NELUPOPA, DUMITRUNISTOR, DOINANISTOR,

AMENAJAREA SI EXPLOATAREA
TERENURILOR AGRICOLE,
DEGRADATE PRIN EROZIUNE

GHID PRACTIC

MINISTERUL AGRICULTURII,
PADURILOR SI DEZVOLTARII
RURALE

LUCRARE FINANŢATĂ DE BANCA MONDIALĂ ŞI GUVERNUL ROMÂNIEI ÎN CADRUL

PROGRAMULUI „SPRIJINIREA SERVICIILOR DIN AGRICULTURĂ”, PROIECTUL
SISTEM DE AGRICULTURĂ PRIVATĂ PENTRU TERENURILE ÎN PANTĂ, DERULAT LA
STAŢIUNEA CENTRALĂ DE CERCETĂRI PENTRU COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI PERIENI
CUPRINS

1. Introducere 1

2. Tipurile şi cauzele degradării prin eroziune a terenurilor agricole 9

2.1. Conceptul sol. Definiţii şi noţiuni de bază 9
2.2. Forme de eroziune a solului 14
2.3. Factori influenţi 21
2.4. Impact ecologic 21
2.5. Consecinţe economice 23

3. Estimarea riscului la eroziune a terenurilor agricole 25

3.1. Eroziunea şi productivitatea solului 25
3.2. Tipuri de informaţii şi investigaţii specifice 27
3.3. Proceduri de estimare a impactului erozional. 30
3.3.1. Aprecierea riscului de eroziune a solului prin observaţii de
teren 31
3.3.2. Modele matematice 32

4. Măsuri şi lucrări antierozionale, preventive, de reabilitare şi de recon-

strucţie ecologică 44
4.1. Principii 44
4.2. Combaterea eroziunii de suprafaţă 44
4.2.1. Complex de măsuri şi lucrări agrofitotehnice cu rol
antierozional 44
4.2.1.1. Restructurarea şi reamplasarea categoriilor de
folosinţă a terenului 44
4.2.1.2. Organizarea antierozională a teritoriului agricol 46
4.2.1.3. Stabilirea sortimentelor de culturi 46
4.2.1.4. Stabilirea structurii culturilor 47
4.2.1.5. Asolamente 50
4.2.1.6. Sisteme de cultură 53
4.2.1.7. Lucrările solului 60
4.2.1.8. Refacerea fertilităţii solurilor erodate 67
 4.2.2. Lucrări antierozionale pe versanţi 83
4.2.2.1. Lucrări de nivelarea-modelare a terenului 83
4.2.2.2. Amplasarea şi construcţia reţelei de drumuri de
exploatare agricolă 86
4.2.2.3. Terasarea 87
4.2.2.4. Eliminarea excesului de umiditate din solurile situate
pe pante 90
4.2.2.5. Lucrări de interceptare şi evacuare a scurgerilor de pe
versanţi 92
4.2.3. Amenajări silvice 96
4.2.3.1. Perdele forestiere de protecţie 97
4.2.3.2. Plantaţii forestiere în masiv, cu rol antierozional 98

4.3. Combaterea eroziunii de adâncime 101

4.4. Combaterea alunecărilor de teren 106

5. Dicţionar 113

6. Legislaţie 123

7. Bibliografie 141
 Capitolul 1

INTRODUCERE

Solul constituie resursa naturală cea mai importantă a omenirii,

existenţa şi dezvoltarea societăţii umane fiind condiţionată vital de exis-
tenţa plantelor terestre. Acestea trebuie să asigure oamenilor hrană şi ma-
terii prime pentru medicamente, îmbrăcăminte şi alte cerinţe importante.
Majoritatea ecosistemelor terestre au ca bază solul, care este un
sistem dinamic, alcătuit din minerale, materie organică, apă, aer şi orga-
nisme vii şi este capabil să furnizeze plantelor toate cele necesare dezvol-
tării lor normale, exceptând radiaţia solară şi bioxidul de carbon.
La nivel global, se observă o presiune crescândă exercitată de
numărul tot mai mare al locuitorilor planetei asupra resurselor limitate de
teren destinat agriculturii. Astfel, statisticile arată că la fiecare 50 de ani,
populaţia globului creşte cu aproximativ trei miliarde de oameni, în timp
ce suprafaţa cu potenţial agricol, care ocupă mai puţin de un sfert din su-
prafaţa terestră mondială, poate creşte doar pe seama despăduririlor sau
luării în cultură a terenurilor situate la limita pretabilităţii pentru agricul-
tură. Acestea din urmă se încadrează în categoria ecosistemelor extrem
de fragile şi sunt cele mai vulnerabile la degradarea prin eroziune sau
prin acţiunea altor categorii de factori care conduc la deteriorarea calităţii
solului (deşertificare, salinizare, etc.).
Pentru ameliorarea tendinţei de degradare progresivă a solului,
eforturile principale s-au îndreptat spre înţelegerea mai amănunţită atât a
proceselor naturale cât şi a celor socio-economice, specifice fiecărei re-
giuni. Cunoştinţele, priorităţile şi aspiraţiile locale stau la baza programe-
lor de dezvoltare durabilă a agriculturii fiecărei ţări.
Devine din ce în ce mai clar că agricultura nu este doar un mijloc
de a procura alimentele de zi cu zi, ci constituie un sistem complex ce
poate influenţa mediul înconjurător într-un mod decisiv. Agricultura este

5
responsabilă pentru gestionarea resurselor naturale ce reprezintă baza nu
numai pentru nevoile ei interne de producţie, ci şi pentru întreaga viaţă
terestră. Agricultura are un impact deosebit de important asupra mediului
înconjurător şi de aceea trebuie să se orienteze tot mai mult spre menţine-
rea şi chiar îmbunătăţirea calităţii acestuia. În acest sens, un rol deosebit
revine ştiinţei, care trebuie să furnizeze factorilor de decizie, informaţii
utile pentru adoptarea unor strategii corecte de gospodărire a fondului
funciar. Printre direcţiile mai importante de acţiune pe plan ştiinţific ce se
manifestă în prezent, enumerăm următoarele:
Monitorizarea, măsurarea şi cartarea terenurilor agricole degra-
date;
Modelarea şi prognozarea proceselor de degradare a terenurilor;
Îmbunătăţirea metodelor şi tehnologiilor de combatere a proce-
selor ce afectează calitatea terenurilor agricole;
Analiza rezultatelor obţinute în ţările dezvoltate dar şi în cele
aflate în curs de dezvoltare, privitoare la reabilitarea terenurilor degrada-
te, arată că eficacitatea măsurilor a crescut încet dar sigur, acolo unde
implicarea directă a fermierilor a fost mai puternică. De asemenea, s-a
constatat că stimulentele acordate proprietarilor de terenuri agricole au
fost mai eficiente decât restricţiile legislative.
Dacă luăm în considerare faptul că în România, în anul 2001,
ponderea populaţiei ocupate în agricultură era de 40,4% (în regiunea de
nord-est ajungea la 49,8%), iar din suprafaţa totală de 238 390 km2, cca.
62,3% revenea agriculturii, este de la sine înţeles că păstrarea calităţii te-
renurilor agricole ocupă un loc prioritar.
Intensificarea exploatării terenurilor agricole, ca urmare a creşte-
rii cerinţelor de produse alimentare, conduce la degradarea tot mai pro-
nunţată a calităţii solurilor. Aceasta are consecinţe grave nu numai pentru
populaţia actuală dar şi pentru generaţiile viitoare, întrucât refacerea so-
lurilor este un proces de lungă durată, de ordinul zecilor şi chiar sutelor
de ani. Din acest motiv, guvernele din multe ţări au fost nevoite să adop-
te o politică dinamică, de protejare a calităţii terenurilor, prin care să fa-
vorizeze o exploatare raţională a acestora.
În ultimii ani se vehiculează din ce în ce mai mult conceptul de
agricultură durabilă.
Dezvoltarea durabilă a agriculturii răspunde cerinţelor prezentului
fără a le compromite pe cele ale generaţiilor viitoare. Una dintre definiţii-
le agriculturii durabile susţine ideea că generaţiile viitoare trebuie să aibă
tot atâtea oportunităţi câte are generaţia prezentă.

6
 Realizarea acestui tip de agricultură presupune îndeplinirea simul-
tană a trei funcţii:
Economică, de producţie a bunurilor alimentare sau industriale;
Ecologică, de ameliorare a mediului înconjurător;
Socială, de gestionare a teritoriilor şi de prestare a unor servicii
şi activităţi neagricole (culturale, recreative, peisajere, etc.).
Deşi termenul de agricultură durabilă este suficient de clar, identi-
ficarea tuturor indicatorilor ce fac posibilă punerea în practică a acestui
concept, nu este încă pe deplin lămurită. Specialiştii în domeniu s-au axat
înainte de toate pe indicatorii fizici şi biologici care definesc calitatea so-
lului şi a apei (bilanţul nutrienţilor, pierderile de recoltă, intensitatea şi
diversitatea utilizării terenului, gradul de acoperire cu vegetaţie, gradul
de poluare, etc.). Totuşi, s-au observat numeroase deficienţe atunci când
aceşti parametri au fost măsuraţi izolat unii de alţii. În plus, aprecierea
calităţii de agricultură durabilă necesită măsurători şi observaţii de lungă
durată, de ordinul zecilor de ani.
Este important de reţinut că nerealizarea obiectivului de agricultu-
ră durabilă poate avea la origine două categorii de cauze:
Naturale: precipitaţii catastrofale, secetă prelungită, seisme.
Antropice, ca urmarea a unor practici agricole greşite: lente,
cu efecte pe termen lung (eroziunea în suprafaţă, sărăturarea
solului, colmatarea lacurilor de acumulare, etc.) şi rapide, cu
efecte imediate (ravenarea, alunecările de teren, incendiile,
atacurile de boli şi dăunători, etc.)
În România, sistemele de agricultură durabilă se pot diferenţia în
funcţie de specificul zonei şi al factorilor care contribuie la degradarea
terenurilor agricole:
Sistem de agricultură irigată;
Sistem de agricultură pe terenurile în pantă;
Sistem de agricultură pentru terenuri nisipoase;
Sistem de gospodărire agrosilvică, specific zonei montane;
Sistemul solurilor poluate, degradate antropic.
Între acestea, sistemul de agricultură pe terenurile în pantă ocupă
un loc important întrucât 43% din suprafaţa agricolă a României este si-
tuată pe pante.
Până în anul 1960, sistemul tradiţional de agricultură practicată pe
această categorie de terenuri s-a caracterizat prin faptul că majoritatea lu-
crărilor se executau pe direcţia deal-vale iar cca. 85% din totalul suprafe-
ţei era îl reprezentau loturile ce nu depăşeau un hectar. Sistemul era ex-
trem de favorabil producerii fenomenului de eroziune a solului.

7
 În perioada 1970-1990 s-a trecut la aplicarea pe scară largă a unui
sistem integrat de amenajare şi exploatare a terenurilor agricole în pantă
având ca urmare reducerea semnificativă a pierderilor de sol prin eroziu-
ne şi creşterea producţiilor agricole. La sfârşitul acestui interval, aproxi-
mativ 2,1 milioane de hectare au fost amenajate antierozional.
După anul 1990, prin promulgarea unei noi legislaţii, prin care te-
renurile au fost restituite foştilor proprietari însă, de regulă, pe vechile
amplasamente şi până la gradul al patrulea de rudenie, s-au creat din nou
condiţii de revenire la vechiul sistem caracterizat printr-o pulverizare ex-
cesivă a proprietăţilor agricole şi prin dispunerea loturilor cu latura lungă
după direcţia deal-vale. Prin aceasta, cea mai mare parte a lucrărilor
antierozionale au fost scoase din funcţiune iar rata anuală a eroziunii
aproape s-a dublat. Consecinţa a fost nu numai scăderea pronunţată a
producţiilor agricole ci şi degradarea, de multe ori ireversibilă, a terenuri-
lor prin eroziune.
Autorii acestei cărţi încearcă să ofere, înainte de toate, deţinători-
lor de terenuri agricole situate pe versanţi, apoi specialiştilor în agricultu-
ră precum şi a factorilor de decizie, un instrument sintetic, conform cu
noile cerinţe socio-economice, de conştientizare, în primul rând, al peri-
colului eroziunii şi apoi, de aplicare a unor măsuri şi lucrări
antierozionale, unele cu caracter general, altele adaptate unor situaţii spe-
cifice.

8
 Capitolul 2

TIPURILE ŞI CAUZELE DEGRADĂRII TERENURILOR

AGRICOLE PRIN EROZIUNE

2.1. Conceptul sol. Definiţii şi noţiuni de bază

În domeniul îmbunătăţirilor funciare se folosesc în mod frecvent

cuvintele: teren, pământ şi sol. După Gh. Sandu, V.Blănaru şi colab.,
1981 aceste noţiuni se definesc astfel:
Teren este un termen general folosit în agricultură şi amelioraţii.
Acesta se referă atât la mărimea suprafeţei cât şi la faptul că reprezintă un
suport pentru cultura plantelor.
Pământ este un termen cu diverse accepţiuni. Prima dintre ele se
referă la suprafaţa de teren folosită ca principal mijloc de producţie în
agricultură şi silvicultură. Alta ia în consideraţie materialul în care se
execută unele lucrări (diverse săpături pentru canale sau fundaţii) şi ma-
terialul din care se construiesc o serie de obiective de îmbunătăţiri funci-
are.
Solul este termenul cel mai des utilizat în agricultură şi este defi-
nit drept un corp natural format la suprafaţa scoarţei terestre ca urmarea a
acţiunii combinate şi îndelungate a factorilor geologici, climatici şi bio-
logici şi care este diferenţiat pe verticală, prezintă o dinamică neîntrerup-
tă şi complexă şi are însuşirea de a fi fertil.
Ştiinţele care studiază solul prin prisma specificităţii lor dau înţe-
lesuri diferite conceptului de sol. În figura 1 este reprezentată distribuţia
pe verticală a câtorva dintre stratele ce compun solul, cu denumiri folosi-
te în geotehnică, hidrogeologie, pedologie şi pedologie ameliorativă. Pe
profilul de sol, pot fi identificate şi, în acelaşi timp, privite comparativ,
reprezentările grafice al unor noţiuni precum: strat arabil, strat agro-
ameliorativ, strat pedoameliorativ, strat hidro-ameliorativ, etc.
În pedologia ameliorativă, profilul de sol are două semnificaţii:
una naturală, care cuprinde stratul rădăcinilor şi stratul biologic inert, şi
una ameliorativă, care se referă la următoarele patru straturi:
- Stratul arat sau agrochimic, cu adâncimea de 10-25 cm, ce
corespunde orizontului mobilizat şi omogenizat artificial în fi-
9
 TERENUL
Geo- Hidro-
Pedologie Pedologie ameliorativă
tehnică geologie
Unitate naturală Unitate de sol Microraion ameliorativ

Stratul
arabil
Solul

Profilul pedologic

Stratul radicular
Stratul
agro-

PROFILUL TEHNOLOGIC
ameliorativ
PĂMÂNTURI

Sub- Stratul pedo-

Stratul solul ameliorativ
natural Stratul biologic inert
Roca mamă de sol
Materialul parental

Stratul hidro-
ameliorativ

Stratul
Stratul acvifer freatic
saturat

Figura 1 Relaţiile dintre termenii ce definesc straturile de la suprafaţa

terenului cu utilizare în geotehnică, hidrogeologie, pedologie şi pedolo-
gie ameliorativă
ecare an pentru realizarea patului germinativ, încorporarea în-
grăşămintelor chimice şi organice, combaterea buruienilor,
etc.
- Stratul agroameliorativ, cu adâncimi variabile, cuprinse între
0 şi 70cm, ce corespunde adâncimii pe care se execută lucrări
de afânare profundă, în scopul măririi totale a porozităţii, a
creşterii capacităţii de înmagazinare a apei, etc.
- Stratul pedoameliorativ, cu adâncimi ce variază de la 0 la
150cm reprezentând limitele între care se execută lucrări
pedoameliorative durabile (amendarea, omogenizarea sau
modificarea texturii, spălarea sărurilor, etc.).

10
 - Stratul hidroameliorativ, în care se execută lucrări de
ameliorare a regimului hidric al solului fie la suprafaţa solului
(canale de desecare, de irigaţie, etc.), fie la baza stratului
pedoameliorativ (drenaj intern).
Proprietăţile solului influenţează şi în cele din urmă hotărăsc deci-
siv, modul de folosinţă agricolă al acestuia. Proprietăţile solului sunt ace-
le însuşiri care pot fi determinate prin metode directe sau indirecte, în
câmp şi / sau laborator.
Însuşirile solului pot fi exprimate fie prin coeficienţi sau rapoarte
(mai mici sau mai mari ca 1), fie prin procente (cum este cazul notelor de
bonitare generală agricolă).
După caracterul lor de a se modifica în timp, indicii pedo-
ameliorativi se pot grupa în: stabili (textura, densitatea specifică, etc.),
moderat schimbători (densitatea aparentă, conductivitatea hidraulică, re-
zistenţa la penetrare) şi uşor schimbători (reacţia pH, conţinutul de săruri
solubile, etc.).
După caracterul lor deficitar sau excesiv, indicii pedoameliorativi
se împart în două categorii şi anume: indici deficitari (deficitul de apă,
deficitul de aeraţie, etc.) şi indici excesivi (excesul de apă, excesul de să-
ruri, etc.).
Textura solului este o însuşire practic nemodificabilă a solului
astfel încât tehnologiile agricole şi ameliorative trebuie să fie adaptate
specificului textural al fiecărui sol.
Texturile grosiere se caracterizează prin capacitatea redusă de re-
ţinere a apei, permeabilitate şi aeraţie ridicate, ascensiune capilară redu-
să. În perioadele secetoase folosesc uşor apa din ploile mici dar în sezo-
nul ploios pierd mari cantităţi de apă provenite din ploile abundente. Au
rezistenţă mecanică scăzută, se lucrează uşor şi sunt soluri calde. Prezintă
valori mici sau cel mult moderate ale gradului de tasare. Sub aspect chi-
mic, au conţinut redus de humus, un ritm rapid de modificare a rezervelor
de elemente nutritive şi suferă mai des decât alte soluri de carenţe ale
unor microelemente.
Solurile cu textură grosieră pot fi mai rezistente la eroziunea de
suprafaţă prin apă, dar sunt mult mai sensibile la eroziunea eoliană pentru
combaterea căreia se impun lucrări şi măsuri specifice.
Texturile mijlocii au o capacitate bună de reţinere a apei accesibi-
le pentru plante, aeraţie bună, însuşiri mecanice şi termice satisfăcătoare.
Densitate şi porozitatea au valori mijlocii, gradul de tasare este convena-
bil, iar dinamica elementelor nutritive este moderată.

11
 Ca urmare, solurile cu textură mijlocie sunt cele mai favorabile
condiţiilor pentru obţinerea unor producţii agricole superioare.
Solurile cu textură fină se caracterizează prin însuşiri hidrologice,
mecanice şi termice inferioare celorlalte două categorii texturale descrise
anterior.
În perioadele secetoase culturile agricole pot supravieţui dar dau
producţii scăzute, iar ploile mici nu pot fi valorificate corespunzător, în
timp ce în perioadele ploioase se creează uşor exces de umiditate. Regi-
mul hidric din sol este puternic influenţat de formarea crăpăturilor care
au implicaţii deosebite privind circulaţia apei şi pătrunderea sistemului
radicular.
Principalele clase texturale pot fi determinate cu oarecare apro-
ximaţie prin examinare pe cale organoleptică direct în teren . Metoda cu-
prinde examinarea solului cu ochiul liber sau cu lupa şi prin pipăirea so-
lului uscat şi a celui umed (tabelul 1). Operaţia principală este modelarea
solului umed în palmă şi între degete pentru formarea de mici sfere
printr-o mişcare circulară în palmă, suluri prin mişcarea de du-te-vino în-
tre cele două palme, inele prin rularea peste deget a sulurilor sau panglici
prin presarea şi netezirea între degetul mare şi cel arătător a sulului.

Tabelul 1 Recunoaşterea pe teren a claselor texturale

(după Canarache, 1990)
Comportare în stare umedă
Clasa
texturală Posibilităţi de modelare între
Aspect general Plasticitate
degete
Nisip Foarte aspru Neplastic Nu se modelează
Nisip lutos Foarte aspru dar Extrem de slab Practic nu se modelează
murdăreşte uşor plastic
degetele
Lut nisipos Aspru Foarte slab plastic Formează sfere;
Formează suluri care se rup uşor
Lut Făinos Slab-moderat Formează sfere;
plastic Formează suluri care crapă uşor;
Formează inele care se rup uşor.
Lut argilos Alunecos Plastic Formează sfere şi suluri;
Formează inele care crapă uşor;
Formează panglici lucioase care
se rup uşor
Argilă Alunecos, unsu- Foarte plastic Formează sfere, suluri, inele şi
ros panglici lucioase.

12
 Fertilitatea solurilor se defineşte ca fiind însuşirea solului de a
pune la dispoziţia plantelor, în cantităţi corespunzătoare nevoilor acesto-
ra, apa, aerul şi substanţele nutritive indispensabile creşterii şi dezvoltării
lor în ansamblu.
De cele mai multe ori, solurile nu au o fertilitate naturală cores-
punzătoare unei dezvoltări normale ale plantelor. Astfel, deşi uneori apa
se găseşte în sol în cantităţi optime, este greu accesibilă plantelor datorită
concentraţiei ridicate de săruri. În alte cazuri, poate fi deficitară aeraţia
(la solurile puternic tasate sau argiloase). Din acest motiv, noţiunea de
fertilitate naturală trebuie să includă nu numai gradul de aprovizionare cu
apă, aer şi substanţe nutritive, ci şi proprietăţile solului care limitează fo-
losirea acestora.
Ciclicitatea nutrienţilor din sol joacă un rol deosebit de important
în toate ecosistemele. Fără aceasta, s-ar produce o acumulare ireversibilă
de substanţe nutritive în forme neaccesibile pentru organismele vii.
Ciclul carbonului. Se apreciază că fără fixarea şi reciclarea car-
bonului atmosferic de către plantele verzi acesta s-ar epuiza în circa 20
de ani. Organismele vii con-
Bioxid de carbon sumă şi descompun carbohi-
atmosferic draţii sintetizaţi şi încorporaţi
de plante şi le returnează în
Plante
Ingestie / descompunere

atmosferă sub forma bioxidu-

lui de carbon (figura 2).
Animale erbivore
Există, totuşi, câteva
Respiraţie

situaţii în care combinarea

Animale carnivore
carbonului conduce la reali-
zarea de produse toxice pen-
Organisme
detritivore tru organismele vii, mai ales
ca urmare a unor procese in-
Biomasă microbială dustriale. Aceste produse tre-
buie neapărat transformate în
Materie organică în
stare instabilă forme utile sau măcar inofen-
Humus
sive pentru organismele vii.
Ciclul azotului şi a al-
tor nutrienţi. Azotul este un
Figura 2 Ciclul carbonului element prezent în cantităţi
foarte mici în roci şi trebuie
extras din atmosferă. Numeroase microorganisme care trăiesc în simbio-
ză cu plantele sunt capabile să fixeze azotul din aerul atmosferic. Deşi
există o serie de procese prin care azotul este transformat în oxizi cu
ajutorul energiei luminoase, fără fixarea biologică a azotului majoritatea
13
torul energiei luminoase, fără fixarea biologică a azotului majoritatea
ecosistemelor nu ar putea supravieţui. Din acest motiv, azotul joacă un
rol extrem de important în reabilitarea terenurilor degradate. Există nu-
meroase situaţii în care compuşii pe bază de azot trebuie adăugaţi în sol,
fie în faza iniţială fie pe parcurs, pentru a instala şi menţine un covor ve-
getal bine încheiat. De asemenea, alţi nutrienţi precum fosforul, potasiul,
calciul, fierul, cuprul, etc., prezintă importanţă deosebită în dezvoltarea
ecosistemelor şi au particularităţile lor privind ciclicitatea. Principalele
probleme survin atunci când aceste substanţe lipsesc sau, uneori, sunt în
exces.

2.2. Forme de eroziune a solului

Scurgerea produsă de ploi

Cantitatea de sol erodat este în strânsă legătură cu volumul scur-
gerii la suprafaţa versantului.
Scurgerea este influenţată de mai mulţi factori care se pot grupa
în două categorii:
a) Factori cu stabilitate mare în timp:
o Relieful terenului;
o Configuraţia şi geometria suprafeţei scurgerii;
o Reţeaua naturală sau artificială a canalelor;
o Proprietăţile hidrologice ale profilului de sol;

b) Factori cu stabilitate redusă în timp:

o Microrelieful terenului;
o Starea de afânare;
o Prezenţa crustei şi a crăpăturilor în sol;
o Stabilitatea structurală;
o Învelişul vegetal.
Apa provenită din precipitaţii care nu reuşeşte să se infiltreze în
sol, se scurge la suprafaţa versanţilor, fie sub formă laminară, fie sub
formă de şiroaie cu dimensiuni variabile.
La ploi cu intensităţi medii, aproape întreaga suprafaţă a versantu-
lui se acoperă cu un strat de 1,5-2,0mm grosime pentru care scurgerea are
un aspect laminar. Pe măsură ce apa se depărtează de cumpăna apelor,
apar mici şiroaie care se unesc şi cresc în dimensiuni formând scurgerea
concentrată. În cazul ploilor cu intensitate mare, aceasta devine predomi-
nantă şi capătă un pronunţat caracter turbulent.

14
 Privită în general, se poate spune că scurgerea de pe versant are o
neuniformitate mare în timp şi spaţiu, accentuată în primul rând de nere-
gularităţile terenului şi apoi de variaţia intensităţii ploii şi de şocul picătu-
rilor de ploaie, care amplifică turbulenţa curenţilor.

Eroziunea solului.
Definiţie: Eroziunea solului este fenomenul de natură mecanică
ce se manifestă la suprafaţa scoarţei terestre şi se caracterizează prin trei
faze principale: desprinderea (detaşarea) particulelor de sol, transportul şi
depunerea sedimentelor.
În natură, eroziunea se poate produce prin intermediul următorilor
agenţi:
- apa, sub forma picăturilor de ploaie şi a curenţilor de apă de la
suprafaţa terenului;
- aerul, sub forma curenţilor de viteză mare (vânt).
Având în vedere multitudinea de factori care intervin în procesul
de eroziune precum şi de apariţia fenomenelor secundare, separarea în
cele trei faze are un pronunţat caracter arbitrar.
Termenul de eroziune a solului poate implica unele ambiguităţi
atunci când se afirmă, de exemplu, că la o ploaie, eroziunea măsurată
într-o secţiune de control a atins un anumit nivel. Practic, nu se precizea-
ză cât material a fost desprins de la suprafaţa solului, ce cantitate din
acest material s-a depus pe versant şi mai ales care este noua configuraţie
a terenului după ce procesul de eroziune a încetat. Aceste neajunsuri au
totuşi un temei şi anume faptul că cele trei faze se compun într-o manieră
foarte dinamică astfel încât este foarte greu de elaborat un sistem de indi-
catori care să descrie întreaga complexitate a procesului erozional.
În cele ce urmează, se vor trata cu precădere problemele legate de
eroziunea prin apă întrucât în România este fenomenul cu cea mai largă
extindere comparativ cu eroziunea prin vânt, localizată îndeosebi în
Oltenia şi Dobrogea.
Principalele forme ale eroziunii hidrice sunt prezentate schemati-
zat (după M.Moţoc) astfel:

Eroziunea prin picături

Agent - picăturile mari de ploaie
Faza - distrugerea agregatelor din stratul de la suprafaţa solu-
lui de 1-2 cm la impactul picăturilor cu solul.
- împroşcarea materialului rezultat
Localizare - microrelieful terenului

15
 Efecte - redistribuirea locală a particulelor de sol
- formarea crustei la suprafaţa solului

Distrugerea agregatelor de la suprafaţa solului are loc prin:

impactul picăturilor, explozia agregatelor şi dispersia liantului dintre
particule
cule (foto(foto
1). 1).
1. Picăturile de
ploaie pot avea dimen-
siuni cuprinse între 0,2
şi 6,0mm iar viteza de
cădere se situează în ju-
rul valorii de 9 m/s. La
impactul cu solul dez-
golit şi uscat, acestea se
sparg şi creează o pre-
siune locală foarte in-
tensă (Al-Durrah and
Breadford, 1982) ce Foto 1 Eroziunea prin picături
desprinde o anumită
cantitate de sol. În jurul locului de impact al picăturii se produc microcu-
renţi cu viteze foarte mari ce antrenează particulele de sol.
După ce solul s-a umezit şi la suprafaţă s-a format o peliculă de
apă, orice picătură de ploaie care cade, rupe acest strat umed iar stropii
împroşcaţi antrenează şi particulele de sol, pe distanţe ce depind de ener-
gia picăturilor de ploaie şi de panta terenului. Picăturile mari de ploaie
pot proiecta fragmentele mici de sol până la înălţimea de 1m şi distanţa
de 0,8m faţă de locul impactului.
2. După umezire, are loc explozia agregatelor, adică fărâmiţarea
bruscă a acestora şi blocarea aerului în spaţiul capilar din stratul superfi-
cial de sol. După ce ploaia încetează, acest strat relativ uniform ce conţi-
ne o aglomerare de bule de aer, se usucă şi se transformă într-o crustă
subţire, dură şi impermeabilă care blochează circulaţia aerului şi a apei
sub formă de vapori, între sol şi atmosferă.
3. Alt mod de distrugere a agregatelor se realizează prin dispersa-
rea liantului dintre particule în prezenţa apei din precipitaţii.
Toate cele trei moduri de distrugere acţionează conjugat,
influenţându-se reciproc.

16
 Eroziunea prin curenţi dispersaţi (foto 2)
Agent - microcurenţi dispersaţi de apă încărcaţi cu particule de
sol
Faze - distrugerea agregatelor de la suprafaţa terenului
- erodarea orizontului superior al profilului de sol
- transportul materialului solid
- depunerea materialului grosier
Localizare - porţiuni uniforme de versant
Efecte - deformarea suprafeţei terenului prin apariţia de mici ca-
nale de scurgere
- depunerea selectivă (în ordinea descrescândă a dimen-
siunilor) a materialului erodat

Acest tip de
eroziune se produce
prin deplasarea spre
aval a stratului pelicu-
lar de apă amintit mai
sus, sub formă de cu-
renţi dispersaţi pe în-
treaga suprafaţă a te-
renului.

Foto 2 Eroziunea prin curenţi dispersaţi

Eroziunea prin curenţi concentraţi (foto 3)

Agent - curenţi concentraţi puternic încărcaţi cu material solid
Faze - erodarea profilului de sol
- transportul materialului
- depunerea materialului în zonele cu modificări importan-
te ale pantei (platforme de terase, drumuri, baza
versanţilor, etc.)
Localizare - pe aproape întreg versantul
Efecte - fragmentarea suprafeţei versantului prin apariţia de for-
maţiuni avansate ale eroziunii în adâncime (ogaşe, ravene)
- declanşarea altor forme de degradare (surpări de maluri,
alunecări de teren, etc.)
- depunerea materialului în zonele cu pantă mai redusă

17
 Sursele de sedi-
mente
În studiul proce-
selor erozionale este im-
portant de desluşit nu
numai mecanismul sau
modul de producere a
eroziunii ci şi proveni-
enţa aluviunilor precum şi
destinaţia lor. Astfel, pen-
tru eroziunea produsă
prin picăturile de ploaie,
sursa de eroziune se poate
Foto 3 Eroziunea prin curenţi concentraţi
identifica, la nivelul mi-
croreliefului, ca fiind micile ridicături sau coame ce se pot forma prin
mobilizarea solului cu ajutorul utilajelor agricole. Depunerea sedimente-
lor se produce în microdepresiunile terenului, aflate în imediata vecinăta-
te a microformelor de relief amintite mai sus.
Pentru formele de eroziune prin curenţi dispersaţi sau concentraţi,
sursele de sedimente se definesc în funcţie caracteristicile scurgerii la su-
prafaţa terenului.
Pentru a putea fi definită mai bine prin relaţii matematice, scurge-
rea dispersată este, în general, considerată ca având o grosime uniformă
în lungul pantei, tinzând să se concentreze în numeroase mici canale, care
au la origine microdepresiunile produse de utilajele agricole. Forma de
eroziune ce se dezvoltă în interiorul acestor canale poartă denumirea ge-
nerică de eroziune în rigole în timp ce eroziunea ce afectează suprafeţele
dintre canale se numeşte eroziune între rigole. De asemenea, se conside-
ră că microcanalele au o distribuţie uniformă pe versant, iar dimensiunile
lor sunt cuprinse, cel mai adesea, între 100 şi 300mm lăţime şi 50 şi
150mm adâncime (Foster, 1982). Ele au un caracter efemer întrucât pot
fi nivelate prin arăturile anuale. Totodată, se apreciază că scurgerea între
rigole este direcţionată preponderent în lateral, spre rigole, în timp ce
scurgerea în rigole urmăreşte linia de cea mai mare pantă a terenului.

18
 Crusta solului
Crusta este rezultatul impactului picăturilor de ploaie asupra solu-
lui neprotejat de vegeta-
ţie (foto 4). Ea este ade-
sea compusă din două
straturi: unul foarte
subţire, neporos şi altul
de 0,5-2,0 cm grosime
alcătuit din particule
foarte fine şi care pre-
zintă o densitate mult
mai mare ca cea a solu-
lui de dedesubt.
Procesul de
formare a crustei este
Foto 4 Crusta solului
foarte complex şi pre-
supune interacţiunea mai multor fenomene fizice: compactarea, fragmen-
tarea, redistribuirea şi selectarea agregatelor, dar nu sunt excluse nici
unele reacţii chimice.
Sunt susceptibile la formarea crustei, solurile care au o textură
mai grosieră, astfel încât, în timpul umezirii, spaţiile goale sunt umplute
de particulele cu o granulaţie mai fină.
Dintre efectele negative mai importante ale formării crustei la su-
prafaţa solului, enumerăm:
- Reducerea cantităţii de apă din precipitaţii care se infiltrează
în sol;
- Accentuarea procesului de eroziune prin faptul că o cantitate
mai mare de apă se va scurge la suprafaţa solului;
- Împiedică răsărirea plantelor;
- Înrăutăţirea condiţiilor de aeraţie de sub crustă, ce afectează
semnificativ dezvoltarea normală a plantelor;
- Creşterea consumului energetic pentru realizarea lucrărilor
mecanice;
- Repetarea unor lucrări mecanice ale solului;
Crusta are uneori şi efecte pozitive:
- Protejează solul împotriva eroziunii eoliene;
- Diminuează intensitatea eroziunii produsă de curenţii disper-
saţi (eroziunea între rigole) Se apreciază că, pe solurile cu
pantă lină, crusta rămâne intactă pe o lungime mai mare decât

19
 pe solurile situate pe pante mari, unde apare rapid eroziunea
în rigole.
Crusta se îndepărtează prin efectuarea lucrărilor solului. Totuşi,
efectele ei pot fi prevenite prin aplicarea următoarelor metode:
- Gestionarea regimului resturilor vegetale din sol şi de la su-
prafaţa solului care oferă o protecţie mai bună împotriva im-
pactului picăturilor de ploaie;
- Creşterea conţinutului de materie organică din sol, care confe-
ră acestuia o rezistenţă mărită la eroziune; Se poate realiza
prin aplicarea îngrăşămintelor organice cum sunt gunoiul de
grajd şi îngrăşămintele verzi (leguminoasele ca: lupinul, ma-
zărea, măzărichea, etc.);
- Utilizarea tehnologiei de modelare a suprafeţei terenului în
coame, aspect care uşurează spargerea crustei;
- Umezirea periodică a terenului prin irigaţii, uşurează penetra-
rea crustei de către plante în perioada de răsărire.

Compactarea solului
Compactarea (tasarea, îndesarea) solului este procesul în urma că-
ruia densitatea aparentă a acestuia creşte peste valorile normale.
Compactarea poate fi naturală sau artificială (antropică).
Compactarea naturală se datorează unor factori sau procese
pedogenetice, în general, de lungă durată şi de complexitate ridicată..
Compactarea artificială se datorează utilajelor agricole sau de
transport, care se deplasează pe terenurile agricole, de multe ori în mod
neraţional. Acest tip de compactare este caracteristic agriculturii moder-
ne, intensive şi puternic mecanizate (A.Canarache 1990).
Intensitatea procesului de compactare depinde atât de însuşirile so-
lului (textură, structură, conţinut de humus, etc.), cât şi de caracteristicile
sistemei de maşini şi tehnologiilor de mecanizare. Astfel, compactarea
creşte pe măsură ce se folosesc utilaje agricole mai grele, care execută un
număr mare de treceri pe acelaşi loc, în condiţii de sol cu umiditate mare.
De asemenea, compactarea solului apare în condiţiile aplicării necores-
punzătoare a unor tehnologii agricole precum: folosirea rotaţiilor de scur-
tă durată, mai ales a celor fără culturi amelioratoare, de bilanţul negativ
al humusului din sol, de fertilitatea redusă sau inadecvată, de calitatea
necorespunzătoare a lucrărilor solului, de executare a acestora în condiţii
de umiditate superioare celei optime.
Compactarea are numeroase efecte negative asupra solului, printre
care cele mai importante sunt:

20
 - Creşterea rezistenţei mecanice a solului, fapt care conduce la
creşterea consumului de combustibil când lucrările agricole se
execută mecanizat;
- Scăderea permeabilităţii şi a capacităţii de reţinere a apei;
- Înrăutăţirea regimului aerohidric;
- Înrăutăţirea structurii solului;
Ca urmare a deteriorării unor însuşiri ale solului prin compactare,
calitatea lucrărilor de pregătire a patului germinativ scade, creşterea sis-
temului radicular al planelor este puternic inhibată şi, finalmente, recolte-
le pot scădea cu până la 50% comparativ cu solurile necompactate.
Solurile compactate sunt mai sensibile la eroziune datorită per-
meabilităţii pentru apă mai reduse. Deosebit de grave sunt cazurile în ca-
re lucrările agricole sunt executate pe direcţia deal-vale iar scurgerile la
suprafaţa solului se concentrează pe urmele lăsate pe sol de pneurile uti-
lajelor agricole.

2.3. Factori influenţi

Eroziunea este rezultatul activităţii unui număr mare de procese foarte

complexe şi variate, cu interrelaţii cauză-efect, care pot acţiona periodic, siste-
matic, în mod independent sau concomitent, sub acţiunea următorilor factori
prezentaţi în figura 3 (V.Ionescu, 1972).

2.4. Impact ecologic

Eroziunea solului are consecinţe nefaste din punct de vedere eco-

logic, deoarece contribuie nu numai la diminuarea grosimii stratului de
sol, dar şi la modificarea în mare parte a principalelor proprietăţi fizice,
chimice şi biologice. Astfel, se reduce considerabil capacitatea de reţine-
re a apei şi a elementelor nutritive, vitale pentru dezvoltarea plantelor.
Deplasarea particulelor de sol şi acumularea acestora în zonele si-
tuate în aval, destabilizează ecosistemele, în sensul că, odată cu sedimen-
tele, se acumulează şi cantităţi însemnate de substanţe chimice folosite în
agricultură pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sau pentru creşterea
fertilităţii solului. Multe din aceste substanţe ajung în apele curgătoare şi
acumulări, favorizând dezvoltarea exagerată a algelor, ceea ce face ca
apa să devină improprie pentru multe folosinţe şi în special pentru ali-
mentarea cu apă a localităţilor.

21
 Diametre picături
Unghiul de cădere
Viteza de cădere

ploaie
Impact
picături
Energia cinetică

Intensitate
Durată

Precipitaţii
Cantitate
Nucleu torenţial

cile ploilor
Ploaie antecedentă

Caracteristi-
Agresivitatea climatică

Strat scurs
Debit maxim

Scurgere
Durată – frecvenţă
Hidrograf
scurgerilor
Caracterist.

Timp de concentrare

Pantă
Lungime

Relief
Formă
Relief

Grad de frământare
Expoziţie

Sistem radicular

22
Aparat foliaceu

Vegetaţie
Grad de protejare
Starea de vegetaţie
FACTORII

Vegetaţie

Asolamente

E = f (K, Li, C, Cs, S)

extinderea eroziunii solului

ale bazinului hidrografic

Agrotehnică
care participă la declanşarea şi

Caracteristicile morfometrice

Sisteme de cultură
Sisteme de amenajare
cultură şi
Sistem de

Tipuri de lucrări
amenajare

Sistem de amenajare

Structură
Textură
gice

Porozitate
Însuşiri
morfolo-

Compactare
Figura 3 Factorii eroziunii solului (după V. Ionescu, 1972)

Infiltraţie
Umiditate momentană
Capacitate maximă
Sol, Rocă

Granulometrie
Însuşiri
hidrofizice

Greutate specifică
Rugozitate
Erodabilitatea solului

PH
Humus
Complex coloidal
Însuşiri
chimice

N.P. K, Ca
A
 Prin urmare, eroziunea este din punct de vedere fizic, un agent po-
luant major, care se manifestă atât prin faptul că afectează prin sedimen-
tare terenurile agricole situate în zonele mai joase, cât şi prin aceea că
sporeşte colmatarea şi scoaterea timpurie din uz a lacurilor de acumulare.
De asemenea, contribuie la degradarea din punct de vedere chimic a unor
suprafeţe de teren, dar şi a calităţii apelor din râurile şi lacurile situate în
aval de terenurile agricole.

2.5. Consecinţe economice

Pagubele provocate de eroziunea solului, privite sub aspect eco-

nomic, pot fi directe şi indirecte. Pagubele directe sunt produse prin:
o Pierderile de humus şi elemente nutritive, dizolvate şi spălate
de apă sau deplasate odată cu particulele fine de sol. Pe solul
afectat moderat de eroziune, rezerva de humus scade cu 50%
în timp ce la solul puternic erodat, cantitatea de humus se di-
minuează cu până la 80% comparativ cu solul neerodat.
o Pierderile datorate scăderii productivităţii solurilor degradate
prin eroziune. Fenomenul se manifestă prin scăderea masei
vegetale, a vitalităţii plantelor şi în final, a producţiei.
o Spălarea şi antrenarea în aval a seminţelor semănate în stratul
superficial sol. Rezultatul este o scădere semnificativă a pro-
ducţiei agricole prin diminuarea densităţii plantelor de pe su-
prafaţa agricolă cultivată.
o Colmatarea unor suprafeţe de teren agricol cu material
transportat din amonte conduce uneori la acoperirea în totali-
tate a platelor cu sedimente.
o Concentrarea scurgerilor de suprafaţă care provoacă apariţia
de ogaşe sau chiar ravene de versant. Lucrările de nivelare-
modelare necesare uniformizării terenului sunt foarte costisi-
toare şi presupun intervenţia cu utilaje specializate.

Pagubele indirecte au la origine următoarele cauze:

o Modificarea însuşirilor fizice ale solului:

Degradarea structurii solului prin înrăutăţirea stabili-
tăţii sale hidrice;
Modificarea texturii datorită trierii particulelor de sol
în urma procesului de antrenare de către apă a stratu-

23
 lui de la suprafaţă. Sunt deplasate în primul rând
fracţiunile fine.
o Pierderea progresivă de material cu granulaţie fină ce conţine
elemente nutritive pentru plante, contribuie într-o manieră
ireversibilă, pe termen lung, la distrugerea structurii solului, la
micşorarea capacităţii de stocare a apei şi la diminuarea
fertilităţii solului. Aceasta înseamnă că valoarea terenului
scade semnificativ.
o Eroziunea, aşa cum s-a arătat mai sus, poluează apele şi solul
prin depunerea de sedimente şi substanţe chimice. Aplicarea
măsurilor de eliminare a acestor consecinţe presupune iarăşi
cheltuieli însemnate.
o În numeroase cazuri, eroziunea solului afectează căile de co-
municaţii, în speţă, drumurile de exploatare agricolă. Reface-
rea periodică a acestora conduce, de asemenea, la majorarea
costurilor ce decurg din activităţile de atenuare a consecinţe-
lor eroziunii.
o Condiţiile care favorizează eroziunea contribuie la accentua-
rea fenomenului de secetă întrucât apă scursă la suprafaţa te-
renului nu mai ajunge la rădăcinile plantelor. De asemenea,
creşte riscul de producere a inundaţiilor datorită:
reducerii timpului de atingere a debitului maxim;
reducerii capacităţii de transport a reţelei hidrografi-
ce prin colmatarea cu sedimente.
Se poate concluziona că, din punct de vedere financiar, eroziunea
conduce în mod clar la sporirea cheltuielilor de exploatare a terenurilor
agricole. Din păcate, pe termen scurt, pagubele sunt mascate de condiţiile
climatice anuale, care induc variaţii ale nivelului producţiilor agricole. Pe
termen lung, însă, consecinţele neaplicării unui sistem antierozional se
agravează şi se ajunge în final chiar până la scoaterea definitivă a terenu-
lui din circuitul agricol. Dovada cea mai concludentă o constituie existen-
ţa unor întinse suprafeţe neproductive, abandonate, pe care se observă
clar forme de eroziune în suprafaţă, de adâncime sau alunecări de teren.
Iniţial, aceste terenuri au fost, fie împădurite, fie exploatate agricol. Poli-
tica greşită de tăiere abuzivă a pădurilor, precum şi neaplicarea la timp a
măsurilor şi lucrărilor antierozionale stau la baza acestor consecinţe ne-
faste.

24
 Capitolul 3

ESTIMAREA RISCULUI LA EROZIUNE A TERENURILOR

AGRICOLE

3.1. Eroziunea şi productivitatea solului

Eroziunea solului este un proces aproape imposibil de oprit, difi-

cil de controlat şi poate fi foarte uşor accelerat prin activităţile umane. Pe
multe terenuri eroziunea a acţionat până la un asemenea nivel încât, prac-
tic, este imposibil de a reface stratul iniţial de sol care a fost creat în mod
natural de-a lungul a sute de ani.
Productivitatea unui teren, în funcţie de utilizarea sa, este definită
ca proprietatea de a produce o anumită cantitate de produse biologice, pe
unitatea de suprafaţă.
Relaţiile dintre eroziune şi productivitate pot fi desluşite mai bine
studiind fertilitatea, definită ca un complex de însuşiri fizice, chimice şi
biologice ale solului care se influenţează reciproc.
Declinul productivităţii produs de eroziune are ca efect imediat
modificarea unor caracteristici ale solului în sensul scăderii fertilităţii
acestuia. Pe măsură ce fertilitatea scade, gradul de acoperire cu vegetaţie
se reduce, favorizând eroziunea. Cercul se închide prin faptul că eroziu-
nea ulterioară produce un declin mai accentuat al productivităţii. În felul
acesta, procesul se autosusţine. De asemenea, trebuie avut în vedere fap-
tul că rata scăderii productivităţii solului trebuie analizată prin prisma bi-
lanţului între eroziune şi dezvoltarea naturală a profilului de sol.
W. C. Moldenhauer (1971) consideră că relaţia eroziune - produc-
tivitate are două efecte majore asupra solului:
- ireversibil: recolta potenţială este ireversibil micşorată de erozi-
une;
- reversibil: pierderea azotului, fosforului şi a celorlalte elemente
poate fi refăcută din exterior.
Aceasta este o prezentare simplistă a efectelor pentru că, în vreme
ce scăderea fertilităţii imediate poate fi refăcută cu ajutorul elementelor
nutritive suplimentare, pe termen lung se observă continuarea deteriorării
unor însuşiri ale solului.
25
 Pierderi de sol admisibile

Conceptul de pierdere admisibilă de sol a apărut din nevoia de a

reflecta mai corect bilanţul dintre cantitatea de sol erodat şi acela de for-
mare a solului în condiţii naturale.
Stamey şi Smith (1964) sugerează că definiţia pierderii admisibile
de sol prin eroziune trebuie:
- să aibă în vedere conservarea resurselor de sol;
- să fie adaptabilă în privinţa ratelor de eroziune şi de refacere a
oricărei caracteristici de sol,
- să ia în consideraţie cauzele eroziunii şi a refacerii solului.
- să permită utilizarea oricărei proprietăţi a solului sau cerinţe vii-
toare, predictibile.
Pierderea de sol admisibilă este cantitatea maximă de sol care se
poate pierde prin eroziunea de suprafaţă, ce permite realizarea unui nivel
ridicat al productivităţii solului, pe o perioadă de timp nedefinită. Alţi au-
tori definesc acest parametru ca fiind cantitatea maximă de sol ce se pier-
de prin eroziune, la care calitatea medie a solului se menţine astfel încât
plantele se dezvoltă normal.
Bennett (1939) a afirmat că, sub o vegetaţie forestieră sau ierboa-
să, suprafaţa solului este bine protejată împotriva eroziunii şi va fi stabi-
lizată pentru o lungă perioadă de timp. Solul se formează din materialul
parental, mai încet decât ne putem noi imagina. Astfel, conform estimări-
lor, sub influenţa celor mai favorabile condiţii, incluzând un bun covor
forestier sau ierbos, un centimetru de sol se formează într-o perioadă de
timp cuprinsă între 100 şi 400 de ani .
Natura extrem de fragilă a ecosistemelor formate pe solurile aco-
perite de vegetaţie ierboasă, pagubele aproape ireversibile provocate prin
eroziune, precum si dificultăţile întâmpinate la estimarea pierderilor de
sol de pe aceste terenuri, fac dificilă aprecierea valorică a toleranţei la
eroziune.
Serviciul privind Conservarea Resurselor Naturale din SUA dife-
renţiază cinci clase de eroziune (tabelul 2) iar toleranţa maximă la erozi-
une, pe majoritatea terenurilor agricole americane, este considerată va-
loarea de 11,0 t/ha/an (tabelul 3), din următoarele motive:
- pierderile de sol ce depăşesc această valoare admisibilă afec-
tează durabilitatea şi costul unor structuri, cum sunt canalele,
acumulările, digurile, etc.

26
 - eroziunea de suprafaţă, în exces, este însoţită de eroziunea în
adâncime, cauzând probleme la efectuarea lucrărilor agricole
dar şi altele, precum colmatarea canalelor, acumulărilor, etc.
- pierderile de azot şi fosfor dintr-o tonă de sol erodat valorează
între 5 şi 10$. Peste valoarea de 10$, pierderile sunt conside-
rate excesive
Tabelul 2
Clase de eroziune a solului
Potenţialul pierderilor
Clasa de eroziune
de sol
Foarte scăzută (tolerabilă) <7,5
Scăzută 7,5-12,5
Moderată 12,5-25,0
Înaltă 25,0-32,5
Severă >32,5

Tabelul 3
Pierderile de sol admisibile pe terenurile arabile după diverşi autori
Pierderea de sol
Autorul
admisibilă (t/ha)
terenuri arabile
Thompson,.L.M. 1,2-14,4
Whatt şi Miller 5,0-10,0
Whischmeyer, W.H. 7,0-11,0
Browning – pentru statul Iowa 5,0-15,0
Moţoc M. Pentru România 2,0-8,0
Păşuni
Wight and Siddoway 0,33

3.2. Tipuri de informaţii şi investigaţii specifice

Surse de variaţie în analizele de sol. Pentru ca rezultatele analizei

agrochimice să reflecte cât mai corect situaţia din parcelele de recoltare,
cu o eroare admisibilă, este necesar ca probele de sol să fie reprezentati-
ve. Ele trebuie să aibă trăsături specifice terenului pe care îl caracterizea-
ză, să nu sufere modificări în cursul pregătirii transportului, depozitării,
manipulării şi să fie analizate în mod corect. Numeroase studii au arătat

27
că într-un laborator de serie, de agrochimie, în care se lucrează corect,
din eroarea totală care afectează analiza de sol, 80-85% revine erorii de
recoltare şi 15-20% erorii de divizare a probei şi erorii analitice (Hauser,
1973). În prezent, ca şi în viitor, se menţine valabilă afirmaţia că, de mo-
dul în care sunt recoltate probele de sol din teren depinde în cea mai mare
măsură justeţea datelor obţinute.
Eroarea de recoltare care afectează rezultatele analizei fizico chi-
mice ale solului provine din doua surse principale: variaţia în spaţiu şi
variaţia în timp a însuşirilor sale În figura 4 se prezintă schema principa-
lelor surse de variaţie în analizele de sol.
Variaţia spaţială a însuşirilor solului. Proprietăţile solului nu sunt
identice pe o suprafaţă de teren de dimensiuni oricât de mici, chiar în
condiţii de omogenitate aparent ridicată a învelişului de sol. Întrucât solul
dintr-o parcelă de recoltare nu poate fi analizat ca un întreg, ci prin probe
parţiale, care intră în alcătuirea probei medii, datele analizei fizico chimi-
ce vor exprima întotdeauna situaţia medie din parcelele de recoltare, cu o
anumită eroare.
Pentru o parcelă de recoltare fiecare proprietate a solului are o va-
riaţie proprie, caracterizată prin indicii statistici ai variabilităţii:
a - abaterea medie pătratică
s
CV = 100 - coeficientul de variaţie, în care x este media arit-
x
metică.
Numărul de probe parţiale necesare alcătuirii unei probe medii
reprezentative este determinat de gradul de variaţie a proprietăţii celei
mai variabile din setul ce urmează să se analizeze şi de precizia urmărită
pentru datele analitice.
Tipul de variaţie exprimă raportul ce există între gradul de varia-
ţie a însuşirilor solului pe suprafeţe mici în comparaţie cu suprafeţele
mari. Totodată, s-a constatat că metoda de recoltare sistematică a probe-
lor parţiale dă rezultate mai bune decât metoda de recoltare randomizată.
De menţionat că distanţa dintre probe trebuie astfel aleasă încât să asigu-
re o participare, pe cât posibil egală, a microzonelor existente în parcelă
având diferite grade de neomogenitate.
Variaţia temporală a însuşirilor solului. Proprietăţile solului pre-
zintă o variaţie în timp cu caracter sezonier şi una determinată de interac-
ţiunea solului cu amendamentele şi îngrăşămintele aplicate. În anumite
cazuri, această variaţie poate afecta rezultatele analizei cu o eroare de-
terminată de momentul recoltării probelor de sol.

28
 SURSE DE VARIAŢIE ÎN ANALIZELE DE SOL

CONDIŢII PRIVIND RECOLTAREA ŞI EXECUTAREA

ANALIZELOR PROBELOR DE SOL
• Să fie reprezentative;
• Să fie obiective;
• Să nu sufere modificări în timpul transportului, depozitării şi
manipulării premergătoare analizelor.

Eroare de recoltare Eroare de analiză

Variaţia spaţială a Variaţia temporală a

însuşirilor solului însuşirilor solului

Lucrări şi
Regim
tratamente ale
hidrotermic
solului
- Probe parţiale - Recoltare sistematică
- Probe medii - Recoltare randomizată
Variaţia Variaţia
sezonieră momentană

INDICI STATISTICI DE VARIABILITATE

• Abaterea medie pătratică
• Coeficienţi de variaţie, etc.

Figura 4 Surse de variaţie în analizele de sol

29
In general, variaţia sezonieră a proprietăţilor solului, determinată de re-
gimul hidrotermic, de activitatea microbiologică a solului şi de consumul
de elemente nutritive al plantelor, nu conduce la schimbări în clasa de în-
cadrare a solurilor, spre exemplu, după reacţie sau conţinut de fosfor şi
potasiu accesibil.
In momentul recoltării trebuie să se ţină seama de eroarea deter-
minată atunci când se iau probe destinate urmăririi modificărilor de lungă
durată ale proprietăţilor solului şi pentru calibrarea modelelor de simulare
a proceselor fizice şi chimice din sol. Pentru primul aspect, cel mai indi-
cat moment apare la sfârşitul verii, după recoltarea cerealelor şi înainte
de aplicarea tratamentelor pentru cultura următoare sau din terenuri încă
ocupate cu porumb ori cu alte culturi târzii, aflate în coacere deplină.
Pentru cel de-al doilea aspect, se pot recolta probe de sol înainte
de semănatul culturilor de primăvară sau înainte de aplicarea fertilizării
cu azot.

3.3. Proceduri de estimare a impactului erozional. Modele ma-

tematice

Principalele cauze ale eroziunii solului sunt astăzi suficient de bi-

ne cunoscute. Cu toate acestea, este aproape imposibil de apreciat riscul
eroziunii sub toate formele sale, întrucât:
- cauzele eroziunii sunt multiple; ele se combină într-o mulţime
de procese extrem de variate;
- condiţiile necesare utilizării de modele informatice nu sunt în-
totdeauna îndeplinite;
- informaţiile de care dispunem pentru evaluarea riscului de
eroziune sunt de multe ori neomogene.
Din acest motiv, prezentul subcapitol abordează mai multe meto-
de de estimare a riscului la eroziune şi de determinare a cauzelor majore
ale acestui fenomen. Aceste abordări examinează problemele sub unghi-
uri diferite şi pot fi aplicate cu mai mult sau mai puţin succes, în funcţie
de condiţiile specifice locale. În tabelul 4 se prezintă câteva dintre meto-
dele mai cunoscute de apreciere a riscului erozional pe terenurile în pan-
tă, cu folosinţe agricole.

30
 Tabelul 4
Metode de estimare a riscului la eroziune a terenurilor agricole

Cine face ob-

Ce se observă?
Acţiunea servaţiile sau Metoda
Ce se determină?
măsurătorile?
Observaţii Fermierul sau Analiza vizuală asupra microrelieful, structura şi
simple de agentul agricol solului şi vegetaţiei culoarea solului, starea ve-
câmp getaţiei, starea de descom-
punere a resturilor vegeta-
le, activitatea biologică din
sol, depozitele de sedimen-
te
Măsurători Fermierul sau Starea structurală a stratu-
Determinarea infiltraţiei
şi analize agentul agricol lui arabil şi permeabilitatea
apei în sol
simple de sa
câmp Determinarea rezisten-
Compactarea solului
ţei la penetrare
Analize de Agentul agri- Permeabilitatea şi stabilita-
Analiza granulometrică
laborator col sau specia- tea structurală a solului
listul în anali- Analiza conţinutului de
ze fizico- humus, N, P, K şi mi- Fertilitatea solului
chimice ale croelemente.
solului Aciditatea sau alcalinitatea
Analiza pH-lui
solului
Rezistenţa solului privind
Analiza stabilităţii
dispersia, eroziunea şi
structurale
compactarea
Capacitatea de reţinere a
Analiza porozităţii
apei în sol

3.3.1. Aprecierea riscului de eroziune a solului prin observaţii de

teren
Metoda efectuării unor simple observaţii de teren asupra eroziunii
de suprafaţă este mai puţin precisă, însă, poate fi extrem de eficientă în
luarea unor decizii pe plan local.
Imediat după o ploaie, o simplă vizită în câmp efectuată de către
fermier sau agentul agricol poate da informaţii satisfăcătoare privind ris-
cul la eroziune dacă se respectă o anumită rigoare în culegerea informa-
ţiilor. Analiza vizuală asupra aspectului solului şi vegetaţiei poate cu-
prinde investigaţii privind: microrelieful, structura şi culoarea solului sta-
rea de descompunere a resturilor vegetale, activitatea biologică din sol,
etc. Se recomandă ca aceste informaţii să aibă un caracter unitar, pe cât
posibil standardizat, care să permită efectuarea de comparaţii privind sta-

31
rea terenului agricol între diferite parcele sau între diferite stadii de evo-
luţie în timp a aceleiaşi parcele.
În figura 5 se propune un model de fişă a anchetei de câmp referi-
toare la potenţialul de eroziune al unei teren agricol.
Se apreciază că sensibilitatea la eroziune a unui teren cultivat
poate fi ridicată dacă, după o ploaie normală, de intensitate medie, se pot
vedea urmele produse de scurgerea apei la suprafaţă şi deplasarea unei
cantităţi sol observabilă cu ochiul liber.

3.3.2. Modele matematice

Calculul pierderilor de sol îşi are începuturile în Statele Unite ale

Americii, unde primele ecuaţii au fost dezvoltate în jurul anului 1940, în
zona Cordonul Porumbului (Corn Belt). Procedura de estimare a pierderi-
lor de sol în această regiune, între anii 1940 şi 1956, se baza în general pe
modul în care erau practicate lucrările agricole pe pante.
A.W.Zingg a elaborat în anul 1940 o ecuaţie care punea în relaţie
rata pierderilor de sol cu lungimea şi înclinarea versantului. În anul urmă-
tor, R.E.Smith a adăugat factorii privind cultura şi metodele de conserva-
re a solului şi conceptul pierderilor limită de sol.
În 1946, un comitet din Ohio a extins ecuaţia pierderilor de sol
din Centura Porumbului la alte regiuni ale SUA. Au fost recalculate valo-
rile unor parametri şi a fost adăugat factorul legat de precipitaţii. Ecuaţia
care a rezultat, cunoscută sub numele de ecuaţia Musgrave, a fost utiliza-
tă pe scară largă pentru estimarea eroziunii din unele bazine hidrografice,
conform programului de ameliorare a acţiunii torenţilor. În 1952 a fost
publicată o soluţie grafică a acestei ecuaţii.
După 1960, simulatoarele de ploaie utilizate în Georgia,
Minessota şi Nebraska au fost extinse în alte 16 state americane pentru a
completa setul de date necesar.
Analiza acestui volum mare de date a permis realizarea unor îm-
bunătăţiri majore ale ecuaţiei pierderilor de sol:
- evaluarea indicatorului ploaie al eroziunii, în concordanţă cu ca-
racteristicile locale ale precipitaţiilor;
- evaluarea factorului de erodabilitate a solului;
- evaluarea efectelor culturilor şi amenajărilor antierozionale asu-
pra eroziunii.

32
 - evaluarea efectelor interacţiunii dintre sistemul de cultură, nive-
lul productivităţii, lucrările mecanice ale solului şi nivelul resturilor ve-
getale.
Până în 1965, dezvoltările ecuaţiei eroziunii solului au vizat ex-
tinderea acesteia prin utilizarea unor metode rapide de estimare locală a
valorilor unor factori, sub forma de nomograme, tabele şi hărţi.
Ecuaţia universală a eroziunii solului (Universal Soil Loss
Equation –USLE după W.H.Wischmeier şi R.E.Smith, 1978) este ecuaţia
cu cea mai largă utilizare în prognozarea eroziunii, identificarea su-
prafeţelor cu eroziune excesivă şi elaborarea de proiecte pe termen lung
de organizare antierozională a teritoriului.
Ecuaţia, cu notaţiile originale, are forma următoare:
A=RKLSCP unde:
A = Pierderile de sol calculate pe unitatea de suprafaţă
(t/acru/an).
R = Factorul ce exprimă influenţa ploii şi a scurgerii lichide.
R este numărul de unităţi ale indicelui de erozivitate pluvială. Denumit
indexul ploaie sau agresivitate pluvială, el reprezintă produsul energie ·
intensitate (EI30), adică energia totală a ploii de calcul, multiplicată cu in-
tensitatea nucleului torenţial, a cărui durată măsoară 30 de minute.
K = Factorul de erodabilitate a solului. Reprezintă rata pierderii
de sol raportată la unitatea de agresivitate pluvială, pentru un sol specific,
cum a fost determinat pe o parcelă martor, lungă de 22,1m şi cu panta de
9%., la ogor negru, permanent.
L = Factorul referitor la lungimea versantului. Reprezintă rapor-
tul dintre pierderile de sol de pe terenul analizat şi cele măsurate la parce-
la martor de 22,1 m, în condiţii identice.
S = Factorul privind panta terenului. Este exprimat prin raportul
dintre pierderile de sol de pe terenul studiat şi cele măsurate pe o parcelă
cu panta de 9%, în condiţii identice.
C = Factorul privind influenţa folosinţelor, culturilor agricole şi
lucrărilor solului. Reprezintă raportul dintre pierderile de sol corespunză-
toare condiţiilor specificate şi cele pentru ogorul negru permanent.
P = Factorul care exprimă influenţa măsurilor şi lucrărilor
antierozionale. Este raportul dintre pierderile de sol corespunzătoare
condiţiilor specificate şi cele pentru lucrări executate pe direcţia deal-
vale.
USLE a fost dezvoltată de către Serviciul de Cercetări Agricole
(ARS) din SUA. Ecuaţia este rezultatul unei ample analize statistice.
Anual, au fost colectate date de pe 10.000 parcele pentru controlul scur-

35
gerilor, situate în câmpuri experimentale cu diverse condiţii naturale de
relief, climă, sol, etc., la care se adaugă datele colectate de pe 1000-2000
parcele echipate cu simulatoare de ploaie. Deşi cea mai mare parte din
datele experimentate provin de pe terenuri agricole, seturi limitate de da-
te au fost utilizate pentru adaptarea USLE şi pentru alte terenuri
(construcţii, terenuri miniere, păduri, etc.). În astfel de situaţii, USLE
trebuie utilizată cu oarecare discernământ.
Aplicativitatea largă a ecuaţiei se datorează faptului că are o for-
mă simplă, uşor de utilizat. Cei şase factori care compun ecuaţia pot fi
determinaţi rapid cu ajutorul a câtorva tabele, nomogarame şi hărţi. Cu
toate acestea, ecuaţia prezintă şi câteva deficienţe. De exemplu, USLE nu
descrie eroziunea pe solurile îngheţate precum şi eroziunea produsă de
scurgerile provenite din topirea zăpezii sau din irigaţii. Măsurătorile efec-
tuate asupra eroziunii produse prin topirea zăpezii au arătat însă, că
aceasta reprezintă doar 7% din eroziunea anuală (L.D.Meyer, 1980). Altă
lipsă se referă la faptul că nu poate furniza informaţii asupra depunerilor
de sedimente pe versant sau la baza acestuia. De asemenea, eroziunea es-
te calculată ca medie, pe lungimea de versant considerată. În realitate,
eroziunea din partea superioară a versantului are valori relativ scăzute în
timp ce în partea inferioară, ea poate depăşi de câteva ori eroziunea ad-
misibilă.
Se poate afirma că USLE include eroziunea în rigole mici. Totuşi,
limita de la care rigola devine atât de mare încât USLE să nu mai poată fi
aplicată nu a fost încă stabilită. În orice caz, nu se recomandă aplicarea
acestei ecuaţii pentru condiţiile naturale ce se depărtează prea mult de ce-
le în care a fost creată.
În anul 1975 J.R.Williams a modificat factorul R din USLE astfel
încât, eroziunea solului să poată fi calculată pentru fiecare ploaie în parte.
R = 27,06 A0,12 Q0,56 qp0,56 [a.3]
unde:
A - aria bazinului hidrografic (ha);
Q - volumul scurgerii lichide (mm);
Q - intensitatea maximă a scurgerii (mm/h).
Utilizată cu această modificare, ecuaţia poartă numele de MUSLE
(Modified Universal Soil Loss Equation).
O ecuaţie asemănătoare cu MUSLE este ecuaţia Onstad Foster
unde factorul Ro are următoarea expresie:
Ro = 0,5R + 3,42 Q qp1/3 [a.4]
R are valoarea uzuală din USLE.

36
 Începând cu anul 1997, un colectiv de cercetători americani coor-
donat de K.G Renard, G.R. Foster, G.A Weesies, D.K. McCool şi D.C
Zoder, au pus la punct o versiune revizuită a ecuaţiei universale a eroziu-
nii solului (RUSLE - Revised Universal Soil Loss Equation), care are în
componenţă şase factori, la fel ca şi ecuaţia precedentă. Tehnologia de
evaluare a acestora a fost, însă, modificată iar baza de date a fost lărgită,
computerizată şi divizată în trei componente majore:
- CITY - prezintă informaţii despre precipitaţiile şi temperatu-
rile lunare, erozivitatea pluvială anuală (R) şi distribuţia lu-
nară a erozivităţii ploilor torenţiale (E);
- CROP - include date despre biomasa din sol şi de la
suprafaţa solului, înălţimea covorului vegetal la intervale de
15 zile precum şi alte caracteristici ale culturilor;
- OPERATION - reflectă modificările proprietăţilor fizico-
chimice ale solului corespunzătoare executării diferitelor lu-
crări agricole.
Datorită faptului că poate fi rulat pe un calculator PC obişnuit,
modelul RUSLE reprezintă in SUA un instrument foarte eficient pentru
proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

Modelul românesc ROMSEM

Modelul propus de către M. Moţoc respectă structura stabilită de
W.H.Wischmeier (A=RKLSCP) însă notarea, semnificaţia şi metoda de
calcul al termenilor este diferită:
Es = K S Lm în Cs C
unde:
Es = eroziunea în suprafaţă (t/ha an);
K = factorul climatic, reprezintă erozivitatea zonală, respectiv
pierderile de sol raportate la agresivitatea pluvială. Indexul de agresivita-
te pluviala este produsul H I15 în care H este cantitatea de precipitaţii că-
zută pe durata ploii iar I15 este intensitatea nucleului torenţial cu durata
de 15 minute;
Lm = lungimea parcelei în sensul scurgerii (metri), m=0.3;
in = panta medie a parcelei (%), n=1.4;
C = factor de influenţă a covorului vegetal (tabelul 5). C=1 pentru
porumb în monocultură.
Cs = factor de influenţă a măsurilor şi lucrărilor solului (tabelul
6). Cs = 1 pentru terenurile fără măsuri şi lucrări CES;
Comparativ cu formula Wischmeier, au intervenit următoarele
modificări:

37
 - Termenul dimensional nu mai este erodabilitatea ci erozivitatea
(acesta reprezintă pierderea de sol măsurată în parcelele pentru controlul
eroziunii, raportată la valorile L0.3 şi i1.4 ale parcelei cu folosinţă porumb
în monocultură, fără măsuri şi lucrări CES);
- Pentru factorul de relief (L · i) nu se mai utilizează raportul faţă
de parcela standard ci direct L0.3 · i1.4. Relaţia care ia în calcul înclinarea
şi lungimea versantului a fost stabilită pentru versanţi cu profil drept, uni-
form. Pentru versanţi cu profil convex se aplică un coeficient de corecţie
de 1,2 iar pentru profilul concav, corecţia este de 0,6.
- Pentru factorul C se utilizează valorile stabilite prin experienţele
efectuate în ţara noastră.
Deşi, după cum afirmă autorul, prezintă unele neajunsuri, totuşi
metoda se dovedeşte a fi cea mai potrivită pentru estimarea eroziunii în
suprafaţă, pe terenurile cu folosinţe predominant agricole.
Tabelul 5
Valori medii multianuale pentru factorul C
Nr. Folosinţa pentru culturi Valoarea
crt. factorului C
1. Teren fără vegetaţie sau ogor 1,6
2. Porumb în monocultură 1,0
3. Porumb în asolament 0,8
4. Cartofi sau sfeclă 0,6
5. Floarea soarelui 1,1
6. Cereale păioase de primăvară 0,2
7. Cereale păioase de toamnă 0,14
8. Ierburi perene în primul an 0,20
9. Ierburi perene după al doilea an 0,014
10. Păşuni foarte bine încheiate 0,010
11. Păşuni slab degradate 0,20
12. Păşuni moderat degradate 0,40
13. Păşuni puternic degradate 0,80
14. Plantaţii viticole tinere sub 3 ani 0,80
15. Plantaţii viticole pe rod 0,70
16. Plantaţii pomicole tinere cu întreţinerea solului ca ogor 0,80
17. Plantaţii pomicole pe rod cu întreţinerea solului ca ogor 0,60
18. Plantaţii pomicole cu intervale între rânduri alternativ 0,25
înţelenite
19. Fâneţe naturale bine încheiate 0,001
20. Pădure bine încheiată şi cu litieră 0,001
21. Pădure acoperire 50% 0,060

38
 Tabelul 6
Valori medii multianuale pentru factorul Cs
Nr. Măsuri sau lucrări CES Valoarea Observaţii
crt. factorului Cs
Culturi în arabil orientate pe linia 1,0
1.
de cea mai mare pantă
panta
Culturi în arabil
5 - 10% 0,5
2. orientate pe direcţia
10 - 20% 0,7
curbelor de nivel
> 20% 0,9
panta
Culturi în fâşii sau cu
3. 10 - 20% 0,35
benzi înierbate:
> 20% 0,45
Eroziunea este aceea
stabilită ca admisibi-
4. Terase banchetă pe arabil -
lă la calculele distan-
ţei între lucrări
Terasele în trepte elimină eroziunea
5. -
dacă taluzele sunt bine protejate
Calculul riscului hidrologic
Regimul hidrologic al solurilor situate pe versanţi este influenţat
de scurgerea de suprafaţă. Volumul scurgerii diminuează efectul precipi-
taţiilor asupra recoltei pin faptul că mai puţină apă ajunge la rădăcinile
plantelor.
Coeficientul de scurgere este un parametru utilizat la calcului ris-
cului hidrologic şi reprezintă raportul dintre apa scursă la suprafaţa solu-
lui şi volumul total de apă provenită din precipitaţii.
În tabelul 7 sunt prezentaţi coeficienţii de scurgere pentru ogor,
porumb şi grâu, calculaţi pe baza datelor experimentale de la Staţiunea
Perieni, obţinute pe parcelele pentru controlul scurgerilor cu dimensiunile
4x25m, panta 12%, pe o perioadă de 25 ani.
Tabelul 7
Coeficienţii de scurgere la ogor, porumb şi grâu
Lunile
Cultura Mai Iunie Iulie August Sept. Total anual
Ogor 0,67 0,41 0,40 0,28 0,30 0,37
Porumb 0,61 0,28 0,18 0,15 0,15 0,19
Grâu 0,14 0,04 0,04 0,05 0,05 0,04

39
 La ogor, valori mai mari se realizează în lunile mai, iunie şi iulie,
scad în august şi septembrie din cauza deficitului de umiditate. La po-
rumb şi grâu sunt diferenţieri în funcţie de consumul de apă al plantelor
şi gradul de intercepţie a acestora.
In tabelul 8 se prezintă nivelul precipitaţiilor şi scurgerii la ogor,
porumb şi grâu. În cazul ogorului şi porumbului, riscul cel mai mare apa-
re în lunile iunie şi iulie, iar la grâu condiţii de risc maxim sunt în lunile
august şi septembrie, dacă terenul este prelucrat după recoltare. În situa-
ţia când se menţine miriştea, riscul diferă foarte puţin faţă de lunile pre-
cedente.
Tabelul 8
Precipitaţii şi scurgere în mm şi % pe luni
Precipitaţii Total
Mai Iunie Iulie August Sept.
Scurgere anual
%
H total 29 23 20 16 12 100
H prod. Sc 3.0 29 35 27 12 100
Sc ogor 6 25 28 20 11 100
Sc porumb 11 34 34 21 0 100
Sc grâu 8 17 27 24 24 100
Semnificaţia termenilor din prima coloană a tabelului de mai sus
este următoarea: H este suma tuturor ploilor căzute într-un an măsurate în
mm; H prod. Sc reprezintă suma ploilor care au produs scurgere la su-
prafaţa solului; Sc reprezintă scurgerea şi se măsoară cu aceleaşi unităţi
de măsură ca şi precipitaţiile.
Datele experimentale (tabelul 9) arată că, la grâu, în 84 de ani din
100, nu ne aşteptăm la scurgeri de suprafaţă mai mari de 5mm, la porumb
scurgerile se produc în 32 de ani din 100, iar la ogor în 28 de ani. Scur-
geri importante, de 40-45 mm, sunt posibile în 12 ani din 100 la ogor şi
în 4 ani la porumb. La grâu, scurgerea maximă nu depăşeşte 25mm şi es-
te posibilă în 8 ani. Impactul scurgerii asupra deficitului de precipitaţii şi
ca urmare, diminuarea recoltei la porumb şi grâu, este prezentată în con-
tinuare, în contextul participării şi altor factori la formarea recoltei.

40
 Tabelul 9
Număr de ani din 100 cu scurgeri de diferite mărimi la ogor,
porumb şi grâu
Clase preci- Porumb Grâu
pitaţii (mm) 25 ani 100 ani 25 ani 100 ani
0-5 8 32 21 84
5-10 4 16 1 4
10-15 4 16 1 4
15-20 4 16 0 0
20-25 2 8 2 8
25-30 0 0 0 0
30-35 2 8 0 0
35-40 0 0 0 0
40-45 1 4 0 0
Evenimentele singulare sau succesive la interval scurt, de 1-3 zile,
produc pagube culturilor prin antrenarea seminţelor şi distrugerea plante-
lor. Volumul pagubelor depinde de nivelul agresivităţii pluviale, de umi-
ditatea solului anterioară evenimentului şi de protecţia pe care plantele o
oferă solului. Anterior, s-a arătat distribuţia pe luni a scurgerii în suprafa-
ţă. Rezultă că grâul oferă o bună protecţie pe toata perioada de vegetaţie.
Cea mai sensibilă este cultura porumbului iar perioada critică cuprinde
luna mai şi prima decadă a lunii iunie. Pagubele cresc pe măsură ce eve-
nimentele apar mai aproape de data semănatului, caz în care fiind necesa-
ră reînsămânţarea culturii.
Rata eroziunii, ca medie multianuală, este un bun indicator de risc
erozional pe termen lung. Unul dintre factorii limitativi este grosimea so-
lului care poate fi utilizat de rădăcinile plantelor. Alt factor limitativ este
conţinutul de humus. Aceştia sunt puternic influenţaţi de rata pe termen
lung a eroziunii solului. Anterior, s-a prezentat metoda de estimare a ratei
eroziunii (t/ha/an) şi influenţa acesteia asupra recoltei de porumb, în ca-
zul terenurilor cu panta de 12% şi lungimea parcelei de 25m. Pentru cul-
tura porumbului, rata medie a eroziunii pentru o perioada de 25 ani a fost
de 7 t/ha/an, iar la cultura grâului de 0.88 t/ha/an. În aceste condiţii pier-
derile de recoltă sunt nesemnificative.
În producţie, pe suprafeţe întinse, pantele şi lungimea versantului
sunt mult mai mari. Estimarea ratei eroziunii pentru condiţii variate de
agresivitate pluvială, relief, erodabilitate a solului, protecţia solului prin
vegetaţie şi măsuri sau lucrări de combatere a eroziunii se realizează cu
ajutorul modelului ROMSEM

41
 Pentru a estima riscul erozional, cu parametrii recomandaţi pentru
Podişul Moldovei (tabelul 10), M.Moţoc a utilizat această relaţie luând în
consideraţie următoarele ipoteze:
- Panta terenului: 20%
- Lungimea versantului: - 200m şi 400m
- Coeficient S=1
- Coeficient C:
- porumb monocultura = 1
- grâu monocultura = 0.12
- Porumb 70% din suprafaţa
- Grâu 30% din suprafaţa
- Durata perioadei considerate: 80 ani de la reforma agrară,
când terenurile au fost parcelate în loturi orientate pe linia de
cea mai mare pantă.
Tabelul 10
Rata eroziunii şi grosimea solului erodat pentru panta versant 20%
Variante Porumb Grâu monocultura 70% porumb Greut
monocultura 30% grâu vol.
Rata Grosime Rata ero- Grosime Rata ero- Grosime
eroziunii sol erodat ziunii sol erodat ziunii sol ero-
(t/ha/an) (cm) (t/ha/an) (cm) (t/ha/an) dat (cm)
L=200 43 25.08 6.0 3.0 31.8 18.40 1.2
L=400 52 30.33 6.2 3.6 37.3 22.92 1.2

- Starea actuală de eroziune este dependentă de grosimea solului

deja erodat înainte de reforma agrară şi de tehnologiile aplicate până în
prezent. Variantele pesimiste, alese pentru tehnologii şi măsuri de com-
baterea eroziunii, au în vedere situaţia actuală din numeroase comune si-
tuate în zonele în care punerea în posesie s-a efectuat pe vechile ampla-
samente, precum şi tendinţa creşterii suprafeţelor ocupate cu porumb şi
reducerii a celor cu grâu.
Riscul climatic privind cultura grâului şi a porumbului
La stabilirea riscului climatic, s-au avut în vedere accidentele
climatice cum sunt: grindina, îngheţul, şocuri termice, sau condiţiile
agrotehnice la semănat. Culturile au fost înfiinţate în perioada optimă.
Producţiile realizate sau estimate au fost grupate pe clase iar intervalul de
clasă ales a fost de 0.5t/ha. Recoltele estimate şi cele măsurate nu diferă
decât în puţine cazuri cu mai mult de 0.5t/ha.

42
 Considerăm că anii în care producţiile se situează sub 0.5t/ha,
sunt ani de calamitate totală, în care calitatea solului sau îngrăşămintele
nu contribuie la obţinerea unor producţii mai mari. La porumb, mai ales
pe terenurile cu pante mari şi expoziţie vestică, acestea au efect negativ.
Astfel, la porumb cultivat pe soluri erodate, în 6-7 ani din 100 cultura es-
te compromisă, iar la grâu în 4-6 ani. Chiar la porumbul cultivat după ţe-
lină, în 4-6 ani din 100, cultura poate fi compromisă. Rezultă că estima-
rea frecvenţei anilor nefavorabili prezintă avantaje în raport cu producţia
medie. Urmărirea distribuţiei anilor pe clase de recoltă, reflectă mai co-
rect riscul fiecărei culturi în diferite condiţii şi permite estimarea corectă
a eficienţei economice a fiecărei culturi, în raport cu costurile de produc-
ţie şi preţurile de valorificare a recoltei.
Un studiu privind ritmul mediu de degradare erozională a solului
în România a fost publicat de M. Moţoc în 1982. În tabelul 11 se prezintă
ponderea terenurilor erodate, pe clase de intensitate a eroziunii.
Tabelul 11
Situaţia terenurilor agricole în raport cu intensitatea eroziunii
Clasa de intensitate Limitele de variaţie Valoarea medie % din supraf.
a intensităţii, t/ha/an t/ha/an teren agricol
Eroziune <1 0.5 57.40
neapreciabilă
Eroziune slabă 2-8 5.0 3.00
Eroziune moderată 8 - 16 12.0 19.00
Eroziune puternică 16 - 30 23.0 18.00
Eroziune foarte 30 - 45 37.5 2.60
puternică
Total 100.00
Se constată că ponderea cea mai mare aparţine suprafeţelor cu
eroziune moderată şi puternică (8-30t/ha/an).
Eroziunea specifică totală pe terenurile agricole variază între 3,2
si 41,5t/ha/an, media ponderată pe ţară fiind de 16,28t/ha/an.
Zona cea mai puternic afectată de eroziune cuprinde Subcarpaţii
de Curbură (30-45 t/ha/an) după care urmează Subcarpaţii Sudici, Podi-
şul Getic, partea central-sudică a Podişului Moldovei şi vestul Podişului
Transilvaniei (20-30 t/ha/an). Această zonare corespunde în mare măsură
cu harta stării actuale de eroziune elaborată de N. Florea şi colab. 1977.
Producţia cea mai mare de material solid erodat provine de pe pă-
şuni, după care urmează terenurile neproductive, cu eroziune în adâncime
şi apoi terenurile arabile.

43
Figura 5 Ancheta de câmp pentru o parcelă cultivată, privind estimarea eroziunii solului
Nr. anchetă Data Data ultimei anchete Nr. parcelă Nr. tarla
Comuna Judeţul Suprafaţa (ha) Responsabil anchetă
Scara riscului la eroziune: 1.Minim; 2.Redus; 3.Mediu; 4. Ridicat
Risc de eroziune 1 2 3 4 Risc de eroziune 1 2 3 4
RELIEF UTILIZAREA TERENULUI
>10% <20%
1. Care este panta medie a parcelei? 2-10% 20-33%
7. Ce procent ocupă parcela din
< 2% suprafaţa asolamentului antierozional? 33-50%
>50%
Există sectoare cu panta mai 8. Care este sensul Pe direcţia deal-vale
mare de 2%? de executare a Transversal la pante >10%
lucrărilor agricole? În lungul curbelor de nivel
da nu
3-4
9. Care este protecţia oferită solului de 2-3
covorul vegetal? 1-2
Aceste zone pot NU există risc de
prezenta risc la eroziune. Ancheta 1
eroziune. Se va de câmp se poate SENSIBILITATEA SOLULUI LA EROZIUNE
continua estimarea opri aici.
globală. 1
10. Care este influenţa texturii solului? (vezi
2
diagrama)
2. Parcela prezintă sectoare de >200m 3
concentrare a scurgerii de suprafaţă? 100-200m 1-2%
Dacă da, care este lungimea maximă a 30-100m 2-3%
scurgerii? 11. Care este conţinutul de humus din sol?
<30m 3-4%
>4%
3. Care este Nu există versant în amonte de parcelă
utilizarea UMIDITATEA SOLULUI
versantului în Pădure şi / sau păşune Foarte uscat
amonte de parcela Culturi agricole şi păşune 12. Care este aspectul Uscat
studiată? general al solului?
Culturi agricole Umed
Foarte umed
CARACTERISTICI HIDROLOGICE
4. Există scurgeri provenite de pe parcelele învecinate (din Da EROZIUNE
amonte sau din lateral)? Există alte lucrări de evacuare a
scurgerilor de suprafaţă care traversează parcela (canale Nu
de nivel, debuşee, canale marginale la drumuri)?
Nu 13. Se observă urme ale eroziunii Pe alocuri
Nu de suprafaţă? Deseori
5. Există izvoare de coastă care să
influenţeze în mod semnificativ Nepermanente În mod regulat
scurgerea de suprafaţă? Permanente Nu
Nesemnificativ 14. Se observă urme ale eroziunii Pe alocuri
6. Cum se scurge apa la în rigole?
Predominant difuz Deseori
suprafaţa terenului?
Predominant concentrat În mod regulat

Grupa de Nr. Indicele de risc Factor

cauze întrebare erozional de
1 2 3 4 pondere
100% 100%
A. Influenţa 1 x5

Gradul de acoperire cu

Gradul de acoperire cu
reliefului 2 x5 1

vegetaţie a terenului

vegetaţie a terenului
3 x3 60% 60%

Caracteristicile 4 x3 3 2
hidrologice 5 x3 30%
2 2
30%

6 x3 10% 4 3 10%
0% 0%
Modul de 7 x5 Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec
utilizare a 8 x5
terenului 9 x5 An 1
Sensibilitatea 10 x2 An 2
An 3
solului la 11 x2 An 4
eroziune An 5
Umiditatea 12 x2 An 6
solului An 7

Formele de 13 x5
eroziune 14 x5
identificate
Număr de puncte
cumulate
 Capitolul 4

MĂSURI ŞI LUCRĂRI ANTIEROZIONALE, PREVENTIVE, DE

REABILITARE ŞI DE RECONSTRUCŢIE ECOLOGICĂ

4.1. Principii

Măsurile şi lucrările descrise în acest capitol vizează atingerea

următoarelor deziderate:
o Reducerea pierderilor de sol până la un nivel admisibil;
o Regularizarea circulaţiei apei pe versanţi care contribuie la:
Menţinerea şi sporirea rezervei de apă în zonele sece-
toase;
Evacuarea apei în exces în zonele umede
o Asigurarea condiţiilor de exploatare optimă a terenurilor în
vederea creşterii producţiilor agricole;
o Protecţia calitativă şi cantitativă a resurselor de apă şi sol;
o Reducerea poluării prin antrenarea de către apă a îngrăşămin-
telor şi a altor substanţe chimice utilizate în agricultură;
o Asigurarea condiţiilor de creştere a biodiversităţii;
o Conservarea aşezărilor umane şi a reţelei de circulaţie;
o Îmbunătăţirea esteticii peisajului.

4.2. Combaterea eroziunii de suprafaţă

4.2.1. Complex de măsuri şi lucrări agrofitotehnice cu rol

antierozional
4.2.1.1. Restructurarea şi reamplasarea categoriilor de folosinţă a
terenului

Stabilirea noilor categorii de folosinţă trebuie făcută ţinând cont de

toate criteriile tehnice, economice şi sociale. Folosinţele propuse trebuie să
asigure un nivel înalt al producţiilor agricole dar, concomitent, să ofere solu-
lui o bună protecţie antierozională, drept pentru care, lucrările de amenajare

44
proiectate trebuie să fie economice şi cu efect maxim.
Principala categorie de folosinţă, terenul arabil, este recomandabil să
ocupe versanţii cu pante relativ uniforme, să nu fie afectat de alunecări şi iz-
voare de coastă şi să nu fie excesiv degradat prin procese de eroziune de su-
prafaţă sau de adâncime. Arabilul nu trebuie să se extindă pe pante mai mari
de 25% deoarece creşte pericolul de declanşare a fenomenului de eroziune iar
ponderea lucrărilor efectuate cu animalele sau manual creşte foarte mult, cu
efecte economice reduse. De asemenea, în scopul creşterii randamentului lu-
crărilor agricole executate mecanizat, se vor defrişa arboretele izolate şi mă-
răcinişurile.
Pe păşunile situate pe pante, în funcţie de stadiul de degradare a solu-
lui şi a posibilităţilor de ameliorare, se stabileşte dacă suprafaţa luată în studiu
se menţine în întregime ca păşune sau parţial, va fi destinată altor categorii de
folosinţă. Păşunile situate pe soluri mai fertile, cu pante mici şi mijlocii, a că-
ror producţie poate fi mult sporită, prin cultivarea lor cu plante furajere în ca-
drul unui asolament, pot fi desţelenite cu condiţia să fie luate măsuri cores-
punzătoare de prevenire a eroziunii solului.
Unele terenuri în pantă, în funcţie de condiţiile pedo-climatice, expo-
ziţia versanţilor dar şi de cerinţele sociale, pot fi amenajate ca plantaţii de vii
sau plantaţii de pomi.
Terenurile puternic afectate de eroziunea de suprafaţă şi de adâncime
precum şi de alunecări, care nu mai pot fi valorificate pentru agricultură, tre-
buie identificate şi, pe bază de studii, propuse pentru împădurire.
În momentul de faţă, ca urmare a aplicării Legii nr.18 / 1991, majori-
tatea proprietarilor dispun de terenuri agricole cu suprafaţa sub 2 ha, pe care
le exploatează individual, practicând o agricultură primitivă, incompatibilă cu
principiile de amenajare şi exploatare antierozională a teritoriului. În noile
condiţii de proprietate, concepţia privind restructurarea categoriilor de folo-
sinţă, deşi are la bază aceleaşi principii tehnice, trebuie să ţină cont de voinţa
noilor proprietari. Dacă înainte de anul 1990, restructurarea folosinţelor se
putea face la scara unor bazine hidrografice mici şi mijlocii, fără mari pro-
bleme privind implicaţiile sociale, întrucât statul era principalul proprietar, în
prezent, trecerea de la o folosinţă la alta (de exemplu înfiinţarea unor noi
plantaţii de vie nobilă sau de pomi) nu se poate face decât dacă sunt îndepli-
nite câteva condiţii esenţiale, printre care:
- Să existe acordul proprietarului de teren, acord care nu va fi dat da-
că nu se întrevăd avantaje economice;
- Suprafaţa restructurată să fie suficient de mare încât să aibă efect
antierozional. În acest sens, este necesară comasarea terenurilor ca-
re se poate face prin asociere, arendare, vânzare-cumpărare, etc.

45
 4.2.1.2. Organizarea antierozională a teritoriului agricol

Exploatarea corectă din punct de vedere antierozional a teritoriu-

lui agricol implică aplicarea în complex a unor măsuri şi lucrări specifice
terenurilor în pantă. Acestea au rolul de a diminua pierderile de apă şi sol
provocate de ploile torenţiale, în scopul conservării fertilităţii naturale a
solurilor şi creşterii semnificative a producţiilor agricole.
Aceste măsuri şi lucrări îşi demonstrează pe deplin eficienţa pe
terenurile unde organizarea teritoriului s-a făcut în mod unitar, pe su-
prafeţe mari, pe cât posibil, la nivel de bazin hidrografic.
Tratarea în complex a problemelor conduce adesea şi la reducerea
cheltuielilor de amenajare şi exploatare a suprafeţelor cu potenţial de
eroziune.
Organizarea antierozională a teritoriului reprezintă deci, un an-
samblu în continuă evoluţie, de măsuri agricole, silvice şi hidroameliora-
tive care, aplicate împreună, asigură îndeplinirea următoarelor obiective:
- exploatarea corectă a terenurilor agricole situate pe versanţi, în
concordanţă cu condiţiile pedoclimatice şi socio-economice locale;
- valorificarea superioară a tuturor categoriilor de teren agricol;
- asigurarea controlului eficient al scurgerilor de suprafaţă şi prin
aceasta, diminuarea pierderilor de sol de pe versanţi, protecţia contra
inundaţiilor şi a colmatării cu aluviuni a terenurilor din aval, a acumulări-
lor şi a altor obiective sociale şi industriale.
Principalele categorii de folosinţă, pentru care aplicarea organiză-
rii corespunzătoare a teritoriului din punct de vedere antierozional reduce
semnificativ pierderile de sol, sunt următoarele: terenurile arabile, păşu-
nile, plantaţiile de vie şi plantaţiile de pomi.
Organizarea terenului arabil constă în stabilirea reţelei de circula-
ţie (drumuri tehnologice), amplasarea şi dimensionarea unităţilor de ex-
ploatare (sole, parcele) în scopul asigurării celor mai bune condiţii pentru
folosirea eficientă a pământului, echipamentelor de producţie şi a forţei
de muncă.

4.2.1.3 Stabilirea sortimentelor de culturi

Sortimentele de culturi se stabilesc în funcţie de condiţiile locale de

climă şi sol dar se va avea în vedere şi situaţia socio-economică a populaţiei
din zonă.
În funcţie de productivitatea culturilor pe pantă, acestea au fost îm-

46
părţite în culturi care valorifică bine condiţiile specifice zonelor colinare şi
culturi care înregistrează producţii mici şi neeconomice.
Printre culturile cele mai productive pe terenurile în pantă se citează:
porumbul, grâul, orzul, secara, ierburile perene, etc. Rezultate mai slabe s-au
obţinut pe terenurile în pantă, erodate, în special, la plantele tehnice.
Din cercetările efectuate în Podişul Central Moldovenesc şi sintetiza-
te de A.Popa, 1984, a reieşit că cele mai mari producţii agricole medii de pe
terenurile erodate s-au înregistrat la porumb, ierburi perene şi grâu.

4.2.1.4. Stabilirea structurii culturilor

În funcţie de protecţia oferite solului împotriva eroziunii hidrice,

culturile agricole pot fi împărţite în următoarele categorii:
- Culturile foarte bune protectoare sunt culturile care asigură solu-
lui un grad de acoperire de minimum 75%. În această grupă sunt cuprinse
ierburile perene însămânţate singure sau în amestec, începând cu anul al
doilea de vegetaţie (bromus, trifoi, lucernă, sparcetă, etc.).
- Culturile bune protectoare cuprind cerealele păioase şi furajerele
anuale (grâu, orz, ovăz, secara, borceag, etc.) ce asigură un grad de aco-
perire a solului cuprins între 50 şi 75%.
- Culturile mediu protectoare acoperă solul în proporţie de 25-
50%. Cele mai des întâlnite sunt leguminoasele anuale pentru boabe (ma-
zăre, fasole, soia, etc.).
- Culturile slab protectoare cuprind, în general, culturile prăşitoare
care asigură un grad de acoperire a solului mai mic de 25% (porumb,
floarea soarelui, sfeclă, cartof, etc.).
Indicatorii prin care se evaluează capacitatea de protecţie a
plantelor sunt: desimea şi înălţimea plantelor, volumul masei vegetale şi
a mulciului.
În figura 6 este ilustrat gradul de acoperire al terenului cu vegeta-
ţie pentru diferite culturi.
Evaluarea capacităţii de protecţie se face raportând cantitatea de
sol erodat de pe terenul cultivat cu diferite specii, la cea erodată de pe te-
renul neacoperit de vegetaţie (ogor negru) sau cultivat cu o plantă slab
protectoare. În România, M.Moţoc a considerat ca etalon cultura de po-
rumb în monocultură.

47
 100 Mazăre
0

100 Ierburi an I
0

100 Ierburi an II
0

100 Grâu
0

100 Porumb
0

100 Fasole
0

100 Floarea soa-

0 relui

IV V VI VII VIII IX Luna

Figura 6. Gradul de acoperire a terenului în perioada de vegetaţie, a

principalelor culturi agricole

Cele mai semnificative pierderi de sol se înregistrează pe terenuri-

le cu pante mari şi foarte mari, la culturile prăşitoare aşa cum reiese şi din
situaţia prezentată în tabelul 12 ce sintetizează unele cercetări de la Staţi-
unea Perieni (A.Popa).
Tabelul 12
Pierderi medii anuale de sol înregistrate în Podişul Central
Moldovenesc
Pierderi de sol
Nr.
Grupa de culturi panta 16% panta 24%
crt.
t/ha/an % t/ha/an %
1. Foarte bune protectoare 0,5 1,5 1,2 1,5
2. Bune protectoare 4,0 12,3 10,0 13,7
3. Mediu protectoare 7,0 27,5 14,0 19,3
4. Slab protectoare 32,5 100,0 72,5 100,0

48
 Structura culturilor trebuie diferenţiată corespunzător asigurării
unui control suficient scurgerilor, în funcţie de mărimea pantei. Ca regulă
generală, ponderea culturilor slab protectoare trebuie redusă în favoarea
celorlalte grupe pe măsură panta terenului creşte.
Culturile păioase, leguminoasele anuale şi mai ales cele furajere
trebuie să predomine pe terenurile cu pantă mare, ele necesitând, în gene-
ral, mai puţine lucrări mecanice şi asigurând o bună protecţie
antierozională a solului.
După A.Popa structura culturilor poate avea următoarea configu-
raţie (tabelul 13), corespunzătoare a patru categorii de pantă:
Tabelul 13
Structura culturilor (în %) pe terenurile înclinate
Panta terenului (%)
Grupa de culturi
<5 5-10 10-20 20-25
Foarte bune protectoare 5 10 10 35
Bune protectoare 20 20 40 35
Mediu protectoare 15 20 20 15
Slab protectoare 60 50 30 15
În funcţie de panta şi lungimea versantului (tabelul14), V.Ionescu
recomandă următoarele combinaţii de culturi:
Tabelul 14
Structura culturilor pe versanţi în funcţie de panta şi lungimea
de scurgere
Grupa de Procentul de participare a culturilor (%)
Lungimea de
pantă Legumi- Restricţia
scurgere (m) Prăşitoare Păioase Ierburi
(%) noase
Sub 400 100 - - -
Fără res-
Sub 5 400-600 80 20 - -
tricţie
peste 600 80 10 10 -
Sub 400 80 20 - -
5-10 400-600 70 20 10 - Uşoară
peste 600 70 10 10 10
Sub 300 70 10 10 10
10-15 300-500 60 20 10 10 Mijlocie
peste 500 50 10 20 20
Sub 300 40 30 10 20
15-20 300-400 30 20 20 30 Mare
peste 400 20 10 30 40
Sub 200 - 40 30 30
Peste 20 200-300 - 30 30 40 Foarte mare
peste 300 - 20 30 50

49
 Starea de vegetaţie a culturilor este extrem de importantă în anii
cu agresivitate ridicată a ploilor torenţiale. Condiţiile climatice nefavora-
bile, (seceta) ca şi măsurile agrotehnice necorespunzătoare, pot determina
o dezvoltare slabă a vegetaţiei care va avea deci, o capacitate de protecţie
scăzută. Astfel, o mirişte de grâu proaspăt arată, pe care a căzut o ploaie
torenţială, poate produce o eroziune puternică în comparaţie cu cea de pe
o miriştea nearată.

4.2.1.5. Asolamente

Asolamentul se defineşte ca fiind distribuţia în spaţiu precum şi

rotaţia, într-un ciclu prestabilit, a culturilor agricole. El are ca scop atât
crearea celor mai bune condiţii de dezvoltare a culturilor cât şi conserva-
rea şi îmbunătăţirea continuă a fertilităţii solului.
Într-un asolament stabilit corect, plantele se cultivă prin rotaţie pe
aceeaşi suprafaţă de teren în funcţie de particularităţile biologice care le
diferenţiază (consumul de apă şi elemente nutritive, adâncimea de pă-
trundere a rădăcinilor, perioada de vegetaţie, etc.) de bolile şi dăunătorii
care le atacă, de sensibilitatea la tratamentele cu anumite erbicide, etc.
Suprafaţa asolamentului se compune din mai multe sole care, la
rândul lor, sunt alcătuite, fiecare, din una sau mai multe parcele. Forma şi
dimensiunile acestor unităţi teritoriale prezintă importanţă deosebită pen-
tru eficienţa lucrărilor agricole. Astfel, se recomandă forma dreptunghiu-
lară sau trapezoidală, cu laturile lungi paralele cu direcţia generală a cur-
belor de nivel. În acest fel, direcţia de executare a lucrărilor agricole va
corespunde necesităţilor de combatere a eroziunii solului. Păstrarea lăţi-
mii constante a solelor şi parcelelor măreşte randamentul lucrărilor me-
canice în sensul că evită deplasările în gol ale agregatelor agricole. În
acest sens, solele pot fi orientate cu abateri de până la 5% faţă de direcţia
curbelor de nivel. Cât priveşte lungimea solelor, aceasta este determinată,
în majoritatea cazurilor, de limitele obligatorii: formaţiuni ale eroziunii în
adâncime, drumuri, alte categorii de folosinţe, etc. Pe versanţii uniformi,
lungimea solelor poate ajunge la 2000m însă mulţi autori recomandă lun-
gimea de 1200m ca fiind optimă din punctul de vedere al cheltuielilor la
hectar.
În cadrul asolamentelor de pe terenurile în pantă, lăţimea solelor
se stabileşte în funcţie de înclinarea, forma (convexă sau concavă) şi lun-
gimea versantului. Pe terenurile cu panta mai mare de 5% se recomandă
următoarele lăţimi ale solei:
- pe pante de 5 – 10%, lăţimi de 400-200m;
50
 - pe pante de 10 – 18%, lăţimi de 200-100m;
- pe pante peste 18%, lăţimi de 100-50m;
Pe terenurile cu variaţii mari de pantă şi frecvente limite obligate
se recomandă gruparea iniţială a parcelelor pe unităţi de pantă uniformă
după care, se face gruparea lor în sole. Numărul parcelelor din fiecare so-
lă variază în funcţie de numărul categoriilor de pantă iar ariile solelor
trebuie să permită executarea cu randament cât mai bun a lucrărilor agri-
cole mecanizate.
Respectarea condiţiei de egalitate a suprafeţelor solelor favorizea-
ză rotaţia culturilor, planificarea necesarului de utilaje agricole, seminţe,
îngrăşăminte, forţă de muncă, etc. Se acceptă diferenţe de arie între sole
de maximum 10% dacă prin aceasta se asigură respectarea celorlalte
condiţii de proiectare a unităţilor teritoriale de lucru ale asolamentului.
Sola trebuie să cuprindă pe cât posibil soluri cu un grad de fertili-
tate cât mai apropiat, în vederea aplicării uniforme a îngrăşămintelor pre-
cum şi a aceluiaşi sistem antierozional. În cazul în care această cerinţă nu
poate fi respectată, se recomandă fertilizarea diferenţiată, chiar şi în ca-
drul aceleiaşi sole, conform cartării agrochimice.
Solele pot fi racordate la unul sau mai multe drumuri tehnologice
pentru a permite accesul utilajelor agricole şi a mijloacelor de transport.
Accesul se poate face, fie pe latura lungă, la solele mărginite de drumuri
orientate pe direcţia curbelor de nivel, fie pe la capete, de pe drumurile de
legătură trasate oblic sau în serpentină.
Având în vedere faptul că vegetaţia este unul dintre factorii prin-
cipali care influenţează eroziunea de suprafaţă, alegerea culturilor din ca-
drul unui asolament va influenţa în mod decisiv eficienţa întregului an-
samblu de măsuri şi lucrări antierozionale. Structura culturilor trebuie să
răspundă următoarelor cerinţe:
- să contribuie la reducerea pierderilor de sol astfel încât acestea să
se situeze sub valoarea admisibilă;
- să permită executarea mecanizată a lucrărilor agricole;
- să asigure condiţii favorabile pentru rotaţia raţională a culturilor;
- sa asigure recolte mari, la un preţ de producţie cât mai mic.
Asolamente de câmp. Pe terenurile în pantă, asolamentele de
câmp cuprind, în diferite proporţii, culturi aparţinând tuturor grupelor de
protecţie antierozională a solului. De regulă, acestea se organizează pe
pante mai mici de 18% iar în componenţa lor intră atât cerealele cât şi
plantele tehnice şi furajere.
Unul dintre cele mai simple asolamente este cel de trei ani care se
aplică, îndeosebi, pe terenuri cu pante mici. El poate cuprinde cereale pă-

51
ioase, prăşitoare şi leguminoase anuale +plante tehnice +furajere. Asola-
mentele de 4 şi 5 ani pot cuprinde diferite combinaţii de culturi (cereale
păioase, prăşitoare, plante tehnice, leguminoase anuale, furajere, etc.). Pe
pantele mai mari, din aceste asolamente se va reduce proporţia de prăşi-
toare, ele fiind înlocuite de culturi foarte bune protectoare pentru sol şi
anume, ierburile perene. Într-un astfel de asolament, sola cu ierburi are
rolul de solă săritoare sau amelioratoare.
Asolamente de protecţie. Pe terenurile cu pantă mai mare, sau în
zonele cu relief accidentat, se organizează asolamente de protecţie. Aces-
tea cuprind un număr mai mare de sole (6-9 sole) din care majoritatea
sunt însămânţate cu ierburi perene. Pe pante mai mari, din cauza perico-
lului eroziunii, din asolamentele de protecţie se vor exclude prăşitoarele,
acestea fiind înlocuite de culturi furajere anuale, leguminoase sau cereale
păioase.
Două dintre efectele cele mai importante ale asolamentelor sunt
creşterea producţiilor agricole şi diminuarea procesului de eroziune.
Primul este ilustrat prin datele obţinute pe cale experimentală (ta-
belul 15), la Staţiunea Perieni de către T. Neamţu.
Tabelul 15
Influenţa asolamentelor asupra producţiilor la grâu şi porumb pe terenuri
în pantă, nefertilizate
Producţia (% faţă de monocultură)
Asolamentul
Grâu Porumb
Monocultură 100 100
Porumb x grâu 107 117
Grâu x grâu x porumb 116 126
Fasole x grâu x porumb x floarea
173 151
soarelui x ierburi perene
Din situaţia prezentată mai sus, reiese că, pe măsură ce rotaţia es-
te mai lungă, cu atât creşte nivelul producţiilor la culturile agricole.
Al doilea efect, se datorează faptului că introducerea unui asola-
ment înseamnă practic realizarea unui sistem în care culturile bune pro-
tectoare alternează cu cele mai puţin protectoare pentru sol. Influenţa in-
troducerii asolamentului asupra pierderilor de sol prin eroziune este foar-
te bine demonstrată prin datele din tabelul 16 unde se prezintă cantităţile
medii anuale de sol erodat în cazul a câtorva asolamente de protecţie am-
plasate demonstrativ pe pante mai mari de 35% (chiar dacă nu se reco-
mandă depăşirea pentru arabil a limitei de pantă de 25%).

52
 Tabelul 16
Influenţa asolamentelor de protecţie asupra eroziunii
Structura culturilor Pierderi de sol (t/ha)
Total Fără porumb
33% ierburi perene + 33% grâu + 17% porumb 42,0 16,1
+ 17% leguminoase anuale.
67% ierburi perene + 33% grâu 16,8 16,8
66% ierburi perene + 17% grâu + 17% porumb 29,4 4,4
100% ierburi perene 1,2 1,2

4.2.1.6. Sisteme de cultură

Sistemul de cultură pe curba de nivel.
Prin executarea lucrărilor agricole, solul este astfel mobilizat încât
se formează la suprafaţa terenului mici depresiuni prin care, în timpul
ploilor torenţiale, se
dezvoltă mici canale ce
favorizează eroziunea.
Pentru a contracara
acest fenomen, soluţia
cea mai simplă şi mai
puţin costisitoare este
ca toate lucrările să se
execute după direcţia
generală a curbelor de
nivel (foto 5). În condi-
ţiile unui relief mai ac-
cidentat, se pot accepta Foto 5 Arături executate după direcţia curbelor
abateri de 2-3% iar pe de nivel în V.Crâng, Colinele Tutovei
distanţe scurte, mai
mici de 20m, abaterile pot fi de 4-5%. În acest sistem, se consideră că
versantul este acoperit de o singură cultură.
În urma cercetărilor, A.Popa arată că direcţia după care se execută
arătura nu influenţează în mod semnificativ producţia de cereale şi de
prăşitoare (tabelul 17). În schimb, are un efect vizibil asupra eroziunii în
sensul că aceasta se reduce la 62,7% la păioase şi la 30,3% în cazul prăşi-
toarelor, cultivate pe contur faţă de cele cultivate pe direcţia deal – vale.

53
 Tabelul 17
Influenţa direcţiei de executare a arăturii asupra producţiei agricole şi
eroziunii
Nr. păioase prăşitoare
Direcţia de executare a arăturii
Crt. Produc. Eroz. Produc. Eroz.
1 Deal – vale 100,0 100,0 100,0 100,0
Pe contur, cu răsturnarea braz-
2 106,9 65,0 102,3 31,6
delor spre aval
Pe contur, cu răsturnarea braz-
3 120,7 62,7 101,5 30,3
delor spre amonte
De asemenea, în tabelul 18 sunt prezentate rezultatele determină-
rilor efectuate de D.Nistor (1979) la Staţiunea Perieni pentru diferite con-
diţii de pantă.
Tabelul 18
Influenţa direcţiei de arat asupra eroziunii
Pierderi de sol
Panta terenului Arat pe contur Arat deal-vale
(%) % faţă de vari-
t/ha t/ha
anta martor
9-10 11,4 32,3 283,3
14-15 17,2 45,7 265,6
18-20 23,3 55,2 231,9
Direcţia de semănat influenţează eroziunea, mai ales în cazul pră-
şitoarelor, chiar dacă lucrarea de bază s-a executat pe contur. În cazul
semănatului pe direcţia deal-vale, plantele de pe versant sunt distruse prin
dezrădăcinare iar cele de la baza versantului prin colmatare. Aceasta se
datorează scurgerilor concentrate pe urmele roţilor şi brăzdarelor care an-
trenează atât cantităţi mari de sol cât şi plante. Astfel, prin efectuarea se-
mănatului la porumb, după direcţia deal-vale, numărul plantelor distruse
prin dezrădăcinare şi colmatare creşte de 3-4 ori iar producţia scade cu
35-40% faţă de situaţia când semănatul se face după direcţia curbelor de
nivel.
Cu sistema obişnuită de maşini, efectuarea lucrărilor mecanice se
poate face până la panta de 16-18%. Peste această limită, productivitatea
şi calitatea lucrărilor scade simţitor. În cazul în care se doreşte executarea
acestor lucrări pe pante mari, este indicat să se folosească tractoare pe şe-
nile, echipate cu agregate de lucru corespunzătoare.
Atunci când este nevoie să se cultive prăşitoare pe suprafeţe întin-
se, simpla utilizare a sistemului de lucrare a solului pe direcţia curbelor
54
de nivel, pe întreg versantul, nu mai dă rezultate satisfăcătoare. S-a con-
statat că, pe terenuri cu panta peste 8%, cultivate cu prăşitoare, în tarlale
a căror lăţime depăşeşte 200m, eroziunea creşte semnificativ. De aceea,
se recomandă alternarea, pe acelaşi versant, a unor culturi ce oferă solului
protecţie antierozională diferită.
Sistemul de cultură în fâşii este un mijloc simplu, eficace şi
necostisitor de combatere a eroziunii solului pe pante medii şi constă în
dispunerea pe versant a unor fâşii de teren, astfel încât să fie orientate cu
latura lungă după direcţia curbelor de nivel (foto 6). Acestea se cultivă cu
prăşitoare în alternanţă
cu plante bune protec-
toare pentru sol împo-
triva eroziuni hidrice
(cereale păioase, legu-
minoase anuale, etc.).
Stabilirea lăţimii
fâşiilor se face având în
vedere faptul că unele
fâşii cultivate cu prăşi-
toare favorizează scur-
gerea şi eroziunea iar
altele semănate cu pă- Foto 6 Sistem de cultură în fâşii din V. Ţarinei,
ioase sau leguminoase, Colinele Tutovei
diminuează scurgerea şi
contribuie la filtrarea şi depunerea solului erodat de pe terenul cu prăşi-
toare. Se poate folosi, fie criteriul vitezei minime de neeroziune, fie crite-
riul eroziunii medii anuale admisibile.
Pentru a uşura calculele, P.Savu recomandă următoarele valori
orientative ale lăţimii fâşiilor în funcţie de panta terenului şi rezistenţa
solului la eroziune (tabelul 19), determinate după relaţiile lui P. Stănescu
din instrucţiunile privind proiectarea lucrărilor de combatere a eroziunii
solului.
Tabelul 19
Lăţimea fâşiilor în funcţie de pantă şi rezistenţa solului la eroziune
Nr. Panta Lăţimea fâşiilor pentru soluri cu erodabilitate
Crt. (%) mică medie mare
1 5-10 117-83 100-71 79-56
2 10-15 78-59 66-50 52-40
3 15-25 55-30 47-25 37-20

55
 Eficienţa antierozională a sistemului de cultură în fâşii este de-
monstrată de rezultatele experimentale obţinute pe doi versanţi într-o pe-
rioadă de cinci ani, pe un cernoziom cambic, moderat erodat (tab. 20).
Tabelul 20
Influenţa sistemului de cultură în fâşii asupra pierderilor de sol du-
pă A.Popa
Panta Cultura şi lăţimea fâşiei Sol erodat
(%) (m) t/ha %
Grâu + porumb 4 x 40 25,9 28,6
Grâu + porumb 2 x 20 35,6 39,4
Grâu 120 + porumb 40 15,6 17,2
12
Porumb 120 + grâu 40 63,3 69,7
Grâu 160 5,8 6,4
Porumb 160 90,3 100,0
Grâu 20 + porumb 60 35,9 69,1
Grâu + porumb 2 x 40 37,2 52,4
14-16 Grâu 60 + porumb 20 13,3 25,6
Grâu 80 6,9 13,3
Porumb 80 51,9 100,0
Trebuie precizat că, aplicarea sistemelor de cultură pe direcţia
curbelor de nivel, în fâşii şi cu benzi înierbate nu conduce imediat la
creşterea producţiilor agrico-
le. În primii ani de la aplica-
100
rea acestor sisteme, sporurile
90
Eroziune
de producţie sunt mici şi ne-
80
semnificative. După A. Popa,
70
creşterile medii ajung până la
60
24%, după o perioadă de 5-10
(%)

50
ani (figura 7), pe măsură ce
40
Spor de eroziunea scade în intensitate
30 productie iar efectele se cumulează.
20 De fapt, punerea în
10 evidenţă a eficienţei măsuri-
0 lor şi lucrărilor antierozionale
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Timp (ani)
se poate face în două moduri:
fie comparând terenurile
Figura 7 Influenţa sistemului de cultură amenajate cu cele
în fâşii asupra producţiei agricole şi neamenajate, luând în consi-
eroziunii deraţie aceleaşi condiţii de re-
lief, sol, climă şi vegetaţie, fie
56
prin simularea proceselor erozionale cu ajutorul modelelor matematice.
Referitor la eficienţa economică, se apreciază că la aplicarea sis-
temului de cultură în fâşii, consumurile suplimentare faţă de situaţia în
care versantul este cultivat cu aceeaşi plantă, creşte cu cca. 8%.
Sistemul de cultură cu benzi înierbate constă în cultivarea tarla-
lei cu o singură cultură şi crearea unor benzi înguste, cultivate cu ierburi
perene, dispuse după direcţia generală a curbelor de nivel, ce limitează
fâşiile de teren.
Orientativ, lăţimea benzilor înierbate poate fi de 4-6m iar în cazul
versanţilor lungi, cu profil convex, lăţimea lor poate fi majorată la 8-
10m. În practică, pentru uşurarea pentru uşurarea introducerii acestui sis-
tem antierozional, lăţimea benzilor înierbate poate fi multiplul lăţimii de
lucru a semănătorii pentru ierburi.
Dacă suprafaţa versantului este neuniformă, pentru realizarea unei
lăţimi constante a fâşiei cultivate între benzi, se recomandă înfiinţarea
benzilor cu lăţime variabilă.
Înierbarea se face cu speciile şi amestecurile specifice zonei, după
tehnologia pajiştilor însămânţate. În scopul obţinerii unor benzi încheiate,
fără goluri, şi cu densităţi normale, este necesară o pregătire bună a tere-
nului, o însămânţare la adâncime corespunzătoare şi executarea tăvălugi-
rii după însămânţare.
Pe durata de exploatarea a benzilor se va acorda o atenţie deosebi-
tă combaterii buruienilor, lucrare ce se va executa prin cosire sau erbici-
dare. Pe terenurile cu pante mici şi uniforme, benzile pot fi menţinute pâ-
nă ce plantele se răresc, după care pot fi desţelenite şi înfiinţate pe su-
prafeţele limitrofe vechilor amplasamente. Pe versanţii cu pante mari,
benzile înierbate se pot menţine pe aceleaşi aliniamente iar cu timpul se
vor transforma în taluzurile viitoarelor agroterase.
Pentru a preveni deteriorarea benzilor înierbate sau chiar distruge-
rea lor, se va evita circulaţia pe ele sau transformarea lor în drumuri.
Aplicarea sistemului de cultivare cu benzi înierbate conduce la
micşorarea suprafeţei arabile cu 3-5% însă pierderea este compensată de
sporurile obţinute în timp de pe fâşiile cultivate precum şi de recolta de
fân realizată pe benzi.
Sistemul de cultură în fâşii şi sistemul de cultură cu benzi înierba-
te pot fi utilizate şi împreună, pe acelaşi versant. Sistemul antierozional
obţinut, cumulează efectele pozitive ale ambelor sisteme analizate şi pre-
zintă în plus şi alte câteva avantaje cu ar fi:
- delimitarea mai riguroasă şi permanentă a fâşiilor, acestea fiind
mărginite pe ambele laturi de benzi înierbate.

57
 - efectul antierozional al benzilor permite suplimentarea lăţimii
fâşiilor ceea ce conduce la concentrarea culturilor pe sole mai
mari, la folosirea mai eficientă a maşinilor şi utilajelor agricole.
Sistemul de cultură cu terase (agroterase, terase banchetă, terase
clasice). În capitolul de faţă, unde sunt tratate măsurile agrofitotehnice cu
rol antierozional, se va insista doar asupra procesului de agroterasare şi
asupra efectului teraselor în modificarea însuşirilor solului şi creşterea
producţiilor agricole. Proiectarea şi executarea teraselor va fi analizată
mai detaliat la capitolul 4.2.3. referitor la lucrările antierozionale pe
versanţi.
Caracterul ciclic al lucrărilor agricole conduce uneori la modifica-
rea microreliefului terenurilor în pantă, fapt ce poate influenţa semnifica-
tiv scurgerea lichidă şi solidă pe versanţi. Un exemplu concludent în
acest sens îl reprezintă procesul de agroterasare treptată, determinat mai
ales de executarea arăturilor pe direcţia generală a curbelor de nivel, cu
răsturnarea brazdelor în aval.
Studiile executate până în prezent privind formarea agroteraselor
subliniază rolul hotărâtor al factorului antropic. Anumite lucrări agricole
ce mobilizează solul contribuie an de an la deplasarea în plan orizontal a
unor volume importante de pământ ce se acumulează îndeosebi pe liniile
de contact dintre fâşii sau terase (foto 7). Ulterior, depunerile de material
sedimentar provenit din erodarea terenului din amonte vor accentua şi
mai mult procesul de agroterasare. Schema din figura 8 reproduce
primele două secvenţe ale procesului de agroterasare.

12 - 22%
D

d Prima arătură

h
A doua arătură

Alura terasei care se realizeză

prin arături repetate

10 - 12%

Figura 8 Schema de realizare a teraselor prin arături repetate

(după Viorel Ionescu, 1973)

58
 D = distanţa între
două agroterase succesi-
ve;
d = lăţimea fâşiei
care nu se ară;
n = înălţimea
brazdei răsturnate în aval
H = înălţimea
agroterasei faţă de situaţia
iniţială.
V. Ionescu (1973)
arată în tabelul 21 că di-
mensiunile platformei
unei agroterase cu panta Foto 7 Agroterasarea prin executarea arăturii cu
de 5% depind atât de nu- răsturnarea brazdelor spre aval
mărul de arături repetate,
cât şi de panta generală a terenului.
Tabelul 21
Modificarea lăţimii platformei unei agroterase în funcţie de
panta terenului şi numărul de arături
Numărul de arături adânci, în funcţie de panta te-
Lăţimea platformei
renului (%) de:
pe pantă (m)
15 20 30
10 4-5 6-7 7-8
15 9-10 12-15 16-18
20 15-18 22-25 27-30
25 22-25 28-32 -
30 28-32 35-40 -
Prin faptul că reduce panta terenului pe anumite porţiuni de ver-
sant, agroterasarea prezintă câteva avantaje semnificative şi anume:
- contribuie la diminuarea eroziunii solului;
- înlesneşte executarea lucrărilor mecanice.
Un dezavantaj al acestui proces este acela că accentuează neuni-
formitatea proprietăţilor fizico-chimice ale solului în sensul că acumula-
rea de sol fertil în platforma agroterasei se face cu preţul diminuării gro-
simii stratului superficial de sol din amonte.
Studiile efectuate la Staţiunea Perieni de I. Ioniţă (1985) privind
evoluţia unor agroterase din Valea Ţarinei - Colinele Tutovei, pe un in-
terval de 17 ani, arată că ritmul mediu de creştere a înălţimii taluzului es-

59
te de 5-6 cm/an. S-au exclus din calcul anii în care terenul a fost ocupat
cu ierburi perene şi s-a ajuns la concluzia că aratul pe contur joacă rolul
decisiv în agroterasare. Totodată, s-a precizat că pe platforma majorităţii
teraselor se pot distinge două tronsoane: unul în amonte, cu panta mai
mică decât panta terenului iar altul în aval, cu contrapantă. In profil
transversal aceste tronsoane formează un canal larg deschis cu adâncimea
medie de 3-19 cm.
Aşa cum s-a menţionat anterior, agroterasele contribuie la micşo-
rarea efectelor eroziunii pe versanţi datorită depunerii de sedimente în
zonele cu pantă mai mică din platforma (foto 8).
Referitor la mo-
dificarea proprietăţilor
solului datorită
agroterasării, A. Popa
arată că la agroterasele
dezvoltate pe versanţi
cu pante mari, de 15-
27%, cu soluri puternic
erodate, se constată
modificări semnificati-
ve faţă de martorul
neterasat. Astfel, anali-
za profilului de sol din Foto 8 Efectul antierozional al agroteraselor prin
platforma agroterasei pe reţinerea sedimentelor
adâncimea de 40 cm indică o creştere a conţinutului de azot cu 26-55%, a
fosforului cu 20-75%, a potasiului cu 32-42%, iar a humusului cu până la
30%.

4.2.1.7. Lucrările solului

Aratul
Aratul se evidenţiază ca având o serie de efecte pozitive precum:
creşterea aeraţiei, crearea condiţiilor optime pentru descompunerea restu-
rilor organice şi a dezvoltării microorganismelor, etc. În plus faţă de tere-
nurile plane, arătura, prin rugozitatea creată, împiedică scurgerea la su-
prafaţa terenului a apei provenite din precipitaţii, şi favorizează infiltraţia
în sol.
D. Nistor (1979) arată că nerespectarea epocii optime de efectuare
a arăturii de vară pentru culturile de toamnă are consecinţe negative, mai
accentuate pe terenurile în pantă decât pentru terenurile plane deoarece,

60
în urma ploilor torenţiale, 60-80% din cantitatea de apă se scurge la su-
prafaţă, accentuând astfel fenomenul de secetă şi pierderile de sol prin
eroziune. Practica agricolă a demonstrat că executarea arăturilor de vară
pentru culturile de toamnă, trebuie să se efectueze imediat după elibera-
rea terenului de planta premergătoare.
Referitor la adâncimea de efectuare a arăturii, rezultatele experi-
mentale au arătat că sporurile de producţie realizate prin adâncirea stratu-
lui arabil la peste 20-25 cm, nu justifică energia suplimentară consumată.
Dintre indicii calitativi de lucru care se au în vedere la arat, pe te-
renurile în pantă trebuie să se acorde o atenţie deosebită uniformităţi ară-
turii. Dacă pe terenurile plane se poate discui toamna sau primăvara în
orice direcţie pentru a nivela o arătură de slabă calitate, pe terenurile în
pantă, în special pe cele amenajate antierozional, acest lucru nu mai este
posibil, întrucât, pe aceste terenuri, pregătirea patului germinativ se face,
de asemenea, paralel cu direcţia curbelor de nivel.
Aratul unei tarlale în pantă se începe cu lucrarea zonei de întoar-
cere. În caz contrar, prin lucrarea acestei zone la încheierea arăturii, ră-
mâne, la ultimul parcurs, o rigolă pe care se poate concentra scurgerea
din precipitaţii.
Într-o tarla, lucrarea de arat pe curba de nivel se poate porni fie de
la mijlocul acesteia (arătura la cormană) fie de la margini (arătura în
părţi). În ambele cazuri, vor rămâne la margini sau la mijlocul tarlalei
şanţuri neacoperite motiv pentru care este indicat ca aceste două metode
de arat să alterneze anual.
La pregătirea agregatelor ce lucrează pe pante se vor înlătura de-
plasările laterale ale plugurilor prin strângerea ancorelor tiranţilor laterali
până la limita ce permite ridicarea la maxim a plugului. Nefăcând această
operaţie, când se răstoarnă brazda spre deal, se obţine o arătură de proas-
tă calitate, iar la răsturnare spre vale, se poate ca prima trupiţă să nu lu-
creze.

Lucrări minime ale solului

Din studiul bibliografic întocmit de Doina Nistor (1999) rezultă
că lucrările minime pot fi împărţite în următoarele trei mari sisteme:
• sistemul care implică folosirea de unelte care întorc solul şi în-
corporează complet, sub brazdă, resturile vegetale ale culturii anterioare;
• sistemul care foloseşte unelte care nu întorc solul, lăsând restu-
rile culturii anterioare pe sau aproape de suprafaţa solului;
• sistemul fără prelucrarea primară a solului.
Fiecare din sistemele de mai sus se subdivide în două, în funcţie

61
de uneltele folosite la pregătirea patului germinativ:
• unelte care prelucrează întreaga suprafaţă;
• unelte care prelucrează solul în benzi.

Lucrări combinate cu aratul

Combinarea arăturii cu pregătirea patului germinativ se practică
în regiunile unde se acordă prioritate aratului de primăvară sau este nevo-
ie de o arătură suplimentară de primăvară. Pentru o mărunţire suficientă a
solului, simultan cu aratul, se foloseşte organul activ de sfărâmat bulgări,
adaptat la plug, compus din două mecanisme de lucru ce amintesc, prin
construcţia lor, de cultivatorul rotativ. Ataşat la plug, organul de mărunţi-
re şi grapa stelată asigură o bună pregătire a suprafeţei solului pentru se-
mănat.
Unelte care nu întorc solul
Una din uneltele cu care se poate face lucrarea primară a solului,
fără ca acesta să fie întors, este plugul tip chisel (foto 9). Acest plug are
lăţimea şi viteza de lucru mare, productivitatea ajungând până la 13 ha/zi.
Chiselul s-a dovedit a fi
foarte avantajos mai
ales în zonele aride, evi-
tând pierderile de apă
prin evaporare. Este
echipat cu cuţite îngus-
te, uneori reversibile,
montate pe suporţi elas-
tici, prevăzuţi cu o spiră
dublă la partea su-
perioară. La unele con-
strucţii suportul are un
profil lat, fiind prevăzut
Foto 9 Cizel cu organe rigide + grapă rulantă
cu mai multe lame fle-
xibile. În aceste cazuri,
elasticitatea mare a cuţitelor face ca efortul de tracţiune să fie mult mai
mic decât în cazul celor cu organe active rigide iar cuţitele pot trece uşor
peste eventualele obstacole fără a se deteriora. Productivitatea chiselului
este de cca. două ori mai mare decât a unui plug cu trei sau patru trupiţe.

62
 Eliminarea aratului şi limitarea celorlalte lucrări ale solului la
minimum.
Metoda semănatului direct în teren nearat prezintă câteva caracte-
ristici specifice:
• renunţarea totală la arătură, un număr de ani;
• lucrarea solului în benzi sau pe toată suprafaţa;
• distrugerea buruienilor prin mijloace chimice.
Folosirea acestei metode depinde de tipul de sol, condiţiile meteo-
rologice predominante, comportarea plantelor în condiţii variabile de
mulcire, vigoarea buruienilor, etc.
În SUA această metodă se foloseşte în special la cultura porumbu-
lui care se seamănă după porumb sau pe terenurile unde a crescut iarbă
mai mulţi ani (R.L.Blevins şi col.1983). Deşi lucrarea diferă sub aspect
tehnic, în diferitele regiuni, baza rămâne distrugerea chimică a buruieni-
lor cu ajutorul erbicidelor. Resturile de plante de la suprafaţă protejează
solul faţă de acţiunea precipitaţiilor, limitează scurgerea şi constituie un
mediu bun pentru dezvoltarea microorganismelor. De asemenea, mai
contribuie la reducerea tasării solului, reducerea adâncimii de îngheţ şi
încălzirea excesivă vara. Semănând direct în teren nearat, solul este mai
puţin permeabil dar are o structură mai stabilă. Succesul semănatului di-
rect este asigurat de erbicidele care distrug eficient buruienile şi nu au
efect dăunător asupra culturii. Întrucât nici unul dintre erbicidele utilizate
în prezent nu poate cuprinde un spectrul foarte vast al buruienilor, se pot
utiliza două sau mai multe erbicide. Semănatul se face cu maşini speciale
şi se pot utiliza două tipuri de agregate: alcătuite cu freze de sol şi cu
brăzdare tip disc. Reprezentantul clasic al agregatelor pe bază de freză
este maşina de semănat combinată, acţionată de la axul prizei de putere al
tractorului.
În foto 10, 11 şi 12 sunt prezentate comparativ, porumb semănat
în varianta neprotetejată (arat), porumb semănat în varianta protejată parţial
(chisel) şi porumb semănat în varianta protejată cu mirişte (nearat).
În cele ce urmează, rezultatele experimentale obţinute la Staţiunea
Perieni de Doina Nistor, ilustrează în mod concludent avantajele sistemu-
lui de lucrări minime ale solului pe terenurile cu potenţial de eroziune. În
tabelul 22 se prezintă influenţa lucrărilor solului asupra eroziunii, pe un
cernoziom cambic, moderat erodat, situat pe un versant cu panta medie
de 12%.

63
 Foto 10 Porumb
semănat în varianta
neprotejată (arat)

Foto 11 Porumb se-

mănat în varianta pro-
tejată parţial (chisel)

Foto 12 Porumb semă-

nat în varianta protejată
cu mirişte (nearat)

64
Tabelul 22
Influenţa lucrărilor solului asupra eroziunii (1992 – 1996)
Sol erodat
Parcela
t/ha/an %
Ogor negru 16,4 100,0
Neprotejat (arat) 8,3 50,6
Parţial protejat (chisel) 5,3 32,3
Protejat mirişte (nearat) 2,3 14,02
Înlocuirea arăturii (tehnologie convenţională) prin lucrarea cu
chiselul, care afânează solul fără a întoarce brazda şi menţine la suprafaţa
solului aproximativ 50% din resturile vegetale ale culturii precedente,
contribuie la încadrarea pierderilor de sol în limitele admisibile (6 – 8
t/ha/an). Totodată, renunţarea la arătură şi folosirea unei semănători spe-
ciale pentru semănatul porumbului direct în mirişte de grâu, determină
reducerea pierderilor de sol prin eroziune, cu peste 80%. În această situa-
ţie, combaterea buruienilor se face exclusiv pe cale chimică.
În tabelul 23 sunt redate valorile medii din perioada 1992-1996
ale pierderilor de elemente fertilizate ce se pierd, în funcţie de lucrarea
solului, prin apa scursă şi prin solul erodat.
Tabelul 23
Influenţa lucrărilor solului asupra pierderilor de elemente fertilizante prin
scurgere şi eroziune
Azot P2O5 K2O
Lucrarea solu- Humus
lui kg/ha Total Apă Sol Total Apă Sol Total Apă Sol
kg/ha % % kg/ha % % kg/ha % %
Ogor negru 407,0 20,3 4,6 95,4 5,2 10,2 89,8 4,7 20,8 79,2
Neprotejat
231,6 13,4 19,1 80,9 4,5 13,7 86,3 3,8 43,3 56,7
(arat)
Protejat parţial
148,6 6,8 8,7 91,3 1,6 10,5 89,5 1,6 32,2 67,8
(chisel)
Protejat mirişte
58,9 3,2 10,2 89,8 0,9 15,3 84,7 0,7 38,3 61,7
(nearat)

Se poate remarca faptul că, în comparaţie cu tehnologia clasică

(sol neprotejat, arat), aplicarea sistemului de lucrare minimă a solului re-
duce pierderile de elemente fertilizante cu 25-64% la humus, 24-51% la
azot, 20-36% la fosfor şi 18-42% la potasiu.
Tabelele 24 şi 25 prezintă producţiile de porumb obţinute la Sta-

65
ţiunea Perieni în perioada 1992-1998, în diferite condiţii de execuţie a lu-
crării de bază a solului şi de pregătire a patului germinativ precum şi in-
dicatorii de eficienţă economică.
Tabelul 24
Influenţa lucrărilor de bază ale solului în funcţie de metodele de pregătire
a patului germinativ asupra producţiei de porumb
Dife-
Lucrarea de Producţia medie
Pregătire pat germinativ renţa
bază
(kg/ha) (%) (kg/ha)
Neprotejat Cu freza (peste tot) 5020 100,0 -
(arat) Semănat în mirişte (în benzi) 4630 92,2 -390
Protejat parţial Cu freza (peste tot) 5160 100,0 -
(chisel) Semănat în mirişte (în benzi) 4900 94,9 -260
Protejat cu miriş- Cu freza (peste tot) 5110 100,0 -
te de grâu (nearat) Semănat în mirişte (în benzi) 4630 90,6 -480

Tabelul 25
Influenţa metodelor de protejare a solului asupra unor indicatori de eficienţă
economică (%)
Producţia Cost de Producţia Venitul
Metoda de protejare
medie producţie netă net
Neprotejat (arat, martor) 100,0 100,0 100,0 100,0
Protejat parţial (chisel) 103,5 73,7 104,0 112,5
Protejat cu mirişte
38,9 70,0 106,1 114,3
(nearat)

Datele de mai sus arată că aplicarea sistemului de lucrare minimă

a solului la cultura porumbului conduce la realizarea de producţii sensibil
asemănătoare cu cele obţinute prin aplicarea tehnologiei convenţionale
însă prezintă o eficienţă economică mai ridicată. Astfel, costurile de pro-
ducţie scad, în varianta protejată parţial (chisel) cu 26,3% iar în varianta
nearată, cu 30% faţă de tehnologia convenţională. Producţia netă creşte
cu 4 – 6% iar venitul net, creşte cu 12 – 14%, faţă de varianta arată.
Sistemele de lucrare minimă a solului, experimentate la porumb,
au mari perspective de extindere pe terenurile în pantă erodate, datorită
bunei eficienţei economice şi antierozionale.
Aplicarea mulciului. Mulciul este un strat format dintr-o masă
vegetală inertă care poate cuprinde deşeuri de plante sau de materiale de-
puse în mod natural sau artificial la suprafaţa solului (paie, frunze, rume-

66
guş de lemn, folii negre de plastic). Aceste materiale au următoarele efec-
te asupra solului:
- conservă umiditatea în sol;
- reglează temperatura în sol;
- reduce compactarea superficială a solului (formarea crustei);
- reduce scurgerea de suprafaţă şi a eroziunea;
- ameliorează structura solului;
- combate îmburuienarea.
Specialiştii de la Staţiunea experimentală Rothamstead (Anglia)
au reuşit să stabilească două principii generale importante: structura solu-
lui se îmbunătăţeşte în raport direct cu limitarea prelucrării lui şi mulciul
de la suprafaţa solului conservă umiditatea şi favorizează dezvoltarea ră-
dăcinilor mai aproape de suprafaţă. Mulcind solul, fie cu resturile vegeta-
le ale culturii precedente, fie prin cultivarea unor ierburi anume în acest
scop, agricultorii nu au făcut decât să copieze natura. Frunzele care cad,
plantele sezoniere care pier iarna, toate alcătuiesc un covor natural ce ac-
ţionează ca un strat de protecţie pentru sol. Deşi la început, au existat
multe îndoieli, s-a demonstrat că prin mulcire devin accesibile plantelor
mai multe substanţe nutritive deoarece sistemul radicular este mai aproa-
pe de suprafaţă şi se produce o ramificare mai pronunţată pentru a produ-
ce hrana necesară plantei.

4.2.1.8. Refacerea fertilităţii solurilor erodate

Efectul antierozional al aplicării îngrăşămintelor se datorează atât

îmbunătăţirii proprietăţilor solului, conferindu-i acestuia o rezistenţă mai
mare la eroziune, cât şi prin sporirii desimii plantelor, a masei vegetale
aeriene şi subterane. Toate acestea înlesnesc infiltraţia în sol a apei pro-
venită din precipitaţii şi atenuează scurgerea la suprafaţă a apei în sur-
plus. Întrucât efectul antierozional se manifestă prin intermediul vegetaţi-
ei, efectul maxim apare la maturitatea plantelor. La plantele cu o perioadă
lungă de vegetaţie care acoperă în totalitate sezonul critic de eroziune,
efectul îngrăşămintelor asupra scurgerii şi eroziunii este foarte puternic în
timp ce pentru platele cu o perioadă scurtă de vegetaţie efectul
antierozional al fertilizării este relativ mic, chiar dacă se înregistrează
sporuri mari de producţie.
De asemenea, o fertilizare raţională trebuie să asigure un com-
promis acceptabil între imperativul obţinerii unor randamente economice
ale producţiei vegetale şi cel de protecţie a calităţii medului, respectiv de
protecţie a apelor de suprafaţă şi subterane contra poluării cu nutrienţi

67
minerali din îngrăşămintele aplicate. Din acest motiv sunt necesare in-
formaţii care să permită răspunsuri pertinente la următoarele întrebări:
- Ce fel de nutrienţi trebuie aplicaţi în sol la o anumită cultură
şi în ce cantitate?
- Care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare?
- Care sunt tehnicile de aplicare pentru a obţine o eficacitate
mărită?
Pentru ca o cultură să producă la un nivel cantitativ şi calitativ co-
respunzător potenţialului ei, în condiţii favorabile de mediu, trebuie să
aibă la dispoziţie pe toată perioada de vegetaţie o serie de nutrienţi mine-
rali (azot, fosfor potasiu, calciu, magneziu, sulf fier, mangan, cupru, zinc,
bor, molibden şi clor) în cantităţi şi proporţii adecvate.
În funcţie de originea lor, îngrăşămintele se pot diferenţia în:
chimice (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente, etc.)
organice naturale ce provin fie din sectorul zootehnic fie
din sectorul vegetal, de la plante verzi (lupin, măzăriche,
etc.).
Pe plan mondial, îngrăşămintele chimice au o aplicabilitate ex-
tinsă datorită faptului că prezintă unele avantaje incontestabile dintre ca-
re, cele mai importante sunt:
- au o concentraţie mare de nutrienţi şi posibilităţi multiple de
combinare;
- se pot produce sub diferite forme care permit manipularea lor
cu uşurinţă;
- administrarea lor se poate face mecanizat, cu mare precizie.
Solubilitatea îngrăşămintelor în apa solului este un parametru
important ce trebuie avut în vedere, întrucât, de acesta depinde accesibili-
tatea nutrienţilor pentru plante dar influenţează în anumite condiţii şi po-
luarea mediului înconjurător. Astfel, îngrăşămintele cu azot, fiind solubi-
le, pot asigura o mare parte din necesarul de substanţe nutritive pentru
plante, prin absorbţie directă din sol. Totodată, se creează posibilitatea
pierderilor de nitraţi în anumite circumstanţe şi concentrarea lor în timp,
în apele subterane şi de suprafaţă.
Îngrăşămintele cu fosfaţi au o solubilitate mult mai redusă ceea ce
face ca absorbţia lor de către plante să se facă într-un timp mai îndelungat
iar cantitatea de substanţe cu potenţial de poluare chimică, antrenată prin
mişcarea apei în straturile solului sau la suprafaţă, să fie nesemnificativă.
Administrarea în câmp a îngrăşămintelor se poate adapta atât la
cerinţele culturilor agricole în diferite faze de vegetaţie (când sunt nece-
sare cantităţi şi tipuri diferite de nutrienţi care să fie prezente în sol la

68
momentul potrivit), cât şi la condiţiile climatice care, prin temperatură şi
umiditate, au o influenţă decisivă asupra descompunerii chimice şi solu-
bilizării nutrienţilor din sol. Aplicarea eşalonată a îngrăşămintelor permi-
te o mai bună combinare între elementele minerale şi cele organice şi o
eficientizare mai pronunţată prin utilizarea unor cantităţi minim necesare.
Bunele practici agricole (M.Dumitru şi colab., 2003) recomandă
ca fiecare producător agricol să cunoască foarte bine modul de utilizare a
diferitelor tipuri de îngrăşăminte chimice sau organice precum şi condiţii-
le de aplicare ale acestora. Aceste cunoştinţe, alături de evaluarea corectă
a cantităţilor de nutrienţi din sol permite producătorului agricol să opti-
mizeze raportul dintre costurile suportate pentru îngrăşăminte şi valoarea
producţiei obţinute, în condiţii de protecţie a mediului.
Îngrăşămintele organice naturale provin din gospodăriile indi-
viduale, fermele şi complexele de creştere a animalelor şi a păsărilor, sta-
ţiile de epurare, etc. Ele pot fi de consistenţă solidă până la lichidă, pot fi
proaspete sau în diferita faze de fermentaţie. Dintre acestea, cele mai cu-
noscute sunt: gunoiul de grajd care poate fi folosit proaspăt sau fermen-
tat, mustul de gunoi de grajd, dejecţiile fluide şi semifluide, compostul şi
îngrăşămintele verzi în amestec cu materialele vegetale folosite ca aşter-
nut pentru animale.
Principalele avantaje constau în preţul scăzut al acestora şi faptul
că au în compunerea lor o gamă completă de nutrienţi necesari dezvoltă-
rii plantelor.
Dintre dezavantaje, se poate menţiona doar aplicarea în teren mai
costisitoare şi mai imprecisă din punctul de vedere al asigurării optime cu
substanţe hrănitoare pentru plante.
Cel mai des utilizat îngrăşământ organic natural, în special în
gospodăriile ţărăneşti, este gunoiul de grajd care are o serie de caracte-
ristici cu efecte pozitive asupra solului şi anume:
- Conţine toată gama de nutrienţi necesari dezvoltării tuturor
plantelor de cultură, şi se pretează a fi aplicat pentru toate ti-
purile de sol; Din acest motiv, este considerat un îngrăşământ
universal însă se foloseşte cu precădere pe solurile sărace în
humus, pe cele nestructurate, pe cele grele (argiloase) pe care
le afânează precum şi pe cele uşoare (nisipoase) la care le îm-
bunătăţeşte caracteristicile de reţinere a apei;
- Descompunerea materiei organice se ace lent datorită conţinu-
tului de material vegetal folosit la aşternut, astfel că substanţe-
le nutritive sunt eliberate treptat;
- Contribuie la îmbunătăţirea unor însuşiri ale solului (structura,

69
 capacitatea calorică, rezerva accesibilă de apă, etc.)
- Stimulează activitatea macro şi microorganismelor din sol.
Un îngrăşământ organic natural foarte cunoscut este mraniţa.
Aceasta rezultă din fermentarea aproape completă a gunoiului de grajd şi
este folosită cu precădere în legumicultură.
Compostul se obţine prin fermentarea unor resturi organice din
gospodăriile individuale (paie, coceni, pleavă, buruieni, nutreţuri depre-
ciate, resturi alimentare, etc.). Uneori se pot adăuga şi unele substanţe
minerale precum varul sau cenuşa iar tot acest amestec se udă periodic
pentru a favoriza fermentaţia. Administrarea se poate face pentru toate
tipurile de culturi agricole în doze cuprinse între 15 şi 25 tone/ha. Com-
parativ cu gunoiul de grajd, compostul are o acţiune mai rapidă iar efec-
tul aplicării lui se resimte pentru un interval de un an sau doi.
Alte tipuri de îngrăşăminte organice naturale se pot obţine în can-
tităţi mai mari de la complexele zootehnice:
- urina nefermentată sau fermentă, colectată şi păstrată în bazi-
ne acoperite pentru a evita pierderile de azot;
- mustul de gunoi este obţinut prin colectarea de pe platformele
amenajate pentru stocarea şi fermentarea gunoiului, prin acu-
mularea în bazine închise.
- dejecţiile fluide (tulbureala) rezultate din spălarea grajdurilor,
folosind cantităţi mici de apă.
- dejecţiile semifluide şi fluide colectate de la bateriile de creş-
tere a păsărilor care au un conţinut ridicat de fosfor.
Îngrăşămintele verzi constituie o categorie aparte de îngrăşămin-
te organice naturale care cuprind anumite plante ce se cultivă în scopul
încorporării lor în sol, odată cu executarea lucrărilor de bază. În acest
scop, se utilizează plante leguminoase (lupin, mazăre, măzăriche, sulfină,
etc.) dar şi alte plante (secara, rapiţa, muştarul, etc.), cultivate singure sau
în amestec de mai multe specii.
După modul de obţinere, îngrăşămintele verzi se pot diferenţia în:
- îngrăşămintele verzi în cultură pură când terenul este ocupat
întreaga perioadă de vegetaţie;
- îngrăşămintele verzi în cultură intermediară (cultură ascunsă,
cultură în mirişte şi cultură de toamnă).
- îngrăşămintele verzi sub formă de masă cosită, aplicată ca
mulci vegetal.
Efectele acestui tip de îngrăşământ se aseamănă cu cele ale guno-
iului de grajd, având o acţiune favorabilă asupra însuşirilor fizico-
chimice a solului şi a activităţii sale biologice. Ele se pot aplica pe orice

70
tip de sol însă au o eficienţă sporită pe solurile sărace în materie organi-
că, cum sunt solurile erodate.
Sinteza efectuată de M.Moţoc asupra unor date înregistrate la Sta-
ţiunea Perieni (tabelul 26), în cazul versanţilor cu pantă medie de 12%,
pe o perioada de 25 ani (1970-1994), iar pentru versanţii cu panta de 20-
24%, pe o perioadă de 14 ani (1976-1989) prezintă variaţia nivelului pro-
ducţiilor la grâu şi porumb în funcţie de relief, sol, rotaţia culturilor şi
fertilizare. Întreaga perioadă luată în studiu este de 54 de ani iar pentru
intervalele de timp fără măsurători directe, recoltele au fost estimate cu
ajutorul unor relaţii matematice (ecuaţii de regresie) obţinute pe cale ex-
perimentală la aceeaşi staţiune de cercetări.
Tabelul 26
Valorile medii şi relative ale recoltelor la grâu şi porumb
Recolta Valori relative
Planta
Rotaţia Tratamentul medie pe 54
cultivată (%)
ani (t/ha)
Versant estic, panta medie 12%, sol cernoziom cambic slab erodat
Monocultura Nefertilizat 1.280 100
Grâu Monocultura Fertilizat optim 2.415 189
Asolament Fertilizat optim 3.775 295
Porumb Monocultura Nefertilizat 2.250 100
Monocultura Fertilizat optim 4.320 192
Versant vestic, panta 20-24%, sol cernoziom de panta, neerodat, fost păşune
Grâu Grâu/porumb Nefertilizat 2.324 100 189 100
Grâu/porumb Fertilizat optim 3.138 135 255 100
Porumb Grâu/porumb Nefertilizat 3.550 100 287 100
Grâu/porumb Fertilizat optim 4.732 133 385 100
Versant vestic, panta 20-24%, erodisol, fost arabil
Grâu Grâu/porumb Nefertilizat 1.230 100 100 53
Grâu/porumb Fertilizat optim 2.263 184 179 72
Porumb Grâu/porumb Nefertilizat 2.576 100 209 73
Grâu/porumb Fertilizat optim 3.160 123 257 67

Se poate remarca faptul că folosirea îngrăşămintelor minerale în

doze optime conduce la obţinerea de pe solurile erodate a unor recolte
apropiate de acelea realizate în cazul unui teren utilizat anterior ca păşu-
ne, care nu a fost fertilizat. Terenul la care se referă rezultatele, a benefi-
ciat de un control eficient al eroziunii, fiind amenajat în terase de tip ban-

71
chetă şi aşezarea culturilor sub forma de fâşii.
În perioada analizată, recolta la grâu a variat de la 0.3t/ha în anii
foarte secetoşi, la 6.75t/ha în anii cei mai favorabili, în cazul folosirii
unor tehnologii optime, iar la porumb de la valoarea 0 la 8t/ha/an, pentru
un agrofond optim. Se observă că porumbul asigură o producţie aproape
dublă în raport cu grâul, iar dacă se aplică o fertilizare optimă cu îngră-
şăminte minerale se obţin sporuri de producţie cuprinse între 23 şi 90%.
Fertilizarea îndelungată a terenurilor puternic şi moderat erodate
are efecte semnificative privind îmbunătăţirea fertilităţii solului, apreciată
prin prisma conţinutului de humus şi azot total în stratul arabil după cum
este ilustrat în tabelul 27 (D.Nistor şi colab, 1979).
Tabelul 27
Îmbunătăţirea fertilităţii terenurilor erodate ca urmare a fertilizării
îndelungate
Sol puternic erodat Sol moderat erodat
Doza de îngrăşă- Humus N total Humus N total
minte (kg s.a./ha) %faţă %faţă %faţă %faţă
% % % %
de mt. de mt. de mt. de mt.
Nefertilizat (mar-
2,22 100,0 0,119 100,0 2,78 100,0 0,121 100,0
tor)
N100P50 2,43 109,5 0,120 100,8 2,75 101,1 0,133 109,9
N150P100 2,52 113,5 0,131 110,1 2,88 105,9 0,140 115,7
N150P100K50 2,58 116,2 0,132 110,9 2,93 107,7 0,142 117,4
N200P100 2,58 116,2 0,132 110,9 3,28 120,6 0,150 123,9
N200P100K50 2,51 113,1 0,129 108,4 3,30 121,3 0,155 128,1
N300P100K50 2,50 117,1 0,137 115,1 3,31 121,7 0,153 128,4

În funcţie de doza de îngrăşăminte, conţinutul de humus din sol a

crescut cu 9,5-17,1% pe solul puternic erodat iar pe cel moderat erodat cu
1,1-21,7%, faţă de varianta nefertilizată.
De asemenea, tot la Staţiunea Perieni, s-a studiat influenţa fertili-
zării asupra eroziunii hidrice a solului În acest sens, s-au efectuat mai
multe experimente pe soluri aflate în diverse stadii de eroziune, pentru
diferite culturi fertilizate cu diverse doze de îngrăşăminte chimice sau or-
ganice.
Astfel, în tabelul 28 sunt analizate determinările efectuate de
A.Popa la Staţiunea Perieni, pe suprafeţe mari, în urma a 20 de ploi to-
renţiale.

Tabelul 28
72
 Influenţa îngrăşămintelor asupra eroziunii, la grâu şi porumb

Starea de eroziune
Cultura Tratament moderată puternică
t/ha % t/ha %
Nefertilizat 9,4 100,0 13,5 100,0
Grâu N64P48 7,7 81,9 11,0 81,4
N64P48 + 20t gunoi /ha 6,3 67,0 9,6 71,1
Nefertilizat 33,1 100,0 42,6 100,0
Porumb N64P48 23,5 70,9 34,3 80,5
N64P48 + 20t gunoi /ha 22,3 67,3 33,0 77,4

Se subliniază faptul că, prin fertilizarea grâului şi a porumbului,

pierderile de sol s-au diminuat cu valori cuprinse între 12,8 şi 33,0%, re-
ducerile cele mai mari înregistrându-se la fertilizarea combinată,
organominerală.
Din determinările efectuate de E. Filiche (2002) la parcele pentru
controlul scurgerilor de la Staţiunea Perieni, pe o perioadă de şase ani
(tabelul 29), rezultă că importante cantităţi de elemente fertilizante se
pierd în timpul ploilor torenţiale, prin scurgere şi eroziune. S-a luat ca re-
per parcela cultivată cu porumb întrucât această cultură, deşi oferă o sla-
bă protecţie solului, este foarte extinsă pe terenurile în pantă din România
datorită producţiilor relativ mari de boabe şi masă vegetală.
Tabelul 29
Pierderile procentuale de elemente fertilizante la parcelele pentru
controlul scurgerilor din V. Ţarinei, în perioada 1995-2000
Scurgerea Fosfor Potasiu
Eroziunea Humus Azot
Cultura lichidă (P2O5) (K2O)
% % % % % %
Bromus 14,0 0,4 0,5 1,3 2,4 5,9
Grâu 8,2 1,5 1,5 1,8 2,5 4,0
Soia 111,9 98,8 101,4 103,2 98,2 102,1
Fasole 89,9 78,3 82,8 85,5 76,5 82,2
Porumb 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00
Se poate constata că, pierderile medii anuale la principalele ele-
mente fertilizante (humus, azot , fosfor şi potasiu) sunt cu mult mai mici
la culturile care oferă o protecţie bună împotriva eroziunii, respectiv, la
cerealele păioase şi ierburile perene faţă de porumb, fasole şi soia.
Aplicarea îngrăşămintelor, fie ele minerale sau organice, fără a ţi-
ne seama de însuşirile solului, de gradul său de aprovizionare cu elemen-
73
te nutritive, conduce deseori la poluarea mediului înconjurător şi, în spe-
cial, a mediului acvatic. De aceea, producătorul agricol trebuie să acorde
atenţie, în primul rând, alegerii tipului de îngrăşăminte apoi stabilirii do-
zelor optime, a depozitării şi aplicării corecte a substanţelor fertilizante
pe teren, conform normelor de bune practici agricole menţionat anterior.
În economia de piaţă preţurile îngrăşămintelor sunt în creştere şi
diferenţiate în funcţie de sezonul de aplicare, motiv pentru care, fermierii
şi companiile de distribuire a acestor produse câştigă când cumpără în
avans. În acest caz, îngrăşămintele trebuie depozitate şi păstrate pentru
mai mult timp, respectând anumite condiţii pentru a evita deprecierea
timpurie a lor şi poluarea mediului înconjurător. Astfel, depozitele de
păstrare trebuie să fie construite din materiale durabile, bine acoperite, cu
pardoseala impermeabilă şi departe de orice surse de apă. Sub nici un
motiv îngrăşămintele nu se vor depozita în aer liber, fără protecţie, chiar
şi pentru scurt timp întrucât se pot produce procese grave de plouare. Ele
se vor livra şi păstra numai în ambalaje impermeabile şi durabile deoare-
ce marea lor majoritate pot absorbi apa din atmosferă în perioadele reci şi
umede, ceea ce conduce la modificarea stării lor fizice şi chiar a compo-
ziţiei chimice. De asemenea, nu se permite spălarea maşinilor de împrăş-
tiat îngrăşăminte în râuri, lacuri, sau în apropierea fântânilor cu apă pota-
bilă.
Depozitarea necorespunzătoare a gunoiului de grajd conduce
adesea la poluarea mediului, îndeosebi a stratelor freatice din localităţile
rurale. Un studiu efectuat de Gh, Purnavel şi E. Filiche (2002) asupra ca-
lităţii apei potabile din unele fântâni situate în intravilan, relevă un conţi-
nut de azot, potasiu şi clor cu mult peste limitele admise de STAS, în
special pentru fântânile situate pe versanţi şi la baza versanţilor. Aceasta
se datorează existenţei unor platforme de gunoi de grajd neamenajate, si-
tuate fie în gospodării individuale fie pe terenuri virane.
Depozitarea gunoiului în grămezi pe câmp, chiar şi pentru scurt
timp, este considerată o practică greşită deoarece se favorizează poluarea
solului şi apei prin scurgerile din gunoiul spălat de ploi, cât şi irosirea
azotului pe care-l conţine.
O atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii epocii şi tehnicii de
aplicare a îngrăşămintelor. Astfel, îngrăşămintele chimice cu azot care
sunt uşor accesibile pentru plante, se aplică în acele epoci când culturile
au necesităţi mari pentru acest element.
- Pentru culturile semănate toamna se recomandă aplicarea pen-
tru început a unei doze de 1/4 – 1/3 din necesarul total de azot
deoarece precipitaţiile mai abundente din această perioadă

74
 măresc riscul de spălare şi scurgere la suprafaţă. Restul canti-
tăţii de azot se aplică iarna sau primăvara.
- Pentru culturile de primăvară – vară, fertilizarea de bază se
recomandă a fi făcută cu 1/4 până la 1/3 din doză pentru a
preveni pierderile prin spălare, mai ales când sunt prognozate
precipitaţii abundente. Restul cantităţii se aplică în perioada
de consum maxim al plantelor, odată cu lucrările de întreţine-
re a culturilor.
- În cazul culturilor perene nu se recomandă fertilizarea cu azot
în perioada de repaus vegetativ deoarece există riscul unor
pierderi mari prin spălarea azotului de către apa din precipita-
ţii. De regulă, fertilizarea se face în perioada de vegetaţie ac-
tivă, când se înregistrează un consum maxim al azotului.
Îngrăşămintele organice se aplică cu suficient timp înainte de
epoca maximă de absorbţie a azotului de către plante întrucât acest ele-
ment trebuie să treacă în formă minerală printr-o serie de transformări
lente ce au loc în sol.
Privitor la tehnica de aplicare a fertilizanţilor se poate spune că
cea mai corectă administrare a îngrăşămintelor chimice este încorporarea
directă în sol. Îngrăşămintele solide, sub formă de pulberi sau granule se
pot aplica prin împrăştiere la suprafaţa solului cu ajutorul maşinilor de
aplicat îngrăşăminte. Principala cerinţă a lucrării este aceea ca împrăştie-
rea să se realizeze cât mai uniform iar deplasarea în câmp a agregatului
să fie corectă, motiv pentru care acesta va fi ghidat cu ajutorul jaloanelor.
Una dintre regulile cele mai importante referitoare la aplicarea în-
grăşămintelor este aceea de a nu se lucra cu material cu bulgări formaţi
datorită umezirii. De asemenea, nu se va lucra dacă umiditatea aerului es-
te foarte ridicată (pe ceaţă sau burniţă).
Aplicarea îngrăşămintelor se poate face prin încorporarea lor sub
arătură împreună cu gunoiul de grajd, sau separat, înainte de semănat, sau
cel mai indicat, odată cu semănatul.
Gunoiul se aplică pe teren toamna, înainte de executarea arăturii
pentru ca încorporarea în sol să se facă odată cu întoarcerea brazdelor de
către plug. Pe terenurile nisipoase şi în zonele secetoase, încorporarea
gunoiului în sol se face până la 30 de cm iar pe terenurile grele, reci şi în
zonele umede, adâncimea de încorporare a gunoiului nu trebuie să depă-
şească 18-25 cm. Aceeaşi adâncime este recomandată şi pentru încorpo-
rarea în sol a îngrăşămintelor verzi iar pentru uşurarea operaţiunii este
indicat tăvălugitul culturii. În cazul în care masa vegetală este bogată şi
tulpinile sunt lungi, este bine să se mărunţească masa vegetală printr-un

75
discuit.
Se va evita aplicarea îngrăşămintelor pe timp de ploaie, ninsoare
sau pe terenurile cu exces de umiditate sau acoperite cu zăpadă, dacă so-
lul este îngheţat sau fisurat în adâncime.
Pe terenurile în pantă, creşte riscul pierderilor de elemente
fertilizante prin scurgerea la suprafaţă şi prin solul erodat motiv pentru
care fertilizarea trebuie făcută numai prin încorporarea îngrăşămintelor în
sol şi ţinând cont de prognozele meteorologice.
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor are mai puţine restricţii legate
de protecţia mediului datorită mobilităţii mai reduse a acestui element
chimic. Probleme pot apărea pe solurile nisipoase şi pe terenurile în pantă
susceptibile la eroziune, dacă îngrăşămintele fosfatice au fost încorporate
superficial, în primii 10 cm de la suprafaţa solului.

Organizarea păşunilor
Dintre categoriile de folosinţă a terenului agricol, la nivelul între-
gii ţări, conform datelor sintetizate de M.Moţoc, păşunea este contribua-
bilul cel mai important la realizarea eroziunii hidrice totale, explicaţia
constând aceea că terenurile cu această destinaţie ocupă pantele cele mai
mari şi sunt cele mai expuse degradării prin procese de eroziune şi alune-
cări. Din acest motiv, intervenţia umană în scopul diminuării fenomenu-
lui erozional pe păşuni capătă o importanţă deosebită, mai ales că în tre-
cut, acestei categorii i s-a dat mai puţină atenţie comparativ cu celelalte
terenurile agricole.
Ca metodă de lucru, organizarea păşunilor pe terenurile în pantă,
concomitent cu rolul antierozional, contribuie la dezvoltarea în bune
condiţiuni a ierburilor, pe toată perioada de vegetaţie, asigurând, cantita-
tiv şi calitativ, hrana pentru sectorul zootehnic.
Organizarea păşunilor se realizează prin:
stabilirea şi justificarea folosinţelor;
împărţirea păşunii pe tarlale şi parcele de păşunat;
stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri;
stabilirea măsurilor şi lucrărilor de refacere a covorului
erbaceu şi combaterea eroziunii solului
stabilirea surselor şi posibilităţilor de alimentare cu apă
stabilirea taberelor de vară;
repartizarea păşunii pe categorii de animale;
stabilirea calendarului păşunatului
Schimbarea folosinţelor din păşune în altă categorie se face acolo
unde degradarea terenului este foarte avansată şi afectează ireversibil

76
condiţiile de dezvoltarea a covorului erbaceu. Astfel, zonele cu pante
foarte mari, cu eroziune de suprafaţă puternică, cu ogaşe, ravene sau alu-
necări de teren active, trebuie delimitate şi propuse pentru împădurire.
Păşunile cu o compoziţie floristică bună dar care prezintă pericol
mare de eroziune trebuie scoase de la păşunat şi folosite ca fâneaţă sau
folosite alternativ 1-3 ani ca fâneaţă şi un an ca păşune.
Fâneţele se pot proiecta pe terenurile departe de fermă sau acolo
unde nu se poate practica păşunatul deoarece nu există surse de apă pen-
tru adăpat.
La împărţirea păşunii în tarlale şi parcele de păşunat se vor avea
în vedere următoarele:
- dimensionarea parcelelor se face în strânsă legătură cu numă-
rul şi categorie animalelor, starea covorului erbaceu, panta te-
renului şi limitele obligate; când calitatea păşunii nu este uni-
formă, parcelele vor fi mai mari pe zonele cu covorul erbaceu
mai puţin dezvoltat.
- numărul parcelelor se stabileşte în funcţie de timpul necesar
pentru refacerea păşunii de la un ciclu la altul de păşunat;
În situaţia când în vecinătatea păşunii se găsesc terenuri agricole
unde animalele pot provoca stricăciuni, se vor prevedea împrejmuiri din:
- gard construit din diverse materiale, în funcţie de condiţiile şi
resursele locale (lemn, sârmă, etc.)
- gard viu din arbuşti ale căror frunze nu pot fi consumate de
animale;
- perdele forestiere la care rândurile marginale sunt plantate, de
asemenea, cu arbuşti neconsumabili de către animale.
Reţeaua de drumuri ce deservesc păşunile trebuie să asigure acce-
sul animalelor la păşune şi de la păşune spre centrele populate, centrele
de producţie, adăpători şi la adăposturi. Aceste reţele de circulaţie proprii
pajiştilor se numesc hăţaşuri şi reprezintă locurile de trecere a animalelor
la intrarea şi ieşirea din parcele şi unităţi de exploatare. Prin folosirea hă-
ţaşurilor se previne deplasarea dezordonată a animalelor şi degradarea
covorului ierbos. Se va evita ca amplasarea lor să se facă în lungul dru-
murilor de circulaţie publică, pe terenuri mlăştinoase, nisipoase, alunecă-
toare, cu panta foarte mare sau pe marginea ravenelor active, etc.
Lucrările de refacere a covorului vegetal al păşunii cuprind: în-
sămânţări, supraînsămânţări, fertilizări, etc., iar cele de combaterea ero-
ziunii solului se referă la execuţia de plantaţii forestiere de protecţie, va-
luri de pământ, lucrări hidroameliorative (cleionaje, praguri, baraje, etc.)
pentru combaterea eroziunii de adâncime.

77
 Acolo unde panta nu depăşeşte 15%, însămânţarea păşunii se poa-
te face după ce pregătirea patului germinativ s-a executat pe întreaga su-
prafaţă a terenului, pe direcţia curbelor de nivel. Pe terenuri cu pante pes-
te 15% se poate aplica însămânţarea prin desţelenire în benzi în scopul
diminuării eroziunii de suprafaţă. Lăţimea benzilor depinde de panta te-
renului şi poate fi cuprinsă între 20 şi 80m. Pe suprafeţele dintre benzi,
rămase înţelenite, se poate reveni, după trecerea a 1-2 ani, cu acelaşi gen
de lucrări şi anume, pregătirea patului germinativ prin discuiri repetate,
însămânţări şi în final tăvălugiri pentru a asigura seminţelor un contact
bun cu solul.
În tabelul 30 sunt recomandate (după I. Resmeriţă) cantităţile de
seminţe necesare pentru semănarea unui hectar de ierburi perene ce cu-
prind graminee şi leguminoase.
Tabelul 30
Specii de ierburi perene cultivate pe păşuni şi fâneţe
Cantitatea Cantitatea
Specia de seminţe Specia de seminţe
kg/ha kg/ha
Phleum pratense 10-15 Agrostis alba 10-15
Festuca pratensis 25-35 Festuca rubra 20-25
Arrhenatherium elatius 25-30 Medicago sativa 18-25
Dactylis glomerata 18-20 Medicago falcata 15-18
Agropyrum cristatum 15-20 Medicago media 15-20
Poa pratensis 14-15 Trifolium pratense 20-25
Lolium perene 25-30 Trifolium repens 8-10
Lolium cristatum 25-30 Trifolium hybridum 7-10
Bromus inermis 30-40 Lotus corniculatus 15-20
Bromus erectus 30-40 Onobrichis viciaefolia 80-100
Alopecurus pratensis 15-20 Melilotus albus 15-25

Pentru amestecuri de ierburi, este indicat să se folosească 60%

graminee şi 40% leguminoase.
Altă metodă de ameliorare a păşunilor prin refacerea covorului
ierbos este supraînsămânţarea. Aceasta reprezintă administrarea unei can-
tităţi de sămânţă de ierburi perene la suprafaţa solului în vederea îmbună-
tăţirii compoziţiei floristice şi îndesirii vegetaţiei păşunii.
Supraînsămânţarea este indicată pentru terenurile cu pante foarte
mari sau cu soluri subţiri şi erodate, unde nu se poate face desţelenirea.
Păşunile reînsămânţate şi supraînsămânţate trebuie trecute timp

78
de 2-3 ani la odihnă şi folosite ca fâneţe, pentru refacere.
Pentru adăpatul animalelor, apa se poate asigura din diferite surse
precum: izvoare de coastă, fântâni, cursuri permanente de apă, etc., având
grijă să se încadreze în normele de potabilitate. Numărul şi dimensiunile
acestor amenajări se proiectează în funcţie de suprafaţa păşunii, numărul
şi categoriile de animale existente. Jgheaburile pentru adăpare se pot exe-
cuta, în funcţie de posibilităţile locale, din lemn sau din beton.
Stabilirea calendarului de păşunat are ca scop asigurarea dezvol-
tării ierburilor astfel încât productivitatea păşunii să nu scadă semnifica-
tiv în timp. În acest sens, se va urmări ca:
- începerea păşunatului să se facă atunci când iarba este sufici-
ent de bine dezvoltată, adică are o înălţime de 10-15 cm;
- păşunatul să înceapă în fiecare an cu o altă parcelă;
- anual, să se prevadă ca o parcelă sau două să fie lăsate pentru
refacere, când va fi tratată ca o fâneaţă, iarba cosindu-se după
maturarea seminţelor.
- pentru menţinerea integrităţii păşunii să se interzică păşunatu-
lui atunci când terenul este foarte umezit în urma căderii de
precipitaţii abundente.

Organizarea plantaţiilor de vii

Organizarea terenurilor destinate plantaţiilor viticole urmăreşte
realizarea următoarelor obiective principale:
- asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a proceselor de pro-
ducţie în plantaţiile viticole;
- conservarea solului şi a apei pe terenurile ocupate de viţa de vie;
Într-o plantaţie viticolă, organizarea terenului cuprinde:
- stabilirea şi dimensionarea unităţilor teritoriale de lucru;
- stabilirea sistemului de plantare a viei şi de susţinere a butucilor;
- proiectarea reţelei drumurilor de exploatare;
- proiectarea, executarea şi întreţinerea lucrărilor antierozionale.
În faza premergătoare aplicării lucrărilor de organizare a plantaţi-
ei viticole se procedează, în funcţie de condiţiile locale specifice, la:
- modelarea terenului cu relief neregulat, care prezintă diverse
forme ale eroziunii în adâncime de dimensiuni mici (rigole, ogaşe, alune-
cări superficiale).
- delimitarea suprafeţelor de teren degradate excesiv prin eroziune
care nu mai pot fi folosite ca teren agricol şi sunt destinate împăduririi;
- stabilirea drumurilor necorespunzătoare ce urmează a fi desfiin-
ţate.

79
 Unităţile teritoriale de lucru din plantaţiile viticole sunt: parcela,
tarlaua, trupul şi masivul viticol.
Parcela este unitatea teritorială cea mai mică privind executarea
lucrărilor de întreţinere şi exploatare a plantaţiei precum şi a lucrărilor de
conservare a solului. Forma parcelei se recomandă a fi cât mai regulată
(dreptunghi, trapez, rom sau triunghi şi este impusă de relief şi limitele
obligate. Orientarea parcelelor se face după direcţia curbelor de nivel, cu
latura după care se plantează rândurile de vie având lungimea de 80-120
m în scopul optimizării susţinerii vie pe sârmele şpalierilor. Dimensiunea
parcelei după linia de cea mai mare poate fi cuprinsă între 100 şi 400 m şi
variază în funcţie de înclinarea versantului. Parcelele sunt delimitate de
poteci pentru accesul personalului muncitor şi au lăţimea de cca. 2 m. Pe
terenurile în pantă, dispunerea potecilor se face astfel încât ele să nu vină
una în prelungirea celeilalte pentru a nu favoriza concentrarea scurgerii
lichide la suprafaţa terenului în timpul ploilor torenţiale.
Suprafaţa parcelelor, în funcţie de panta terenului, poate fi de 5 ha
pentru pante mai mici de 5%, 3-5 ha la pante de 5-10%, 1-3 ha pentru
pante de 10-20% şi 0,8-1,0 ha acolo unde înclinarea terenului depăşeşte
valoarea de 20%.
Tarlaua cuprinde 4-8 parcele (sau chiar mai multe) în funcţie de
configuraţia terenului. Limitele de arie ale tarlalei sunt determinate de
limitele de variaţie ale dimensiunilor parcelei şi se situează între valorile
30-50 ha;
Trupul viticol este unitatea teritorială mărginită de alte categorii
de folosinţă şi limite obligate care cuprinde mai multe tarlale şi alte ele-
mente ale organizării teritoriale (drumuri, poteci, zone de întoarcere, etc.)
şi poate avea suprafaţa de 300 – 500 ha.
Masivul viticol se referă la întreaga suprafaţă de vie a unei locali-
tăţi sau zone, depăşeşte, de regulă valoarea de 1000 ha şi include mai
multe trupuri viticole separate de alte folosinţe, căi de comunicaţie, râuri,
etc.
Amplasarea unităţilor teritoriale de lucru este subordonată confi-
guraţiei terenului (limitele obligate, panta, lungimea şi expoziţia versan-
tului) şi calităţii solului.
Paralel cu organizarea interioară a terenului se stabilesc şi se di-
mensionează toate lucrările de combaterea a eroziunii de suprafaţă şi
adâncime precum şi de evacuare dirijată a apei în exces.
Stingerea ogaşelor şi ravenelor active se va face fie prin modela-
rea terenului acolo unde dimensiunile acestor formaţiuni nu sunt prea
mari, fie prin înierbare sau împădurire. De asemenea, pe fundul lor se vor

80
executa lucrări hidroameliorative simple (cleionaje, praguri, etc.).
În funcţie de condiţiile locale se vor proiecta terase cu platforme
orizontale sau înclinate, benzi înierbate, debuşee consolidate mecanic sau
prin înierbare, reţele de drenaj, etc.
Tot prin organizarea teritoriului se mai stabileşte amplasarea con-
strucţiilor, a instalaţiilor de alimentare cu apă şi a celor pentru pregătirea
soluţiei de stropit via, etc.
Reţeaua de circulaţie tehnologică se proiectează odată cu unităţile
teritoriale de lucru şi va cuprinde drumuri principale, drumuri secundare
şi zone de întoarcere. Reţeaua trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- să vină în completarea reţelei de drumuri existente în bazinul
hidrografic;
- să asigure în mod optim legătura dintre unităţile teritoriale cu
centrul de producţie, depozitele, centrele de vinificaţie, etc.
- să permită executarea mecanizată a lucrărilor în vie;
- să nu stânjenească amplasarea lucrărilor antierozionale;
- să scoată din producţie o suprafaţă cât mai mică de teren.

Organizarea plantaţiilor de pomi

Aplicarea organizării plantaţiilor de pomi conduce la:
- crearea unor condiţii favorabile pentru executarea mecanizată a
lucrărilor de întreţinere a plantaţiei pomicole;
- creşterea productivităţii muncii la recoltarea şi transportul fruc-
telor;
- asigurarea unor condiţii optime de vegetaţie a pomilor concomi-
tent cu diminuarea proceselor de scurgere şi eroziune a solului.
Ca şi în cazul plantaţiilor de vie, organizarea plantaţiilor de pomi
se referă la:
- stabilirea şi dimensionarea unităţilor teritoriale de lucru;
- stabilirea sistemului de plantare a pomilor;
- proiectarea reţelei drumurilor de exploatare;
- proiectarea, executarea şi întreţinerea lucrărilor antierozionale.
Alegerea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole pe terenurile
în pantă se va ţine cont de faptul că majoritatea speciilor pomicole sunt
mult mai pretenţioase faţă de condiţiile de sol, comparativ cu viţa de vie.
Din acest motiv, pomii trebuie amplasaţi pe solurile cu fertilitate mai ri-
dicată şi mai bine aprovizionate cu apă.
Alegerea terenurilor pentru livezi se face cu respectarea următoa-
relor criterii:
- pentru speciile de pomi pretenţioase, cu port pitic, limita su-

81
perioară de pantă este de 20%
- pentru speciile nepretenţioase, cu port înalt, cum sunt vişinul, ci-
reşul şi prunul, limita superioară de pantă este 25%.
- terenul trebuie sa aibă un drenaj bun si să nu prezinte pericol de
alunecare.
La amplasarea şi dimensionarea unităţilor teritoriale de lucru se
vor avea in vedere următoarele:
- o parcelă este limitată pe direcţia rândurilor, de drumuri de ex-
ploatare iar pe direcţia perpendiculară pe rânduri, de alei şi zone de în-
toarcere.
- dimensiunea parcelei pe direcţia rândurilor de pomi poate ajun-
ge la 200 m iar cea pe direcţia deal - vale, depinde de panta terenului şi
de modalitatea de transport a fructelor la recoltare (manual, în lădiţe sau
mecanizat, în containere).
- o tarla poate avea două sau mai multe parcele şi este limitată de
drumuri de exploatare sau de zone de întoarcere.
- tarlaua trebuie să cuprindă, pe cât posibil, terenuri cu aceeaşi ca-
tegorie de pantă, expoziţie şi sol;
Din punct de vedere antierozional, plantaţiile de pomi situate pe
pante mari pot fi amenajate prin terase continui sau prin terase individua-
le (în jurul pomilor). Acestea din urmă sunt indicate pentru versanţi cu
relief frământat şi pante mai mari de 20%. Platformele create în jurul
pomilor pot avea formă circulară sau de potcoavă.
Trasarea drumurilor în plantaţiile de pomi se face după aceleaşi
principii ca şi în plantaţiile de viticole iar zonele de întoarcere se proiec-
tează acolo unde tarlaua este delimitată de ogaşe, ravene sau alte limite
obligate.
Sistemul de lucrare a solului se aplică în mod diferenţiat, în fun-
cţie de condiţiile naturale din zonă. Se disting trei sisteme principale de
lucrare a solului în livezi şi anume: culturi intercalate, ogor negru şi teren
înţelenit. Din combinarea acestor sisteme rezultă mai multe variante care
se adoptă în funcţie de tipul de livadă (intensivă sau clasică), de cerinţele
impuse de creşterea şi rodirea pomilor, de caracteristicile reliefului şi de
lucrările de combatere a eroziunii solului.
În livezile situate pe pante mai mari de 10% se adoptă sistemul de
benzi înierbate provizoriu, în alternanţă cu ogor negru. După 1-3 ani ben-
zile se ară iar intervalele ce au fost întreţinute ca ogor negru se însămân-
ţează cu ierburi perene.

82
 4.2.2. Lucrări antierozionale pe versanţi

Rolul principal al lucrărilor de amenajare este acela de a preveni

concentrarea scurgerii apelor de suprafaţă, iar atunci când acestea, totuşi,
se formează, să fie astfel dirijate încât să se evite declanşarea eroziunii în
adâncime.
După Gh. Mihaiu, lucrările de amenajare se diferenţiază în funcţie
de condiţiile specifice de relief, sol, folosinţa terenului, condiţii climatice,
etc. şi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- să constituie un sistem unitar împreună cu celelalte măsuri şi lu-
crări de protecţie a solului împotriva eroziunii şi să conducă la
îmbunătăţirea regimului hidrologic al versanţilor;
- să contribuie la folosirea raţională şi la extinderea mecanizării
pe terenurile cu pante mari şi neuniforme;
- să valorifice mai bine din punct de vedere agricol, terenurile cu
pante mari;
- să asigure condiţii superioare de deplasare a mijloacelor de
transport pe versanţi;
- să nu favorizeze declanşarea proceselor de alunecare;
- să nu diminueze gradul de fertilitate a solului prin îndepărtarea
straturilor superioare;
- suprafaţa ocupată de lucrări să fie minimă.

4.2.2.1. Lucrări de modelare – nivelare a terenului

Terenurile agricole în pantă, degradate prin eroziunea produsă de
curenţii concentraţi (şiroiri, rigole, ogaşe, ravene), afectate de alunecări
de teren cu adâncimi mici (1-3m) sau care prezintă microrelief acciden-
tat, se supun lucrărilor de nivelare-modelare pentru a putea fi valorificate
superior din punct de vedere agricol.
GH. Mihaiu arată că principalele avantaje ale lucrărilor de nivela-
re – modelare sunt următoarele:
- Contribuie la uniformizarea pantei terenului, evitându-se con-
centrarea scurgerilor de suprafaţă care favorizează spălarea so-
lului.
- Asigură o mai bună funcţionare a lucrărilor de interceptare a
scurgerilor de suprafaţă (canale, debuşee, etc.) prin uniformiza-
rea pantei longitudinale a terenului.
- Uşurează executarea mecanizată a lucrărilor agricole pe direcţia
curbelor de nivel.

83
 - Asigură executarea lucrărilor de pregătire a terenului la o adân-
cime uniformă şi realizarea unor condiţii superioare pentru lu-
crările de întreţinere şi recoltare a culturilor.
- Se redau agriculturii suprafeţe de teren ce nu pot fi exploatate
agricol datorită neuniformităţii accentuate a reliefului.
Prin lucrările de modelare - nivelare se urmăreşte atenuarea as-
pectului de microrelief frământat, cum este cazul terenurilor afectate de
alunecări superficiale, al terenurilor supuse eroziunii de adâncime, al ce-
lor cu vaduri şi haturi apărute la limita dintre proprietăţile ţărăneşti, ca
urmare a efectuării lucrărilor agricole de bază pe direcţia deal - vale,
etc.(foto 5).
În timpul execu-
tării acestor lucrări se
va acorda cea mai mare
atenţie păstrării stratului
de sol fertil de la su-
prafaţa parcelelor, dacă
solurile au un conţinut
de humus mai mare de
1%. În acest caz, se va
executa mai întâi deco-
pertarea solului fertil,
strângerea şi depozita-
Foto 13 Lucrări de modelare – nivelare pe tere-
rea acestuia, apoi se vor nurile arabile în pantă, erodate
executa lucrările pro-
priu-zise de modelare - nivelare, urmate de recopertarea cu sol fertil, aşe-
zat în strat uniform.
Se întâmplă frecvent ca suprafeţele supuse lucrării de modelare să
se găsească într-un stadiu atât de avansat de degradare erozională, încât
operaţiunile de decopertare - recopertare a solului fertil să nu mai aibă
justificare economică. În asemenea situaţii, modelarea va fi urmată de lu-
crări de fertilizare artificială a solului.
Terenurile degradate prin alunecări, asociate cu exces de umidita-
te, se supun modelării numai după executarea lucrărilor de drenaj şi sta-
bilizarea masivului alunecător.
Modelarea se execută mecanizat, în planuri înclinate, continui,
orientate spre reţeaua de evacuare a scurgerilor de suprafaţă.
Este bine ca lucrările de modelare a terenurilor arabile să fie exe-
cutate toamna, înainte de începerea lucrărilor de pregătire a patului ger-
minativ şi primăvara, înainte de însămânţări. Cât priveşte lucrările de

84
umplere cu pământ şi de nivelare a ogaşelor şi ravenelor, acestea se pot
face tot timpul anului, cu excepţia perioadelor cu ploilor torenţiale.
După modelare, suprafeţele respective se încadrează în sisteme de
amenajare antierozională care le protejează împotriva degradării şi asigu-
ră valorificarea lor superioară (terenuri arabile, plantaţii de vii plantaţii de
pomi, păşuni şi fâneţe, etc.).
Modelarea – nivelarea nu se aplică:
- pe terenurile umede, nedrenate în prealabil;
- pe terenurile extrem de frământate cu pante mai mari de 25%.
- în zonele cu soluri grele sau cu roci scheletice (marne, şisturi,
gresii, etc.).

4.2.2.2. Amplasarea şi construcţia reţelei de drumuri de exploatare

agricolă
Reţelele de drumuri ce deservesc terenurile agricole în pantă pre-
zintă o importanţă deosebită în ansamblul măsurilor şi lucrărilor
antierozionale. De felul cum sunt amplasate şi exploatate drumurile de-
pinde în mare măsură şi eficienţa celorlalte măsuri antierozionale. În
multe cazuri, actualele ogaşe sau ravene de versant provin din vechi
drumuri amplasate necorespunzător. De asemenea, sunt afectate deseori
şi scoase din folosinţă, însemnate suprafeţe de teren, limitrofe drumuri-
lor. Repunerea în valoare a acestor terenuri ridică probleme importante şi
necesită investiţii substanţiale. De aceea, pentru a preîntâmpina astfel de
situaţii, la amplasarea şi construcţia reţelei de drumuri se vor respecta
următoarele condiţii:
- să se asigure accesul uşor al tuturor agregatelor şi maşinilor cu ca-
re se lucrează terenurile agricole;
- să nu se scoată din circuitul agricol suprafeţe prea mari, de regulă,
sub 0,8% din suprafaţa teritoriului deservit;
- să nu necesite cheltuieli prea mari pentru construire şi întreţinere;
- să aibă traseele pe terenuri stabile şi fără exces periodic de umidi-
tate (se vor evita zonele cu izvoare de coastă, alunecări de teren,
etc.).
- să nu fie favorizată concentrarea scurgerilor pe suprafaţa căii de
rulare pentru a evita apariţia formelor de eroziune în adâncime.
- prin canalele marginale, reţeaua drumurilor de exploatare agricolă
trebuie să contribuie la colectarea şi conducerea dirijată a scurge-
rilor de suprafaţă.
Proiectarea drumurilor de exploatare agricolă se face concomitent
cu stabilirea, dimensionarea şi amplasarea parcelelor, în cadrul amenajă-

85
rii complexe antierozionale. Conform legii 43/1975 lăţimea drumurilor
agricole este cuprinsă între 2,75 şi 5,5m.
Într-un bazin hidrografic, amplasarea reţelei de drumuri depinde
de caracteristicile reliefului şi este formată din:
- drumuri orientate pe direcţia curbelor de nivel (foto 6)
- drumuri de legătură (foto7), cu trasee oblice faţă de curbele de
nivel (în serpentină)
Drumurile teh-
nologice orientate după
direcţia generală a cur-
belor de nivel se pot
amplasa pe cumpăna
apelor (drumuri de
culme), pe versant
(drumuri de coastă) sau
la baza versantului
(drumuri de vale).
Pentru a disper-
sa scurgerile provenite Foto 14 Drum de exploatare agricolă orientat
de pe parcelele înveci- după direcţia curbelor de nivel
nate, platforma acestor
drumuri va avea o uşoa-
ră înclinare spre aval iar
taluzul din amonte se va
înierba. Este recoman-
dabil ca drumurile din
această categorie să fie
construite fără canale
marginale întrucât sunt
greu de întreţinut şi se
pot transforma rapid în
ogaşe. Acolo unde, to-
tuşi, este necesară colec-
tarea şi evacuarea unor
Foto 15 Drum de legătură cu traseu în serpentină scurgeri importante de
pe versanţii învecinaţi,
se vor prevedea canale marginale care vor fi consolidate cu dale de beton
şi vor fi întreţinute periodic. Aceste canale prezintă însă, dezavantajul că
sunt costisitoare şi împiedică accesul utilajelor agricole de pe parcelă pe
drum, pentru întoarcere, atunci când acestea ajung la capătul traseului de

86
lucru. Totodată, au nevoie, pe alocuri, de podeţe tubulare pentru a permi-
te accesul utilajelor la fiecare solă, fapt care măreşte valoarea investiţiei.
La construcţia drumurilor de legătură se va urmări ca panta longi-
tudinală a tronsoanelor să nu depăşească valoarea de 8%.
Pentru a preveni degradarea accelerată a drumurilor de exploatare
agricolă se recomandă
ca în perioadele ume-
de, după ploi mai im-
portante sau după to-
pirea zăpezii, circula-
ţia să fie temporar în-
treruptă. De aseme-
nea, periodic (de 2-3
ori pe an), se impune
ca suprafaţa de rulare
să fie nivelată cu aju-
torul unor utilaje tera-
Foto 16 Întreţinerea drumurilor de exploatare
siere (foto 8). agricolă
4.2.2.3. Terasarea
Terasarea versanţilor (foto 9) prezintă numeroase avantaje, com-
parativ cu suprafeţele neamenajate, dintre care, cele mai semnificative
sunt:
- Se reduce panta terenului pe anumite fâşii, ceea ce creează
condiţii propice pentru executarea mecanizată a lucrărilor
agricole pe terenurile cu pante mari.
- Se pune la dispoziţia plantelor o cantitate mai mare de apă, ca
urmare a îmbunătăţirii condiţiilor de reţinere şi de infiltrare în
sol a apei din precipitaţii.
- Se extinde suprafaţa cultivată, prin punerea în valoare de tere-
nuri noi, insuficient valorificate din punct de vedere agricol.
Alegerea terenurilor ce urmează a fi terasate impune o mare răs-
pundere şi de aceea se va face numai pe bază de studii şi o bună cunoaş-
tere a condiţiilor concrete din teren. Se vor lua în considerare următoarele
elemente:

87
 - se propun pen-
tru terasare numai
versanţii relativ uni-
formi, cu lungimi mari,
fără schimbări accentu-
ate de pantă, care nu
necesită nivelări cu un
volum mare de terasa-
mente pe traseul viitoa-
relor platforme;
- se vor evita te-
renurile care prezintă
pericol de alunecare, Foto 17 Terase pe arabil în V.Crâng, Colinele
cele cu exces de umidi- Tutovei
tate sau cu zone depre-
sionare ce formează debuşee naturale;
- nu se vor propune la terasare terenurile cu soluri subţiri, formate
pe roci tari, indiferent de panta versantului.
- Nu se vor terasa versanţii cu lungime mică (sub 100m).
Terase banchetă Amenajarea terenurilor arabile cu terase ban-
chetă constă în executarea în faza iniţială a unor platforme în lungul cur-
belor de nivel, între care urmează să se formeze terasa care ajunge la
forma ei finală în timp, prin arături executate an de an pe contur, cu răs-
turnarea brazdelor spre
aval (foto 10).
Terasele banchetă
pe terenurile arabile se
proiectează cu precădere
pe versanţii cu pante cu-
prinse între 12 şi 18%.
Peste limita de 18%, fără
o sistemă de maşini adap-
tată terenurilor în pantă,
productivitatea executării
mecanizate a tuturor lu-
crărilor agricole după di- Foto 18 Terase bancheta în V.Crâng, Colinele
recţia curbelor de nivel, Tutovei
scade foarte mult iar tera-
sele nu mai sunt corespunzătoare din punct de vedere tehnic şi economic.
De asemenea, pe versanţii lungi, cu soluri predispuse la eroziune, pe care

88
se cultivă un procent mare de prăşitoare, terasarea devine necesară şi pe
pante mai mici (10-12%) deoarece sistemele de cultură în fâşii sau cu
benzi înierbate nu sunt suficiente pentru menţinerea eroziunii în limite
admisibile.
De regulă, lăţimea platformei terasei este de 4-6m iar distanţa din-
tre două platforme succesive variază în funcţie de natura şi panta terenu-
lui. Lăţimea totală, adică platforma plus porţiunea neterasată trebuie să
fie multiplul lăţimii de lucru a maşinilor (semănătoarea pentru păioase şi
combina de recoltat păioase).
Înierbarea se face numai pe taluzul aval care din construcţie poate
avea 0,4-0,7m însă, cu timpul, înălţimea acestuia creşte şi de aceea se va
lua în considerare o lăţime a benzii taluzului de 1,60-1,80m.
Terasele banchetă se execută cu ajutorul buldozerului şi se începe
din amonte spre aval în următoarele etape:
- decopertarea stratului fertil şi depozitarea acestuia la distanţe
de 50-60m în partea amonte a terasei;
- treceri succesive cu buldozerul pe direcţia longitudinală a te-
rasei prin mişcarea terasamentelor din amonte spre aval şi ur-
mărirea respectării paralelismului între terase.
- readucerea stratului fertil şi împrăştierea acestuia în lungul
platformei.
- finisarea manuală şi însămânţarea taluzului aval care va de-
veni taluzul viitoarei agroterase.
Terase clasice.
Terasele clasice se fo-
losesc, de regulă pen-
tru plantaţiile viticole
(foto 11) sau plantaţii-
le pomicole. Amenaja-
rea versanţilor cu ast-
fel de lucrări se face
numai pe bază de pro-
iecte fundamentate
prin studii pedologice,
hidrogeologice, topo-
grafice, etc. Prin pro- Foto 19 Terase clasice în vie (V.Vasilache, Coli-
iectarea acestui tip de nele Tutovei)
terase trebuie să se

89
stabilească următoarele elemente: lăţimea şi înclinarea transversală a
platformei, înălţimea şi înclinarea taluzului precum şi eventuala înclinare
a axului teraselor faţă de curbele de nivel.
Lăţimea platformei trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre
rândurile de vie la plantaţiile viticole sau depinde de distanţa dintre pomi
în cazul plantaţilor pomicole. Înclinarea platformei se stabileşte în funcţie
de condiţiile pedoclimatice şi de cerinţele de mecanizare. Cel mai des se
folosesc platforme cu înclinarea de 5-10% şi taluzuri cu înălţimea mai
mică de 1,60m şi înclinarea de 1/1-1/1,25.
Terasele pentru plantaţii viticole au, în funcţie de uniformitatea
versantului, lungimea de 300-400m. La capetele teraselor se rezervă o
zona de întoarcere a utilajelor cu o lăţime de 5-6m.
Terasele individuale (în jurul pomilor) se realizează în plantaţiile
cu port înalt, pe versanţii unde relieful frământat nu permite construcţie
teraselor cu platformă continuă, sau lucrarea solului cu plugul. Aceste te-
renuri au de cele mai multe ori panta mai mare de 20%.

4.2.2.4. Eliminarea excesului de umiditate din solurile situate pe pante

Excesul de umiditate permanent pe versanţi se datorează prezen-
ţei unor straturi superficiale, relativ întinse, ce prezintă un drenaj deficitar
şi care sunt alimentate din precipitaţiile abundente sau din topirea zăpezi-
lor. De asemenea, pe terenurile în pantă se pot întâlni zone în care apa
apare la suprafaţă, zone ce au aspectul unor insule care, deşi au suprafeţe
relativ reduse, constituie obstacole nedorite ce se interpun în calea maşi-
nilor, împiedicând executarea lucrărilor mecanizate.
Solurile cu apă în exces au o aeraţie insuficientă care încetineşte
activitatea vitală a rădăcinilor şi microorganismelor, reduce procesele de
oxidare şi mineralizare a materiilor organice şi favorizează procesele de
turbificare şi gleizare. Aceste soluri sunt mai reci, se lucrează greu iar
după uscare devin bolovănoase. Pe de altă parte, zonele cu exces de umi-
ditate pe versanţi favorizează producerea alunecărilor de teren prin ume-
zirea suprafeţelor de contact dintre stratele argiloase şi volumele de pă-
mânt de deasupra.
Variabilitatea mare a condiţiilor pedologice, hidrogeologice şi de
microrelief complică foarte mult soluţionarea problemei excesului de
umiditate şi necesită efectuare unor studii într-o gamă largă, pornind de
la observaţiile simple de teren până la cele mai aprofundate, de genul fo-
rajelor. Astfel, în categoria studiilor expeditive de teren, M.Moţoc dife-
renţiază următoarele tipuri de soluri după aprecierea intensităţii de ume-

90
zire a solului şi după întârzierea produsă la executarea lucrărilor agricole,
în mod deosebit primăvara:
- soluri scurse care permit executarea lucrărilor agricole în mai
puţin de 8 zile după o perioadă ploioasă.
- soluri slab umezite pe care se poate interveni cu maşinile după
7-14 zile;
- soluri umezite ce pot fi lucrate după 14-21 zile;
- soluri foarte umede pe care lucrările nu pot fi executate mai
devreme de 21 de zile de la ultima ploaie mai importantă.
Pentru eliminarea apei în exces de pe terenurile agricole situate pe
versanţi, se pot folosi trei tipuri de lucrări, în funcţie de adâncimea stratu-
lui umezit şi de însuşirile fizice ale solului:
- canalele deschise, atunci când apa se situează la adâncimi
mici sau provine din topirea zăpezii
- drenajul închis, cu tuburi, dacă adâncimea apei freatice este
mai mică de 60-80 cm iar conductivitatea hidraulică a solului
este mai mare de 0,20-0,25m/zi;
- drenajul închis, asociat cu tehnici speciale cum este drenajul
cârtiţă pentru solurile argiloase sau scarificarea pentru solurile
mai puţin adânci şi cu textură mai uşoară.
Dacă solul conţine mai puţin de 15% argilă şi mai mult de 50%
nisip fin, este obligatorie introducerea materialelor filtrante (pietriş sor-
tat) pe fundul drenurilor de intercepţie a stratului freatic.
Efectul pietrişului durează o perioadă de timp, cu atât mai înde-
lungată cu cât se evită prin diverse procedee procesul de colmatare.
Acesta este mult încetinit dacă prismul drenant se situează sub stratul
arat, la cca. 50 cm de la suprafaţa solului. Prevenirea colmatării filtrului
mai poate depinde şi de măsurile şi lucrările ce contribuie la îmbunătăţi-
rea structurii solului. În acest sens, se pot introduce amendamente în solul
cu care se astupă tranşeea de drenaj şi anume ghips pentru solurile salini-
zate sau carbonat de calciu pentru solurile acide.
În situaţia când pe versant se identifică izvoare de coastă, princi-
palul mijloc de înlăturare a excesului de apă este drenajul de intercepţie a
pânzei freatice. În acest sens trebuie determinate următoarele:
- limitele zonelor afectate de exces de umiditate;
- stratificaţia terenului cu specificarea poziţiei stratului cu per-
meabilitate redusă, a grosimii şi adâncimii stratului acvifer, în
câteva puncte caracteristice de pe versant.
- poziţia izvoarelor de coastă faţă de canalul de deversare sau
emisar;

91
 - caracteristicile texturale ale solului atât din zona afectată cât şi
din vecinătate.
Din practica executării lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, cele
mai bune rezultate au fost obţinute cu reţeaua de drenaj în formă de spic,
formată din linii succesive de drenuri absorbante ce deversează într-un
dren colector. Drenurile absorbante sunt poziţionate oblic faţă de direcţia
curbelor de nivel în timp ce drenul colector este poziţionat pe linia de cea
mai mare pantă.
Prima linie de drenuri se amplasează în amonte de zona umezită
iar adâncimea stratului drenant se stabileşte pe baza unor foraje de identi-
ficare a stratificaţiei terenului.

4.2.2.5. Lucrări de interceptare şi evacuare a scurgerilor de pe

versanţi
Suprafeţele amenajate antierozional trebuie să aibă posibilitatea
de a evacua scurgerile în exces înainte ca acestea, prin concentrare, să
declanşeze eroziunea în adâncime.
În zonele cu precipitaţii mai puţine, unde există condiţii favorabi-
le de instalare a secetei, lucrările de interceptare şi reţinere a scurgerilor
de suprafaţă trebuie combinate cu lucrări de evacuare dirijată a apelor.
Prin urmare, canalele de pe versanţi îndeplinesc două funcţii principale:
- interceptează apa care se scurge la suprafaţă şi favorizează in-
filtraţia acesteia în sol, diminuând efectul de secetă;
- colectează şi evacuează scurgerile de la suprafaţa solului, pro-
duse de ploile torenţiale puternice, micşorând pericolul de
eroziune în adâncime.
Valurile de pământ sunt cele mai indicate lucrări de interceptare a
scurgerilor de pe terenurile în pantă utilizate ca arabil, păşuni sau fâneţe,
întrucât pot fi executate cu maşini agricole sau terasiere, iar terenul ocu-
pat este folosit în continuare în cultură.
Pe terenurile arabile, utilizarea valurilor de pământ se limitează la
versanţii cu pericol mare de eroziune ori pe terenurile situate în amonte
de formaţiuni ale eroziunii în adâncime, pentru asigurarea unui control
eficient al scurgerilor, până la stingerea acestora.
După mărimea secţiunii se pot diferenţia valuri cu bază largă şi
valuri cu bază îngustă. Primele se recomandă pe pantele mai reduse şi
uniforme, având o lăţime totală de 8-9m şi o adâncime a şanţului de 30-
50cm. Valurile cu baza îngustă se pot folosi în special pe păşuni şi se di-
mensionează cu lăţimea totală de 4-7m şi adâncimea şanţului de 40-
60cm.

92
 Din punct de vedere al înclinării longitudinale, valurile de pământ
pot fi:
- orizontale (de nivel), destinate reţinerii în cantitate cât mai
mare a apei din precipitaţii, se recomandă pentru regiunile de
stepă şi silvostepă, pe solurile cu permeabilitate şi capacitate
mare pentru apă.
- Înclinate, recomandate zonelor mai bogate în precipitaţii. Pan-
ta acestor canale de 0,3-0,5% permite o infiltrare mare a apei
în sol simultan cu asigurarea unei viteze a apei în canal sufici-
ent de redusă care să nu declanşeze eroziunea în adâncime.
În alegerea tipului de canal cel mai potrivit, factorul sol prezintă
cea mai mare importanţă. Se propune executarea valurilor de pământ pe
solurile cu textură mijlocie şi mai puţin pe solurile nisipoase care prezintă
pericol de distrugere rapidă a lucrărilor în timpul ploilor cu grad de
torenţialitate crescut.
Proiectarea lucrărilor de învălurire trebuie să stabilească următoa-
rele elemente de construcţie: secţiunea, înclinarea, lungimea valurilor,
distanţa dintre valuri şi numărul acestora. Dimensionarea construcţiilor
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie reţinut întregul volum de apă scurs dintre valuri;
- distanţa dintre valuri trebuie astfel aleasă încât apa care se
scurge să nu declanşeze procese de eroziune semnificative
- lungimea valurilor să fie cuprinsă între 300 şi 600m.
În zonele cu pericol mare de eroziune se poate combina sistemul
de cultură în fâşii cu învălurirea, avându-se în vedere următoarele:
- cel puţin o margine a fiecărei fâşii să cadă între două valuri
apropiate în aşa fel ca o zonă a fiecărui val să fie protejată de
o fâşie cultivată cu plante bune protectoare pentru sol.
- Să se proiecteze valuri, pe cât posibil, paralele între ele pentru
evitarea clinurilor şi a rândurilor scurte.
Perioada de construcţie a valurilor trebuie stabilită în funcţie de
folosinţa terenului, felul culturilor şi perioada ploilor torenţiale. Astfel,
pe terenurile arabile, este bine ca lucrările să se execute după recoltarea
păioaselor până toamna târziu. Pentru păşuni, este indicată perioada de
vară iar după execuţia valurilor terenul trebuie imediat înierbat pentru a
preveni fenomenul de eroziune. De asemenea, este bine ca în primii doi
ani de la execuţie, suprafeţele învălurite să fie folosit ca fâneaţă.

93
 Debuşee
Debuşeele sunt canale de evacuare a apelor în surplus provenite
de pe terenurile în pantă, în timpul ploilor torenţiale de lungă durată,
când solul nu poate să reţină întreaga cantitate de apă chiar dacă sunt
executate lucrări de interceptare.
La proiectarea lor se vor respecta condiţiile urătoare:
- Să fie amplasate în funcţie de elementele organizării
antierozionale
- Să fie astfel dimensionate încât să asigure evacuarea întregii
cantităţi de apă colectate de pe suprafaţa pe care o deservesc;
De asemenea, să permită traversarea cu ajutorul utilajelor
agricole
- Să urmărească, pe cât posibil, microdepresiunile terenului
pentru a reduce la minimum lucrările de terasamente şi a se
evita distrugerea înţelenirii existente. Dacă astfel de depresi-
uni lipsesc, debuşeele se vor executa în săpătură;
- Să aibă trasee cât mai rectilinii şi să se scoată din cultură o
suprafaţă minimă;
Debuşeele se pot consolida pe cale biologică prin însămânţare cu
ierburi (foto 12), prin
căptuşire cu brazde de
iarbă sau plantate cu spe-
cii silvice. Acest tip de
consolidare poate fi apli-
cat pe pante mici, sub
12% sau acolo unde peri-
colul de eroziune nu este
prea ridicat. Dacă panta
terenului este mare, cana-
lul se poate căptuşi cu
materiale rezistente la
eroziune (piatră sau be- Foto 20 Debuşeu înierbat în V.Ghelţagului,
ton). Colinele Tutovei
Dimensiunile
debuşeelor se stabilesc în funcţie de suprafaţa de colectarea a scurgerilor
şi panta terenului în lungul profilului longitudinal al canalului de evacua-
re.
Debuşeele cu deschidere mare au avantajul că se pot profila cu
ajutorul maşinilor terasiere (buldozer, screper) sau cu plugul şi că pot fi
traversate uşor de utilajele agricole. În acest scop, înclinarea taluzurilor

94
trebuie să fie cuprinsă între 1/3 şi 1/6 iar lăţimea fundului să fie de cel
puţin 1m.
O atenţie deosebită trebuie acordată tronsonului final al debuşeu-
lui, care traversează zona de luncă până la emisar şi care, de regulă, pre-
zintă o pantă mult mai mică în comparaţie cu celelalte tronsoane. Aceasta
conduce la scăderea vitezei curentului de apă în canal şi la depunerea de
material solid purtat în suspensie sau târât de viituri ce poate avea urmă-
toarele efecte negative:
- distrugerea consolidării canalului prin colmatare;
- inundarea suprafeţelor limitrofe datorită micşorării secţiunii
de scurgere;
Cele mai indicate plante pentru consolidarea debuşeelor sunt
gramineele perene care nu vor fi semănate fără o prealabilă fertilizare a
terenului cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice. De asemenea, se re-
comandă folosirea unei cantităţi duble de sămânţă faţă de semănatul
obişnuit.
Alt tip de consolidare este acela cu brazde de iarbă care se aplică
acolo unde sunt condiţii mai vitrege de instalare într-un timp destul de
scurt a vegetaţiei ierboase. Brăzduirea se poate face pe toată suprafaţa
sau numai pe fundul canalului caz în care taluzele se însămânţează. Lu-
crarea se execută toamna sau primăvara pe vreme umedă, iar înainte de
aplicarea brazdelor este bine să se împrăştie gunoi de grajd. Este impor-
tant ca, după aşezare, să se completeze cu sol rosturile dintre brazde, iar
terenul să fie bine compactat.
Căderile şi pantele forţate au rolul de a reduce panta de scurgere a
canalelor înclinate sau a debuşeelor şi respectiv de preluare şi descărcare
a apelor în emisari naturali. Din practica executării căderilor se desprinde
concluzia că cele cu înălţimi mici (0,3-0,6m) asigură o stabilitate mai bu-
nă debuşeului sau canalului.
Întreţinerea periodică a canalelor este o operaţiune extrem de im-
portantă care asigură longevitatea şi funcţionarea la parametrii proiectaţi
a construcţiilor. Lucrările de întreţinere se diferenţiază în funcţie de tipul
consolidării şi perioadele optime în care trebuie făcute aceste lucrări. Ast-
fel se vor avea în vedere următoarele:
După fiecare ploaie mai importantă, canalul va fi inspectat pe
toată lungimea sa iar eventualele deteriorări vor fi remediate.
Operaţia de cosire a canalelor înierbate trebuie executată de
mai multe ori în perioada de vegetaţie pentru a menţine secţiunea de
scurgere proiectată. Perioada de cosire se alege în mod diferenţiat, pe ba-

95
za de observaţii cu caracter local. Pe timpul iernii vegetaţia nu va avea o
talie înaltă pentru a nu reţine o cantitate prea mare de zăpadă.
Canalele nu vor fi păşunate în primi doi ani de la instalarea
vegetaţiei şi în perioadele umede sau secetoase.
Periodic se vor aplica fertilizări pentru a asigura o dezvoltare
viguroasă a plantelor.
Permanent se va asigura controlul buruienilor pentru ca aces-
tea să nu se răspândească pe parcelele învecinate.

4.2.3. Amenajări silvice

Printre multiplele influenţe pozitive pe care le exercită pădurea
asupra mediului înconjurător se remarcă şi cea de apărare împotriva ero-
ziunii hidrice. Specialiştii apreciază unanim că, dintre toate asociaţiile
vegetale, pădurea asigură cel mai înalt grad de protecţie antierozională a
solului. Aceasta se datorează ansamblului de condiţii care se realizează în
complexul pădure – litieră – sol care face ca apa din precipitaţii sau din
topirea zăpezii să fie reţinută aproape integral. Cercetările efectuate de
specialiştii din domeniul silvic evidenţiază faptul că în coronamentul ar-
borilor se poate reţine o mare parte din apa provenită din precipitaţii şi
anume 5-12 l/m2. De asemenea, litiera reţine 5-10 l/m2 iar solurile de pă-
dure, cu deosebire solurile uşoare şi afânate, asigură o infiltrare a apei de
3-5 l/m2 pe minut. La toate acestea, se adaugă consumul mare de apă al
vegetaţiei forestiere datorită evapotranspiraţiei intense. În cazul pădurilor
de molid, pin, fag sau stejar, aceasta depăşeşte 450 mm/an iar în cazul
pădurilor de salcie sau anin, atinge 1200-1500 mm/an (C.Traci 1985)
Într-o sinteză efectuată de acelaşi autor menţionat mai sus, se
concluzionează că, faţă de terenul menţinut fără vegetaţie, cuantumul
eroziunii de suprafaţă, exprimat în t/ha/an este de 85% la prăşitoare, 5-
35%la cereale de toamnă, 1-5% la ierburi perene şi 0,01% la pădure. Se
poate, deci, aprecia importanţa covârşitoare a vegetaţiei forestiere în di-
namica proceselor de eroziune în comparaţie cu alte folosinţe, chiar şi în
cazul ierburilor.
În ansamblul unui bazin hidrografic, proporţia ocupată de pădure
are o deosebită importanţă asupra eroziunii, respectiv asupra debitului so-
lid din perioada ploilor torenţiale. Desigur că, pe suprafeţe mari, mulţi
alţi factori contribuie la mărimea debitelor lichide şi solide printre care:
starea suprafeţelor ocupate cu alte folosinţe (arabil, păşune, etc.), gradul
de afectare a acestora de procese de eroziune, repartiţia suprafeţelor de
pădure pe grupe de pante, etc.

96
 În România, măsurătorile efectuate asupra transportului de aluvi-
uni în suspensie pe râurile interioare, deşi nu exprimă întreaga cantitate
de sol erodat, conduce la constatarea îngrijorătoare că procentul de împă-
durire sub 20% pe terenurile în pantă, este cu totul insuficientă. De-a
lungul timpului, tăierea pădurilor de pe terenurile situate pe versanţi, mai
ales pe pante de peste 15-20% şi trecerea în folosinţă pentru păşune sau
arabil, în special pentru plante prăşitoare, a avut consecinţe deosebit de
grave. Într-un timp record, (10-50 de ani, uneori numai 5-10 ani), aproa-
pe întregul strat de sol fertil a fost spălat de scurgerile provenite din ploi-
le torenţiale.
Plantaţiile forestiere de protecţie, după forma suprafeţei împăduri-
te, se pot grupa în: perdele forestiere şi plantaţii în masiv.

4.2.3.1. Perdele forestiere de protecţie

Perdelele forestiere de protecţie sunt formaţiuni cu vegetaţie fo-
restieră, înfiinţate prin plantare, cu lungimi diferite şi lăţimi relativ mici,
amplasate la anumite distanţe unele faţă de altele sau faţă de obiectiv, cu
scopul de a-l proteja
împotriva unor factori
dăunători. În funcţie de
scopul pentru care se
înfiinţează, perdelele
forestiere se diferenţia
astfel:
- pentru protecţia
terenurilor agrico-
le contra factori-
lor climatici (foto
13) dăunători şi
pentru ameliora- Foto 21 Perdele forestiere cu rol de ameliorare a
rea condiţiilor condiţiilor climatice (R.Moldova)
climatice din pe-
rimetrul apărat.
- antierozionale, de protejare a solului supus fenomenelor de eroziu-
ne (foto 14)
- pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special îm-
potriva înzăpezirilor.
- pentru protecţia digurilor şi malurilor contra curenţilor, viiturilor,
gheţii şi altele;

97
 - pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi
sociale;
Perdelele fores-
tiere situate pe versanţi
au rolul de reţinere a
scurgerilor superficiale
lichide şi solide.
Distanţa minimă dintre
perdelele situate pe
arabil este de 300m iar
dintre cele situate pe
păşuni, de 200m, în
funcţie de gradul de
eroziune, frământarea Foto 22 Perdele forestiere de protecţie
terenului, etc. antierozională (V.Ţarinei, Colinele Tutovei)
Alegerea de
specii care intră în compoziţia perdelelor antierozionale se face de către
specialiştii în silvicultură, preferându-se speciile care vegetează bine în
condiţiile locale. Perdelele vor fi alcătuite pe rândurile marginale din ar-
buşti, de preferinţă, ghimpoşi, după care urmează rândurile de specii aju-
tătoare şi apoi cele de bază. Distanţele de plantare sunt, în general, de
1,50-2,50 m între rânduri şi 0,75-1,50 m pe rânduri.

4.2.3.2. Plantaţii forestiere în masiv, cu rol antierozional

Versanţii mai abrupţi, puternic afectaţi de eroziunea de suprafaţă
dar şi de eroziunea în adâncime (ogaşe, ravene de versant), precum şi su-
prafeţele cu alunecări
de teren profunde, se
pretează foarte bine la
plantarea în masiv, cu
specii forestiere potri-
vite condiţiilor speci-
fice locale (foto 15).
În funcţie de
condiţiile de relief,
grad de eroziune a so-
lului, umiditate, etc.,
Foto 23 Plantaţie pe o ravenă de versant
se pot adopta diferite
(Oţeleni, Jud. Bacău) metode de plantare în
scopul obţinerii celor

98
mai bune rezultate. În cele ce urmează, se prezintă câteva dintre procede-
ele de plantare (după C.Traci, 1985) specifice terenurilor degradate.
- Plantarea în despicătură. Se aplică îndeosebi pe terenurile ex-
cesiv erodate, pe taluzurile de ravenă (cu pante de 40-60% ) cu roci moi,
şi relativ afânate (loess, nisipuri, etc.) ajunse la suprafaţă. Aceste terenuri
fiind deosebit de fragile, nu pot fi deranjate prin săparea gropilor pentru
puieţi şi de aceea plantarea se face în despicătură. Procedeul este indicat
numai pentru speciile robuste la plantare cum sunt cătina albă, sălcioara
şi salcâmul, în regiunile secetoase, aninul şi aninul verde, în regiunile
mai umede.
- Plantarea în gropi cu pâlnii. Gropile au dimensiunile de
40/40/30 cm şi sunt prevăzute cu pâlnii cu adâncimea de 10-15 cm şi di-
ametrul de 50-60 cm. Acestea permit reţinerea unei cantităţi importante
de apă din precipitaţii. Sistemul a dat rezultate bune numai în cazul tere-
nurilor cu soluri relativ afânate, cu pantă sub 20%, cu eroziune slabă sau
moderată, rareori cu eroziune puternică.
- Plantarea în gropi mari. În anumite condiţii de teren degradat,
cum sunt depozitele de sedimente, se folosesc la plantare puieţi de talie
mare, caz în care sunt necesare gropi cu dimensiuni mai mari de la
50/50/60 cm până la 80/80/60cm.
- Plantarea în gropi adâncite cu plantatorul permite introducerea
rădăcinilor puieţilor în orizonturi mai profunde şi mai umede şi este indi-
cată pe terenurile cu eroziune avansată. Folosind acest procedeu, prinde-
rea şi supravieţuirea puieţilor creşte cu 5-10%
- Plantarea în cordon constă în plantarea deasă, la distanţa de 0,3-
0,5m pe rând, a puieţilor, drajonilor sau butaşilor, pe terase înguste, de
cca. 40 cm, distanţate între ele la 2-3m. Procedeul constă în săparea într-o
primă fază a unei microterase lată de 20-25 cm, în contrapantă, pe care se
aşează puieţii, după care se taluzează peretele amonte iar pământul rezul-
tat se aşează peste puieţi. Rezultă o terasă cu platforma înclinată spre
aval, lată de cca. 40 cm. Rezultate bune s-au obţinut pentru cătina albă,
salcâm, anin negru, anin verde şi sălcioară, pe versanţi cu soluri excesiv
erodate şi pe taluzuri de ravenă. Puieţii, drajonii sau butaşii, plantaţi des
pe terase, formează în scurt timp adevărate cordoane verzi, mai durabile
şi mai eficiente decât gărduleţele, care se degradează prin putrezire în
câţiva ani.
- Plantarea cu pământ fertil, de împrumut. În condiţii de teren
degradat, cum sunt terenurile cu eroziune avansată sau pe depozitele de
aluviuni grosiere, plantarea puieţilor cu rădăcini dezgolite, fără adaos de
pământ fin şi fertil, este în multe cazuri sortită eşecului, îndeosebi în re-

99
giunile secetoase. Adăugarea la plantare a unei cantităţi de pământ fertil
de 10-20kg, asigură reţinerea apei şi aprovizionarea rădăcinilor puieţilor
cu substanţe nutritive cel puţin în primii 2-3 ani.
- Plantarea puieţilor cu pământ la rădăcină, crescuţi în recipi-
ente. Recipientele utilizate pot fi de diferite tipuri în funcţie de materialul
utilizat: din lemn, hârtie sau carton presat, folii de material plastic, mate-
riale organice presate, etc. Puieţii crescuţi în recipiente se plantează fie
împreună cu recipientul, fie prin îndepărtarea acestuia, dacă materialul
din care este alcătuit are o durabilitate prea mare şi nu poate fi străpuns
de rădăcinile plantei. Plantarea propriu-zisă se face în gropi, pe teren pre-
gătit în terase sau în vetre. Acest tip de plantare a dat rezultate foarte bu-
ne, procentele de supravieţuire fiind de 80-100% şi creşteri cu peste 50%
mai mari în primii 5-10 ani faţă de plantaţiile obişnuite.

100
 4.3. Combaterea eroziunii de adâncime

După V.Băloiu (1975) formaţiunile eroziunii în adâncime sunt

formele de relief negative, cu aspect de şanţ, create de apa de scurgere pe
terenurile în pantă. În funcţie de formă şi dimensiuni, acestea se pot dife-
renţia în:
- şiroiri, cu adâncimea până la 20 cm;
- rigole, cu adâncimea cuprinsă între 20 şi 50 cm;
- ogaşe, adânci de 0,5-2 m;
- ravene, cu adâncimea de peste 2m.
Autorul menţionat, consideră că eroziunea prin şiroiri şi rigole
constituie o formă de tranziţie între eroziunea de suprafaţă şi cea de
adâncime.
Ogaşele sunt şanţuri cu secţiunea neregulată, de cele mai multe
ori sub formă de V, orientate aproximativ pe linia de scurgere. Se pot
forma pe versanţi sau pe fundul reţelei hidrografice vechi.
Ravena reprezintă forma cea mai dezvoltată a eroziunii de adân-
cime şi poate proveni dintr-un ogaş. Aşa cum s-a specificat anterior,
adâncimea ravenei depăşeşte 2 m şi poate ajunge la zeci de metri, lăţimea
atinge valori de 80-100m iar lungimea de la câteva zeci de metri la câţiva
kilometri.
După poziţia faţă de elementele reţelei hidrografice, ravenele se
împart în:
- ravene de versant, formate prin dezvoltarea ogaşelor sau pe tra-
seele unor vechi drumuri de exploatare amplasate pe direcţia deal-vale.
- ravene pe reţea (pe fundul unei văi mai mici sau mai mari).
La o ravenă se disting următoarele părţi componente caracteristi-
ce: vârful, talvegul (fundul), malurile, taluzele de mal, conul de dejecţie
şi gura ravenei.
Vârful este considerat zona critică a ravenei şi are, de regulă,
forma unei căderi naturale, denumită râpă de obârşie, cu adâncimi până la
3-5 m în terenurile nisipoase şi chiar peste 20m în terenurile cu textura
mai fină.
Conul de dejecţie (sau aluvial) reprezintă zona naturală de depu-
nere a sedimentelor şi este situat, în mod obişnuit, la ieşirea din ravenă.
Ritmul de dezvoltare a ravenelor poate fi de la 1m la peste
100m/an şi depinde de mai mulţi factori printre care: clima, panta terenu-
lui, forma şi lungimea versanţilor, litologia terenului, gradul de acoperire
cu vegetaţie a terenului.

101
 M.Moţoc evidenţiază principalii factori determinanţi în formarea
şi evoluţia ravenelor:
- agresivitatea climatică;
- puterea curenţilor concentraţi la punctul de incizie al ravenei;
- panta albiei;
- înălţimea şi forma pragurilor;
- erodabilitatea solului;
- stabilitatea malurilor
- stocul de sedimente disponibil pentru transport;
- vegetaţia;
- intervenţiile antropice
Reacţia sistemului la acţiunea factorilor menţionaţi se poate mă-
sura prin următorii indicatori:
- înaintarea vârfului formaţiunii de eroziune în adâncime;
- suprafaţa ocupată de formaţiune;
- volumul de material deplasat în afara suprafeţei de colectare
(volumul depus la baza versantului, în reţeaua permanentă sau
acumulări);
Evaluarea acestor indicatori prezintă importanţă practică întrucât
cu ajutorul lor se stabilesc pagubele provocate prin procesul de ravenare.
Evidenţierea stadiilor de dezvoltare a ravenelor poate fi, de ase-
menea, utilă în mod deosebit celor implicaţi în lucrările de amenajare a
formaţiunilor torenţiale.
Într-un studiu bibliografic efectuat de I.Ioniţă (1997) se menţio-
nează că Ireland H.(1939) identifică patru stadii de ravenare:
Stadiul 1, de incizie a canalului, în care tăierea este relativ încea-
tă;
Stadiul 2, de dezvoltare activă, unde se evidenţiază subminarea şi
surparea malurilor precum şi adâncirea canalului prin evacuarea periodi-
că a materialului surpat.
Stadiul 3 de ajustare a canalului de echilibru. Panta malurilor este
redusă prin şiroiri şi deplasări în masă.
Stadiul 4 de stabilizare caracterizată printr-o dezvoltare slabă a
ravenei şi acumularea de nou material solid peste vechea suprafaţă.
Din punct de vedere pedologic, în stadiul întâi, ravenarea lucrează
în orizonturile A şi B. În stadiul al doilea ravena străpunge baza orizontu-
lui B şi începe ferestruirea în stratul mai slab. În stadiul al treilea rădăci-
nile plantelor se instalează în partea inferioară a malurilor şi progresiv,
vegetaţia contribuie la stabilizarea ravenei, specifică stadiului 4.
Pentru ravenele dezvoltate în Nebraska, Bariss N. (1977), prin in-

102
vestigarea formei transversale şi a dinamicii procesului de eroziune, dis-
tinge trei faze (stadii):
- Faza iniţială, specifică prezenţei micilor ravene discontinue;
- Faza de canal instabil sau faza de dezvoltare activă, când fundul
canalului este neregulat iar malurile abrupte şi instabile au pante de peste
450.
- Faza de stabi-
lizare începe după înce-
tarea inciziei canalului.
Ravena se lărgeşte şi
panta malurilor coboară
in jur de 400.
Specialiştii din
fosta Uniune Sovietică
consideră, de asemenea,
că ogaşele şi ravenele
au evoluţie stadială Foto 24 Ravenă discontinuă (Scrânghiţa –
(Sobolev S.S., 1961). În jud. Vaslui)
stadiul I albia are di-
mensiuni mici (30-50 cm) şi fundul este paralel cu terenul. În stadiul II se
produce o adâncire (2-10 m) şi o
creştere accentuată prin regresarea
obârşiei, fundul având panta diferită
de cea a terenului. În stadiul III se
realizează profilul de echilibru şi în
stadiul IV se produce stingerea
spontană.
Majoritatea specialiştilor
apreciază că stadiul întâi este cel mai
propice pentru aplicarea măsurilor şi
lucrărilor de amenajare a formaţiuni-
lor torenţiale, în timp ce stadiul al
doilea este cel mai puţin indicat pen-
tru aceasta.
Schemele de amenajare a ra-
venelor trebuie diferenţiate în funcţie
Foto 25 Ravenă continuă de caracteristicile acestora, de folo-
(Scrânghiţa – jud. Vaslui) sinţele terenului din bazinul de re-
cepţie precum şi de obiectivele soci-
al-economice care trebuie apărate. Aceste scheme se întocmesc pe baza

103
unor studii aprofundate care se referă la:
- localizarea hidrografică, geomorfologică şi administrativă a
ravenelor;
- date topografice (planuri de situaţie la scări convenabile,
profile transversale şi longitudinale prin sectoarele active ale
ravenelor, etc.);
- date climatice (precipitaţii, temperaturi);
- date hidrologice şi hidrogeologice;
- date pedologice (tipurile de sol şi caracteristicile fizico-
chimice);
- date geotehnice (stabilitatea şi rezistenţa terenurilor de funda-
ţie şi încastrare pentru amplasamentele lucrărilor de construc-
ţie de pe ravene);
- date agro-economice (tipul şi suprafaţa folosinţelor, agroteh-
nica aplicată, producţii obţinute, etc.).
Lucrările de construcţii de pe ravene (de amenajarea a vârfului şi
de consolidare a malurilor şi fundului ravenei) se dimensionează în fun-
cţie de debitele de viitură, care sunt debitele maxime ce au acces pe la
vârful ravenei, debitele maxime din secţiunile mai importante din lungul
ravenei şi cele de la gura ravenei.
În ultima vreme s-au elaborat mai multe modele de prognoză a
eroziunii în adâncime care, odată validate şi calibrate pentru un teritoriu
dat, permit elaborarea de scenarii privind amenajarea şi alegerea soluţii-
lor optime. În acest sens, M.Moţoc distinge mai multe etape în stabilirea
strategiei de atenuare a efectelor procesului de ravenare:
- evaluarea impactului de mediu şi de prognoză a evoluţiei for-
maţiunii care se realizează cu ajutorul modelului de prognoză;
- evaluarea vulnerabilităţii obiectivelor care ar putea să fie afec-
tate de procesul de ravenare; evaluarea se face fie monetar fie
calitativ prin metoda indexării;
- simularea unor scenarii posibile privind efectul măsurilor şi
lucrărilor propuse şi stabilirea eficienţei antierozionale şi de
stabilitate;
- evaluarea costurilor pentru măsurile şi lucrările propuse;
- punerea în aplicare în teritoriu a măsurilor şi lucrărilor propu-
se;
Parcurgerea etapelor menţionate se realizează în condiţii optime
dacă în această acţiune sunt angrenaţi şi următorii specialişti în:
- analiză de proces;
- proiectarea şi executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare;

104
 - analiza socio-economică, contractări, legături cu beneficiarii.
Lucrările de amenajare a vârfului ravenei împiedică accesul
apei şi consolidează zona de intrare în ravenă. Astfel, împiedicarea acce-
sului parţial al apei în ravenă se poate realiza cu ajutorul canalelor de
coastă sub formă de canale de nivel, canale înclinate şi debuşee, la care
se adaugă întreaga gamă de lucrări antierozionale aplicate pe întreaga su-
prafaţă de pe care se concentrează scurgerile ce ajung la vârful ravenei de
amenajat.
Zona imediat limitrofă vârfului se nivelează şi se înierbează (când
terenul este agricol şi cerinţele de consolidare sunt mici) sau se împădu-
reşte. Când condiţiile de prindere şi dezvoltare a vegetaţiei forestiere sunt
favorabile, accesul apei în ravenă este redus iar adâncimea la vârf este
mai mică de 3-4m, se pot folosi terasările cu gărduleţe, reducerea adânci-
rii prin umplerea cu pământ amestecat cu gunoi de paie, saltele de fasci-
ne, etc. Dacă obiectivele periclitate prezintă o importanţă deosebită iar
debitele de intrare sunt mari, se pot aplica ziduri de sprijin, căderi în trep-
te sau instalaţii de curent rapid din zidărie de piatră cu mortar de ciment
sau din beton.
Şanţurile de colectare se proiectează numai dacă terenul nu pre-
zintă pericol de alunecare altfel, se construiesc canale înclinate sau
debuşee. Acestea din urmă, fie pot devia şi conduce apele în emisarul ra-
venei, fie conduc apele direct în ravenă prin locuri de acces favorabil, pu-
ternic consolidate.
Lucrările de amenajare a malurilor constau în împăduriri sau
înierbări, asociate cu taluzări simple sau în trepte, gărduleţe, consolidări
din piatră sau dale de beton, ziduri de sprijin, etc.
În cazul împăduririlor, acestea se fac atât pe maluri cât şi pe talu-
zurile de mal. Pe maluri, plantaţiile pot fi sub formă de perdea cu lăţimea
de 10-50m, în funcţie de neuniformitatea terenului.
După cum importanţa obiectivelor social-economice de apărat
împotriva ravenării este mai mare sau mai mică, se pot asigura condiţii de
stabilitate a malurilor prin taluzări simple sau în trepte, cu gărduleţe, prin
îmbrăcăminţi de zidărie de piatră, din dale de beton, căsoaie, gabioane,
prin ziduri de sprijin şi prin lucrări transversale care duc la colmatarea
ravenei.
Consolidarea fundului ravenei se realizează prin plantaţii silvice
şi construcţii transversale.
Plantaţiile se execută într-o primă etapă numai în locurile unde se
păstrează o oarecare stabilitate a fundului şi unde nu se vor forma depu-
neri datorită influenţei lucrărilor transversale. Pe depunerile din spatele

105
lucrărilor transversale, cele mai potrivite specii forestiere sunt cele iubi-
toare de umiditate (plopul, salcia aninul).
Aplicarea construcţiilor transversale pe ravene se face numai în
cazuri foarte bine justificate eco-
nomic şi social. Pentru aceste lu-
crări, alegerea materialelor de con-
strucţie se face ţinând seama de
importanţa lucrărilor, de natura te-
renului, de înălţimea lucrărilor şi
de existenţa materialelor locale. În
acest sens, o pondere mare se poate
da barajelor de pământ, întrucât
pământul este un material de con-
strucţie ieftin.
Valoarea stabilită pentru
panta de proiectare a fundului ra-
venei trebuie să fie cât mai apropi-
ată de panta pe care o va avea aces-
ta după colmatarea lucrărilor
transversale în partea din amonte a
Foto 26 Baraj de pământ pe fund
acestora şi intrarea în funcţiune a
de ravenă
plantaţiilor forestiere de protecţie.

4.4. Combaterea alunecărilor de teren

Alunecările de te-
ren reprezintă mişcările
naturale ale unor masive
de pământ cauzate de ac-
ţiunea gravitaţiei şi a
apei.
Principalele părţi
caracteristice ale unei
alunecări de teren sunt:
- masivul sau cor-
pul alunecător;
- zona (râpa) de
desprindere sau frontul de Foto 27 Alunecarea Tomeşti, jud. Vaslui
separare a masivului alu-
necător de terenul rămas nemişcat;

106
 - suprafaţa de alunecare;
- baza alunecării care, uneori, coincide cu piciorul versantului, es-
te locul unde se intersectează suprafaţa de alunecare cu suprafaţa terenu-
lui.
Pe terenurile agricole, alunecările scot importante suprafeţe din
circuitul economic, iar prin faptul că se declanşează dispersat pe versanţi,
creează mari greutăţi desfăşurării procesului de producţie agricolă şi în-
deosebi mecanizării. Riscul fenomenului de alunecare a crescut în ulti-
mul deceniu datorită unor transformări majore care au avut loc la sate.
Astfel, s-a redus în intravilan suprafaţa ocupată cu plantaţiile pomicole şi
a crescut numărul construcţiilor înalte şi grele. Totodată, a crescut con-
sumul de apă în gospodării, respectiv volumul de apă menajeră evacuată
necontrolat, în fose neimpermeabilizate. A avut loc, de asemenea, o ex-
tindere semnificativă a satelor în afara intravilanului, fără să se ţină sea-
ma de riscul la instabilitate a unor terenuri în pantă. În mod normal, auto-
rizaţiile pentru construcţii rurale trebuie să se elibereze numai pe baza
studiilor privind riscurile naturale ce pot periclita în timp integritatea
acestor obiective. Pe hărţile de risc la alunecare se pot delimita următoa-
rele unităţi:
- terenuri cu instabilitate evidentă (active, cu râpă de desprinde-
re);
- terenuri cu instabilitate potenţială (alunecări vechi, cu terenuri
umede, pante mari în apropierea reţelei hidrografice) ;
- terenuri sensibile la alunecare (deplasări de intensitate mică,
pantă medie, rare suprafeţe cu umezire evidentă);
- terenuri stabilizate prin vegetaţie ierboasă sau lemnoasă:
Oportunitatea lucrărilor de amenajare pentru stabilizarea terenuri-
lor cu risc la alunecare se poate diferenţia astfel:
- amenajări interzise; lucrările sunt foarte costisitoare şi au o
fiabilitate redusă;
- nu se recomandă amenajări deoarece sunt foarte dificile;
- amenajări posibile;
- amenajări realizabile;
- nu sunt necesare amenajări.
Pentru construcţiile rurale, autorizaţiile trebuie eliberate numai
pentru cazurile când nu sunt necesare amenajări sau după efectuarea
amenajărilor din categoria „realizabile”.
Sintetizând principalele metode de prevenire şi combatere a alu-
necărilor de teren, N. Popovici (2003) le evidenţiază pe următoarele:
măsuri preventive, de menţinere a condiţiilor existente care favori-

107
 zează stabilitatea;
o restricţii privind amplasarea construcţiilor pe terenuri cu risc
mare de alunecare;
o interzicerea defrişării arborilor sau îndepărtarea stratului ve-
getal de pe terenurile cu risc mare de alunecare;
o stabilirea unei încărcări maxime admisibile;
o îndepărtarea unor lucrări existente ce supraîncarcă versantul;
o restricţii privind unele lucrări de pământ (de accentuare a pan-
tei taluzurilor, de decopertare a unor straturi de pământ în zo-
na terenurilor alunecătoare, evitarea încărcării zonei active
prin depozitarea umpluturilor de pământ);
o impunerea anumitor condiţii pentru regimul apelor din zonă;
o limitarea regimului de funcţionare a lacurilor de acumulare (a
nivelurilor apelor în lac şi a vitezei de golire);
o interzicerea sau limitarea circulaţiei vehiculelor grele ce pro-
duc trepidaţii periculoase pentru stabilitatea versantului.
lucrări terasiere ce urmăresc reprofilarea versantului terenului cu
scopul de a-i mări stabilitatea;
măsuri hidrologice de captare, drenare şi evacuare dirijată a apei în
exces (subterane şi de suprafaţă);
măsuri de consolidare a terenurilor alunecătoare prin procedee fizi-
ce (compactare, congelare, arderea în foraje speciale), chimice (in-
jectarea unor lianţi în structura pământului) şi biologice, cu ajutorul
vegetaţiei ierboase şi a plantaţiilor silvice;
măsuri de consolidare mecanică şi sprijinire care au rolul de a spori
stabilitatea masivelor (ancorare, armare, piloţi, chesoane, ziduri de
sprijin, etc.).
Din studiile strict necesare la proiectarea lucrărilor de amenajare,
pentru fiecare suprafaţă de teren cu alunecări, enumerăm următoarele:
- planuri de situaţie la scările 1:2000-1:5000, fotograme terestre
sau aeriene;
- date topografice privind microrelieful terenurilor alunecătoare
(forma şi dimensiunile zonei de desprindere şi a masivului
alunecător);
- date hidrologice (suprafeţele de colectare şi căile de acces ale
scurgerilor de suprafaţă, zonele cu exces de umiditate perma-
nent sau temporar, etc.);
- date hidrogeologice (poziţia şi caracteristicile stratelor acvife-
re adâncimea, forma, înclinarea şi numărul suprafeţelor de
alunecare, debitele şi calitatea apelor la izvoarele de coastă,

108
 etc.);
- date cu caracter istoric privind activităţile umane din teritoriu
care au putut influenţa procesul de alunecare.
Pentru fiecare alunecare se vor delimita două zone principale un-
de se vor aplica lucrări specifice, după cum urmează:
1. zona de influenţă, situată în amonte de fronturile de desprin-
dere, de pe care se colectează apele ce se scurg la suprafaţa te-
renului sau se infiltrează în corpul alunecării.
o astuparea crăpăturilor cu material pământos imper-
meabil, bine compactat;
o canale impermeabilizate pentru interceptarea şi evacu-
area dirijată a apelor de suprafaţă;
o canale adânci sau drenuri pentru captarea şi evacuarea
apelor de infiltraţie.
2. zona de alunecare propriu-zisă.
o drenarea de adâncime sau de suprafaţă a zonelor cu
exces de umiditate;
o modelarea terenului pentru desfiinţarea condiţiilor de
stagnarea a apei în depresiuni, taluzarea cornişei, etc.;
o dacă se justifică economic se pot executa ziduri de
sprijin, contrabanchete din pământ compactat sau din
piatră, ancoraje din piloţi de lemn sau de beton armat,
etc.
La stabilirea şi aplicarea diferitelor metode este necesară o strânsă
colaborare între specialişti deoarece, pe parcurs, de cele mai multe ori, se
impune o adaptare a măsurilor respective în funcţie de evoluţia procesu-
lui de alunecare
Valorificarea terenurilor alunecate se realizează în mod optim
prin acoperirea cu acel tip de vegetaţie care este cel mai potrivit condiţii-
lor speciale existente pe alunecări şi care, concomitent cu o producţie re-
lativ avantajoasă, asigură şi o bună protecţie zonală, în sensul consolidă-
rii terenului şi protejării acestuia împotriva eroziunii de suprafaţă şi de
adâncime. Se recomandă ca instalarea vegetaţiei să înceapă odată cu apli-
carea lucrărilor de consolidare şi stabilizare a versantului, în mod diferen-
ţiat, în funcţie de stadiul alunecării, de cerinţele de stabilizare, de natura
solului şi de condiţiile socio-economice.
Cele mai grele probleme de ameliorare şi valorificare le pun tere-
nurile cu alunecări active, datorită microreliefului foarte accidentat şi a
modificărilor permanente ale circulaţiei apei la suprafaţa şi în interiorul
versantului. Aceste terenuri au orizonturile amestecate, inversate, de mul-

109
te ori cu roca la zi şi lipsite de fertilitate. Punerea lor în valoare este foar-
te costisitoare întrucât necesită un volum mare de lucrări de modelare-
nivelare, de drenaj intern şi extern precum şi o fertilizare adecvată.
Amestecul de straturi conduce la apariţia la suprafaţă a unor pă-
mânturi cu un conţinut mare de argilă şi marne care sunt improprii creşte-
rii vegetaţiei şi care generează un regim hidrologic foarte neuniform. În
porţiunile joase este favorizată acumularea în exces a apei producând
înmlăştiniri periodice sau permanente ceea ce contribuie la apariţia şi
dezvoltarea unei flore spontane puţin valoroase.
În general, terenurile afectate de alunecări se individualizează
printr-o dereglare puternică şi ireversibilă a sistemului ceea ce le situează
în stadiul de reconstrucţie ecologică şi necesită măsuri energice de refa-
cerea a stabilităţii şi de reinstalare a vegetaţiei naturale prin înierbare sau
împădurire. În fapt, tehnologiile de reconstrucţie ecologică urmăresc rea-
lizarea următoarelor două obiective principale:
- îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice ale pământurilor
pentru stabilizarea versantului dar şi pentru asigurarea unui
strat de sol propice dezvoltării vegetaţiei;
- exploatarea propriu-zisă agricolă sau silvică a terenului prin
executarea celor mai adecvate lucrări ale solului, cultivare,
fertilizare, întreţinere şi recoltare a vegetaţiei ierboase sau
silvice.
Ameliorarea calităţii solului de pe alunecări se poate face, îndeo-
sebi, prin:
- fertilizare organo–minerală şi amendare, diferenţiate conform
cu necesităţile specifice;
- adăugare de sol humificat pe arealele cu roca mamă ajunsă la
zi.
Pajiştile şi plantaţiile silvice sunt cele mai potrivite folosinţe pen-
tru valorificarea economică a terenurilor alunecătoare şi au un rol pozitiv
în ameliorarea calităţii solului şi creşterea stabilităţii versatului prin regu-
larizarea regimului hidric şi termic şi prin consolidarea mecanică pe
adâncimea de pătrundere a rădăcinilor. Aceste folosinţe asigură un drenaj
biologic bun, atenuarea formării crăpăturilor şi un eficient sistem de an-
coraj prin rădăcini.
Cercetările întreprinse la Staţiunea Perieni de L.Pujină (1998) cu
privire la valorificarea ca pajişti semănate a terenurilor alunecate, amena-
jate, din Podişul Bârladului au avut în vedere testarea unor soluţii com-
plexe de tratamente privind îmbunătăţirea unor însuşiri ale solului, de
efectuare a lucrărilor primare ale solului, de fertilizare şi de folosire a

110
unor amestecuri de ierburi. Se evidenţiază că amestecul de ierburi dintre
Bromus inermis şi Onobrtychis viciifolia s-a dovedit a fi cel mai eficace
pentru valorificarea acestor terenuri degradate. Producţiile de substanţă
uscată la amestecul de ierburi s-au diferenţiat astfel:
- Pe erodisolurile cu textură nisipoasă şi luto-nisipoasă de pe te-
renurile alunecate şi amenajate cele mai ridicate producţii de ierburi s-au
obţinut în varianta de fertilizare cu gunoi de grajd 50 t/ha + N180P80K80.
- Pe erodisolurile cu textură argiloasă, cele mai ridicate produc-
ţii de ierburi (4,87 t/ha s.u.) s-au obţinut în varianta „arat + discuit” şi fer-
tilizare cu gunoi de grajd 25 t/ha + N120P64K60.
- Suprafeţele din zonele de nivelare – modelare ale alunecărilor
de teren formate din pământuri cu textură luto-argiloasă pot fi valorifica-
te utilizând atât metodele clasice de înfiinţare a pajiştilor (arat, discuit de
două ori, semănat, tăvălugit) cât şi cele moderne (mobilizarea solului cu
organe tip cizel, prelucrat cu freza, semănat, tăvălugit).
- Aplicarea îngrăşămintelor organice sau a solului humificat
împreună cu îngrăşămintele chimice au stimulat activitatea micro-
oganismelor şi au favorizat reţinerea substanţelor humice. După 7 ani de
valorificare ca fâneaţă s-au constatat creşteri de 3-4 ori ale conţinutului
de humus la variantele fertilizate cu gunoi de grajd 50 t/ha + N180P80K80.
şi sol humificat (500 t/ha) N64P32K40.
Ca regulă generală, la valorificarea terenurilor alunecate, drenate
şi modelate, se vor folosi acele amestecuri de ierburi care sunt mai bine
adaptate condiţiilor locale şi care rezistă un timp mai îndelungat.
Pentru terenurile foarte frământate pentru care nu mai sunt efici-
ente nici lucrările radicale de amenajare, împădurirea reprezintă singura
soluţie tehnico-economică.
În prevenirea şi combaterea proceselor de alunecare a terenurilor,
vegetaţia forestieră realizează următoarele efecte mai importante:
- reţine o parte din apa din precipitaţii în coronamente şi litieră
contribuind în felul acesta la diminuarea scurgerilor de suprafaţă şi a can-
tităţilor de apă ce se infiltrează în profunzime până în zona suprafeţelor
de alunecare.
- efectuează un drenaj puternic prin consumul ridicat de apă din
sol pe care îl elimină apoi prin transpiraţie (unele specii cum sunt plopul,
salcia, aninul au un consum de apă de până la 1200m /an).
- consolidează solul prin intermediul rădăcinilor care formează o
ţesătură deasă pe adâncimea 0,5-1,0 m, uneori chiar şi mai mult.
Speciile care dau rezultate bune în diversele condiţii ale terenuri-
lor alunecătoare sunt numeroase iar dintre acestea se evidenţiază urmă-

111
toarele:
- Salcâmul este utilizat îndeosebi la stabilizarea alunecărilor de te-
ren din zona de silvostepă. Datorită creşterii rapide, fixează în scurt timp
terenul, în special acela cu puternică fragmentare a masivului alunecător.
Excepţie fac terenurile alunecătoare cu soluri argiloase ajunse la suprafa-
ţă. Rădăcinile pătrund până la adâncimea de 1,5 m, uneori şi mai mult în-
să masa principală se situează în primii 60 cm motiv pentru care efectele
plantaţilor de salcâm se resimt mai ales în cazul alunecărilor de adâncime
redusă
- Stejarul şi gorunul sunt specii care dau rezultate bune pe tere-
nuri cu masa alunecată în bloc şi pe cele cu masivul alunecător moderat
fragmentat. Înrădăcinarea lor pivotantă asigură o bună consolidare a tere-
nului pe adâncime de 2-2,5m
- Salcia şi plopul au dat rezultate satisfăcătoare şi bune pe terenuri
alunecate cu umiditate ridicată şi cu textura solului mai uşoară (nisipo-
lutoasă şi lutoasă).
- Sălcioara şi cătina albă s-au comportat bine pe terenurile puter-
nic fragmentate cu predominarea orizonturilor inferioare la suprafaţa te-
renului, bogate în carbonat de calciu. Au rădăcinile lungi (peste 4-5m) şi
leagă terenul pe suprafaţă mare. Suportă bine vătămările cauzate de reac-
tivarea alunecărilor, respectiv îngroparea sau descoperirea parţială a ră-
dăcinilor.

112
 Capitolul 5

DICŢIONAR

Acvifer – Strat permeabil în care circulă sau stagnează apa freatică sau
orice pânză de apă subterană

Aerul solului – Aer aflat în interiorul solului, în porii neocupaţi complet

de apă. Faţă de aerul atmosferic are un conţinut mai mare de bioxid de
carbon.

Afânare – Lucrare agricolă, executată asupra pământului, pentru a favo-

riza aerisirea şi pătrunderea apei, realizând totodată şi distrugerea buruie-
nilor.

Afuiere – Procesul de erodare locală sau generală a albiei unui râu, pră-
buşirea taluzurilor canalelor.

Agresivitatea ploii – Proprietatea unei ploi torenţiale de a produce de-

gradări prin eroziune asupra solului

Agroameliorativ – Care se referă la o măsură sau o lucrare aplicată în

cadrul exploatării agricole curente, având un efect de ameliorare a calităţi-
lor solului.

Agroterasă – Amenajare antierozională, asemănătoare terasei, realizată

treptat, în timp, pornind de la sistemul de cultură cu benzi înierbate, iar
terenul dintre benzi arându-se anual, pe curba de nivel, prin arături cu răs-
turnarea brazdelor spre aval.

Alcătuire granulometrică (compoziţie mecanică, textură) – Conţinu-

tul procentual pe clase de mărimi ale particulelor de sol, reprezentate prin
argilă (particule foarte fine), praf (intermediare) şi nisip (grosiere).

Alunecare de teren (pornitură) – Deplasare naturală a maselor de roci

ale unui versant pe o suprafaţă înclinată, impermeabilă (argilă), în condiţii
de umiditate crescută, sub acţiunea gravitaţiei.

Aluvionare – Proces de depunere a particulelor de sol erodate de către

113
apă, la baza versanţilor, în albiile râurilor sau în lacuri.

Ameliorarea terenurilor degradate – Ansamblul măsurilor şi lucrărilor

de ordin tehnic, organizatoric şi social, în scopul stabilizării şi îmbunătăţi-
rii condiţiilor pedologice, hidrologice, etc. în vederea reintroducerii lui în
circuitul agricol, sau îmbunătăţirii condiţiilor de dezvoltare a culturilor
agricole.

Amendamente – Substanţe care se încorporează în sol pentru a corecta

unele însuşiri fizice şi chimice nefavorabile ale acestuia, în scopul de a
favoriza dezvoltarea plantelor cultivate.

Amonte – Sensul opus de curgere a unui curs de apă.

An agricol – Perioadă care începe de obicei toamna, odată cu lucrările de

pregătire a terenului şi se termină în anul următor, odată cu recoltarea
produselor agricole.

Apa capilară – Apa reţinută sub forma unei pelicule, în jurul particulelor
de sol sau în spaţiile capilare dintre acestea fiind disponibilă plantelor.

Apa utilă – Acea parte din apa solului care poate fi folosită de către plan-
te, deoarece depăşeşte coeficientul de ofilire.

Arătura ameliorativă – Arătura la mare adâncime (50-60 cm sau mai

mult) care urmăreşte, îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale unor soluri slab
productive.

Arătura la cormană – Sistem de arătură în care brazdele se răstoarnă

spre mijlocul parcelei arate astfel încât la sfârşitul lucrării rămân două ri-
gole la extremităţile laterale ale parcelei şi o coamă la mijloc.

Arătură pe contur (pe curba de nivel) – Arătură ce se efectuează per-

pendicular pe direcţia pantei (paralel cu direcţia generală a curbelor de ni-
vel) cu scopul de a contribui la prevenirea eroziunii solului.

Arbust – Plantă lemnoasă cu mai multe tulpini ramificate de la suprafaţa

solului, având înălţimea mai mică de 8 m şi la care nu se pot distinge o
tulpină şi o coroană.

Asolament – Distribuţia în spaţiu precum şi rotaţia, într-un ciclu determi-

nat şi dirijat în timp, a culturilor agricole. Se urmăreşte atât crearea celor
114
mai bune condiţii de dezvoltare a culturilor cât şi conservarea şi îmbună-
tăţirea continuă a fertilităţii solului.

Asolament cu ierburi perene – Cultivarea în solă înierbată timp de mai

mulţi ani, a unui amestec de graminee şi leguminoase perene, pentru îm-
bunătăţirea structurii solului şi sporirea fertilităţii sale.

Asolament de câmp – Asolament ce ocupă, în general, cea mai mare su-

prafaţă din terenul unei ferme. Cuprinde plante de câmp între care propor-
ţia cea mai mare revine cerealelor.

Asolament de protecţie – Asolament folosit cu scop antierozional pe te-

renurile arabile în pantă, precum şi pe soluri nisipoase. Pe aceste terenuri
perioada înierbării se prelungeşte cât mai mult posibil; se recomandă cul-
tura într-un procent cât mai mic a prăşitoarelor care favorizează eroziunea
şi într-un procent mai mare a plantelor care se seamănă des, precum: ce-
reale, borceag, etc.

Aterisament – Depozit de aluviuni format prin reţinerea materialelor

transportate de ape, de către lucrările transversale (baraje, praguri,
cleionaje, etc.).

Aval – Situat în sensul curgerii unui curs de apă.

Aversă – Precipitaţii bruşte, abundente, de scurtă durată şi adesea deose-

bit de puternice.

Balast – Amestec natural de nisip şi pietriş, folosit la prepararea betoane-

lor şi mortarelor, ca fundaţie a drumurilor, ca umplutură filtrantă, etc.

Banchetă – Suprafaţă orizontală sau platformă, amenajată pe taluzuri sau

la baza lor, pentru a spori stabilitate şi a reduce eroziunea.

Bandă înierbată (filtrantă, tampon) – Fâşie de ierburi perene, de lăţime

variabilă, având rolul de a micşora viteza de scurgere a apelor pe versanţi
şi de a reţine particulele de sol transportate.

Baraj – Construcţie hidrotehnică, ridicată de-a curmezişul unui curs de

apă pentru a închide complet secţiunea de scurgere şi de a crea o acumu-
lare sau pentru a reţine diferite materiale purtate de apă.

Bazin hidrografic (colector, de recepţie) – Suprafaţă de teren de pe care

115
se colectează apele de scurgere, pluviale sau subterane, care alimentează
un curs de apă sau un lac.

Cadastru funciar – Formă de evidenţă a proprietăţilor funciare şi repre-

zentarea lor topografică pe planuri. Este alcătuit dintr-un registru şi din
planuri care cuprind date tehnico-economice privitoare la fondul funciar.

Canal de coastă – Canal pentru interceptarea apei de suprafaţă amplasat

pe terenurile în pantă. Pot fi: canale de nivel sau canale înclinate.

Capacitate de apă utilă – Indice hidrofizic reprezentând cantitatea de

apă accesibilă plantelor pe care o poate reţine solul. Se poate exprima prin
diferenţa dintre capacitatea de apă în câmp şi coeficientul de ofilire.

Capacitate de câmp (capacitate pentru apă în câmp) – Cantitatea de

apă pe care un sol cu permeabilitate bună şi profil omogen o reţine dura-
bil, după ce a fost umezit în exces şi apoi drenat. Este limita superioară a
intervalului de umiditate semnificativ pentru creşterea plantelor, deoarece
deasupra acestei umidităţi apa nu mai este reţinută durabil în sol.

Capacitatea de infiltraţie – Cantitatea maximă de apă care poate pătrun-

de în sol pe la suprafaţa acestuia, într-un timp dat, prin infiltraţie.

Capacitatea de retenţie la suprafaţă – Cantitatea maximă din ploi ce se

poate reţine de către vegetaţie şi de către adânciturile terenului; se expri-
mă în mm sau l/m2.

Capacitatea totală pentru apă a solului (de saturaţie) – Indice

hidrofizic reprezentând cantitatea de apă pe care o poate conţine solul
atunci când întregul volum al porilor este ocupat cu apă.

Cartare – Identificarea, delimitarea şi transpunerea corespunzătoare pe

hărţi topografice a diverselor aspecte şi particularităţi ale unei zone.

Cămin de vizitare – Construcţie subterană de mică dimensiune care

permite accesul şi posibilitatea de lucru în vederea controlului funcţionă-
rii, întreţinerii şi exploatării corecte a reţelelor subterane (ex. drenurile).

Căsoaie – Construcţie de lemn sau prefabricate de beton, umplută cu pia-

tră, bolovani de râu, etc., pentru protejarea malurilor sau stingerea forma-
ţiunilor de eroziune în adâncime.

116
Cleionaj – Construcţie din împletitură de nuiele pe pari de lemn, executa-
tă în albia unei formaţiuni torenţiale, pentru protecţia acesteia împotriva
eroziunii. Se execută adesea pe firul ogaşelor şi ravenelor în vederea sta-
bilizării acestora.

Coeficient de scurgere – este un parametru utilizat la calcului riscului

hidrologic şi reprezintă raportul dintre apa scursă la suprafaţa solului şi
volumul total de apă provenită din precipitaţii.

Coeficient de ofilire – Limita inferioară a umidităţii accesibile plantelor,

pragul dedesuptul căruia dezvoltarea acestora nu mai este posibilă.

Colmatare – Umplerea unui spaţiu prin depunerea particulelor de materi-

al solid transportate în suspensie sau prin târâre de către un curent lichid.

Colmatarea lacurilor de acumulare – Reducerea volumului disponibil

al unei acumulări ca urmare a depunerii de material solid transportat de
curentul lichid.

Compactarea solului (tasarea) – Proces de mărire accentuată a densităţii

aparente a solului, de regulă în urma activităţilor umane (deplasarea utila-
jelor agricole sau a mijloacelor de transport).

Crustă – Strat dur şi casant, de 1-2 cm grosime, care se formează la su-

prafaţa solului ca urmare a acţiunii de distrugere a structurii solului exer-
citată de picăturile de ploaie.

Cumpăna apelor – Linia de creastă sau de graniţă care separă două bazi-
ne hidrografice alăturate.

Curbă de nivel – Curbă care uneşte punctele de aceeaşi altitudine, pentru

reprezentarea reliefului pe hărţi.

Debuşee – Canale de evacuare a apelor în surplus, situate pe terenurile în

pantă, amenajate antierozional, dispuse pe linia de cea mai mare pantă.

Densitate aparentă – raportul dintre masa solului şi volumul total (partea

solidă plus porii solului).

Detritivor – organisme care se hrănesc cu resturi de origine vegetală sau

animală în desxompunere.

117
Dren – Element constructiv permeabil destinat colectării şi evacuării gra-
vitaţionale a excesului de apă, de suprafaţă sau subterană.

Dren absorbant – Element al reţelei de drenaj constituit dintr-o linie de

tuburi sau materiale permeabile (piatră, fascine, tuburi de ceramică sau
materiale plastice, etc.), având funcţia de colectare a excesului de apă din
sol.

Dren colector – Dren în care îşi descarcă apa drenurile absorbante.

Emisar – Apă de suprafaţă, ce colectează apele în exces de pe terenurile

învecinate.

Erozivitate – Măsură a intensităţii cu care o ploaie exercită acţiunea de

eroziune a solului

Eutrofizare – Proces prin care ecosistemul unei ape stătătoare sau subte-
rane se îmbogăţeşte cu substanţe nutritive, mai ales nitraţi şi fosfaţi, con-
ducând la dezvoltarea excesivă a organismelor vii în apă şi alterarea cali-
tăţii acesteia.

Evapotranspiraţie – Sumă a evaporaţiei şi transpiraţiei din solul cultivat

exprimată în mm sau l/m2.

Fascină – Mănunchi de nuiele sau de ramuri subţiri, legate din loc în loc,
uneori umplute cu piatră sau pământ. Se folosesc la drenuri sau la conso-
lidarea taluzelor expuse acţiunii apelor curgătoare sau torenţiale.

Fâneaţă – Pajişte a cărei iarbă se recoltează pentru producerea de fân

pentru consumul animalelor. Poate fi naturală sau însămânţată.

Gabion – Element de construcţie de forma unei cutii confecţionat din pla-

să de sârmă zincată sau din împletitură de nuiele, umplut cu piatră, care se
foloseşte pentru executarea unor construcţii hidrotehnice (baraje, apărări
de maluri, etc.).

Gard de nuiele – Gard format prin împletitura unor nuiele, folosit în lu-
crările de combatere a eroziunii de suprafaţă şi în adâncime.

Garnisaj – lucrări ce se execută din crengi, pe firul ogaşelor sau ravene-

lor, în scopul reţinerii aluviunilor, fixării albiei şi creării condiţiilor pentru

118
instalarea vegetaţiei.

Humus – Fracţiune mai mult sau mai puţin stabilă a materiei organice din
sol, alcătuită din substanţe rezultate prin sinteze microbiene sau de natură
reziduală.

Hăţaşuri – artere de circulaţie proprii pajiştilor necesare intrării şi ieşirii

animalelor din şi la unităţile de exploatare.

Indici hidrofizici – Valori convenţionale ale umidităţii solului ce exprimă

modificări semnificative în mobilitatea şi accesibilitatea pentru plante a
apei.

Infiltraţie – Proces prin care apa din precipitaţii sau irigaţii pătrunde în
sol sub acţiunea gravitaţiei.

Intervalul umidităţii active – Domeniu de umiditate a solului în care

plantele pot folosi apa acestuia. Este delimitat la partea inferioară de coe-
ficientul de ofilire iar la partea superioară de capacitatea pentru apă în
câmp.

Îngrăşământ chimic – Substanţă sintetică, predominant minerală, obţinu-

tă în urma prelucrării unor produse, în special a unor compuşi care conţin
azot, fosfor sau potasiu. Azotul se adaugă sub formă de azotaţi, săruri de
amoniu, etc.; fosforul sub formă de superfosfaţi, de zgură bazică, de fos-
faţi naturali, etc.; potasiul sub formă de diverse săruri naturale de potasiu.
Uneori se adaugă elemente secundare ca: magneziu, sulf, fier, etc.

Îngrăşământ organic – Amestec de diverse materii, de origine vegetală

şi animală, paie, baligă, urină, buruieni, nutreţuri, alterate, etc., supuse
unui proces de fermentaţie. Din această categorie fac parte compostul şi
gunoiul de grajd.

Martor de eroziune – Formă pozitivă de relief care se înalţă izolat dea-

supra regiunii înconjurătoare, reprezentând fragmente dintr-o formă de re-
lief mai veche, distrusă în cea mai mare parte prin eroziune.

Modelare (a terenului) – Lucrare de îmbunătăţiri funciare executată ma-

nual sau mecanizat, constând în deplasarea stratului superficial de sol
pentru crearea de pante uniforme şi lungi.

119
Monocultură – Sistem de agricultură în care se cultivă pe acelaşi teren,
an de an, aceeaşi plantă. Monocultura conduce treptat la o înrăutăţire a în-
suşirilor solului şi la scăderea producţiei agricole.

Mulci – Strat format din deşeuri de plante sau de materiale depuse în mod
natural sau artificial la suprafaţa solului (paie, frunze, rumeguş de lemn,
folii negre de plastic). Asemenea straturi sunt folosite la conservarea umi-
dităţii, reglarea temperaturii, evitarea compactării superficiale a solului
(formarea crustei), reducerea scurgerii de suprafaţă şi a eroziunii, amelio-
rarea structurii solului sau combaterea îmburuienării.

Ogaş – Formă de relief datorată eroziunii în adâncime a solului, cu adân-

cimea de 1-2m, neramificată.

Pajişte – Teren acoperit cu vegetaţie erbacee, perenă, spontană sau culti-

vată, folosită pentru hrănirea animalelor, prin păşunat sau prin cosit.

Pantă – Înclinarea faţă de planul orizontal al unui versant, a unei suprafe-

ţe de teren sau al profilului longitudinal al unui talveg sau drum.

Pat germinativ – Strat de la suprafaţa solului pregătit prin lucrări pentru

însămânţare, germinarea seminţelor şi creşterea plantelor în primele lor
stadii de dezvoltare.

Pedologie – Ramură a ştiinţei solului care se ocupă de soluri sub aspectul

genezei, al caracterelor morfologice, al proprietăţilor fizice, chimice, al
clasificării, distribuţiei şi al principiilor generale de folosire, ameliorare şi
dirijare a fertilităţii lor.

Percolare – Proces lent de străbatere spre adâncime prin sol ţi subsol a

curentului de apă provenită din precipitaţii sau irigaţii.

Perdea de protecţie – Plantaţie de arbori de forma unei fâşii, care are ro-
lul de a proteja terenurile agricole, păşunile, lacurile de acumulare căile
de comunicaţie, de efectele dăunătoare a le proceselor de eroziune a solu-
lui, vânturilor puternice, ale evaporaţiei mari a apei din sol, ale ninsorilor
viscolite sau ale viiturilor.

Perdea antierozională – Plantaţie de-a lungul curbei de nivel a terenului

în pantă, pentru regularizarea scurgerii de suprafaţă a apei în vederea re-

120
ducerii efectului erozional al acesteia.

Pereu – Îmbrăcăminte de protecţie a taluzurilor de pământ, executate din

dale, din piatră brută sau fasonată.

Perioadă de vegetaţie – Perioadă în cursul căreia se produce integral ci-

clul de dezvoltare a plantelor.

Porozitatea solului – Raportul dintre volumul golurilor dintre particulele

solide ale unei roci în stare naturală şi volumul total al rocii.

Profil de sol – Secţiunea verticală a solului în care se poate observa suc-

cesiunea naturală a orizonturilor.

Proiect – Document tehnico-economic care cuprinde datele cu privire la

amplasamentul lucrărilor de construcţii-montaj al amenajărilor exterioare
precum şi la organizarea execuţiei lucrărilor până la punerea în funcţiune
a capacităţii totale proiectate. Este întocmit în baza unei teme date şi cu-
prinde calcule tenhnico - economice, desenele, instrucţiunile etc., necesa-
re pentru executarea , reparaţia , etc. a unui produs, sistem tehnic, instala-
ţii, construcţii, etc. care fac obiectul unei investiţii.

Radier – Element de construcţie în formă de placă, servind ca fundaţie

sau fund al unei construcţii hidrotehnice, sau ca protecţie a albiei în
amonte şi aval de construcţie.

Ravenă – Formă de relief cu aspect de şanţ, creată de apa de scurgere pe

terenurile în pantă. Este cea mai dezvoltată dintre formaţiunile eroziunii
în adâncime şi poate proveni dintr-un ogaş. Adâncimea ravenei depăşeşte
2-3-metri ajungând la zeci de metri, lăţimea atinge valori de până la 80-
100m iar lungimea până la câţiva kilometri.

Regim aerohidric – Totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi eli-

minare din sol a aerului şi apei.

Rezerva de apă a solului – Cantitatea de apă existentă într-un strat de sol

de grosime dată

Sediment – Depozit format prin depunerea substanţelor solide.

Sistem de agricultură – Formă de practicare a activităţilor agricole ce

poate avea caracter intensiv sau extensiv şi depinde de modul de folosinţă
121
a terenurilor şi a forţei de muncă, de îmbinare a ramurilor de producţie, de
metodele aplicate pentru sporirea calităţii solurilor.

Sistem de cultură în fâşii – Fâşii alternante de prăşitoare, păioase şi ier-

buri, pe terenuri în pantă, dispuse după direcţia generală a curbelor de ni-
vel şi care au rol de a diminua procesul de eroziune a solului.

Sol – Corp natural format la suprafaţa scoarţei pământului, pe care pot trăi
plantele, datorită însuşirii sale de fertilitate.

Solă – Porţiune de teren din cadrul unui asolament alcătuită din una sau
mai multe parcele de lucru, destinate unei culturi sau grupe de plante de
cultură cu agrotehnică similară.

Solă săritoare – Porţiune de teren care nu face parte sau se scoate din ca-
drul asolamentului. Se cultivă timp de câţiva ani cu ierburi perene, după
care este din nou inclusă în asolament. Perioada în care se foloseşte ca
atare este considerată perioadă de ameliorare a însuşirilor solului.

Structura solului – Reuniunea particulelor solului în agregate structurale,

de forme şi dimensiuni diferite, separate prin suprafeţe de contact cu legă-
turi mai slabe sau prin goluri.

Taluz – Suprafaţă înclinată care mărgineşte lateral un mal, o terasă sau un

dig.

Talveg – Linia care uneşte punctele cu cea mai mare adâncime al albiei
unui curs de apă.

Textură – Ansamblu al însuşirilor solului ce rezultă, în principal, din di-

mensiunea particulelor sale primare (granulometrice), la care se adaugă
unele efecte ale alcătuirii mineralogice.

Torent – Formaţiune a eroziunii de adâncime cu pante repezi şi neregula-

te, cu debit redus sau nul în cea mai mare parte a anului şi care, datorită
ploilor mari sau topirii bruşte a zăpezii, prezintă viituri violente şi de scur-
tă durată, cu mare putere de eroziune, de transport şi de depunere a parti-
culelor de sol.

122
 Capitolul 6

LEGISLAŢIE

LEGEA FONDULUI FUNCIAR NR. 18 / 1991

CAP. 6 Folosirea terenului pentru producţia agricolă şi silvică

ART. 74
Toţi deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure cul-
tivarea acestora şi protecţia solului.
ART. 75
(1) Proprietarii de terenuri care nu îşi îndeplinesc obligaţiile
prevăzute la art. 74 vor fi somaţi în scris de către primăriile comunale,
orăşeneşti sau municipale, după caz, să execute aceste obligaţii.
(2) Persoanele care nu dau curs somaţiei şi nu execută obligaţii-
le în termenul stabilit de primar, din motive imputabile lor, vor fi san-
cţionate, anual, în raport cu categoria de folosinţă a terenului.
ART. 79
(1) Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de
prevenire şi de combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului
provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi
sociale.
(2) Lucrările necesare pentru protecţia şi ameliorarea solului se
stabilesc pe baza de studii şi proiecte, întocmite la cerere de organele de
cercetare şi proiectare de specialitate, în corelare cu cele de amenajare
şi organizare a teritoriului, şi se execută de către deţinătorii terenurilor
sau prin grija acestora, de către unităţi specializate în execuţia unor
asemenea lucrări.
(3) Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare
a solului, suportând parţial sau total cheltuielile în limita alocaţiei buge-
tare aprobate, pe baza notelor de fundamentare elaborate de unităţile de
cercetare şi proiectare, însuşite de organele agricole de specialitate ju-
deţene şi aprobate de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

123
 ART. 80
Pentru realizarea coordonată a lucrărilor de interes comun, po-
trivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi apelor, căilor de
comunicaţie, aşezărilor omeneşti sau altor obiective economice şi so-
ciale, documentaţiile tehnico-economice şi ecologice se vor elabora în
comun de părţile interesate. Prin documentaţii se vor stabili contribuţia
părţilor interesate şi ordinea de execuţie a lucrărilor.
ART. 81
Lucrările de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de co-
rectare a torenţilor, care servesc la apărarea şi conservarea lucrărilor de
irigaţii, îndiguiri, desecări, a lacurilor de acumulare ori a altor lucrări
hidrotehnice, căi de comunicaţii, obiective economice şi sociale, se vor
executa concomitent cu lucrările de bază.
ART. 82
(1) Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total
sau parţial, capacitatea de producţie pentru culturi agricole sau silvice
vor fi constituite în perimetre de ameliorare.
(2) Grupele de terenuri care intră în perimetrele de ameliorare
se stabilesc de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi de Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, la propunerile ce au la bază
situaţiile înaintate de comune, oraşe şi municipii.
(3) Delimitarea perimetrelor de ameliorare se face de către o
comisie de specialişti, al cărei regulament de organizare şi funcţionare
se aprobă de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi de Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
(4) Documentaţiile întocmite se avizează de organele judeţene
agricole şi silvice şi de protecţia mediului şi se înaintează la Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei care, împreună cu ministerele şi departa-
mentele interesate, vor stabili programele de proiectare, finanţare şi
execuţie.
ART. 83
(1) Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie terenurile din
perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor pre-
văzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate.
(2) Includerea de către primărie a unui anumit teren în categoria
menţionată la alin. (1) se poate face cu acordul proprietarului. Dacă
proprietarul nu este de acord, primăria face propuneri motivate prefec-
turii, care va decide.

124
 (3) Dacă prefectul decide includerea terenului prevăzut la alin.
(2) în perimetrul de ameliorare, consiliul local este obligat să-i atribuie
în folosinţă, titularului terenului în cauză, o suprafaţă de teren cores-
punzătoare, pe toata durata realizării lucrărilor de ameliorare.
(4) În cazul în care statul nu dispune în localitatea respectivă de
un alt teren asemănător pentru rezolvarea situaţiei menţionate la alin.
(1), iar proprietarul nu este de acord să primească un alt teren la distan-
ţă mai mare, se va aplica procedura de expropriere pentru cauza de uti-
litate publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994
ART. 84
În interesul lucrărilor de corectare a torenţilor şi de gospodărire
a apelor, statul poate face schimburi echivalente de terenuri cu proprie-
tarii din perimetru, când pe terenul acestora urmează a se executa lu-
crări de amenajare cu caracter permanent. Schimbul se face numai cu
acordul proprietarilor, prin act autentic, înregistrat în documentele de
cadastru funciar.
ART. 85
Terenurile degradate şi poluate, incluse în perimetrul de amelio-
rare, sunt scutite de taxe şi impozite către stat, judeţ sau comună, pe
timpul cât durează ameliorarea lor.
ART. 86
(1) Execuţia în teren a lucrărilor de amenajare şi punere în va-
loare a terenurilor degradate din perimetrele de ameliorare se face de
unităţi specializate, în funcţie de specificul lucrărilor.
(2) Lucrările ce se execută pentru consolidarea terenului, ca:
terasări, modelări, nivelări, fixări de soluri, înierbări, împăduriri, corec-
tări de torenţi şi împrejmuiri, drumuri, poduri, podeţe, cu caracter per-
manent, se realizează pe cheltuiala statului, conform proiectului de
ameliorare.
ART. 87
(1) Deţinătorilor de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cu-
prinse într-un perimetru de ameliorare, care, în mod individual sau aso-
ciaţi, vor sa facă din proprie iniţiativă înierbări, împăduriri, corectare a
reacţiei solului sau alte lucrări de ameliorare pe terenurile lor, statul le
va pune la dispoziţie gratuit materialul necesar - sămânţă de ierburi,
puieţi, amendamente şi asistenţă tehnică la executarea lucrărilor.

125
 (2) Deţinătorii care au primit materiale pentru înierbări, împădu-
riri şi amendări şi nu le-au întrebuinţat în vederea scopului pentru care
le-au cerut sunt obligaţi să plătească valoarea lor.
ART. 88
(1) Fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executa-
rea lucrărilor prevăzute în proiectele de amenajare, ameliorare şi punere
în valoare a terenurilor degradate şi poluate, cuprinse în perimetru, se
asigură, în funcţie de specificul lucrărilor, de Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei împreună cu Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului şi cu alte ministere interesate, din Fondul de ameliorare a
fondului funciar şi prin alocaţiile bugetare.
(2) Fondurile necesare pot fi sporite prin participarea comune-
lor, oraşelor, municipiilor şi a judeţelor, prin contribuţia în muncă sau
în bani a tuturor celor interesaţi la aceste lucrări, deţinătorii terenurilor,
locuitorii care trag foloase directe sau indirecte de pe urma acestor
ameliorări şi instituţiile, societăţile comerciale sau regiile autonome ale
căror lucrări de arta, drumuri, poduri, căi ferate, construcţii şi altele
asemenea beneficiază de avantajele lucrărilor de amenajare şi ameliora-
re a terenurilor.
(3) În cazul în care se constată că anumite suprafeţe au fost
scoase din producţia agricolă sau silvică prin degradare sau poluare a
solului, datorită faptei culpabile a unor persoane fizice sau juridice,
proprietarii, primăria sau organul agricol ori silvic pot cere suportarea
de către cel vinovat a cheltuielilor necesitate de lucrările de refacere şi
de ameliorare a solului.
ART. 89
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul Apelor, Pă-
durilor şi Protecţiei Mediului împreună cu Academia de Ştiinţe Agrico-
le şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti", vor lua măsuri pentru dezvol-
tarea sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi averti-
zare cu privire la starea calităţii solurilor agricole şi silvice, pe baza
unui sistem informaţional, cu asigurarea de bănci de date, la nivelul ţă-
rii şi al judeţului, şi vor propune măsurile necesare pentru protecţia şi
ameliorarea terenurilor, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de
producţie.

126
 CAP. 7 Folosirea temporară sau definitivă a terenurilor în al-
te scopuri decât producţia agricolă şi silvică
ART. 92
(1) Amplasarea construcţiilor de orice fel pe terenuri agricole
din extravilan de clasa I şi a II-a de calitate, pe cele amenajate cu lu-
crări de îmbunătăţiri funciare, precum şi pe cele plantate cu vii şi livezi,
parcuri naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arheologice şi is-
torice este interzisă.
(2) Se exceptează de la prevederile alineatului precedent con-
strucţiile care servesc activităţile agricole, cu destinaţie militară, căile
ferate, şoselele de importanţă deosebită, liniile electrice de înaltă tensi-
une, forarea şi echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării ţiţeiului
şi gazului, conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările
de gospodărire a apelor şi realizarea de surse de apă.
(3) Scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor agrico-
le din extravilan, de clasa I şi a II-a de calitate, a celor amenajate cu lu-
crări de îmbunătăţiri funciare, precum şi a celor plantate cu vii şi livezi,
prin extinderea intravilanului localităţilor, se face la propunerea consili-
ilor locale, prin hotărâre a Guvernului şi cu avizul Ministerului Agricul-
turii şi Alimentaţiei.
CAP. 9 Sancţiuni
ART. 106
Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă,
contravenţională sau penală, după caz.
ART. 107
Degradarea terenurilor agricole şi silvice, a împrejurimilor aces-
tora, distrugerea şi degradarea culturilor agricole, a lucrărilor de îmbu-
nătăţiri funciare, a bornelor şi semnelor topografice sau geodezice, a
monumentelor istorice şi ansamblurilor şi siturilor arheologice, ori îm-
piedicarea luării măsurilor de conservare a unor astfel de bunuri, pre-
cum şi înlăturarea acestor măsuri, constituie infracţiuni de distrugere şi
se pedepsesc potrivit prevederilor Codului penal.

127
 LEGE PRIVIND PERDELELE FORESTIERE DE PROTECŢIE
NR. 289 / 2002

CAP. III Gospodărirea perdelelor forestiere de protecţie

ART. 11
Perdelele forestiere de protecţie sunt supuse unor norme tehnice
silvice având ca finalitate asigurarea gestionării durabile a acestora în
vederea exercitării funcţiilor de protecţie pentru care au fost înfiinţate.
ART. 12
(1) Deţinătorii cu orice titlu de perdele forestiere de protecţie au
obligaţia să asigure paza acestora împotriva furtului şi păşunatului
neautorizat, să ia măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor, să res-
pecte dispoziţiile cu privire la protecţia pădurilor şi la circulaţia materi-
alelor lemnoase, prevăzute în Legea nr.26/1996 şi să execute lucrări de
îngrijire conform normelor tehnice.
(2) Organele silvice, prefecţii, consiliile judeţene şi locale, uni-
tăţile de poliţie, jandarmerie, unităţile şi formaţiunile de pompieri, uni-
tăţile Ministerului Apărării Naţionale, potrivit atribuţiilor ce le revin
prin lege, vor sprijini pe deţinătorii de perdele forestiere de protecţie în
acţiunile de pază a vegetaţiei forestiere şi de stingere a incendiilor de
pădure.
(3) La solicitarea proprietarilor de perdele forestiere de protecţie
Regia Naţională a Pădurilor, prin unităţile sale teritoriale, va prelua
asupra sa paza şi gospodărirea vegetaţiei forestiere respective, pe bază
de contracte sau convenţii încheiate cu solicitanţii.
(4) Perdelele forestiere de protecţie, înfiinţate pe terenurile care
constituie domeniul public sau privat al statului şi ale unităţilor admi-
nistrativ - teritoriale, se administrează de structuri silvice.
ART. 13
Reducerea suprafeţei perdelelor forestiere de protecţie, indife-
rent de forma de proprietate, este interzisă.
ART. 14
Valorificarea materialului lemnos din perdelele forestiere de
protecţie se face de către persoanele prevăzute la art.12 alin (1).
ART. 15
(1) Recoltarea materialului lemnos din perdelele forestiere de
protecţie este permisă numai cu marcarea prealabilă, contra cost, de că-
tre ocolul silvic a arborilor de extras.

128
 (2) Materialul lemnos subţire, cu diametrul sub 10 cm, se va ex-
trage sub îndrumarea personalului silvic, fără marcarea prealabilă a
acestuia.
ART. 16
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin
inspectoratele teritoriale de regim silvic şi cinegetic şi ocoalele silvice
pe a căror rază se află, organizează controale asupra modului în care se
aplică regulile silvice şi de pază a vegetaţiei forestiere de protecţie, pre-
cum şi cele referitoare la circulaţia materialului lemnos rezultat de pe
aceste terenuri.
ART. 17
Păşunatul este interzis în perdelele forestiere de protecţie.

CAP. V Răspunderi şi sancţiuni

ART. 22
Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage, după caz, răspun-
derea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală a per-
soanei vinovate, potrivit legii.
ART. 23
Ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a perdelelor fo-
restiere de protecţie, precum şi distrugerea, degradarea sau mutarea
semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare se pe-
depsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
ART. 24
Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare
prin incendiere a perdelelor forestiere de protecţie constituie infracţiune
de distrugere calificată care a avut ca urmare un dezastru şi se pedep-
seşte potrivit dispoziţiilor prevăzute în Codul penal.
ART. 25
(1) Tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori,
puieţi sau lăstari din perdelele forestiere de protecţie, indiferent de for-
ma de proprietate, de către proprietari, deţinători sau de către oricare
altă persoană, dacă valoarea pagubei este de peste cinci ori mai mare
decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau
dacă valoarea este sub această limită, dar fapta a fost săvârşită de cel
puţin două ori în interval de 2 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 4 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta comisă în condiţiile prevăzute la alin. (1) a avut

129
ca urmare o pagubă în valoare de peste 20 ori mai mare decât preţul
mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este de
la 1 an la 5 ani.
(3) Când fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 50
de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă
pe picior, pedeapsa este de la 2 ani la 7 ani.
(4) Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1)-(3) se majorează
cu 3 ani în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împre-
jurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau substanţe chimice
periculoase;
c) în timpul nopţii;
d) în arii forestiere protejate;
(5) Tentativa se pedepseşte

LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI NR. 137 / 1995

CAPITOLUL I
Principii şi dispoziţii generale

ART. 1. — Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea

protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principii-
lor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a so-
cietăţii.
ART. 3. — Principiile şi elementele strategice ce stau la baza
prezentei legi, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile, sunt:
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii
daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor
specifice cadrului biogeografic natural;
d) principiul „poluatorul plăteşte“;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează
nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
mediului;

130
 g) utilizarea durabilă;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstruc-
ţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor
neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calită-
ţii mediului.
ART. 5. — Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un
mediu sănătos, garantând în acest scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii
mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind
dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea
acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor
asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea pre-
venirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
ART. 6. — Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţi-
lor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoa-
nelor fizice şi juridice.
ART. 7. — Responsabilitatea privind protecţia mediului revine
autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoria-
le.
ART. 28. — Persoanele fizice şi juridice care produc, comercia-
lizează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi pesticide au următoare-
le obligaţii:
a) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu pentru fabricarea
acestora;
b) să livreze, să manipuleze, să transporte şi să comercializeze
îngrăşămintele chimice şi pesticidele ambalate cu inscripţii de identifi-
care, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţii în care să
nu provoace contaminarea mijloacelor de transport şi a mediului;
c) să depoziteze îngrăşămintele chimice şi pesticidele numai
ambalate şi în locuri protejate;
d) sa nu folosească îngrăşămintele chimice şi pesticidele în zo-

131
nele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;
e) să se administreze pesticide cu mijloace aviatice numai cu
avizul agenţiilor pentru protecţia mediului, direcţiilor sanitare şi al co-
misiilor judeţene de bază meliferă şi stupărit pastoral, potrivit regle-
mentarilor în vigoare;
f) să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se
face prin insecte, numai acele tratamente cu pesticide care sunt selecti-
ve faţă de insectele polenizatoare;
g) să nu folosească momeli periculoase, cu excepţia cazurilor
special autorizate.
ART. 39. — Persoanele fizice şi juridice au următoarele obliga-
ţii:
a) să ceară acordul şi/sau autorizaţia de mediu pentru activităţile
prevăzute în anexa nr. II la prezenta lege. Sunt exceptate de la autoriza-
re puţurile forate la adâncimi până la 50 m pentru satisfacerea cerinţelor
gospodăriilor - individuale;
b) să respecte standardele de emisie şi de calitate a apelor, pre-
vederile din acord şi autorizaţie şi să pună la dispoziţia laboratoarelor
autorizate, la termenele stabilite, probele de apă pentru analiză;
c) să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor
şi în zonele umede, deşeuri de orice fel şi să nu introducă în acestea ex-
plozibile, tensiune electrică, narcotice sau alte substanţe periculoase;
d) să nu spele în apele naturale autovehicule, utilaje şi ambalaje
care au în conţinut uleiuri, combustibili lichizi, lubrifianţi, substanţe pe-
riculoase sau pesticide;
e) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de
asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei,
prevăzute cu termen în acordul şi autorizaţia de mediu şi să monitorize-
ze zona de impact;
ART. 51. — Deţinătorii de terenuri cu orice titlu, în scopul asi-
gurării protecţiei calităţii solurilor, au următoarele obligaţii:
a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea
calităţii solurilor;
b) să asigure la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea
în funcţiune a obiectivelor de orice fel, ca şi la schimbarea destinaţiei
terenurilor, condiţiile prevăzute în acord şi în autorizaţia de mediu;
c) să nu ardă miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă
fără autorizaţie din partea autorităţii competente pentru protecţia medi-

132
ului.
ART. 52. — Deţinătorii, cu orice titlu, ai pădurilor, vegetaţiei
forestiere din afara fondului forestier şi pajiştilor au următoarele obliga-
ţii:
a) să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din
afara fondului forestier, inclusiv a jnepenişurilor, tufişurilor şi pajiştilor
existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepţia cazurilor pre-
văzute de lege;
b) să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pă-
durilor, stabilită de amenajamentele silvice şi aprobată prin lege;
c) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi
transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul men-
ţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului ecologic;
d) să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor
exploatate, stabilit de autoritatea centrală pentru silvicultură, în acord
cu condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor, prevăzute de autoritatea
centrală pentru protecţia mediului;
e) să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru
pădurile cu funcţii deosebite de protecţie, situate pe terenuri cu pante
foarte mari, cu procese de alunecare şi eroziune, pe grohotişuri, stâncă-
rii, la limita superioară de altitudine a vegetaţiei forestiere, precum şi
pentru alte asemenea păduri;
f) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetaţi-
ei lemnoase de pe păşunile împădurite care îndeplinesc funcţii de pro-
tecţie a solului şi a resurselor de apă;
g) să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea
pajiştilor, în funcţie de capacitatea de refacere a acestora;
h) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol,
în limitele potenţialului de regenerare, potrivit prevederilor legale;
i) să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre acci-
dente sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte ase-
menea ecosisteme terestre.
ART. 79. — Protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor
persoanelor fizice şi juridice, în care scop:
a) solicită autorităţilor pentru protecţia mediului acord şi/sau au-
torizaţie de mediu, după caz, potrivit prezentei legi;
b) asistă persoanele împuternicite cu inspecţia, punându-le la
dispoziţie evidenţa măsurătorilor proprii, toate documentele relevante şi

133
le facilitează controlul activităţilor şi prelevarea de probe;
c) se supun ordinului de încetare temporară sau definitivă a ac-
tivităţii;
d) suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmă-
rile produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii preju-
diciului;
e) asigură sisteme proprii de supraveghere a instalaţiilor şi pro-
ceselor tehnologice şi pentru analiza şi controlul poluanţilor pe raza de
incidenţă a activităţilor desfăşurate şi evidenţa rezultatelor, în scopul
prevenirii şi evitării riscurilor tehnologice şi eliberărilor accidentale de
poluanţi în mediu şi raportează lunar rezultatele supravegherii mediului
autorităţii competente pentru protecţia mediului;
f) informează autorităţile competente şi populaţia în caz de eli-
minări accidentale de poluanţi în mediu sau de accident major;
g) restructurează, pentru activităţile existente, şi propun, la soli-
citarea autorizaţiei, programe pentru conformare, în termen de 6 luni de
la intrarea în vigoare a prezentei legi;
h) adoptă soluţii adecvate pentru mediu la propunerea proiecte-
lor sau activităţilor noi, precum şi pentru modificarea celor existente;
i) nu degradează mediul natural sau amenajat prin depozitări
necontrolate de deşeuri de orice fel.

LEGEA APELOR NR. 107 / 1996

CAP. 1
ART. 1 Dispoziţii generale
(1) Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă
şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, mate-
rie primă pentru activităţi productive, sursa de energie şi cale de
transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.
(2) Apele fac parte integrantă din patrimoniul public. Protecţia,
punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţi-
uni de interes general.
ART. 2 Prevederile prezentei legi au ca scop:
a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, pre-
cum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;

134
 b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare
a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor
acestora;
c) refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentarii cu apă potabilă a populaţiei şi a salu-
brităţii publice;
f) valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi re-
partiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu
ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor;
g) apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror altor fenomene hi-
drometeorologice periculoase;
h) satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, pro-
ducerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agremen-
tului şi sporturilor nautice, ca şi ale oricăror alte activităţi umane.
ART. 3
(1) Aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile lor
minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depă-
şesc suprafaţa de 10 kmp., malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi ape-
le subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţii-
le lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi
fundul apelor maritime.
(2) Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hi-
drografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp., pe care apele nu curg
permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se
formează sau curg.
Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în con-
cordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
(4) Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului,
numai în măsura în care este utilizată conform art. 9 alin. (2).
(5) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) pepinierele şi cres-
cătoriile piscicole aflate în afara cursurilor de apă.
ART. 5
(1) În jurul surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă,
al surselor de ape minerale şi al lacurilor şi nămolurilor terapeutice se
instituie zone de protecţie sanitară cu regim sever sau cu regim de res-
tricţii, precum şi perimetre de protecţie hidrogeologică. Dreptul de pro-
prietate asupra surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă,

135
surselor de ape minerale şi lacurilor şi nămolurilor terapeutice se extin-
de şi asupra zonelor de protecţie sanitară cu regim sever.
ART. 9
(1) Dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, in-
clusiv a celor arteziene, se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a
apelor şi se exercită potrivit prevederilor legale. Acest drept include şi
evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări ori drena-
je, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare.
(2) Apele de suprafaţă sau subterane pot fi folosite liber, cu res-
pectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut,
adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru
acesta nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate
mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesi-
tăţilor gospodăriei proprii.
ART. 10
(1) Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate fa-
ţă de folosirea apei în alte scopuri. De asemenea, au prioritate, faţă de
alte folosinţe, alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei in-
tangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii
echilibrului ecologic al habitatului acvatic.
(2) Restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie, în fo-
losul altor activităţi, este interzisă.
(3) Apa potabilă distribuită organizat în centre populate poate fi
utilizată şi în alte scopuri, numai dacă s-a asigurat satisfacerea integrală
a cerinţelor populaţiei, animalelor şi ale unor activităţi care necesită apă
de această calitate. Alimentarea cu apă potabilă în alte scopuri va fi li-
mitată sau desfiinţată numai atunci când apar cerinţe noi în alimentarea
cu apă a populaţiei.
(4) Apele subterane, corespunzătoare calitativ, sunt destinate în
primul rând pentru alimentarea cu apă a populaţiei şi animalelor, pre-
cum şi pentru asigurarea igienei şi sănătăţii populaţiei. Aceste ape pot fi
utilizate şi în alte scopuri, numai în baza autorizaţiei de gospodărire a
apelor.
ART. 87
Constituie contravenţii în domeniul apelor următoarele fapte,
dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să
fie considerate infracţiuni:

136
 1) executarea sau punerea în funcţiune de lucrări construite pe
ape sau care au legătura cu apele, precum şi modificarea sau extinderea
acestora, fără respectarea avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a
apelor;
2) exploatarea sau întreţinerea lucrărilor construite pe ape sau
care au legătură cu apele, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de
gospodărire a apelor;
3) folosirea resurselor de apă de suprafaţă sau subterane în dife-
rite scopuri, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a
apelor, cu excepţia satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii;
4) evacuarea sau injectarea de ape uzate, precum şi descărcarea
de reziduuri şi orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea
prevederilor avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor;
5) extragerea agregatelor minerale din albiile sau malurile cur-
surilor de apă, canalelor, lacurilor, de pe plajă sau de pe faleza mării,
fără aviz sau autorizaţie de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea
prevederilor acestora;
7) nerespectarea de către agenţii economici a obligaţiei de a so-
licita autorizaţia de gospodărire a apelor, la termenele stabilite;
9) amplasarea în albii majore de noi obiective economice sau
sociale, inclusiv de noi locuinţe, fără avizul de amplasament, precum şi
fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor sau fără respectarea
măsurilor de protecţie împotriva inundaţiilor;
10) neîntreţinerea corespunzătoare a malurilor sau a albiilor în
zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de folosin-
ţă a apei sau de către deţinătorii de lucrări;
11) nerespectarea de către persoanele fizice şi persoanele juridi-
ce a regimului impus în zonele de protecţie;
12) nerespectarea de către utilizatorii de apă a obligaţiilor legale
care le revin privind gospodărirea raţională a apei, întreţinerea şi repa-
rarea instalaţiilor proprii sau a celor din sistemele de alimentare cu apă
şi canalizare-epurare;
13) neasigurarea întreţinerii şi exploatării staţiilor şi instalaţiilor
de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, lipsa de urmări-
re, prin analize de laborator, a eficienţei acestora şi de intervenţie ope-
rativă în caz de neîncadrare în normele de calitate şi în limitele înscrise
în autorizaţia de gospodărire a apelor;

137
 15) folosirea, transportul, mânuirea şi depozitarea de reziduuri
sau de substanţe chimice, fără asigurarea condiţiilor de evitare a poluă-
rii, directă sau indirectă, a apelor de suprafaţă sau subterane;
16) practicarea, în lacurile de acumulare folosite ca surse pentru
alimentări cu apă potabilă, a pisciculturii în regim de furajare a peştilor;
17) topirea teiului, cânepii, inului sau a altor plante textile, fără
avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor şi în afara locurilor anu-
me destinate şi amenajate în aceste scopuri;
18) depozitarea în albii sau pe malurile cursurilor de apă, ale
canalelor, lacurilor, bălţilor şi pe faleza marii, pe baraje şi diguri sau în
zonele de protecţie a acestora a materialelor de orice fel;
19) spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile
acestora, a vehiculelor şi autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate me-
canice;
20) spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile
acestora, a animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice, a
obiectelor de uz casnic prin folosirea detergenţilor şi a ambalajelor ce
au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase;
21) vărsarea sau aruncarea în instalaţii sanitare sau în reţele de
canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;
22) deversarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localită-
ţilor sau ale obiectivelor industriale, cu nerespectarea condiţiilor stabili-
te de deţinătorii acestora, ca şi lipsa preepurării locale a acestor ape;
23) folosirea de canale deschise, pentru scurgerea apelor
fecaloid-menajere sau a apelor cu conţinut toxic;
25) inexistenţa, la utilizatorii de apă, a planurilor proprii de pre-
venire şi combatere a poluărilor accidentale sau neaplicarea acestora;
26) neanunţarea unităţilor de gospodărire a apelor despre pro-
ducerea unei poluări accidentale, de către utilizatorii care au produs-o;
27) neluarea de măsuri operative, de către utilizatorul de apă ca-
re a produs poluarea accidentală, pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor
acesteia;
28) nerespectarea, de către persoane fizice şi persoane juridice,
a restricţiilor în folosirea apelor şi a altor măsuri, stabilite pentru pe-
rioadele de secetă, ape mari sau calamităţi;
30) obturarea sau blocarea, sub orice formă, precum şi scoaterea
din funcţiune, în orice mod, a construcţiilor şi instalaţiilor de descărcare
a apelor mari;

138
 31) plantarea, tăierea ori distrugerea arborilor, arbuştilor, tufe-
lor, a culturilor perene şi puieţilor din albiile cursurilor de apă, din cu-
vetele lacurilor de acumulare şi de pe malurile lor sau de pe baraje, di-
guri şi din zonele de protecţie a acestora;
32) plantarea de stâlpi pe baraje şi diguri, fără avizul de gospo-
dărire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor acestuia;
33) păşunatul în zonele de protecţie a cursurilor de apă;
34) distrugerea sau deteriorarea unităţilor şi instalaţiilor reţelei
naţionale de observaţii, a reperelor, a mirelor hidrometrice sau a altor
însemne tehnice sau topografice, a forajelor hidrogeologice, a staţiilor
de determinare automată a calităţii apelor şi a altor asemenea;
35) instalarea de conducte, cabluri, linii aeriene prin, peste sau
sub albii ale râurilor, diguri, canale, conducte, baraje sau alte lucrări hi-
drotehnice ori în zonele de protecţie a acestora, fără avizul de gospodă-
rire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor acestuia, ori fără notifi-
carea unor astfel de activităţi;
36) efectuarea de săpături pe maluri şi în albiile cursurilor de
apă sau ale canalelor pentru executarea de lucrări de traversare sau alte
lucrări hidrotehnice, fără avizul de gospodărire a apelor sau
nerespectarea acestuia;
37) circulaţia cu vehicule, trecerea cu animale sau staţionarea
acestora pe baraje, diguri sau canale, cu excepţia locurilor anume desti-
nate în acest scop sau pentru intervenţii operative;
38) întreţinerea necoresponzătoare a lucrărilor de captare, acu-
mulare şi distribuţie a apei, a lucrărilor de protecţie a albiilor, şi maluri-
lor, a celor de prevenire şi combatere a acţiunii distructive a apelor;
45) refuzul persoanelor fizice şi juridice de a prezenta avizele şi
autorizaţiile de gospodărire a apelor sau orice alte documente necesare
pentru efectuarea controlului, inclusiv de a participa la control cu re-
prezentanţii de specialitate;
46) refuzul de a permite, personalului cu atribuţii de serviciu în
gospodărirea apelor şi celor cu drept de control, accesul la ape, pe tere-
nurile şi incintele utilizatorilor de apă sau ale deţinătorilor de lucrări,
precum şi în orice alt loc unde este necesar a efectua constatări, a mon-
ta şi a întreţine aparatura de măsură şi control, a preleva probe de apă
sau a interveni în aplicarea prevederilor legale;
47) neaducerea la îndeplinire, la termenele stabilite, a măsurilor
dispuse anterior, precum şi a solicitărilor legale ale Ministerului Ape-

139
lor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi ale Regiei Autonome "Apele
Române";
48) autorizaţia lucrărilor prevăzute la art. 48 fără a fi îndeplinite
condiţiile pentru prevenirea poluării apelor, conform prevederilor lega-
le în vigoare, sau retragerea nejustificată a autorizaţiei de gospodărire a
apelor;
49) neprimirea sub orice formă, de către deţinătorii terenurilor
din aval, a apelor ce se scurg în mod natural de pe terenurile situate în
amonte;
50) executarea de construcţii sau instalaţii supraterane în zonele
de protecţie a platformelor meteorologice;
51) neparticiparea la acţiunile de apărare împotriva inundaţiilor,
de combatere a secetei sau a altor calamitaţi naturale;
53) branşarea locuinţelor la reţeaua de alimentare cu apă centra-
lizată, fără existenţa sau realizarea reţelelor de canalizare a staţiei de
epurare.

140
BIBLIOGRAFIE

1. * * * -1981, Metodologia de analiză agrochimică a solurilor în ve-

derea stabilirii necesarului de amendamente şi îngrăşăminte. Vol. I
şi II, Partea I - ASAS -ICPA, Bucureşti.
2. Al-Durrah M.M., and Bradford J.M –1982 The mechanism of
raindrop splash on soil surfaces Soil. Science Society American
Journal 46 (5):1086-1090
3. Atanasiu N., Jipa D –1983, Texturi şi structuri sedimentare, Editura
tehnică, Bucureşti.
4. Băloi V., Ionescu V –1986, Apărarea terenurilor agricole împotriva
eroziunii, alunecărilor şi inundaţiilor, - Editura Ceres, Bucureşti.
5. Băloi V.-1980, Amenajarea bazinelor hidrografice şi a cursurilor de
apă - Editura Ceres, Bucureşti.
6. Berar U., Giurma I., Ionescu V., Ionescu V-le. –1983, Modele ma-
tematice pentru combaterea eroziunii solului - Editura Junimea, Iaşi.
7. Berar U., Ionescu V. –1985, Metode matematice pentru optimizarea
soluţiilor de combatere a excesului de apă din sol - Editura Ceres,
Bucureşti.
8. Bergsma E. and al. –1996, Terminology for Soil Erosion and Con-
servation, ISSS, Wageningen, the Netherlands
9. Boeru S., Bottzan M., Braşoveanu Gh., Cazacu E. –1987, Dicţionar
de îmbunătăţiri funciare Editura Ceres, Bucureşti.
10. Canarache A –1990, Fizica solurilor agricole Editura Ceres, Bucu-
reşti.
11. Chiriac V., Filotti A. –1980, Prevenirea şi combaterea inundaţiilor
Ed. Ceres, Bucureşti.
12. Dissmeyer G.E. and G.R. Foster –1980, A guide for predicting sheet
and rill erosion on forest land. U.S. Dep. Agric., Forest Serv. Tech
Publ. SA-TP-11.
13. Drăgan Livia şi P.Stănescu –1970, Zonarea erozivităţii pluviale
Analele Instit. de Cerc. pentru Îmb. Func.şi Pedol., Vol. III, Bucu-
reşti.
14. Dumitrescu N., Popa A. –1979, Agrotehnica terenurilor arabile în
pantă Editura Ceres, Bucureşti.

141
15. Dumitru M., Şimota C., Doreanu E., -2003, Cod de bune practici
agricole Editura Expert, Bucureşti.
16. Filiche E. Popa N., Petrovici G. –2002, Pierderile de elemente
fertilizante prin intermediul scurgerilor lichide şi solide, “Lucrări
Ştiinţifice” Univ. Şt. Agron. şi Med. Vet. “Ion Ionescu de la Brad”,
Iaşi, ISSN 1454-7414.
17. Filiche E., Gh. Purnavel., Popa N. –2000, Influenţa pierderilor de
elemente fertilizante de pe terenurile agricole asupra calităţii apelor
de suprafaţă Analele Univ. Ovidius Constanţa, ISSN-12223-7221,
Vol.1.
18. Flanagan D. C. and al. –1994, Water Erosion Prediction Project -
Erosion Prediction Model, Version 94.7, User Summary, NSERL
Report no.9.
19. Florea N. şi colab. –1977, Harta eroziunii solurilor în România, sca-
ra 1:500.000, ICPA, Bucureşti.
20. Foster G. R. –1982, Modeling the erosion process Hydrologic mod-
eling of small watersheds. American Society of Agricultural Engi-
neers, St. Joseph, MI.
21. Grigoraş M. şi colab. –1984, Îndrumător pentru lucrări practice de
topografie în agricultură. Editura Ceres, Bucureşti.
22. Harris J.A., Birch P., Palmer J.P. –1996 Land Restoration and Rec-
lamation: Principles and Practice Adison Wesley Longman Ltd,
England.
23. Hudson N.W. –1993, Field measurements of soil erosion and runoff
Silsoe Associates, Ampthill, Bedford, United Kingdom.
24. Ichim I., Rădoane M. –1987, A multivariate statistical analysis of
sediment yield and prediction în Romania Catena Suplement 10.
Braunschweig.
25. Ioniţă I. –1986, Results of soil erosion study and conservation
treatments in the Bârlad Tableland Z. Gomorph. N.F. Supl. Bd.58,
107-119, Berlin.
26. Ioniţă I. –1998, Studiul geomorfologic al degradărilor de teren din
bazinul mijlociu al Bârladului Teză doct., Univ."Al. I. Cuza", Iaşi.
27. Ioniţă I., Ouatu O. –1985, Contribuţii la studiul eroziunii solurilor
din Colinele Tutovei, Cerc. Agr. în Moldova, vol. 3, Iaşi.
28. Ioniţă I., Stoian Gh., Neamţu T. –1985, Evoluţia sistemului de cultu-
ră în fâşii pe terenurile cu pante mijlocii din Colinele Tutovei,
Cercet. Agron. în Moldova, vol. 3, Iaşi.

142
29. ISPIF, -1987, Fişe tehnologice pentru lucrări de îmbunătăţiri funci-
are, Nr.5, Combaterea eroziunii solului. Ministerul Agriculturii; Di-
recţia Generală Ec. de Îmbunătăţiri Funciare şi Construcţii Agricole.
30. Laflen J. M.- Moldenhauer W.C. –2003, Pioneering Soil Erosion
Prediction:The USLE Story WASWC, Special publication No. 1,
Printed in Thailand.
31. Lupaşcu Gh., Parichi M., Florea N. –1998 Dicţionar de ştiinţa şi
ecologia solului Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.
32. Mihai Gh. Gh., Ionescu V. –1963, Ghid pentru combaterea eroziunii
solului Editura Agro-silvică, Bucureşti.
33. Morgan R.P.C. –1989, Soil Erosion - Edit. J.Wiley & Sons Inc.,
New York.
34. Mosimann T. –1991, Lutte contre l’erosion des sols cultives,
Liebefeld - Berne.
35. Moţoc M. –1983, Ritmul mediu de degradare erozională a solului în
R.S. România Bul. Inf. ASAS nr.12, Buc.
36. Moţoc M., Munteanu S., Băloi V., Stănescu P., Mihaiu Gh. –1975,
Eroziunea solului şi metode de combatere - Editura Ceres, Bucu-
reşti.
37. Moţoc M. – 1990, Protecţia solului împotriva eroziunii în agricultu-
ra tradiţională şi modernă. Editura Academiei Române.
38. Moţoc M., Sevastel M. –2002, Evaluarea factorilor care determină
riscul eroziunii hidrice în suprafaţă Editura Bren, Bucureşti.
39. Munteanu S.A., Traci C., Clinciu I., Lazăr N., Untaru E, Gologan N.
– 1993 Amenajarea bazinelor torenţiale prin lucrări silvice şi hidro-
tehnice Editura Academiei Române, Bucureşti.
40. Neamţu T. -1996, Ecologie, eroziune şi agrotehnică antierozională
Editura Ceres, Bucureşti.
41. Nedelcu Lucia, - 2001, Curs de combaterea eroziuni solului Editura
Semne, Bucureşti.
42. Nistor Doina, Nistor D. –1978, Influenţa fertilizării îndelungate
asupra unor însuşiri ale solului, eroziunii şi producţiei la cultura de
porumb, pe terenurile în pantă erodate; Producţia vegetală cereale şi
plante tehnice, nr. 11.
43. Nistor Doina, Nistor D. – 1979, Influenţa fertilizării îndelungate
asupra unor însuşiri ale solului şi producţiei de grâu pe terenurile
erodate din Podişul Bârladului, CAM vol. 3/79

143
44. Nistor Doina, Nistor D. –1979, Aspecte ale fertilizării îndelungate la
grâu şi porumb, pe terenurile în pantă erodate din Podişul
Bârladului, Simpozion Cluj.
45. Nistor Doina, Nistor D. –1981, Aspecte economice şi energetice ale
folosirii îndelungate a îngrăşămintelor la porumb. Producţia vegeta-
lă - Cereale şi plante tehnice nr.4
46. Nistor Doina –1999, Contribuţii la îmbunătăţirea metodelor de pro-
tejare a solului şi de combatere a buruienilor, în vederea reducerii
eroziunii şi sporirii producţiei de porumb pe terenurile în pantă
erodate Teză doctorat, ” Univ. Şt. Agron. şi Med. Vet. “Ion Ionescu
de la Brad”, Iaşi.
47. Nistor D., Popa A. Neamţu T., Nistor Doina –1979, Sistemul de lu-
crare a solului la culturile de câmp, pe terenurile în pantă. Proble-
me de Agrofitotehnie teoretică şi aplicată, volum I, nr.3.
48. Nistor D., Nistor Doina –1979, Sistemul de lucrări minime ale solu-
lui pe terenurile în pantă erodate; Producţia vegetală - Cereale şi
Plante Tehnice nr. 1.
49. Nistor D., Popa A., Nistor Doina, Neamţu T, Popa Greta, Havriliuc
A. –1979, Posibilităţi de sporire a producţiei de grâu pe terenurile
în pantă erodate; Prod. vegetală - Cereale şi Plante Tehnice, nr.8.
50. Nistor D., Neamţu T., Nistor Doina – 1979, Executarea corectă a
arăturilor pe terenurile în pantă; Redacţia de propagandă tehnică
agricolă, Bucureşti, 1979.
51. Onstad C.A., Foster G.R. –1975, Erosion modeling on a watershed
Transaction American Society of Agricultural Engineers ASAE
18:288-292.
52. Popa A. –1977, Cercetări privind eroziunea şi măsurile de combate-
re a acesteia pe terenurile arabile din Podişul Central Moldovenesc,
Centr.de mat.did. şi prop. agric., Bucureşti.
53. Popa A. –1979, Cercetări privind eroziunea şi măsurile de combate-
re a acesteia pe terenurile arabile din Podişul Central Moldovenesc,
MAIA, Bucureşti.
54. Popa A., Gh. Stoian, Greta Popa, O.Ouatu –1984, Combaterea ero-
ziunii solului pe terenurile arabile - Editura Ceres, Bucureşti.
55. Popa N. –1999, Contribuţii la elaborarea unor modele de prognoză
a pierderilor de sol şi elemente fertilizante prin eroziune de pe
versanţii agricoli ,cu referire la Podişul Bârladului Teză de docto-
rat, Universitatea Tehnică „Gh.Asachi” Iaşi.

144
56. Popa N. –2000, Evoluţia pe termen lung a indicelui eroziune / pro-
ductivitate a solului în Valea Ţarinei - Colinele Tutovei Analele
Univ. Ovidius C-ţa, ISSN-12223-7221, Vol.1.
57. Popa N. –2002, Soil Erosion Model Used in Romania Proceedings
of 12th International Soil Conservation Organization Conference,
ISBN: 7-302-05524-6/TV.38, Vol. IV, Beijing, China.
58. Popa N., Filiche E., Petrovici G. –2003, Tillage Translocation in
some representative Basins from Tutova Roling Hills-Romania, Lu-
crările Simpozionului ştiinţific internaţional “70 de ani ai Universi-
tăţii Agrare de Stat din Moldova” 7-8. 10. 2003. Chişinău
59. Popovici N. –1990, Combaterea eroziunii solului - Univ. Tehnică
”Gh. Asachi” Iaşi.
60. Pujină D. –1997, Cercetări asupra unor procese de alunecare de pe
terenurile agricole din Podişul Bârladului şi contribuţii privind teh-
nica de amenajare a acestora Teză de doctorat, Univ. Tehnică ”Gh.
Asachi” Iaşi.
61. Pujină Liliana –1998, Cercetări privind efluenţa aluvionară de pe
terenurile agricole afectate de procese complexe de alunecare din
Podişul Bârladului şi valorificarea economică superioară a acesto-
ra Teză de doctorat, Univ. Tehnică ”Gh. Asachi” Iaşi.
62. Radu S., -1984, Plantaţii de arbori şi arbuşti în oraşe şi sate Editura
Ceres, Bucureşti.
63. Rădoane Maria, Ichim I. Rădoane N., Dumitrescu Gh., Ursu C. –
1996, Analiza cantitativă în geografie, Edit. Universităţii
"Al.I.Cuza", Iaşi.
64. Renard K.G. –1997, Predicting Soil Erosion by Water: A Guide to
Conservation Planning With the Revised Universal Soil Losses
Equation (RUSLE).
65. Samir A. El-Swaif –1999, Sustaining the Global Farm- Strategic Is-
sues, Principles and Approaches- ISCO and Department of Agron-
omy and Soil Science, Univ. of Hawaii at Manoa, Hawaii, USA
66. Sandu Gh., Blănaru V., Drăcea M., Răuţă C. -1981, Controlul evolu-
ţiei solurilor din sistemele de îmbunătăţiri funciare Editura Ceres,
Bucureşti.
67. Savu P. Tomiţă O., Caurea Gh. –1979, Îmbunătăţiri funciare - lu-
crări practice Instit. Agron. “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
68. Schwab G. O., Frevert R.K., Edminster T.W, Barnes K.K. –1966,
Soil and Water Cons. Eng., Edit. J. Wiley & Sons Inc., New York.

145
69. Sevastel Mircea – 2003, Combaterea eroziunii solului – eroziunea
în adâncime Editura Bren.
70. Stăncescu L., Ionescu V., Moraru N., Leinweber L. –1984, Îndrumă-
tor tehnic pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare - Editura Ceres,
Bucureşti.
71. Stănescu P. –1979, Estimarea eroziunii potenţiale pe terenurile
agricole - (Contribuţii metodologice şi elemente de fundamentare a
lucrărilor antierozionale în condiţiile din România) Teză doctorat,
Instit. Agron. "N. Bălcescu" Bucureşti, Fac. de Îmbunătăţiri Funcia-
re.
72. Stănescu P., Taloescu Iuliana şi Drăgan Livia –1969, Contribuţii la
stabilirea unor indicatori de estimare a erozivităţii pluviale, Analele
Instit. De Cerc. pentru Îmb. Func.şi Pedol., Vol. II, Bucureşti.
73. Ştefan V, Bechet Şt., Tomiţă O., Titz L. -1981, Îmbunătăţiri funcia-
re Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
74. TeSelle Gale W. -1994, Geographic Information System for Manag-
ing Resources (GIS)- Agriculture and the Environment, Cartography
and GIS Division, SCS, USDA, Washington, DC.
75. Traci C. -1985, Împădurirea terenurilor degradate Editura Ceres,
Bucureşti.
76. Williams J.R., Renard K.J. –1985, Assessment of Soil Erosion and
Crop Productivity with Process Models (EPIC), ASA, CSSA,
SSSA.
77. Wischmeier W.H., Smith D.D. –1978, Predicting Rainfall Erosion
Losses - A Guide to Conservation Planning, USDA,Washington,
DC.

146