Noțiuni introductive

,,Agricultură ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru

definirea acestui sistem de agricultură este similar cu termenii ,,agricultură
organică” sau ,,agricultură biologică” utilizaţi în alte state membre.

Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mai curată,

mai potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi
dezvoltarea mediului.

Unul dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de

produse agricole şi alimentare proaspete şi autentice, prin procese create să
respecte natura şi sistemele acesteia.

În etapa de producţie la fermă se interzice utilizarea organismelor modificate

genetic (OMG-uri şiderivatele acestora) a fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, a
stimulatorilor şi regulatorilor decreştere, hormonilor, antibioticelor. În etapa de
procesare a alimentelor se restricţionează folosirea aditivilor, a substanţelor
complementare şi a substanţelor chimice de sinteză folosite la prepararea
alimentelor ecologice.

Agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă, la

creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi la sporirea
interesului pentru spaţiul rural.

Ea se bazează pe folosirea acelor mijloace şi metode oferite de societate, de

cuceririle ştiinţifice şi tehnice care asigură obţinerea unor producţii mari, constante
şi de calitate superioară, în condiţiile protecţiei mediului ambiant.
 Agricultura ecologică se bazează pe o serie de principii şi idei, cum ar fi
conservarea sistemelor naturale de transformare ciclică, utilizarea resurselor
regenerabile în sistemele de producţie şi prelucrare, protecţia habitatelor vegetale şi
animalelor sălbatice, sporirea biodiversităţii, utilizarea raţională a apei, susţinerea
conceperii unui sistem integrat de cultivare care să contribuie la crearea unei filiere
de prelucrare şi distribuţie echitabilă din punct de vedere social, şi responsabilă în
ceea ce priveşte mediul natural.

Încă din perioada practicării agriculturii tradiţionale, au apărut unele efecte

nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor, eroziune, cultivarea empirică a
pământului, irigare necorespunzătoare, suprapăşunat.

Efectele nefavorabile s-au accentuat prin modernizarea agriculturii, prin

folosirea iraţională a îngrăşămintelor chimice (cu azot), efectul poluant al
pesticidelor asupra mediului şi alimentelor, afectarea ciclurilor biogeochimice ale
principalelor elemente nutritive, izolarea şi hipertrofierea unor verigi ale lanţurilor
trofice, depăşindu-se uneori limitele ecologice.

Principiile de bază ale agriculturii ecologice sunt:

 protecţia mediului înconjurător;
 menţinerea şi sporirea fertilităţii solului;
 respectul pentru sănătatea consumatorilor;
 menţinerea biodiversităţii ecosistemelor agricole;
 reciclarea substanţelor şi resurselor cât mai mult posibil în cadrul exploataţiilor agricole;
 considerarea exploataţiilor agricole ca entităţi în echilibru;
 menţinerea integrităţii produselor agricole ecologice, de la producerea acestora şi până la
comercializarea lor;
 cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, în armonie cu legile naturale;
obţinerea de producţii optime, nu maxime;
 tehnologii noi şi convenabile pentru sistemul de agricultură ecologică,
 creşterea animalelor corespunzător cerinţelor fiecărei specii. (IFOAM, 2004).

2
Solul

Solul, prin poziția, natură și rolul său,

este un produs al interacțiunii dintre mediul
biotic și abiotic, reprezentând un organism viu,
în care se desfășoară o viață intensă și în care s-
a stabilit un anumit echilibru ecologic.

Solurile determină producția agricolă și starea pădurilor, condiționează

învelișul vegetal, ca și calitatea apei râurilor, lacurilor și apelor subterane, reglează
scurgerea lichidă și solidă în bazinele hidrografice și acționează ca o geomembrană
pentru diminuarea poluării aerului și a apei, prin reținerea, reciclarea și
neutralizarea poluanților, cum sunt substanțele chimice folosite în agricultură,
deșeurile, reziduurile organice și alte substanțe chimice.

Solul este alcătuit din: material mineral provenit din dezagregarea și

alterarea rocilor, material organic provenit din transformarea resturilor vegetale,
apa provenită din precipitațiile atmosferice sau irigații și aer. Proporția în care
aceste componente se găsesc în sol determină gradul de fertilitate al solului.

Degradarea solului şi factorii care o determină

În natură acţionează factori care duc la diminuarea sau anularea însuşirilor
de fertilitate a solului.

Acţiunea negativă a acestora poate duce la distrugerea completă a stratului

de sol şi afectarea chiar şi a rocii mame. Fenomenele sau procesele care duc la
diminuarea sau anularea fertilităţii solului, respectiv a capacităţii productive a
terenului, se definesc ca fenomene sau procese de degradare.

3
 Terenurile rezultate în urma acţiunii fenomenelor sau proceselor de
degradare se definesc ca terenuri degradate. În funcţie de modul de distrugere a
capacităţii productive a solului şi de factorii principali care determină aceasta, se
disting următoarele tipuri principale de fenomene de degradare a terenului:

a) Fenomene de eroziune. Acestea constau din desprinderea şi îndepărtarea din

loc a particulelor de sol sau rocă de către agenţii geografici externi, cum ar fi
apa şi vântul.

Fenomenele se definesc ca:

- eroziune produsă de apă sau eroziune pluvială;

- eroziune produsă de vânt sau eroziune eoliană.

b) Fenomene de deplasare a terenului sau pornituri. Acestea constau în

deplasarea unor mase de pământ pe pante sub acţiunea gravitaţiei, favorizată
de o serie de alţi factori cum sunt: umezirea excesivă a unor mase de pământ
sau a unor suprafeţe de alunecare, dispariţia sprijinului de bază, ş.a.m.d.
c) Fenomene de salinizare. Acestea constau din acumularea în exces a unor
săruri solubile în sol, care îngreunează sau împiedică dezvoltarea unui covor
vegetal, natural sau cultivat, util.
d) Fenomene de înmlăştinare. Aceste constau în acumularea în permanenţă a
apei în sol.
e) Fenomene de degradare antropică. Degradarea terenului este produsă şi prin
activitatea directă a omului, chiar dacă aceasta are o importanţă şi necesitate
economică.
f) Fenomene care au ca şi consecinţă terenuri cu deficit de apă.

4
Terenuri degradate antropic
Procesele de degradare a terenului la care degradarea este produsă de factori
naturali cum sunt: apa în deplasare pe versanţi sau vântul, în cazul proceselor de
eroziune, gravitaţia împreună cu apa de infiltraţie în cazul deplasărilor de teren,
excesul de apă din sol, sărurile solubile în sol etc.

La toate aceste procese, omul poate să aibă o influenţă importantă asupra

declanşării şi intensităţii de desfăşurare. De cele mai multe ori influenţa omului
este prezentă. Aceasta este însă o influenţă indirectă putând să i se determine atât
sensul negativ cât şi sensul pozitiv. Astfel, prin distrugerea vegetaţiei forestiere în
zonele cu pante mari, urmată de mobilizarea solului pentru culturi agricole, mai
ales pentru plante prăşitoare, se favorizează producerea unor scurgeri mari ale apei
din precipitaţii pe versanţi şi respectiv declanşarea şi desfăşurarea unor intense
procese de eroziune. Din contră, dacă pe terenuri afectate de procese de eroziune se
execută lucrări de combatere, îndeosebi fixarea solului cu ajutorul vegetaţiei
forestiere, se favorizează reţinerea apei pe versanţi, se micşorează viteza
scurgerilor şi diminuează până la stopare procesului de eroziune.

În ambele cazuri, prin activitatea sa, factorul uman a favorizat sau a

diminuat acţiunea de eroziune a apei fără a interveni direct asupra procesului de
degradare a terenului. Sunt cazuri când prin activitatea pe care o desfăşoară, omul
produce direct degradarea terenului, respectiv distruge sau diminuează capacitatea
productivă a solului.

Dintre activităţile umane, care duc la degradarea terenului sunt cele legate de
exploatările miniere, cele de construire a instalaţiilor rutiere de transport, de
amplasare şi funcţionare a diverselor instalaţii industriale etc.

5
 În toate aceste cazuri solul fertil este distrus sau înlăturat pe cale manuală
sau cu utilaje (buldozere, excavatoare etc.) sau este acoperit de depozite de rocă
sau diverse deşeuri fără fertilitate sau cu fertilitate foarte redusă.

Acest tip de degradare a terenului, respectiv de anulare sau de diminuare a

capacităţii productive a solului, prin acţiunea directă a omului, se defineşte ca
degradare a terenului efectuată de om sau degradare antropică.

De remarcat faptul că, oricât ar părea de paradoxal, această activitate a

omului, de degradare a terenului, rezultă în urma unor activităţi utile şi
indispensabile în epoca contemporană, nu se poate concepe desfăşurarea activităţii
umane fără căi terestre de transport, instalaţii industriale etc., la construirea sau
prin funcţionarea acestora se produc importante deranjamente în mediul natural.

Efectele negative ale acestor procese de degradare, pot fi însă combătute,

diminuate sau eliminate.

Pregătirea patului germinativ în agricultura ecologică

Asigurarea condiţiilor de germinaţie corespunzătoare a culturii ce urmează a
fi semănate reprezintă condiţia de bază pentru germinaţia seminţelor, răsărirea
uniformă şi dezvoltarea normală a plantelor, într–un teren curat de buruieni.

Lucrările de bază şi cele de pregătire a patului germinativ, au ca scop

realizarea unui pat germinativ perfect în care seminţele să aibă o plapumă curată de
resturi vegetale, buruieni, mărunţit şi afânat pe toată suprafaţa, şi un pat mai aşezat,
aerat şi umed. Acest lucru asigură o germinare optimă şi o desime corespunzătoare
la răsărire.

Lucrările de pregătire a patului germinativ sunt condiţionate de cerinţele

plantei cultivate şi de condiţiile din teren. Patul germinativ trebuie să aibă o
adâncime adecvată în raport cu planta care urmează a fi semănată.

6
 Stratul de sol ce acoperă seminţele trbuie să fie mai afânat, pentru a asigura
aerul şi căldura nacesară germinării seminţelor. Astfel se întrerupe curentul capilar
de apă către suprafaţa de evaporare şi se micşorează pierderile de apă. Stratul de
sol afânat se uscă mai repede pentru că aici aerul circulă mai uşor, dar la nivelul
seminţelor rămâne destul de umed. Sub adâncimea de încorporare a seminţelor
solul trebuie să fie aşezat şi umed astfel încât primele rădăcini ale seminţei să
găsească apa şi elementele nutritive necesare dezvoltării în primele faze de viaţă.

Pregătirea patului germinativ pentru culturile din prima urgenţă este necesar
să fie realizat în două etape. Printr-o trecere cu discul în toamnă şi apoi lucrările
necesare în primăvară. Acest sistem este necesar deoarece primăvara arătura
denivelată (nelucrată din toamnă) se zvântă neuniform, motiv pentru care nu se
poate trece repede la pregătirea terenului şi se întârzie semănatul.

Numărul de lucrări ale solului ce se fac primăvara este necesar să fie cât mai mici
pentru a evita tasarea solului şi pierderea apei din sol. De regulă se reduce numărul
de lucrări cu grapa cu discuri, aceasta fiind înlocuită cu lucrarea executată cu
combinatorul, grapa rotativă sau utilizând agregate complexe de pregătirea
terenului şi semănat printr-o singură trecere.

Lucrările de pregătire a patului germinativ reprezintă prin epoca de execuţie

şi realizarea indicilor de calitate metoda agrotehnică cea mai eficientă pentru
combaterea buruienilor ce apar primăvara devreme: cănepioara, turiţa, hrişca
urcătoare, ridichea sălbatică, muştarul sălbatic, susaiul etc. În acest scop este
obligatorie executarea ultimei lucrări de pregătire a patului germinativ în ziua sau
preziua semănatului, pentru a combate toate buruienile cu germinaţie şi răsărire
identică cu biologia plantei semănate.

La lucrarea de pregătire a patului germinativ se urmăreşte ca suprafaţa

solului să fie bine nivelată fără şanţuri, coamele să aibă un aspect uniform fără a se
putea evidenţia trecerile alăturate ale plugului.

Momentul optim pentru excutarea lucrărilor de pregătire a patului

germinativ este ales în funcţie de umiditatea solului, iar această umiditate este
optimă atunci când solul nu aderă de unelte, efectul de tăiere şi tasare a solului este
diminuat. Nerespectarea momentului şi a perioadei optime de executare a lucrărilor
de pregătire a terenului duce la scăderea calităţii lucrării.

7
 Întârierea pregătirii patului germinativ, produce uscarea solului iar
întârzierea semănatului la cerealele de primăvară cu 10 – 15 zile determină
reducerea producţiei cu 10 – 25 % însă lucrarea solului prea umed nu produce
afânarea necesară şi va duce la degradarea solului.

Asolamentul (rotația culturilor)

Asolamentul urmăreste să creeze condiţii de mediu mai favorabile pentru
plantele cultivate, o mai bună aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive şi
prevenirea pagubelor provocate de buruieni, boli şi dăunători.

Avantajele pe care le realizează asolamentele mai ales în anii agricoli cu

probleme, vin în sprijinul producătorului agricol în speranţa obţinerii unor
randamente pe unitatea de suprafaţă.

Organizarea unui asolament nu se face de azi pe mâine şi nu pentru o perioadă

scurtă, ci pentru o perioadă mai lungă de 4 - 6 ani.

În organizarea unui asolament raţional, care în final să realizeze sporuri de

producţie şi eficienţă economică maximă, trebuie să se ţină seama de o serie de
factori şi anume:

• condiţiile naturale;

• cerinţele economico - organizatorice;

• cerinţele agrobiologice ale plantelor.

Factorii naturali, cum sunt solul şi clima, au o importanţă deosebită în alegerea

culturilor din cadrul asolamentului. Tipul de sol, relieful, expoziţia, adâncimea apei
freatice, cantitatea de precipitaţii, temperatura etc. sunt factori de care trebuie să se
ţină seama atât în privinţa speciilor ce se vor cultiva într-o zonă sau alta, cât şi a
hibrizilor şi soiurilor din cadrul fiecărei specii.

Rotaţia şi succesiunea în cadrul asolamentelor se vor face în funcţie de

cerinţele agrobiologice ale plantelor. Prin rotaţie şi succesiunea culturilor în cadrul
asolamentului trebuie să se realizeze şi o bună combatere a bolilor şi dăunătorilor,
şi a buruienilor.

8
În funcţie de numărul de sole sau ani, asolamentele sunt de scurtă durată, 2-4 ani şi
de lungă durată, 5-6 ani.

Fertilizarea solului
Prin fertilitate se intelege proprietatea solului de a asigura plantele cu
substante nutritive (compuși ai elementelor chimice cu care se hrănesc plantele),
apa și aer necesare dezvoltării normale în perioada de vegetație. Deci, solul este
format atât din substanțe organice, cât și din substanțe minerale.

Fertilitatea este și ea de două tipuri: fertilitate naturală și fertilitate

economică.

Fertilitatea naturală (potențială), a solului este un rezultat al fenomenelor

naturale (fizice, chimice, biologice), neinfluiențate de om. Ea se dezvoltă continuu
și este determinată de compoziția fizică și biochimică a solului, de condițiile de
climă și relief și se manifestă prin capacitatea de reproducere spontană a vegetației.

Fertilitatea economică (antropogenă) a solurilor apare ca urmare a unor

activități modificatoare a omului. Ea depinde de aplicarea corectă a tehnicilor
agricole corespunzătoare (lucrări agrotehnice, îngrășăminte, irigații, desecări, etc).

În agricultura ecologică în vederea realizării unor producții cantitative şi

calitative superioare atât marii producători cât și micii producători agricoli au
executat și lucrări de fertilizare a terenurilor, utilizând îngrășăminte organice.

Un factor important în producerea legumelor și fructelor sănătoase este

fertilizarea solului cu îngrășăminte organice.
Cel mai bun îngrășământ pentru sol ce se aplică toamna este este gunoiul de
grajd putrezit. Îngrășămintele organice reprezintă alternativa la îngrășăminte
chimice, foarte dăunătoare pentru organismul uman și pentru natură.

9
 Perioada de administrare a îngrășămintelor este influențată de caracteristicile
fizice ale solului.
Trebuie urmărit ca substanțele nutritive să fie cât mai mult în zona rădacinilor
active ale plantelor.
Plantele legumicole, prin natural lor, extrag din sol cantități mari de
substanțe nutritive, într-o perioadă scurtă de timp. Printre măsurile agrotehnice
care contribuie la mărirea producției de legume și îmbunătățirea calității fructelor,
un rol de seamă îl reprezintă aplicarea rațională a îngrășămintelor organice și
minerale. Fertilizarea exagerată poate conduce la degradări calitative ale
produselor și la accentuarea fenomenului de poluare a lolului și apei freatice.

Dozele de îngrășăminte se stabilesc în funcție de condițiile de sol, rezerva de

substanțe în sol, regimul de precipitații, specia cultivată și cultura premergătoare.

Pe terenurile cultivate cu legume ecologice se impune un control permanent

al fertilizării, în perioada de vegetație și pe ani în cadrul asolamentului, realizarea
unui regim optim de nutriție și a unui program judicios de fertilizare. Cultivatorii
de legume pot să folosească îngrășăminte organice: composturile din resturi
vegetale și menajere, urina, îngrășăminte verzi.

O particularitate a legumiculturii ecologice o constituie diversitatea

procedeelor de administrare a îngrășămintelor.

Fertilizarea de bază se aplică o dată cu pregătirea solului, fie o dată cu

efectuarea arăturii de toamnă, fie o dată cu pregătirea solului pentru culturile de
primăvară.

Fertilizarea la cuib constă în aplicarea îngrășămintelor o dată cu semănatul

sau cu ocazia plantatului.

10
 Fertilizarea suplimentară constă în aprovizionarea cu elemente nutritive a
plantelor, în timpul vegetației.

Principiile şi regulile de fertilizare în agricultura ecologică

 Principiile de fertilizare în agricultura ecologică

Scopul fertilizărilor este aportul de elemente fertilizante în sol pentru

furnizarea unei nutriţii echilibrate şi suficiente. Solul trebuie să fie capabil de a
furniza plantelor elemente nutritive din materii organice nepoluate precum şi din
îngrăşăminte minerale greu solubile.

Nutriţia să fie echilibrată pentru evitarea carenţelor şi exceselor în unul sau

altul dintre elemente şi pentru a obţine produse de o bună calitate nutritivă şi
gustativă. Nutriţia să fie suficientă (după cerinţele plantelor) dar nu maximal
deoarece scade calitatea produselor (% de substanţă uscată scade şi creşte cel de
nitraţi).

 Reguli de fertilizare în agricultura ecologică

Îngrăşămintele organice constituie baza fertilizării – ca tehnică îngrăşămintele

organice vor fi aplicate de aşa manieră încât niciodată o materie organică
proaspătă (nefermentată sau îngrăşăminte verzi) nu va veni în contact cu
rădăcinile plantelor.

Materiile organice trebuie să fie în prealabil compostate, sau aşezate la

suprafaţă şi apoi încorporate printr-o arătură superficială (5-10 cm) în sol.

11
 Îngrăşămintele minerale constituie întotdeauna o completare a fertilităţii.
Îngrăşămintele minerale se folosesc numai în cantitate mică pentru a completa sau
echilibra materia organică. Ca tehnică, îngrăşămintele minerale se aplică sub
formă greu solubilă în sol.

Aceste minerale insolubile apropiată de forma lor naturală sunt în principal

algele şi carbonaţii de calciu, fosfaţii naturali şi pudra (praful) de rocă.
Îngrăşămintele minerale nu vor fi aplicate niciodată sistematic şi ritmic ci numai
pe măsura nevoilor solului şi a plantelor.

Principiile generale referitoare la fertilitatea solurilor şi administrarea

îngrăşămintelor sunt următoarele:

• Agricultura ecologică redă solului materialul microbian, vegetal sau

animal necesar creşterii sau, cel puţin, menţinerii fertilităţii şi activităţii biologice.

• Materialul biodegradabil de origine microbiană, vegetală sau animală

obţinut în urma practicilor ecologice trebuie să constituie baza programului de
fertilitate.

• Resursele de nutrienţi trebuie utilizate într-o manieră durabilă şi

responsabilă.

• Este necesară prevenirea acumulării metalelor grele şi a altor poluanţi.

• Fertilizanţii minerali de origine naturală, precum şi cei de origine biologică

permişi de aceste standarde, trebuie să fie consideraţi ca fiind singurul component
al sistemului de fertilizare şi, de asemenea, doar ca supliment, şi nu înlocuitor, al
reciclării nutrienţilor.

12
 • O atenţie deosebită trebuie acordată igienei culturale şi se recomandă ca
fertilizanţii să nu fie aplicaţi direct pe vegetaţie în cazul consumului uman, sau
direct solului în cazul în care acesta va fi folosit pentru cultivarea plantelor anuale
în următoarele 6 luni.

• Nutrienţii şi produsele pentru fertilizare trebuie să fie aplicate într-un mod

în care să protejeze solul, apa şi biodiversitatea. Restricţiile trebuie să se refere la
cantităţi, locaţie, perioada de administrare, tratamente, metode, sau alegere a
produselor care vor fi aplicate.

• Îngrăşămintele minerale trebuie să fie folosite numai în cadrul unui

program care să se refere la fertilitatea pe termen lung, împreună cu alte tehnici
cum ar fi administrarea de materie organică, îngrăşămintele verzi, rotaţii ale
culturilor şi fixarea azotului de către plante. Îngrăşămintele minerale trebuie să fie
aplicate în formele în care se găsesc şi sunt preluate din natură şi nu trebuie să fie
făcute mai solubile prin tratamente chimice, altele decât adăugare de apă şi
amestecare cu alte substanţe acceptate, de origine naturală.

• Creşterea fertilităţii solului se realizează prin practici culturale cum ar fi:

rotaţia culturilor, îngrăşăminte verzi, culturi ascunse, culturi intercalate, reziduuri
vegetale şi animale reciclabile, păşunat prin rotaţie, şi lucrări ale solului.

Administrarea îngrășămintelor
Elementele nutritive sunt absorbite de către plante pe două căi:

 prin rădăcina - cele extrase din sol;

 prin frunze - cele extrase din atmosferă precum și cele administrate
sub formă de soluții foliare.

13
Îngrășămintele organice
Îngrășămintele organice ce provin din diverse produse reziduale natural se
împart în:

 Îngrășăminte de origine locală: gunoi de grajd, paie, mraniță, compost,

turbă, urină și mustul de urină, etc.
 Îngrășăminte verzi provenite din culturi cu vegetație rapidă care se
incorporează în sol cu scopul de a crește fertilitatea și a ameliora solul. Se
folosesc mustarul alb, ridichea chinezească – soiul Clovis, amestec de
mazăre+mazariche+bobușor (1/4 +1/4 +1/2), hrișcă, lupin, trifoi sau resturi
vegetale din culturi anterioare (care sunt sănătoase).

Îngrasamintele organice posibil de folosit în tara noastră sunt numeroase. În

grupa îngrășămintelor de origine vegetală intră produsele agricole secundare (paie,
coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, frunze și colete de sfeclă),
composturile, îngrășămintele verzi și turbe.

Îngrășămintele de origine animală, produse în sistem gospodaresc și în

sistem industrial de creștere a animalelor, sunt constituite din gunoi de grajd, urină,
must de bălegar și respectiv nămoluri, composturi, tulbureală și ape reziduale.

Proveniența reziduală au nămoluri de la stațiile de epurare orășenească și

industrială, composturile rezultate din ele preucum și din gunoaiele menajere. În
pezent în țara noastră, precum și în alte țări, îngrășămintele organice de origine
animală sunt cele mai larg folosite pe terenurile agricole.

14
 Turba și composturile de origine animală și vegetală sunt folosite în
legumicultură. Introducerea resturilor vegetale în sol, cu scop ameliorativ, nu
constituie o practică curentă. Folosirea nămolurilor și composturilor de la diferite
stații de epurare pe terenurile agricole a depășit stadiul experimental.

Sub raportul efectului fertilizant, îngrășămintele organice de origine animală

sunt cele mai valoroase. Ele aduc în sol cantităși importante din toate elementele
esențiale nutriției plantelor, în raporturi echilibrate față de cerințele acestora.
Anual, în fermele zootehnice și în marile crescătorii de animale din țara noastră
rezultă cca 30 milioane tone de îngrășăminte organice (în echivalent gunoi de grajd
semifermentat).

Azotul și fosforul din îngrășămintele organice, reprezintă aproximativ 1/10

din necesarul anual de îngrășăminte , în timp ce potasiul din gunoiul echivalează
cu cca ¼ din necesarul anual de îngrășăminte cu potasiu al agricultuirii.

Dintre îngrășămintele organice de origine vegetală, produsele agricole

secundare conțin cantități apreciabile de potasiu. Îngrășămintele organice
neconvenționale (nămoluri și composturi de la stațiile de epurare) cu conținuturi
variabile în elemente nutritive, în funcție de proveniența lor.

Efectul ameliorativ al îngrășămintelor organice se datorează aportului

apreciabil de materie organică, care este constituită atât din compuși ușor cât și
greu degradabili. Fracțiunea de materie organică mai stabilă, constituită îndeosebi
din lignină, persistentă mai mult timp în sol, determinând efectul de durată al
îngrășămintelor organice și ameliorarea solului, inclusiv în ceea ce privește
regimul humusului.

15
 Cu excepția îngrășămintelor organice semilichide (tulbureala) și lichide
(urina, must de bălegar, ape reziduale), a căror materie organică este integral ușor
biodegradabilă, toate îngrășămintele organice cu consistența solidă constituie într-o
măsură mai mare sau mai mică la ameliorarea solului. Comparativ eficiența unor
doze egale de substanțe organice introduse în sol ca gunoi de grajd, rădăcini, paie
de cereale, îngrășăminte verzi, frunze, rumeguș de lemn și turbă de Sphagnum.

Numeroase experiente au arătat că 1/5 din masa uscată a gunoiului de grajd

tradițional și numai 1/8 – 1/9 din masa paielor se transformă în substanțe humice.
Dintre îngrășămintele organice de origine animală, gunoiul de grajd de taurine
contribuie cel mai mult la formarea humusului stabil, întrucât conține cantitatea
cea mai mare de lignină raportată la substanța organică.

În raport cu specia de animal proporția de compuși greu biodegradabili din

dejecții crește de la animalele furajate cu concentrate (păsări, porci) la animale
furajate cu grosiere (cai, oi, taurine); în același sens crește și efectul
îngrășămintelor organice cu consistența solidă provenite de la acele specii în
ameliorarea de durată a solului.

Efectul ameliorator al nămolurilor provenite din complexele de creștere

industrială a animalelor mai depinde de prezența sau absența așternutului și de
cantitatea înglobată de furaje nefolosite.

Composturile rezultate din nămoluri de origine animală, resturi vegetale și

alte adaosuri, supuse unei fermentări aerobe dirijate timp de mai multi ani, aduc în
sol o cantitate însemnată de substanțe humice deja formate în cursul procesului de
compostare, contribuind substanțial la ameliorarea complexă a însușirilor solului.

16
17