Funcţiile spaţiului rural

Spaţiul rural este definit prin intermediul mai multor criterii printre care
principalele sunt (Niţă I., ş.a., 2003) :
• preponderenţa producţiei agricole (Franţa);
• ponderea populaţiei agricole (SUA);
• spaţiile ce se găsesc în afara zonelor de mare diversitate
(Germania);
• gen de peisaj, teritoriu cultivat de om (Belgia).
Regiunile rurale ale Europei acoperă peste 80% din suprafaţa continentului şi
sunt locuite de circa jumătate din populaţia totală. Dezvoltarea multifuncţională şi
susţinută a mediului rural, exploatarea durabilă a resurselor disponibile – având în
vedere că cea mai mare parte a hranei Europei şi importante resurse de materii
prime provin din aceste zone- au impus adoptarea unui cod incluzând principiile
directoare de dezvoltare rurală echilibrată şi durabilă a agriculturii şi spaţiului
rural european, respectiv a Cartei Europene a Spaţiului Rural (Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a însărcinat Comisia de agricultură să elaboreze
Carta europeană în 1993, textul final fiind adoptat în aprilie 1996 ).
Sintetizându-se aceste coordonate recomandarea Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei (nr. 1296/1996) apreciează că spaţiul rural cuprinde o zonă
interioară sau de coastă, care conţine satele şi oraşele mici, în care majoritatea
terenurilor este utilizată pentru agricultură, silvicultură şi acvacultură, iar
activităţile economice şi culturale se referă la artizanat, servicii, mică industrie,
activităţi de agrement etc.
Acest document , la care România a aderat fără reţinere, trasează directivele în
politica sectorială de promovare şi dezvoltare rurală şi în acelaşi timp, de protecţie
a patrimoniului rural natural , destinat vieţii oamenilor. Este subliniată , totodată,
necesitatea încurajării iniţiativelor şi măsurilor în vederea protecţiei spaţiului rural
şi diversificării activităţilor rurale.
Potrivit normelor cuprinse în Cartă, dezvoltarea spaţiului rural european trebuie
să aibă ca punct de pornire funcţiile multiple pe care le îndeplineşte :funcţia
economică, funcţia ecologică şi funcţia socio-culturală, având la bază următoarele
principii:
1) situarea omului şi nevilor sale în centrul obiectivelor şi deciziilor în
programele de dezvoltare;
2) protejarea valorilor societăţii rurale, îndeosebi a vieţii familiale ,
tradiţiilor, integrării tinerilor în spiritul comunităţii;
3) dezvoltarea identităţilor comunităţilor , sporirea implicării şi
responsabilităţii în administrarea valorilor locale;

1
 4) protejarea specificului, tradiţiilor culturale şi istorice ale spaţiului
rural, promovarea la nivel regional şi naţional;
5) crearea de facilităţi în scopul diversificării relaţiilor rural-urban,
dezvoltarea tradiţiilor şi relaţiilor culturale ale populaţiei.
Funcţia economică pe care o exercită spaţiul rural urmăreşte garantarea unui
sistem de producţie agricolă, care să răspundă nevoilor alimentare ale populaţiei,
respectiv:
 să asigure agricultorilor şi familiilor lor un nivel corespunzător

al veniturilor, comparativ cu cel al altor profesii liberale cu un

nivel de responsabilitate comparabil, asigurând astfel o sursă de
venit fundamentală pentru populaţia rurală;
 să protejeze mediul înconjurător şi să asigure regenerarea

mijloacelor de producţie pentru generaţiile viitoare, în spiritul

unei dezvoltări durabile.
Spaţiul rural trebuie să producă materii prime reînnoibile, destinate industriei şi
producţiei de energie, să răspundă nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii
agricole, industriale, artizanale sau comerciale şi de prestări servicii. Diversificarea
activităţilor în majoritatea zonelor rurale urmăresc diversificarea industriilor mici
nepoluante, a producţiei artizanale, acţionând asupra infrastructurilor şi
procedurilor administrative şi fiscale, stimularea şi sprijinirea iniţiativelor în
domeniul turismului montan, în special a agroturismului, respectul faţă de mediul
natural , economic şi social.
Funcţia ecologică în condiţiile în care apărarea şi îmbunătăţirea calităţii
mediului înconjurător a devenit scopul imperativ al umanităţii, precum şi o
îndatorire a fiecărui individ, capătă o importanţă capitală. Această funcţie
urmăreşte:
a) să conserve resursele naturale ale vieţii (solul, apa, aerul), care să fie
valorificate într-o manieră judicioasă şi durabilă;
b) să protejeze biotopurile şi spaţiile verzi, care au rol esenţial în calitatea
mediului înconjurător;
c) să întreţină şi să protejeze peisajul natural ;
d) să conserve şi să protejeze biodiversitatea , în special biodiversitatea
genetică, diversitatea speciilor şi cea a peisajelor naturale;
e) să asigure protecţia animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice
necesare şi în condiţii ecologice adecvate.
Conştiente de pericolul iminent la care este supusă omenirea, statele europene
trebuie să susţină aplicarea unor programe speciale , energetice , în vederea
protecţiei mediului (prin mişcări ecologiste, revoluţia verde, acţiuni de protest,
biocot)
Întărirea funcţiei socio-culturale are în vedere ca fiecare ţară să acţioneze

2
astfel încât spaţiul său rural să asigure şi să dezvolte activităţile socio-culturale , în
special prin viaţa asociativă locală şi prin dezvoltarea relaţiilor între populaţia
urbană şi rurală, folosind pe larg tehnologiile moderne de informare.
De menţionat că activităţile turismului rural sunt implantate în toate funcţiile
menţionate anterior şi concomitent toate acestea se regăsesc într-o strânsă
interacţiune şi interdependenţă (subaprecierea uneia se resfrânge asupra celeilalte).
Pentru acest motiv funcţiile respective considerate specifice sau în totalitaatea
spaţiului rural, sunt asamblate într-o formă multifuncţională.
Termenul de multifuncţionalitate şi pentru activităţile turistice din spaţiul
rural, generează o interpătrundere mai ales pe planul analizei economice, cu o
tendinţă şi semnificaţie în elaborarea unei multitudini de produse/servicii în cadrul
aceloraşi activităţi. Astfel în tabelul 1, sunt redate în mod sintetic laturile specifice
ale unei multifuncţionalităţi agroturistice. Principalii parametrii au urmărit
obiectivul politic, pricipiile de bază, operativitatea, beneficiarul prioritar şi
mecanismele principale de susţinere internă. Aceşti parametrii au fost interpretaţi
prin efectele (de transpunere) a cinci forme de multifuncţionalitate agroturistică şi
anume: spaţiu rural (la nivel naţional), turistică rurală (dualistă, considerată o formă
între politico-social şi economic), teritorială (la nivel local, regional), agroturistică
(activităţi specifice proprii), închisă. Pot fi surprinse laturile de cooperare şi
parteneriat, alături de ajutoarele directe şi indirecte pentru ferma agroturistică. De
aici rezultă necesitatea implementării unor studii şi programe (mai ales de
finanţare) în spaţiul rural, care presupun existenţa unor strategii agroturistice de la
nivel naţional la cel local. În cadrul strategiilor tendinţele motivaţionale în
cunoaşterea produsului agroturistic, trebuie materializate prin studii de fezabilitate.
Aceste studii conform unor etape specifice proiectează, uneori chiar într-o formă
structurală, diferitele forme de agroturism. În alcătuirea structurală a unui asemenea
proiect se ţine seama atât de multifunţionalitatea agroturistică, cât şi de orientările
de perspectivă. Sunt încardate obiectivele, mijloacele şi rezultatele scontate etc.,
pentru care este necesară descrierea implicaţiilor dotărilor, a avantajelor rezultate
dar şi limitările determinate de posibilele diminuări ale cererii şi ofertei, la care se
pot adăuga repercursiunile socio-economice asupra zonei (de exemplu refacerea
financiară a producătorilor agricoli şi a utilizării depline a forţei de muncă).

Agroturismul ca opţiune economică

Agroturismul trebuie privit ca o activitate economică de dezvoltare a
agriculturii şi de susţinere a altor activităţi de amenajare a peisajului rural, de
protecţie a mediului etc.
Având în vedere numai aceste delimitări, gospodăriile agroturistice,
considerate firme turistice care abordează această orientare vor situa în centrul
atenţiei producţia şi produsul, neglijând concurenţa, întrucât cererea excedentară

3
permite acest lucru, ignorând interesele consumatorilor de servicii turistice, oferta
deficitară creând posibilitatea constrângerii turiştilor să accepte condiţiile impuse
de prestatori, neglijând piaţa şi alte elemente ale mediului extern al firmei.
Orientarea spre vânzări este determinată de surplusul de capacitate, care
devine centrul atenţiei preocupărilor firmei, aceasta luând măsuri de promovare a
vânzărilor, de reducere a tarifelor, de publicitate etc.
Orientarea de marketing este cea mai eficientă orientare a firmei turistice
moderne în mediul rural. Adoptarea acestei orientări este rezultatul a două premise
fundamentale şi anume: abundenţa, respectiv supraoferta relativă (comparativ cu
cererea) de servicii turistice, care creează consumatorului posibilitatea impunerii
punctului său de vedere în faţa ofertantului (altfel neacceptând să-şi sporească
cererea) şi intensificarea concurenţei, care-i dă clientului posibilitatea de a alege
între mai multe oferte, facându-l astfel mai puternic în faţa ofertantului.
În turism, orientarea de marketing se caracterizează prin (Roşca E.R., 2001):
o aducerea clientului, a necesităţilor sale, în cadrul preocupărilor firmei;
o acordarea unei atenţii speciale concurenţei;
o deschiderea firmei spre piaţă şi spre toate celelalte elemente ale mediului
extern;
o asigurarea unei flexibilităţi deosebite ofertei, în aşa fel încât ea să poată fi
adusă uşor şi rapid la cererea în continuă schimbare;
o adoptarea unui management suplu, bazat pe descentralizare, pe creşterea
răspunderii individuale, pe principii de conducere participativă etc.
Într-o firmă turistică în care orientarea în ceea ce priveşte politica de piaţă
este către vânzări, produsele acesteia trebuie să fie mai mult vândute decât
cumpărate, în timp ce dacă orientarea este către marketing, produsele trebuie să fie
mai mult cumpărate decât vândute, ele adresându-se unui client gata să cumpere.
Altfel spus, marketingul turistic este o optică nouă de abordare a raportului
piaţă turistică-produs turistic, în viziunea căreia trebuie să se ofere numai ceea ce se
vinde şi nu să se vândă, cu orice preţ, ceea ce se produce
În ţările Comunităţii Europene, numărul de locuri de cazare agroturistice depăşesc
600.000. Dacă agroturismul reprezintă o oportunitate în multe regiuni, trebuie ştiut
că printre condiţiile reuşitei sale se numără: nivelul şi rentabilitatea investiţiilor în
zonă, profesionalismul în materie de ospitalitate, integrarea în reţelele locale şi
naţionale de comercializare şi promovare a produsului turistic, dezvoltarea noilor
activităţi turistice în legătură cu alte structuri locale.
Astfel, agroturismul, ca opţiune economică, poate contribui la dezvoltarea
durabilă la nivel local, regional naţional prin (Leescu, S., 2002):
 folosirea durabilă a resurselor turistice (exploatare optimă,
conservare-protejare);

4
  menţinerea diversităţii naturale, culturale şi socială a spaţiului rural;
 integrarea agroturismului în planificarea şi strategia de dezvoltare
naţională, regională şi mai ales locală '(dezvoltarea ofertei, promovare şi
organizare precum şi dezvoltarea infrastructurii generale şi tehnico-
edilitare);
 sprijinirea economiilor locale în dezvoltarea socio-economică a
comunităţii dar şi în protejarea naturii şi a valorilor culturale (efectul
multiplicator al agroturisrmjlui);
 implicarea comunităţilor locale în sectorul turistic prin sprijinirea
grupurilor de iniţiativă pentru dezvoltarea şi promovarea ofertei turistice
locale, pentru protejarea mediului înconjurător şi a bunurilor culturale, de
aici şi rolul organizaţiilor locale ale prestatorilor de servicii turistice, în cazul
nostru, Asociaţia Sătească de Turism Rural;
 consultarea specialiştilor, a autorităţii şi membrilor comunităţii locale în
dezvoltarea agroturismului şi a economiei locale pentru a se evita conflictele
de interese între politica guvernamentală şi cea locală etc.
Din cele prezentate rezultă ca agroturismul, componentă a turismului rural,
are cele mai mari implicaţii în valorificarea resurselor turistice locale şi în ridicarea
nivelului de viaţă al locuitorilor, în dezvoltarea socio-economică a localităţii rurale
şi comunităţii în general şi nu în ultimul rând, în protejarea şi conservarea mediului
natural şi construit, în contextul unei activităţi economice pe principii ecologice.
De aici reiese interesul comunităţii locale prin care să se elaboreze o strategie
de, organizare, dezvoltare şi promovare a turismului rural, cu precădere, a
agroturismului, la nivel local, cu concurenta tuturor agenţilor economici implicaţi
în desfăşurarea acestei activităţi.