Introducere:

Lucrarea are ca obiectiv prezentarea

metodelor de reducere şi minimizare a
deşeurilor din industria peștelui,
precum şi valorificarea subproduselor care rezultă în urma prelucrării peștelui.
Omenirea se confruntă cu o importantă criză de resurse materiale şi energetice, context încare
criza alimentară se situează în prim plan.

În această situaţie, se impune ca o măsură

de strigență necesitate valorificarea în măsură
cât mai mare a substanţelor utile din materiile
secundare rezultate în industria alimentară.
Din principalele procese tehnologice care
se realizează în industria peștelui rezultă mai
multe produse secundare.

Aceste produse secundare precum şi produsele care rezultă din prelucrarea industrială a
lor pot fi utilizate în alimentaţia umană, pentru furajarea animalelor şi în diferite scopuri tehnice
(industria chimică, industria farmaceutică, etc).
Impactul reziduurilor asupra mediului înconjurător

Dintre numeroasele probleme de mediu care amenință planeta noastră, o problemă majoră o
constituie, fără nici o îndoială, deșeurile.
Fiecare dintre noi, aruncă zilnic în pubela sa obiecte care nu ne mai servesc, care sunt goale,
sparte sau uzate. Serviciul de salubrizare acționează o singură dată pe săptămână, golind pubela
care adesea depășeste marginile și le depozitează în afara orașului, în locurile numite "gropi de
gunoi". Depozitarea deșeurilor, pe lângă faptul că este un proces tehnologic destul de scump, mai
prezintă un dezavantaj: poluează mediul.
Soluția nu constă în depozitarea acestora pe locuri virane, pe spațiile verzi sau în parcuri, ci
în colectarea selectivă și reciclarea lor. Această metodă permite recuperarea substanțelor
valoroase pentru reciclare!
În general, ca urmare a lipsei de amenajări și a exploatării deficitare, depozitele de deșeuri se
numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact și risc pentru mediu și sănătatea
publică.

Principalele forme de impact și risc determinate de depozitele de deșeuri orășenești și

industriale, în ordinea în care sunt percepute de populație, sunt:
 modificari de peisaj și disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafață;
 modificari ale fertilității solurilor și ale compoziției biocenozelor pe terenurile învecinate.

Prin deșeu se întelege o parte dintr-o materie primă sau dintr-un material ce rămâne în urma
unui proces tehnologic prin care se realizează un anumit produs sau semifabricat. Deșeul este un
material care prin el însusi, fără a fi supus unei transformări, numai poate fi utilizat.

Reziduul este o materie rămasă în urma unei operațiuni de prelucrare a unui material.
Aceste două materii îmbracă atât aspecte privitoare la materialele reciclabile rezultate în urma
proceselor tehnologice din industrie și agricultură cât si a materiilor rezultate în urma activitătilor
domestice (casnice).
 Reciclarea deșeurilor a ajuns să fie o problemă de maximă importanță pentru salubritatea
generală a Terrei, amplaorea fenomenului condiționând în mare parte dezvoltarea economică.
Explozia industrială a secolului XX și în special a celei de-a doua jumătate a acestui secol a dus
la intensificarea industriei, a agriculturii, la creșterea, dezvoltarea și diversificarea consumului de
bunuri materiale și de alimente, cauzând creșterea proporțională a cantității de deșeuri și
reziduuri.

Pentru a cuantifica importanța fenomenului, în SUA, cheltuielile legate de eliminarea

deșeurilor menajere și industriale din orașe, respectiv cheltuieli legate de reciclarea lor ocupă
locul 3 într-o serie a cheltuielilor făcute de municipalitățile marilor orașe, din acest motiv,
reciclarea este importantă atât pentru păstrarea acestui mediu sănătos cât și pentru reintroducerea
în circuitul economic a unor materiale care devin dince în ce mai greu de găsit.

Prevenirea şi minimizarea fluxului de deşeuri

Biotehnologia este o știință nouă bazată pe biologie al cărei scop este utilizarea în tehnică
a microorganismelor sau a produselor derivate de la acestea, a culturilor de celule vegetale și
animale pentru producerea de substanțe utile în agricultură și în industria alimentară,
farmaceutică etc. în folosul activității umane.

Conform standardelor europene, priorităţile în ceea ce priveşte tratarea deşeurilor, sunt

după cum urmează: în primul rând prevenirea deşeurilor, apoi reciclarea lor, recuperarea de
energie şi în final depozitarea.

Prevenirea deşeurilor reprezintă prevenirea, reducerea la sursă a fluxului de deşeuri şi

reutilizarea produselor. Minimizarea fluxului de deşeuri se referă şi la măsuri de gestionare a
deşeurilor, cum ar fi scăderea gradului de toxicitate (deşeurile periculoase) şi reciclarea (conform
EEA).

În acest sens pentru reziduuri de natură industrială sau pentru produsele de natură
industrială ajunse într-un stadiu de nefolosință a fost mai ușor să se găsească soluții tehnologice
de reciclare.
 Valorificarea maximă a deșeurilor se produce atunci când fiecare component dintr-un
anumit deșeu industrial se recilclează în circuitul pentru care a fost realizat. Astfel este mult mai
economic de reintrodus deșeurile de bumbac, cartoanele în circuitul fabricilor de hârtie, decât sa
fie arse.

Folosirea reziduurilor menajere ca sursă de energie calorică poate fi o solutie pentru

reciclarea acestora, dar aspectul economic arată că, consumul de energie în acest caz este destul
de ridicat. Din acest motiv, pentru reciclarea deșeurilor organice mai economică și mai
productivă este folosirea lor în agricultură ca sursă de elemente nutritive, solul reprezentând un
mediu care are însusirea de a degrada majoritatea substanțelor organice, mai puțin cele
anorganice.

Folosirea solului ca epurator natural trebuie controlată pentru a nu introduce în sol

substanțe care să declanșeze efecte degradatorii asupra solului însuși. Soluția aceasta este cu atât
mai bine venită cu cât în ultimele decenii intensificarea cimizării agriculturii, folosirea
îngrășămintelor minerale, a condus la degradarea materiei organice naturale a solului (humusul).

Reziduurile sunt cele mai importante surse de răspândire a infecțiilor, datorită

conținutului lor mare de microorganisme, printre care și agenți patogeni. În condiții prielnice,
agenții patogeni pot trăi în reziduuri chiar câteva luni, de unde pătrund în sol și apă, dând naștere
la infecții numeroase, directe.

Câteva din maladiile provocate de acestea sunt:

 Salmonella typhi - febra tifoidă;

 Salmonella paratifi - febra paratifoidă;
 Schigella disenteriae - dizenteria baciliară;
 Clostridium tetani - tetanos;
 Vibrio cholerae - holera;
 Polimelitis virus - paralizie infantilă; etc.
 Insectele, rozătoarele și câinii sunt, de asemenea, purtători și răspânditori de boli
infecțioase. Solul, apele de suprafață și subterane, precum și atmosfera sunt cele mai grav
afectate de reziduuri, efectele acestora fiind regăsite la mari distanțe.

În mod similar prin intermediul apei, aerului și solului, microbii sunt răspândiți, de
asemenea, la distanțe mari, de unde apoi tot prin intermediul apei, aerului și solului, etc ajung în
organismul uman.

Pe calea aerului, toate gazele nocive, rezultate în urma descompunerii substanțelor

organice din deșeuri (metan, amoniac, hidrogen sulfurat, scatol, indol ,etc) sunt inhalate și pot
prejudicial sănătatea umană într-un mod mai mult sau mai puțin grav; în aceeași măsură mediul
este prejudiciat și prin produsele de ardere – fum, fumigene, cenușă, etc.

Reziduurile periculoase pot provoca îmbolnăviri de orice fel, de la răceli banale până la
cancer, etc.

Industria alimentară şi mediul înconjurător

Poluarea reprezentată prin alterarea semnificativă a condiţiilor de mediu ca urmare a

activităţii umane, este în strânsă relaţie, om-mediu, în aceste condiţii, poluarea apare ca un factor
implicit al vieţii.

Produsele rezultate în urma proceselor fiziologice şi a activităţilor umane, reprezintă

deşeurile care au fost eliminate în mediu înconjurător.

Prezenţa deşeurilor a generat, în funcţie de natura şi cantitatea lor, modificarea în sens

negativ a factorilor de mediu, contribuind la degradarea condiţiilor de viaţă. Neajunsurile create
de deşeuri nu au însă aceeaşi semnificaţie de-a lungul întregii existenţe a speciei umane.

Ultimele două decenii marchează o etapă nouă, extrem de îngrijorătoare a relaţiilor între
om şi mediu.
 În trecut, densitatea redusă a populaţiei, precum şi utilizarea în exclusivitate a produselor
naturale a făcut ca deşeurile generate să fie în cantitate şi toxicitate redusă, putând fi neutralizate
în cadrul ciclurilor de transformare existente în natură.

Odată cu dezvoltarea industriei, cu accentuarea urbanizării, în mediu natural se evacuează

deşeuri în cantităţi îngrijorătoare, multe din ele cu toxicitate avansată.

Acest proces de degradare a factorilor de mediu de pe întreg cuprinsul globului a avut în

ultimele decenii un mers ascedentar continuu, cantitatea de poluanţi fiind în ascensiune.

Acumularea de deşeuri în apă, aer, sol în cantităţi care depăşesc puterea naturală de
transformare şi integrare în factorii de mediu, produce apariţia de dezechilibre ale vieţii naturale,
care duc la dispariţia de specii din flora şi fauna planetei, periclitând însăşi viaţa pe planeta
noastră. Extrapolând dependenţa dintre poluare şi creşterea populaţiei, cu nevoia de hrană
asigurată de industria alimentară, se poate aprecia că în secolele care urmează, viaţa poate deveni
practic imposibilă.

Imaginând omul ca pe o ţintă pentru poluanţii care îl asaltează sub diverse forme, omul ar
avea câteva şanse de supravieţuire din care :

 Adaptarea la un mediu încărcat cu elemente poluante şi deşeuri, situaţie puţin

probabilă, chiar în condiţiile excelentei adaptabilităţi a speciei umane;

 Corectarea erorilor care provoacă poluarea, deoarece aceasta este o consecinţă a

utilizării metodelor imperfecte în procesele de producţie cu tehnologii risipitoare de
materii prime şi energie;

 Anihilarea substanţelor poluante deversate în mediu printr-o utilizare raţională a

subproduselor sau iniţierea procedeelor de epurare eficientă şi completă.

Natura oferă ea însăşi un ajutor extrem de preţios în combaterea poluării. Deşeurile se

diluează în apă şi în aer, energiile se amortizează până la nivele uneori fără efect nociv.

Între moleculele poluanţilor şi atmosferă au loc reacţii chimice catalizate la radiaţiile

solare, adeseori cu neutralizarea compuşilor toxici; în apă şi în sol se desfăşoară un important
proces de epurare biologică, activitatea de autoepurare.
 Echilibrul dintre dezvoltare şi mediu, în accepţia cea mai largă, între dezvoltarea
resurselor şi factorilor de mediu trebuie să se realizeze astfel încât să nu fie o frână, să nu
pericliteze viaţa omenirii şi sănătatea acestora, deziderate care se pot transforma în realitate
numai prin acţiuni concentrate pe plan internaţional.

În acest context, semnificativ apare interesul acordat problemelor de poluare în ansamblul

problemelor de protecţie pentru multe ţări din lume, cu menţiunea: în ţările cu un nivel dezvoltat,
preocupările pentru protecţia mediului, reprezintă cele mai importante şi urgente probleme.

În mod tradiţional în multe ţări europene industria alimentară nu a fost supusă regulilor
legislaţiei mediului, privitoare la emisiile care au fost considerate a fi relativ favorabile, în
comparaţie cu multe alte sectoare industriale. Dezideratul acestei industrii este orientat spre
îmbunătăţirea performanţelor privitoare la protecţia mediului înconjurător, prin utilizarea la
maximum a materiilor prime şi materialelor auxiliare, a subproduselor industriale, soluţii care
ulterior, conduc la minimizarea cantităţii de deşeuri poluante.

În industria alimentară sunt evidente următoarele tendinţe pentru fazele tehnologice şi

pentru produsele obţinute în procesele productive, cu referire la: produse principale, produse
intermediare, produse secundare şi deşeuri.

Industria de prelucrare a pescuitului

Această industrie generează cantități mari de subproduse. Eliminarea acestor deșeuri

reprezintă o problemă crescândă a mediului și sănătății. Pentru a evita aceste subproduse, s-au
aplicat diferite metode de eliminare, inclusiv producția de siloz, fermentație, hidrolizat și de ulei
de pește.

Interesant este faptul că subprodusele de pește oferă o sursă excelentă de nutrienți pentru
creșterea microbiană utilă în procesul de producție a enzimei, care este în mare măsură guvernată
de costul mediilor de creștere.

Deșeurile de pește au fost preparate și testate ca substraturi de creștere pentru enzime

microbiene cum ar fi enzime protează, lipază, chitinolitice și ligninolitice.
 Această nouă abordare, descrisă în această revizuire, poate reduce problemele de mediu
asociate cu eliminarea deșeurilor și, în același timp, poate reduce costul producției de enzime
microbiene.

În ultimii ani s-a înregistrat o creștere constantă a exploatării resurselor piscicole, iar
cantitatea estimată pentru consumul uman (105,6 milioane de tone) este la nivel global 75% din
producția mondială de pește.

Restul de 25% din captură (34,8 milioane de tone) sunt considerate deșeuri (FAO 2007).
În plus, industria comercială de prelucrare a peștelui generează cantități mari de deșeuri solide și
ape uzate.

Deșeurile solide care reprezintă 20-60% din materia primă inițială conțin diferite tipuri de
reziduuri (pește întreg, cap de pește, viscere, piele, oase, sânge, ficat, intestine, unele țesuturi
musculare etc.).

În unele țări, aceste reziduuri sunt incinerate sau aruncate pe mare, cauzând probleme de
mediu. Recent, reglementările de mediu devin din ce în ce mai stricte, necesitând noi metode de
eliminare pe baza faptului că deșeurile de pește (deșeuri solide și ape uzate) pot fi considerate o
sursă importantă de proteine, lipide și minerale cu valoare biologică ridicată. Pentru a evita
risipirea subproduselor, s-au aplicat diverse metode convenționale de eliminare, inclusiv
insilierea și fermentația pentru producerea de mese bogate în proteine pentru hrana animalelor,
precum și compostarea.

Proiectul SECUREFISH, finanțat de UE, vizează reducerea deșeurilor post-recoltare în

sectorul pescuitului, îmbunătățind în același timp viabilitatea ecologică a procesării peștelui în
țările în curs de dezvoltare.

Oamenii de știință au descoperit că unele dintre peptidele bioactive izolate din deșeurile
de pește prezintă o activitate asemănătoare celei a unei clase de medicamente care scad tensiunea
arterială numite inhibitori ai ECA. Alții, de asemenea, prezintă proprietăți antioxidante și ar
putea reduce speciile reactive de oxigen în celule.
 O astfel de activitate ar putea avea implicații asupra bolilor cardiovasculare și prevenirii
cancerului. Exploatarea peptidelor bioactive în deșeuri este foarte nouă și o idee foarte bună
pentru că în caz contrar acestea sunt doar eliminate.

Progresele recente în procesul biotehnologiei industriale sunt exploatate pentru o utilizare

economică a deșeurilor în producerea de produse cu valoare nutritive mai mare. De exemplu,
uleiul de pește cu nivel ridicat de acizi grași polinesaturați benefic pentru sănătatea umană a fost
produs și integrat în produse alimentare și băuturi. Mai mult decât atât, pielea sau cartilajul de
pește din unele specii ar putea fi materii prime excelente pentru producerea de gelatină sau sulfat
de condroitină, utile în sectoarele alimentar, cosmetic și farmaceutic.

Produsele secundare pot fi, de asemenea, hidrolizate prin aplicarea diferitelor tratamente
(tratamente termice, enzimatice și chimice), iar calitatea hidrolizatului poate fi îmbunătățită și
prin fermentare.

În general, hidrolizatele obținute pot avea proprietăți biologice și funcționale de interes

în diferite sectoare (nutriția umană, cosmetologia, acvacultura, microbiologia etc.). De exemplu,
s-a raportat că hidrolizele proteolitice produc peptide cu activități biologice interesante (anti-
hipertensivi, imunomodulatori, antioxidanți, anticoagulante etc.) sunt utile în tratamentul mai
multor boli (osteoporoză, artrită, diabet, obezitate etc.).

Interesant este faptul că subprodusele de pește oferă o sursă excelentă de creștere

microbiană, care poate fi exploatată în producerea de metaboliți diferiți (lizină, enzime etc.).

Un număr mare de microorganisme, inclusiv bacterii, drojdii și ciuperci, produc diferite

grupuri de enzime (protează, lipază etc.) care prezintă un interes biotehnologic ridicat
(prelucrarea produselor alimentare, detergenți, textile, produse farmaceutice, terapie medicală
etc.).

Sinteza microbiană a enzimelor a fost raportată ca fiind influențată de diferiți factori cum
ar fi sursele de carbon, sursele de azot și parametrii de funcționare (temperatură, pH, etc.).

În general, reziduurile agroindustriale compuse în principal din polizaharide complexe

sunt considerate cele mai bune substraturi pentru creșterea microbiană și producția de enzime.
 Economiile acestui proces sunt guvernate în mare parte de costul și disponibilitatea unor
surse adecvate de carbon și azot. Prin urmare, cercetarea substraturilor cu costuri reduse
disponibile, cum ar fi deșeurile de prelucrare a peștelui, a devenit o necesitate care deschide noi
căi pentru producerea și utilizarea lor efectivă.

Proteazele sunt unul dintre cele mai importante grupuri de enzime industriale, reprezentând mai
mult de 65% din piața globală a enzimelor industriale.

Diferite microorganisme au fost utilizate pentru producerea acestor enzime:

 Penicillium sp marcescens,
 Streptomyces sp,
 Rhizopus oryzae,
 Pseudomonas,
 Bacillus sp,
 Vibrio.

Datorită diversității lor enorme și a specificității lor de acțiune, proteazele au o mare

varietate de aplicații biotehnologice. Utilizarea acestora implică diferite sectoare industriale, cum
ar fi industriile detergenților, procesele de bioremediere, industria pielăriei, industria
farmaceutică și producția de hidrolizat de proteine.

Recent, aplicarea proteazei în producerea peptidei bioactive a primit o mare atenție ca

alternativă viabilă la abordarea chimică.

Numeroși anchetatori au căutat modalități de producere a proteazelor microbiene

utilizând medii necostisitoare. S-a demonstrat că deșeurile de prelucrare a peștelui (deșeuri din
carne de pește, materiale chitinizate din cefalopode și a apelor uzate) oferă un potențial bun
pentru acest scop.

Produsele secundare de prelucrare a peștelui, inclusiv capetele și viscerele, au fost

utilizate pentru prepararea mediilor de creștere microbiană.
 În unele cazuri, deșeurile de pește au fost fierte, presate, tocate și apoi uscate (80 ° C timp
de 24-48 ore) pentru a obține pulberea de pește. În alte cazuri, deșeurile au fost fierte în apă și
supernatanții au fost recuperați. Mai mult decât atât, hidrolizatele de proteine obținute prin
tratamente cu acid, alcaline sau enzimatice ale produselor secundare brute sau degresate au fost
de asemenea utilizate ca sursă de azot pentru producerea proteazelor.

În general, pulberea de pește sau supernatantele au fost adăugate la mediul bazic

microbian. De exemplu, Pseudomonas aeruginosa MN7 și Bacillus subtilis au fost cultivate în
medii conținând capete combinate și pudră de viscere care să permită un nivel acceptabil de
producție de protează.

În mod similar, peptone marine obținute din viscerele pești din diverse specii marine
(păstrăv curcubeu „Oncorhynchus mykiss“, peștele-spadă „Xiphias gladius“, calmari „Loligo
vulgaris“ și ton cu aripioare galbene „Thunnus albacares“) a permis niveluri mai ridicate ale
activității proteazei pentru două specii Vibrio ( Vibrio anguillarum și Vibrio splendidus)
comparativ cu mediul bazal care conține peptone comerciale, un deșeu de ton dezinfectat a
permis un nivel mai ridicat al activității proteazei de către Bacillus cereus (134,57 U / ml)
comparativ cu hidrolizații acide și alcalini (60,37 și respectiv 65,96 U / ml) și cu peptonă
comercială (124,90 U / ml) .

Îmbunătățirea producției de proteaze în mediul pe bază de pește degresat poate fi atribuită

naturii lipide a produsului, care ar putea susține sinteza proteazelor de către speciile microbiene
decât alte preparate din surse de azot.

O observație similară a fost notificată producției de lipaze de către Rhizopus oryzae. Mai
recent, o îmbunătățire semnificativă a producției de proteaze alcaline de către Bacillus
mojavensis A21 a fost obținută utilizând peptona de Sardinella. Cu toate acestea, este foarte
important să se constate că producția optimă de protează este controlată de mai multe condiții de
creștere cum ar fi compoziția medie (surse de carbon și azot, săruri minerale etc.), agitație,
temperatura culturii și mediul inițial, pH-ul etc.

S-a demonstrat că proteaza de P. aeruginosa K-187 a permis o eliminare mai mare a

proteinelor din deșeurile de crustacee.
 Ratele de eliminare au fost de aproximativ 72% pentru coajă de crab, 78% pentru
carapacea naturală de creveți și 45% creveți și praf de coajă de crab.

Efectul pozitiv asupra activității proteazei poate fi explicat prin prezența unor factori de
creștere foarte specifici și a aminoacizilor în apa uzată de pescuit.

Utilizarea diversificată a deșeurilor de prelucrare a peștelui ca mediu potențial pentru

producerea proteazelor microbiene este de așteptat să ducă la o strategie atractivă și promițătoare
pentru producția de enzime la scară largă. În practica comercială, optimizarea compoziției medii
se face pentru a menține un echilibru între diferitele substanțe nutritive de creștere microbiană.

Cu toate acestea, nu a fost stabilit niciun mediu definit pentru obținerea celor mai bune
proteaze din diferite surse microbiene. În general, fiecare tulpină microbiană are propriile
condiții speciale pentru producția maximă de enzime. Prin urmare, ar trebui efectuate
experimente pentru a elucida comportamentul fiecărei tulpini cu fiecare deșeu de pește pentru a
identifica inductorii prezenți în deșeurile de pește. Aceste cercetări ar oferi stimulente pentru
dezvoltarea comercială care să conducă la producția de proteaze la scară largă și rentabilă.

Lipazele

Lipazele sunt o clasă de enzime care catalizează hidroliza trigliceridelor cu catenă lungă
și care prezintă un interes comercial considerabil în diferite aplicații industriale (detergenți,
alimente, industria aromelor, rezoluția biocatalitică a produselor farmaceutice, esteri și derivați
de aminoacizi, substanțe chimice fine, agrochimice, biosenzor, bioremediere, cosmetice,
parfumerie etc.).

Odată cu dezvoltarea rapidă a tehnologiei enzimatice, lipazele primesc în prezent o

atenție deosebită implicând diverse microorganisme selectate, în special din ciuperci, bacterii și
drojdii.

Numeroși anchetatori au căutat modalități de producere a lipazelor microbiene utilizând

medii cu costuri reduse.
 O varietate de subproduse de prelucrare a peștelui conține factori de creștere care oferă
un potențial bun ca medii de cultură, așa cum este demonstrat de nivelul ridicat al activității
lipazei produs de unele tulpini microbiene.

Înainte de a fi utilizate ca medii de creștere, s-au aplicat diferite procese de pretratare

(tratament termic, tratamente chimice și enzimatice, etc.) asupra deșeurilor de pește. Activitatea
de lipază a Staphylococcus xylosus a fost evaluată în supernatante generate din deșeuri de pește
fierte (ton, sardine, sepie și subproduse de creveți) suplimentate sau nu cu mediul de creștere
bazal (conținând 17 g / l cazeină peptonă, 5 g / l extract de drojdie și 2,5 g / l glucoză).

În funcție de originea deșeurilor și proporția mediului bazal adăugat, activitatea lipazelor

a variat foarte mult printre probele testate, iar supernatantele generate de produsele secundare de
creveți și sepii au prezentat cea mai mare activitate de lipază (28 U / ml).

O preocupare majoră asociată cu utilizarea deșeurilor de pește pentru producerea

lipazelor microbiene este prezența lipidelor. Un preparat de carne de pește degresat a permis o
producție maximă de lipază (activitatea optimă a ajuns la 14,20 U / ml în timp ce creșterea
concentrației de carne de pește degresată) de Staphylococcus epidermidis.

Această observație a confirmat efectul inhibitor al lipidelor asupra creșterii

microorganismelor, așa cum sa constatat atunci când bacteriile marine cresc în mediile bazate pe
peptonă și Staphylococcus xylosus în mediile pe bază de produs de ton și sardină. În plus, în ceea
ce privește efectul trigliceridelor asupra producției de lipaze, uleiul de ficat de cod a arătat ca o
trigliceridă adecvată crește producția de lipaze de către Staphylococcus epidermidis.

În general, producția de lipază microbiană este influențată în mare măsură de componente

medii, cum ar fi surse de azot, surse de carbon, acizi grași, trigliceride și carbohidrați care pot
stimula sau reprima producția de lipază. Cu toate acestea, un echilibru adecvat între nutrienți și
factori specifici ar asigura o activitate mai mare a lipazei.

Se pare, prin urmare, că există o nevoie clară de optimizare a producției de lipază

microbiană, luând în considerare diverși factori, în special cerințele privind compoziția
deșeurilor de pește și cerințele nutritive ale tulpinilor microbiene.
Enzime chitinolitice

Enzimele chitinolitice sunt enzime care degradează chitina și sunt produse de diverse
organisme cum ar fi virusurile, bacteriile, ciupercile, insectele, plantele și animalele superioare.

Aceste enzime au fost raportate în mai multe microorganisme cum ar fi S. marcescens,

Bacillus licheniformis X-74, Aeromonas sp. Nr. 10S-24, Streptomyces sp. J. 13-3, Pseudomonas
aeruginosa K-187 și Streptomyces griseus HUT 6037. Recent, numeroase noi microorganisme
producătoare de chitinază / chitosanază au fost analizate din solurile din Taiwan.

Enzimele chitinolitice au diverse aplicații potențiale, cum ar fi prepararea

chitooligozaharidelor și N-acetil d-glucosaminei, care sunt cunoscute ca având diferite activități
biologice (antimicrobiene, antifungice, imunoencansatoare, antitumorale etc.) cu mare interes în
sectorul farmaceutice. În plus, chitinazele pot fi utilizate pentru combaterea ciupercilor patogene
în agricultură și degradarea deșeurilor de chitină crustacee în industria alimentară marină.

Aceste enzime sunt, de asemenea, utile pentru prepararea proteinelor cu celule unice, pentru
izolarea protoplaștilor din ciuperci și drojdii etc. .

Chitinaza chitinazică a fost produsă prin procese de fermentare lichidă și este disponibilă
la prețuri ridicate. În general, producția este controlată de factori fizici (aerare, pH și temperatură
de incubare) și de componentele de creștere a mediului.

Pentru a crește cantitatea de chitinază activă, este necesar să se reducă costul de producție
prin utilizarea deșeurilor pentru creșterea microbiană. Din această perspectivă, au fost utilizate
diferite tipuri de materiale chitinice din surse marine, pulbere de calmar, creveți și praf de carne
de crab pentru producția de enzime chitinolitice ca alternativă la eliminarea deșeurilor.

Utilizarea deșeurilor cu conținut de chitină din crustacee ca singura sursă de carbon / azot
pentru tulpinile producătoare de chitinază / protează poate fi exploatată ca potențiali agenți de
biocontrol. De exemplu, deșeurilor marine induc producerea chitinazelor antimicrobiene de P.
aeruginosa, B. amyloliquefaciens, B. cereus, B. subtilis și M. purpureus.
Enzime ligninolitice

Ligninul este cel mai abundent polimer natural aromatic pe pământ și degradarea acestui
polimer aromatic este cauzată de sistemul ligninolitice din procesul natural în plante, animale,
ciuperci și bacterii.

Sistemul ligninolitice este un complex enzimatic extracelular, incluzând peroxidazele,

laccazele și oxidazele.

Enzimele ligninolitice au capacități de eliminare a substanțelor xenobiotice (cum ar fi

hidrocarburile, fenolii, perchloretilenă, coloranții azo, aromatice de tetraclorură de carbon,
pesticide, lignină, substanțe humice etc.) introduse în mediul înconjurător prin numeroase
activități industriale.

Prezența acestor xenobiotice în mediul înconjurător poate prezenta situații periculoase și

instabile datorită posibilelor lor efecte nocive asupra multor organisme. Prin urmare, enzimele
ligninolitice au aplicații potențiale în diverse sectoare, cum ar fi sectoarele chimice, combustibil,
alimentar, agricol, hârtie, textile, cosmetice și bioremediere.

În general, enzimele ligninolitice prezintă caracteristici diferențiale în funcție de diferiți

factori cum ar fi speciile, tulpinile și condițiile de cultură. Cu toate acestea, producția lor este
foarte costisitoare și controlată de materia primă utilizată pentru creștere.

În această perspectivă, diverse deșeuri cum ar fi pomul de mere, produs secundar de bere
au fost utilizate pentru a produce enzime ligninolitice (pectinază, peroxidază de lignină,
peroxidază de mangan, celulază și xilanază). Singurul studiu care a raportat producția de enzime
ligninolitice utilizând deșeuri de pește era acela al lui Gassara și colab. (2010). În acest studiu,
producția de peroxidază de lignină, peroxidază de mangan și lacază de către Phanerochaete
chrysosporium a fost investigată în reziduuri de pește prin culturi solide.

În comparație cu deșeurile de măr, rezultatele slabe ale P. chrysosporium în reziduurile

de pește pot fi legate de lipsa de nutrienți și de absența celulozei în aceste reziduuri .

Studiul lui Gassara et al. (2010) privind producerea enzimelor ligninolitice care utilizează
reziduuri de pește ar putea oferi un impuls pentru continuarea cercetărilor în acest domeniu.
 Cu toate acestea, alte tipuri de tulpini microbiene ar trebui testate prin utilizarea
diverselor deșeuri de prelucrare a peștei ca medii de creștere, luând în considerare diferiți factori
(compoziția deșeurilor, tulpinile microbiene, necesarul de substanțe nutritive, parametrii de
fermentare etc.).

Minimizarea deşeurilor în operaţiile de ambalare

Prevenirea poluării datorate deşeurilor provenite de la ambalajele poate fi îndeplinită prin

minimizarea ambalajelor: reducerea ambalajelor, reutilizarea şi reciclarea acestora.

Este necesar a fi utilizată o mărime optimă a ambalajelor, care să ia în calcul mărimea,

forma şi greutatea produsului de ambalat, cerinţele de distribuţie şi selectarea materialului
ambalajului (să nu compromită protecţia produsului ambalat, să nu-l contamineze şi să asigure
conservarea lui pe o anumită perioadă).

Un design defectuos sau o linie de ambalare necorespunzătoare pot cauza pierderi în

valoare de aproximativ 4% din totalul producţiei.

Pentru îmbunătăţirea eficienţei productivităţii şi reducerii deşeurilor se urmăreşte

utilizarea maşinilor individuale de ambalare, specifice fiecărui produs fabricat. Unele deşeuri
provenite de la operaţia de ambalare sunt inevitabile.

Segregarea deşeurilor poate produce oportunităţi pentru reciclarea deşeurilor şi reducerea

volumului acestora. Acest proces poate fi simplificat prin depozitarea hârtiei, lemnului,
plasticului, alimentelor în locuri speciale de depozitare, sau prin implicarea unor procese
complexe. De exemplu, compania Devon Dessert (UK) a conceput o maşină care separă
deşeurile de ambalaje, la sfârşitul liniei de producţie.

Aceasta face posibil ca ambalajele din carton plasticat să fie compacte şi reciclate, iar
deşeurile din produse solide să fie în amestec cu deşeurile de alimente lichide, şi comercializate
ca hrană pentru porci. Rezultatul a dus la reducerea cantităţii de deşeuri şi a pierderilor de
materiale.
Apele reziduale provenite din întreprinderile de prelucrare peștelui

Apele reziduale din industria alimentară sunt apele de transport şi spălare a materiei
prime, apele tehnologice, apele de condens sau de răcire, apele de la spălarea şi dezinfecţia
sălilor de fabricaţie, a utilajelor şi ambalajelor, apele de la instalaţiile sanitare.

Apele reziduale provenite de la prelucrarea peștelui conțin cantități mari de solzi, materii
organice ușor degradabile, cât și cantități mari de cloruri și acid acetic, rezultate de la conservare,
și afectează apele receptoare prin impurificarea cu materie organică degradabilă, care implică
reducerea conţinutului oxigenului dizolvat din apă.

Îmbogaţirea apei cu materii nutritive introduse sub formă minerală sau ca rezultat al
mineralizării materiilor organice determină o formă indirectă de poluare-eutrofizare care se
manifestă printr-o producţie crescută de alge si de alte plante acvatice, ce pot influenta negativ
viaţa celorlalte vietuitoare din ape si pot produce deteriorarea generală a calitatii apei.

Gradul de poluare a unei ape reziduale se urmăreşte înainte şi după epurare prin
determinarea pH-ului, suspensiilor solide, consumului biochimic de oxigen (CBO5), consumului
chimic de oxygen (CCO), prezenţa azotului, prezentă sărurilor (sulfiţi, sulfaţi, cloruri), prezenta
metalelor (Cu, Cr, Ni, Hg, g, Co, Zn, Na, K, Al, Cd ), prezența substanţelor organice greu
biodegradabile (cianuri,toluen, anilină, benzen, naftalină, furfural, compuși hidroxiaromatici),
prezența microorganismelor de diverse tipuri, unele contribuind la procesul de epurare, iar altele
la îmbolnavirea oamenilor şi a animalelor.

Apelere reziduale
contaminate pot favoriza
transmiterea unor
microorganisme patogene ca
Salmonella, Mycobacterium
(g. tuberculosis) etc. .
 Un component deloc neglijabil din apele reziduale provenite din întreprinderile de
prelucrare a peștelui îl constituie grăsimile, a căror deversare în apele receptoare trebuie
împiedicată.

Prima etapă în epurarea apelor reziduale este recuperarea grăsimii (trecerea prin
separatoare), care va fi folosită la fabricarea săpunurilor.

Epurarea fizico-chimică se realizează prin coagulare cu sulfat de aluminiu (300mg/l) și

var (500mg/l), urmată de decantare. În urma compostării, nămolul obținut devine un bun
îngrăsământ. Etapa biologică a epurarii se realizează prin folosirea la irigații sau dirijat în
biofiltre sau în instalații cu nămol activ.
Concluzii

Eliminarea deșeurilor generate de industriile de prelucrare a peștelui reprezintă o

problemă crescândă a mediului și sănătății. Cu toate acestea, aceste produse secundare au atras
atenția considerabilă ca sursă alternativă de materii prime și energie, deoarece sunt disponibile în
mod abundent.

Diferiți microbi sunt capabili să folosească aceste substanțe ca surse de carbon și de

energie benefice în procesul de producție a enzimelor.

Un număr de astfel de substraturi au fost testate pentru cultivarea microorganismelor

pentru a produce mai multe enzime (protează, lipază, chitinaze, peroxidaze, lacază, oxidaze etc.).
Aceasta poate avea numeroase avantaje pentru procesul de producție a enzimelor, cum ar fi
productivitatea superioară, tehnicile mai simple, cerințele reduse de energie și costurile de
producție reduse.

În general, pre-tratamentele pentru deșeurile de pește pot fi necesare pentru a maximiza

creșterea microbiană și producția de enzime. Cu toate acestea, fiecare tulpină microbiană are
propriile condiții speciale pentru producția maximă de enzime. Prin urmare, este foarte
importantă optimizarea compoziției medii, luând în considerare variabilitatea compoziției
deșeurilor de pește, cerințele de nutrienți ale tulpinii microbiene și parametrii de fermentare (pH,
temperatură, aerare, agitație etc.). Cu toate acestea, îmbunătățirile în tehnologia deșeurilor de
pește sunt totuși necesare înainte ca aplicarea acestei strategii să poată fi realizată pe scară largă.
Webografie:

1. http://www.scritub.com/medicina/alimentatie-nutritie/INDEPARTAREA-
REZIDUURILOR-LICH2523162318.php
2. https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/industria-alimentara/poluarea-si-epurarea-
apei-din-industria-pestelui-377478.html
3. https://www.scribd.com/document/36665135/Industria-Pestelui
4. https://conspecte.com/Merceologia-marfurilor-alimentare/industria-pestelui.html
5. http://mihalache-mvm.blogspot.ro/2012/01/industria-pestelui.html
6. http://www.wpcouncil.org/wp-content/uploads/2015/03/8.E.11-rev-Fish-Waste-
Processing-Report-.pdf
7. https://www.neste.com/en/companies/products/renewable-fuels/renewable-raw-
materials/waste-and-residues
8. http://www.wpcouncil.org/wp-content/uploads/2015/03/8.E.11-rev-Fish-Waste-
Processing-Report-.pdf