Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
– IAŞI -
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢÂ
FITOTEHNIE
partea I
Pentru studenţii anului IV
IAŞI - 2003
Capitolul 1
Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este studiul biologiei, ecologiei şi
tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţinerii unor producţii ridicate şi de
calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi de păstrare a echilibrului ecologic şi
purităţii mediului.
În sens mai larg, fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate (anuale, perene,
ierboase sau lemnoase), atât din cultura mare, cât şi cele horticole sau furajere. Prin
diversificarea mare a modurilor şi scopurilor de cultură, din sfera largă a fitotehniei s-au
desprins noi discipline ca: Legumicultura, Pomicultura, Viticultura şi Producerea furajelor.
Plantele de câmp, aflate în prezent în sfera de activitate a Fitotehniei, sunt acele
plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice), care deţin circa 80%
din terenul arabil al ţării noastre. Ele asigură cea mai mare parte din produsele necesare
alimentaţiei oamenilor şi a furajării animalelor, precum şi materie primă pentru diverse
ramuri industriale producătoare de bunuri de consum.
Fitotehnia este una din ramurile de bază a ştiinţei agricole care stabileşte tehnologiile
de cultivare ale plantelor, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei. Ea nu se rezumă numai
la a da reţete (numărul de plante la unitatea de suprafaţă, lucrările şi epocile de executat, can-
titatea de sămânţă la hectar, doze de îngrăşăminte sau pesticide etc.), ci are un caracter
dinamic, prin cunoaşterea profundă a relaţiilor între plante şi mediu şi stabilirea măsurilor de
armonizare ale acestora, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară.
Optimizarea factorilor din relaţia plantă-mediu include soluţionarea diferenţiată a tuturor
problemelor privind amplasarea şi rotaţia culturilor, fertilizarea, lucrările solului, folosirea
seminţelor valoroase şi semănatul diferenţiat, lucrări corespunzătoare de întreţinere a
culturilor şi recoltarea. Toate acestea au ca scop crearea celor mai favorabile condiţii pentru
intensificarea procesului de fotosinteză prin care se sintetizează substanţe organice şi organo-
minerale din substanţe anorganice luate din mediul înconjurător de către plante.
Produsele fotosintezei sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi dezvoltarea plantei; o
altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă (hidraţi de carbon, grăsimi,
proteine etc.) acumulate în rădăcini, tuberculi, tulpini, frunze, fructe sau seminţe, constituind
produsul util omului, pentru care se cultivă fiecare plantă în parte.
Din radiaţia solară activă în fotosinteză, cu lungimea de undă cuprinsă între 0,7 - 0,3
microni, cea mai mare parte (71%) cade pe mări şi oceane (fiind deci neutilizabilă), iar circa
20% ajunge pe suprafeţe ocupate cu culturi, păduri, stepe etc. Din radiaţia care ajunge pe
plante verzi o parte este convertită în energie chimică de către acestea (numit coeficient de
utilizare sau de convertire).
Energia din partea vizibilă a spectrului solar (activă în fotosinteză), ajunsă pe pământ,
în zona temperată este, în medie, de 3.000 – 4.000 Kcal/zi/m 2, din care 25 - 50% este
absorbită de vegetaţie, iar 50 – 75% se întoarce în mediu sub formă de lumină reflectată (din
care o parte întreţine fenomenele meteorologice) (I. PUIA şi V. SORAN, 1981).
Din energia luminoasă absorbită de plante, cea mai mare parte (în medie, 97%) este
folosită în evapotranspiraţie (hidratarea şi reglarea temperaturii plantelor) sau se pierde sub
formă de căldură.
Prin fotosinteză plantele verzi reţin abia 0,6 – 7,7% (în medie, circa 3%) din energia
luminoasă ajunsă asupra lor. Însă cea mai mare parte din energia luminoasă de la soare nu
ajunge pe suprafaţa verde.
Randamentul potenţial (teoretic) de transformare a radiaţiei solare, vizibile, în
energie chimică este de 18%, iar actualele producţii (considerate mari) reprezintă doar a 5-a
sau a 6-a parte a recoltei potenţiale (C. HERA, 1979). După unele calcule teoretice
(prezentate de N. ZAMFIRESCU, 1977) la plantele superioare efectul fotosintetic ar trebui să
se ridice la 28%, iar coeficientul de convertire sau randamentul fotosintetic la 20%.
Din energia solară convertită în energie chimică prin fotosinteză şi fixată în biomasă
(biomasa brută), o parte este consumată în procesele de creştere şi dezvoltare, de metabolism,
iar o parte se acumulează sub formă de substanţe organice de rezervă. Consumul prin
respiraţie este de 30 – 50% din energia acumulată, în condiţii ecologice obişnuite.
Diferenţa între efectul fotosintetic (energia solară convertită în energie chimică) şi
consumul prin transpiraţie, respiraţie (excluzând energia din respiraţie utilizată în sinteza
altor compuşi chimici) este de 50 – 70% şi constituie "producţia netă" a fotosintezei
(randamentul bioenergetic) sau randamentul fotosintetic (producţia netă a vegetaţiei terestre).
Suma randamentelor zilnice pe întreaga perioadă de vegetaţie constituie randamentul
fotosintetic total (biomasa totală), din care o parte este produs agricol (recolta). Raportat la
producţia primară netă, recolta economică reprezintă cel mult 30%, diferenţa de circa 70%
constituie din punct de vedere economic producţia secundară, care în unele cazuri se
confundă cu deşeurile. Din producţia netă a vegetaţiei terestre, energia folosită de om este de
circa 7%.
Randamentul fotosintetic este influenţat de condiţiile climatice (lumină, temperatură,
umiditate), cele de nutriţie, de vârsta plantei şi durata perioadei de vegetaţie. În general,
plantele cu perioadă de vegetaţie mai lungă realizează randamente fotosintetice totale mai
mari. În timpul vegetaţiei plantele au la început un randament fofosintetic mai redus, care
creşte până în faza de înflorire - fecundare, după care scade treptat spre maturitate. Factorii de
vegetaţie care influenţează fotosinteza şi respiraţia (temperatura, lumina etc.) pot modifica
raportul între ele, influenţând randamentul fotosintetic.
Culturile de toamnă îşi petrec mare parte din vegetaţie (6 luni) în condiţii mai puţin
prielnice pentru fotosinteză (nopţi lungi, temperaturi şi lumină reduse), timp în care respiraţia
continuă, determinând o creştere redusă a biomasei. În condiţiile din ţara noastră, grâul de
toamnă îşi elaborează circa 3% din substanţa uscată totală în perioada octombrie - martie
(circa 180 zile), 97% acumulându-se în perioada aprilie - iunie (90 zile). Culturile de
primăvară parcurg vegetaţia în condiţii mai favorabile pentru fotosinteză.
Valorificarea mai intensă a energiei solare, implicit creşterea randamentului
fotosintetic, se realizează prin folosirea unor soiuri sau hibrizi cu productivitate ridicată şi
prin aplicarea tehnologiei de cultură care menţine procesul fotosintetic la nivel înalt
(densitate de cultură optimă, fertilizare raţională şi asigurarea apei, combaterea buruienilor
etc.). După cum s-a arătat însă, sortimentele de plante agricole actuale au o eficienţă redusă a
valorificării luminii solare (în special a celei intense).
Sistemul producerii şi comercializării seminţei are reguli foarte stricte; aceste reguli
presupun efectuarea, de-a lungul întregii filiere, a unor controale sistematice (analize
genetice, fizice, fiziologice, asupra stării sanitare), privind respectarea parametrilor de calitate
înscrişi în standarde; în funcţie de rezultatele obţinute, seminţele sunt (sau nu) acceptate
pentru semănat.
Analize genetice. Prin analizele genetice este determinată puritatea biologică a
materialului semincer. Se urmăreşte să se stabilească în ce măsură sămânţa aparţine speciei,
soiului sau hibridului respectiv şi dacă nu conţine indivizi din alte soiuri sau hibrizi.
Operaţiunile de determinare sunt complexe şi se desfăşoară în mai multe etape.
În prima etapă se face recunoaşterea în câmp a loturilor semincere, prin controale
efectuate în momentele mai importante. Primul control are loc la amplasarea lotului semincer,
când se obţin informaţii asupra antecedentelor culturale ale solei pe care se face amplasarea
(evitarea monoculturii sau a revenirii prea curând pe acelaşi teren, evitarea plantelor
premergătoare nefavorabile, îndeosebi a celor cu boli comune), respectarea spaţiului de
izolare (problemă care se pune în primul rând la plantele alogame, cum ar fi porumbul sau
floarea-soarelui, dar şi la unele plante autogame, cum ar fi fasolea sau soia).
La semănat (plantare) controalele urmăresc dacă sunt folosite seminţe de calitate,
precum şi evitarea impurificărilor mecanice, dacă sunt asigurate spaţiile de izolare şi s-a
respectat tehnologia semănatului. Pe parcursul vegetaţiei, operaţiunile de recunoaştere se
referă la controlarea modului cum au fost respectate tehnologiile de cultivare recomandate, a
stării sanitare şi efectuarea tratamentelor contra bolilor şi dăunătorilor, combatarea
buruienilor, irigarea; cu alte cuvinte, se urmăreşte să se asigure condiţii de vegetaţie cât mai
bune pentru plante, cu scopul de a se evita stările de stress, care ar diminua vigoarea şi
capacitatea de producţie a materialului semincer.
O atenţie deosebită este acordată controalelor şi lucrărilor vizând puritatea biologică
a materialului semincer. Aceste controale se efectuează pe tot parcursul vegetaţiei, îndeosebi
în fazele în care se pot sesiza diferenţe morfologice între plante sau atunci când există
pericolul amplificării impurificării. Lucrările presupun eliminarea indivizilor străini, netipici.
La recoltare se urmăreşte evitarea impurificărilor mecanice, condiţionarea seminţei şi
depozitarea ei corectă, eventual efectuarea unor operaţiuni suplimentare de purificare
biologică, dacă acestea sunt necesare şi posibile.
În urma acestor controale sunt eliberate acte de recunoaştere care permit folosirea
seminţei la semănat. Pentru fiecare suprafaţă producătoare de sămânţă (lot semincer) se
eliberează câte un act de recunoaştere.
După recoltare este posibilă determinarea purităţii biologice, folosind anumite
metode de laborator. De asemenea, există şi posibilitatea efectuării, după recoltarea loturilor
semincere, a unor controale asupra purităţii biologice (postcontrol), care constau din
observarea aspectului plăntuţelor cultivate în vase de vegetaţie (ghivece), îu scopul aprecierii
uniformităţii materialului biologic şi pentru identificarea prezenţei indivizilor netipicii.
Analize fizice. Materialul semincer este supus unor determinări privind anumite
caracteristicile fizice, cum ar fi: puritatea fizică, masa a 1.000 de boabe, masa hectolitrică,
mărimea seminţelor (dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice.
Puritatea fizică. Prin puritate fizică se înţelege procentul de sămânţă pură din specia
analizată, raportat la masa întregii probe de analizat.
Sămânţa pură cuprinde toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului analizat,
întregi, normal dezvoltate şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze germinaţia acestor
seminţe. În cadrul seminţei pure, alături de seminţele intacte se iau în consideraţie şi unele
dintre seminţele cu defecte, cum ar fi spărturile care reprezintă mai mult de jumătate din
sămânţă şi la care nu lipseşte partea cu embrionul ş.a. În afară de sămânţa pură, în proba
analizată se mai găsesc unele impurităţi care nu au fost înlăturate prin operaţiunile de
condiţionare (seminţe străine - seminţe ale altor plante de cultură sau seminţe de buruieni;
alte impurităţi - spărturi, resturi de plante, pământ, insecte ş.a.). Aceste impurităţi sunt
separate din probă, sunt cântărite şi rezultatul este exprimat în procente din masa probei
analizate.
Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost supuse
operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile aproape în totalitate. Ca
urmare, standardele ce reglementează aspectele privind calitatea seminţelor destinate
semănatului impun valori ale purităţii fizice foarte ridicate (pentru majoritatea speciilor, peste
98 - 99%).
Valorile obţinute la determinarea purităţii fizice sunt folosite pentru acceptarea sau
respingerea seminţelor de la semănat şi pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar
(tabelul 1.6).
Concomitent cu puritatea fizică, este determinată componenţa botanică, noţiune care
defineşte numărul de seminţe străine din probă; rezultatele sunt exprimate în număr de
seminţe străine din proba de 500 g sămânţă (sau la 1.000 g, la anumite specii); interesează
numărul total de seminţe ale altor plante de cultură, numărul de seminţe de buruieni, precum
şi speciile mai frecvente şi speciile cu seminţe greu separabile sau buruienile de carantină
(cum ar fi neghina, cuscuta ş.a., a căror prezenţă nu este acceptată, de altfel, de standardele
româneşti).
În funcţie de rezultatul acestor determinări, seminţele pot fi respinse de la semănat,
formulându-se şi recomandări privind operaţiunile necesare pentru condiţionare.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic care se referă la masa a o
mie de seminţe (sămânţă pură), exprimată în grame. Valorile MMB sunt folosite pentru
calcularea cantităţii de sămânţă la hectar şi în operaţiunile pentru evaluarea producţiei
probabile.
Este de dorit ca la semănat să fie folosite seminţe cu masa a 1000 de boabe cât mai
ridicată, deoarece acestea conţin germeni cu o vigoare mai mare şi o rezervă mai
importantă de substanţe nutritive în bob, fiind capabile să dea naştere unor plante mai
productive.
Tabelul 1.6
Valorile limită ale purităţii fizice, componenţei botanice şi germinaţiei la seminţele de
leguminoase pentru boabe şi plante tehnice
Conţinutul maxim de
Puritatea fizică Germinaţia totală
seminţe din alte specii
Specia (% min.) (% min.)
de plante
98 0,1 (% din greutate) 80
Pisum sativum
Phaseolus vulgaris 98 0,1 (% din greutate) 75
Glycine max 98 5 buc/1.000 g 80
Cicer arietinum 98 0,1 (% din greutate) 85
Lens culinaris 98 0,1 (% din greutate) 85
Lupinus spp. 98 0,5 (% din greutate) 80
Arachis hypogaea 99 5 buc/1.000 g 70
Helianthus annuus 98 5 buc/1.000 g 85
Toate determinările care se fac asupra materialului semincer au drept scop de a stabili
calitatea seminţei în vederea semănatului (valoarea utilă). Interesează, în primul rând, ce
procent din sămânţă este "util", deci este capabil de a da plante normal dezvoltate, în cazul
folosirii la semănat. Relaţia de calcul este următoarea:
PG
SU ,
100
D MMB
C 100,
PG
în care: C este cantitatea de sămânţă, în kg/hectar; D = densitatea de semănat, în boabe
germinabile/m2; MMB = masa a 1000 de boabe, în g; P = puritatea fizică, în %; G = facultatea
germinativă, în %.
Pentru culturile prăşitoare este recomandată relaţia:
D MMB
C ,
P G 100
D MMB
C ,
G
O idee ceva mai nouă porneşte de la faptul că valoarea facultăţii germinative folosită
în calcul pentru stabilirea cantităţii de sămânţă este determinată în condiţii optime de
laborator, în timp ce, în câmp, condiţiile de germinare sunt mult diferite de optim; ca urmare,
cu cât condiţiile din câmp sunt mai departe de optim, cu atât comportarea seminţelor se va
diferenţia de rezultatele obţinute în laborator. Din aceste motive, au fost introduse în calcul
elemente noi: procentul de răsărire în câmp (% Rc) şi densitatea care trebuie realizată la
răsărire (D, în plante răsărite/m2), iar relaţia devine:
D MMB 100
C ,
G % Rc
S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii bune de semănat
este de 85-90% din facultatea germinativă determinată în laborator şi poate scădea până la
65-70%, în condiţii mai puţin favorabile. O situaţie deosebită se întâlneşte la sorg, unde
răsărirea în câmp reprezintă, în mod frecvent, doar 50-60% din germinaţia în laborator. La
leguminoasele pentru boabe, cum ar fi mazărea, se contează pe răsărirea în câmp a circa 75%
din boabele germinabile semănate.
Capitolul 2
Păstrarea seminţelor a constituit pentru om o preocupare din cele mai vechi timpuri.
Datele arheologice atestă că, iniţial, păstrarea seminţelor de cereale s-a făcut în gropi
săpate în stâncă sau în pământ în regiunile cu climat mai uscat, iar în regiunile mai umede în
vase de lut ars, de diferite mărimi. Metoda păstrării în gropi lipite cu argilă şi arse s-a păstrat
multă vreme şi pe teritoriul ţării noastre, mai ales în epoca migrării popoarelor.
Păstrarea în magazii a fost cunoscută şi la popoarele antice (egipteni, chinezi,
romani) de la care s-au păstrat şi o serie de lucrări scrise privind “îngrijirea” cerealelor
(CATO, VARO; Codexul împăraţilor bizantini TEODOSIU şi IUSTINIAN etc., citaţi de
BORCEAN; 1978).
Începând, cu evul mediu şi, mai ales, o dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, s-
a pus problema stocurilor mari de cereale; pentru care s-au construit magazii, la început din
lemn, apoi din cărămidă, iar în ultima vreme din beton armat.
La noi în ţară, primele silozuri s-au construit la Galaţi şi Brăila (1891), iar mai târziu
la Constanţa (1909). Reţeaua de silozuri s-a mărit în perioada anilor 1939 – 1942, prin
construcţiile executate în Câmpia Dunării şi s-a extins în toată ţara în intervalul ce s-a scurs.
În paralel s-au efectuat studii pentru stabilirea tehnologiei de păstrare a diferitelor
produse vegetale, o atenţie deosebită, acordându-se materialului semincer. În prezent
păstrarea seminţelor reprezintă o verigă tehnologică importantă, căreia trebuie să-i fie
acordată toată atenţia.
Capitolul 3
CEREALE
3.1. GENERALITĂŢI
3.1.1. Importanţă
Cerealele reprezintă grupa fitotehnică de plante cu cel mai mare areal de răspândire
în toate zonele de cultură pe glob. implicit şi în România. Boabele (fructele) acestor plante de
câmp, bogate în substanţe extractive neazotate (circa 2/3 din conţinutul lor) şi alţi compuşi
(proteine, grăsimi, vitamine etc.) (tab. 3.1), au largi utilizări în hrana omului (ca aliment de
bază sub formă de pâine, paste făinoase etc.) şi a animalelor, sau ca materie primă pentru
diferite industrii. Ele sunt dintre cele mai vechi plante luate în cultură în bazinul
mediteranean, Caucaz şi Asia Centrală etc, având o vechime de circa zece mii de ani.
Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
Principalele
% Specificare
componente
Apă 12 – 14 - la nivelul umidităţii critice
Proteine 8 – 25 - în proporţie mai mare la periferia bobului (în pericarp), însă digestibilitatea creşte spre interiorul
(N x 5,85) bobului
- albumine = 4 – 5%; globuline = 5 – 10%; caseine = 85 – 90%
- din totalul caseinelor: 40 – 50% = prolamine; 30 – 40% = glutenine
- prolaminele cerealelor sunt: gliadină (grâu şi secară), hordeină (orz), avenină (ovăz), zeină
(porumb) etc.
- influenţa factorilor genetici: grâu durum = 20 – 25%; grâu moale = 12 – 15% etc.
- conţinutul este influenţat de factorii de vegetaţie (climă, fertilizare etc.)
- aminoacizi: esenţiali (9); semiesenţiali (6); neesenţiali (5)
Glucide 55 – 70 - amidon circa 90%; creşte de la periferie spre centru; în embrion lipseşte
- dextrine şi zaharuri circa 10% (în proporţie mai mare în embrion)
- conţinutul este influenţat de climă, fertilizare etc.
Grăsimi 1,5 – 6 - % mai ridicat în boabele de porumb
- majoritatea depozitate în embrion (la porumb, circa 35%)
- în scutelum circa 45%
- compoziţie grăsimi: acizi graşi, glicerină, fitostearine şi lecitine
Celuloză 2,0 – 12 - majoritatea în boabele îmbrăcate în pleve (orz, ovăz)
- boabele mici au un procent mai ridicat decât cele mari
Cenuşă 0,2 – 5,5 - în tărâţe = 4,5 – 5,5%
- în făină albă de grâu = 0,2 – 0,3%
- compuşi: acid fosforic, oxizi de K şi de Mg (principali); oxizi de Ca, Fe, Na etc. (secundari)
Notă: Paiele, strujenii şi plevele conţin 2 – 4% proteine brute, 1 – 2% grăsimi brute, 33 – 40% substanţe extractive neazotate, 30
– 40% celuloză şi 3 – 12% cenuşă (formată din 70 – 80% siliciu şi 10 – 13% potasiu etc.).
Această grupă fitotehnică cuprinde plante din familia Poaceae (Gramineae),
împărţite în:
- Cereale originare din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse, fructe
alungite prevăzute cu şanţ ventral (longitudinal) şi care, la germinare, emit 3 - 8 rădăcini
embrionare (grâul, secara, triticale, orzul şi ovăzul);
- Cereale originare din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate, având fructe fără
şănţuleţ, de forme diferite, iar la germinare formează o rădăcină embrionară (orezul,
porumbul, sorgul, meiul).
În grupa cerealelor este inclusă şi hrişca, plantă din familia Polygonaceae, cu
importanţă redusă pentru ţara noastră, al cărei fruct are conţinutul şi utilizările similare cu a
celorlalte plante din această grupă fitotehnică.
Suprafaţa cultivată cu cereale, pe glob, este de 700 - 740 milioane hectare
reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii (estimată de F.A.O. la 1,4 – 1,6 miliarde
ha). În 1998 suprafaţa mondială cu cereale a fost de 692 milioane ha, producţia totală de
2.052 milioane t, iar producţia medie la ha de 29,70 q (“Production yearbook”, F.A.O., vol.
52, 1998).
În România cerealele se cultivă pe 6,0 - 6,5 milioane hectare (60 – 65% din
terenul arabil), cu o producţie medie de circa 30 q/ha, şi o producţie totală de 18 - 20
milioane tone (circa 8 q/cap de locuitor).
În ţara noastră suprafeţe mai mari deţin grâul, porumbul şi orzul, care sunt răspândite
în toate zonele agricole ale ţării. Celelalte cereale se cultivă pe suprafeţe mai restrânse şi
numai în anumite zone pedoclimatice.
Principalele cereale fiind din aceeaşi familie botanică (Poaceae = Gramineae), au
particularităţi biologice, morfologice, anatomice şi biochimice comune, care vor fi prezentate
detaliat în continuare, după care se va descrie biologia şi tehnologia de cultivare pentru
fiecare cereală în parte.
3.2. GRÂUL
Importanţă.
Grâul este cea mai importantă plantă cultivată cu mare pondere alimentară datorită
conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon, proteine şi a raportului dintre aceste
substanţe (6:1) foarte favorabil organismului uman. Boabele de grâu au conservabilitate
îndelungată, se transportă fără dificultate, planta are mare plasticitate ecologică şi complet
mecanizabilă.
Boabele de grâu sunt utilizate pentru producerea făinii din care se fabrică pâinea,
aliment de bază pentru 35-40 % din populaţia globului. Se mai fabrică paste făinoase,
amidon, gluten, alcool. Paiele se folosesc la fabricarea celulozei, în hrana animalelor, aşternut
pentru animale, îngrăşământ organic. Boabele de grâu furajer şi tărâţele se folosesc în hrana
animalelor.
Grâul este o foarte bună premergătoare.
Compoziţia chimică.
Boabele de grâu conţin 62-72 % amidon, 10-16 % proteine, 1,8-2,5 % lipide, 2,0-3,5
% celuloză şi 1,8-2,2 % săruri minerale. Proteinele din bobul de grâu sunt constituite din
prolamine (4-5 %), gluteline (3-4 %). albumine (0,3-0,5 %) şi globuline (0,6-1,0 %).
Proteinele formează glutenul, care, determină cre[terea aluatului, determinând pâinea de
calitate.
Răspândirea
Grâul se cultivă pe cca 224 milioane hectare pe plan mondial cu o producţie medie de
cca 2600 kg/ha.
Ţări mari cultivatoare de grâu sunt : China, India, Federaţia Rusă, SUA, Franţa, etc.
În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin importante în
ultimile decenii. în anul 1938 se cultivau cu grâu 2-5 milioane hectare, cu o producţie medie
de 963 kg/ha. În anul 2001 s-au cultivat tot 2,5 milioane hectare, dar cu o producţie medie de
2800 kg/ha.
Sistematică. Soiuri.
Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră 270-
290 de zile. În această perioadă plantele trec prin anumite faze (stadii) fenologice sau biofaze,
care se recunosc prin schimbările în aspectul morfologic al plantelor şi care sunt însoţite de
modificări interne în biologia plantei.
În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie în următoarele biofaze :
germinarea (răsărirea), înrădăcinarea, înfrăţirea, formarea (alungirea) paiului, înspicarea-
înflorire-fecundare, formarea şi maturarea cariopselor (boabelor). De la germinare la înfrăţire
se desfăşoară etapa vegetativă, iar de la alungirea paiului la maturitate etapa germinativă
(reproductivă).
Întrunindu-se condiţii optime de apă, temperatură şi oxigen sămânţa care a ieşit din
repaus germinativ germinează.
Radicula protejată de coleoriză străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului,
formează perişori radiculari şi se adâncesc în sol cele 3-5 rădăcini embrionare, fixând
viitoarea plantă şi aprovizionând-o cu apă şi substanţe nutritive.
Muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, creşte spre suprafaţa
solului, ajunge la suprafaţa solului (momentul răsăririi) mai creşte 2-4 cm, se opreşte din
creşterea coleoptilului şi este străbătut de prima frunză adevărată. Germinarea estwe
unipolară.
În condiţiile normale, de la semănat la răsărire, durează 8-10 zile. Rădăcinile
embrionare sunt active până când se dezvoltă rădăcinile adeventive până la maturitate.
După formarea celei de a treia frunze, creşterea plantei stagnează şi începe procesul
de înfrăţire care este în caz particular de ramificare a tulpinii. Fraţii se dezvoltă din noduri
tulpinale foarte apropiate, locul apariţiei lor numindu-se nod de înfrăţire, pe care se dezvoltă
rădăcinile coronare. Este de dorit să se formeze 2-3 fraţi şi 3-5 frunze încă din toamnă,
reaizându-se o bună călire (adaptare) pentru condiţiile vitrige din timpul iernii.
Dacă plantele se călesc bine rezist până la –18 0C sau chiar –200C la nivelul nodului
de înfrăţire.
Trecerea la faza de criptovegetaţie din timpul iernii se realizează în jurul datei de 5-
10 decembrie în Transilvania şi jumătate de nord a Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sud-
estul Dobrogei.
Perioada de regenerare în primăvară, începe odată cu încălzirea timpului şi faza de
alungire a tulpinii.
Creşterea tulpinii se face intercalar, formându-se 6-7 internoduri goale în interior, cu
excepţia ultimului internod de la grâul durum, care este plin cu parenchim medular. Sistemul
radicular fasciculat creşte şi el, majoritatea rădăcinilor găsindu-se în stratul de sol pâna la 20
cm. Odată cu creşterea internodurilor, spicul, protejat de teaca ultimei frunze creşte şi el şi
este ridicat tot mai sus. Când spicul iese din teaca ultimei frunze (faza de burduf) se spune că
a înspicat. Spicul este alcătuit din fragmente, fiecare fragment având o îngroşare superioară
(călcâi) pe care se prinde un singur spiculeţ cu 1-5 flori. Spiculeţul este protejat de 2 glume,
florile protejate de palei, cea inferioară sau externă aristată sau nearistată, androceul din trei
stamine cu anterele în formă de X şi un ovar unilocular cu un stigmat bifid şi plumos.
După fecundarea autogamă se formează fructul care este fructul, care este o cariopsă,
adică un fruct uscat, monosperm, cu pericarpul intim concrescut cu sămânţă. Fructul poate
avea culoare albă sau roşie, MMB de 30-50 g şi MH de 75-85 kg.
3.2.2.1. Rotaţia
Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna,
destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se
călească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de
slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a
substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie,
care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului,
astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse
buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea,
fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi
de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe
restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde,
tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte
favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul
rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După
mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva
mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura
poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura
fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru
grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe
restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi
mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte
valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi
cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi
mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de
cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni,
cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte).
Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru
descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o
premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării unei tehnologii
foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii
buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De
asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate,
plantele de in nu protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus,
terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece
acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje
şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând
terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. În mod frecvent însă, după
recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună
pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate
mare de masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că
lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede,
cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă
organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie
în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii
hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din
suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din diferite motive (imposibilitatea
pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice,
amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de
grâu, după premergătoare foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm:
soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul
pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate
până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la
semănatul grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate
soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie,
terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine
încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună
premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine
întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru grâu, cu
condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne
nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi
vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod
frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului
pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare
foarte favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi
înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât
porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se
recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea
ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în
zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie
acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de
sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este
favorizată şi
descompuner2
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323
232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232323232
424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424
242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242
424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424
242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242
424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424
242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242
424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424
242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242
424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424242424
2424242424242424242424umb. În primul rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent
al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu
fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu
pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor
culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi
elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se
şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor
şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic
după desfiinţare şi care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile
destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele
destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat
că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita
cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după
premergătoarele destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea
terenului cu buruieni specifice (tab 3.2, după I. BOERIU, N. EUSTAŢIU, 1973); înmulţirea
bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se
menţionază: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos,
ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă (tab. 3.3, după MARIA POPESCU şi V.
POPESCU, 1991).
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca
premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia
menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o
foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a
agenţilor patogeni.
Tabelul 3.2.
Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul
de îmburuienare a terenului la I.C.C.P.T. Fundulea
Proporţia grâului
Masa buruienilor
în structura culturilor Numărul de buruieni la m2
(tone masă proaspătă/ha)
(%)
25 66 1,2
33 87 1,4
50 200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7
Tabelul 3.3.
La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece
se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună
de fertilitate.
3.2.2.2. Fertilizarea
Tabelul 3.4.
Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)
N P2O5 K2O CaO MgO S
100 kg
- boabe 1,9 1,0 0,5 0,15 0,15 0,25
- boabe + paie 2,4 1,25 1,7 0,75 0,40 0,45
5.000 kg
- boabe 95 50 25 8 8 13
- boabe + paie 120 63 85 38 20 23
8.000 kg
- boabe 152 80 40 12 12 20
- boabe + paie 192 100 136 60 32 36
Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele
solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.
Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o curbă
caracteristică (fig.35, după “Techniques agri-coles“, 1993). Se consideră că pentru recolte de
până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru
recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de umplere a bobului.
Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate
suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină
cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil
plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în
adâncime, cu apa din precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (după M. SEIFFERT,
1981).
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul
administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi
până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea
de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de
azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale),
de rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare (după D.
SOLTNER, 1990).
A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în
primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot,
urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi
începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul
administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face
împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca
atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea
se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de
zăpadă.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei
fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la
înspicat-înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea
conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin
aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu
şi mai puţin însuşirile de panificaţie.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat
actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea
costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele
necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta
dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea
căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile,
accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală
a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile
climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în
adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi
boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul
freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.
Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după
ICCPT.Fundulea, 1990) :
DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,
în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în
azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg =
aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd
administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de
gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare;
şi anume, se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după
borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între
50 şi 160 kg/ha (tab. 3.5, după CR. HERA, citat de GH. BÂLTEANU, 1989); pe terenurile
agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui
administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă
premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din
cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele
cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la
desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate
aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.
Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la
desprimăvărare (levigare, mineralizare) (tab.3.6 după D. SOLTNER, 1990), de conţinutul în
azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în
primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente,
inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.
Tabelul 3.5.
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut producţii optime
economic la grâu (medii pe 5 ani)
Tabelul 3.6.
Procentul din doya aplicat toamna care se pierde prin levigare,
în funcţie de cantitatea de precipitaţii
3.2.2.6. Recoltarea
Intrebări :
3.3. ORZUL
Importanţă.
Orzul se numără printre cele mai vechi plante de cultură, la chinezi fiind trecut între
cele 5 plante sfinte (grâu, orez, soia, orz, mei).
Orzul are multiple utilizări în alimentaţia omului, furajarea anumalelor şi pentru
prelucrări industriale.
În alimentaţia omului, orzul se foloseşte mai ales în zone cu condiţii extreme (nordul
Africii, dincol de Cercul Polar), pâinea obţinută fiind de calitate mai slabă.
În alimentaţia omului se foloseşte sub formă de arpacaş (“surogat de orez”), sub
formă de crupe.
O largă utilizare are o furajarea animalelor sub formă de boabe sau tăiată, singur sau
în amestec cu alte furaje.
Orzul este materia de bază în fabricarea berii, datorită enzimelor alfa şi beta amilază,
care se află în cantităţi mai mari decât la grâu. Se mai foloseşte în industria alcoolului,
dextrinei, glucozei, etc.
Compoziţie chimică
Boabele de orz au 13,92 % apă, 10,53 % proteină brută, 2,08 % grăsime totală, 66,18
% extractive neazotate, din care 55,16 % amidon, 4,85 % ceuloză şi 2,78 % cenuşă.
Orzoaica pentru boabe trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteine (10-12%), iar
orzul furajer să fie bogat în substanţe proteice.
Răspândire.
În anul 2001 s-au cultivat pe glob 54,26 milioane ha cu orz, mari suprafeţe cultivând
Canada, SUA, Turcia, Spania, Germania, Franţa.
În România, în anul 1938 s-au cultivat 692 mii ha cu orz, cu o producţie medie de
724 kg/ha, iar în anul 2001 s-au cultivat 411,9 mii ha cu o producţie medie de 2105 kg/ha.
Sistematică. Soiuri.
Paricularităţi biologice
La germinare orzul formează 5-8 rădăcini embrionare, care pătrund până la 5-30 cm
şi rămân active mult timp după apariţia rădăcinilor coronare.
Rădăcinile coronare pătrund în sol până 60-100 cm, cea mai mare parte se
răspândeşte până la 25 cm adâncime. Sistemu radicular al orzului este mai redus decât al
grâului, cu putere mai slabă de solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Înfrăţirea orzului începe după apariţia frunzei a 3-a, durează 2-3 săptămâni şi se
petrece în condiţii bune la temperatura de 8-120C şi umiditatea solului de 60-80 %.
Orzul de toamnă are înfrăţire mai bună decât orezul de primăvară.
Tulpina are 5-7 internodii, mai scurte la bază, cu înălţimea de 50-100 cm.
Frunzele sunt liniare, cu ligula redusă, iar urechiuşele foarte bine dezvoltate.
Inflorescenţa este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore.
La orzxul cu şase rânduri sunt fertile toate florile din spiculeţe ; la cele cu două rânduri,
numai spiculeţul central din tripletă are floarea fertilă. Spicele de orz pot fi aristate, multice
sau cu arista trifurcată.
Inflorescenţa se petrece în timpul înspicării. Infloresc mai întâi florile de la mijlocul
spicului, continuând spre extremităţi. Din tripletă înfloreşte mai întâi spiculeţul central.
Polenizarea este autogamă.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei, rar golaşă, cu MMB 25-50 g (mai mare la
orzoaică decât la orz). Fiind concrescute cu cariopsa, plaeele se desprind numai prin metode
chimice.
Perioada de vegetaţie este de 250-270 zile la orzul de toamnă şi 90-120 zile la
orzoaica de primăvară.
Orzul are un areal de răspândire, din zonele artice şi până în zona ecuatorială aridă,
având o mare capacitate de adaptare.
Cerinţele climatice ale orzului sunt, în general, mai reduse dec6t la grâu, fiind în
funcţie de forma cultivată.
Orzul de primăvară (furajer) reuşeşte în climate mai aspre sau în cele mai secetoase,
cu o sumă de grade între 1300-18000C. Orzul de toamnă necesită 1700-21000C la nivelul
nodului de înfrăţire şi până la –280C când este acoperit cu un strat gros de zăpadă.
Faţă de umiditate are cerinţe mai reduse, , având un consum specific de 300-400.
Perioadele critice pentru apă sunt în fazele formării paiului până la înspicare.
Având perioada de vegetaţie scurtă, orzul evită seceta, maturându-se înaintea
secetelor de vară.
Orzul este mai pretenţios decât grâul la sol, având un sistem radicular mai slab
dezvoltat şi cu capacitate mai mică de absorbţie. Necesită soluril mijlocii, permeabile, cu pH
6,5-7,5 , fertile ; cum ar fi cernoziomurile şi solurile aluviale solificate. Orzoaica este mai
pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea necesită pH între 5,0 şi 7,5.
Cele mai bune condiţii întâlneşte orzul îm Câmpia de vest, sudul Câmpiei Române,
estul Bărăganului şi S-E Dobrogei şi pe pantele domoale din Câmpia Jijiei.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei,
Văile Crişurilor, Mureşului, Oltului, Someşului, Siretului, etc.
3.3.2.1. Rotaţie
3.3.2.2. Fertilizare
Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al grâului. Astfel,
pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie, orzul consumă în medie, între
24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat economic
de orzul de toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se aplică altor plante, orzul
se fertilizează, în general, cu îngrăşăminte chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate sunt
prezentate în tabelele 3.8. şi 3.9. (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).
Tabelul 3.8.
Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N, kg/ha) la orzul şi orzoaica de
toamnă
Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta premergătoare, fertilizarea
din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului
Foarte bună(după Mijlocie( după
Cultura şi rezistenţa la leguminoase anuale Bună(după cartofi prăşitoare, porumb
cădere a soiului şi perene sau cartofi fertilizaţi numai floarea soarelui Slabă (după premergătoare
bine fertilizaţi cu organic, după sfecla mediu fertilizată; târzii, insuficient fertilizate)
azot şi gunoi de pentru zahăr şi in) după cereale păioase
grajd) în primul an)
Orz de toamnă, soiuri cu
20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200
rezistenţă bună la cădere
Orz de toamnă, soiuri cu
10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100
rezistenţă mijlocie la cădere
Orzoaică de toamnă, soiuri
cu rezistenţă mijlocie la 10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80
cădere
Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele
mai mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.
Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o parte
din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul (floarea-soarelui,
porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase; luto-
nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii, precum şi atunci când doza aplicată este
mică (sub 60-70 kg N/ha).
Tabelul 3.9.
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor (P 2O5 kg/ha) la orzul
şi orzoaica de toamnă.
Specificare N P2 O5 K2 O
După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai
65-75 70-80 40-50
slab aprovizionate cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30
3.3.2.6.Recoltarea orzului.
Întrebări
3.6. OVĂZUL
Importanţă.
Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul şi grâul, fiind cunoscut, la început,
ca lumină în aceste culturi, pe care, le-a depăşit în producţie pe solurile sărace şi în climatele
mai aspre din centrul şi nordul Europei.
Importanţa principală a ovăzului este ca furaj, mai ales pentru cabaline, folosindu-se
sub formă de boabe sau fân, furaj verde, borceag.
În unele zone nordice făina de ovăz se folsoeşte în amestec cu cea de grâu sau secară
la prepararea pâinii.
Fulgii de ovăz se folosesc în hrana coopiilor.
Valorificarea solurilor cu fertilitate mai redusă din zonele umede, cele nisipoase,
îngrăşămintele organice şi chimice.
Compoziţia chimică.
Boabele de ovăz conţin 13,3 % apă, 10,8 % proteine, 5,2 % grăsimi, 57,7 %
extractive neazotate, 10 % celuloză şi 3,0 % cenuşă. Se remarcă conţinutul mai ridicat în
grăsimi.
Răspândire.
În anul 2001 s-au cultivat pe plan mondial 12,86 milioane hectare cu ozăv, cu o
producţie medie de 2120 kg/ha, ţări mari cultivatoare fiind SUA, Canada, Polonia, Germania.
În România, în anul 2000 s-au cultivat 232 mii ha, cu o producţie medie de 1050 kg/ha.
Sistematică. Soiuri.
Genul Avena cuprinde două secţii : Avenastrum (specii perene, furajere) şi Euavena
(specii anuale, sălbatice şi cultivate).
Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă prezintă Avena sativa, cu
varietăţile mutica (nearistat), aristata (aristat), aurea (nearistat). Dintre speciile sălbatice,
Avena fatua (odosul) este o buruiană periculoasă.
La noi ţară se recomandă soiurile : Mureş şi Someşan – româneşti şi Cory – din
Franţa, toate soiuri de primăvară.
Particularităţi biologice
Ovăzul este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase. Suportă bine şi
condiţiile mai vitrege din zonele secetoase.
Temperatura minimă de germinare este de 2-3 0C, iar tinerele plante suportă
temperaturi până la la –70C.
În prima parte a vgeteaţiei ovăzul creşte bine la temperaturi de 5-12 0C, apoi la 12-
15 C. La înflorire şi fecundare sunt favorabile temperaturi de 15-17 0C, iar pentru maturizare
0
3.6.2.1. Rotaţie
Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este bine fertilizat.
El dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene (însă în practică, după
acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare: grâu, porumb, sfeclă). Ovăzul se
cultivă, de obicei, după prăşitoare (cartof, porumb, floarea-soarelui). Nu se cultivă după el
însuşi, nici după sfeclă pentru zahăr sau de furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni
atacul de nematozi, comuni ambelor culturi.
După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoasele etc. Nu se practică semănarea
trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai puternic şi o mai lungă
perioadă de timp decât în orz sau grâu.
3.6.2.2. Fertilizare
Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe + paiele care revin
(circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P 2O5; 2,74 kg K2O şi 0,65 kg CaO. Ritmul
absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate tipurile de sol.
În mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi planta
premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori medii se recomandă:
N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N 75P60 pe solurile podzolice, mai sărace. Pe
solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg K 2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.
Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar masa
seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi mai productive.
Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt preferabile pentru semănat, iar cele
mici, cu procent de pleve mai redus, sunt mai indicate pentru furaj.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a tăciunelui îmbrăcat
(Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu “Vitavax 200 (2 kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.
Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare; cufundare
şi sudaţie; sudaţie.
Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă (350 ml
formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10 minute, amestecându-se
continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la umbră. Cu 100 l soluţie apoasă de
formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de ovăz.
Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15% formaldehidă, în
care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele se scot şi se depozitează în
vrac, acoperite cu o prelată umectată cu aceeaşi soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi
seminţele se usucă în strat subţire, la umbră.
La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă în
concentraţie de 0,50%. Folosind 1 l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta se stropeşte
sămânţa, după care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată umectată, ţinându-se,
astfel, 4 ore. Apoi seminţele se usucă în strat subţire, la umbră. La o tonă de semi nţe se
folosesc 10 l soluţie apoasă de formaldehidă în concentraţie de 0,5%.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate ieşi la
câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din precipitaţiile de
peste iarnă.
Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie. Densitatea de
semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m 2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10 cm sau chiar
6 - 8 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ redusă; semănatul mai adânc
reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea culturală, este
cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.
3.6.2.6. Recoltare
Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte cereale.
Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să aibă tijele uscate, iar
boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz seminţele scuturate pe platformă
ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se recoltează cu combina până când tijele plantelor nu
sunt uscate (deşi bobul e matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se
înfundă, iar randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului
pierderile sunt foarte mari.
Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina sau în
locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze: tăierea plantelor la
coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură. Capacitatea
de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile realizate sunt mici,
deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab fertilizate. Din producţia de
boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în ultimii ani, a
fost de 15 - 20 q/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.
Intrebări :
3.7. PORUMBUL
Importanţă.
Porumbul este o importantă plantă adusă din lumea nouă în lumea veche, omul
contribuiind în cea mai mare măsură la transformarea ei într-o plantă foarte productivă.
Importanţa porumbului în hrana omului este binecunoscută ca şi aceia în furajarea
animalelor şi pentru industrializare.
În alimentaţia omului boabele “degerminate” prin măcinare uscatărealizează făină,
fulgi de porumb, alimente pentru copii, iar prin măcinare umedă (bobul cu embrion), se
realizează, pe lângă produsele enumerate şi sirop bogat în fructoză, bere, înlocuitori de cafea,
amidon, glucoză, dextroză, etc.
În furajare porumbul are o valoare nutritivă de 1,17-1,30 unităţi nutritive la 1 kg de
boabe. Din ciocălăi se obţin : furfurol, nutreţuri pentru rumegătoare , combustibili.
Pănuşile se folosesc pentru împletituri sau furajare. Tulpinile se utilizează ca furaj
sau în industria celulozei., la fabricarea panourilor aglomerate.
Planta întreagă se folsoeşte pentru obţinerea unor combustibili (metanol, etanol) sau
la însilozare,
Din punct de vedere agrotehnic prezintă o serie de particularităţi :
- capacitate mare de producţie (cu 50 % mai mare ca la celelalte cereale) ;
- are mare plasticitate biologică ;
- este plantă prăşitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor ;
- suportă monocultura mai mulţi ani ;
- are coeficient mare de înmulţire (150-400) ;
- se seamănă mai târziu în primăvară ;
- cultura este mecanizabilă complet ;
- recoltarea se face fără pericol de scuturare ;
- valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi chimice precum şi apa de irigaţie
;
- are mai puţine boli şi mai puţin dăunători ;
- există posibilităţi multiple de valorificare a producţiei.
Compoziţia chimică.
Boabele de porumb conţin, în medie, 13,5 % apă, 10,0 % proteine ; 70,7 % extractive
neazotate, din care 61,0 % amidon, 4,0 grăsimi, 1,4 saăruri minerale.
Răspândire.
Porumbul opcupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, după grâu şi orez, cu
137,6 mil.ha în anul 2001, ţări mari cultivatoare fiind SUA, China, Brazilia, Mexic, India.
Ţara noastră a cultivat în anul 2001, 3,1 mil.ha, cu o producţie medie de 2419 kg/ha.
Sistematică. Hibrizi.
Particularităţi biologice.
Tehnologia de cultivare
Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi potenţialul
productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor tehnologii moderne de cultivare,
pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai avansate ţări ale lumii.
7.3.2.1. Rotaţia
Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Rezultatele cele mai bune se
obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, după care urmează, cerealele
păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui.
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de azot (120 - 160
kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului mare de apă, nu este
considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de
irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a celor două culturi. În
această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o premergătoare timpurie. În
culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor specii, această rotaţie se întrerupe după
4 - 5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai joase, cu apa
freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului temporar de
umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe soluri fertile,
permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate raţional şi irigate, se
practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce conţinutul de humus, se
degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în
macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici,
impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se realizează în
asolamente de 4 - 6 ani, fapt rezultat şi din datele prezentate în tabelul 3.12.
Tabelul 3.12.
Producţia de porumb în funcţie de rotaţie
Staşiunea experimentală
Sistemul de cultivare
Recolta q/ha în:
monocultură
grâu - porumb
asolament de
4 – 6 ani
Fundulea
(cernoziom cambic)
neirigat
49,0
55,7
60,2
irigat
69,6
78,4
80,7
Şimnic
(brun roşcat)
neirigat
46,6
52,0
57,5
irigat
27,9
33,5
46,8
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi chiar
pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă
în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi
prevenirii infestării cu gărgăriţă.
3.7.2.2. Fertilizarea
Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul este o plantă mare
consumatoare de substanţe nutritive.
F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin excelenţă”.
Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în funcţie de nivelul
recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în tabelul 3.13.
Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t) şi potasiu (23 - 36 kg/t).
Tabelul 3.13.
Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile aeriene aferente, în
funcţie de nivelul producţiei.
Elementul chimic
Producţia de boabe (t/ha)
3-4
5–6
7-8
9 - 10
11 - 12
13 - 14
> 14
N
28-26
24-23
22-21
21-20
20-19,5
19-18,5
18
P2O5
14-11
10,5-10,1
9,8-9,6
9,5-9,0
8,9-8,8
8,7-8,6
8,6
K 2O
33-36
30-28
27-26
25,5-24,8
24,6-24,4
24,2-24,0
23,9
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei mase
foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea substanţelor
proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a lungul
nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici. Excesul
de azot intensifică transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă şi
boli şi întârzie maturitatea.
Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului. Insuficienţa lui se
manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat,
ritmul de creştere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insufi-
cienţa zincului.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea
frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.
*
Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa de zinc, manifestată prin
apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor, până la necrozarea lor. Carenţa
este favorizată de temperaturile scăzute din mai-iulie, de monocultură şi de excesul de fosfor şi azot.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe toate tipurile de sol
din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate,
luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau fermentat, o dată la 4
- 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la aplicare în condiţii de monocultură.
Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese microbiologice
şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de recoltă.
Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin aplicarea
împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt mult aplicate
în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se produc în culturi ascunse sau sunt
cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi
duble se recomandă lupinul alb.
Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol, fertilizarea
cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă; potasiul asigură sporuri
semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare (tab. 3.14).
Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de tipul de sol, condiţiile
climatice şi hibridul cultivat.
În figura 3.4. este prezentat sporul producţiei de boabe datorită îngrăşămintelor cu azot,
aplicate pe fond constant de P70K80 (BORCEAN şi colab.992).
Tabelul 3.14.
Sporul de boabe pentru 1 kg s.a. îngrăşământ
Tipul de sol
N
P2O5
K 2O
Cernoziomuri
Aluvial
Brun-roşcat argilo-iluvial
Brun argilo-iluvial
12
13
9
9
6
5
4
6
0–5
0–5
3
6
1,0
1,5
2,0
2,5
3,0
3,5
4,0
4,5
5000
6000
7000
8000
9000
10000
11000
12000
14000
144
168
191
211
231
248
265
280
308
134
157
180
201
220
238
254
269
297
122
146
169
190
209
226
213
258
286
113
138
160
181
200
217
234
249
277
106
130
153
173
193
210
227
242
270
100
124
147
167
186
204
221
236
234
94
118
141
161
180
199
216
230
258
89
114
137
157
176
194
210
226
254
* Faţă de original, tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie (în loc de 20) şi 8 nivele de I.N. (faţă de 9).
10
20
30
40
50
60
5000
6000
7000
8000
9000
10000
11000
12000
13000
14000
82
95
106
115
122
129
134
139
143
146
61
74
85
93
101
107
113
117
121
125
42
55
66
75
82
89
94
99
103
106
27
40
50
59
67
73
79
83
87
91
14
27
38
47
54
61
66
71
75
78
-
18
28
37
45
51
57
61
65
69
*Faţă de original, tabelul este simplificat; luând în considerare numai 10 nivele de producţie în loc de 20 şi numai 6 nivele de
aprovizionare a solului cu fosfor faţă de 13.
**P din fosfaţii solubili în acetat lactat de amoniu.
Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg P 2O5 /t boabe, la
în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu conţinut sub 6 mg P 2O5 /100 g sol
doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru fiecare mg sub limita menţionată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P 2O5, când aplicarea s-a făcut direct
porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului germinativ,
încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi concomitent cu semănatul
(fertilizarea starter).
Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare a solului cu potasiu
mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt prezentate în tabelul 3.17.
Tabelul 3.17.
Doza optimă de K2O, în funcţie de producţia planificată şi de starea
de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil.
Producţia planificată boabe (kg/ha)
DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppm K):
60
100
140
180
220
260
5000
6000
7000
8000
9000
10000
11000
12000
13000
14000
120
141
160
176
190
203
214
224
233
242
86
107
125
141
155
168
179
190
199
207
54
75
94
110
124
137
148
158
167
175
26
47
65
81
95
108
119
129
139
147
-
21
39
56
70
82
94
104
113
121
-
-
17
33
47
60
71
81
91
99
*Faţă de original tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie faţă de 20 şi numai 6 nivele de a
aprovizionare a solului cu potasiu, faţă de 9.
Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul se aplică direct şi
cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate, nisipoase şi în
cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi aplicarea de potasiu, pentru a
mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor.
Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi ani, cu azot şi
fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6
ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la intervale de 7
- 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de zinc în concentraţie de 1%.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în baze
mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, este obligatorie în
cultura porumbului.
Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi vizează, pe lângă
mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea în
rezerve cât mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm adâncime pe terenurile
mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu grapa
stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu
discuri.
Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu se justifică prin
sporurile de producţie obţinute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi adâncimi ca şi arătura de vară,
cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru îmbunătăţirea
regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80 cm, o dată la 4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de grosimea
acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea
porumbului.
Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la suprafaţă, solul se va lucra
în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după zvântarea terenului se
execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi, pregătirea patului
germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe
direcţia de semănat.
Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm este mărunţit şi
zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate se recomandă
efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea îngrăşămintelor, a
erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime („minimum tillage”), în
două variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul, erbicidarea şi
semănatul;
- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura; discuirea şi erbicidarea -
variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.
În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în sistemul „no tillage”,
adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare, deci în teren nelucrat.
Acest sistem se practică şi la noi în cultura succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţare în
mirişte cu MCSN-6 care, la o singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor,
semănatul şi erbicidarea.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se execută anual
şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de până acum
reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sis-
temul cu arături normale.
Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia minimă
de 90%.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium, Aspergillus,
Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t), Metoben 70 (2kg/t),
TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se
realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t), Furadan 35 ST (2,5kg/t),
Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t), Sinolintox 10 G (20 l/t).
Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când, la ora 7, la 10 cm
adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de încălzire.
Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă între 1 -
20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea şi
răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două
zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci, perioada de vegetaţie. Dacă
semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o
stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt
pagubele şi prin întârzierea semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de
înflorire-fecundare este împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă
aerului mai mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de
boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe soluri cu
textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari,
porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prăşitoare (fig. 3.5).
Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi, mărirea
nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi
cu densitatea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La densităţi prea
mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic scăzut, în lan se accentuează
protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul
cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor, numărul de frunze,
lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere.
Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze mai mic comparativ
cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1 asigură producţii
ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil aparatului vegetativ.
Hibrizi timpurii
Hibrizi mijlocii
Hibrizi târzii
45 – 60
40 – 55
40 – 50
65 – 70
60 – 65
60 – 65
3.7.2.6. Recoltarea
Întrebări:
GENERALITĂŢI.
MAZĂREA
Importanţă.
Seminţele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau în stare
matură (boabe uscate), decorticate şi transformate în făină, apoi preparate sub formă de supe
sau piure.
Are utilizări furajere multiple în hrana animalelor, îndeosebi a tineretului. Planta intră în
mestec cu graminee formând borceagurile.
Importanţa agronomică este extrem de mare, deoarece lasă în sol cantităţi mari de azot, fiind
o foarte bună plantă premergătoare, mai ales pentru grâu.
Compoziţia chimică.
Seminţele de mazăre conţin 25 % proteine, 50 % amidon, 1,2 % lipide, 6,1 % celuloză, 3,5 %
săruri minerale. Ca urmare a acestei compoziţii chimice, boabele au valoare alimentară şi
furajeră excepţională.
Răspândire.
Sistematică. Soiuri.
Mazărea cultivată aparţine genului Pisum cu speciile importante – Pisum sativum – mazărea
comună şi Pisum arvense – mazărea furajeră. Principalele soiuri de mazăre sunt : Alina,
Corina, Dora, Marina, Rodil, vedea, Caracal 39, Mona, autohtone şi Alfetta, Franţa, Grafila,
Turbo din Germania.
Parituclarităţi biologice.
Rădăcina marării este pivotantă, ramificată, bine dezvoltată, ajungând la 100 de cm
adâncime. Pe rădăcini se formează nodozităţi datorită bacteriei Rhizobium leguminosarum.
Tulpina este înaltă de 60-150 cm, erectă sau semierectă până la înflorire şi repentă la
maturitate.
Frunzele sunt paripenat compuse, având 1-3 perechi de foliole, cu stipele mai mari decât
foliolele şi cărcei la partea superioară. La soiurile cu gena „afila” foleolele sunt înlocuite de
cârcei, fotosinteza fiind asigurată de stipele şi celelalte părţi ale plantei.
Lanul se poate recolta cu combina direct.
Florile sunt grupate în raceme, cu petale de culoare albă.
Fructul este o păstaie cu 3-6 seminţe. Păstăile sunt uşor dehiscente.
Seminţele sunt aproape sferice, de culoare roză, verzuie, cafenie, neagră, cu MMB de 200-
350 g şi MH de 75-80 kg. Stilul poate fi diferit colorat.
Germinează la 1-30C, având cerinţe mari faţă de apă în acest proces. După răsărire suportă
temperaturi de -4…-60C.
Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate şi umiditate
sificientă.
Temperatura optimă este de 15-180C iar după fecundare 15-200C.
Este pretenţioasă faţă de apă, având un consum specific de 600-700. Consumul maxim are
loc cu circa 2 săptămâni înaintea înfloritului şi 2 săptămâni după înflorit.
Preferă solurile mijlocii, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, cu capacitate bună de reţinere a
apei, bogate în humus, fosfor şi potasiu, cu pH 6,5-7,5.
Solurile cele mai bune sunt cernoziomurile.
Cele mai favorabile zone sunt în Câmpia de Vest, apoi în Câmpia Româna, Câmpia
Transilvaniei şi Crişurilor, în nord-vestul ţării.
4.2.2.1. Rotaţia
Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permiţând
lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale şi
buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după unele
culturi prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute bine
buruienile.
În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând
după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahar, cartof, rapiţă (cu rezultate destul de bune). Se
recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenţei (relative) la
efectul remanent al erbicidelor pe bază de atrazin.
Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte,
pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării şi
amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi
neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.
Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare, monocultura este exclusă. În cazul
cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de "oboseala solului", care se
manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere, absenţa formării nodozităţilor pe
rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea
apei şi de excesul de apă, datorate compactării solului şi drenajului defectuos. În monocultură
se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad
considerabil. În prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3 - 4 ani,
fără risc, cu condiţia tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.
La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă
premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu, are o influenţă favorabilă
asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, în sol rămâne o
cantitate apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 - 100 kg
N/ha). În condiţiile din România mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fie
semănat grâu de toamnă. Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie,
sunt semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.
4.2.2.2. Fertilizarea
Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi certificate, să fie
sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea fizica minimum 98% şi
capacitatea de germinaţie minimum 80%.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Împotriva agenţilor patogeni de pe
tegumentul seminţei, care produc fuzarioza (Fusarium sp.) şi antracnoza (Ascochyta pisi) se
recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4,0 kg/t de sămânţă),
tiofanat metil (Metoben 70 PU, 2,0 kg/t de sămânţă). Tratamentele trebuie efectuate cu circa
2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.
Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau concomitent cu
semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conţine bacteria
specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea de
sămânţă semănată la un hectar.
Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci când se poate pregăti
terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat bine), fără a se tasa. Calendaristic, în România,
culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii martie (de regulă, în prima jumătate a lunii
martie în sud şi în a doua jumătate în restul zonelor); spre nord şi în unii ani cu
desprimăvărare târzie, sunt situaţii în care mazărea este semănată la începutul lunii aprilie.
Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100 - 120 zile cu vreme
favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei
(lunile martie-iunie). În acest fel, este valorificată în condiţii optime umiditatea acumulată în
sol în sezonul rece şi care asigură germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.
Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a producţiilor; se discută chiar
despre pierderi de producţie de 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de perioada optimă de
semănat. Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi numărul de boabe
formate pe o plantă.
Densităţile de semănat folosite în România sunt de 125 - 140 boabe germinabile/m 2, pentru a
se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m2. În mod obişnuit, la mazăre, se estimează un procent
de răsărire în câmp de 75%.
Mazărea posedă o anumită “supleţe“ în privind densitatea lanului şi poate compensa parţial,
prin ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare, cu cât zona are un climat mai moderat, sub
aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi mai mici, iar
întârzierea semănatului are efecte negative mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât zona de
cultivare este mai secetoasă, cu atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra cu densităţi
mai mari.
Cantităţile de sămânţă corespunzătoare densităţilor optime sunt de regulă de 250 - 300 kg/ha.
Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 cm), prin care se asigură o mai bună distribuire a
seminţelor. Semănatul mazării în cărări (similar cu ce s-a prezentat la grâu) oferă avantaje
certe, permiţând aplicarea tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
foarte uniform şi până în faze de vegetaţie mai avansate.
Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare, mazărea trebuie semănată mai
adânc; în condiţiile din România se seamănă la circa 6 cm adâncime.
Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un răsărit neuniform şi poate
spori pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat de adânc este, de asemenea,
defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este insuficientă, se
amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante de densitate.
Se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat şi s-a semănat
devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt probleme deosebite cu
buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea este sensibilă la concurenţa buruienilor,
care pot diminua considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.
Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale şi perene, cele mai frecvente şi mai dăunătoare
în culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum,
Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetaţie a unor tratamente cu preparate pe bază de
MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5 - 2,0 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2 - 3 l/ha), când plantele de
mazăre au 8 - 10 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă.
În cultura mazării se poate folosi şi prometrinul (Gesagard 50 WP, 3 - 5 kg/ha) aplicat după
semănat şi înainte de răsărit; acest erbicid controlează atât buruienile monocotiledonate, cât şi
cele dicotiledonate anuale. În acest caz, trebuie semănat ceva mai adânc decât în mod
obişnuit (îndeosebi pe solurile uşoare), pentru a evita apariţia unor efecte fitotoxice (inhibarea
germinaţiei), în cazul că, după semănat, survin precipitaţii mai bogate şi care deplasează
pelicula de erbicid în zona de germinare a seminţelor.
Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi (alături de ale buruieni
monocotiledonate), acesta poate fi combătut prin tratamente “în vegetaţie“, cu propaquizafop
(Agil 100 EC, 0,8 - 1 l/ha) sau fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 2 - 3 l/ha) administrate
postemergent, când plantele de costrei au 15 - 30 cm înălţime.
În culturile de mazăre din zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate
anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatua); în asemenea situaţii se pot face
tratamente cu trialat (Avadex BW EC, 5 - 6 l/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în
sol la pregătirea patului germinativ, sau se poate folosi fluazifopbutil (Fusilade Super),
asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul dicotiledonatelor.
Mazărea furajeră se elimină prin plivit. Lucrarea este dificil de realizat şi destul de
costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să fie efectuată corect în loturile
semincere.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de la noi este
gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în câmp, dar ales în depozite. Adulţii
hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele
consumă conţinutul seminţelor. La coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică
acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare.
Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru
distrugerea adulţilor, cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation
(Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul
distrugerii larvelor.
După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie gazarea seminţelor în spaţii ermetic
închise, timp de 48 ore; se folosesc sulfura de carbon (1 - 1,5 l/t de sămânţă) sau fosfura de
aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de sămânţă, în depozite şi 40 - 50 g/t de
sămânţă sub prelate).
Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea revenirii mazării prea
curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat. În situaţii extreme, pentru
combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată ţara, îndeosebi în
primăverile ploioase, sunt necesare tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare,
după controlul culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit,
fiind repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează benlate
(Fundazol 2 kg/ha), mancozeb (Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe bază de cupru
(Turdacupral 50 PU sau Oxiclorura de cupru, 4 kg/ha).
4.2.2.6. Recoltarea
Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare a mazării.
Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea eşalonată a
boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la
pământ, la maturitate; spargerea uşoară a boabelor la treierat.
Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 4 - 5
zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte culturi. La recoltare,
terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni.
Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat şi 75%
din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. De regulă, maturarea şi recoltarea
mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi,
se întârzie până în prima decadă a lunii iulie.
În ţara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două faze): în prima fază
plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau manual, pe suprafeţe mici) după care
sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu
combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă şi efectuându-se o serie de relaje specifice,
îndeosebi cu scopul de a limita spargerea boabelor: reducerea turaţiei aparatului de treier la mai puţin
de 600 rotaţii/minut; mărirea distanţelor dintre bătător şi contrabătător; reglajele se refac de 2 - 3 ori pe
zi.
Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează de preferat
dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.
Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15%
boabele se sparg uşor, iar la peste 22% treieratul se face cu dificultate.
Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate,
permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina. În acest caz se
practică montarea unor “degete“ speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În
anumite situaţii, pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante
(Reglone).
Imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie supuse operaţiunilor de
condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea impurităţile, uscarea boabelor până la 14%
umiditate).
Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de peste 3.000 kg boabe/ha. Din
producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.
Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme deosebite. Vrejii de mazăre au
valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta
pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.
Întrebări :
SOIA
Importanţă.
Soia este plantă “oleoproteaginoasă” care se cultivă pe suprafeţe întinse pe plan mondial datorită
conţinutului ridicat în substanţe proteice (27,0-50,0 %) şi grăsimi (17,2-26,9 %).
Seminţele se utilizează în hrana oamenilor sub formă de concentrate proteice, proteine
texturate, substituienţi ai cărnii în unele produse, produse fermentate şi “brânzeturi”.
Uleiul de soia este semisicativ şi se utilizează în consumul populaţiei, la prepararea
margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice, adjuvanti în industria
pesticidelor, etc.
Seminţele şi păstăile nemature se utilitează ca legume verzi.
În furajarea animalelor se folosesc seminţele (furaje combinate), plantă întreagă sau şroturile
rezultate de la extragerea uleiului.
Fiind plantă leguminoasă, lasă în sol cantităţi mari de azot, fiind o foarte bună premergătoare
pentru alte culturi.
Toate acestea au determinat pe mulţi cercetători să numească soia drept “plantă de aur”,
plantă minune” sau “planta viitorului”.
Compoziţia chimică
Seminţele de soia conţin, în medie, 11,0 % apă, 38,3 % proteine, 16,7 % grăsimi, 24,3 % carbohidraţi,
4,8 % celuloză (Becker –Dilingen, 1928).
Proteina din soia este numită glicinină, o substanţă complexă cu grad ridicat de digestibilitate.
Răspândire
Pe plan mondial se cultivă cca 73 milioane hectare cu soia, cu o producţie medie de 2195 kg/ha (2001).
Tări mari cultivatoare sunt : SUA (cca 29 mil.ha) ; Brazilia (13 mil.ha), China (7,4 mil.ha), Argentina
(6,9 mil.ha). Italia este ţara care a înregistrat cele mai spectaculoase realizări, cultivând cca 255 mii ha,
cu o producţie medie de 3670 kg/ha.
În România, soia s-a cultivat înainte de anul 1990 pe 350-400 mii ha, ajungând în 2001 la numai 38
mii ha.
Sistematică. Soiuri.
Soia aparţine genului Glycine L. cu specia cea mai importantă Glycine max. (L). Merr, cu mai multe
subspecii, din care la noi se cultivă ssp. manshurica. Se întâlnesc mai multe varietăţi care se deosebesc
între ele după culoarea perişorilor pe plantă, culoarea păstăilor, culoarea seminţelor şi culoarea hilului..
Sunt recomandate în cultură soiurile : Diamant, Ilfov, Perla, Atlas, Stil, Danubiana, Triumf, Lena,
Victoria, autohtone şi Gadîr, Elamir, Zefir, cresir, Elisir, Valkir, Stine-2250 din SUA. În ultimul timp s-
au omologat şi soiurile Agat, Românesc 99, Safir, româneşti şi S-2254 RR”, “S-1484 RR” din SUA.
Rădăcina soiei este pivotantă de tipul III şi pătrunde în sol până la cca 200 cm adâncime, iar
ramificaţiile laterale se dezvoltă pe o rază de 40-70 cm. Rădăcinile au capacitate ridicată de
solubilizarea şi absorbţie.
Tulpina este erectă cu un grad diferit de ramificare, fiind cu creştere determinată, nedeterminată şi
intermediară. Înălţimea tulpinii oscilează între 40-150 cm.
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovale, lanceolate, rombice.
Florile, grupate câte 3-9 în raceme axiliare sau terminale, sunt hermafrodite, cu petalele de culoare albă
sau violacee, fecundarea autogamă.
Fructul este o pastaie uşor curbată sau dreaptă, cu 1-5 seminţe. Culoarea este brun-deschis,
saucastaniu-deschis, cu perişori argintii sau roşcaţi.
Sămânţa este aproape sferică, elipsoidală, cu tegumentul de culoare galbenă, brună, neagră iar hilul de
aceeiaşi culoare sau diferit colorat.
MMB este de 50-400 g (mai frecvent 100-200 g) şi MH de 65-80 kg.
Temperatura minimă de germinare este de 70C, iar după răsărire plăntuţele suportă pentru scurt timp
temperaturi de -20C…-30C.
În perioada creşterii intense a plantelor temperatura să fie peste 140C. În timpul înfloririi temperatura
optimă este de 20-220C.
Cele mai bune condiţii le întâlneşte soia în zonele în care se înregistrează 20-220C la germinare-
răsărire, 21-230C la formarea organelor de reproducere, 22-250C la înflorire, 21-230C la formarea
fructelor şi seminţelor şi 19-200C la maturitate.
Cerinţele mici faţă de apă sunt ridicate, necesitând 120-150 % apă faţă de greutatea uscată la
germinare, perioada critică înregistrându-se în faza de formare a organelor de reproducere, înflorire,
formarea şi umplerea seminţelor.
Consumul specific de apă este între 300-700. Faţa de lumină se comportă ca plantă de zi scurtă
cerinţele faţă de sol sunt relativ mari, necesitând textură mijlocie, luto-nisipoasă până la lutoasă, cu
reacţie neutră, slab-acidă, bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu.
Cernoziomurile, solurile brun-roşcate şi aluviunile sunt potrivite pentru soia. Cele mai bune condiţii
întâlneşte soia în Câmpiile Cararasului, Timişului, mureşului, partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi
Someşului ; în Moldova Depresiunea Jijia-Bahlui ; Lunca Siretului între Bacău şi N de Roman, în
cultură neirigată şi Câmpia Română, solurile bălane din Dobrogea în cultură irigată.
Tehnologia de cultivare
4.4.2.1. Rotaţie
Cercetările efectuate în U.S.A., C.S.I., China şi România au demonstrat că soia nu este pretenţioasă la
planta premergătoare şi la durata rotaţiei. Preferă, totuşi, ca plante premergătoare cerealele păioase
(grâu, orz), plantele furajere graminee care asigură în sol o cantitate mare de apă, precum şi unele
plante prăşitoare, în zone mai umede sau în condiţii de irigare, cum ar fi sfecla pentru zahăr, porumbul
neerbicidat cu triazine şi cartoful.
Nu se recomandă ca plante premergătoare leguminoasele anuale sau perene, eliminând posibilitatea
valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii solului de către aceste culturi. Floarea-soarelui şi rapiţa
nu se folosesc ca plante premergătoare având boli comune (Sclerotinia sclerotiorum)
Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), soia este o bună premergătoare pentru cele mai
multe plante neleguminoase, ameliorând, totodată, şi însuşirile fizice ale solului. Soiurile timpurii de
soia pot constitui premergătoare bune pentru cerealele păioase de toamnă.
Culturile de porumb în care buruienile s-au combătut cu erbicide triazinice nu pot constitui
premergătoare soiei, foarte sensibilă la acestea.
4.4.2.2. Fertilizare
Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg seminţe şi biomasa secundară aferentă are
valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 - 4,0 kg P2O5, 1,8 - 4,0 kg K2O, la care se mai adaugă cantităţi
importante de calciu, magneziu, sulf şi microelemente. Cercetările au demonstrat că soia consumă, în
medie, de 5,1 ori mai mult azot şi de 2,2 ori mai mult potasiu raportat la întreaga plantă şi de 3 - 8 ori
mai mult azot şi 1,3 ori mai mult potasiu raportat la producţia de seminţe, faţă de consumul de fosfor.
Cerinţele mari faţa de azot se datorează conţinutului ridicat al plantei în acest element.
Azotul. Aprovizionarea plantelor de soia cu azot se face pe două căi: absorbţia nitraţilor din sol, reduşi
la amoniac la nivelul frunzelor de către enzima nitrat-reductază şi fixarea bacteriană a azotului
atmosferic, graţie enzimei nitrogenază din nodozităţile cu bacterii Bradyrhizobium japonicum.
În mod obişnuit cele două căi se completează reciproc, azotul din sol fiind indispensabil plantei în
primele faze ale vegetaţiei, până ce funcţionează sistemul simbiotic. La începutul perioadei de
vegetaţie, timp de 25 - 35 zile, până când se stabileşte simbioza dintre bacteriile Bradyrhizobium
japonicum cu rădăcinile de soia, plantele îşi procură azotul necesar numai din sol; apoi, după instalarea
mecanismului de simbioză, o mare parte din azot (20 - 80%) este pusă la dispoziţia plantei prin
asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile fixatoare de azot. Faza critică în nutriţia plantelor cu
azot, este perioada premergătoare înfloririi (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi
compensată ulterior prin fertilizarea cu azot. În perioada înfloririi şi formării seminţelor se realizează
48 - 57% din substanţa uscată şi se asimilează 50 -73% din substanţele nutritive.
Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor apoi sunt translocate în
seminţe (50 - 64% din azotul total). Transferul azotului din frunze spre seminţe determină îmbătrânirea
şi reducerea capacităţii de fotosinteză a frunzelor, care se îngălbenesc şi cad.
Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile Bradyrhizobium japonicm depinde
de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini (suşe) din sol şi de a forma cât mai repede nodozităţi
(competitive); capacitatea ridicată de fixare a azotului (eficacitatea fixării); toleranţă la condiţiile mai
vitrege (temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui în sol; compatibilitatea cu soiurile
de soia cultivate.
Eficienţa mai ridicată a bacteriilor se constată pe solurile bine aprovizionate în fosfor, potasiu, sulf,
calciu, molibden, magneziu, cobalt precum şi în condiţii optime de umiditate. Temperaturile scăzute şi
cele, foarte ridicate inhibă procesul de simbioză; fungicidele aplicate pe seminţe, precum şi unele
erbicide (metribuzin, trifluralin. etc. în doze mari) determină distrugerea unui număr mare de bacterii
şi, ca urmare, formarea unui număr redus de nodozităţi sau lipsa acestora.
În condiţii favorabile, tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum determină acumularea a 60 - 168
până la 220 kg azot la ha (preparate bacteriene pe substrat de turbă).
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind la sporirea numărului de
nodozităţi, în funcţie de condiţiile climatice şi soiul cultivat. Fosforul influenţează direct instalarea
simbiozei, dar şi indirect, prin fortificarea plantelor, care, fiind mai bine dezvoltate asigură nutriţia
unui număr mai mare de nodozităţi. Conţinutul nodozităţilor în fosfor este de două ori mai mare decât
în rădăcini.
Cerinţele mari fată de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la înflorire până la maturitate.
Imediat după răsărire, când sistemul radicular şi capacitatea acestuia de absorbţie a fosforului nu sunt
încă dezvoltate, cerinţele faţă de fosfor nu sunt asigurate. Vremea rece şi umedă, în unele primăveri,
împiedică absorbţia fosforului. Asigurarea ulterioară cu fosfor nu compensează carenţa din primele
faze de vegetaţie. În general, soia absoarbe mai bine fosforul din sol, comparativ cu porumbul, inul sau
ovăzul, ceea ce demonstrează o capacitate mai ridicată de a folosi rezervele existente în sol.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele au culoarea albăstruie-
verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor.
Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea plantelor.
Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţe albe-transparente până la brune-cenuşii, necroze care
avansează bazipetal; frunzele cad în scurt timp. Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu
azotul şi potasiul, mărind producţia.
Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative rapide, reducându-se pe
măsură ce începe formarea seminţelor. El joacă un rol însemnat în sinteza grăsimilor şi depunerea lor
în seminţe. Potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului, creşterea
rezistenţei la boli, absorbţia calciului. Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi
fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se extind, rămânând
verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenta la cădere şi la secetă a plantelor.
Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care influenţează favorabil
dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu, care ajută la formarea nodozităţilor, creând un
mediu propice pentru bacterii; de magneziu, care îmbunătăţeşte activitatea fotosintetizantă şi de fixare
a azotului în nodozităţi etc.
Pe solurile acide, unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea azotului, sunt necesare
microelemente; molibden, zinc, bor, cupru, mangan, iar pe solurile alcaline, cu conţinut ridicat în
fosfor, este necesară prezenţa zincului sau a fierului pe solurile erodate.
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu azot se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi de
aplicarea bacteriilor simbiotice. Pe solurile sărace în azot se aplică 30 - 40 kg azot la ha, înainte de
semănat, necesar pentru primele faze de vegetaţie (de preferat azot amidic). Pe celelalte soluri,
fertilizarea cu azot se face în funcţie de testarea reuşitei simbiozei dintre bacterii şi rădăcini, după
apariţia primei frunze trifoliate. Verificarea reuşitei bacterizării se face în faza în care plantele de soia
au 1 - 3 frunze trifoliate, pe diagonala lanului în 5 - 10 puncte de control, stabilindu-se procentul de
plante cu nodozităţi, iar prin strivirea acestora se stabileşte eficienţa activităţii bacteriilor (conţinutul de
culoare roşie presupune o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa leghemoglobinei). În funcţie de
reuşita bacterizării, se stabilesc dozele de azot orientative (tab. 4.1).
Tabelul 4.1.
Dozele orientative de îngrăşăminte la soia
AZOT (N)
FOSFOR: P2O5
POTASIU: K2O
Nodozităţi pe plantă
Plante cu nodozităţi
N (kg/ha) în sol:
mg P2O5 la 100 g sol
P2O5 - kg/ha
KAL
(ppm)
D.O.E.
K2O-(kg/ha) pt. 2.000-3.000 kg/ha
irigat
neirigat
irigat
neirigat
peste 5
peste 85%
30 - 50
0 - 30
sub 2
60 - 90
50 - 80
40 - 100
34 - 127
1-5
peste 50%
40 - 60
60 - 60
2–5
40 - 60
30 - 50
100 - 140
13 - 70
lipsă
0
60 - 100
50 - 70
peste 5
-
-
140 - 260
0 - 49
Azotul aplicat fazial este utilizat mai bine când se încorporează în sol până la începutul înfloririi
plantelor, odată cu executarea praşilelor mecanice între rânduri (praşila I şi a II-a).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica în funcţie de producţia scontată şi de valorile cartării,
agrochimice privind conţinutul solului în fosfor şi potasiu (v. tab. 4.13).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplicai sub arătura de bază. Dacă nu s-au aplicat sub arătura de
bază, mai pot fi aplicate sub formă de îngrăşăminte complexe la pregătirea, patului germinativ.
Microelementele pot fi aplicate tratând seminţele pe cale uscată sau umedă sau extraradicular, când se
obţin sporuri însemnate de producţie şi îmbunătăţirea calităţii recoltei. Ele contribuie la creşterea
sistemului radicular, facilitează simbioza dintre bacterii şi rădăcini, determiriă o nutriţie mai bună a
plantelor de soia.
O deosebită importanţă în cultura soiei prezintă biopreparatele de Bradyrhizobium japonicum,
folosindu-se în mod obişnuit patru doze la sămânţa necesară însămânţării unui ha.
Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amendamentelor după 2 - 4 ani de la
aplicarea lor.
Prin lucrările de pregătire a solului în vederea însămânţării soiei se urmăresc: afânarea şi aerisirea
solului; încorporarea în sol a tuturor resturilor vegetale, a îngrăşămintelor şi amendamentelor;
distrugerea totală a buruienilor; crearea unui pat germinativ optim pentru semănat şi care să asigure
răsărirea plantelor şi dezvoltarea lor în continuare; acumularea unor rezerve mari de apă în sol, care să
permită aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.
Lucrările solului trebuie să se execute ţinând seama de tipul de sol, microclimatul zonei, structura
culturilor, cu alte cuvinte să se aplice o agrotehnică diferenţiată.
Experienţele executate în diferite zone au scos în evidenţă că, pe solurile grele, cu textură argilo-
lutoasă sau argiloasă, adâncimea arăturii trebuie să fie cuprinsă între 25 - 28 cm, în funcţie de
umiditatea solului şi de resturile vegetale care trebuie încorporate în sol. Pe cernoziomurile din
Moldova şi Transilvania adâncimea arăturii poate fi de 20 - 22 cm. Esenţial este ca arătura să fie de cea
mai bună calitate, respectiv uniform executată.
Efectuarea arăturii este influenţată de planta premergătoare. După recoltarea plantelor premergătoare
timpurii (cereale păioase), arătura se efectuează în 1 - 2 zile, când solul este încă reavăn şi permite
executarea unei lucrări de calitate, prin care se încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele cu
fosfor şi potasiu. Arătura se menţine curată de buruieni şi afânată până la venirea iernii. În condiţii de
secetă, când solul este uscat şi nu există posibilităţi de a se iriga, pentru a nu se face o arătură cu
bulgări mari, cu consum mare de energie, se amână executarea arăturii până când intervine o ploaie
care să umezească solul pe 20 - 25 cm adâncime. În acest caz, după eliberarea terenului de planta
premergătoare se execută o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 7 - 11 cm.
După planta premergătoare ce se recoltează târziu se efectuează arătura de toamnă cu plugul în agregat
cu gripa rotativă, urmărindu-se calitatea şi efectuarea ei cât mai timpurie.
În zonele cu terenuri mai joase din incintele îndiguite, sau pe cele din Lunca Dunării şi a altor râuri,
sau chiar pe cele joase unde apa stagnează primăvara, se execută lucrarea de drenaj, iar pe terenurile cu
denivelări mai mari (crovuri, gorgoane) se efectuează macronivelarea solului.
Pentru pregătirea patului germinativ, prima lucrare în primăvară este distrugerea crustei, a buruienilor
şi nivelarea cu ajutorul grapei cu colţi reglabili, perpendicular sau în diagonală faţă de lucrările prece-
dente. După 2 - 3 săptămâni se efectuează o lucrare de distrugere a buruienilor cu grapa cu discuri sau
cu ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa cu colţi reglabili; Dacă este cazul, se încorporează şi
erbicidele antigramineice. Când terenul prezintă denivelări se va executa şi o micronivelare cu ajutorul
nivelatorului sau cu bara nivelatoare. Patul germinativ se pregăteşte în preziua sau ziua semănatului cu
combinatorul, care lasă terenul bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat, înlesnind semănatul de calitate al
soiei. Cu ajutorul combinatorului se pot încorpora şi erbicidele antigramineice nevolatile. Adâncimea
de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească adâncimea semănatului (5 cm).
Sămânţa destinată semănatului trebuie să facă parte dintr-un soi zonat, să aibă puritate de cel puţin
98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar masa a 1.000 de boabe să fie cât mai mare.
Tratarea seminţelor cu fungicide împotriva bolilor se efectuează numai în situaţia în care suspensia de
bacterii (Nitragin-soia) se administrează direct în sol, o dată cu semănatul. Pentru tratarea seminţelor
se utilizează produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t.
Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) se face conform instrucţiunilor ce
însoţesc preparatul, folosindu-se 4 sau mai multe doze la sămânţa necesară însămânţării unui hectar, la
adăpost de razele solare, mai bine direct în câmp, însămânţarea făcându-se imediat. Când seminţele au
fost tratate cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce direct în brazdă, în zona destinată
seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la brăzdarele semănătorii.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de realizarea temperaturii minime de germinaţie în sol, care
este de 7 - 8°C la adâncimea de semănat şi care corespunde cu temperatura medie a aerului de 14 -
15°C, iar vremea este în curs de încălzire. Semănatul în cadrul epocii optime are importanţă deosebită
în dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând parcurgerea primelor faze de vegetaţie în condiţii de zile
scurte şi temperaturi mai scăzute, care determină diferenţierea unui număr mai mare de noduri pe
tulpină, prelungirea perioadei de înflorire şi o mai bună fructificare. Se asigură condiţii mai bune de
umiditate pentru germinarea seminţelor, pentru răsărire, o eficienţă mai ridicată a erbicidelor şi
maturarea mai timpurie a plantelor. Soiurile tardive şi semitardive valorifică foarte bine condiţiile ce se
creează prin semănatul timpuriu.
Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu prima sau a doua decadă a
lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia a lunii aprilie în celelalte zone ale ţării.
Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii şi cele
timpurii, adaptate la o fotoperioadă mai lungă se seamănă în a doua parte a perioadei optime de
semănat.
Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după terminarea însămânţării
acestuia.
Densitatea la semănat trebuie să realizeze 35 - 45 plante/m2 în condiţii de irigare şi 30 - 40 plante/m2
în condiţii de neirigare. Pentru a se realiza aceste densităţi se seamănă 50 - 55 seminţe germinabie/m2
şi respectiv, 45 - 50 seminţe germinabile/m2. Aceste desimi se diferenţiază şi în funcţie de zona de
cultură: 40 - 45 pl./m2 în prima zonă, 38 - 42 pl./m2 în zona a doua şi 35 - 40 pl./m2 în zona a treia - în
condiţii de irigare, respectiv 35 - 40 şi 30 - 35 pl./m2 - în condiţii de neirigare.
Densităţi mai mari (peste 70 pl./m2) nu se justifică, deoarece, se micşorează rezistenţa la cădere şi la
boli scade conţinutul seminţelor în substanţe proteice şi se măreşte norma de sămânţă la hectar. Nici
desimile mai mici (sub 30 pl./ha) nu sunt favorabile, deoarece plantele ramifică mai mult şi se
realizează neuniformităţi la maturare, primele păstăi se formează prea jos pe plantă şi se produc
pierderi la recoltare.
Între seminţele germinabile introduse în sol şi numărul de plante obţinute la recoltare este o diferenţă
de circa 15%, procent cu care se suplimentează norma de sămânţă. Cantitatea de sămânţă corespun-
zătoare densităţilor la semănat stabilite se încadrează între 70 - 100 kg/ha, depinzând de puritate,
capacitatea de germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.
Distanţa între rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului şi posibilităţile de combatere
a acestora. Pe terenurile slab sau mijlociu îmburuienate şi în condiţiile combinării combaterii chimice a
buruienilor cu lucrările de prăşit mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate sau irigate prin aspersiune
se efectuează semănatul în rânduri echidistante la 50 cm, sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70
cm între benzi. La irigarea prin brazde se utilizează distanţa între rânduri de 80 cm. În condiţiile
combaterii ireproşabile a buruienilor semănatul soiei în rânduri apropiate (25 - 30 cm sau chiar 15 cm)
a determinat obţinerea unor sporuri însemnate de producţie (10 - 15%). Sporul de producţie se
datorează creşterii uniforme şi mai viguroase a plantelor până la înflorire, ca urmare a reducerii
competiţiei dintre plante pe rând, precum şi datorită acoperirii solului mai timpuriu de către covorul
vegetal şi captării unei cantităţi suplimentare de energie solară. Soiurile timpurii, cu talia mică, răspund
mai bine la semănatul în rânduri apropiate.
Semănatul în benzi, formate din două rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi cu 70 cm între benzi, permite
îngrijirea culturii prin praşile mecanice şi combaterea buruienilor cu erbicide, reducându-se consumul
de erbicide (cu circa 50%). Această metodă de semănat se recomandă pe solurile infestate de buruieni
cu răsărire eşalonată (Solamum nigrum, Xanthium sp., Abuthilon sp.) şi în cazul irigării prin brazde
(80 cm între benzi).
Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri, când se creează condiţii mai bune
pentru irigarea culturii prin praşile mecanice, fără folosirea erbicidelor.
Pentru soiurile cu creştere nedeterminată, pentru soiurile timpurii, cât şi atunci când, din diferite
motive, semănatul se face mai târziu, este mai avantajoasă, distanţa mai mică între rânduri. Soiurile cu
creştere determinată se pot semăna la distanţe între rânduri mai mari sau mai mici. Trebuie remarcat
faptul că, la schimbarea distantei între rânduri, nu se modifică şi desimea semănatului. Distanţa
seminţelor pe rând se poate realiza prin alegerea discului de distribuţie şi a raportului de transmisie
dorit. Distanţa pe rând se verifică prin sondaje, corectând abaterile constatate, prin modificarea
reglajului.
Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5 - 3,5 cm pe solurile mai grele,
la semănatul timpuriu, în condiţii de bună aprovizionare cu apă şi între 2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii.
Semănatul prea superficial într-un strat de sol uscat sau semănatul la o adâncime de peste 5 cm în sol
greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la densităţi necorespunzătoare şi la
producţii mici de boabe.
Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de adâncime, jalonându-se
terenul la prima trecere.
B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum,
Abutilon sp., Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide
antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide
antidicotiledonate
C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din
rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costeiului din rizomi
erbicidele
Targa 10 CE (Quizalofop-etil
2-3
4.4.2.6. Recoltare
Recoltarea. soiei ridică probleme legate de limitarea pierderilor de seminţe din cauza inserţiei joase a
primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a pierderilor la recoltare se iau măsuri de nivelare a tere-
nului înainte de semănat, realizarea densităţii optime, fără plante căzute, folosirea soiurilor cu inserţie a
primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul solului, executarea lucrărilor de prăşit fără denivelarea
solului.
Momentul optim de recoltare poate fi determinat luându-se în considerare următoarele: îngălbenirea
frunzelor şi căderea acestora; brunificarea a minimum 70% din păstăi; seminţele capătă culoarea
specifică soiului şi se întăresc; seminţele au umiditatea de 16%.
Pentru evitarea pierderilor la recoltarea cu combina, înălţimea de tăiere a plantelor va fi coborâtă cât
mai mult posibil (4 - 6 cm), viteza de înaintare a combinei să nu depăşească 4 - 5 km/h, turaţia
bătătorului va fi de 400 - 600 rotaţii/minut, deschiderea între bătător si contrabătător de 20 - 25 mm la
intrare şi 15 - 18 mm la ieşire, sitele să fie cele corespunzătoare, iar reglajele se vor verifica de mai
multe ori într-o zi de lucru urmărindu-se ca pierderile să nu depăşească 2 - 3%.
Producţiile ce se pot realiza oscilează între 3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură (Câmpia Română şi
Dobrogea), în condiţii de irigare; 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a de cultură (partea de nord a Câmpiei
Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei) şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-estul şi nord-vestul ţării,
Câmpia Transilvaniei, zonele subcarpatice).
Soia găseşte condiţii favorabile pe terenurile irigate din sudul ţării şi după planta premergătoare ce se
recoltează în primele zile ale lunii iulie (orz, grâu de toamnă, borceag etc.). Soiurile de soia foarte
timpurii sunt potrivite culturilor succesive (Precoce 90, Ilfov, Diamant etc.). Pentru completarea
azotului, acesta se aplică la praşila mecanică sau în apa de irigaţie, 40 - 50 kg/ha.
Bacterizarea seminţelor este obligatorie; densitatea la semănat nu diferă de cultura principală,
necesitând o udare de răsărire cu o normă de 300 - 400 m3/ha apă, iar în timpul vegetaţiei 3 - 5 udări
cu norme de 500 - 600 m3/ha apă.
Lucrările de îngrijire şi recoltarea se realizează la fel ca la cultura principală, obţinându-se producţii
apropiate ca mărime.
Întrebări :
REFERAT LA ALEGERE :
Fertilizarea cu azot a principalelor cereale şi leguminoase pentru boabe (grâu, porumb, mazăre, soia) ;
Consideraţii asupra epocii şi desimii de semnat la principalele cereale şi leguminoase pentru boabe
(grâu, ovăz, porumb, mazăre, soia) .
BIBLIOGRAFIE
0
1
2
3
4
5
6
1
Alirox 80 CE
EPTC 720g/l +antidot
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale
ppi
6-10 l/ha
IV
2
Alirox 80 CE
EPTC 720g/l +80g/l AD 67g/l
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale
ppi
6-10 l/ha
IV
3
Diizocab 80 EC
Butilat 800g/l
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale
ppi
6-10 l/ha
IV
4
Diprocarb 75 CE
EPTC 750 g/l + antidot
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale
ppi
6-10 l/ha
IV
5
Eradicane
EPTC 720 g/l + antidot 60 g/l
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale
ppi
6-10 l/ha
IV
6
Atred 50 WP
Atrazin 50%
Buruieni dicotiledonate anuale
ppi
5-10 l/ha
IV
7
Atred 500 L
Atrazin 500 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale
ppi
5-10 l/ha
IV
8
Bladex 50 WP
Cianazin 50%
Buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate
ppi
6-10 kg singur
3-4kg asociat
II
9
Gesaprim 50 WP
Atrazin 50%
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale
ppi sau preemerg
5-10 kg singur
2-6 kg asociat
IV
10
Gesaprim 80 WP
Atrazin 80%
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale
ppi sau preemerg
3-6kg singur
1,2-3,8 kg asociat
IV
11
Onezin 400 SC
Atrazin 400 g/l
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale
Preemerg
8-10 l/ha
IV
12
Onezin 50 PU
Atrazin 50%
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale
Preemerg
5-10 kg singur
2-6kg asociat
IV
13
Sanazin50 SC
Atrazin 500 g/l
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale
ppi sau preemerg
5-10 kg singur 3 kg asociat
IV
14
Simadon 400 SC
Simazim 400 g/l
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale
Preemerg
8-10 l/ha
IV
15
Acenit 50 EC
Acetoclor 50%
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate perene
Preemerg
2,5-6 l/ha
(după semănat)
IV
16
Acetorom RV
Acetoclor 840g/l +
antidot 86 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledodnate
ppi
1,72-2,5 l/ha
IV
17
Alachlor 48 EC
Alaclor 480 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
ppi sau preemerg
8-10 l/ha singur
4-6 l/ha asociat
IV
18
Alanex 48 EC
Alaclor 480 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
ppi sau preemerg
8-10 l/ha singur
4-6 l/ha asociat
IV
19
Dual 500 EC
Metolaclor 500 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
ppi
5-10 l/ha singur
3-6 l/ha asociat
IV
20
Dual 960 EC
Metolaclor 960 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
ppi
1,5-2,5 l/ha
IV
21
Frontier 720 EC
Dimetamid 720 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
ppi sau preemerg
1,5-2 l/ha
IV
22
Frontier 900 EC
Dimetamid 900 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
ppi
1,2-1,6 l/ha
IV
23
Guardian CE
Acetoclor 820-860 g/l + antidot
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
preemerg sau ppi
1,75-2,5 l/ha
IV
24
Harness CE
Acetoclor 900-940 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled.
preemerg sau ppi
2-4 l/ha
IV
25
Lacron 48 EC
Alaclor 48%
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate anuale
ppi
6-10 l/ha
IV
26
Lasso CE
Alaclor 480 g/l
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate
ppi sau preemerg
8-10 l/ha singur
4-6 l/ha asociat
IV
27
Lasso RV 48 CE
Alaclor 480 g/l
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate
preemerg.
8-10 l/ha singur
4-6 l/ha + Onezin
IV
28
Mecloran 48 CE
Alaclor 48%
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate
ppi sau preemerg
6-10 l/ha
IV
29
Mecloran 35 CE
Alaclor 35%
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate
preemerg
8-13,7 l/ha singur
6-8l/ha asociat
IV
30
Ramrod
Propaclor 65%
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate
ppi sau preemerg
6-10 l/ha
IV
31
Satecid 65 WP
Propaclor 65%
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate
ppi sau preemerg
6-10 l/ha
IV
32
Stomp 330 EC
Pendimetalin
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate
Preemerg
5 l/ha
IV
33
Butizin 40 SC
Butilat 200g/l + Atrazin200g/l
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate
Preemerg
6-10 l/ha
IV
34
Diburom 800 CE
Dimetenamid 200 g/l +
Butilat 600g/l
Buruieni monocotiledonate şi parţial dicotiledonate
Ppi
3-5 l/ha
IV
35
Lacorn combi
Alaclor 33,6% Atrazin 14,4%
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate
Ppi
6 l/ha
IV
36
Primextra
500 FW
Metolaclor 300 g/l +
Atrazin 200 g/l
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate inclusiv Sorghum halepense din sămânţă
ppi sau preemerg
4-6 l/ha
IV
37
Primextra 50 PU
Metolaclor 300 g/l +
Atrazin 200 g/l
Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate inclusiv Sorghum halepense din sămânţă
ppi sau preemerg
4-6 l/ha
IV
38
Sacemid A CE
Acetoclor 50% Dahemid 80%
Buruieni monocotiledonate anuale
preemerg
5 l/ha
IV
39
Trophy
Acetoclor 762g/l +
Diclonid 126 g/l
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate
ppi sau preemerg
2-3 l/ha
IV
40
Onezin combi 50PU
Atrazin 25%+ Simazin 25%
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale
preemerg
10 kg/ha
IV
41
2,4D Sare de dimetil amină
33 LS
Sare de dimetil amină +
2,4-D 33 %
Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene
*postemergent
1,5-2 l/ha
III
42
2,4D Sare de dimetil amină
tip 600
Sare de dimetil amină + 2,4-D
600 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene
*postemergent
1 l/ha
III
43
DMA 6
Sare de dimetil amină + 2,4-D660 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
*postemergent
0,8 l/ha
III
44
Bromotril P
25 SC
Bromoxinil 250 g/l
Buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4 D
*postemergent
1,5 l/ha
IV
45
Pardner
Bromoxinil octanoat 225 g/l
Buruieni dicotiledonate rezistente la ariloxiacizi
*postemergent
1-1,5 l/ha
IV
46
Roundup CS
Glifosat sare de
izopropilamidă 360 g/l
Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene inclusiv Sorghum halepense din rizomi
postem-ergent înainte de recoltare
3-4 l/ha
IV
47
Lentagran EC
Pridat 640 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale
Postemergent
1 l/ha (loturi de hibridare)
IV
48
Starane 250 EC
Fluroxipir 250 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene + Gallium aparine, fără Cirsium
Postemergent
1-2 l/ha
IV
49
Harmony 75 DF
Tifensulfuron metil 75 %
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene rezistente
la 2,4 D
Postemergent
15 g/ha
IV
50
Mistral SL 950
45 C
Nicosulfuron 40 g/l
Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din rizomi
Postemergent
1-1,5 l/ha
IV
51
Ring 80 WG
Primisulfuron metil 30% + prosulfuron 50%
Buruieni dicotiledonate anuale
Postemergent
25 g/ha + 0,15 l/ha extravon
III
52
Tell 75 WG
Primisulfuron 75%
Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din rizomi şi unele dicotiledonate anuale
Postemergent
40 g/ha + extravon
IV
53
Titus 25 DF
Granule autodispersabile de Rimsulfuron 250 g/kg
Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din seminţe şi rizomi şi unele
dicotiledonate anuale
Postemergent
40-60 g/ha + surfactant
IV
54
Banvel 480
Dicamba 480 g/l + Sare de K
şi Na
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene şi cele rezistente la Atrazin
Postemergent
0,5-0,75 l/ha
IV
55
Banvel 480
Dicamba 480 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
0,6 l/ha
IV
56
Buctril
universal D
Bromoxinil 280 g/l + 2,4 D
280 g/l ester
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
1 l/ha
IV
57
Ladok 48 SC
Atrazin 200 g/l +
Bentazon 200 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale
Postemergent
3,5-4 l/ha inclusiv loturi de hibridare
IV
58
Marksman SC
Dicamba 11,5% +
Atrazin 22,2%
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
2,5 l/ha
IV
59
Oltisan extra
Acid 2,4 D 325g/l +
Dicamba 75g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
1 l/ha
III
60
Sanolt combi SC
Atrazin 100 g/l + Dicamba 75g/l + Acid 2,4 D 200 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
1-1,5 l/ha
III
61
Sanolt combi
400 SC
Atrazin 200 g/l + Dicamba 75g/l + Acid 2,4 D 125 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
1-1,5 l/ha
III
62
Sanrom 40 SC
Dicamba 12,1% +
Atrazin 21,4%
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
2,5 l/ha
IV
63
Sanrom 375
Atrazin 20 % + Dicamba 7,5%
+ Acid 2,4 D 10 %
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
1 l/ha
III
64
Sansac
2,4 D 360 g/l +Metosulfan 5g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
1 l/ha
IV
65
Weed - Master
Dicamba120 g/l +
Acid 2,4 D 344g/l
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene
Postemergent
1,5 l/ha
III
66
Phoenix 400 SC
Piridat 150 g/l +Atrazin 200 g/l
Buruieni dicotiledonate anuale
Postemergent
1,5 l/ha
IV