsol - pentru
crearea condiţiilor favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor agricole şi exploatării
eficiente a terenurilor, se constituie într-un factor generator de primă mărime al
producţiei agricole, al restructurării şi organizării folosinţelor de teren.
Lucrările se execută în complex şi faţă de cele obişnuite se execută obligatoriu
pe bază de proiect. (SAVU, 2005)

1.3. CLASIFICAREA LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL

Prin amenajări de geniu rural se înţelege ansamblul de lucrări tehnice (îndeosebi

hidrotehnice) şi biologice, cu efect de lungă durată, prin care se pun în valoare
suprafeţele cu soluri neproductive sau se ridică productivitatea unor terenuri cu soluri
slab productive.
Înlăturarea efectelor negative ale secetei, excesului de umiditate şi eroziunii
solului se realizează prin amenajarea terenurilor agricole afectate, cu lucrări de geniu
rural:
- irigaţii;
- desecări;
- drenaje;
- îndiguiri;
- combaterea eroziunii solului;
- regularizarea cursurilor de apă etc.
Lucrările de geniu rural - împreună cu măsurile şi lucrările agrofitotehnice
aplicate raţional - contribuie la exploatarea durabilă a terenurilor agricole, asigurarea
hranei populaţiei şi protecţia mediului natural prin:
- creşterea şi stabilizarea recoltelor în zonele secetoase;
- sporirea surselor de apă pentru populaţia rurală, piscicultură etc;
- apărarea împotriva inundaţiilor;
- eliminarea excesului de apă de pe terenurile depresionare;

5
 - reducerea eroziunii solului pe terenurile înclinate şi a torenţialităţii pe
reţeaua hidrografică;
- ameliorarea şi înfrumuseţarea peisajului geografic local.
O bună parte din terenurile agricole afectate de factori limitativi au nevoie de
două sau mai multe tipuri de lucrări ameliorative. De exemplu, luncile râurilor reclamă,
pentru a putea fi folosite la valoarea potenţială, lucrări de apărare împotriva inundaţiilor,
de desecare-drenaj, de irigare şi uneori şi de desalinizare.

1.4. TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ALE LUCRĂRILOR DE GENIU

RURAL

Comparativ cu lucrările agricole curente, amenajările de geniu rural prezintă

unele particularităţi:
 se realizează, de regulă, pe unităţi naturale (bazin hidrografic, versant,
luncă etc) cuprinzând, în majoritatea cazurilor, mai multe exploataţii agricole;
 se execută pentru o durată de funcţionare de mai mulţi ani, fapt pentru care
trebuie să satisfacă o gamă largă de variaţie a parametrilor factorilor naturali şi a
exigenţelor comunităţilor umane;
 implică investiţii specifice mari care se amortizează în 5 - 10 ani, din
sporurile de recoltă pe unitatea de suprafaţă amenajată;
 au caracter complex, întrucât sunt dependente de o mulţime de factori
naturali şi de factorul antropic, din care cauză specialiştii care proiectează, execută şi
întreţin astfel de lucrări trebuie să cunoască bine relaţiile sol - apă - plantă - climă,
stăpânind noţiunile de hidraulică, hidrologie, hidrografie, hidrogeologie şi hidrometrie
precum şi pe cele de topografie, pedologie, agrometeorologie etc;
 prezintă o evoluţie rapidă a concepţiei de amenajare, în concordanţă cu
progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea economică socială.

1.5. DEZVOLTAREA LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL PE PLAN

MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA

1.5.1. Istoricul lucrărilor de geniu rural pe plan mondial

Lucrările de geniu rural sunt tot aşa de vechi ca şi agricultura.

6
 Dezvoltarea comunităţilor umane şi a agriculturii în luncile unor fluvii (Nil,
Tigru, Eufrat, Gange etc) expuse atât inundaţiilor cât şi secetei, a determinat necesitatea
unor lucrări, fie de apărare împotriva apelor mari, fie de irigaţii pentru completarea
umidităţii solului la nivelul cerinţelor de apă ale plantelor cultivate.
În China şi Mesopotamia se foloseau irigaţiile cu aproximativ 5000 de ani î.C. şi
puţin mai târziu, în India, Egipt şi Asia Centrală. Dacă înflorirea civilizaţiilor antice
(egipteană, babiloniană, indiană, incaşă, cartagineză etc) a fost condiţionată de
dezvoltarea irigaţiilor, declinul şi dispariţia acestora s-au datorat, în mare măsură,
degradării terenurilor irigate prin salinizare şi înmlăştinare secundare - consecinţă a
cunoştinţelor insuficiente privind interrelaţiile sol - apă - plantă - climă.
Apariţia şi dezvoltarea lucrărilor de geniu rural în Europa a fost marcată de
lea
îndiguiri şi desecări, executate, începând din secolul al XIII , în Olanda şi Delta
Rinului.
După declinul lucrărilor hidroameliorative în epoca feudală, la începutul
secolului al XVIII lea în Italia se îndiguiesc Padul şi Adigele, se pun bazele îndiguirilor
de la Dunăre şi Tisa şi se elimină excesul de umiditate de pe câteva sute de mii de
hectare.
Un ritm rapid s-a înregistrat în creşterea suprafeţelor amenajate pentru irigaţii
care, de la 8 mil ha, existente la sfârşitul secolului al XVIII lea, au ajuns peste un secol,
la 40 mil ha iar în 1978, depăşeau 265 mil ha.
Lucrările pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului au constituit o
preocupare susţinută în toate ţările Europei cu agricultura avansată.

1.5.2. Dezvoltarea lucrărilor de geniu rural

în România

În România primele amenajări de geniu rural au apărut ca lucrări derivate din

activităţile cu caracter strategic, de consolidare statală şi de afirmare pe plan comercial
a formaţiunilor geto-dacice şi daco-romane.
Secolele XVII - XVIII au marcat extinderea şi diversificarea lucrărilor de geniu
rural în toate ţinuturile româneşti.
În secolul XIX s-au executat, mai ales, lucrări de regularizare a albiilor unor
râuri şi de eliminare a excesului de apă (îndiguirea Mureşului, Timişului, Bârzavei,
regularizarea Crişurilor, îndiguirea şi desecarea Câmpiei Crişanei, primele îndiguiri în
Lunca şi Delta Dunării etc).

7
 Spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, o pleiadă de oameni de
ştiinţă şi ingineri iluştri s-au evidenţiat în activitatea pentru extinderea amenajărilor de
geniu rural în România: Ion Ionescu de la Brad (1819 - 1891), P. S. Aurelian (1833 -
1909), Anghel Saligny (1854 - 1925), Alexandru Davidescu (1858 - 1937), Gheorghe
Ionescu Şişeşti (1885 - 1967), Cezar Nicolau (1925 - 1981), Constantin Haret (1919 -
1997) ş. a.
Preocupările acestor eminenţi savanţi sunt continuate, diversificate şi dezvoltate
de specialişti de marcă, încă în activitate, din învăţământul superior, cercetarea
ştiinţifică şi unităţile de proiectare, execuţie şi exploatare a lucrărilor de geniu rural.

1.5.3. Potenţialul lucrărilor de geniu rural în ţara noastră

Importanţa şi necesitatea amenajării cu lucrări de geniu rural a teritoriului

agricol al României rezidă în faptul că din suprafaţa totală a țării de 23,839 mil ha,
terenul agricol reprezintă aproape 15 mil ha ( 62 %). Diversitatea condiţiilor fizico-
geografice şi variabilitatea în timp a elementelor climatice, hidrologice şi
hidrogeologice favorizează periodic, pe aproximativ 70 % din suprafaţa agricolă,
diminuarea sau compromiterea recoltelor agricole, prin acţiunea separată sau combinată
a deficitului de umiditate, a excesului de apă, a eroziunii solului şi a altor procese.

1.5.3.1. Terenuri interesate la irigaţii

Seceta afectează toate regiunile de câmpie ale ţării din Dobrogea, Moldova,
Muntenia şi Oltenia şi în unii ani chiar şi din Transilvania. Statisticile arată că o secetă
de mari proporţii se înregistrează o dată la circa 14 ani.
Pe baza studiilor efectuate, s-a stabilit un potenţial tehnic irigabil de 7,3 mii. ha
ceea ce reprezintă aproximativ 50% din suprafaţa agricolă a ţării.
Din suprafaţa de 7,3 mii. ha, pe circa 2 mii. ha amenajarea terenului necesită
investiţii foarte mari, care nu se justifică din punct de vedere economic, de aceea se
consideră că se pot iriga circa 5,3 mii. hectare, reprezentând 35% din suprafaţa agricolă
şi aproape 50% din cea arabilă,
Irigaţiile se impun mai ales Câmpia Română (inclusiv terasele şi Lunca
Dunării); Podişul Dobrogei, Podişul Moldovei, Câmpia de Vest şi Banat şi unele zone
din Podişul Transilvaniei.
În ceea ce priveşte sursa de apă, circa 2,5 mii. ha pot fi irigate cu apă din
Dunăre, iar 2,8 mii. ha cu apa din râurile interioare, în regim regularizat.
8
 1.5.3.2. Terenuri interesate la lucrări de îndiguire şi desecare

Suprafeţele agricole cu exces temporar de umiditate cauzat fie de precipitaţii, fie

de apa freatică cu nivel ridicat sau de infiltraţii din râuri însumează circa 5,5 mii. ha. La
acestea se adaugă circa 1,6 mii. ha terenuri agricole cu pericol de ridicare a nivelului
apei freatice. Excesul de umiditate se manifestă puternic pe 1,3 mii. ha.
Pe circa 3 mii. ha sunt necesare lucrări hidrotehnice de ameliorare: desecări,
drenaje, îndiguiri, amenajări de albii. Pe restul suprafeţei cu, exces de umiditate sunt
necesare măsuri mai simple cu caracter agroameliorativ: nivelări, modelări,
îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi hidrofizice ale solurilor prin lucrări de afânare,
subsolaje, amendare.
Cele mai mari suprafeţe interesate la lucrări de combaterea excesului de
umiditate se găsesc răspândite î n : Lunca şi Delta Dunării, Câmpia de Vest, luncile
râurilor interioare din Câmpia Dunării şi bazinul superior al Oltului, zona cu crovuri
din Câmpia Munteniei.

1.5.3.3. Terenuri interesate la lucrări de combatere a eroziunii solului

Aproape 50% din teritoriul agricol al ţării noastre este situat pe terenuri în pantă
(7,3 mii. ha). Pe aceste terenuri eroziunea se află în diferite grade de intensitate, de la
eroziune slabă sau neapreciabilă la excesivă.
Pe terenurile agricole eroziunea se manifestă pe circa 5,3 mii. ha din care pe 1,2
mii. ha situate pe versanţii cu pante mari se manifestă puternic.
Teritoriile cele mai puternic afectate de eroziune sunt răspândite î n : Podişul
central moldovenesc (zonele din jurul localităţilor Negreşti, Vaslui, Bârlad, Adjud,
Bujoru); Nordul Moldovei (în jurul localităţilor Dorohoi, Botoșani); Zona de curbură a
Carpaţilor (Panciu, Focşani, Rm. Sărat, Buzău, Mizil); Podişul Mehedinţi şi parţial
platforma Strehaia şi a Olteniei; Podişul Transilvaniei (Dej, Gherla, Zalău, Luduş,
Rupea, Mediaş, inclusiv (dealurile Lăpuşului).

1.6. DOCUMENTAŢII ŞI CONCEPTE NOI ÎN PROIECTAREA,

EXECUTAREA ŞI EXPLOATAREA LUCRĂRILOR DE GENIU RURAL

Elaborarea documentaţiilor tehnice necesare realizării obiectivelor de investiţii

se face pe baza unor studii complexe tehnice şi economice. Studiile trebuie să cuprindă
toate datele necesare stabilirii oportunităţii lucrărilor de geniu rural, să permită
9
fundamentarea soluţiilor preconizate atât din punct de vedere tehnic cât şi social-
economic.
În conformitate cu reglementările actuale, realizarea obiectivelor de investiţii se
face pe baza următoarelor documentaţii:
- studiu tehnico-economic (STE);
- proiect de execuţie (PE);
- detalii şi desene de execuţie (DDE).
Studiul tehnico-economic trebuie să cuprindă următoarele elemente cu privire
la obiectivul de investiţii:
1) amplasamentul obiectivului de investiţii;
2) capacităţile de producţie (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului);
3) necesitatea şi oportunitatea investiţiei;
4) date program (titularul de investiţii, comanda nr. ..., contract nr. ...);
5) documentaţii elaborate şi în curs de elaborare în zonă (cele care au legătură cu
obiectivul de investiţii);
6) amenajări de geniu rural, gospodărirea apelor şi hidroenergetice existente (cele
care au legătură cu obiectivul de investiţii);
7) concluzii asupra studiilor de teren (relief, pedologice, hidrogeologice, climatice,
geotehnice, hidrologice, ecologice);
8) raionarea şi prognoza pedoameliorativă;
9) concluzii asupra cadrului social-economic (beneficiari; fondul funciar actual şi
de perspectivă; balanţa folosinţelor; efectele condiţiilor naturale asupra
producţiilor agricole, pagube, forţe de muncă);
10) corelarea obiectivului de investiţii cu amenajările existente şi de perspectivă
privind gospodărirea apelor, hidroenergia;
11) propuneri de lucrări:
a) scheme hidrotehnice:
- variante analizate pentru aducţiunea apei; evacuarea apei, amenajarea
antierozională
- varianta propusă (funcţie de valoarea de investiţii, volume de lucrări, consumuri
de materiale şi energie, suprafeţe ocupate cu lucrări);
b) amenajarea interioară, cu prezentarea elementelor de inginerie tehnologică pe
capacităţi:
- variante analizate (scheme tehnologice);

10
 - varianta propusă (funcţie de valoarea de investiţii, volume de lucrări, consumuri
de materiale şi energie, suprafeţe ocupate cu lucrări. Influenţa asupra mediului
înconjurător şi a exploatării);
c) lista proiectelor tip;
d) tabel centralizator cuprinzând elemente şi criterii pe variante, care justifică
variantele propuse pe capacităţi;
12) reţeaua de drumuri;
13) alimentarea cu energie electrică;
14) lucrări de întreţinere şi exploatare;
15) dezafectări de fonduri fixe, demolări, exproprieri şi modul de utilizare a unor
obiecte;
16) organizarea teritoriului;
17) măsuri pentru protecţia muncii, prevenirea incendiilor şi protecţia mediului
înconjurător;
18) terenuri agricole şi silvice ocupate de lucrări (definitiv - ha, temporar - ha) şi
terenuri neagricole aduse în producţia agricolă şi silvică;
19) investiţii conexe şi colaterale (enumerare, titulari de investiţii, eşalonare);
20) importuri pentru realizarea investiţiei;
21) modul cum s-au respectat recomandările şi condiţiile din avize şi acorduri;
22) concluzii şi recomandări pentru proiectul de execuţie;
23) evaluarea lucrărilor;
24) centralizatorul volumelor pentru principalele lucrări, consumuri de materiale şi
energie;
25) lista principalilor indicatori tehnico-economici;
26) piese desenate:
- plan de ansamblu scara 1:25 000 - 1:100 000;
- plan cu raionarea pedoameliorativă scara 1:10 000 - 1:25 000;
- planuri cu propuneri de lucrări - pe variante, scara 1:10 000 - 1:25 000 ;
- profiluri longitudinale şi transversale prin principalele lucrări;
- planuri pentru principalele categorii de soluţii unicat;
- plan cu traseele LEA, conducte de gaze şi petrol, instalaţii PECO, linii de
telecomunicaţii, confirmate de către beneficiarii acestora.
Complexitatea şi amplasarea lucrărilor de geniu rural impun ca, în vederea
optimizării soluţiilor, să se analizeze mai multe variante de schemă hidrotehnică, de
amenajare şi de soluţii constructive, care vor fi indicate în studiul tehnico-economic.

11
 După aprobarea studiului tehnico-economic şi a listelor de investiţii se trece la
definitivarea, proiectului de execuţie şi la încheierea contractelor de livrare a utilajelor
tipizate din ţară şi străinătate.
Proiectul de execuţie aprobat reprezintă documentaţia tehnico-economică pe
baza căreia se asigură în condiţiile legii:
- încheierea contractelor de execuţie a lucrărilor de construcţii montaj, a
contractelor de livrare a utilajelor şi materialelor din ţară şi străinătate;
- deschiderea finanţării investiţiei şi începerea execuţiei lucrărilor de construcţii-
montaj ;
Proiectul de execuţie trebuie să cuprindă detalierea următoarelor grupe de
probleme:
- capacităţile de producţie; etapele de punere în funcţiune;
- amplasament, încadrarea în zonă, beneficiar, proiectant general, antreprenor
general, antreprenori de specialitate, furnizor general de utilaje;
- utilaje, instalaţii şi echipamentele tehnologice necesare, modul de asigurare a
acestora ;
- soluţii pentru valorificarea resurselor energetice secundare; bilanţurile
energetice;
- utilităţi necesare: consumuri specifice şi consumuri totale, mod de asigurare;
precizarea lucrărilor conexe în zonă;
- transportul tehnologic al materiilor prime, materialelor, pieselor,
semifabricatelor şi produselor finite şi indicii de mecanizare în transportul şi
manipularea acestora;
- organizarea depozitării;
- organizarea producţiei şi a muncii; norme de muncă; măsuri privind asigurarea
şi pregătirea forţei de muncă;
- planul general al obiectivului, detalierea şi fundamentarea soluţiilor adoptate ;
amplasarea acestora; gradul de ocupare a terenului;
- soluţii pentru evitarea sau limitarea la strictul necesar a demolărilor,
dezafectărilor, exproprierilor sau scoaterilor de terenuri din producţia vegetală
agricolă sau forestieră;
- precizarea proiectelor tip pe baza cărora se realizează obiectele componente ale
investiţiei şi soluţiile de adaptare ale acestora în teren; soluţiile constructive
pentru obiectele unicate (planuri şi secţiuni cu dimensiunile principalelor
elemente de rezistenţă, cu specificarea materialelor folosite;
- consumul principalelor materiale de construcţii, instalaţii şi montaj pe obiectiv;
12
 - programul de urmărire a comportării în timp a construcţiilor, pentru obiectele
stabilite prin studiul tehnico-economic, cuprinzând metodele şi tehnicile
utilizate, mijloacele necesare, graficul calendaristic de efectuare a
determinărilor;
- proiectul de organizare a şantierului, cu precizarea lucrărilor şi cheltuielilor strict
necesare; cooperarea cu unităţile din zonă;
- devizul general al obiectului de investiţii elaborat pe bază de preţuri de deviz
(din proiectele tip) sau pe bază de indici;
- indicatorii tehnico-economici ai obiectivului, compararea acestora cu studiul
tehnico-economic cu prevederile planului şi cu indicatorii realizaţi sau aprobaţi
la unităţile similare cu cele mai bune rezultate din ţară.
Proiectul de execuţie este însoţit de graficele de: eşalonare a investiţiei, livrarea
utilajelor; asigurare a forţei de muncă; realizare a indicatorilor tehnico-economici,
precum şi de acordurile cerute de legislaţia în vigoare.
Detaliile şi devizele de execuţie pe obiecte se elaborează pentru adaptarea la
teren a proiectelor tip şi pentru obiecte unicate prevăzute în studiul tehnico-economic în
strictă concordanţă cu soluţiile şi prevederile din proiectul de execuţie aprobat, lucrările
de construcţii montaj se execută pe baza proiectelor tip şi proiectelor de execuţie, cu
precizările din detaliile de execuţie şi se decontează pe baza devizelor de execuţie.
Detaliile şi devizele de execuţie se elaborează de unităţile de cercetare ştiinţifică,
inginerie tehnologică şi de proiectare şi se aprobă de beneficiarul de investiţii care
răspunde, împreună cu proiectantul, de respectarea prevederilor din proiectele de
execuţie aprobate.
Asigurarea proiectelor pentru investiţii. Beneficiarii au obligaţia să contracteze
elaborarea documentaţiilor tehnico-economice necesare realizării unui obiectiv de
investiţii cu o singură unitate de proiectare care va îndeplini funcţia de proiectant
general.
Proiectantul general este unitatea de cercetare ştiinţifică, inginerie tehnologică şi
de proiectare care are ca sarcină să asigure elaborarea tuturor documentaţiilor tehnico-
economice pe baza cărora se realizează un obiectiv de investiţii. Proiectantul general
răspunde de respectarea, potrivit legii, a soluţiilor tehnice şi economice prevăzute în
documentaţii, de urmărirea aplicării acestora până la realizarea indicatorilor aprobaţi,
precum şi de predarea documentaţiilor la termenele prevăzute în contractul economic
încheiat cu beneficiarul investiţiei.
Avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnico-economice. Studiile tehnico-
economice şi proiectele de execuţie se analizează în consiliile sau comisiile tehnico-
13
economice, se dezbat şi se însuşesc de consiliile de conducere fi ale ministerelor şi
celorlalte organe centrale, conform competenţelor.
Realizarea investiţiilor. Trecerea la realizarea oricărei investiţii se face numai
dacă aceasta este prevăzută în plan, are asigurate documentaţiile de execuţie, utilajele
tehnologice şi toate celelalte condiţii necesare realizării şi punerii în funcţiune la
termenele planificate, inclusiv aprobările pentru demolări sau dezafectări de fonduri
fixe.

1.6.1. Concepţii noi de proiectare, execuţie şi exploatare a lucrărilor de

geniu rural

Odată cu dezvoltarea lucrărilor de irigaţii într-un ritm înalt s-au perfecţionat

continuu concepţiile de proiectare, executare şi exploatare a amenajărilor
hidroameliorative.
Elaborarea noilor concepţii s-a făcut pornind de la necesitatea sporirii eficienţei
acestor lucrări prin:
- folosirea integrală cu eficienţă ridicată a fondului funciar din perimetrele
ameliorate;
- micşorarea suprafeţelor ocupate cu lucrări (canale, construcţii hidrotehnice);
- reducerea consumului de apă în condiţiile obţinerii de producţii mari şi stabile, a
consumurilor de materiale şi energie;
- diminuarea investiţiilor specifice;
- corelarea lucrărilor de geniu rural cu cele de gospodărirea apelor şi mediului
înconjurător cu sistematizarea şi organizarea teritoriului, cu procesele de
organizare a producţiei agricole;
- menţinerea echilibrului între factorii ecologici;
- crearea de condiţii optime pentru aplicarea celor mai eficiente metode de
distribuirea apei în sistem şi la plante, ţinând seama de necesitatea satisfacerii
tuturor beneficiarilor de stat şi particulari.
Pentru realizarea obiectivelor prezentate, s-a trecut de la proiectarea şi
executarea separată a amenajărilor pentru irigaţii, desecări şi combaterea eroziunii
solului, la proiectarea de amenajări hidroameliorative complexe, cu funcţii multiple,
prin care se rezolvă în mod unitar atât combaterea deficitului de umiditate prin irigaţii, a
excesului de apă prin desecări - drenaj, a fenomenelor de degradare a solului prin lucrări
de combaterea eroziunii solului, ameliorarea solurilor salinizate, a nisipurilor, a solurilor
acide.

14
 În unele situaţii favorabile anumite staţii de pompare amplasate pe văi naturale
prevăzute cu acumulări sunt concepute în complex cu centralele hidroenergetice,
funcţionând alternativ pentru pompare sau turbinare în funcţie de bilanţul hidric al văii.
În ultima perioadă, în cadrul marilor amenajări hidroameliorative se prevede
realizarea de acumulări pentru redistribuirea în timp a volumelor de apă precum şi
realizarea a numeroase derivaţii interbazinale.
Noile amenajări pentru irigaţii se mai caracterizează prin:
- generalizarea lucrărilor de prevenire şi combatere a pierderilor de apă,
- folosirea sistemului cu recircularea apei,
- automatizarea sistemelor de irigaţii, a promovării amenajării bivalente,
- branşarea reţelelor de conducte din cadrul ploturilor de irigaţie la conductele de
refulare a staţiilor de repompare, eliminând unele staţii de pompare de punere
sub presiune,
- prevederea de hidranţi pe conductele de transport,
- utilizarea de antene lungi, dimensionate telescopic.
Prin generalizarea noilor concepţii în cadrul amenajărilor hidroameliorative se
realizează o folosire mai raţională a fondului funciar şi a apei, se reduce suprafaţa
scoasă din cultură, se reduce numărul de construcţii hidrotehnice, se micşorează
investiţia specifică, se diminuează consumul de energie, se creează condiţii mai bune
pentru organizarea producţiei şi în final sporeşte eficienţa economică a lucrărilor de
irigaţii, desecări şi combaterea eroziunii solului.

1.7. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Cum se clasifica lucrările de geniu rural?

.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Care este rolul lucrărilor de geniu rural?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Care sunt elementele studiului tehnico-economic din documentaţiile tehnice
necesare realizării obiectivelor de investiţii?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
15
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Care sunt trăsăturile caracteristice lucrărilor de geniu rural?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
5. Caracterizaţi dezvoltarea lucrărilor de geniu rural în ţara noastră.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
6. Care sunt noile concepţii necesare sporirii eficienţei lucrărilor de geniu rural?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

1.8. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care din următoarele trăsături nu sunt caracteristice lucrărilor de geniu rural?

a) durata mică de funcţionare
b) ritm rapid de realizare
c) caracter complex
2. Lucrările de geniu rural se clasifică astfel:
a) combaterea eroziunii solului de suprafaţă şi adâncime, drenajul şi desecarea
b) combaterea eroziunii solului de suprafaţă şi în adâncime şi lucrări de irigaţie
c) irigaţii, desecări, drenaje, îndiguiri, combaterea eroziunii solului, regularizarea
cursurilor de apă
3. Care sunt documentaţiile care stau la baza obiectivelor de investiţii:
a) studiul tehnico-economic, detaliile şi desenele de execuţie
b) proiectul de execuţie, avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnico-economice,
realizarea investiţiilor
c) studiul tehnico-economic, proiectul de execuție şi detaliile şi desenele de
execuţie
4. Prin ce se caracterizează noile concepte de proiectare, execuţie şi exploatare a
amenajărilor pentru irigaţii:
a) soluţii pentru valorificarea resurselor energetice secundare
b) generalizarea lucrărilor de prevenire şi combatere a pierderilor de apă

16
 c) reducerea consumului de apă
5. Procesul de eroziune a solului afectează în România suprafața de:
a) 5,3 mil. ha
b) 3,5 mil ha
c) 2,1 mil ha

1.9. REZUMAT

Obiectul disciplinei îl constituie prezentarea lucrărilor de tehnică agricolă care

au drept scop punerea în valoare a capacităţii de producţie a terenurilor agricole,
ridicarea fertilităţii solurilor slab productive, darea în producţia agricolă a unor
suprafeţe cât mai mari de terenuri neproductive, prevenirea şi combaterea unor
fenomene naturale care influenţează negativ producţia agricolă.
Prin intermediul lucrărilor de geniu rural se reglează regimul apei de suprafaţă
şi de adâncime pentru crearea condiţiilor optime de dezvoltare a plantelor cultivate; se
pun în valoare a terenurilor degradate; se asigură ridicarea fertilităţii solurilor slab
productive); se redau în circuitul agricol şi silvic suprafeţe de teren neproductiv; se
combat efectele fenomenelor naturale care influenţează negativ producţia; se
favorizează sporirea producţiei agricole şi intensivizarea agriculturii
Lucrările de geniu rural se împart în lucrări de irigaţii; desecări; drenaje;
îndiguiri; combaterea eroziunii solului; regularizarea cursurilor de apă etc
Lucrările de geniu rural se deosebesc fundamental de lucrările agricole
obişnuite prin câteva trăsături caracteristice.
Importanţa lucrărilor de geniu rural ca mijloc de sporire şi asigurare a producţiei
agricole, şi, uneori ca o condiţie necesară pentru obţinerea ei, a fost cunoscută din
timpuri îndepărtate.
În Europa s-au dezvoltat cu prioritate lucrările de îndiguiri şi desecări. Primele
îndiguiri s-au executat în Olanda, în Delta Rinului, în secolul XIII.
Suprafaţa amenajată pentru irigaţii a crescut pe glob într-un ritm din ce în ce
mai rapid. Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea în lume existau 8 mii. ha irigate,
pentru ca la sfârşitul secolului următor să se ajungă la 40 mii. ha, iar în 1989 la 265 mii.
ha prognozându-se pentru anul 2000 o suprafaţă irigată de 300 mii. ha.
Pentru multe ţări cu ritm rapid de creştere a populaţiei, irigaţia reprezintă în
prezent principalul mijloc care permite producţiei agricole să ţină pasul cu necesităţile
determinate de explozia demografică.

17
 Lipsa unor mărturii scrise nu permite stabilirea cu precizie a perioadelor în care
s-au executat primele lucrări de geniu rural. Din documente, rezultă că primele lucrări
de geniu rural au fost lucrări de desecare executate în anul 1211 în Ţara Bârsei, cu
ocazia înfiinţării comunelor Sânpetru, Prejmer şi Hăriuan. Această reţea de canale a
funcţionat în condiţii bune timp de peste 600 ani.
Îndiguiri şi desecări mai importante sunt: Insula Mare a Brăilei în suprafaţă de
72 000 ha, cu 7 sisteme de desecare, Borcea de Sus şi de Jos 59000 ha cu 7 sisteme de
desecare.
În ceea ce priveşte lucrările de irigaţii, primele amenajări s-au aplicat la cultura
legumelor, începând din secolul al XVII-lea. Prima orezărie s-a înfiinţat în perioada
1718-1723, la Ghiroda, lângă Timişoara. Între 1750-1850, în Muntenia şi Moldova au
fost executate mai multe canale de irigaţie şi de alimentare cu apă.
Preocupările pentru irigaţie a inginerilor români au dus la înfiinţarea, în 1911, a
Serviciului Îmbunătăţirilor Funciare, iar ing. Al. Davidescu este însărcinat cu studiul
problemei irigării Câmpiei Dunării.
Cercetările moderne cu privire la fenomenele de eroziune pe terenurile agricole,
cu privire la stabilirea metodelor de prevenire şi combatere, sunt strâns legate de
numele profesorului M. Moţoc, care timp de aproape 40 de ani a îndrumat permanent
acest sector de activitate implicându-se direct nu numai în cercetare ci şi în elaborarea
proiectelor, urmărirea comportării lucrărilor, elaborarea unor lucrări de sinteză.
Lucrările de combaterea eroziunii solului s-au dezvoltat într-un ritm susţinut în
ultima jumătate de secol, ajungându-se la 2,2 mii ha amenajate antierozional.
Proiectantul general este unitatea de cercetare ştiinţifică, inginerie tehnologică şi
de proiectare care are ca sarcină să asigure elaborarea tuturor documentaţiilor tehnico-
economice pe baza cărora se realizează un obiectiv de investiţii.
Elaborarea documentaţiilor tehnice necesare realizării obiectivelor de investiţii
se face pe baza unor studii complexe tehnice şi economice.
În conformitate cu reglementările actuale, realizarea obiectivelor de investiţii se
face pe baza următoarelor documentaţii: studiu tehnico-economic (STE); proiect de
execuţie (PE); detalii şi desene de execuţie (DDE).
Elaborarea noilor concepţii s-a făcut pornind de la necesitatea sporirii eficienţei
acestor lucrări
Prin generalizarea noilor concepţii în cadrul amenajărilor hidroameliorative se
realizează o folosire mai raţională a fondului funciar şi a apei, se reduce suprafaţa
scoasă din cultură, se reduce numărul de construcţii hidrotehnice, se micşorează
investiţia specifică, se diminuează consumul de energie, se creează condiţii mai bune
18
pentru organizarea producţiei şi în final sporeşte eficienţa economică a lucrărilor de
irigaţii, desecări şi combaterea eroziunii solului.

1.10. BIBLIOGRAFIE

1. Savu P., Bucur D., 2002 - Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol cu lucrări
de îmbunătăţiri funciare, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
2. Savu P., Bucur D., Jităreanu S. I., 2005 - Îmbunătăţiri funciare şi irigarea culturilor -
lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi

19
 CAP. 2. NOŢIUNI DE HIDRAULICĂ

CUPRINS

CAP. 2. NOŢIUNI DE HIDRAULICĂ .......................................................................... 20

2.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI......................................................................... 21
2.2. NOŢIUNI DE HIDROSTATICĂ ......................................................................... 21
2.2.1. Aplicaţii ale ecuaţiei fundamentale ale hidrostaticii .................................... 22
2.2.2. Legea fundamentală a hidrostaticii............................................................... 23
2.2.3. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii sub forma generală ............................ 24
2.3. NOŢIUNI DE HIDRODINAMICĂ ..................................................................... 25
2.3.1. Noţiuni de hidrodinamică .............................................................................. 25
2.3.2. Ecuaţia fundamentală a hidrodinamicii ........................................................ 26
2.3.3. Aplicaţii ale legilor hidrodinamicii ............................................................... 27
2.3.4. Aplicaţii ale hidrodinamicii........................................................................... 28
2.3.5. Construcţii folosite ca apometre ................................................................... 33
2.3.6. Calculul debitelor din conducte sub presiune ............................................... 35
2.4. PROBLEME DE REZOLVAT ............................................................................ 36
2.5. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE ...................................................................... 40
2.6. TESTE DE AUTOEVALUARE .......................................................................... 41
2.7. REZUMAT .......................................................................................................... 44
2.8. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 46

INTRODUCERE

Acest capitol prezintă legile și ecuaţiile fundamentale ale hidrostaticii și

hidrodinamicii şi aplicaţiile acestora. De asemenea, sunt prezentate și construcţiile
folosite ca apometre, dar se arată și cum se pot calcula debitele din conductele sub
presiune.
Capitolul se încheie cu prezentarea unei bibliografii și a unor teste de
autoevaluare și întrebări recapitulative din capitolul prezentat. Totodată cuprinde și
probleme de rezolvat pentru a înţelege mai bine materia și pentru fixarea cunoștințelor.

20
 2.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

La sfârșitul acestui capitol vei fi capabili:

- să defineşti hidrostatica şi hidrodinamica
- să descrii legea fundamentală a hidrostaticii
- să aplici ecuaţiile fundamentale ale hidrostaticii și hidrodinamicii
- să identifici noţiunile de hidrodinamică
- să defineşti un deversor
- să clasifici deversoarele
- să calculezi debitul
- să identifici construcţiile folosite ca apometre

Durata medie de studiu individual - 5 ore

2.2. NOŢIUNI DE HIDROSTATICĂ

HIDRAULICA: - Hidrostatică
- Hidrodinamică

Hidrostatica = știința care are ca obiect de studiu stările de echilibru (repaus) în

vederea deducerii legilor fundamentale cărora li se supun, precum şi pentru aplicarea
acestor legi în probleme de tehnică inginerească
- analizează forţele ce acţionează asupra unui lichid în repaus, scopul fiind
stabilirea presiunilor hidrostatice
- presiunea interioară rezultă din interacţiunea particulelor de lichid
- forţele interioare care acționează asupra unui lichid pe unitatea de suprafaţă se
numesc presiuni hidrostatice, exercitate atât în interiorul lichidului cât şi pe pereţii
vasului care îl conține.
Unităţi de măsură: kgF/cm2; kgF/m2 ;
Atmosfera fizică şi atmosfera tehnică determinate astfel:
1 atmteh = 1,0 kgF/cm2 ; 1 atmfiz = 1,033 kgF/cm2 ;

21
 2.2.1. Aplicaţii ale ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii

1. Determinarea forţei hidrostatice ce acţionează asupra unui perete plan. (a)

P = Vprismei
H  H H 2
Vprismei = Sb x b = b= b
2 2
H 2 b
P=
2

2.Determinarea forţei hidrostatice ce acţionează asupra unui perete plan înclinat.(c)

P = Vprismei
H  L
Vprismei = Sb x b = b
2
H H
sin    L 
L sin 
H
H 
sin   b  H  b
2
V p rismei 
2 2 sin 
H 2 b
P
2 sin L

3.Determinarea forţei hidrostatice ce acţionează asupra unei vane practicate într-un

perete plan vertical.(b)

P = Vprismei
(H 1  H 2 )  ( H 2  H 1 )
Vprismei = Sb x a = a =
2
 (H1  H 2 )
2 2

a
2

 ( H1  H 2 )
2 2
P= a
2

22
4.Determinarea forţei hidrostatice ce acţionează asupra unei vane practicate într-un
perete plan inclinat.(d)
P = Vprismei
(H 1  H 2 )  L
Vprismei = Sb x a = a
2
H H
sin   L
L sin 

(H 1  H 2 )  ( H 2  H 1 )
Vprismei = Sb x a = a =
2 sin 
 (H1  H 2 )
2 2

a
2 sin 
 (H1  H 2 )
2 2

P= a
2 sin 

1 atmteh = presiunea exercitată de o coloană de 10 m de apă înălţime la

temperatura de 4°C exercitată pe suprafaţa de 1cm2.
1 atmteh = 10 m.C.A.

Proprietăţi:
- este normală sau perpendiculară pe suprafaţa ce acţionează şi reprezintă un
efort de compresiune
- nu depinde de orientarea suprafeţei pe care acționează având aceeaşi valoare
după toate direcţiile
Forţa totală rezultă din suma tuturor presiunilor hidrostatice ce acţionează
asupra unei suprafeţe şi poartă denumirea de presiune hidrostatică.

2.2.2. Legea fundamentală a hidrostaticii

Presiunea hidrostatica din interiorul unui lichid incompresibil aflat în

echilibru în câmpul gravitaţional este egală cu presiunea atmosferică ce se exercită la
suprafaţa liberă a lichidului la care se adaugă produsul dintre greutatea specifică a
lichidului şi înălţimea faţă de suprafaţa liberă a apei.
Po + γz0 = γz + PM PM = Po + γz0 - γz
PM = Po + γ (zo - z) zo - z = h  PM = Po + γh
PM - presiunea absolută

23
Presiunea relativă se notează cu P şi are relaţia:
P = PM - Po  P = Po + γh - Po = γh  h = P/γ;
unde: h = înălţime piezometrică
Înălţimea piezometrică = înalţimea coloanei de lichid corespunzătoare înălţimii
hidrostatice.
Se măsoară cu tuburi gradimetrice, grădate în cm şi cu diametrul de 10 - 15
mm.
Presiunea se măsoară cu ajutorul manometrelor, iar depresiunea cu ajutorul
vacumetrelor.

Schemă pentru ilustrarea legii Schemă pentru demonstrarea

fundamentale a hidrostaticii
presiunii relative

2.2.3. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii sub forma generală

z + P/γ = constant
unde: z - înăltime de poziţie faţă de înălţimea de recepţie
P/γ - înălţime prezometrică
Înmulţind relaţia cu (m x g)  mgz + mg (P/γ) = constant
mgz - energie potenţială specifică de poziţie
mg (P/γ) - energie potenţială specifică de presiune

Proprietăţi
- presiunea hidrostatică creşte direct proporţional cu valoarea ei
- valoarea presiunii nu depinde de forma vasului ci numai de greutatea
specifică şi adâncimea faţă de nivelul liber al apei (paradoxul hidrostaticii)
24
 Principiul vaselor comunicante: la suprafeţe de egală presiune sau izobare
corespund aceleaşi înălţimi de poziţie.

2.3. NOŢIUNI DE HIDRODINAMICĂ

Hidrodinamica = ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării lichidelor, acestea sunt

considerate perfect omogene, incompresibile şi izotrope. Aceste caracteristici le au
lichidele ideale.
Lichidele reale: coeficienţii de corecţie; în vederea stabilirii relaţiilor dintre
presiunile şi vitezele lichidului în diferite condiţii de mişcare ale acestuia. Forţele de
coeziune fiind reduse la acţiunea unei forţe exterioare, diversele straturi de lichid capătă
mişcări relative unele faţă de altele rezultând curgerea lichidelor.
Curgerea lamelară: apar forţe de frecare şi vâscozitate ce se opun mişcării
respective şi care îngreunează studiul mişcării lichidelor.
Se acceptă următoarele simplificări; lichidul este perfect incompresibil, fără
vâscozitate, regimul de curgere este permanent.

2.3.1. Noţiuni de hidrodinamică

1. Linia de curent: reprezintă curba la care vitezele de la un moment dat sunt

tangente în fiecare punct; se face referire la o masa de fluid
2. Traiectoria reprezintă drumul parcurs de o particulă de lichid
3. Tubul de curent reprezintă suprafaţa tubulară formată din linii de curent ce
se sprijină pe o curba închisă.
4. Firul de curent: linia din interiorul unui tub elementar de curent
5. Curent: cantitatea de fluid ce trece printr-un tub elementar de curent

Linie de curent (a); tub de curent (b)

25
 Elementele folosite în cadrul hidrodinamicii în proiectarea lucrărilor de
amelioraţii: secţiunea vie, perimetrul udat, raza hidraulică şi debitul.
Secţiunea vie = reprezintă secţiunea perpendiculară pe firele de curent „ω” [m2]
Perimetrul umed [P] = reprezintă lungimea tuturor laturilor însumate
corespunzător secţiunii udate „ω”
Raza hidraulica: R = ω/P
Debitul [Q] = reprezintă cantitatea de lichid tranzitată printr-o anumită secţiune
într-o unitate de timp Q = Dv/Dt [mc/s; mc/h; l/s]

2.3.2. Ecuaţia fundamentală a hidrodinamicii

Q = v x ω [mc/s]
unde: Q - debitul;
ω - secţiunea [m2];
v - viteza [m/s]
Ecuaţia lui Bernoulli pentru lichide ideale (fără vâscozitate, fără forţe de
frecare, mişcarea este permanentă iar viteza constantă)
Energia specifică totală în cazul lichidelor ideale este tot timpul constantă.
Et = Ep + Ec
unde: Ec - energie cinetică
Ep - energie potenţială (compusă din înălţimea de poziţie şi înălţimea
prezometrică)
Ep = z + (P/γ) Ec = mv2/2
Raportând energia cinetică la unitatea de masă vom avea:
Ecm = mv2/2mg = v2/2g
Raportând energia cinetică la unitatea de volum vom avea:
Ecvol = (mv2/2mg)γ = (v2/2g)γ
unde: γ - greutate volumetrică (1to/mc pt. apă)

Ecuaţia lui Bernoulli pentru lichide ideale este:

Z + P/γ + v2/2g = constant
Ecuaţia lui Bernoulli pentru lichide reale - apar forţe de vâscozitate, lichidele
sunt compresibile, apar forţe ce se opun mişcării (forţe de rezistenţă).
Energia totală nu mai este constantă de-a lungul tubului de curent , apărând o
diferenţă de la o secţiune la alta.
Z1 + P1/γ + v12/2g = Z2 + P2/γ + v22/2g + hr
26
 unde: hr = H1 - H2
hr - pierdere de sarcină hidrodinamică

Panta hidrodinamică (i)

i = hr/L = H1 - H2/L = [(Z1 + P1/γ + v12/2g) - (Z2 + P2/γ + v22/2g)]/L
hr - se calculează în funcţie de pierderile de pe traseul unei conducte
hr = hf + hl
unde: hf - pierderile datorate frecării lichidului de pereţii conductei
hl- pierderile locale datorate rezistenţelor întâlnite pe traseul conductei
hf = λ(L/D)( v2/2g) hl = ζ(v2/2g)
λ - coeficient de frecare; v - viteza apei prin conductă
L - lungimea conductei; g - acceleraţie gravitaţională
D - diametrul conductei; ζ - coeficient ce depinde de rezistentă locală
(coturi)
Pierderile de sarcină nu sunt influenţate de presiune ci sunt direct proporţionale
cu lungimea, şi invers proporţionale cu diametrul conductei.

2.3.3. Aplicaţii ale legilor hidrodinamicii

Determinarea vitezei apei în canale deschise

- factorul principal ce depinde de viteză este gradientul energetic (diferenţa de
energie pe unitatea de lungime)
- viteza curentului de apă depinde de panta canalului, vâscozitatea pereţilor
acestuia, de forma şi dimensiunile secţiunii vii
În anul 1775 Chézi a determinat următoarea relaţie pentru calculul vitezei în
canale deschise:
V = C √ RxI - ecuaţia fundamentală a mişcării uniforme a curentului cu
suprafaţa liberă
unde: C - coeficient ce depinde de asperitatea canalului
R - raza hidraulică
I - panta canalului
V2 = C2RI  I = V2 / C2R = Q2 / ω2C2R
Relaţii de calcul a coeficientului „C” după mai mulţi autori:
1. După Pavlovski
C = (1/n)RY; dacă: V< 0,2 m/s  Y = 1/5√ n
V> 0,2 m/s  Y = 1/3√ n
27
2. După Manning
C = (1/n)R1/6
3. După Bazin
C = 87/ 1+(n/√ r)

2.3.4. Aplicaţii ale hidrodinamicii

1. Determinarea debitului pe canale şi conducte

2. Dimensionarea canalelor şi conductelor de secţiuni optime din punct de
vedere hidraulic
- determinarea vitezei prin conducte se poate face cu ajutorul relaţiei lui
Toricelli; făcând echilibru între Ec şi Ep faţă de planul de referinţă.
- calculul debitului se face prin două metode:
1. prin explorarea câmpului de viteză
2. prin micşorarea secţiunii locale de scurgere
Viteza se determină:
- cu ajutorul flotoarelor;
- cu ajutorul moriştii hidrometrice;
- cu ajutorul tubului Pitôt

Determinare vitezei apei cu ajutorul

flotoarelor

- flotoarele sunt corpuri plutitoare: bucăţi

de lemn semnalizate cu steguleţe (de suprafaţă),
sticle umplute pe jumătate semnalizate cu steguleţe
(de adâncime) etc.
Vmax = L/T
Vmed = k (L/T);
k = C/(C+14); C - coef. lui Bazin

28
 Determinare vitezei punctuale cu ajutorul moriştii hidrometrice
Componentele constructive ale moriştii
hidrometrice:
- elicea: orientată în sensul de curgere a
apei
- corpul moriştii
- coada moriştii: menţine dispozitivul pe
direcţia curentului de apă
Se porneşte de la: 0 - 0.2 h cu o singură
determinare la această adâncime
0.2 - 0.4 h Vmed = (V0.2h+ V0.4h)/2
0.4 - 0.8 h Vmed = (V0.2h+ 2V0.6h+ V0.8h)/4
> 0.8 h Vmed = (VS+ 3V0.2h+ 3V0.6h+ 2V0.8h+ VF)/4
V = a x n +b (m/s)
unde: a, b - coeficienţi ce depind de forma paletelor
n - număr de rotaţii în timp de o secundă
n = {[(S - 1)N]/T}
S - număr de semnale luminoase
T - unitatea de timp
N - număr de rotaţii între două semnale

Determinare vitezei cu ajutorul tubului Pitôt

- tubul Pitôt este un tub îndoit la 900 cu
capetele libere, gradat pe o parte cu ajutorul
căruia se determina înălțimea „h” fata de
suprafața libera a apei.
V = k √ 2gh; k = C/(C+14);
C = 87/ 1+(n/√ r)

29
 Repartizarea vitezei în albii deschise şi conducte
Viteza unui curent de apă diferă pe adâncime.
La canale viteza maxima se înregistrează la cca. 0,15 - 0,20 h. Vmax = 2Vmed
La conducte închise (sub presiune) viteza maximă se înregistrează în centrul conductei
şi scade treptat spre exterior.
Determinarea debitului prin micşorarea secţiunii locale de scurgere
Se realizează cu ajutorul unor construcţii şi instalaţii numite apometre. Acestea diferă
de cele uzuale şi sunt de mai multe tipuri:
- apometre cu deversor
- apometre cu ajutaj
- construcţii folosite ca apometre:
- stavilare
- sifoane hidraulice

Deversoarele - sunt cazuri particulare ale orificiilor mari practicate în pereţi

plani verticali.
Orificiu mare: d>1/10 H;
unde: H - sarcina hidrodinamică ce este egală cu înălţimea pânzei de apă care trece
peste pragul deversorului.
Se măsoară cu ajutorul unei mire hidrometrice amplasată în amonte de deversor
la o distanţă de circa 3H.

Clasificarea deversoarelor
Deversoarele se clasifică după mai multe criterii:
1. după poziţia faţă de curentul de apă:
- perpendiculare pe curentul de apă

30
 - oblice
- laterale (canale de irigaţii secundare)

2. după tipul de contracţie al lăţimii

- cu contracţie laterală b < B; b/B>0,3
- fără contracţie laterală B=b

3. după grosimea peretelui deversorului

- cu pereţi subtiri; c<0,7H
- cu profil optim hidraulic; c = 0,7 - 3,0 H
- cu prag lat c = 3H - 10H

4. după tipul constructiv (mod de funcţionare)

- deversor înecat; z < 5 cm
- deversor neînecat; z > 5 cm
z - diferenţa între înălţimea apei în bieful amonte şi bieful aval

31
5. după forma secţiunii transversale
- secţiune dreptunghiulară
- secţiune triunghiulară
- secţiune trapezoidală

Calculul debitului
1. deversor dreptunghiular cu contracţie laterală
- calculul se face pornind de la ecuaţia de continuitate a debitului
Q = ω x v [mc/s]
unde: ω = bH;
v = bH√2gH;
Q = bH√2gH d.p.d.v. geometric
Din punct de vedere hidraulic se aplică un coeficient de corecţie (m); (acest
coeficient se determină pe cale experimentală).
Q = mbH√2gH = m√2g bH3/2
m√2g = 1,86 pt. deversoare uzuale
Q = 1,86 bH3/2 [mc/s]

2. deversor triunghiular - se numeşte deversorul lui

Thomson şi are forma unui triunghi dreptunghic
isoscel
Q = ω x v [mc/s];
Q = m x ω x v [mc/s];

32
unde: ω = H2
v = √2gH
Q = m H2√2gH Q = m√2g H5/2 m√2g = 1,40
Q = 1,40 H5/2 [mc/s]
3. deversor trapezoidal - se numeşte deversor Cipolletti
Q = 1,84bH3/2

2.3.5. Construcţii folosite ca apometre

1. Stăvilarele
Stăvilarele sunt construcţii simple
realizate din lemn, metal sau beton care se
instalează transversal pe canale în vederea
reglării debitului. În corpul stăvilarului este
practicată o deschidere care poate fi închisă
ermetic cu ajutorul unui oblon acţionat vertical,
manual sau mecanic.
Pentru stabilirea nivelului apei (H), în peretele lateral se practică o deschidere în
care se introduce o conductă ce face legătura cu un puţ hidrometric. În puţ se introduce
o miră gradată cu ajutorul căreia se măsoară nivelul apei din canal (principiul vaselor
comunicante).
Înălţimea apei se poate măsura şi printr-o adaptare simplă; grădarea oblonului.
H - înălţimea apei în amonte de stăvilar
h - înălţimea apei ce trece pe sub stăvilar
b - lăţimea stăvilarului
Q = m v ω;
unde: m - coeficient de debit;
ω=bh
Calculul debitului se face diferenţiat:
- stăvilar neînecat (z > 5cm)

Q  mbh 2g ( H  h) m3s

Σ - coeficient de contracţie al curentului de lichid ce trece pe sub stăvilar;
valori 0,90 - 0,95
- stăvilar înecat (z < 5cm)

Q  mbh 2gz m3s

33
 Z - Hamonte - Haval
2. Sifoane mobile
Se folosesc la irigaţii prin scurgerea apei la suprafaţă. Sunt tuburi confecţionate
din PVC, cauciuc sau metal de formă trapezoidală. Pot fi:
- cu braţe inegale
- cu braţe egale
Schema de udare prin brazde

SPA - staţie de pompare a apei

CA - canal de alimentare
principal
CD - canale de distribuţie

Cu ajutorul sifoanelor se face trecerea apei din canale în brazdele de udat.

Pentru calculul debitului este necesară o construcţie hidrometrică ajutătoare formată din
două mire gradate, amplasate în amonte şi în aval rigidizate cu o şipcă orizontală pe care
se fixează un boloboc.

Sifoane

a - sifon cu scurgere liberă; b - sifon înecat

Q=mvω
unde: m - coeficient de debit - se alege în funcţie de natura materialului din care este
confecţionat sifonul şi de diametrul acestuia
ω = πD2/4 ; unde: D - diametrul sifonului;

V- 2gz ; unde: z = Zav - Zam

D 2
Qm 2 gz m3s
4

34
Cu ajutorul debitului se poate calcula timpul de staţionare al sifonului
T = V(m3) / (m3s)
unde: T - timp de staţionare;
V - volumul de apă ce trebuie transportat

2.3.6. Calculul debitelor din conducte sub presiune

Se determină prin micşorarea secţiunii de scurgere. Se realizează cu ajutorul

diafragmelor sau cu ajutorul ajutajelor.
Presiunea statică se măsoară cu ajutorul piezometrelor sau manometrelor.
Conform legii lui Bernoulli o parte din energia potenţială se transformă în energie
cinetică datorită mişcării

Q  K 2 g ( P1  P2 )
unde: K - coeficientul diafragmei;
ω - secţiunea diafragmei
P1 - presiunea măsurată în amonte
P2 - presiunea măsurată în aval
Când P < 1ăt - se măsoară cu tuburi piezometrice
P >1ăt - cu manometre
P < 0.01at - cu vacuummetre
Dimensionarea conductelor folosite la lucrări de ameliorare
În cadrul operaţiei de dimensionare a conductelor sub presiune, în care
curgerea apei se face la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică, iar lichidul
ocupă în întregime secţiunea acestora, se determină, pentru o anumită capacitate de
transport, diametrul conductei şi pierderile de sarcină.
Pentru dimensionarea conductelor trebuie să se cunoască:
- în prealabil debitul,
- viteza admisibilă de circulaţie a apei
- tipurile de conducte (tuburi) produse de industria materialelor de
construcţii.
La alegerea vitezei se urmăreşte înregistrarea unor pierderi acceptabile de
sarcină la circulaţia apei prin conducte, precum şi diminuarea amplorii loviturilor de
berbec. Aceste deziderate se obţin la viteze ale apei de 1,5 - 2,0 m/s.

35
 Relaţiile de calcul frecvent utilizate la dimensionarea conductelor sunt:
- Formula lui Manning pentru conducte metalice şi PREMO
Q  K    R 2 / 3  J 1/ 2
- Formula Ludin pentru conducte din azbociment:
Q  K    R 0.65  J 0.54
unde: K - coeficient care depinde de rugozitatea conductei
K = 83 pentru conducte PREMO şi metalice
K = 134 pentru conducte din azbociment

2.4. PROBLEME DE REZOLVAT

1. Să se stabilească forţa hidrostatică (precizând unitatea de măsură) care

acţionează asupra unui baraj din pământ cu înclinarea taluzului dinspre apă de
1/3, adâncimea apei în faţa barajului fiind de 3 m, iar lungimea barajului de 11
m. Se va întocmi şi diagrama presiunilor hidrostatice pe taluzul barajului, iar
pentru formulele utilizate se va preciza semnificaţia simbolurilor.

2. Să se stabilească forţa hidrostatică (precizând unitatea de măsură) care

acţionează pe peretele plan vertical al unui rezervor, peretele având lăţimea de
10 m, iar înălţimea coloanei de apă în faţa peretelui fiind de 3 m. Se va întocmi
şi diagrama presiunilor hidrostatice pe perete, iar pentru formulele utilizate se va
preciza semnificaţia simbolurilor.

3. Să se stabilească forţa necesară (precizând unitatea de măsură) pentru

deschiderea unei vane cu înălţimea de 2,5 m şi lăţimea de 4 m, aşezată pe un
canal într-un perete plan vertical. Înălţimea coloanei de apă deasupra vanei
(oblonului) este de 1 m. Se va întocmi şi diagrama presiunilor hidrostatice pe
vană, iar pentru formulele utilizate se va preciza semnificaţia simbolurilor.

4. Să se stabilească forţa necesară (precizând unitatea de măsură) pentru

deschiderea unei vane pătratice cu latura de 0,6 m, aşezată într-un perete plan
înclinat cu un unghi de 30o, înălţimea coloanei de apă deasupra vanei este de
0,20 m. Se va întocmi şi diagrama presiunilor hidrostatice, iar pentru formulele
utilizate se va preciza semnificaţia simbolurilor.

36
 5. Dimensionarea hidraulică a unui canal
Pentru aprovizionarea cu apă a Fermei ……… urmează să se construiască un
canal cu secţiune trapezoidală, în semidebleu-semirambleu, care va transporta un debit
de apă, Q=…..
Să se facă dimensionarea optimă din punct de vedere hidraulic, știind că solul pe
care se va executa canalul este …….(K=…….), existând posibilitatea asigurării unei
pante I= ……
Din analize rezultă că diametrul particulelor aflate în suspensie în apă este de
…..mm.

Etape de calcul:
Se vor determina succesiv elementele constructive ale canalului în raport cu
debitul dat.
1. Viteza maximă admisibilă (sau viteza de neerodare, Va) - depinde de gradul de
erodabilitate a solului și se alege în funcţie de textura acestuia:
𝑽𝒂 = 𝒌 ∗ 𝑸𝟎.𝟏
unde: Q- debitul de apă ce va fi transportat de canal, în m³/s
k - coeficient de corecţie cu valori în funcţie de textura solului (tabelul 1)
!(Pentru canalele de evacuare a apei, viteza de neerodare poate fi mărită cu 10 %).
2. Viteza minimă admisibilă (sau viteza de nesedimentare, Vn)
𝑉𝑛 = 𝐴 ∗ 𝑄 0.2
unde: A- este un coeficient de corecţie având valori în raport cu mărimea hidraulică a
particulelor aflate în suspensie în apă
Q - debitul de apă ce va fi transportat de canal, în m³/s
A= 0,55, când diametrul particulelor aflate în suspensie în apă este mai mare de 0,08mm
A= 0,44, când diametrul particulelor aflate în suspensie în apă este cuprins între 0,05 și
0,08 mm
A= 0,33, când diametrul particulelor aflate în suspensie în apă este mai mic de 0,05 mm.
3. Secţiunea vie a canalului în funcţie de viteza de calcul (ω)
𝑄
𝜔= (𝑚2 )
𝑉
!(Se ia o viteză apropiată de viteza de neerodare, dar mai mică decât aceasta!)

4. Adâncimea apei în canal (h)

37
 2𝜔
ℎ=√
𝜋

5. Lăţimea la bază a canalului (b):

𝑏 =ℎ∗𝛽
unde: β - este o mărime ale cărei valori sunt în funcţie de gradul de înclinare a taluzului
canalului; ( în calcul se ia valoarea 0,828)
6. Calculul secţinii vii a canalului (ω), în raport cu h şi b calculate:
𝜔 = (𝑏 + 𝑚 ∗ ℎ) ∗ ℎ
!(Valoarea înclinării taluzului, m, folosită în calcul, pentru soluri argiloare, lutoase și
luto-argiloare, este m=1)

7. Perimetrul umed (P):

𝑃 = 𝑏+ℎ∗𝑚
unde: m - este o mărime cu valori în funcţie de înclinarea taluzului, m (tabelul 2).

8. Raza hidraulică ( R ) :
𝜔
𝑅=
𝑃
9. Coeficientul vitezei (C):
87
𝐶= 𝛾
1+
√𝑅
unde: γ - este coeficientul de asperitate; (în calcul se va lua valoarea γ=1,3)
10. Viteza apei în canal (V) :
𝑉 = 𝐶√𝑅 ∗ 𝐼
11. Debitul apei (Q):
𝑄 = 𝜔∗𝑉
NOTĂ: Dacă debitul apei, rezultat din calcul, este mai mic decât cel solicitat, calculele
se vor relua cu un h majorat (h₁). În funcţie de noul debit determinat, se mai pot face
una sau două tatonări, apoi, pe baza valorilor înălţimilor apei în canal și ale debitelor,
centralizate tabelar (Tabelul 3), se va construi un grafic, cu ajutorul căruia se va
identifica valoarea optimă a înălţimii apei în canal. Calculele se vor relua cu noua
valoare h, iar rezultatele obţinute de această dată vor rămâne definitive!

38
 Tabelul 1
Valorile coeficientului K în funcţie de textura solului
Textura solului K
Nisipo-lutoasă 0,53
Luto-nisipoasă 0,57
Lutoasă 0,62
Luto-argiloasă 0,68
Argiloasă 0,75-0,85
Tabelul 2
Valorile m, în funcţie de înclinarea taluzului canalului (m)
m 0,75 1,00 1,25 1,50 1,75 2,00 2,25 2,50 2,75 3,00
m` 2,50 2,83 3,20 3,61 4,03 4,47 4,82 5,39 5,85 6,33

Tabelul 3
Tabel centralizator cuprinzând elementele de dimensionare hidraulică a canalelor
Elemente Simbol h h₁ ℎ2 ℎ3 ℎ0
Lăţimea la bază a canalului (m) b
Suprafaţa secţiunii vii (m²) ω
Perimetrul umed (m) P
Raza hidraulică (m) R
Coeficientul vitezei C
Viteza apei în canal V
Debitul canalului (m³/s) Q

6. Să se determine elementele hidrodinamice ale următoarelor tipuri de canale:

trapezoidale; dreptunghiulare; triunghiulare; semicirculare cunoscând
următoarele elemente:

b = 30; B = 35;

h = 33; m=1

39
 2.5. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale lucrărilor de îmbunătăţiri funciare?

……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
2. Definiţi termenii: secţiune udată, perimetrul umed, raza hidraulică, debit.
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
3. Cu ce se determină viteza?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
4. Care este ecuaţia lui Bernoulii pentru lichidele ideale? Dar pentru cele reale?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
5. Ce înţelegeţi prin hidrostatică?Dar hidrodinamică?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………....
6. Care este legea fundamentală a hidrostaticii?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
7. Ce este un deversor?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
8. Ce înţelegeţi prin înălţime piezometrică?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
9. Cu ce se măsoară presiunea?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
40
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
10. Ce sunt lichidele reale?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
11. Care este ecuaţia fundamentală a hidrodinamicii? Dar a hidraulicii?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
12. Clasificaţi deversoarele.
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
13. Care sunt construcţiile folosite ca apometre?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
14. Care sunt componentele constructive ale moriştii hidrometrice?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
15. Definiţi termenii: flotori, apometre, sifoane mobile, stăvilarele.
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
16. Care sunt relaţiile de calcul frecvent utilizate la dimensionarea conductelor?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

2.6. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Conform ecuaţiei de continuitate, în cazul mişcării permanente :

a. debitul variază în funcţie de variaţia vitezelor medii şi a secţiunilor de-a lungul
tubului de lichid.
41
b. debitul rămâne constant dacă vitezele medii şi secţiunile rămân constante de-a lungul
tubului de lichid.
c. debitul rămâne constant indiferent dacă vitezele medii sau secţiunile variază de-a
lungul tubului de lichid.
d. debitul variază invers proporţional cu vitezele medii şi secţiunile.
2. Determinarea vitezei apei în canale deschise:
a. viteza curentului de apă rămâne constantă indiferent de panta canalului, vâscozitatea
pereţilor acestuia, de forma şi dimensiunile secţiunii vii.
b. gradientul energetic nu influenţează viteza.
c. viteza curentului de apă depinde de panta canalului, vâscozitatea pereţilor acestuia, de
forma şi dimensiunile secţiunii vii.
d. viteza curentului de apă depinde de panta canalului, de forma şi dimensiunile
secţiunii vii.
3. Repartizarea vitezei în albii deschise şi conducte:
a. la canale viteza maximă se înregistrează la cca. 0,15 - 0,20h, iar la conducte închise
viteza maximă se înregistrează pe marginea conductei.
b. la canale viteza maximă se înregistrează la cca. 0,15 - 0,20h, iar la conducte închise
viteza maximă se înregistrează în centrul conductei.
c. la canale viteza maximă se înregistrează la cca. 0,30 - 0,35h, iar la conducte închise
viteza maximă se înregistrează în centrul conductei.
d. la canale viteza maximă se înregistrează la cca. 0,30 - 0,35h, iar la conducte închise
viteza este constantă în interiorul conductei.
4. Clasificarea deversoarelor după tipul constructiv (mod de funcţionare):
a. deversor înecat şi deversor neînecat.
b. deversoare perpendiculare pe curentul de apă, oblice sau laterale.
c. deversoare cu pereţi subţiri, cu profil optim hidraulic, cu prag lat.
d. cu contracţie laterală şi fără contracţie laterală.
5. Stăvilarele sunt:
a. construcţii simple realizate din lemn, metal sau beton care se instalează transversal pe
canale în vederea reglării vitezei.
b. construcţii simple realizate din lemn, metal sau beton care se instalează longitudinal
pe canale în vederea reglării debitului.
c. construcţii simple realizate din lemn, metal sau beton care se instalează longitudinal
pe canale în vederea reglării vitezei.
d. construcţii simple realizate din lemn, metal sau beton care se instalează transversal pe
canale în vederea reglării debitului.
42
6. Sifoanele mobile sunt:
a. tuburi confecţionate din PVC, cauciuc sau metal de formă circulară ce se folosesc la
irigaţii prin scurgerea apei la suprafaţă.
b. tuburi confecţionate din PVC, cauciuc sau metal de formă trapezoidală ce se folosesc
la irigaţii prin scurgerea apei la suprafaţă.
c. tuburi confecţionate din PVC, cauciuc sau metal de formă dreptunghiulară ce se
folosesc la irigaţii prin scurgerea apei la adâncime.
d. tuburi confecţionate din PVC, cauciuc sau metal de formă circulară ce se folosesc la
irigaţii prin scurgerea apei la adâncime.
7. Dimensionarea, executarea şi funcţionarea canalelor:
a. depind de elementele geometrice ale acestora.
b. depind de elementele geometrice şi hidraulice ale acestora.
c. nu depind de elementele geometrice ale acestora.
d. depind fie de elementele geometrice fie de elementele hidraulice ale acestora.
8. Secţiunea udată:
a. reprezintă lungimea conturului, în secţiune transversală a canalului, care este în
contact cu apa.
b. este partea ocupată cu apă secţiunea longitudinală totală a canalului.
c. reprezintă lungimea conturului, în secţiune longitudinală a canalului, care este în
contact cu apa.
d. este partea ocupată cu apă din secţiunea transversală totală a canalului.
9. Stăvilarele:
a) servesc pentru cresterea nivelului apei pe canale, dar pot fi adaptate şi în scopul
măsurării debitelor.
b) servesc pentru scaderea nivelului apei pe canale, dar pot fi adaptate şi în scopul
măsurării debitelor.
c) servesc pentru mentinerea nivelului apei pe canale, dar pot fi adaptate şi în scopul
măsurării debitelor.
d) servesc pentru reglarea nivelului apei pe canale, dar pot fi adaptate şi în scopul
măsurării debitelor.
10. Cu ajutorul sifoanelor mobile se face trecerea:
a) apei din brazdele de udat în canale
b) apei din canale în brazdele de udat
c) apei din cursul de apa in canale
d) apei din canale in cursul de apa

43
11.Care din următoarele elemente geometrice constructive nu aparţin secţiunii
transversale a unui canal:
a) înălţimea de siguranţă
b) lumina canalului
c) terasele canalului
d) lăţimea amprizei
12. Presiunea medie hidrostatică:
a) reprezintă raportul între modulul suprafaţei şi forţa pe care se exercită această forţă,
numită suprafaţă de acţiune.
b) reprezintă produsul între modulul suprafaţei şi forţa pe care se exercită această forţă,
numită suprafaţă de acţiune.
c) reprezintă raportul între modulul forţei şi suprafaţa pe care se exercită această forţă,
numită suprafaţă de acţiune.
d) reprezintă produsul între modulul forţei şi suprafaţa pe care se exercită această forţă,
numită suprafaţă de acţiune.
13. Înălţimea piezometrică:
a) reprezintă înălţimea coloanei de lichid corespunzătoare înălţimii hidrostatice.
b) reprezintă înălţimea coloanei de lichid corespunzătoare înălţimii hidrodinamice.
c) reprezintă înălţimea coloanei de lichid corespunzătoare presiunii
d) reprezintă înălţimea coloanei de lichid corespunzătoare debitului
14. Raza hidraulică:
a) este raportul dintre perimetrul udat a curentului şi secţiunea vie
b) este produsul dintre secţiunea vie a curentului şi perimetrul udat
c) este raportul dintre secţiunea vie a curentului şi perimetrul udat
d) este produsul dintre perimetrul udat a curentului şi secţiunea vie

2.7. REZUMAT

Hidraulica este ştiinţa care are ca obiect de studiu stările de echilibru (repaus) şi
de mişcare a fluidelor în vederea deducerii legilor fundamentale cărora li se supun,
precum şi pentru aplicarea acestor legi în probleme de tehnică inginerească.
Hidraulica se împarte în două ramuri: hidrostatica şi hidrodinamica.
Hidrostatica presupune studiul legilor de echilibru ale fluidelor prin analizarea
forţelor ce acţionează asupra unui lichid în repaus în scopul stabilirii unei presiuni
hidrostatice.
44
 Presiunea medie hidrostatică reprezintă raportul între modulul forţei şi suprafaţa
pe care se exercită această forţă, numită suprafaţă de acţiune.
Legea fundamentală a hidrostaticii. Presiunea hidrostatică din interiorul unui
lichid incompresibil aflat în echilibru în câmpul gravitaţional este egală cu presiunea
atmosferică ce se exercită la suprafaţa liberă a lichidului la care se adaugă produsul
dintre greutatea specifică a lichidului şi înălţimea faţă de suprafaţa liberă a apei.
Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii este: z + P/γ = constant
Hidrodinamica este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării lichidelor în vederea
stabilirii relaţiilor care există între presiunile şi vitezele lichidului în diferite condiţii de
mişcare a acestuia.
Noţiunile cele mai importante folosite în studiul mişcării fluidelor sunt: linia de
curent, traiectoria particulei, tub de curent, curent, iar în cadrul aplicaţiilor practice:
secţiunea vie, perimetrul udat, raza hidraulică şi debitul.
Hidrodinamica are la bază două legi importante: ecuaţia de continuitate şi
ecuaţia lui Bernoulli.
La un lichid în mişcare se disting trei feluri de energii şi anume: energia
specifică de poziţie, energia specifică datorată presiunii, şi energia specifică datorată
mişcării
Determinarea vitezei prin conducte se poate face cu ajutorul relaţiei lui Toricelli;
făcând echilibru între Ec şi Ep faţă de planul de referinţă.
Calculul debitului se face prin două metode: prin explorarea câmpului de viteză
şi prin micşorarea secţiunii locale de scurgere.
Viteza se determină: cu ajutorul flotorilor, cu ajutorul moriştii hidrometrice, cu
ajutorul tubului Pitôt.
Componentele constructive ale moriştii hidrometrice sunt: elicea: orientată în
sensul de curgere al apei, corpul moriştii şi coada moriştii: ţine mişcarea în direcţia
curentului de apă.
Tubul Pitôt este un tub îndoit la 90° cu capetele libere, gradat pe o parte, cu
ajutorul căruia se determină înălţimea „h" faţă de suprafaţa liberă a apei.
Determinarea debitului prin micşorarea secţiunii locale de scurgere. Se
realizează cu ajutorul unor construcţii şi instalaţii numite apometre. Acestea diferă de
cele uzuale şi sunt de mai multe tipuri: apometre cu deversor, apometre cu ajutaj,
construcţii folosite ca apometre: stăvilare şi sifoane hidraulice.
Deversoarele sunt cazuri particulare ale orificiilor mari practicate în pereţi plani
verticali. Se măsoară cu ajutorul unei mire hidrometrice amplasată în amonte de
deversor la o distanţă de circa 3H.
45
 Deversoarele se clasifică după mai multe criterii: după poziţia faţă de curentul de
apă, după tipul de contracţie al lăţimii, după grosimea peretelui deversorului, după tipul
constructiv (mod de funcţionare) şi după forma secţiunii transversale.
Stăvilarele sunt construcţii simple realizate din lemn, metal sau beton care se
instalează transversal pe canale în vederea reglării debitului. În corpul stăvilarului este
practicată o deschidere care poate fi închisă ermetic cu ajutorul unui oblon acţionat
vertical, manual sau mecanic.
Sifoane mobile. Se folosesc la irigaţii prin scurgerea apei la suprafaţă. Sunt
tuburi confecţionate din PVC, cauciuc sau metal de formă trapezoidală.
Calculul debitelor din conducte sub presiune se determină prin micşorarea secţiunii de
scurgere. Se realizează cu ajutorul diafragmelor sau cu ajutorul ajutajelor.
Presiunea statică se măsoară cu ajutorul piezometrelor sau manometrelor.
Conform legii lui Bernoulli o parte din energia potenţială se transformă în energie
cinetică datorită mişcării
Dimensionarea conductelor folosite la lucrări de ameliorare. În cadrul operaţiei
de dimensionare a conductelor sub presiune, în care curgerea apei se face la presiuni
mai mari decât presiunea atmosferică, iar lichidul ocupă în întregime secţiunea acestora,
se determină, pentru o anumită capacitate de transport, diametrul conductei şi pierderile
de sarcină.
Pentru dimensionarea conductelor trebuie să se cunoască: în prealabil debitul,
viteza admisibilă de circulaţie a apei şi tipurile de conducte (tuburi) produce de industria
materialelor de construcţii.

2.8. BIBLIOGRAFIE

1. Savu P., Bucur D., 2002 - Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol cu lucrări de
îmbunătăţiri funciare, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
2. Savu P., Bucur D., Jităreanu S. I., 2005 - Îmbunătăţiri funciare şi irigarea culturilor -
lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

46
 Cap. 3. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE, HIDROGRAFIE ŞI
HIDROMETRIE

CUPRINS

CAP. 3. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE, HIDROGRAFIE ŞI HIDROMETRIE ............ 47

3.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI......................................................................... 47
3.2. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE.............................................................................. 48
3.2.1. Circuitul apei în natură ................................................................................. 49
3.3. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ ............................................................................ 52
3.4. HIDROMETRIA APELOR DE SUPRAFAŢĂ ................................................... 56
3.5. PROBLEME DE REZOLVAT ............................................................................ 60
3.6. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE ...................................................................... 60
3.7. TESTE DE AUTOEVALUARE .......................................................................... 62
3.8. REZUMAT .......................................................................................................... 63
3.9. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 65

INTRODUCERE

Acest capitol prezintă noţiunile de hidrologie, hidrografie, hidrogeologie şi

hidrometrie. De asemenea este prezentat şi circuitul apei în natură, elementele reţelei
hidrografice şi hidrometria apelor de suprafaţă.
Capitolul se încheie cu prezentarea unei bibliografii selecte şi a unor teste de
autoevaluare şi întrebări recapitulative referitoare la problematica prezentată în
cuprinsul capitolului.

3.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

La sfârşitul acestui capitolului vei fi capabili:

- să defineşti termenii: hidrologie, hidrografia, hidrogeologia, hidrometria
- să caracterizezi circuitul apei în natură
- să identifici bazinul hidrografic al unui curs de apă
47
- să defineşti elementele unei reţele hidrografice
- să caracterizezi elementele reţele hidrografice
- să enumeri măsurătorile ce se fac la posturile hidrometrice şi hidrogeologice
- să defineşti termenii: miră, limnigraf, telelimnigraf, cheia limnimetrică

Durata medie pentru studiu individual - 2 ore

3.2. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE

Hidrologia este ştiinţa care

se ocupă cu studierea resurselor de
apă din natură, cu raionarea
teritorială, determinarea variaţiei în
timp şi spaţiu şi prognoza
elementelor hidrologice. Cuvântul
hidrologie este de origine greacă şi
înseamnă ştiinţa despre apă (hydor -
apă şi logos - ştiinţă).
Hidrologia se împarte în patru subdiviziuni principale:
- hidrologia generală, care studiază procesele hidrologice, caracteristice şi legile
generale ale apelor de la suprafaţa scoarţei terestre;
- hidrografia, care are ca sferă de activitate studiul mediului în care se formează
resursele de apă, în care au loc procesele hidrologice, ca urmare obiectul hidrografiei il
constituie studiul bazinelor hidrografice şi al reţelei hidrografice ;
- hidrogeologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei, dinamicii,
regimului, bilanţului şi distribuţiei regionale a apelor subterane care au legătură cu apele
de suprafaţă;
- hidrometria se ocupă cu culegerea, înregistrarea şi prelucrarea datelor
hidrologice.
Dezvoltarea intensivă a agriculturii din ţara noastră din ultimele două decenii,
extinderea fără precedent a lucrărilor de geniu rural, în special de irigaţii, impune
cunoaşterea şi dirijarea fenomenelor hidrologice de pe întreg cuprinsul ţării, folosirea
raţională, complexă şi multilaterală a resurselor de apă, prevenirea efectelor negative ale
apelor de scurgere de suprafaţă, ale ridicării nivelului apelor freatice.

48
 Inginerii agronomi, desfăşurându-şi activitatea pe zone foarte întinse, pe cele 15
mii. ha terenuri agricole, pot şi trebuie să cunoască şi să influențeze în sens pozitiv
fenomenele hidrologice. Astfel, noţiunile de hidrologie se vor utiliza în stabilirea
măsurilor de prevenire şi combatere a eroziunii eliminarea excesului de umiditate,
dirijarea regimului de apă din sol, prevenirea degradării solului prin salinizare şi/sau
înmlăştinare.
Caracteristicile fenomenelor hidrologice. Fenomenele hidrologice depind de
foarte mulţi factori nesiguri sau întâmplători de aceea au un caracter aleatoriu. Aceste
fenomene sunt influenţate de numeroşi factori climatici, orografici şi geografici.
Influenţa acestor factori este diferită şi variabilă în timp, de aceea fenomenele
hidrologice nu se repetă în mod identic.
Sunt deosebit de complexe şi complicate, greu de prins în relaţii matematice
(legi). De aceea în hidrologie se folosesc încă multe formule empirice, care redau
fenomenele cu oarecare aproximaţie şi care pot fi folosite numai pentru condiţii
apropiate (asemănătoare) cu cele în care au fost determinate.
Pe de altă parte, la studierea proceselor hidrologice se vor folosi datele
hidrologice de pe o perioadă îndelungată de timp, de peste 20-30 ani, date care se vor
prelucra statistic în scopul stabilirii valorilor fenomenului analizat la diferite asigurări
de calcul sau a perioadei de repetare.

3.2.1. Circuitul apei în natură

Apele din atmosferă, hidrosferă şi litosferă sunt în strânsă legătură între ele
alcătuind un ansamblu şi participând la un circuit închis denumit ciclul hidrologic
global sau circuitul apei în natură. Prin urmare, prin circuitul apei în natură se înţelege
procesul general de circulaţie a apei la suprafaţa solului, în sol şi atmosferă.

Figura 3.1 Circuitul apei în natură

49
 În figura 3.1 se prezintă o schemă a circuitului apei în natură. Se poate imagina
că circuitul apei în natură începe cu evaporarea apei de la suprafaţa mărilor şi oceanelor
şi formarea de vapori care sunt transportaţi odată cu masele de aer. Majoritatea
vaporilor din atmosferă sunt cantonaţi în straturile inferioare, până la 2 000 -3 000 m
înălţime. În anumite condiţii, atmosfera saturată de vapori şi scăderea temperaturii, sur-
plusul de vapori se condensează sub formă de picături de apă, sau sublimează sub formă
de cristale mici de gheaţă care cad sub formă de ploaie, grindină, zăpadă sau lapoviţă.
Precipitaţiile căzute pe suprafaţa pământului iau diferite căi. Cu o mare
aproximaţie se poate considera că 1/3 se infiltrează în sol, 1/3 se evaporă şi 1/3 se
scurge la suprafaţa solului. Deci o parte importantă din apa provenită din precipitații se
întoarce în atmosferă prin evaporaţie şi transpiraţie. Apa care s-a infiltrat în sol, la
rândul ei, poate fi folosită de vegetaţie şi astfel intră din nou în circuitul apei în natură.
O altă parte se scurge de-a lungul unor straturi impermeabile şi alimentează izvoarele şi
râurile, iar alta se scurge în adâncime dând naştere la rezerva de apă subterană. Sub
influenţa gravitaţiei apa din cursurile de apă ca şi cea subterană se scurge către cotele
mai joase, putând ajunge din nou în mări şi oceane.
Fazele principale ale circuitului apei în natură sunt:
- precipitaţiile,
- infiltraţia,
- evaporaţia,
- transpiraţia,
- scurgerea
- scurgerea subterană

Fig. 3.2. Schema circuitului hidrologic

1. precipitaţii; 2. retenţie; 3. infiltraţie; 4. scurgere superficială; 5.

50
scurgere subterană;

6. evaporaţie; 7. evapotranspiraţie
 Prezentarea sub forma unei scheme simplificate a circuitului apei în natură
(Fig.3.2.) ar putea să dea impresia că el se desfăşoară în mod uniform şi continuu, ceea
ce ar fi cu totul greşit. Astfel, precipitaţiile nu sunt răspândite uniform în timp şi spaţiu,
perioadele ploioase alternând cu cele secetoase, ploile de durată alternând cu cele
torenţiale care dau naştere la scurgeri mari, la inundaţii, fenomene puternice de
eroziune.
De aceea, circuitul apei in natură trebuie studiat atât din punct de vedere
cantitativ cât şi calitativ, în scopul prevederii unor anumite fenomene, stabilirii
frecvenţei şi duratei lor şi pentru determinarea volumelor de apă care participă în
diferite faze ale circuitului global cât şi pe bazine hidrografice.
Cantitativ, volumul de apă care participă la nivelul circuitului global al apei în
natură se menţine la acelaşi nivel, doar repartizarea în timp şi spaţiu este diferită,
înregistrându-se în anumite zone secete prelungite, iar în altele ploi torenţiale şi
inundaţii.
Apa este singura resursă naturală care nu se modifică cantitativ, dar şi singura
care nu poate fi înlocuită. Apa, deşi este un lichid cu valoare nutritivă practic nulă, este
însă indispensabilă existenţei vieţii, leagăn al vieţii pe pământ. Apa nu este numai
elementul cel mai important al vieţii, ci şi o resursă economică foarte importantă, sursa
vitală a progresului, a dezvoltării în lume.
Se cunoaşte că apele ocupă 70,8% din suprafaţa Pământului, dar din volumul
total de apă, 97,2% se află în mări şi oceane, apă care nu se poate utiliza direct în
alimentarea cu apă sau pentru irigaţii din cauza conţinutului foarte ridicat de săruri.
Consumul de apă creşte pe glob foarte rapid datorită exploziei demografice,
sporirii nivelului de trai, a dezvoltării industriei şi extinderii suprafeţelor irigate. În
ultimii 30 de ani consumul de apă a crescut pe plan mondial de 7 ori, iar în ţara noastră,
de la 1,4 mld. m3 în 1950 la 28 mld. m3 în 1985, de 20 de ori, ca urmare a dezvoltării
industriei, extinderii amenajărilor pentru irigaţii şi a creşterii consumului de apă
menajeră.
Se apreciază că din consumul total de apă, industria consumă circa 2/3, de aceea
se spune că industria devorează apa. Astfel, se consumă 1 tonă apă pentru a se produce
300 kg ciment, 10 kg zahăr, 5 kg hârtie, 100 l benzină, 0,05 g material fisionabil. Prin
generalizarea procedeelor de recirculare a apei în tehnologiile industriale consumul de
apă se poate reduce cu 40-50%. În industria petrochimică apa se poate refolosi de 7 ori,
în industria hârtiei de 5,3 ori, industria chimică de 2,9 ori, în metalurgie de 2 ori.
În anul 1982 consumul de apă potabilă plus industrială s-a ridicat în Bucureşti la
875 1 pe zi şi locuitor.
51
 O problemă legată de folosirea apei o constituie problema poluării
(impurificării) apelor de suprafaţă şi adâncime. Debitul multor cursuri de apă nu mai
poate fi folosit pentru alimentări cu apă şi nici chiar pentru irigaţii după ce unele
industrii au poluat apa. Apa reprezintă unul din factorii de mediu cei mai importanţi şi
mai ameninţaţi cu poluarea sau epuizarea.
Purificarea (depoluarea) apelor fiind foarte costisitoare se pune problema ca
fiecare industrie să folosească apa pe cât posibil în circuit închis.
Ca urmare a lipsei de apă sau a folosirii de apă murdară 25 000 oameni mor pe zi
pe glob, revenind 90 mii. pe an. Pentru îmbunătăţirea aprovizionării cu apă curată,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat deceniul 1981 - 1990 - Deceniul pentru
furnizarea apei de băut curate. Din păcate multe ţări nu dispun de mijloacele materiale
necesare pentru a exploata resursele de apă şi a asigura apa necesară dezvoltării.
Da noi în ţară, pentru a se asigura apa necesară tuturor sectoarelor de activitate,
s-au luat măsuri pentru folosirea complexă şi multilaterală a apelor. În acest scop s-au
construit acumulări cu folosinţe multiple (hidroenergetic, agricol, piscicol, agrement
etc.) cu un volum de 13 mld. m3, în care se acumulează apa din perioadele cu excedent
pentru a fi folosită în perioadele cu deficit, în special în lunile iunie-august pentru
irigare şi în scop hidroenergetic în perioadele de vârf al consumului de energie electrică.
Pe de altă parte, apa provenită din scurgerile de suprafaţă, cu sau fără acumulări,
trebuie folosită cât mai raţional şi de către agricultură care, prin extinderea irigaţiilor şi
complexelor industriale de creşterea animalelor, a devenit un mare consumator de apă.
Inginerii agronomi pot influenţa în mod pozitiv unele faze ale circuitului apei în
natură prin luarea de măsuri pentru reducerea evaporaţiei prin diminuarea scurgerilor de
suprafaţă, sporirea vitezei de infiltraţie şi înmagazinarea unei cantităţi cât mai mari de
apă în sol. În felul acesta se contribuie indirect la reducerea fenomenului de eroziune, a
inundaţiilor a volumului lucrărilor de acumulare şi în mod direct la sporirea producţiei
agricole şi reducerea costurilor de producţie (SAVU, 2005)

3.3. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua hidrografică reprezintă totalitatea firelor de apă cu sau fără debit

permanent, dintr-un anumit bazin hidrografic sau teritoriu. Reţeaua hidrografică se
împarte în reţea permanentă şi periodică.
Reţeaua hidrografică permanentă cuprinde elementele reţelei cu debit permanent
ca: pâraie, râuri, fluvii, lacuri.

52
 În alcătuirea reţelei periodice intră totalitatea: torenţilor, ravenelor, ogaşelor,
vâlcelelor, viroagelor şi văilor prin care se scurg apele numai după ploi sau la topirea
zăpezilor.
Reţeaua hidrografică a apărut în urma eroziunii geologice şi eroziunii accelerate
regresive. Dacă se priveşte o hartă sau un plan topografic se observă că reţeaua
hidrografică se prezintă sub forma unui trunchi de copac cu foarte multe ramificaţii, de
mărimi şi forme diferite. Reţeaua hidrografică naturală se completează cu cea realizată
de om prin executarea de canale, lacuri de acumulare, amenajări piscicole etc
În cadrul reţelei hidrografice fiecare verigă a reţelei are un bazin hidrografic
propriu.
Reţeaua hidrografică se caracterizează prin două elemente principale: lungime şi
densitate.
Lungimea reţelei se obţine prin însumarea lungimii tuturor firelor de apă.
Lungimea reţelei se poate măsura pe hărţi sau planuri de situaţie cu ajutorul
curbimetrului. Se poate determina şi direct pe teren prin ridicări topografice.
Densitatea reţelei hidrografice (D) arată gradul de frământare al terenului. Ea
influentează mărimea şi repartizarea în timp a scurgerii şi implicit procesul de eroziune.
Densitatea reţelei hidrografice (D) se determină cu relaţia :
𝐿
D =𝑆 (km/km2)

în care : L- reprezintă lungimea totală a firelor de apă din bazinul hidrografic, în km

S- suprafaţa bazinul hidrografic, în km2.

La noi în ţară densitatea variază între 0,1 km/km2 în Dobrogea, Bărăgan, la 1,2
km/km2 în munţii Făgăraş şi Apuseni. Densitatea medie pe ţară fiind de circa 0,49
km/km2, ceea ce indică o densitate relativ mare.
Valea şi albia. Valea râului constituie veriga cea mai importantă a reţelei
hidrografice. Valea râului reprezintă o formă negativă de relief, care se prezintă sub
forma unei depresiuni înguste şi alungite, care permite apelor râurilor să circule de la
izvoare către punctul de vărsare.
Văile s-au format ca rezultat al scurgerii apelor provenite din precipitaţii sub
influenţa gravitaţiei. La formarea văilor au mai contribuit mişcările neotectonice,
gheţarii şi vânturile.
Văile in formare trec prin mai multe etape. În prima etapă are loc fenomenul de
şiroire, scurgerea având un caracter liniar. Se trece apoi la scurgerea torenţială

53
intermitentă care dă naştere la rigole, ogaşe, ravene şi torenţi. În ultima fază se ajunge la
scurgerea permanentă prin pâraie, râuri şi fluvii.
Componentele principale ale unei văi sunt: albia minoră, albia majoră şi versantele
limitrofe (fig. 3.3)

Fig. 3.3 Secţiune transversală printr-o vale

1 - albia minoră; 2 - albia majoră; 3 - terasa I; 4 - terasa a II - a; 5 - versant; 6 -
cumpăna apelor; I - fâşia de grind; II - fâşia centrală; III - fâşia preterasică

Albia minoră (matca) este partea din albie acoperită de ape mici şi medii. În
cuprinsul albiei minore se disting:
- talvegul sau firul văii (reprezintă linia care uneşte punctele cu cota cea mai mică
de-a lungul albiei)
- fundul sau patul albiei
- malurile albiei.
Albia majoră (lunca văii), se desfăşoară de o parte şi alta sau numai pe o parte a
albiei minore şi este reprezentată printr-un şes aluvionar. Albia majoră este de regulă
inundată în timpul viiturilor mari.
Albia majoră a râurilor mari în secţiune transversală prezintă trei zone cu
trăsături specifice:
1. o zonă din imediata vecinătate a albiei minore (zona grindurilor), care s-a format
prin aluviunile depuse de ape chiar şi la viituri mici. Are o cotă mai ridicată
decât albia minoră cu câţiva centimetri până la 1-2 m ;
2. lunca centrală, plană, de cotă ceva mai coborâtă, ocupă suprafaţa cea mai mare
din albia majoră;
3. zona a treia separă albia majoră de versante, are cota cea mai joasă, în această
zonă se întâlnesc urme de vechi albii minore. Această zonă primeşte apele care
54
 se scurg de pe versanţi şi din restul luncii, suferă, de regulă, influenţa nivelului
apei din râu, de aceea are nivelul freatic foarte aproape de suprafaţă, fiind uneori
înmlăştinată.
Versantele (povârnişuri, pante sau coaste) reprezintă suprafeţele cuprinse între
cumpăna apelor şi albia majoră sau minoră. La un versant se deosebesc:
- muchia (cumpăna) versantului sau limita superioară a versantului,
- baza (piciorul sau poalele versantului) şi
- linia de cea mai marc pantă sau linia de scurgere a apei, care se trasează pe plan
prin linii perpendiculare pe curbele de nivel.
Văile evoluate sunt largi, cu aspect sinuos în plan, iar panta văii tinde către o
pantă de echilibru, de rele mai multe ori aceste văi sunt terasate. Terasele s-au format
prin adâncire şi deplasări laterale ale râului.
Terasele reprezintă vechi albii majore ale râurilor. În profil transversal valea
unui râu poate prezenta o terasă inferioară şi una sau mai multe terase propriu-zise.
Terasa inferioară (terasa de luncă) reprezintă zona supusă inundaţiilor în timpul
unor viituri extraordinare, ale căror niveluri depăşesc albia majoră. Terasa inferioară
este alcătuită, de regulă, din formaţiuni aluvionare (pietrişuri, nisipuri, mâluri) (fig.
3.4.).

Fig 3.4. Profil transversal printr-o vale cu terase

Terasele propriu-zise se situează deasupra nivelului terasei inferioare şi se pot

întâlni pe unul sau ambii versanţi ai văii.

55
 3.4. HIDROMETRIA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

Hidrometria studiază fenomenele hidrologice prin înregistrarea lor cu ajutorul

măsurătorilor după care acestea sunt prelucrate şi se publică în anuare hidrologice.
Studiul regimului apelor - obiectul hidrologiei - se face pe baza valorilor
factorilor hidrologici determinate în anumite puncte caracteristice ale reţelei
hidrografice. Punctele staţionare în care se efectuează complexul de observaţii şi
măsurători poartă numele de posturi hidrometrice, iar totalitatea posturilor hidrometrice
formează reţeaua hidrometrică.
În ţara noastră există o reţea hidrometrică de bază, care aparţine de Ministerul
Agriculturii şi care furnizează date pentru toate ramurile economiei naţionale şi o serie
de reţele hidrometrice departamentale, care servesc interesele specifice ale
departamentului respectiv. În ţară există peste 800 de posturi hidrometrice, 50 de staţii
în care se măsoară evaporaţia între orele 7 şi 17 şi 5 staţii hidrometrice pe lacuri.
În afară de reţeaua hidrometrică mai există o reţea de posturi hidrogeologice,
posturi la care se fac măsurători asupra apelor subterane de mică adâncime.
Posturile hidrometrice pot fi: de râuri, de lacuri, marine şi de interfluviu
(hidrogeologice) .
La alegerea locului pentru amplasarea posturilor hidrometrice trebuie să se ţină
seama de o serie de condiţii. Astfel, posturile hidrometrice de râu se vor amplasa în
sectoarele rectilinii ale cursurilor de apă, cu malurile albiei minore şi majore paralele, în
sectoare cu albia stabilă cu lăţimea minimă, fără vegetaţie abundentă, cu malurile nu
prea abrupte, panta longitudinală a suprafeţei apei cât mai uniformă, în afara remuului
provocat de afluenţi etc. Prin respectarea acestor condiţii, scurgerea se va face cât mai
uniform, fără vârtejuri sau supraînălţări la unul din maluri, deci mişcarea apei va fi de
tip laminar, în acest caz măsurătorile şi calculele se vor efectua cu o precizie mai mare.
Măsurarea nivelurilor şi a pantelor prezintă o mare importanţă practică în
proiectarea şi exploatarea digurilor, barajelor, prizelor, podurilor etc. Panta cursurilor de
apă foloseşte la calculul vitezelor, debitului, remuului şi la proiectarea lucrărilor de
regularizare a râului.
Determinarea pantei se face prin măsurarea simultană a nivelului apei la 50-200
m în amonte şi aval de postul hidrometric.
La posturile hidrometrice şi hidrogeologice se fac următoarele observaţii şi
măsurători:
- măsurători cu privire la variaţia nivelului apelor;
- măsurători cu privire la adâncimea apelor;

56
- măsurători cu privire la viteza de scurgere;
- măsurători asupra debitelor;
- măsurători privind debitele de aluviuni în suspensie, târâte şi depuse în patul albiei;
- recoltări de probe şi analize privind însuşirile fizico-chimice ale apei;
- măsurători cu privire la temperatură;
- măsurători cu privire la evaporaţia de la suprafaţa apei;
- măsurători cu privire la evapotranspiraţie;
- măsurători asupra elementelor meteorologice.
Hidrometria, prin datele pe care le furnizează, permite determinarea resurselor
de apă ale ţării, folosirea raţională şi complexă a apelor de suprafaţă şi adâncime,
prevenirea fenomenelor de degradare a solului prin înmlăştinire sau salinizare,
prevenirea inundaţiilor, stabilirea potenţialului hidroenergetic şi de navigaţie al râurilor
din ţara noastră etc.
Datele măsurătorilor hidrometrice se publică în anuarele hidrologice.
Măsurarea nivelului se face cu ajutorul:
- mirelor,
- limnigrafelor
- telelimnigrafelor.
Mirele hidrometrice sunt cele mai simple instrumente pentru măsurarea
nivelurilor. Ele pot fi verticale (fig. 3.5.a ), înclinate (gradate în aşa fel încât să se
citească înălţimea pe verticală (fig. 3.5. b), fixe sau potabile, mire cu zimţi pentru
determinarea nivelului maxim (fig. 3.5. c) şi minim (fig. 3.5. d).

Fig. 3.5. Mire hidrometrice: a - mira verticală; b - miră înclinată; c - miră cu zimţi
pentru nivele maxime; d - miră cu zimţi pentru nivele minime

Mirele hidrometrice sunt confecţionate din plăci metalice gradate din 2 în 2 şi

din 5 în 5 cm. Se instalează în albie în poziţie verticală sau înclinată.
În acest caz gradaţia mirei se corectează astfel:

57
  5
sau .
cos  cos 
Mirele se aşează pe nişte piloţi a căror înălţime se cunoaşte.
Za = z pilot + z citire mira
unde Za este înălţimea apei.
Se folosesc două tipuri de mire:
- de minim;
- de maxim.
Acestea sunt prevăzute cu un fel de aripioare triunghiulare care sunt aşezate cu
baza în sus la mirele de maxim şi cu baza în jos la mirele de minim. Mirele mai sunt
prevăzute cu flotori (plutitori) care sunt ridicaţi sau coborâţi de apă şi rămân fixaţi la
nivelul maxim sau minim datorită aripioarelor de pe miră.
În staţii pe baza datelor privind nivelul apei se poate stabili debitul, cu ajutorul
unor diagrame numite chei limnimetrice, întocmite pe baza dependenţei între nivelul
apei şi debit. Sunt chei diferite de iarnă şi de vară.
Limnigrafele sunt instalaţii mai complexe care înregistrează permanent nivelul
apei. Limnigraful propriu-zis este alcătuit dintr-un flotor care balansează cu o
contragreutate prin intermediul unui scripete, un tambur pe care se înfăşoară banda
înregistratoare, un sistem de înregistrare pus în funcţiune de un mecanism de ceasornic
(fig. 3.6.). Banda limnigrafului trebuie schimbată la 12 h, 24 h sau săptămânal.
Limnigraful este montat într-o cabină care comunică cu apa printr-un puţ sau
tub. Limnigraful este un mecanism mai complex alcătuit dintr-un plutitor care se
deplasează în interiorul unui puţ, un tambur şi un mecanism cu ceas care înregistrează
variaţiile nivelului apelor. Mai recent există
limbigrafe electronice.

Fig. 3.7. Limnigraf tip ‚Valdai”

1 - plutitor metalic; 2 - cablu; 3 - scripete; 4 -

contragreutate; 5 - cilindru orizontal; 6 - mecanism de
ceasornic; 7 - cablu; 8 - contragreutate; 9 - cărucior
cu peniţă.

Fig. 3.6. Limbigraf electric

58
 Telelimnigrafele şi telelimnimetrele sunt aparate care măsoară şi transmit
automat nivelul la o staţie de recepţie. Transmiterea se poate face la ore fixe sau
continuu.
Acest sistem se foloseşte la posturile îndepărtate de aşezări omeneşti sau la
posturile serviciului de prognoză hidrologică.
Măsurarea vitezelor şi a debilelor de apă se face după anumite procede, cu
instrumente şi dispozitive speciale. Debitele se mai pot determina şi în funcţie de
nivelul apei din râu, pentru râurile şi punctele pentru care s-au construit chei
limnimetrice.
Cheia limnimetrică. S-a constatat că există o strânsă legătură între niveluri şi
debite. Cheia limnimetrică este o curbă care exprimă, pentru o secţiune dată, legătura
dintre debitul de apa şi nivelul înregistrat. Pentru a putea trasa cheia limnimetrică sunt
necesare cât mai multe determinări de debite la niveluri cât mai variabile. Albia, în
punctul pentru care se întocmeşte cheia limnimetrică, trebuie să prezinte o stabilitate cât
mai mare, să fie nedeformabilă, ferită de colmatări sau eroziuni şi să se afle în afara
remuului provocat de baraje.

Fig. 3.7. Cheia limnimetrică

Periodic, cheia limnimetrică trebuie verificată şi refăcută dacă se obţin diferenţe

semnificative între debitele măsurate şi cele determinate cu ajutorul cheii.
Pentru trasarea cheii se folosesc două scări :
- una verticală pe care vor trece nivelurile
- una orizontală pe care se vor trece debitele (fig. 3.7).
O dată construită, cheia limnimetrică se foloseşte la determinarea debitului în
funcţie de nivelul apei.
Metoda de determinare a debitelor cu ajutorul cheii limnimetrice este foarte
simplă, rapidă şi nu necesită construcţii costisitoare. Se foloseşte atât pentru
determinarea debitelor cursurilor de apă cât şi a canalelor, în care caz precizia este mai
ridicată.
59
 3.5. PROBLEME DE REZOLVAT

1. Să se determine indicatorii morfometrici ai bazinului hidrografic al pârâului Valea

Şotânga.

3.6. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce este reţeaua hidrografică?

……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
2. Definiţi următorii termeni: hidrología, hidrografía, hidrogeología, hidrometría,
mira, cheia limnimetrică, albia, versantul şi terasa.
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
60
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
3. Caracterizaţi circuitul apei în natură?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
4. Prin ce se caracterizează reţeaua hidrografică?
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
5. Care sunt elementele morfologice ale unei reţele hidrografice?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
6. Care sunt elementele principale ale unei văi?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
7. Cu ce instrumente se face măsurarea nivelului?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
8. Ce măsurători şi observaţii se fac la posturile hidrometrice şi hidrogeologice?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
9. Care sunt elementele componente ale unui versant?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
10. Cum se determină densitatea reţelei hidrografice?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………

61
 3.7. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Ştiinta care studiază procesele hidrologice, caracteristice şi legile generale ale

apelor de la suprafaţa scoarţei terestre este:
a) hidrologia generală
b) hidrografia
c) hidrometria
d) hidrogeologia
3. Hidrografia:
a) furnizează datele necesare cunoaşterii fenomenelor hidrologice, determinării
parametrilor scurgerii de suprafaţă
b) furnizează datele necesare cunoaşterii fenomenelor hidrologice, determinării
parametrilor scurgerii subterană
c) ştiinţa care studiază procesele hidrologice, caracteristicile şi legile generale ale
apelor de la suprafaţa scoarţei terestre
d) se ocupă cu culegerea, înregistrarea şi prelucrarea datelor hidrologice
4. Principalele faze ale circuitului apei în natura sunt:
a) precipitaţiile, infiltraţiile, transpiraţia, siroirile, apa subterană
b) precipitaţiile, infiltraţiile, evaporaţia, transpiraţia, scurgerea, apa subterană
c) precipitaţiile, infiltraţiile, șiroirile, evaporaţia, apa subterană
5. Reţeaua hidrografică periodică cuprinde totalitatea:
a) torenţilor, ravenelor, ogaşelor, vâlcelelor, viroagelor şi văilor prin care se scurg
apele numai după ploi sau la topirea zăpezilor.
b) pâraielor, lacurilor, râurilor şi fluviilor
c) amândouă de mai sus
6. Etapele de formare a văilor sunt:
a) şiroire şi scurgere permanentă
b) scurgere torenţială şi scurgere permanentă
c) şiroire, scurgere torenţială, scurgere permanentă
7. Cheia limnimetrică se foloseşte la:
a) măsurarea nivelului apei
b) determinarea debitului în funcţie de nivelul apei
c) măsurarea vitezei apei

62
 1.8. REZUMAT

Scurgerea apei pe terenurile în pantă este influenţată în mare măsură de două

categorii mari de factori: de precipitaţii prin caracteristicile lor (durată, intensitate, mod
de repartiţie) şi de cele ale bazinului hidrografic (mărime, formă, solul, gradul de
acoperire cu vegetaţie sau tipul de cultură etc.).
Hidrologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea resurselor de apă din natură, cu
raionarea teritorială, determinarea variaţiei în timp şi spaţiu şi prognoza elementelor
hidrologice. Cuvântul hidrologie este de origine greacă şi înseamnă ştiinţa despre apă
(hydor - apă şi logos - ştiinţă).
Hidrologia se împarte în patru subdiviziuni principale: hidrologia generală,
hidrografi, hidrogeologi, hidrometria.
Hidrografia furnizează datele necesare cunoaşterii fenomenelor hidrologice,
determinării parametrilor scurgerii de suprafaţă.
În general, pentru o ploaie de înălţime P, care provoacă o scurgere de suprafaţă
h, se poate scrie ecuaţia de bilanţ: P = A + E + S + R + h
Apele din atmosferă, hidrosferă şi litosferă sunt în strânsă legătură între ele
alcătuind un ansamblu şi participând la un circuit închis denumit ciclul hidrologic
global sau circuitul apei în natură. Prin urmare, prin circuitul apei în natură se înţelege
procesul general de circulaţie a apei la suprafaţa solului, în sol şi atmosferă.
Circuitul apei în natură se produce sub influenţa energiei solare prin care se
evaporă cantităţi imense de apă, a curenţilor de aer care transportă o parte din vapori şi a
gravitaţiei, sub influenţa căreia vaporii condensaţi cad sub formă de precipitaţii şi se
asigură circulaţia apei la suprafaţa solului şi în profilul acestuia.
Precipitaţiile căzute pe suprafaţa pământului iau diferite căi. Cu o mare
aproximaţie se poate considera că 1/3 se infiltrează în sol, 1/3 se evaporă şi 1/3 se
scurge la suprafaţa solului.
Fazele principale ale circuitului apei în natură sunt: precipitaţiile, infiltraţia,
evaporaţia, transpiraţia, scurgerea şi apa subterană.
Reţeaua hidrografică reprezintă totalitatea firelor de apă cu sau fără debit
permanent, dintr-un anumit bazin hidrografic sau teritoriu. Reţeaua hidrografică se
împarte în reţea permanentă şi periodică.
Reţeaua hidrografică permanentă cuprinde elementele reţelei cu debit permanent
ca: pârâuri, râuri, fluvii, lacuri.

63
 În alcătuirea reţelei periodice intră totalitatea: torenţilor, ravenelor, ogaşelor,
vâlcelelor, viroagelor şi văilor prin care se scurg apele numai după ploi sau la topirea
zăpezilor.
Reţeaua hidrografică se caracterizează prin două elemente principale: lungime şi
densitate.
Văile in formare trec prin mai multe etape. În prima etapă are loc fenomenul de
şiroire, scurgerea având un caracter liniar. Se trece apoi la scurgerea torenţială
intermitentă care dă naştere la rigole, ogaşe, ravene şi torenţi. În ultima fază se ajunge la
scurgerea permanentă prin pâraie, râuri şi fluvii.
Elementele principale ale unei văi sunt: albia minoră, albia majoră şi versantele.
Terasele reprezintă vechi albii majore ale râurilor. În profil transversal valea
unui râu poate prezenta o terasă inferioară şi una sau mai multe terase propriu-zise.
Hidrometria studiază fenomenele hidrologice prin înregistrarea lor cu ajutorul
măsurătorilor după care acestea sunt prelucrate şi se publică în anuare hidrologice.
Studiul regimului apelor - obiectul hidrologiei - se face pe baza valorilor
factorilor hidrologici determinate în anumite puncte caracteristice ale reţelei
hidrografice. Punctele staţionare în care se efectuează complexul de observaţii şi
măsurători poartă numele de posturi hidrometrice, iar totalitatea posturilor hidrometrice
formează reţeaua hidrometrică.
În afară de reţeaua hidrometrică mai există o reţea de posturi hidrogeologice,
posturi la care se fac măsurători asupra apelor subterane de mică adâncime. Posturile
hidrometrice pot fi: de râuri, de lacuri, marine şi de interfluviu (hidrogeologice) .
Determinarea pantei se face prin măsurarea simultană a nivelului apei la 50-200
m în amonte şi aval de postul hidrometric. La posturile hidrometrice şi hidrogeologice
se fac observaţii şi măsurători.
Hidrometria, prin datele pe care le furnizează, permite determinarea resurselor
de apă ale ţării, folosirea raţională şi complexă a apelor de suprafaţă şi adâncime,
prevenirea fenomenelor de degradare a solului prin înmlăştinire sau salinizare,
prevenirea inundaţiilor, stabilirea potenţialului hidroenergetic şi de navigaţie al râurilor
din ţara noastră. Măsurarea nivelului se face cu ajutorul: mirelor, limnigrafelor,
telelimnigrafelor.
Cheia limnimetrică este o curbă care exprimă, pentru o secţiune dată, legătura
dintre debitul de apa şi nivelul înregistrat.

64
 3.9. BIBLIOGRAFIE

1. Bucur D., 2007 - Conservarea terenurilor agricole prin lucrări de îmbunătăţiri funciare,
Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
2. Savu P., Bucur D., 2002 - Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol cu lucrări de
îmbunătăţiri funciare, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
3. Savu P., Bucur D., Jităreanu S. I., 2005 - Îmbunătăţiri funciare şi irigarea culturilor -
lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

65
 CAP 4. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE

CUPRINS

CAP 4. NOŢIUNI DE HIDROLOGIE ........................................................................... 66

4.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI......................................................................... 66
4.2. DISTRIBUŢIA APELOR SUBTERANE ŞI CLASIFICAREA LOR ................. 67
4.3. REGIMUL APELOR FREATICE ....................................................................... 70
4.3.1. Circulaţia apei subterane .............................................................................. 70
4.3.2. Noţiuni despre apa din sol ............................................................................ 73
4.3.3. Bilanţul apei în sol ........................................................................................ 74
4.3.4. Apa freatică din profilul solului .................................................................... 75
4.4. ÎNTREBĂRI RECAPITUALTIVE ...................................................................... 75
4.5. TESTE DE AUTOEVALUARE .......................................................................... 76
4.6. REZUMAT .......................................................................................................... 77
4.7. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 78

INTRODUCERE

Acest capitol prezintă distribuţia apei subterane şi clasificarea lor. Se regăsesc în

acest capitol şi noţiuni despre apa şi bilanţul acesteia din sol, despre circuitul apei
subterane şi despre apa freatică din profilul solului.
Capitolul se încheie cu o serie de teste şi întrebări recapitulative, cu o
bibliografie şi un rezumat pentru a se putea fixa mai bine cunoştinţele acumulate din
acest capitol.

4.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

La sfârşitul capitolului vei fi capabili:

- să descrii formarea apelor subterane
- să enumeri tipurile de forme geologică de mişcare a distribuţiei apelor subterane
- să caracterizezi zone hidrogeodinamice
66
- să clasifici apele subterane
- să enumeri formele de apă din interiorul solului
- să caracterizezi bilanţul hidrologic
- să defineşti gradientul hidraulic
- să calculezi evaporaţia apei din sol

Durata medie de studiu individual - 0.5 ore

4.2. DISTRIBUŢIA APELOR SUBTERANE ŞI CLASIFICAREA LOR

Resursele de apă subterană din România se ridică la cca. 8 miliarde de metri

cubi, din care cca. 5 miliarde sunt folosite pentru alimentări cu apă. Aceste resurse se
regenerează.
Formarea apelor subterane este explicată prin diverse teorii generate de:
• diversitatea condiţiilor climatice din zonele de alimentare ale acviferelor;
• calităţile fizico-chimice ale apelor subterane (calde, reci, mineralizate,
nemineralizate, cu gaze, fără gaze);
• vârsta diferită a apelor subterane.
Teoriile privind originea apelor subterane pot fi separate în două categorii:
 teorii “exogene” care consideră apele subterane provenite din
precipitaţiile de la suprafaţa pământului (teoria infiltrării, teoria condensării, teoria
originii arteziene, teoria apelor regenerate, teoria apelor fosile);
 teorii “endogene” care consideră că sursa apelor subterane este
condensarea vaporilor de apă rezultaţi din procesele fizico-chimice de adâncime (teoria
juvenilă).
Într-o concepţie unitară se admite că apele subterane în integralitatea lor au o
origine mixtă, ponderea celor două surse (endogenă şi exogenă) fiind condiţionată de
caracteristicile hidrostructurii.
Principala sursă a apelor subterane sunt precipitaţiile generate de vaporii de apă
din atmosferă. O parte din precipitaţii se transformă în apă subterană, apa subterană
având şi surse endogene.
Precipitaţiile, în funcţie de procesele la care participă, sunt reţinute sub formă de
umiditate, în atmosferă sau în zona de aerare a acviferelor. Umiditatea contribuie la

67
alimentarea acviferelor prin condensare şi infiltrare. În condiţii hidrogeologice
favorabile formării acviferelor (adică formaţiuni acoperitoare nisipoase-argiloase), 15%
până la 20% din precipitaţii se transformă în apă subterană. Pentru valorile extreme ale
precipitaţiilor din România rezultă că:
• la o precipitaţie minimă de 360 mm/an infiltrarea este de 72 mm/an;
• la o precipitaţie maximă de 1200 mm/an, infiltrarea este de 240 mm/an.
Raportul de 3,3 între valorile extreme ale infiltraţiei evidenţiază, la scara unei
compensări anuale, în condiţii hidrogeologice favorabile, alimentarea semnificativă prin
infiltrare a apelor subterane din România, dar şi o variaţie importantă a acestui proces,
în funcţie de repartiţia precipitaţiilor.

Sursa principală a apelor subterane sunt precipitaţiile generate de vaporii din

atmosferă.
Din momentul contactului precipitaţiilor cu suprafaţa terenului începe o
distribuire continuă a acestora între scurgerea de suprafaţă, scurgerea hipodermică,
refacerea umidităţii şi scurgerea subterană. Scurgerea hipodermică, cea subterană şi
refacerea umidităţii din zona de aerare prin infiltrare constituie infiltrarea totală, adică
acea parte din precipitaţii care se transformă în apă subterană. Sub diversele ei forme, de
la starea de vapori până la starea supracritică apa este prezentă până la baza scoarţei
terestre.
Distribuţia apelor subterane în scoarţa terestră se face prin trei tipuri de forme
geologică de mişcare:
• mişcarea meteogenă a apei subterane este localizată în partea superioară a
scoarţei terestre (adâncimi de 0,5-1,0 km mai rar 3 km, iar în condiţii favorabile se
dezvoltă până la 5 km);

68
 • mişcarea litogenă a apei subterane se produce în cadrul proceselor de
diageneză a complexelor sedimentare, la adâncimi mai mari de 1-3 km;
• mişcarea magmatogenă a apei subterane este caracteristică pentru domeniile
de mare adâncime, acolo unde se formează sisteme hidrominerale.
În cadrul marilor bazine hidrogeologice ca rezultat al mişcării apei se pot separa,
de sus în jos, trei zone hidrogeodinamice:
Zona schimbului activ este cea care drenează reţeaua hidrografică şi se găseşte
sub influenţa factorilor climatici sezonieri. Ea se dezvoltă până la baza locală de
eroziune, apele sunt dulci, cu o mineralizaţie totală sub 1g/l, iar durata schimbului de
apă este de ordinul lunilor şi a anilor, ajungându-se la adâncimi mai mari şi la sute de
ani.
Zona schimbului lent de ape este slab influenţată de reţeaua hidrografică, iar
factorii climatici se manifestă numai prin ciclurile de variaţie de lungă durată. Această
zonă se dezvoltă sub baza locală de eroziune, mineralizaţia apelor este cuprinsă între 1
şi 35 g/l (deci apele sunt sărate), iar durata schimbului de apă ajunge la mii sau chiar
zeci de mii de ani.
Zona schimbului pasiv de ape, cu regim practic stagnant, prezintă mineralizaţii
mai mari de 35 g/l (saramuri) şi durate ale schimbului de apă de ordinul milioanelor de
ani.
Distribuţia apelor subterane la scara scoarţei terestre şi zonarea lor
hidrogeodinamică, validate şi pe baza originii şi vârstei lor izotopice, sunt criterii
generale care stau la baza proiectării prospecţiunilor pentru ape subterane.
Distribuţia pe verticală cuprinde două zone:
- cu pori nesaturaţi;
- cu pori saturaţi.
şi mai multe subzone:
- subzona de evaporaţie;
- subzona de aeraţie şi difuziune;
- subzona pragului capilar;
- subzona de saturaţie.
Subzona de evaporaţie are o grosime de 1 - 2 m. Apa este reţinută în sol
datorită forţei capilare. Mişcarea se face de jos în sus datorită evaporaţiei.
Subzona de aeraţie şi difuziune. Apa circulă de sus în jos datorită gravitaţiei,
până se ajunge la apa peliculară, inaccesibilă plantelor sau orizontul mort.

69
 Subzona pragului capilar este situat deasupra apei freatice. Umiditatea creşte
pe adâncime datorită apei provenite din subzonele superioare, până la nivelul apei
freatice.
Subzona de saturaţie este situată sub nivelul apei freatice, umiditatea creşte în
continuare până se ajunge la un echilibru în ceea ce priveşte saturaţia porilor, numit
nivel freatic hidrostatic.
Acest nivel este variabil în funcţie de saturaţia porilor.

4.3. REGIMUL APELOR FREATICE

Apele freatice se pot întâlni sub mai multe forme:

- suspendate (suprafreatice) provin din precipitaţii;
- libere;
- captive : - apa ascensională;
- apa artizanală;

4.3.1. Circulaţia apei subterane

Apa subterană curge prin porii rocilor datorită gravitaţiei de la punctele

superioare spre cele inferioare.
Deplasarea apei subterane depinde nu numai de proporţia golurilor în
comunicare hidraulică ci şi de forma şi dimensiunea acestor goluri.
Permeabilitatea este caracteristică intrinsecă a matricei minerale dependentă de
forma şi dimensiunea golurilor prin care se pot deplasa fluidele şi se cuantifică prin
intermediul coeficientului de permeabilitate (Kp).
Valoarea coeficientului de permeabilitate pentru terenurile granulare este
proporţională cu pătratul diametrului mediu al granulelor din care este constituit,
valorile extreme fiind cuprinse între 0,001 darcy (pentru argilă) şi 1000 darcy (pentru
pietriş bine sortat; 1 darcy = 9,87x10-9 cm2).
În funcţie de mărimea porilor şi de viteza de circulaţie a apelor se disting
mai multe tipuri de roci:
- acvifere (nisip, pietriş, bolovăniş) viteza de scurgere mare datorită porilor
mari. Viteza este mai mare de 10 m/zi;
- acvilude (marne, argile) apa circulă cu viteză mai redusă datorită
dimensiunilor mai mici a porilor;

70
 - acvifuge roci eruptive sau metamorfice, care practic sunt lipsite de pori. Prin
aceste roci apa nu circulă.

Matrice minerală granulară cu porozitate activă de 25% (pietrişuri şi nisipuri)

Legea care guvernează circulaţia apei subterane este Legea lui Darcy. Debitul de
scurgere a apei prin medii poroase este direct proporţional cu gradientul hidraulic al
apei subterane.

Experimentul lui Darcy

Gradientul hidraulic este diferenţa de nivel între două puncte de la suprafaţa

liberă a apei raportată la distanţa pe orizontală între cele două puncte luate în
considerare.
Q = K ∙ H ∙ L ∙ I (m3/zi)
în care : K - coeficient de infiltraţie ce depinde de rocă;
H - grosimea stratului de apă m;
L - lungimea stratului acvifer m;
I - gradientul hidraulic.

Creşterea stratului acvifer poate fi influenţată de om prin irigaţii excesive.

Regimul de alimentare a apei subterane poate fi :
- interfluviu când apa provine din infiltrarea apei provenite din precipitaţii;
- riveran când apa provine din infiltraţii din cursurile de apă;
- mixt;
71
 Apele subterane se măsoară cu ajutorul puţurilor hidrogeologice. Acestea au
adâncimi de:
- 1 la 1,5 m pentru stratul suprafreatic;
- 4 la 5 m pentru statul freatic.
Relaţiile între apele subterane şi cele de suprafaţă sunt permanente şi au o
dinamică activă mai ales pentru acviferele de mică adâncime.
Efectul relaţiei hidrodinamice între apele subterane şi cele de suprafaţă se resimte
vizibil în:
• variabilitatea debitelor reţelei hidrografice;
• calitatea apelor subterane.
Râurile alimentate din subteran au un caracter permanent şi o variabilitate redusă
a debitului, în timp ce râurile fără alimentare din subteran au o variabilitate mare a
debitului şi un caracter sezonier. Pentru evaluarea contribuţiei acviferelor la alimentarea
cursurilor de apă se utilizează şi diferenţa între calitatea apelor de suprafaţă şi calitatea
apelor subterane (metoda hidrochimică).
Vulnerabilitatea la poluare a apelor de suprafaţă fiind mai mare decât a apelor
subterane, de cele mai multe ori comunicarea acviferelor cu apele de suprafaţă este în
detrimentul calităţii apelor subterane.
Evaluarea cantitativă a contribuţiei acviferelor la alimentarea cursurilor de apă se
face cu ajutorul hidrografului debitelor scurgerii totale.
Metodologia de separare a scurgerii subterane se bazează pe relaţia dintre evoluţia
nivelului apei în râu şi a nivelului apei în acviferul care îl alimentează. Cu cât cota
nivelului apei în acvifer este mai mare în raport cu cota nivelul apei în râu, alimentarea
râului din acvifer este mai importantă.

Separarea scurgerii subterane pe

hidrograful unui râu alimentat de un acvifer
freatic fără legătură hidraulica cu râul.
1 - variația debitului scurgerii totale
2 - variația debitului scurgerii subterane

72
 Bilanţul hidrogeologic al hidrostructurilor sau al unui acvifer, având o structură
mai complexă şi un necesar mai eterogen de informaţii, este recomandat să fie precedat
de cunoaşterea bilanţului global al bazinului de recepţie în care este cuprinsă
hidrostructura sau acviferul aflate în legătură hidrodinamică cu apele de suprafaţă.
Efectele cantitative şi calitative ale relaţiilor hidrodinamice între apele de
suprafaţă şi cele subterane exprimate prin diverşi parametri permit o primă evaluare a
extinderii şi potenţialului hidrostructurilor, validată pe baza bilanţului mediu anual al
bazinului de recepţie.

4.3.2. Noţiuni despre apa din sol

Stocarea şi circulaţia apei în sol: o parte din apa ce pătrunde în sol satisface
nevoile solului, o parte se pierde prin evaporaţie iar o parte se scurge în adâncime
alimentând pânzele freatice şi suprafreatice. Ca urmare în interiorul solului pot fi
întâlnite următoarele forme de apă:
- apa gravitaţională - neutilizată de către plante
- apa capilară - apa labil legată , utilizată integral de către vegetaţie
- apa peliculară - sau strâns legată în jurul particulelor de sol, accesibilă doar
unor specii.
- apa de higroscopicitate - sau apa foarte strâns legată de particulele solului,
inaccesibilă plantelor.
- apa sub formă de vapori
Forţele ce acţionează în interiorul solului sunt forţa gravitaţională, capilară, de
adsorţie a solului în jurul particulelor de sol , de absorbţie a rădăcinilor plantelor. Forţa
de capilaritate şi forţa de absorţie a particulelor de sol formează forţa de sucţiune. Forţa
de sucţiune se măsoară cu tensiometre, valorile sucţiunii se exprimă în atmosfere.
Forţa de sucţiune exprimată în (atmosfere , PF - logaritmul sucţiunii exprimată
în centimetrii coloană de apă).

Evaporaţia apei din sol:

E = KΣ(e + t)
în care: E - evaporaţia ;
K - coeficient de corecţie în funcţie de zona climatică;
(e + t) - evapotranspiraţia potenţială
Σ(e + t) = 180·C ;
unde : C - depinde de zona şi tipul de cultură;
73
 C = 2,5 mm/zi până la 4.0 mm/zi ;
C = 25m3/ha ∙ zi până la 40 m3/ha ∙ zi.

4.3.3. Bilanţul apei în sol

- bilanţ hidrologic - în circuit închis - fără aportul apei freatice;

- în circuit deschis - cu aportul apei freatice.
- norma de irigaţie se poate determina din ecuaţia de bilanţ hidrologic
Σm - norma de irigaţie (cantitatea totală de apă distribuită unei plantaţii pe timpul
sezonului de vegetaţie (1 aprilie - 30 septembrie).
- în circuit închis:
Ri +10CPv + Σm = Σ(e + t) +Rf ; Σm = Rf - 10C∙Pv + Σ(e + t) - Ri
în care: Ri - rezerva iniţială la 1 aprilie;
10 - coeficient de transformare din mm în m3/ha;
Pv - precipitaţiile exprimate în mm în perioada de vegetaţie;
C - coeficient de valorificare a precipitaţiilor;
Σ(e + t) - evapotranspiraţia potenţială;
Rf - rezerva finală.
- în circuit deschis:
Ri +10CPv + Σm + Af = Σ(e + t) +Rf ; Σm = Rf - 10C∙Pv + Σ(e + t) -Af - Ri
Ri = 100∙H∙Da∙Cc (m3/ha)
Rf = 100∙H∙Da∙Co (m3/ha)
în care: H - adâncimea stratului radicular - pt. pepiniere 0,1 - 0,3 m;
- pt. răchitării 0,3 - 0,5 m;
- pt. arborete 0,5 - 1,0 m;
Da - densitatea aparentă sau greutatea volumetrică: Da = 1,1 - 1,8 t/mc
Aportul freatic - sol cu textură uşoară - Af = 500 - 1000 m3/ha;
- sol textură mijlocie - Af = 600 - 1200 m3/ha;
- sol cu textură grea - Af = 1000 - 2000 m3/ha.
Norma de irigaţie poate fi determinată în funcţie de numărul de udări şi norma
de udare.
Σm = m·n
în care: m - norma de udare (cantitatea de apă exprimată în m3 distribuită unui hectar de
pădure la o singură udare) ;
n - numărul de udări care este în funcţie de tipul de cultură;
m - este în funcţie de indicii hidrofizici ai solului;
74
 m = 100∙H∙Da(Cc - Pmin) - această relaţie se foloseşte pentru proiectare;
m = 100∙H∙Da(Cc - provizia momentană) - pentru exploatare.
Norma brută: mbrută = mnetă/η
η- este în funcţie de metoda de udare:
- prin brazde η= 0,7 - 0,8 (distribuţie gravitaţională);
- prin aspersiune η= 0,9;
- prin picurare η= 0,95 - 0,98.

4.3.4. Apa freatică din profilul solului

Apele suspendate sau suprafreatice provin din precipitaţii sub influenţa

condiţiilor meteorologice sau a pierderilor de apă prin infiltraţii din sistemul de irigaţii.
Apele din stratul acvifer pot fi captive, cuprinse între două straturi
impermeabile, pot fi cu nivel ascensional sau cu nivel artizanal.

4.4. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Enumeraţi distribuţia apelor subterane.

……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
2. Descrieţi zone hidrogeodinamice.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Care sunt formele apelor freatice?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
4. Ce este gradientul hidraulic?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………….....
5. Care sunt formele de apă care pot fi întâlnite în interiorul solului?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
75
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
6. Cum se calculează evaporaţia apei din sol?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
7. Caracterizaţi bilanţul hidrologic
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………

4.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Teoria care consideră apele subterane provenite din precipitaţiile de la

suprafaţa pământului este:
a) teoria “endogenă”
b) teoria “exogena”
c) teoria juvenilă
2. Distribuţia apelor subterane în scoarţa terestră se face prin:
a) mişcarea meteogenă, mişcarea litogenă şi subzone de aeraţie şi difuzie
b) mişcarea litogenă, magmatogenă şi subzone de aeraţie şi difuzie
c) mişcarea meteogenă, mişcarea litogenă şi mişcarea magmatogenă
3. Zonele hidrogeodinamice sunt:
a) zona schimbului activ, lent şi pasiv
b) zona de evaporaţie, aeraţie şi difuziene, zona pragului capilar şi de saturaţie
c) ambele răspunsuri
4. Gradientul hidraulic este:
a) diferenţa de nivel între două puncte de la suprafaţa liberă a apei raportată la
distanţa pe orizontală între cele două puncte luate în considerare.
b) diferenţa de nivel între două puncte de la suprafaţa liberă a apei raportată la
distanţa pe verticală între cele două puncte luate în considerare.
c) diferenţa de nivel între trei puncte de la suprafaţa liberă a apei raportată la
distanţa pe verticală între cele trei puncte luate în considerare.
5. În interiorul solului formele apei sunt:
a) apa capilară şi sub formă de vapori
b) ambele răspunsuri (a şi c)

76
 c) apă gravitaţională, peliculară şi de higroscopicitate
6. Norma de irigaţie:
a) toate răspunsurile sunt corecte
b) poate fi determinată în funcţie de numărul de udări şi norma de udare.
c) se poate determina din ecuaţia de bilanţ hidrologic
d) este cantitatea totală de apă distribuită unei plantaţii pe timpul sezonului de
vegetaţie

4.6. REZUMAT

Principala sursă a apelor subterane sunt precipitaţiile generate de vaporii de apă

din atmosferă. O parte din precipitaţii se transformă în apă subterană, apa subterană
având şi surse endogene.
Distribuţia apelor subterane în scoarţa terestră se face prin trei tipuri de forme
geologică de mişcare:
• mişcarea meteogenă a apei subterane este localizată în partea superioară a
scoarţei terestre (adâncimi de 0,5-1,0 km mai rar 3 km, iar în condiţii favorabile se
dezvoltă până la 5 km);
• mişcarea litogenă a apei subterane se produce în cadrul proceselor de
diageneză a complexelor sedimentare, la adâncimi mai mari de 1-3 km;
• mişcarea magmatogenă a apei subterane este caracteristică pentru domeniile de
mare adâncime, acolo unde se formează sisteme hidrominerale.
În cadrul marilor bazine hidrogeologice ca rezultat al mişcării apei se pot separa,
de sus în jos, trei zone hidrogeodinamice: zona schimbului activ, lent şi pasiv.
Distribuţia apelor subterane la scara scoarţei terestre şi zonarea lor
hidrogeodinamică, validate şi pe baza originii şi vârstei lor izotopice, sunt criterii
generale care stau la baza proiectării prospecţiunilor pentru ape subterane.
Gradientul hidraulic este diferenţa de nivel între două puncte de la suprafaţa
liberă a apei raportată la distanţa pe orizontală între cele două puncte luate în
considerare.
Creşterea stratului acvifer poate fi influenţată de om prin irigaţii excesive.
Regimul de alimentare a apei subterane poate fi : interfluviu când apa provine din
infiltrarea apei provenite din precipitaţii; riveran când apa provine din infiltraţii din
cursurile de apă şi mixt. Apele subterane se măsoară cu ajutorul puţurilor
hidrogeologice.

77
 Bilanţul hidrogeologic al hidrostructurilor sau al unui acvifer, având o structură
mai complexă şi un necesar mai eterogen de informaţii, este recomandat să fie precedat
de cunoaşterea bilanţului global al bazinului de recepţie în care este cuprinsă
hidrostructura sau acviferul aflate în legătură hidrodinamică cu apele de suprafaţă.
În interiorul solului pot fi întâlnite următoarele forme de apă: apa gravitaţională -
neutilizată de către plante; apa capilară - apa labil legată , utilizată integral de către
vegetaţie; apa peliculară - sau strâns legată în jurul particulelor de sol, accesibilă doar
unor specii; apa de higroscopicitate - sau apa foarte strâns legată de particulele solului,
inaccesibilă plantelor şi apa sub formă de vapori.
Bilanţ hidrologic poate fi: în circuit închis - fără aportul apei freatice sau în
circuit deschis - cu aportul apei freatice.
Norma de irigaţie se poate determina din ecuaţia de bilanţ hidrologic sau poate fi
determinată în funcţie de numărul de udări şi norma de udare.

4.7. BIBLIOGRAFIE

1. Fazakaş P., 2005 - Elemente de geniu rural, Editura Eurobit, Timişoara.

2. Savu P., Bucur D., 2002 - Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol cu lucrări de
îmbunătăţiri funciare, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
3. Savu P., Bucur D., Jităreanu S. I., 2005 - Îmbunătăţiri funciare şi irigarea culturilor -
lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

78
 CAP 5. SISTEMUL DE IRIGAŢIE ŞI ELEMENTELE
COMPONENTE ALE ACESTORA

CUPRINS

CAP 5. SISTEMUL DE IRIGAŢIE ŞI ELEMENTELE COMPONENTE ALE

ACESTORA ................................................................................................................... 79
5.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI ........................................................................ 79
5.2. NECESITATEA IRIGĂRII CULTURILOR AGRICOLE .................................. 80
5.2.1. Necesitatea aplicării irigaţiei pe terenurile agricole .................................... 80
5.3. STUDII NECESARE AMENAJĂRILOR PENTRU IRIGAŢII .......................... 83
5.3.1. Studii necesare elaborării documentaţiei pentru sistemele desecare-drenaj 83
5.4. ELEMENTELE UNUI SISTEM DE IRIGAŢIE .................................................. 86
5.4.1. Clasificarea sistemelor de irigaţie ................................................................ 86
5.4.2 Elementele componente ale sistemului de irigaţie ......................................... 88
5.5. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE ...................................................................... 89
5.6. TESTE DE AUTOEVALUARE .......................................................................... 90
5.7. REZUMAT .......................................................................................................... 91
5.8. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 92

INTRODUCERE

În acest capitol este prezentată necesitatea irigării culturilor agricole, studiile

necesare amenajărilor pentru irigaţii şi elementele unui sistem de irigaţie.
La sfârşitul capitolului se regăsesc o serie de teste şi întrebări recapitulative, o
bibliografie şi un rezumat pentru fixarea cunoştinţele acumulate din acest capitol.

5.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

La sfârşitul acestui capitol vei fi capabil:

- să descrii necesitatea irigării culturilor agricole
- să caracterizezi studiile necesare elaborării documentaţiei pentru sistemele de desecare

79
şi drenaj
- să enumeri elementele component ale unui sistem de irigaţie
- să clasifici sistemele de irigaţie

Durata medie de studiu individual - 1 ore

5.2. NECESITATEA IRIGĂRII CULTURILOR AGRICOLE

Prin irigaţie se înţelege aprovizionarea controlată a solului cu cantităţi suplimentare

de apă faţă de cele primite în mod natural în scopul asigurării stabilităţii şi nivelului
ridicat al producţiei agricole.

5.2.1. Necesitatea aplicării irigaţiei pe terenurile agricole

Necesitatea aplicării irigaţiei este determinată de doua categorii de factori:

- naturali (se referă, în deosebi la plantă şi climă)
- social-economici (se referă la necesitatea obiectivă de a se obţine în mod
constant producţii agricole care să satisfacă pe deplin cerinţele economiei
naţionale)
Aplicarea irigaţiei în complex cu mecanizarea, chimizarea, agrotehnica şi
celelalte elemente tehnologice accelerează procesul de dezvoltare intensivă a
agriculturii prin înlăturarea efectelor secetei.
Irigaţia corectează în mare măsură clima, reglementează regimul hidric al solului
asigurând necesarul de apă pentru plante.
După cum se cunoaşte, apa constituie unul dintre factorii de vegetaţie esenţiali
din viaţa plantelor participând în mod direct la toate procesele fiziologice de respiraţie şi
fotosinteză, de absorbţie şi transpiraţie. În plus apa are rol de termoregulator şi asigură
totodată turgescenţa celulelor vegetale menţinând prin aceasta echilibrul mecanic între
diferitele ţesuturi şi organe.
Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetaţie, de la germinare şi până la
maturitate. Prezenţa apei în cantităţi suficiente determină, împreună cu ceilalţi factori de
vegetaţie, creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor având ca rezultat final obţinerea
de recolte mari şi de calitate superioară. Dimpotrivă, insuficienţa apei provoacă

80
dereglări în procesele de metabolism cu urmări negative asupra formării şi nivelului
recoltelor.
Plantele îşi extrag din sol, prin intermediul sistemului radicular, cea mai mare
parte din necesarul de apă. De aceea între nivelul producţiei şi gradul de umiditate din
sol, există o strânsă legătură directă, iar umiditatea solului la rândul ei depinde de
climat.
Precipitaţiile reprezintă principala sursă naturală care alimentează solul cu apă.
Deşi precipitaţiile atmosferice împreună cu temperatura din zonele agricole ale
ţării oferă, în general, condiţii bune pentru obţinerea unor producţii ridicate sunt zone
unde în anumiţi ani apa este factor limitativ şi aceasta datorită climatului de tip
continental care se caracterizează printr-un regim pluviometric neuniform în perioada de
vegetaţie.
Studiile climatice arată că pe mai mult de 20% din teritoriul ţării, respectiv în
Dobrogea, sudul şi estul Câmpiei Dunării, precum şi sudul şi estul Podişului
Moldovenesc, cantitatea anuală a precipitaţiilor este sub 500 mm. De asemenea, într-o
bună parte din Câmpia Bărăganului, Câmpia Olteniei şi Câmpia de Vest precipitaţiile
sunt cuprinse între 500 şi 600 mm, iar în Podişul Transilvaniei, peste 600 mm.
Aceste cantităţi comparate cu datele de consum prin transpiraţie nul exprimă în
suficientă măsură gradul deficitar al precipitaţiilor, de satisfacere cu apă a culturilor
agricole dacă nu se iau în considerare şi alţi factori pluviali. Astfel, ploile care cad în
timpul verii au, de cele mai multe ori şi un caracter torenţial fiind slab valorificate de
plantele cultivate. Pe de altă parte, ploile mici, sub 5 mm, care se întâlnesc destul de
frecvent în cursul unui an sunt complet ineficace resimţindu-se doar asupra umidităţii
aerului, nu şi a solului.
Dar cel mai mare neajuns în aprovizionarea cu apă a plantelor îl constituie
repartizarea neuniformă şi defectuoasă a precipitaţiilor, în timp şi spaţiu, având drept
urmare accentuarea secetelor, în special în lunile de vară, pe un areal destul de întins.
Din analiza secetelor înregistrate în ţară se constată că în Muntenia şi Moldova
trei ani dintr-un şir de 100 au fost foarte secetoşi, iar 58 de ani au fost secetoşi. În
Câmpia Bărăganului s-au înregistrat, anual, opt perioade de secetă, în Oltenia şase, iar
în Moldova şi Transilvania câte trei, durata unei secete fiind în medie de 15 zile în
nordul ţării şi de 20 zile în stepă, ajungând în anii foarte secetoşi la o durată de 60-100
şi chiar de peste 100 zile.
Seceta poate fi de două feluri:

81
 - atmosferică (perioadele de timp de peste 10 zile în timpul vegetaţiei în care
nu cad ploi mai mari de 5 mm, temperaturile sunt ridicate, vânturile, foarte
calde, iar umiditatea relativă a aerului scăzută 20-30%)
- pedologică (umiditatea solului scade sub plafonul minim apropiindu-se de
coeficientul de ofilire. Această secetă este mai dăunătoare pentru plante
decât seceta atmosferică).
Secetele se fac simţite prin efectele lor deosebit de păgubitoare pentru culturile
agricole şi horticole diminuând sau compromiţând total recoltele.
Mijlocul radical de combatere a secetelor îl reprezintă irigaţiile. Prin irigare se
elimină fluctuaţiile mari de producţie de la un an la altul şi de la o zonă la alta
influenţând favorabil nivelul, calitatea, dar mai ales constanţa recoltei.
Dar irigaţiile sunt necesare şi eficiente nu numai în regiunile aride şi semiaride.
Rezultatele obţinute în cercetare şi producţie au demonstrat că irigaţiile sunt tot atât de
necesare şi eficiente şi în regiunile subumede şi chiar umede unde cu o normă de irigare
redusă se pot obţine sporuri mari de producţie. De aceea se poate spune că o dată cu
dezvoltarea civilizaţiei leagănul irigaţiilor s-a deplasat din regiunile aride spre regiunile
umede cuprinzând în prezent majoritatea zonelor pedoclimatice din toate continentele.
Irigaţiile prezintă o serie de avantaje:
- asigură producţii mari şi stabile, sporurile de producţie ridicându-se la 50-
100 şi chiar peste 100% faţă de cultura neirigată.
- prin irigare se îmbunătăţeşte totodată calitatea produselor. Astfel legumele
irigate sunt mai fragede şi suculente, având o valoare comercială, mărită. În
viticultură, prin irigare şi fertilizare se obţin struguri de masă mai mari şi
mai intens coloraţi, cu prospeţime şi aroma plăcută şi cu aspect frumos şi
atractiv. În pomicultură, în condiţii de irigare coacerea este mai uniformă,
fructele au un aspect mai plăcut, sunt mai mari şi intens pigmentate, iar
conţinutul în zahăr şi vitamina C, mai ridicat.
- irigaţiile permit cultivarea pe aceiaşi suprafaţă de teren a două- trei culturi
pe an. Prin acest sistem de cultură pământul este folosit mai intensiv
sporeşte venitul net obţinut la unitatea de suprafaţa, creşte eficienţa irigaţiei
şi se reduce durata de recuperare a investiţiei.
- în condiţii de irigare se poate extinde cultivarea unor plante valoroase ca :
soia, sfecla de zahăr şi cartoful; în zone naturale, altfel nerecomandate
acestor culturi. .
- irigarea permite valorificarea superioară a nisipurilor şi solurilor nisipoase,
precum şi a solurilor salinizate şi puternic salinizate, creând condiţii pentru
82
 luarea în cultură a unor suprafeţe întinse de terenuri neproductive sau slab
productive.
- irigarea poate fi folosită nu numai la aplicarea udărilor obişnuite în vederea
combaterii deficitului de umiditate din sol ci poate avea şi alte utilizări,
îndeosebi la administrarea îngrăşămintelor, în protejarea plantelor de brune
şi îngheţuri şi în combaterea bolilor şi dăunătorilor.
- irigaţiile permit dezvoltarea industriilor de prelucrare a produselor agricole
şi de servire a agriculturii.
Aceste avantaje ale irigării culturilor justifică eforturile care se fac de către
aproape toate ţările lumii, pentru extinderea suprafeţelor irigate.

5.3. STUDII NECESARE AMENAJĂRILOR PENTRU IRIGAŢII

Suprafaţa interesată pentru studii se stabileşte de către proiectant şi executantul

studiilor, în baza unor documentaţii prealabile şi a recunoaşterii de teren. În limita
suprafeţei pe care se execută studiile, poate fi inclusă atât suprafaţa care se amenajează
cât şi zona de influenţă aferentă.
Funcţie de faza de proiectare şi de gradul de complexitate al zonei, se
stabileşte volumul şi gradul de aprofundare al studiilor, având în vedere studiile
efectuate anterior.

5.3.1. Studii necesare elaborării documentaţiei pentru sistemele desecare-

drenaj

Studii topografice. Studiile topografice vor reda planimetria şi nivelmentul

cu toate detaliile necesare ale zonei pe care urmează să se proiecteze lucrările de
drenaj. Suprafaţa terenului pe care se efectuează studiile topografice este de regulă
cu 10-15% mai mare decât a terenului ce urmează a fi drenat.
Pe baza studiilor efectuate se va redacta planul de situaţie la scara 1:500 sau
1:200, planurile de detaliu, profile topografice, longitudinale şi transversale prin
construcţiile din seră a drenajului în seră.
Planul de situaţie al suprafeţei de drenat va trebui să cuprindă:
 curbele de nivel şi punctele cotate cu echidistanţa şi densitatea conform
scării;
 microreţeaua hidrografică - gârle, microdepresiuni, terenuri cu exces de
umiditate;
83
  canale, conducte cu precizarea funcţiei acestora, staţii de pompare,
posturi trafo;
 căi de comunicaţie cu indicarea construcţiilor aferente cu elementele lor
constructive;
 releveele construcţiilor inclusiv fundaţia.
Studii climatice. Acestea vor trebui să prezinte valorile principalelor
elemente meteorologice şi agrometeorologice necesare stabilirii participării
acestora la fenomenul de exces de apă şi de săruri şi contribuţia la bilanţul de apă
de suprafaţă şi subterană.
Principalele elemente climatice care interesează sunt (CRIVEANU, 2004):
- temperatura solului - adâncimea de îngheţ;
- precipitaţii atmosferice - cantitatea totală lunară şi anuală. Cantitatea
maximă de precipitaţii căzute în 24, 72 şi 120 ore consecutive, intensitatea, durata
şi perioadele de producere a ploilor torenţiale;
- evapotranspiraţia - valori totale lunare, anuale pentru tipul (tipurile) de
sol şi adâncimile de situare a nivelului freatic.
Studii hidrologice. Acestea se vor elabora în vederea precizării regimului
de scurgere a apelor de suprafaţa care intră în zona de pe terenurile învecinate şi
regimul de scurgere a apelor din reţeaua de canale şi din emisarii naturali.
Regimul de scurgere a apelor din reţeaua de canale şi din emisarii naturali
va indica regimul nivelurilor la asigurările caracteristice atât ca frecvenţă cât şi ca
durată.
Studii geotehnice. Vor stabili elementele necesare pentru dimensionarea şi
execuţia tranşeelor şi canalelor, precum şi condiţiile de fundare a construcţiilor
hidrotehnice şi staţiei de pompare.
Ca indicatori geotehnici se vor prezenta: granulozitatea, greutatea volumetrică,
porozitatea totală şi porozitatea efectivă, umiditatea şi gradul de saturaţie, plasticitatea,
complexibilitatea, rezistenţa la forfecare, unghiul talazului natural (PĂCURAR, 2005).
Studii hidrogeologice. Contribuie la precizarea condiţiilor de apariţie a
fenomenului de exces de apă şi săruri şi trebuie să evidenţieze:
- succesiunea, grosimea şi granulozitatea straturilor până la (şi inclusiv) patul
impermeabil al stratului freatic,
- adâncimea nivelului apei freatice şi caracterul liber sau sub presiune al
stratului (sau complexului) acvifer;
- caracterul permanent sau temporar (sezonier) al straturilor saturate;
- regimul nivelurilor apei freatice şi al acumulărilor temporare;
84
 - niveluri medii lunare (chenzinale sau decadale, după caz), pe bază de
observaţii efectuate cel puţin 2-3 ani; niveluri caracteristice asigurate;
- parametrii hidraulici ai straturilor saturate (şi ai complexului acvifer);
- direcţia de curgere şi gradient hidraulic,
- coeficient de filtraţie (conductibilitate hidraulică);
- transmisivitatea;
- rezistenţa hidraulică;
- debitul forajelor, denivelării, raza de influentă;
- capacitatea acviferă a stratului (complexului) acvifer;
- sursele de alimentare a apei subterane şi regimul acestora;
- condiţii naturale (şi artificiale) de drenaj, debit de drenaj;
- pierderi de apă prin infiltraţie din sistemul de irigaţie, din reţea şi în câmp;
- mineralizarea şi chimismul apei subterane;
- gradul de mineralizare şi comparaţia chimică;
- variaţia verticală şi în spaţiu a mineralizării şi chimismului apei freatice şi
regimul acestora; factorii care influenţează regimul mineralizării apei freatice;
- relaţii dintre gradul de mineralizare al apei freatice şi al solului: adâncime şi
mineralizare critică;
- calitatea apei pentru irigaţie şi gradul de agresivitate pentru metal, beton şi
azbociment;
- rezultatele lucrărilor experimentale privind: debitul de drenaj; influenţa
adâncimii şi distanţei dintre drenuri asupra nivelului apei freatice şi gradului de
mineralizare a apei şi solului;
- bilanţul de apă şi săruri: în situaţia actuală şi de perspectivă - prognoza
hidro geologică - pentru ani caracteristici
Studii pedologice. Vor trebui să prezinte caracteristicile principale ale
tipurilor de sol şi anume (PĂCURAR, 2000, 2005):
- proprietăţi fizice: granulozitatea, densitatea aparentă, porozitatea totală,
porozitatea de aeraţie (porozitatea efectivă);
- proprietăţi hidrofizice: capacitatea maximă pentru apă, capacitatea de
câmp pentru apă, capacitatea de cedare a apei, coeficientul de ofilire, conductivitatea
hidraulică în condiţii de saturare,
- proprietăţi hidro-saline: conţinutul de săruri, gradul şi tipul de salinizare,
conţinutul de sodiu schimbabil;
- intensitatea, natura şi adâncimea gleizării şi a pseudogleizării;

85
 - proprietăţile chimice: conţinutul de humus, cantitatea de substanţe nutritive
(N, P, K), reacţia (pH-ul), conţinutul în carbonaţi alcalino- feroşi, gradul de saturaţie
în baze; cantităţi şi variaţia acestora pe profil.
Studii agroeconomice. Se vor elabora în vederea determinării:
- suprafeţelor ocupate cu diferite culturi, a producţiilor obţinute, cu valoarea
economică a acestora (pagube, diminuarea producţiei etc.);
- dinamica producţiilor în situaţia naturală şi după introducerea reţelei de
drenaj;
- modul de valorificare, planul de cultură, etapizarea realizării producţiilor
şi eficienţa economică a lucrărilor propuse.
Studiile asupra resurselor locale de materiale de construcţii trebuie să
stabilească rezervele de pietriş, balast, nisip, piatră spartă şi alte materiale utilizabile
la executarea lucrărilor de drenaj din punct de vedere al volumului, calităţii,
condiţiilor de exploatare şi costul acestora.
Alte studii în cazul în care sunt necesare şi alte studii, cum ar fi cele din
microbiologia solului, care pot justifica în mod suplimentar amenajarea reţelei de
drenaj, se vor efectua la cererea proiectantului.

5.4. ELEMENTELE UNUI SISTEM DE IRIGAŢIE

Introducerea irigaţiilor pe un anumit teritoriu impune executarea unor lucrări

tehnice speciale cu ajutorul cărora se asigură captarea apei din sursă, transportul ei pe
terenul irigabil şi distribuţia la plante.
Ansamblul construcţiilor şi amenajărilor ce se execută în acest scop, împreună
cu instalaţiile şi echipamentele folosite la aplicarea udărilor formează aşa numitul
sistem de irigaţie.

5.4.1. Clasificarea sistemelor de irigaţie

Sistemele de irigaţie se clasifică după mai multe criterii: importanţa economică,

mărimea suprafeţelor amenajate, modul de alimentare cu apă din sursă, caracteristicile
reţelei de aducţiune şi distribuţie, metoda de udare folosită.
După importanţa economică, lucrările de irigaţie se clasifică, potrivit STAS
5432/1-68, în patru categorii şi anume:
- categoria 1 - suprafeţe irigate, peste 100 000 ha
- categoria a 2-a - suprafeţe irigate de 20 000- 100 000 ha
86
 - categoria a 3-a - suprafeţe irigate de 5 000 -20 000 ha
- categoria a 4-a - suprafeţe irigate, având sub 5 000 ha.
Aceste categorii corespund unor clase de importanţă notate de la I la IV, cu
semnificaţiile: lucrări de importanţă deosebită, lucrări de importanţă mare, mijlocie şi
redusă.
Dup mărimea suprafeţelor amenajate, sistemele de irigaţie se împart în:
- sisteme mari
- sisteme locale.
Sistemele mari de irigaţie deservesc mai mulţi beneficiari, au suprafeţe cuprinse,
între 1 000 ha până la 150-200 000 ha şi chiar mai mult, sunt de complexitate ridicată şi
au un grad mare de tehnicitate.
Astfel de sisteme s-au construit în ţară începând din anii 1966 - 1970, cele mai
cunoscute amenajări de acest gen fiind: Sistemul Carasu cu suprafaţa de 197 300 ha,
Ialomiţa - Călmăţui cu 142 650 ha., Giurgiu - Răzmireşti pe 105 000 ha, Sadova -
Corabia pe 74 000 ha, terasa Brăilei pe 72000 ha, iar în prezent sunt în execuţie
Sistemul Mostiştea - Bucureşti pe 250 000 ha, Câmpia Covurlui pe 189 000 ha.
Sistemele mari de irigaţie se caracterizează prin:
- staţii de pompare de mare capacitate
- aducţiuni lungi de tip gravitaţional cu reglări şi comenzi automate
- sistematizări ale suprafeţelor în ploturi optimizate, corelate cu
organizarea teritoriului;
- scheme hidrotehnice de distribuţie cu geometrie accentuată;
- amenajări interioare astfel concepute încât să permită practicarea unor
agriculturi intensive, de tip industrial;
- construcţii anexe şi instalaţii pentru exploatarea şi întreţinerea sistemelor
Sistemele mari de irigaţie sunt prevăzute cu lucrări de desecări şi drenaj cu rol
preventiv sau curativ, lucrări de ameliorare a sărăturilor, de combatere a eroziunii
solului şi alte lucrări hidroameliorative.
Sistemele locale de irigaţie deservesc un singur beneficiar, au suprafeţe mici şi
dispersate, în general sub 1 000 ha (frecvent, de ordinul zecilor sau sutelor de hectare),
corespunzând din punct de vedere administrativ unei ferme de culturi irigate.
Se caracterizează prin elemente componente de dimensiuni reduse, asemănătoare
celor întâlnite la amenajările interioare. Fiind amplasate, de regulă, în imediata
apropiere a cursurilor de apă, sistemele locale de irigaţie nu ridică probleme deosebite
privind captarea şi aducţiunea apei.
După modul de alimentare cu apă, sistemele se clasifică astfel:
87
 - cu alimentare gravitaţională
- cu staţii de pompare
- cu alimentare mixtă (atât gravitaţională, cât şi prin pompare).
În funcţie de caracteristicile reţelei de aducțiune şi distribuţie, sistemele de
irigaţie pot fi:
- cu reţele deschise (canale şi jgheaburi),
- cu reţele închise (conducte îngropate)
- cu reţele mixte (reţele deschise pentru aducțiune şi reţele închise pentru
distribuţie).
După metoda de udare folosită sistemele de irigaţie sunt:
- sisteme de irigaţie prin scurgere la suprafață;
- sisteme de irigaţie prin aspersiune,
- sisteme de irigaţie prin submersiune
- sisteme bivalente (aceiaşi suprafaţă se poate iriga prin două metode),
-
5.4.2 Elementele componente ale sistemului de irigaţie

Sistemul de irigaţie este alcătuit din următoarele elemente componente:

- priza de apă
- lucrări de aducţiune şi de distribuţie a apei
- lucrări de amenajare interioară a terenului
- reţea de colectare şi evacuarea apei
- construcţii hidrotehnice şi diverse instalaţii,
- echipamente şi dispozitive de udare
- lucrări anexe pentru exploatarea şi întreţinerea sistemului de irigaţie.
(SAVU, 2005)
Aceste elemente sunt strâns legate între ele funcţionând ca un tot unitar (fig.
5.1).
În anumite situaţii, în special la amenajările locale, pot să lipsească unele
elemente ale sistemului ca, spre exemplu, o parte din reţeaua de aducţiune şi distribuţie,
reţeaua de colectare şi evacuare sau lucrările anexe pentru exploatarea şi întreţinerea
sistemului.

88
 Fig. 5.1 Schema generală a unui sistem de irigaţii

1 - sursa de alimentare; 2 - priză gravitaţională de captare; 3 - dig; 4 - canal de

aducţiune; 5 - staţie de pompare; 6 - conductă de refulare; 7 - bazin de refulare; 8 -
canal de aducţiune pe terasă; 9 şi 10 - canale distribuitoare de diferite ordine de
mărime; 11 - noduri de distribuţie; 12 - staţii de punere sub presiune

5.5. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt factorii care determină necesitatea aplicării irigaţiei?

.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Care sunt avantajele irigării?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
3. Caracterizaţi studiile necesare elaborării documentaţiei pentru sistemele
desecare-drenaj.
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
4. Clasificaţi sistemele de irigaţie.
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………

89
……………………………………………………………………………………………
5. Care sunt elementele componente ale unui sistem de irigaţie?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………

5.6. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Elementele component ale unui sistem de irigaţie sunt:

a) Priză de apă, reţea de colectare şi evacuare a apei, echipamente si dispositive de
udare
b) Lucrări de aducţiune şi de distribuţie a apei, lucrări de ameliorare interioară a
terenului, lucrări anexe pentru exploatarea şi întreţinerea sistemului de irigaţie şi
construcţii hidrotehnice şi diverse instalaţii
c) Ambele răspunsuri
2. Sistemele de irigaţie după metoda de udare folosită se clasifică astfel:
a) sisteme de irigaţie prin scurgere la suprafată; prin aspersiune, prin submersie şi
bivalente
b) sisteme de irigaţie cu alimentare gravitaţională, cu staţii de pompare şi cu
alimentare mixtă
c) sisteme de irigaţie cu reţele închise, deschise şi mixte
3. Planul de situaţie al suprafeţei de drenat trebuie să cuprindă:
a) studii topografice, studii climatice, studii hidrologice, studii hidrogeologice şi
studii pedologice, studii agroeconomice şi studii asupra resurselor locale de
materiale de construcţii
b) curbe de nivel şi punctele cotate, microreţeaua hidrografică, canale, conducte cu
prezizarea funcţiei acestora, staţii de pompare, posturi trafo, căi de comunicaţie
şi releveele construcţiilor
c) suprafeţele ocupate cu diferite culture, planul de cultură şi etapizarea realizării
producţiilor
4. Care dintre următoarele nu prezintă un avantaj al irigaţiilor:
a) irigaţiile permit cultivarea pe aceiaşi suprafaţă de teren a două- trei culturi pe an
b) în condiţii de irigare se poate extinde cultivarea unor plante valoroase
c) nici una dintre cele două

90
 5.7. REZUMAT

Necesitatea aplicării irigaţiei este determinată de doua categorii de factori:

naturali şi social-economici.
Aplicarea irigaţiei în complex cu mecanizarea, chimizarea, agrotehnica şi
celelalte elemente tehnologice accelerează procesul de dezvoltare intensivă a
agriculturii prin înlăturarea efectelor secetei.
Cel mai mare neajuns în aprovizionarea cu apă a plantelor îl constituie
repartizarea neuniformă şi defectuoasă a precipitaţiilor, în timp şi spaţiu, având drept
urmare accentuarea secetelor, în special în lunile de vară, pe un areal destul de întins.
Mijlocul radical de combatere a secetelor îl reprezintă irigaţiile. Prin irigare se
elimină fluctuaţiile mari de producţie de la un an la altul şi de la o zonă la alta
influenţând favorabil nivelul, calitatea, dar mai ales constanţa recoltei.
Irigaţiile prezintă o serie de avantaje care justifică eforturile care se fac de către
aproape toate ţările lumii, pentru extinderea suprafeţelor irigate.
Suprafaţa interesată pentru studii se stabileşte de către proiectant şi executantul
studiilor, în baza unor documentaţii prealabile şi a recunoaşterii de teren. În limita
suprafeţei pe care se execută studiile, poate fi inclusă atât suprafaţa care se amenajează
cât şi zona de influenţă aferentă.
Studii necesare elaborării documentaţiei pentru sistemele desecare-drenaj sunt:
studii topografice, climatice, hidrologice, geotehnice, hidrogeologice, pedologice,
agroeconomice, asupra resurselor locale de materiale de construcţii şi alte studii
necesare.
Introducerea irigaţiilor pe un anumit teritoriu impune executarea unor lucrări
tehnice speciale cu ajutorul cărora se asigură captarea apei din sursă, transportul ei pe
terenul irigabil şi distribuţia la plante.
Ansamblul construcţiilor şi amenajărilor ce se execută în acest scop, împreună
cu instalaţiile şi echipamentele folosite la aplicarea udărilor formează aşa numitul
sistem de irigaţie.
Sistemele de irigaţie se clasifică după mai multe criterii: importanţa economică,
mărimea suprafeţelor amenajate, modul de alimentare cu apă din sursă, caracteristicile
reţelei de aducţiune şi distribuţie, metoda de udare folosită.
Sistemul de irigaţie este alcătuit din următoarele elemente componente: priza de
apă, lucrări de aducţiune şi de distribuţie a apei, lucrări de amenajare interioară a
terenului, reţea de colectare şi evacuarea apei, construcţii hidrotehnice şi diverse
91
instalaţii, echipamente şi dispozitive de udare şi lucrări anexe pentru exploatarea şi
întreţinerea sistemului de irigaţie.
Aceste elemente sunt strâns legate între ele funcţionând ca un tot unitar
În anumite situaţii, în special la amenajările locale, pot să lipsească unele
elemente ale sistemului ca, spre exemplu, o parte din reţeaua de aducţiune şi distribuţie,
reţeaua de colectare şi evacuare sau lucrările anexe pentru exploatarea şi întreţinerea
sistemului.

5.8. BIBLIOGRAFIE

1. Popescu Ch., Bucur D., 1999 - Apa şi producţia vegetală, Editura “Gheorghe Asachi”,
Iaşi.
2. Savu P., Bucur D., 2002 - Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol cu lucrări de
îmbunătăţiri funciare, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
3. Savu P., Bucur D., Jităreanu S. I., 2005 - Îmbunătăţiri funciare şi irigarea culturilor -
lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

92
 CAP 6. STABILIREA NECESARULUI DE APĂ ÎN IRIGAŢIE

CUPRINS

CAP 6. STABILIREA NECESARULUI DE APĂ ÎN IRIGAŢIE ................................ 93

6.1.OBIECTIVELE CAPITOLULUI ......................................................................... 94
6.2.ELEMENTELE REGIMULUI DE IRIGAŢIE NECESARE PROIECTĂRII
SISTEMELOR DE IRIGAŢIE .................................................................................... 94
6.2.1. Norma de irigare (M) .................................................................................... 94
6.2.2. Norma de udare ............................................................................................. 97
6.2.3. Numărul udărilor (n) ..................................................................................... 99
6.2.4 Momentul de aplicare a unei udări ................................................................ 99
6.2.5 Durata udării şi intervalul dintre udări ....................................................... 100
6.3. TRASAREA REŢELEI DE CANALE .............................................................. 101
6.3.1 Priza de apă.................................................................................................. 101
6.3.2 Reţeaua permanentă de irigaţii .................................................................... 102
6.3.3 Reţeaua de drumuri ...................................................................................... 103
6.3.4 Reţeaua provizorie de irigaţii....................................................................... 104
6.4. DETERMINAREA DEBITELOR DE DIMENSIONARE A SISTEMULUI DE
IRIGAŢIE ................................................................................................................. 105
6.4.1. Determinarea debitelor de dimensionare a reţelei de canale ..................... 105
6.5. PROBLEME DE REZOLVAT .......................................................................... 107
6.6. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE ................................................................... 109
6.7. TESTE DE AUTOEVALUARE ........................................................................ 109
6.8. REZUMAT ........................................................................................................ 110
6.9. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 111

INTRODUCERE

În acest capitol se va prezenta elementele regimului de irigaţie necesare

proiectării sistemelor de irigaţie şi trasarea reţelei de canale. De asemenea se va mai
prezenta si cum putem determina debitele de dimensionare a sistemelor de irigaţie.

93
 La sfârşitul capitolului se găsesc întrebări recapitulative, teste de evaluare, un
rezumat şi bibliografia.

6.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

La sfârşitul capitolului vei fi capabil:

- să defineşti regimul de irigaţie
- să calculezi norma de irigare şi de udare, coeficientul de ofilire, plafonul minim
- să determine momentul, numărul şi durata aplicării udărilor
- să proiectezi o amenajare locală de irigaţii
- să determini debitele de dimensionare a reţelei de canale

Durata medie de studiu individual - 3 ore

6.2. ELEMENTELE REGIMULUI DE IRIGAŢIE NECESARE

PROIECTĂRII SISTEMELOR DE IRIGAŢIE

Regimul de irigare reprezintă ansamblul noţiunilor referitoare la cantităţile şi

momentele de aprovizionare dirijată a solului cu apă, în concordanţă cu cerinţele
plantelor.
A stabili regimul de irigare a unei culturi înseamnă a determina, în raport cu
condiţiile reale de vegetaţie:
- norma de irigaţie
- norma de udare
- numărul de udări
- momentul de aplicare a unei udări
- durata udării şi intervalul dintre udări (timpul de revenire)

6.2.1. Norma de irigare (M)

Norma de irigare este cantitatea totală de apă, ce trebuie administrate unei culturi
pentru obţinerea recoltei planificate. Se exprimă în m3/ha sau în mm grosime strat de
apă.
Volumul de apă distribuit pe unitatea de suprafaţă (ha) unei culturi în perioada

94
da vegetaţie reprezintă norma de irigare din perioada de vegetaţie (M) sau suma normelor de
udare (Sm) din perioada de vegetaţie. Această valoare se stabileşte cu ajutorul bilanţului
apei în sol pentru perioada caldă a anului astfel:
- pentru bilanţul în circuit închis, corespunzător regimului hidric al solului irigat,
fără aport freatic sau drenaj:
M = ETRO + Rf - R, - Pv
Dacă s-a aplicat înaintea perioadei de vegetaţie udarea de aprovizionare:
M = ETRO + Rf- Rcc - Pv
- pentru bilanţul în circuit deschis, corespunzător solurilor irigate, cu aport freatic în
sezonul cald:
M = ETRO + Rf -Rcc-Af -Pv
în care:
M - este norma de irigare în perioada de vegetaţie, în rnVha;
ETRO - evapotranspiraţia reală optimă, în m3/ha;
Rf -rezerva de apă în sol la sfârşitul sezonului de vegetaţie, în m3/ha;
Rj -rezerva de apă în sol la începutul sezonului de vegetaţie, în m3/ha;
Rcc -rezerva de apă în sol, corespunzătoare capacităţii de câmp, în m3/ha;
Pv -precipitaţiile utile (> 5 mm, sau cu asigurarea de 80 %) din sezonul de
vegetaţie (convenţional l.IV - 30.IX), în m3/ha;
Af -aportul freatic, în m3/ha.
Norma de irigare variază pentru culturile agricole între 500÷5000 m3/ha, în
funcţie de natura plantei, caracteristicile fizico-geografice ale zonei şi particularităţile
climatice ale anului.
Evapotranspiraţia reală optimă (ETRO) reprezintă consumul de apă al solului
cultivat cu o anumită plantă, când umiditatea acestuia variază între capacitatea de câmp
şi plafonul minim. Această valoare se poate stabili prin determinări experimentale sau
prin calcul.
În proiectare, se folosesc valorile evapotranspiraţiei reale optime obţinute prin
multiplicarea evapotranspiraţiei potenţiale, calculată prin metoda Thornthwaite, cu
coeficienţii de corecţie, stabiliţi în funcţie de cultură şi zonă.
Rezerva finală a apei în sol (Rj) reprezintă, în mod convenţional, rezerva de
toamnă (la 1.X) sau cantitatea de apă existentă în sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie.
Această valoare este mai mare decât rezerva corespunzătoare coeficientului de ofilire
(Rco) în funcţie de zona climatică
Rezerva de apă corespunzătoare coeficientului de ofilire (Rco) se calculează cu
relaţia:
95
 Rco=H*DA*CO
în care: Rco - este rezerva de apă în sol corespunzătoare coeficientului de ofilire, în m3/ha;
H - adâncimea pentru care se consideră rezerva de apă în sol, în cm;
DA - densitatea aparentă, în t/m3
CO - rezerva de apă în sol la începutul sezonului de vegetaţie, în m3/ha.
Rezerva iniţială a apei în sol (Ri) se consideră cantitatea de apă existentă în sol la
începutul perioadei de vegetaţie (l.IV). Pentru solurile cu regimul hidric neinfluenţat
de apa freatică, această rezervă se poate aproxima.
Rezerva capacităţii de câmp pentru apă (Rcc) se determină cu relaţia:
RCC=H-DA-CC
în care: RCC - este rezerva de apă în sol corespunzătoare capacităţii de câmp, în m3/ha;
H, DA - au semnificaţia din relaţia de mai sus;
CC - capacitatea pentru apă în câmp, în % g/g.
În cazul tipului de bilanţ în circuit deschis, caracteristic solurilor irigate şi cu
aport freatic, primăvara, umiditatea solului se află, de regulă, la capacitatea de câmp,
încât: Rt - Rcc .
Tabelul 6.1.

Rezerva finală (R/) şi iniţială (R,) a apei în sol, pe adâncimea H = 150 cm, în m3/ha, pe
zone naturale

(după M Botzan)

Coeficientul de înmagazinare a
Zona Rf Ri
precipitaţiilor din iarnă (c)

Stepă uscată Rco + 400 Rcc - 900 0,7

Stepă moderată Rco + 500 Rcc - 900 0,6

Silvostepă Rco + 800 Rcc - 500 0,5

Precipitaţiile din perioada de vegetaţie (Pv) cuprind ploile utile (> 5 mm) sau
precipitaţiile cu asigurarea de 80 % înregistrate în perioada l.IV÷l.IX. Pentru zonele de
câmpie se consideră precipitaţiile cu asigurarea de 80%, neglijându-se scurgerile.
Exprimarea în m3/ha se obţine astfel:
P v =10-h
în care: Pv - sunt precipitaţiile, în m3/ha;

96
 h - grosimea, în mm, a stratului de precipitaţii, cu asigurarea de 80%;
calculul de asigurare se efectuează pentru fiecare lună din sezonul de
vegetaţie, separat.
Alimentarea cu apă din pânza freatică (Af) sau aportul freatic intervine în
calculul normei de irigare, atunci când nivelul freatic se află la adâncime mică şi
franjul capilar ajunge în profilul solului, astfel că rădăcinile plantelor beneficiază de o
parte din apa freatică.
6.2.2. Norma de udare

6.2.2.1. Norma udării de aprovizionare (a)

Norma udării de aprovizionare reprezintă volumul de apă care se distribuie în

zonele cu precipitaţii puţine, pe suprafaţa unui hectar, în afara perioadei de vegetaţie,
pentru a asigura în sol umiditatea corespunzătoare capacităţii pentru apă în câmp
primăvara, înainte de însămânţare.

Pentru norma de aprovizionare care se aplică toamna, relaţia de calcul este:

a = H-DA(CC-Wm)-c-Pi

Pentru norma de aprovizionare care se aplică primăvara timpuriu, relaţia de calcul este:

a = H-DA(CC-Wm)

în care: a - este norma udării de aprovizionare, în m3/ha;

H - grosimea stratului de sol care urmează să fie umezit prin aplicarea udării, în
cm (100+150 cm);
DA - densitatea aparentă a solului pe adâncimea H, în g/cm3;
CC -capacitatea de câmp, în % g/g;
Wm -umiditatea solului în momentul aplicării udării de aprovizionare, în % g/g;
Pi -precipitaţiile din perioada rece a anului, în m3/ha;
C -coeficientul de înmagazinare a precipitaţiilor

6.2.2.2. Norma de udare din perioada de vegetaţie (m)

Norma de udare reprezintă cantitatea de apă care se aplică la o udare

unei culturi, pe suprafaţa de 1 ha. Se exprimă, ca şi norma de irigare (M), în
m3/ha sau în mm. Totalul normelor de udare alcătuiesc norma de irigare:
𝑀
n*m = M sau n=𝑚

în care: n - este numărul udărilor.

97
 Prin aplicarea normei de udare, se asigură creşterea umidităţii solului în stratul în
care sunt răspândite cele mai multe rădăcini ale plantelor (stratul radicular sau stratul
activ de sol), de la plafonul minim (PM) la valoarea capacităţii de câmp pentru apă
(CC).
Plafonul minim (PM ) reprezintă limita dintre umiditatea solului uşor accesibilă şi
umiditatea greu accesibilă plantelor sau, valoarea minimă a umidităţii solului, în
sezonul de vegetaţie, pe un teren irigabil, la care trebuie să se intervină cu o udare.
Plafonul minim al umidităţii optime se diferenţiază în funcţie de textura solului astfel:
- pentru solurile nisipoase: PM = CO + 1/3(CC -CO)
- pentru solurile lutoase: PM = CO+ 1/2(CC-CO)
- pentru solurile argiloase: PM = CO + 2/3(CC - CO)
în care: semnificaţia simbolurilor este cea precizată anterior.

Relaţia pentru calculul normei de udare (m) este:

1
m = H • DA (CC - PM)𝜂
𝑐

în care: m - norma de udare, în m3/ha

H - grosimea stratului în care este răspândită masa principală de rădăcini ale
plantelor, sau stratul activ de sol, în cm
DA - densitatea aparentă a solului pe adâncimea H, în g/cm3
CC - capacitatea de câmp, în % g/g
PM - plafonul minim al umidităţii optime, în % g/g
𝜂𝑐 - randamentul udării în câmp (𝜂𝑐 = 0,9)

Tabel 6.2.
Adâncimea, în cm, a stratului activ de sol (H)
Zona fitoclimatică

Cultura
Silvostepă şi zona
Stepa uscata
forestiera
Lucernă veche 100 125
Sfeclă pentru zahăr, cartofi, porumb,
80 100
lucernă anul I, floarea soarelui, soia
Fasole, legume, grâu 50 80
Viţă de vie 80 100
Pomi fructiferi, păşuni şi fâneţe 100 125

98
 6.2.3. Numărul udărilor (n)

Schema udărilor este o noţiune în tehnica irigaţiei cu ajutorul căreia se exprimă

schematic momentul când se aplică udările şi numărul total de udări programat a se
administra culturii în cursul perioadei de vegetaţie.
În schemă, udările sunt grupate pe fazele de vegetaţie ale culturii, indicându-se
numărul lor din fiecare fază de vegetaţie în funcţie de condiţiile pedoclimatice. De
obicei, schema udărilor este formată din 3 cifre, corespunzătoare la trei faze de vegetaţie
caracteristice:
- cifra din mijloc corespunde celei mai critice faze pentru umiditate
- prima cifra premergătoare celei critice
- ultima cifra fazei postmergătoare
La plantele producătoare de seminţe, faza cea mai critică pentru umiditate este
înfloritul. În schema udărilor prima cifră reprezintă numărul de udări ce se vor aplica în
faza creşterii tulpinii şi a frunzelor, cifra a doua, numărul de udări în timpul înfloritului,
iar cifra a treia, numărul de udări programat pentru faza formării bobului.
De exemplu, la porumb, schema 0-1-2 înseamnă: nici o udare până la înspicat, o
udare la înspicat şi două udări in faza formării şi umplerii bobului.
La plantele producătoare de rădăcini sau de tuberculi, faza critică pentru
umiditate este faza îngroşării rădăcinii sau faza de înflorire şi creştere a tuberculilor.
Faţă de aceasta se formează schema udărilor: la sfecla 1-3-1, la cartof 1-2-1.

6.2.4 Momentul de aplicare a unei udări

Data aplicării primei udări se stabileşte cu relaţia:

1
𝑅𝑖 − (𝑅𝑃𝑀 + 𝑚)
𝑇1 = 2
𝐸𝑇𝑅𝑂𝑧𝑖 − 𝑃𝑣∗𝑧𝑖

în care: T1 - este momentul aplicării primei udări, măsurat în intervalul de zile de la

semănat, de la începutul sezonului de vegetaţie sau de la începutul lunii, până la
prima udare;
Ri - rezerva de apă în sol (m3/ha) în momentul semănatului, la începutul
sezonului de vegetaţie sau la începutul lunii în care se aplică prima udare;
RPM - rezerva de apă în sol (m3/ha) corespunzătoare plafonului minim stabilit;
m - norma de udare, în m3/ha;

99
 ETROzi - consumul mediu zilnic de apă al culturii, din luna în care se aplică
prima udare, în m3/ha*zi;
Pv*zi - precipitaţiile medii zilnice din luna în care se aplică prima udare, în m3/ha.

Momentele aplicării următoarelor udări se pot stabili, în proiectare, în funcţie de

norma de udare şi deficitul de apă mediu zilnic, diferenţiat pe culturi şi lunile sezonului
de vegetaţie, în aşa fel încât umiditatea solului să nu scadă sub plafonul minim.

6.2.5 Durata udării şi intervalul dintre udări

Durata udării reprezintă numărul de zile consecutive care se succed din

momentul începerii udării şi până la sfârşitul aplicării acesteia la o cultură din
asolamentul irigat.
În lunile de vârf ale campaniei de irigaţie, durata udării este egală cu timpul de
revenire. În general, durata de aplicare a unei udări variază între 8÷14 zile, fiind
dependentă de caracteristicile amenajării, mărimea normei şi însuşirile solului. (SAVU,
2005)
Trebuie făcută distincţia între durata absolută a unei udări, adică timpul necesar
pentru ca solul să absoarbă întreaga cantitate se apă administrată la o udare, şi durata
relativă a udării pe solele programate să fie irigate.
Durata absolută a udării depinde de capacitatea de absorbţie a solului. Prin
reglarea debitului apei de irigaţie, deci printr-o tehnică de irigație corespunzătoare, se
urmăreşte ca apa să pătrundă treptat în sol, fără să băltească.
Durata relativă a udării depinde nu numai de capacitatea de absorbţie a apei de
irigaţie, ci şi de gradul de concentrare a forţelor de muncă şi a utilajelor pe unitatea de
suprafaţă. Se stabileşte suprafaţa culturilor irigate în funcţie de felul plantei, de debitul
disponibil, de numărul de agregate de aspersiune, de numărul de udări. În general, se
urmăreşte asigurarea udării întregii suprafeţe înainte ca plantele să înceapă să sufere de
lipsă de apă.
Intervalele dintre udări - timpul de revenire (Trv) - se calculează cu relaţia:
𝑚
𝑇𝑟𝑣 =
𝐸𝑇𝑅𝑂𝑧𝑖 − 𝑃𝑣∗𝑧𝑖

în care: Trv - este intervalul dintre udări sau timpul de revenire, în zile;
m - norma de udare, în m3/ha;
ETROzi - consumul de apă mediu zilnic al culturii considerate, în perioada în care
se situează intervalul dintre udări, în m3/ha*zi ;

100
 Pv*zi - precipitaţiile medii zilnice din perioada la care se referă intervalul dintre
udări, în m3/ha*zi.
Consumul de apă diferit al plantelor de cultură şi caracterul aleatoriu al
precipitaţiilor determină intervale variabile între udări. Pe de altă parte, exploatarea
raţională a sistemelor de irigaţie şi a instalaţiilor de udare, impune intervale de timp
egale între momentele de aplicare a udărilor. De aceea, în practică, în lunile de vârf ale
campaniei de irigare (15.VI - 15.VIII) se aplică norme de udare constante, la intervale de
timp cât mai regulate (modificarea intervalului dintre udări, făcându-se numai în cazul
ploilor mai mari de 20 mm) iar în perioadele 15.IV - 15.VI şi 15.VIII - 15.IX se aplică
norme de udare de mărime variabilă, la intervale de timp diferite.

6.3. TRASAREA REŢELEI DE CANALE

Proiectarea unei amenajări locale de irigaţii cu canale din pământ, în vederea udării
prin scurgere la suprafaţă, este condiţionată de asigurarea unor cerinţe de ordin general şi
anume:
- existenţa în apropierea suprafeţei de teren care urmează să fie amenajată pentru
irigaţii, a sursei de apă corespunzătoare din punctele de vedere al calităţii şi al cantităţii;
suprafaţa terenului de amenajat să aibă microrelieful slab exprimat şi uniform iar pantele să
fie cuprinse între 0,007 % + 5 %;
- terenul să aibă drenajul natural bun şi adâncimea medie a apei freatice, mai mare de 4 -
5 m;
- solul să aibă permeabilitatea mijlocie-mică, capacitatea de înmagazinare a apei cât mai
mare, să fie rezistent la eroziune şi să nu fie salinizat.
În componenţa unei amenajări locale de irigaţii prin scurgere la suprafaţă fac parte:
 priza de apă,
 reţeaua permanentă a canalelor de aducţiune şi de distribuţie,
 reţeaua provizorie de scurgere,
 reţeaua canalelor de colectare şi evacuare a excesului de apă,
 construcţii hidrotehnice
 drumurile de exploatare

6.3.1 Priza de apă

Priza de apă reprezintă ansamblul construcţiilor şi instalaţiilor frontale ale

amenajării prin care se realizează captarea apei din sursă (gravitaţional sau prin
101
pompare) şi trecerea ei în canalul de aducţiune. Sursa de apă la care se construieşte
priza amenajării de irigaţii poate fi un râu, un lac (natural sau de acumulare), un canal de
ordin superior, care poate asigura în luna cu consum maxim, debitul necesar pentru irigarea
suprafeţei amenajate.

6.3.2 Reţeaua permanentă de irigaţii

În cadrul unei amenajări locale de irigaţii, reţeaua permanentă de canale cuprinde

canalul de aducţiune (canalul principal) şi canalele de distribuţie. Reţeaua permanentă
de canale trebuie astfel proiectată încât să se realizeze cu un volum minim de lucrări, la
un randament ridicat al amenajării, să se asigure exploatarea normală a terenului
amenajat, să se încadreze în organizarea terenului agricol şi să scoată din circuit o
suprafaţă mai mică de teren.
Canalul de aducţiune are traseul între punctul de priză la sursă şi suprafaţa care
se irigă. Obişnuit, canalul de aducţiune se construieşte în rambleu sau în debleu-rambleu
şi urmăreşte cotele cele mai înalte ale terenului pentru a domina suprafaţa pe care o
deserveşte. Panta fundului canalului se adoptă în limitele 0,0005 ÷ 0,005, asigurând
pentru circulaţia apei viteza admisibilă.
Dacă panta generală a terenului pe traseul canalului de aducţiune este mai mare
decât panta dată canalului, se prevăd ruperi de pantă (căderi în trepte sau canale cu
scurgere rapidă) consolidate. Aceste lucrări, ca şi rambleele sau debleele mari, trebuie
evitate întrucât majorează considerabil investiţia specifică.
În incinta amenajată pentru irigare, canalul de aducţiune poate juca rolul
canalului distribuitor de grup de sectoare (CDGS) de la care se alimentează canalele
distribuitoare de sector (CDS).
Canalele distribuitoare de sector asigură apa de irigaţii pentru sectoarele de
udare care au, de regulă, forma rectangulară, cu laturile de 800÷1500 m şi respectiv
400÷800 m, adică aria de 30÷120 ha, în medie 50÷60 ha. Traseul canalului distribuitor
de sector urmăreşte o latură a sectorului de udare iar depărtarea dintre două canale
vecine corespunde laturii sectorului perpendiculare pe traseul canalului.
Canalele distribuitoare de sector se construiesc în rambleu sau în debleu-
rambleu şi au panta cuprinsă între 0,0003 ÷ 0,005.
În scopul distribuţiei apei pe reţeaua permanentă cu canale de pământ, se
folosesc construcţii hidrotehnice pentru reglarea debitelor şi nivelurilor (stăvilare),
pentru traversare (podeţe, apeducte, sifoane), pentru racordarea biefurilor (căderi în

102
trepte, canale cu scurgere rapidă) şi pentru măsurarea debitelor (stăvilare, deversoare,
apometre speciale).
Amenajarea de irigaţii prin scurgere la suprafaţă poate fi prevăzută şi cu
posibilitatea colectării şi evacuării volumelor de apă rămase în canale după aplicarea
udărilor, a excesului de apă provocat de precipitaţiile abundente sau în cazul unor
defecţiuni de funcţionare a sistemului.
Reţeaua de colectare şi evacuare a excesului de apă. Canalele cele mai mici ale
reţelei de colectare-evacuare se trasează pe la capetele aval ale canalelor distribuitoare
cu debite mai mari de 200 - 250 l/s. Ele se numesc canale de evacuare terminale şi se
dimensionează pentru debite reprezentând 35 - 50 % din debitele canalelor de alimentare
pe care le deservesc.
Canalele de evacuare terminale conduc apa în canalele colectoare de ordin
superior iar acestea, la rândul lor, se descarcă în canalul principal de evacuare sau
direct în emisar.
Întreaga reţea de colectare evacuare se proiectează de tipul în debleu, pe cotele
cele mai mici ale terenului, pentru a asigura colectarea şi a eventualelor scurgeri de pe
suprafaţa irigată. Nivelul apei în aceste canale trebuie să se situeze cu cel puţin 15÷20
cm sub cota terenului.

6.3.3 Reţeaua de drumuri

Într-o amenajare de irigaţii, drumurile trebuie astfel proiectate încât să fie în

concordanţă cu proiectul de organizarea teritoriului şi să asigure accesul maşinilor şi
utilajelor agricole la fiecare sector de irigaţii. Se deosebesc:
- drumuri de solă sau de sector de irigaţii,
- drumuri secundare
- drumuri principale.
Drumurile de solă se trasează pe la extremităţile aval ale canalelor distribuitoare
de sector spre a se evita traversarea acestora şi deci, construcţia podeţelor. Au lăţimea
de 3 m.
Drumurile secundare se trasează perpendicular pe drumurile de solă şi fac
legătura acestora cu drumul principal. Au lăţimea de 4 - 6,5 m.
Drumul principal asigură legătura între amenajarea de irigaţii şi sediul fermei. Se
proiectează cu lăţimea de 4 - 6,5 m şi trebuie astfel amenajat încât să fie practicabil tot
timpul anului.

103
 6.3.4 Reţeaua provizorie de irigaţii

Reţeaua provizorie de irigaţii se execută anual, înaintea campaniei de irigare şi

se nivelează la sfârşitul acesteia, având în componenţă: canalele provizorii, rigolele şi
brazdele sau fâşiile de udare.
Canalele provizorii de irigaţii (cpi) se ramifică din canalele distribuitoare de
sector şi alimentează cu apă câte o suprafaţă de teren (3 - 20 ha) numită parcelă de
irigaţii. Canalele provizorii se execută în debleu-rambleu, cu panta maximă de 0,007, au
lungimea de 400 - 800 (1200) m iar distanţa dintre ele poate fi de 50 - 200 m, la schema
longitudinală şi de 100 - 400 m, la schema transversală de amenajare.
Nivelul apei în canalul provizoriu de irigaţii trebuie să se situeze cu 7 - 10 cm
deasupra cotei terenului din parcela de irigaţii aferentă.
Rigolele de irigaţii (brazdele de legătură) sunt caracteristice amenajării
sectorului de udare după schema longitudinală, se alimentează din canalul provizoriu şi
conduc apa în brazdele sau fâşiile de udare. Au lungimea egală cu distanţa dintre două
canale provizorii vecine (50 - 200 m) iar depărtarea dintre ele reprezintă lungimea
brazdelor sau a fâşiilor de udare (50 - 400 m).
Atât canalele provizorii, cât şi rigolele de irigare pot fi înlocuite cu conducte
transportabile rigide sau flexibile.
Trasarea reţelei provizorii în interiorul sectorului de irigaţii se poate face, fie
după schema longitudinală, fie după schema transversală.
Schema longitudinală (schema în trei verigi) se aplică în cazul pantelor terenului
cuprinse între 0,0007 - 0,001 sau mai mari de 0,015 şi este alcătuită din canale
provizorii, rigole şi brazde sau fâşii de udare.
Brazdele sau fâşiile de udare se trasează în lungul canalului provizoriu, fiind orientate
aproximativ pe linia de cea mai mare pantă iar rigolele de legătură, pe direcţia generală
a curbelor de nivel.
Schema transversală (schema în două verigi) se foloseşte, obişnuit, pe terenurile
cu panta mai mare de 0,001 şi se compune numai din canale provizorii (sau conducte
mobile) şi brazde sau fâşii de udare, care sunt poziţionate perpendicular faţă de traseele
canalelor provizorii de irigaţii.

104
 6.4. DETERMINAREA DEBITELOR DE DIMENSIONARE A
SISTEMULUI DE IRIGAŢIE

6.4.1. Determinarea debitelor de dimensionare a reţelei de canale

La o amenajare de irigaţii prin scurgere la suprafaţă, determinarea debitelor se

face pornind de la cele mai mici elemente ale reţelei de dirijare a apei.
Debitele de dimensionare se stabilesc în funcţie de norma maximă de udare,
suprafaţa deservită de fiecare canal, timpul de udare, modul de funcţionare a canalelor,
randamentul udării în câmp şi randamentul reţelei.
În calcule se foloseşte debitul specific sau hidromodulul de udare (qu) care
reprezintă debitul necesar pentru udarea unei culturi pe suprafaţa de un hectar, în luna
cu consumul de apă maxim (cu asigurarea de 80 %).
𝑚
𝑞𝑢 =
3,6 ∗ 𝑡 ∗ 𝑇
în care: qu - hidromodulul de udare, în l/s*ha;
m - norma maximă de udare, în m3/ha;
t - durata de udare într-o zi, în ore;
T - numărul de zile cât durează udarea pe întreaga solă.

Debitul rigolei de irigaţii variază, de regulă, între 20 - 40 l/s şi se poate calcula

cu relaţia:
𝑇 1 1
𝑄𝑟𝑖 = 𝑞𝑢 ∗ 𝑆 ∗ ∗ ∗
𝑇𝑓 𝜂𝑟𝑖 𝜂𝑐
în care: Qri - debitul rigolei de irigaţii, în l/s
qu - hidromodulul de udare maxim, în l/s*ha;
S - suprafaţa de udare aferentă rigolei, în ha;
T - durata aplicării udării, în zile;
Tf - numărul de zile cât funcţionează rigola la aplicarea unei udări;
𝜂𝑟𝑖 - randamentul rigolei (0,85÷0,90);
𝜂𝑐 - randamentul udării în câmp (0,8÷0,9); uneori chiar 0,7.

Debitul canalului provizoriu de irigaţii poate fi cuprins în intervalul 30-100 l/s

şi se calculează cu relaţia:
𝑇 1 1 1
𝑄𝑐𝑝𝑖 = 𝑞𝑢 ∗ 𝑆 ∗ ∗ ∗ ∗
𝑇𝑓 𝜂𝑐𝑝𝑖 𝜂𝑟𝑖 𝜂𝑐
în care: Qcpi - reprezintă debitul canalului distribuitor, în l/s;

105
 qu - hidromodulul de udare maxim, în l/s/ha;
S - suprafaţa aferentă canalului provizoriu (parcela de irigare), în ha;
T - durata aplicării udării, în zile;
Tf - timpul de funcţionare a canalului provizoriu la aplicarea unei udări, în zile;
𝜂𝑐𝑝𝑖 - randamentul rigolei (0,85÷0,90);
𝜂𝑐 - randamentul udării în câmp (0,8÷0,9).
În cazul schemei longitudinale, debitul unui canal provizoriu mai poate fi stabilit
şi ca sumă a debitelor rigolelor care funcţionează simultan, adică:
∑𝑛𝑖=1 𝑄𝑟𝑖
𝑄𝑐𝑝𝑖 =
𝜂𝑐𝑝𝑖
în care: semnificaţia simbolurilor este cea precizată anterior.
Debitul canalului distribuitor de sector, în cazul funcţionării prin rotaţie, dar cu
debit variabil, se stabileşte cu relaţia:
𝑇 1 1 1 1
𝑄𝐶𝐷𝑆 = 𝑞𝑢 ∗ 𝑆 ∗ ∗ ∗ ∗ ∗
𝑇𝑓 𝜂𝐶𝐷𝑆 𝜂𝑐𝑝𝑖 𝜂𝑟𝑖 𝜂𝑐
iar în cazul funcţionării continue, cu debit variabil, debitul canalului distribuitor de
sector se calculează cu formula:
1 1 1 1
𝑄𝐶𝐷𝑆 = 𝑞𝑢 ∗ 𝑆 ∗ ∗ ∗ ∗
𝜂𝐶𝐷𝑆 𝜂𝑐𝑝𝑖 𝜂𝑟𝑖 𝜂𝑐
în care: QCDS - debitul canalului distribuitor de sector, în l/s;
qu - hidromodulul de udare maxim, în l/s/ha;
S - suprafaţa sectorului de udare, în ha;
T - durata udării, în zile;
Tf - durata de funcţionare a canalului la aplicarea unei udări, în zile;
𝜂𝐶𝐷𝑆 - randamentul canalului distribuitor de sector (~ 0,9).

Debitul de calcul trebuie să fie egal sau mai mare decât suma debitelor
elementelor care consumă simultan apa din canalul distribuitor de sector. Aşadar,
𝑛
1
𝑄𝐶𝐷𝑆 ≥ ∗ ∑ 𝑄𝑐𝑝𝑖
𝜂𝐶𝐷𝑆
𝑖=1

Debitele canalelor distribuitoare de ordin superior (QCD) - pentru cazul când nu

se pot realiza acumulări de apă în canale - se calculează cu formula:
𝑛
1
𝑄𝐶𝐷 ≥ ∗ ∑ 𝑄𝑖
𝜂𝐶𝐷
𝑖=1

în care: QCD - reprezintă debitul canalului distribuitor, în l/s

𝜂𝐶𝐷 - randamentul canalului distribuitor (0,8÷0,9);

106
 S - suprafaţa sectorului de udare, în ha;
∑𝑛𝑖=1 𝑄𝑖 - suma debitelor canalelor de ordin inferior, alimentate simultan din
canalul distribuitor, în l/s.

6.5. PROBLEME DE REZOLVAT

1. Să se determine norme de irigare (M), norma de udare (m), numărul

udărilor (n) şi momentul începerii aplicării udărilor la cultura porumbului pentru boabe,
în nord-estul Câmpiei Române (staţia pluviometrică Tecuci). Solul este un cernoziom
cambic la care se cunosc:
- pentru adâncimea H = 80 cm: DA = 1,38 t/m3; CC = 23,10 % g/g; CO = 9,2 %
g/g
- pentru adâncimea H = 150 cm: DA = 1,39 t/m3; CC = 21,9 % g/g; CO = 8,8 %
g/g
Apa freatică se găseşte la adâncime mai mare de 10 m. Precipitaţiile lunare cu
asigurarea de 80 % sunt înscrise în tabelul 2.13.
Tabelul 6.3
Bilanţul apei în sol la cultura porumbului pentru boabe (staţia pluviometrică Tecuci)
Lunile M
Elementele de bilanţ U/M Total 3
IV V VI VII VIII IX (m /ha )

Precipitaţiile (Pv) cu asigurarea 3

m /ha 188 315 459 194 261 192 1609
de 80%
Evapotranspiraţia potenţială 3
m /ha 490 940 1240 1410 1280 810 6140
(ETP)
Coeficientul de corecţie (Kp) - 1,22 0,70 0,92 1,36 1,35 1,10 -
Evapotranspiraţia corectată 3
m /ha 561 658 1141 1918 1728 891 6897
(ETRO=KP *ETP)
Deficitul mediu lunar 3
3957
m /ha -373 -343 -682 -1724 -1467 -699 -5288
(Pv - ETRO)
3
Rezerva maximă (Rcc) m /ha 4566
3
Rezerva minimă * (RPM + m/2) m /ha 3211+396=3607
3
Rezerva iniţială (Ri) m /ha 3666 4084 3741 3850 3709 3034 -
Norma de udare (m) 3
791
m /ha 791 - 791 792 - -
792
3
Rezerva finală (Rf) m /ha 4084 3741 3850 3709 3034 2335 -

* Momentul de aplicare a udării trebuie stabilit înainte ca umiditatea solului să atingă

valoarea corespunzătoare plafonului minim (PM) pentru a preveni micşorarea
pronunţată a umidităţii sub plafonul minim pe suprafaţa care se udă la sfârşitul
duratei de udare.

107
 2. Să se calculeze debitele pentru canalul de aducţiune {QCA) la amenajarea de
irigaţii din figura 6.1. Amenajarea cuprinde 2 sectoare de irigaţie prin scurgere la
suprafaţă: sectorul I, cu aria de 60 ha, în care elementele reţelei provizorii sunt trasate
după schema longitudinală şi sectorul II, cu aria de 84 ha şi amenajat după schema
transversală. Norma de udare maximă este de m = 792 m3 /ha, iar durata unei udări T =
12 zile. La aplicarea udărilor se lucrează zilnic în două schimburi a câte 10 ore/zi.

Fig. 6.1. Schema unei amenajări locale pentru irigarea prin scurgere la suprafață

108
 6.6. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Definiţi termenii: regimul de irigare, norma de udare, plafonul minim, durata

absolută a udări, prize de apă
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
2. Cum se calculează norma de irigare şi norma de udare?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
3. Cum se proiectează o amenajare locală de irigaţii?
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
4. Cum se calculează momentul, numărul şi durata udărilor?
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
5. Cum se determină debitele de dimensionare a reţelei de canale?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………

6.7. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Norma de irigare este:

a) cantitatea totală de apă, ce trebuie administrate unei culture pentru obţinerea
recoltei planificate.
b) cantitatea de apă care se aplică la o udare unei culturi, pe suprafaţa de 1 ha.
c) volumul de apă care se distribuie în zonele cu precipitaţii puţine, pe suprafaţa
unui hectar, în afara perioadei de vegetaţie, pentru a asigura în sol umiditatea
corespunzătoare capacităţii pentru apă în câmp primăvara, înainte de
însămânţare.

109
 2. Norma de udare este:
a) cantitatea totală de apă, ce trebuie administrate unei culturi pentru obţinerea
recoltei planificate.
b) cantitatea de apă care se aplică la o udare unei culturi, pe suprafaţa de 1 ha.
c) volumul de apă care se distribuie în zonele cu precipitaţii puţine, pe suprafaţa
unui hectar, în afara perioadei de vegetaţie, pentru a asigura în sol umiditatea
corespunzătoare capacităţii pentru apă în câmp primăvara, înainte de
însămânţare.
3. În componenţa unei amenajări locale de irigaţii prin scurgere la suprafaţă fac parte:
a) priza de apă, rețeaua permanentă a canalelor de aducţiune şi de distribuţie, reţeaua
provizorie de scurgere, reţeaua canalelor de colectare şi evacuare a excesului de
apă, construcţii hidrotehnice şi drumurile de exploatare
b) canalul de aducţiune (canalul principal) şi canalele de distribuţie
c) canalele provizorii, rigolele şi brazdele sau fâşiile de udare.
4. Debitul specific se calculează după formula:
∑𝑛
𝑖=1 𝑄𝑟𝑖
a) 𝑄𝑐𝑝𝑖 = 𝜂𝑐𝑝𝑖

𝑇 1 1
b) 𝑄𝑟𝑖 = 𝑞𝑢 ∗ 𝑆 ∗ 𝑇 ∗ 𝜂 ∗ 𝜂
𝑓 𝑟𝑖 𝑐

𝑚
c) 𝑞𝑢 = 3,6∗𝑡∗𝑇

6.8. REZUMAT

Regimul de irigare reprezintă ansamblul noţiunilor referitoare la cantităţile şi

momentele de aprovizionare dirijată a solului cu apă, în concordanţă cu cerinţele
plantelor.
A stabili regimul de irigare a unei culturi înseamnă a determina, în raport cu
condiţiile reale de vegetaţie: norma de irigaţie, norma de udare, numărul de udari,
momentul de aplicare a unei udări, durata udării şi intervalul dintre udări (timpul de
revenire).
Proiectarea unei amenajări locale de irigaţii cu canale din pământ, în vederea udării
prin scurgere la suprafaţă, este condiţionată de asigurarea unor cerinţe de ordin general
În componenţa unei amenajări locale de irigaţii prin scurgere la suprafaţă fac parte:
priza de apă, reţeaua permanentă a canalelor de aducţiune şi de distribuţie, reţeaua provizorie
de scurgere, reţeaua canalelor de colectare şi evacuare a excesului de apă, construcţii
hidrotehnice şi drumurile de exploatare.
110
 La o amenajare de irigaţii prin scurgere la suprafaţă, determinarea debitelor se
face pornind de la cele mai mici elemente ale reţelei de dirijare a apei.
Debitele de dimensionare se stabilesc în funcţie de norma maximă de udare,
suprafaţa deservită de fiecare canal, timpul de udare, modul de funcţionare a canalelor,
randamentul udării în câmp şi randamentul reţelei.

6.9. BIBLIOGRAFIE

1. Popescu Ch., Bucur D., 1999 - Apa şi producţia vegetală, Editura “Gheorghe Asachi”,
Iaşi.
2. Savu P., Bucur D., 2002 - Organizarea şi amenajarea teritoriului agricol cu lucrări de
îmbunătăţiri funciare, Editura “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
3. Savu P., Bucur D., Jităreanu S. I., 2005 - Îmbunătăţiri funciare şi irigarea culturilor -
lucrări practice, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

111
 CAP 7 SURSE DE APĂ ŞI CALITATEA APEI DE IRIGAŢIE

CUPRINS

CAP 7 SURSE DE APĂ ŞI CALITATEA APEI DE IRIGAŢIE ................................ 112

7.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI....................................................................... 112
7.2. SURSE DE APĂ PENTRU IRIGAŢII ............................................................... 113
7.2.1. Apele de suprafaţă ....................................................................................... 113
7.2.2. Apele subterane ........................................................................................... 114
7.3. CALITATEA APEI ............................................................................................ 115
7.3.1. Însuşirile apei pentru irigaţie ...................................................................... 116
7.4. CRITERII DE APRECIERE A CALITĂŢII APEI PENTRU IRIGAŢII ........... 117
7.4.1. Indici calitativi ai apelor de irigaţie ........................................................... 117
7.4.2. Mijloace de îmbunătăţire a calităţii apei de irigaţie .................................. 120
7.5. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE ................................................................... 121
7.6. TESTE DE AUTOEVALUARE ........................................................................ 121
7.7. REZUMAT ........................................................................................................ 122
7.8. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 123

INTRODUCERE

Acest capitol prezintă sursele şi calitatea apei pentru irigaţie. Tot în acest capitol
sunt prezentate însuşirile şi indicii calitativi ai apei, dar şi mijloacele de îmbunătăţire a
calităţii apei de irigaţii.
Capitolul se încheie cu o serie de întrebări recapitulative şi teste de autoevaluare,
dar şi cu un rezumat şi o bibliografie.

7.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI

La sfârşitul capitolului vei fi capabil:

- să descrii apele de suprafață şi cele subterane
- să enumeri însuşirile apei pentru irigaţie şi indicii calitativi
- să caracterizezi însuşirile apei pentru irigaţii şi indicii calitativi
- să descrii mijloacele de îmbunătăţire a calităţii apei de irigaţie

112
 Durata medie de studiu individual - 1 ore

7.2. SURSE DE APĂ PENTRU IRIGAŢII

Ca surse de apă pentru irigarea culturilor agricole se folosesc atât apele de

suprafaţă, cât şi apele subterane care îndeplinesc condiţiile de calitate şi cantitate
necesare.

7.2.1. Apele de suprafaţă

Apele de suprafaţă cuprind: cursurile naturale de apă, lacurile permanente,

bazinele de acumulare şi iazurile, canalele colectoare din sistemele de desecare, apele de
evacuare din orezării, precum şi apele reziduale (uzate). În ultimul timp sunt folosite ca
surse pentru irigaţii apele marine desalinizate.
Principala sursă de apă de suprafaţă pentru irigaţii o formează cursurile naturale
de apă: Dunărea cu afluenţii ei şi râurile interioare. Aceste cursuri, în marea lor
majoritate, corespund calitativ, atât ca temperatură şi conţinut în oxigen, cât şi ca
mineralizare. Bazinele de acumulare şi iazurile constituie de asemenea surse importante
de apă pentru irigaţii.
Lacurile naturale, în special cele din zona de câmpie, reprezintă surse bogate de
apă, însă folosirea lor la irigaţii ridică probleme datorită concentraţiei mari de săruri şi
lipsei de aeraţie.
Tot ca surse de apă pentru irigaţii pot fi folosite apele din canalele colectoare ale
sistemelor de desecare, ca şi apele de evacuare din orezării, calitatea lor fiind, de regulă,
corespunzătoare. Uneori prezintă concentraţii de săruri solubile peste limitele admise
implicând măsuri speciale de îmbunătăţire.
Apele reziduale (uzate) provenite din reţeaua de canalizare a oraşelor, din
industrie sau din complexele zootehnice, au devenit în ultima vreme surse importante de
apă pentru irigaţii datorită debitelor mari pe care furnizează, cât şi conţinutului însemnat
în elemente fertilizante. Este necesar ca aceste ape să fie supuse în prealabil unor
tratamente de epurare, deoarece sunt foarte poluate fizic, chimic şi mai ales
microbiologic.
În ceea ce priveşte apele marine, acestea vor constitui în viitorul apropiat o sursă
inepuizabilă de apă pentru irigaţii. Deocamdată folosirea lor în acest scop este limitată
din cauza costului ridicat al procesului de salinizare.
113
 7.2.2. Apele subterane

Apele subterane cuprind: izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci.

Aceste ape se caracterizează prin debite relativ mici, temperaturi scăzute şi mineralizare
accentuată. Toate acestea la care se adaugă captarea destul de dificilă şi costisitoare, mai
ales pentru straturile adânci, fac ca apele subterane să fie utilizate la irigaţii pe scară
redusă şi numai pentru amenajările locale.
Estimarea distribuției apei pe glob:
Sursa de apă Volumul apei Volumul apei Procentul din Procentul din
în mile3 în km3 totalul de apă totalul de apă
dulce
Oceane, mări şi 321,000,000 1,338,000,000 -- 96.5
golfuri
Calote glaciare, 5,773,000 24,064,000 68.7 1.74
Gheţari şi zăpadă
permanentă
Apa subterană 5,614,000 23,400,000 -- 1.7

Dulce 2,526,000 10,530,000 30.1 0.76

Sărată 3,088,000 12,870,000 -- 0.94
Umiditatea din 3,959 16,500 0.05 0.001
sol
Gheaţa 71,970 300,000 0.86 0.022
permanentă şi
nepermanentă
din sol
Lacuri 42,320 176,400 -- 0.013
cu apă duce 21,830 91,000 0.26 0.007
cu apă sarată 20,490 85,400 -- 0.006
Atmosfera 3,095 12,900 0.04 0.001
Apa din mlaştini 2,752 11,470 0.03 0.0008
Râuri 509 2,120 0.006 0.0002
Apa biologică 269 1,120 0.003 0.0001
Sursa: Water resources. In Encyclopedia of Climate and Weather, 1996, editata de S. H.
Schneider, Oxford University Press, New York, vol. 2, pp.817-823.

114
 7.3. CALITATEA APEI

Apa folosită pentru irigaţie trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate care să
influenţeze favorabil relaţiile complexe din sol-apă-plantă şi mediul ambiant.
Principalele surse de apă pentru irigat din România, uneori sunt afectate calitativ
prin poluări accidentale.
Pe plan internaţional, în ţările dezvoltate, cu agricultură irigată, apa din surse
neconvenționale se foloseşte la irigarea culturilor de câmp, iar staţiile de pompare sunt
prevăzute cu echipamente pentru monitorizarea în timp real a calităţii apei pompate şi
avertizarea situaţiilor critice. Deşi au fost înregistrate progrese, procesele din agricultură
rămân expuse acţiunii nefavorabile a unor factori naturali, a căror apariţie, durată şi
extindere în spaţiu nu poate fi preîntâmpinată sau înlăturată în totalitate. România a
adoptat o serie de acte normative referitoare la folosirea irigaţiei, precum: Convenţia
pentru schimbări climatice şi diversitate biologică ratificată în anul 1994, Convenţia de
la Paris (iunie 1994, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.111/1998). Monitorizarea
cantitativă şi calitativă a apei s-a accentuat după anul 2000, când prin Directiva cadru
2000/60/EC se asigura cadrul legislativ pentru trecerea la o noua etapă de dezvoltare în
domeniul gospodăririi durabile a apelor, în sensul controlului cantitativ şi calitativ al
surselor.
Conceptul de monitoring prevăzut de Directiva Cadru 2000, priveşte apa în
general şi apa de irigaţie în special, în primul rând ca resursă pentru folosinţe complexe
şi în al doilea rând ca un ecosistem cu valoare ecologică. În contextul actual al
schimbărilor climatice, aplicarea udărilor ca parte finală a activităţii de irigaţii este
rezultanta a două componente şi anume repararea şi pregătirea sistemelor pentru
campania de irigaţii, respectiv punerea în funcţionare şi exploatarea sistemelor perioada
sezonului de aplicare a udărilor.
Cadrul legislativ pentru desfăşurarea activităţii de irigaţii este asigurat de Legea
Îmbunătăţirilor funciare, care reglementează regimul juridic al proprietăţii asupra
infrastructurii de Geniu rural, modul de înfiinţare şi funcţionare al Administraţiei
Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare (ANIF) R.A., modul de înfiinţare şi funcţionare al
organizaţiilor şi federaţiilor de organizaţii de îmbunătățiri funciare, serviciile prestate de
ANIF către organizaţii şi federaţii, precum şi modul de finanţare al acestor activităţi.
Aderarea României la Uniunea Europeană impune şi pentru agricultură respectarea
cerinţelor europene, agricultura irigată având un rol din ce în ce mai important în
protecţia mediului din zona rurală.

115
 Pe plan mondial, agricultura irigată este tributară unei aprovizionări cu apă de
bună calitate. Actul legislativ intern care reglementează aspectele de tehnica irigaţiei în
special ca lucrări inginereşti este reprezentat de legea îmbunătăţirilor funciare nr.
138/2004.
Ca şi potenţial utilizator, Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare
(ANIF) este direct interesată în aplicarea rezultatelor referitoare la reutilizarea apei din
desecare - drenaj precum şi a echipamentului de sesizare a situațiilor critice la apa
pompată, în cadrul staţiilor de pompare de bază, de aceea prin specialiştii săi este
partener intr-un consorţiu în cadrul Programului pentru Cercetare de Excelenta - CEEX
- MENER.

7.3.1. Însuşirile apei pentru irigaţie

Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în considerare la aprecierea apei

de irigaţie sunt următoarele: temperatura, turbiditatea, gradul de aeraţie, reacţia,
concentraţia în elemente chimice şi în săruri solubile.
Temperatura apei trebuie să fie cât mai apropiată de temperatura optimă de
vegetaţie a plantelor, cerinţă îndeplinită de majoritatea surselor de suprafaţă. În cazul
folosirii la irigaţie a apelor subterane, temperaturile scăzute ale acestora nu ridică
probleme deosebite culturilor agricole. În urma circulaţiei pe canale, conducte, brazde şi
chiar pe timpul infiltrării în sol, apele, iniţial reci, se încălzesc până la 18-20C,
apropiindu-se de limita cerută de plantele cultivate.
Turbiditatea reprezintă cantitatea de aluviuni în suspensie transportate de apă în
unitatea de volum. Se măsoară în g/l sau în kg/m3.
Cantităţile de aluviuni sunt diferite de la sursă la sursă. În apele de suprafaţă
cantităţile sunt mai mari, iar în apele subterane cantităţile sunt foarte reduse. În apele
curgătoare, turbiditatea are şi o variaţie sezonieră depinzând de debitul şi viteza
curentului de apă. Când se analizează o sursă de apă pentru irigaţie trebuie să se
studieze nu numai cantitatea, ci şi calitatea aluviunilor, îndeosebi mărimea şi compoziţia
chimică a particulelor solide transportate, pentru a se putea prognoza influenţa acestor
elemente asupra solurilor irigabile, dar şi asupra funcţionalităţii construcţiilor,
instalaţiilor şi echipamentelor de udare.
Gradul de aeraţie sau conţinutul în oxigen al apei de irigaţie are un rol
important în desfăşurarea proceselor de oxidare din sol. Se consideră o apă bună pentru
irigaţii sub acest aspect când cantitatea de oxigen dizolvat în apă este de minimum 4

116
mg/dm3 şi când consumul biochimic de oxigen pentru procesele de oxidare bacteriană în
5 zile (indicele CBO5) este de max. 12 mg/dm3, potrivit STAS 4706-74.
Cursurile de apă au un grad de aeraţie satisfăcător, apele subterane, un grad
redus, iar lacurile, bălţile, iazurile sunt nesatisfăcătoare din acest punct de vedere, fiind
aproape lipsite de oxigen. Pentru a putea fi folosite la irigaţii apele stătătoare necesită
măsuri speciale de aerare.
Reacţia apei sau concentraţia în hidrogen ioni, exprimată în unităţi pH,
reprezintă un alt indicator de calitate al apei pentru irigaţie. STAS 9450-88 admite
pentru pH valori cuprinse între 5.5 şi 8,6. Trebuie făcută însă precizarea că apele cu un
pH mai mic de 6,5 sau de peste 7,5 necesită măsuri de ameliorare înainte de a fi folosite
la irigaţii întrucât majoritatea culturilor agricole preferă o reacţie apropiată de cea
neutră.
Concentraţia în săruri solubile şi elemente chimice este indicele cel mai
complex al calităţii apei de irigaţie. Se poate exprima direct ca reziduu salin sau ca
reziduu mineral fix, în mg/dm3 sau în ppm (părţi per milion) şi indirect prin
conductivitate electrică.
Conductivitatea electrică (CE) a unei soluţii este reciproca rezistivităţii
electrice şi se măsoară în unităţi siemens/cm la 25C (unitatea siemens, simbol S,
înlocuieşte unitatea mho). Cantităţile separate ale ionilor se exprimă în miliechivalenţi
la decimetru cub (me/ dm3).

7.4. CRITERII DE APRECIERE A CALITĂŢII APEI PENTRU IRIGAŢII

Pentru caracterizarea apelor ce urmează a fi utilizate la irigaţii se stabilesc indici

de calitate care se bazează pe rezultatele analizelor fizice, chimice şi biologice ale
apelor. Este obligatoriu ca analizele să se facă periodic, deoarece calitatea apei se
modifică în timp sub influenţa factorilor de mediu.

7.4.1. Indici calitativi ai apelor de irigaţie

Indicii (indicatorii) calitativi ai apelor de irigaţie sunt, potrivit STAS 9450-88,

următorii:
 indicatori salini: reziduul salin, săruri minerale dizolvate (cloruri, sulfaţi
şi sodiu); indicele SAR şi indicele CSR;
 indicatori toxici şi/sau dăunători;
 indicatori microbiologici.
117
 Reziduul salin se stabileşte prin calcul din însumarea conţinuturilor de sodiu,
magneziu, calciu, cloruri, sulfaţi, carbonaţi şi hidrogenocarbonaţi din apa pentru irigaţie.
Se exprimă în mg/dm3.
Indicele CSR (carbonatul de sodiu rezidual) se exprimă în me/ dm3 şi se
calculează după formula:
Indice CSR = (𝐻𝐶𝑂2− + CO2− 2+ 2+
3 ) - (CA + MG )

în care: 𝐻𝐶𝑂2− , CO2− , CA2-, MG2+ reprezintă conţinuturile de hidrogenocarbonaţi, de

carbonaţi, de calciu şi magneziu din apa de irigaţie.
Indicele SAR (sodium adsorbtion ratio = raportul de adsorbţie a sodiului) se
bazează pe efectele antagonice ale sodiului pe de o parte şi ale calciului şi magneziului
pe de altă parte. Se calculează după formula:
𝑁𝐴+
Indice SAR =
√13,187 𝐶𝑎2+ + 21,746 𝑀𝑔2+

în care: conţinuturile de sodium, calciu şi magneziu se introduce în mg/dm3.

În funcţie de reziduul salin, CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi, apa de irigaţie
se clasifică în următoarele patru clase de salinitate:

Calitatea apei de irigaţie în funcţie de reziduul salin, indicele CSR şi conținutul de

cloruri şi sulfaţi
Denumirea indicatorului Clasa de salinitate
C1 C2 C3 C4
Reziduu salin, mg/dm3 max. 160 500 1 500 3 250
Indicele CSR, me/dm3 max. 0,63 1,25 1,9 2,50
Cloruri (Cl-), mg/dm3 max. 40 120 370 810
Sulfaţi (SO2− 3
4 ), mg/dm max. 100 320 1 000 2 200
Conductivitatea electrică la 25C, S/cm max. 0,25 0,75 2,35 5,00

- clasa C1 (reziduu salin redus), utilizabilă la majoritatea solurilor şi plantelor

de cultură;
- clasa C2 (reziduu salin moderat), utilizabilă pe soluri permeabile şi la plante
semitolerante la salinitate;
- clasa C3 (reziduu salin ridicat), utilizabilă pe terenuri cu amenajări speciale
pentru spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante tolerante la salinitate;
- clasa C4 (reziduu salin foarte ridicat), utilizabilă în amenajări speciale pentru
spălare şi drenaj, pe soluri permeabile şi plante foarte tolerante la salinitate.

118
 În funcţie de indicele SAR şi conţinutul de sodiu, fiecare clasă de salinitate se
clasifică în trei subclase de alcalizare.

Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de indicele CSR şi conţinutul de sodiu

Denumirea Clasa de salinitate
indicatorulu C1 C2 C3 C4
i Subclasa de alcalizare
S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3
Indicele 8, 15, 22, 6,1 12, 18, 4,0 9 14, 2,5 6,7 11,
SAR, max. 2 3 5 2 2 0 0
Sodiu (Na+), 47 48 50 12 145 150 21 34 400 24 52 750
mg/dm3 max 0 5 0 0 0

- subclasa S1 (alcalizare redusă), utilizabilă la majoritatea solurilor;

- subclasa S2 (alcalizare moderată), utilizabilă pe soluri permeabile fără
amenajări special pentru spălare şi drenaj;
- subclasa S3 (alcalizare ridicată), utilizabilă pe soluri permeabile cu amenajări
de spălare şi drenaj, precum şi cu aplicarea de amendamente organice şi
minerale.
În funcţie de indicatorii microbiologici, apa pentru irigarea culturilor agricole se
clasifică în trei categorii:
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de indicatorii microbiologici
Denumirea Categoria
indicatorului M1 M2 M3
Bacterii coliforme Max.100 Peste Peste100000....10000000
totale, nr. 100....100000
probabil/dm3
Bacterii coliforme absent Max. 10000 Peste 10000.....1000000
fecale sau
streptococi nr.
probabil/dm3
Bacterii din genul Absent/1000cm3 Absent/500cm3 Absent/100cm3
Salmonella

119
 - categoria M1, utilizabilă pentru toate solurile şi plantele;
- categoria M2, utilizabilă pentru toate solurile şi plantele, cu excepţia solurilor
foarte permeabile şi a plantelor cu destinaţie alimentară şi furajeră în stare
proaspătă sau conservată prin congelare, murare, fără prelucrare termică;
- categoria M3, utilizabilă numai pe terenurile cu nivelul freatic situate la mai
mult de 4m şi pentru culturile ale căror produse sunt prelucrate termic
industrial, precum şi pentru produsele vegetale nealimentare.
Calitatea apelor pentru irigaţie se mai poate aprecia şi după o serie de indicatori
practici. Astfel se consideră:
- ape bune pentru irigaţie, acele ape în care cresc plante din genurile: Lemna,
Nasturtium, Potamogeton, Veronica, Rannunculus, Glyceria şi Butomus;
- ape mediocre: Rumex, Arundo, Cicuta, Lythrum, Mentha, Scirpus, Jucus;
- ape necorespunzătoare: Carex, Nimphaea şi diferiţi muşchi.
Apele bune pentru irigaţie sunt, de regulă, pure şi limpezi, cu pietrişul curat,
albia şi malurile lipsite de materii vâscoase verzi, nu se formează vegetaţie târâtoare,
trăiesc în ele peşti de apă dulce şi broaşte.

7.4.2. Mijloace de îmbunătăţire a calităţii apei de irigaţie

Sursele de apă, în marea lor majoritate, pot fi folosite la irigaţii, aşa cum se
găsesc în natură, fără restricţii, în ceea ce priveşte calitatea, având însuşiri fizice,
chimice şi biologice corespunzătoare modului de utilizare. Dacă aceste surse sunt însă
poluate cu substanţe nocive sau cu ape bogate în săruri şi cu o concentraţie ridicată
pentru a le aduce la parametrii iniţiali de calitate trebuie să fie supuse unor măsuri
special de îmbunătăţire.
Cursurile de apă au capacitate naturală de epurare, aceasta depinzând de debitul
sursei, temperatura mediului, reacţia pH, resursele de oxigen etc., precum şi de
lungimea parcursă de apă de la locul de poluare, până la punctul de priză. Dar chiar dacă
aceşti factori ar fi în optim, procesul de autoepurare nu poate avea efecte radicale, el nu
poate rezolva în totalitate problemele calitative ale sursei de apă. De aceea este necesar
ca apa, chiar trecută prin procesul de autoepurare, să fie supusă în continuare unor
tratamente de ameliorare înainte de a fi folosită la irigaţii.
Ameliorarea calităţii apelor se poate face, în principal, prin adăugarea în apă a
unor constituenţi (substanţe) care să neutralizeze reacţia chimică. Astfel apele care
conţin cantităţi mari de cloruri şi sulfaţi de calciu, magneziu, sodiu se desalinizează prin
amestec cu ape dulci sau cu ape cu un grad scăzut de mineralizare. Apele alcaline se
120
îmbunătăţesc prin amendare cu gips (fosfogips) sau prin tratare cu acizi (acid sulfuric,
spre exemplu) pentru diminuarea conţinutului de sodiu schimbabil.
Apele reziduale provenite direct din industrie, agricultură sau din canalizarea
oraşelor pot fi îmbunătăţite calitativ prin supunerea lor la unele operaţii tehnice de
epurare.
Prin epurarea apelor se înţelege ansamblul de lucrări şi măsuri prin care sunt
reţinute, neutralizate şi îndepărtate substanţele (în suspensie, coloidale şi dizolvate)
conţinute de apă.
Procedeele de epurare pot fi primare, secundare şi terţiare, iar metodele de
epurare, mecanice (fizice), chimice şi biologice. Ele necesită amenajări şi instalaţii
speciale.

7.5. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Caracterizaţi apele de suprafaţă şi cele subterane.

……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
2. Care sunt însuşirile apei pentru irigaţie?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
3. Care sunt indicii calitativi ai apei de irigaţie?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
4. Descrieţi mijloacele de îmbunătăţire a calităţii apei de irigaţie
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………

7.6. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Apele subterane cuprind:

a) cursurile natural de apă, izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci
b) izvoarele, lacurile permanente, apa freatică şi straturile subterane adânci
121
 c) izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci
2. Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în considerare la aprecierea apei
de irigaţie sunt:
a) Temperatura apei, turbiditatea, gradul de aeraţie, reacţia, concentraţia în
elemente chimice şi în săruri solubile
b) Temperatura apei, turbiditatea, gradul de aeraţie, reziduul salin, concentraţia în
elemente chimice şi în săruri solubile
c) Temperatura apei, turbiditatea, gradul de aeraţie, modificarea componentei
ionilor schimbabili, concentraţia în elemente chimice şi în săruri solubile
3. Indicii calitativi ai apelor de irigaţie sunt:
a) indici toxici şi dăunători, indici salini, indicele SAR, indicele CSR şi indici
microbiologici
b) indici SAR, indici toxici şi dăunători, indici salini şi indici microbiologici
c) indici salini, indici toxici şi dăunători, indicele CSR şi indici microbiologici

7.8. REZUMAT

Ca surse de apă pentru irigarea culturilor agricole se folosesc atât apele de

suprafaţă, cât şi apele subterane care îndeplinesc condiţiile de calitate şi cantitate
necesare.
Apele de suprafaţă cuprind: cursurile naturale de apă, lacurile permanente,
bazinele de acumulare şi iazurile, canalele colectoare din sistemele de desecare, apele de
evacuare din orezării, precum şi apele reziduale (uzate). În ultimul timp sunt folosite ca
surse pentru irigaţii apele marine desalinizate.
Principala sursă de apă de suprafaţă pentru irigaţii o formează cursurile naturale de apă:
Dunărea cu afluenţii ei şi râurile interioare.
Apele subterane cuprind: izvoarele, apa freatică şi straturile subterane adânci.
Aceste ape se caracterizează prin debite relativ mici, temperaturi scăzute şi mineralizare
accentuată. Toate acestea la care se adaugă captarea destul de dificilă şi costisitoare, mai
ales pentru straturile adânci, fac ca apele subterane să fie utilizate la irigaţii pe scară
redusă şi numai pentru amenajările locale.
Apa folosită pentru irigaţie trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate care să
influenţeze favorabil relaţiile complexe din sol-apă-plantă şi mediul ambiant.
Principalele însuşiri fizico-chimice care se iau în considerare la aprecierea apei
de irigaţie sunt următoarele: temperatura, turbiditatea, gradul de aeraţie, reacţia,
concentraţia în elemente chimice şi în săruri solubile.
122
 Pentru caracterizarea apelor ce urmează a fi utilizate la irigaţii se stabilesc indici
de calitate care se bazează pe rezultatele analizelor fizice, chimice şi biologice ale
apelor. Este obligatoriu ca analizele să se facă periodic, deoarece calitatea apei se
modifică în timp sub influenţa factorilor de mediu.
Indicii (indicatorii) calitativi ai apelor de irigaţie sunt, potrivit STAS 9450-88,
următorii: indicatori salini: reziduul salin, săruri minerale dizolvate (cloruri, sulfaţi şi
sodiu); indicele SAR şi indicele CSR; indicatori toxici şi/sau dăunători; indicatori
microbiologici.
Calitatea apelor pentru irigaţie se mai poate aprecia şi după o serie de indicatori
practici. Astfel se consideră: ape bune pentru irigaţie, acele ape în care cresc plante din
genurile: Lemna, Nasturtium, Potamogeton, Veronica, Rannunculus, Glyceria şi
Butomus; ape mediocre: Rumex, Arundo, Cicuta, Lythrum, Mentha, Scirpus, Jucus; ape
necorespunzătoare: Carex, Nimphaea şi diferiţi muşchi.
Apele bune pentru irigaţie sunt, de regulă, pure şi limpezi, cu pietrişul curat,
albia şi malurile lipsite de materii vâscoase verzi, nu se formează vegetaţie târâtoare,
trăiesc în ele peşti de apă dulce şi broaşte.
Prin epurarea apelor se înţelege ansamblul de lucrări şi măsuri prin care sunt
reţinute, neutralizate şi îndepărtate substanţele (în suspensie, coloidale şi dizolvate)
conţinute de apă.
Cursurile de apă au capacitate naturală de epurare, aceasta depinzând de debitul
sursei, temperatura mediului, reacţia pH, resursele de oxigen etc., precum şi de
lungimea parcursă de apă de la locul de poluare, până la punctul de priză. Dar chiar dacă
aceşti factori ar fi în optim, procesul de autoepurare nu poate avea efecte radicale, el nu
poate rezolva în totalitate problemele calitative ale sursei de apă. De aceea este necesar
ca apa, chiar trecută prin procesul de autoepurare, să fie supusă în continuare unor
tratamente de ameliorare înainte de a fi folosită la irigaţii.
Procedeele de epurare pot fi primare, secundare şi terţiare, iar metodele de
epurare, mecanice (fizice), chimice şi biologice. Ele necesită amenajări şi instalaţii
speciale.

7.9. BIBLIOGRAFIE

1. Sursa: Water resources. In Encyclopedia of Climate and Weather, 1996, editata

de S. H. Schneider, Oxford University Press, New York, vol. 2, pp.817-823.

123