ECOLOGIA AGRICOLĂ: DEFINIȚIE, IMPORTANȚĂ, ISTORIC,

PARTICULARITĂȚILE ECOSISTEMELOR AGRICOLE

Autor: Alina-Laura Popa

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, str. Mănăștur, nr. 3-5, 400372, Cluj-
Napoca, România; alina-laura.popa@student.usamvcluj.ro

REZUMAT
Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată, chiar dacă, de-a lungul
timpului, ecologia a ignorat agroecosistemele.
Ecologia agricolă sau agroecologia este una dintre cele mai importante componente
ale ecologiei generale pentru existența și prosperitatea omenirii. Agroecologia se încadrează
în grupul ramurilor aplicative ale ecologiei și se ocupă cu multiplele relații dintre plantele
cultivate și animalele domestice și mediul lor de trai (Maxim, 2008).
Agroecologia este o modalitate de proiectare a sistemelor de producție care se bazează
pe funcționalitățile oferite de ecosisteme. Le dezvoltă cu scopul de a reduce presiunea asupra
mediului (de exemplu, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, limitarea utilizării
produselor fitosanitare) și conservarea resurselor naturale, cu alte cuvinte, folosim cât mai
eficient, mediul natural ca factor de producție pastrându-i capacitatea de regenerare.
Ca disciplină științifică, ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul italian
Girolamo Azzi, de la Universitatea din Torino. El o definea ca fiind o ramură a ecologiei
corelate cu știința agricolă care are ca principal domeniu de studiu influența factorilor de
mediu (biotici și abiotici) asupra creșterii și productivității plantelor de cultură. Din Italia,
ecologia agricolă s-a răspândit rapid în țările cu agricultură avansată (Franța, Belgia, Olanda,
Anglia, Statele Unite ale Americii), urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul
Europei. Ecologiei agricole îi aparțin experiențele privind dependența producției
plantelor și a animalelor de climă și sol, influența lucrărilor solului, irigației, tratării plantelor
cu insectofungicide.
Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a plantelor
cultivate, în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. Pentru aceasta este
necesară cunoașterea climei fiecărei zone, precum și a pretențiilor pedoclimatice ale fiecărei
specii. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură agricolă acolo unde găsește
condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare.
Literatura de specialitate introduce în ecologie noțiunea de optim ecologic care
exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu. Cunoașterea acestui nivel de
referință permite delimitarea zonelor ecogeografice, de la cele mai favorabile, până la cele
mai nefavorabile, unde cerințele biologice ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt
total improprii. Prin zonarea ecologică a culturilor crește eficiența valorificării resurselor
climatice, orografice și edafice care pemit convertirea maximă a energiei solare și a
elementelor nutritive ale solului în energia chimică a produselor agricole.
Agricultura își sprijină activitatea pe selectarea din natură a
diferitelor specii de plante, animale și microorganisme, creșterea lor în condiții naturale,
cvasinaturale sau artificiale, în scopul măririi producției primare (plante) și secundare
(animale), pentru obținerea de alimente și bunuri materiale.
Deși agroecosistemele sunt similare cu
ecosistemele naturale, între ele există diferențe importante din punct de vedere structural și
funcțional. Ecosistemele naturale au, în primul rând,
capacitate de autoreglare. Această trăsătura lipsește agroecosistemelor, mai ales celor
simplificate la maximum, așa cum sunt, de exemplu, monoculturile. Absența capacității de
autoreglare își găsește explicația în existența unui singur nivel trofic, cu șanse foarte reduse în
competiție cu un ecosistem natural. Majoritatea agroecosistemelor sunt, așadar, fragmente de
ecosisteme, iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din afara
sistemului. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea solară, în cele
agricole omul introduce așa numita energie culturală. Scopul acestei acțiuni este creșterea
productivitații biologice. Cu cât agroecosistemul este mai simplificat, cu atât imput-urile
(energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai mari, în vederea întreținerii lui.
Energia culturală pe care
omul o introduce în sistem este formată din energia biologică, alcătuită din munca depusă de
om și animale și energia tehnologică, formată din energia care este cheltuită de diverse mașini
și utilaje, inclusiv cea pentru fabricarea lor, energia înglobată în îngrășaminte chimice,
pesticide etc. Părțile componente ale unui
agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza. Agrobiotopul este componenta
abiotică, nevie, a ecosistemului agricol. Este un biotop transformat de om (fertilizări, irigații,
lucrările solului, etc.), în scopul satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale
animalelor domestice. Biotopul agricol al Terrei este format din
totalitatea terenurilor cultivare și a pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților
sale. Agrobiocenoza este partea vie a
agroecosistemului și este alcătuită din totalitatea organismelor vii. Aceste organisme sunt
impuse de om, în cea mai mare parte, în funcție de scopul pe care-l urmărește. Plantele și
animale nedorite sunt eliminate de către om din agrobiocenoză, în favoarea componenților
utili (plante cultivate, animale domestice). Cele trei fluxuri fundamentale din
ecosistemele naturale funcționează și în agroecosisteme. Între cele două categorii de sisteme
există însă diferențe semnificative: în ecosistemele agricole, fluxul de energie este intensificat
datorită introducerii energiei combustibililor fosili, a energiei electrice și a celei nucleare,
fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice a pesticidelor, iar
fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei și tehnicii actuale.Toate
aceste intervenții antropice sporesc productivitatea sistemului, dar pe de altă parte poluează
mediul. Înbinând tehnologia agriculturii de precizie și
pricipiile agroecologiei oferim oportunitatea de a sintetiza cunoștințele tradiționale și noile
tehnologii pentru a transforma sistemele alimentare. Agroecologia de precizie, ca o
particularitate a agroecologiei, poate oferi cele mai bune soluții la provocările actuale ale
agriculturii în atingerea sustenabilității în condițiile majore ale schimbărilor globale.

CUVINTE CHEIE
Ecologia agricolă, optim ecologic, zonare ecologică, agroecosistem, energie culturală.

BIBLIOGRAFIE