Capitolul 1

PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE

1.1. OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE

ŞTIINŢE

1.1.1. Obiectul fitotehniei

Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este studiul biologiei,

ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţinerii unor
producţii ridicate şi de calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi de
păstrare a echilibrului ecologic şi purităţii mediului.
În sens mai larg, fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate
(anuale, perene, ierboase sau lemnoase), atât din cultura mare, cât şi cele horticole
sau furajere. Prin diversificarea mare a modurilor şi scopurilor de cultură, din
sfera largă a fitotehniei s-au desprins noi discipline ca: Legumicultura,
Pomicultura, Viticultura şi Producerea furajelor.
Plantele de câmp, aflate în prezent în sfera de activitate a Fitotehniei, sunt
acele plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice),
care deţin circa 80% din terenul arabil al ţării noastre. Ele asigură cea mai mare
parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor şi a furajării animalelor,
precum şi materie primă pentru diverse ramuri industriale producătoare de bunuri
de consum.
Fitotehnia este una din ramurile de bază a ştiinţei agricole care stabileşte
tehnologiile de cultivare ale plantelor, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei.
Ea nu se rezumă numai la a da reţete (numărul de plante la unitatea de suprafaţă,
lucrările şi epocile de executat, cantitatea de sămânţă la hectar, doze de
îngrăşăminte sau pesticide etc.), ci are un caracter dinamic, prin cunoaşterea
profundă a relaţiilor între plante şi mediu şi stabilirea măsurilor de armonizare ale
acestora, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară. Optimi-
zarea factorilor din relaţia plantă-mediu include soluţionarea diferenţiată a tuturor
problemelor privind amplasarea şi rotaţia culturilor, fertilizarea, lucrările solului,
folosirea seminţelor valoroase şi semănatul diferenţiat, lucrări corespunzătoare de
întreţinere a culturilor şi recoltarea. Toate acestea au ca scop crearea celor mai
favorabile condiţii pentru intensificarea procesului de fotosinteză prin care se
sintetizează substanţe organice şi organo-minerale din substanţe anorganice luate
din mediul înconjurător de către plante.
Produsele fotosintezei sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi
dezvoltarea plantei; o altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă
7
(hidraţi de carbon, grăsimi, proteine etc.) acumulate în rădăcini, tuberculi, tulpini,
frunze, fructe sau seminţe, constituind produsul util omului, pentru care se cultivă
fiecare plantă în parte.
Din radiaţia solară activă în fotosinteză, cu lungimea de undă cuprinsă
între 0,7 - 0,3 microni, cea mai mare parte (71%) cade pe mări şi oceane (fiind
deci neutilizabilă), iar circa 20% ajunge pe suprafeţe ocupate cu culturi, păduri,
stepe etc. Din radiaţia care ajunge pe plante verzi o parte este convertită în energie
chimică de către acestea (numit coeficient de utilizare sau de convertire).
Energia din partea vizibilă a spectrului solar (activă în fotosinteză), ajunsă
pe pământ, în zona temperată este, în medie, de 3.000 – 4.000 Kcal/zi/m 2, din care
25 - 50% este absorbită de vegetaţie, iar 50 – 75% se întoarce în mediu sub formă
de lumină reflectată (din care o parte întreţine fenomenele meteorologice) (I.
PUIA şi V. SORAN, 1981).
Din energia luminoasă absorbită de plante, cea mai mare parte (în medie,
97%) este folosită în evapotranspiraţie (hidratarea şi reglarea temperaturii
plantelor) sau se pierde sub formă de căldură.
Prin fotosinteză plantele verzi reţin abia 0,6 – 7,7% (în medie, circa 3%)
din energia luminoasă ajunsă asupra lor. Însă cea mai mare parte din energia
luminoasă de la soare nu ajunge pe suprafaţa verde.
Randamentul potenţial (teoretic) de transformare a radiaţiei solare,
vizibile, în energie chimică este de 18%, iar actualele producţii (considerate mari)
reprezintă doar a 5-a sau a 6-a parte a recoltei potenţiale (C. HERA, 1979). După
unele calcule teoretice (prezentate de N. ZAMFIRESCU, 1977) la plantele
superioare efectul fotosintetic ar trebui să se ridice la 28%, iar coeficientul de
convertire sau randamentul fotosintetic la 20%.
Din energia solară convertită în energie chimică prin fotosinteză şi fixată
în biomasă (biomasa brută), o parte este consumată în procesele de creştere şi
dezvoltare, de metabolism, iar o parte se acumulează sub formă de substanţe
organice de rezervă. Consumul prin respiraţie este de 30 – 50% din energia
acumulată, în condiţii ecologice obişnuite.
Diferenţa între efectul fotosintetic (energia solară convertită în energie
chimică) şi consumul prin transpiraţie, respiraţie (excluzând energia din respiraţie
utilizată în sinteza altor compuşi chimici) este de 50 – 70% şi constituie
"producţia netă" a fotosintezei (randamentul bioenergetic) sau randamentul
fotosintetic (producţia netă a vegetaţiei terestre). Suma randamentelor zilnice pe
întreaga perioadă de vegetaţie constituie randamentul fotosintetic total (biomasa
totală), din care o parte este produs agricol (recolta). Raportat la producţia
primară netă, recolta economică reprezintă cel mult 30%, diferenţa de circa 70%
constituie din punct de vedere economic producţia secundară, care în unele cazuri
se confundă cu deşeurile. Din producţia netă a vegetaţiei terestre, energia folosită
de om este de circa 7%.
Randamentul fotosintetic este influenţat de condiţiile climatice (lumină,
temperatură, umiditate), cele de nutriţie, de vârsta plantei şi durata perioadei de
vegetaţie. În general, plantele cu perioadă de vegetaţie mai lungă realizează
8
randamente fotosintetice totale mai mari. În timpul vegetaţiei plantele au la
început un randament fofosintetic mai redus, care creşte până în faza de înflorire -
fecundare, după care scade treptat spre maturitate. Factorii de vegetaţie care
influenţează fotosinteza şi respiraţia (temperatura, lumina etc.) pot modifica
raportul între ele, influenţând randamentul fotosintetic.
Culturile de toamnă îşi petrec mare parte din vegetaţie (6 luni) în condiţii
mai puţin prielnice pentru fotosinteză (nopţi lungi, temperaturi şi lumină reduse),
timp în care respiraţia continuă, determinând o creştere redusă a biomasei. În
condiţiile din ţara noastră, grâul de toamnă îşi elaborează circa 3% din substanţa
uscată totală în perioada octombrie - martie (circa 180 zile), 97% acumulându-se
în perioada aprilie - iunie (90 zile). Culturile de primăvară parcurg vegetaţia în
condiţii mai favorabile pentru fotosinteză.
Valorificarea mai intensă a energiei solare, implicit creşterea
randamentului fotosintetic, se realizează prin folosirea unor soiuri sau hibrizi cu
productivitate ridicată şi prin aplicarea tehnologiei de cultură care menţine
procesul fotosintetic la nivel înalt (densitate de cultură optimă, fertilizare raţională
şi asigurarea apei, combaterea buruienilor etc.). După cum s-a arătat însă,
sortimentele de plante agricole actuale au o eficienţă redusă a valorificării luminii
solare (în special a celei intense).

1.1.2. Metode de cercetare şi legătura fitotehniei cu alte ştiinţe

Metodele de cercetare. Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta

cultivată, îndeplinind funcţia de producător de substanţe organice necesare
omului. Atingerea obiectivelor urmărite de fitotehnie (producţii ridicate şi de
calitate superioară) se realizează numai prin aplicarea în producţie a cuceririlor
ştiinţifice, renunţându-se la improvizaţie, amatorism şi empirism.
Fitotehnia, ca ştiinţă, are metode proprii de cercetare, în vederea stabilirii
particularităţilor biologice, ecologice şi a tehnologiei de cultură a plantelor, în
funcţie de biotip şi condiţiile pedoclimatice. Cercetările se efectuează prin:
experienţe executate în câmp, în case de vegetaţie, în laborator şi prin minuţioase
cercetări în fitotroane, după tehnici de cercetare adecvate. Cercetările executate în
câmp, în condiţii obişnuite de viaţă a plantelor, au ca scop stabilirea: rotaţiilor
culturilor, fertilizării (doze, epoci şi mod de aplicare a îngrăşămintelor), a celor
mai adecvate lucrări ale solului, soluţionarea problemelor privind însămânţarea
(epoca, densitatea, distanţa între rânduri, adâncimea de semănat şi cantitatea de
sămânţă la ha), precum şi cele referitoare la lucrările de întreţinere. În vederea
fundamentării unor probleme, la care se cere dirijarea factorilor de vegetaţie,
cercetările fitotehnice se execută în case de vegetaţie şi laborator, precum şi în
fitotroane.
În ultimul timp, cercetările din domeniul fitotehniei sunt orientate nu
numai spre punerea în valoare a capacităţii productive a plantelor (soiurilor), ci
realizarea acesteia cu cheltuieli cât mai mici şi cu un consum minim de energie.
Tehnologiile viitorului vor trebui sa se adapteze crizei mondiale de energie, prin
9
găsirea minimului de lucrări posibile. Nu numai lucrările mecanice consumă
energie, ci şi producţia de îngrăşăminte (mai ales cele cu azot), pesticide, irigaţie
etc.
Cercetările în domeniul fitotehniei în ţara noastră se efectuează în
Institute de Cercetări (I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.P.C. Braşov etc), staţiuni de
cercetări agricole şi în cadrul instituţiilor de învăţământ superior agronomic din
ţară. Pentru principalele plante de cultură sunt programe de cercetare, cuprinzând
probleme de biologie, ameliorare şi tehnică de cultură. Rezultatele obţinute sunt
verificate pe suprafeţe mai mari, pentru diferite condiţii pedoclimatice, apoi sunt
generalizate în producţie.
Legătura fitotehniei cu alte ştiinţe. În vederea atingerii obiectivelor
propuse, fitotehnia foloseşte cuceririle ştiinţifice şi ale altor discipline. În
aspectele teoretice, fitotehnia se sprijină pe ştiinţele fundamentale, cum sunt:
Biologia, Fiziologia vegetală, Botanica, Ecologia, Chimia (biochimia şi
agrochimia), de cunoştinţe din Biofizică (izotopi radioactivi) şi Matematică
(prelucrarea datelor experimentale) etc.
În latura aplicativă, fitotehnia foloseşte cuceririle din majoritatea
ştiinţelor agronomice: Agrotehnica, Ameliorarea plantelor, Pedologia,
Climatologia, Protecţia plantelor, Mecanizarea agriculturii, având legături
strânse şi cu Zootehnia, Organizarea întreprinderilor agricole, Economia agrară
şi alte discipline ce contribuie la sporirea producţiei vegetale.
Fiziologia vegetală, prin studierea proceselor biologice şi a măsurilor de
dirijare şi intensificare a acestora, oferă soluţii concrete pentru sporirea producţiei
agricole. Progresele ştiinţifice în fiziologie (nutriţia plantelor, fotosinteză etc.)
sunt valorificate de fitotehnie. Dar şi unele succese obţinute în fitotehnie au
determinat progrese în fiziologie: cercetări privind nutriţia, respiraţia, studii
privind vernalizarea, utilizarea stimulatorilor, a erbicidelor etc. Cunoaşterea
proceselor fiziologice este esenţială în stabilirea măsurilor tehnologice.
Botanica (morfologia, anatomia, sistematica şi geobotanica) permite o
privire de ansamblu asupra regnului vegetal, deci şi asupra plantelor cultivate.
Fitotehnia adânceşte cunoştinţele de morfologie, anatomie şi sistematică a
plantelor cultivate şi studiază relaţiile specifice între indivizi. Dacă botanica
merge cu sistematica până la specie, uneori până la subspecie şi chiar varietate,
fitotehnia lucrează cu subdiviziuni mai mici, create experimental: soi, hibrid,
clone, linii etc. De asemenea, în morfologie şi anatomie, la plantele cultivate, se
merge până la detalii specifice diferitelor soiuri, la unele organe ale plantei de
interes pentru om.
Chimia şi agrochimia au ca scop cunoaşterea compoziţiei plantelor
cultivate, a particularităţilor de nutriţie, producerea de îngrăşăminte, erbicide şi
isectofungicide şi modul de aplicare al acestora.
Pedologia cercetează modul de formare al solurilor, categoriile şi
însuşirile acestora (fizice, chimice, biochimice), care alcătuiesc tabloul fertilităţii
din care reiese modul de folosinţă şi soluţiile de îmbunătăţire ale terenurilor.
Fertilitatea pământurilor româneşti este o moştenire de valoare inestimabilă, care
10
trebuie păstrată şi îmbunătăţită an de an prin măsuri tehnologice raţionale.
Climatologia agricolă oferă date asupra evoluţiei factorilor cosmici care
influenţează producţia vegetală. Deşi acestea se pot dirija eficient doar în condiţii
artificiale, cunoaşterea lor permite să se facă o zonare raţională a plantelor de
cultură, în funcţie de cerinţele lor climatice.
Agrotehnica, studiind factorii tehnici ai producţiei vegetale permite ca, de
la măsurile generale indicate, să se diferenţieze măsurile fitotehnice specifice
fiecărei plante de cultură.
Ameliorarea plantelor are un rol foarte important în etapa actuală, când se
pot satisface din ce în ce mai bine cerinţele plantelor faţă de factorii producţiei
(îngrăşăminte, lucrările solului etc), plafonarea producţiei fiind legată de
capacitatea productivă a biotipului. Sporirea producţiilor este legată de crearea
unor soiuri şi hibrizi mai productivi, care să poată valorifica la cote mai înalte,
posibilităţile tehnicii de cultură din ce în ce mai ridicate. La rândul ei, fitotehnia
trebuie să stabilească măsurile tehnologice cele mai adecvate pentru a pune în
valoare capacitatea productivă a noilor soiuri (hibrizi) introduşi în cultură.
Mecanizarea agriculturii trebuie să dea soluţii constructive şi de
exploatare a maşinilor care se folosesc în producţia vegetală. Fitotehnia trebuie să
stabilească măsuri tehnologice uşor mecanizabile, astfel încât, pentru cît mai
multe plante să se ajungă la mecanizarea integrală sau în procent cât mai ridicat a
lucrărilor de pregătire a terenului, semănat (plantat), lucrări de întreţinere şi
recoltare.
Protecţia plantelor (fitopatologie şi entomologie), prin cunoştinţele de
biologie, ecologie şi elaborarea măsurilor de combatere integrată a bolilor şi
dăunătorilor, contribuie la realizarea obiectivelor fitotehniei.
Zootehnia este în interdependenţă cu fitotehnia, în sensul că aceasta din
urmă asigură o însemnată parte a bazei furajere, iar creşterea animalelor pune la
dispoziţia culturii plantelor îngrăşăminte organice cu utilitate în foarte variate
condiţii pedoclimatice.
Ştiinţele economice şi Organizarea exploataţiilor agricole stabilesc
interdependenţa între ramurile producţiei şi oferă soluţii economice pentru
măsurile întreprinse de fitotehnie.
Fitotehnia este în permanentă corelaţie cu producţia agricolă. Rezultatele
ştiinţifice din fitotehnie servesc producţiei vegetale, iar cerinţele producţiei sunt
obiective în cercetările fitotehnice.

1.2. MODUL DE FOLOSIRE AL TERENULUI ŞI STRUCTURA

PRINCIPALELOR CULTURI AGRICOLE ÎN ROMÂNIA

Modul de folosire al teritoriului României se prezintă în tabelul 1.1, iar

suprafaţa cultivată cu principalele plante fitotehnice în tabelul 1.2. (Anuarul
statistic al României, 1998). Plantele care fac obiectul fitotehniei deţin o pondere
mare (peste 80%) din terenul arabil (tab. 1.2), reliefând importanţa acestei
discipline agronomice. Faţă de anul 1938, în anul 1997 a scăzut suprafaţa
11
cultivată cu cereale şi au crescut suprafeţele cultivate cu plante oleaginoase, sfeclă
pentru zahăr şi cartofi.
Tabelul 1.1.
Modul de folosire al teritoriului României (anul 1997)
Suprafaţa în % din suprafaţa totală % din suprafaţa
Specificare
mii ha agricolă
Suprafaţa totală a României 23.839,1 100,0 -
Total agricol 14.794,0 62,0 100,0
din care:
- arabil 9.341,4 39,3 63,2
- păşuni 3.409,8 14,0 23,0
- fâneţe 1.490,8 6,2 10,1
- vii şi pepiniere viticole 286,3 1,2 1,9
- livezi şi pepiniere pomicole 265,7 1,3 1,8
Fond forestier 6.688,5 28,1 -
Ape şi bălţi 886,0 3,7 -
Alte terenuri 1.470,6 6,2 -
Amenajat pentru irigat, 3.184,0 - -
din care: 21,0
- suprafaţă agricolă 3.089,1 31,3 (din arabil)
- suprafaţă arabilă 2.915,0
Tabelul 1.2.
Suprafaţa cultivată cu principalele grupe fitotehnice de plante în România
(în anii 1938 şi 1997)
1938 1997
Specificare
mii ha % din arabil mii ha % din arabil
Cereale pentru boabe 8.193,9 81,81 6.314,8 67,65
Leguminoase pentru boabe 99,3 0,98 53,1 0,56
Oleaginoase 136,9 1,35 871,5 9,32
Textile 54,7 0,54 3,1 0,03
Sfeclă pentru zahăr 32,6 0,32 128,8 1,37
Cartofi 135,1 1,33 255,0 2,72
Tutun 11,0 0,10 14,0 0,14
Plante medicinale şi aromatice - - 17,3 0,18
TOTAL 8.663,5 85,83 7.687,6 81,97
Suprafaţă arabilă 10.092,8 100,0 9.341,4 100,0

1.3. CĂILE PRIN CARE SE POATE MĂRI PRODUCŢIA

CULTURILOR DE CÂMP ÎN ŢARA NOASTRĂ

La culturile de câmp, ca şi în celelalte ramuri ale producţiei vegetale,

nivelul producţiei totale este determinat de creşterea suprafeţelor cultivate
(schimbarea structurii suprafeţelor cultivate) şi de producţiile obţinute la hectar.
Prima cale de mărire a producţiei, prin creşterea suprafeţelor cultivate cu
anumite culturi, nu se poate realiza în ţara noastră decât prin reducerea
suprafeţelor destinate altor culturi, deci prin schimbarea structurii suprafeţelor
cultivate, deoarece suprafaţa arabilă a României (ca şi a altor ţări) este limitată.
Pentru anumite culturi (sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui) s-a impus, la un
moment dat, necesitatea creşterii suprafeţelor cultivate, pentru a se renunţa la
importul unor produse din alte ţări. Creşterea suprafeţelor cultivate cu anumite
plante tehnice s-a produs prin reducerea suprafeţelor cultivate cu cereale, care
12
deţin în ţara noastră încă cea mai mare pondere (circa 75% din suprafaţa ocupată
cu plante de câmp, respectiv 65% din arabil). Condiţiile pedoclimatice ale ţării
noastre sunt favorabile culturii grâului, porumbului şi altor cereale, asigurând
necesităţile consumului direct al populaţiei, ale furajării animalelor şi ale
aprovizionării cu materii prime pentru diferite industrii.
Cea mai importantă cale prin care se realizează creşterea producţiei
culturilor de câmp în ţara noastră rămâne, în prezent şi în perspectivă, sporirea
continuă a producţiei la hectar. Aceasta este posibilă prin intensivizarea
agriculturii, prin efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare şi aplicarea unor
tehnologii moderne de cultură, bazate pe introducerea în practică agricolă a celor
mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii.

1.4. PRINCIPALII FACTORI CARE CONDIŢIONEAZĂ

PRODUCŢIA LA PLANTELE DE CÂMP

Producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă)

reprezintă întreaga masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând
toate organele aeriene şi subterane ale plantelor ce o compun.
Din producţia primară netă (producţia vegetală totală), numai o parte
(unele organe) este utilă omului, reprezentând producţia agricolă sau recoltabilă
(recolta). În funcţie de specie, circa 10 – 70% din producţia vegetală reprezintă
produs agricol (mai mare la rădăcinoase, mai mic la cereale, floarea-soarelui
etc.).
Producţia agricolă, la rândul ei, este formată din produs principal şi
produs secundar, în raport diferit de la o plantă la alta. De exemplu, din producţia
primară netă realizată la grâu (nemailuând în considerare consumul prin
metabolismul rădăcinilor), o parte importantă rămâne pe teren (rădăcini, mirişte)
iar o parte reprezintă produsul util, constituind producţia agricolă (boabe, pleavă,
paie). La grâu, din produsul util obţinut boabele reprezintă produsul principal, iar
paiele şi pleava produse secundare.
La plantele cultivate, nivelul producţiei vegetale totale, precum şi raportul
între aceasta şi produsul agricol principal şi cel secundar, este condiţionat de
următorii factori:
- factori ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a
plantelor;
- factori biologici: soiul sau hibridul cultivat şi valoarea "culturală" a
materialului de semănat (plantat);
- factori tehnologici: rotaţia, lucrările solului; fertilizarea, semănatul,
lucrările de îngrijire şi recoltarea;
- factori social-economici.
Prin optimizarea "conlucrării” tuturor factorilor amintiţi se poate
evidenţia capacitatea de producţie a plantelor (productivitatea), favorizând unul
sau mai mulţi factori de productivitate de care planta dispune. Ca elemente de
productivitate la cerealele păioase sunt: înfrăţirea productivă, numărul de
13
spiculeţe în spic, numărul de flori fertile în spiculeţe, numărul de boabe în spic şi
masa hectolitrică a boabelor. La leguminoase amintim: numărul de păstăi pe
plantă, numărul de boabe în păstaie, masa boabelor din păstaie şi pe un individ
ş.a.
Cunoaşterea şi dirijarea raţională a mijloacelor de sporire cantitativă şi
calitativă a producţiei agricole vegetale constituie condiţii de bază în cultura
plantelor, aplicarea diverselor soluţii concrete trebuind să se facă diferenţiat, în
funcţie de condiţiile de climă şi sol şi de specia şi soiul (hibridul) cultivat.

1.4.1. Factorii ecologici

Plantele au cerinţe specifice faţă de climă (lumină, căldură, apă, aer), tipul
de sol şi fertilitatea acestuia, de care trebuie sa se ţină seama în zonarea diferitelor
culturi şi tehnologiile de cultură aplicate.
Factorii de vegetaţie (ecologici) sunt studiaţi pe larg la fiziologie,
climatologie, pedologie şi agrotehnică. În lucrare vom prezenta numai aspecte
generale privind influenţa lor asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de câmp. În
partea de fitotehnie specială, în prezentarea fiecărei plante în parte se vor analiza
aprofundat influenţa factorilor de producţie şi dirijarea acestora prin măsuri
tehnologice.
Lumina. Energia luminii solare este folosită în sinteza substanţelor
organice din plante, prin intermediul clorofilei, în procesul de fotosinteză.
Intensitatea fotosintezei este dependentă de specificul plantei (suprafaţa foliară,
numărul şi distribuirea cloroplastelor, activitatea enzimatică etc.), lumină,
concentraţia bioxidului de carbon, temperatura, apa şi elementele nutritive din sol
etc.
Asupra fotosintezei plantelor influenţează intensitatea şi calitatea luminii,
precum şi durata de iluminare.
Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie
(creşterea, înflorirea, fructificarea) la cereale, rezistenţa la cădere şi calitatea,
conţinutul în zahăr la sfeclă şi cel de amidon la cartof. De intensitatea luminii,
între anumite limite, depinde şi producţia plantelor. Sunt plante adaptate la
intensităţi luminoase mai ridicate ("plante de lumină"), ca sfecla pentru zahăr,
floarea-soarelui, cartoful, bumbacul, porumbul. Alte plante necesită un aflux mai
mic de lumină ("plante de umbră”) ca inul pentru fibre, saschinul etc.
Calitatea luminii, componentele ei spectrale influenţează cantitatea şi
calitatea recoltei. S-a constatat că sub acţiunea razelor roşii şi galbene se
sintetizează în special hidraţi de carbon, iar în cazul celor albastre mai mult
substanţe proteice. Apoi, seminţele sub influenţa razelor roşii sunt stimulate în
germinaţie, iar celelalte radiaţii vizibile au efect neînsemnat.
Durata iluminării, lungimea zilei este specifică fiecărei plante, ca rezultat
al adaptării în condiţiile de formare. Aşa apar plante de zi scurtă (şi nopţi lungi) şi
plante de zi lungă (şi nopţi scurte) fenomen denumit fotoperiodism. Plantele de zi
scurtă, soia, fasolea, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul, sorgul, meiul, cânepa
14
etc. originare din latitudini sudice, fructifică la începutul toamnei (zile mai
scurte), pe când plantele de zi lungă ca orzul, grâul, secara, ovăzul, mazărea,
sfecla, inul, rapiţa, muştarul etc. fructifică vara, în condiţii de zile lungi. Sunt şi
plante indiferente la lungimea zilei (hrişca, floarea-soarelui, bumbacul), sau apar
biotipuri (soiuri) în cazul aceleiaşi plante, cu preferinţă pentru zile scurte sau zile
lungi. La porumb, hibrizii târzii sunt tipici de zi scurtă, dar s-au creat şi hibrizi
precoci capabili să fructifice şi să se maturizeze mai timpuriu, la cartof pentru
formarea tuberculilor trebuie zile scurte, iar pentru formarea seminţelor zile lungi.
Cunoaşterea cerinţelor plantelor la lungimea zilei are şi consecinţe practice, în
zonarea si tehnica de cultură a acestora.
Dirijarea factorului lumină (ca durată şi intensitate) se poate face în sere,
case de vegetaţie şi fitotroane. Utilizarea luminii de către plante, în câmp, se poate
mări printr-o zonare raţională şi prin diferite mijloace agrotehnice, ca: amplasarea
pe expoziţii, semănat la distante corespunzătoare, orientarea rândurilor nord-sud,
combaterea buruienilor, respectarea densităţii optime.
Fotosinteza se intensifică şi prin suplimentarea conţinutului de bioxid de
carbon. În câmp, aceasta se realizează prin folosirea îngrăşămintelor organice sau
chiar cu ajutorul unor generatoare de bioxid de carbon.
Căldura. Cerinţele plantelor pentru căldură variază cu biotipul cultivat
(specie, soi) şi cu fazele de vegetaţie. Acestea se referă la temperatura aerului şi a
solului.
Ritmul absorbţiei apei şi elementelor nutritive, viteza de deplasare a
acestora, reacţiile chimice şi procesele fiziologice care au loc, deci creşterea şi
dezvoltarea plantelor, sunt dependente de căldură.
Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este importantă în
stabilirea datei optime a semănatului la culturile de primăvară. Astfel, grâul,
orzul, mazărea, inul se pot semăna la temperaturi de 1 - 3C în sol; bobul, lupinul,
macul la 3 - 5°C; soia, floarea-soarelui la 6 - 8°C; porumbul la 8 - 10°C; fasolea,
bumbacul la 10 - 11°C; orezul şi meiul la 11 - 12°C; tutunul la 13 - 14°C etc.
Semănând mai timpuriu, seminţele nu germinează (deşi sunt îmbibate cu apă) şi
sunt atacate de boli şi dăunători; nici întârzierea semănatului nu este de dorit,
având repercusiuni directe în nivelul producţiilor.
În fazele următoare de vegetaţie plantele au o temperatură minimă de
creştere, denumită "zero de creştere” (sau "zero biologic"). La plante originare din
climatul temperat (grâu, secară, orz, ovăz etc.), zero biologic este considerat
temperatura de 5°C, iar pentru cele originare din climatul cald 8 - 10°C (V.
VELICAN, 1972).
La cereale, înfrăţirea se petrece la 6 - 12°C, iar alungirea paiului, la 12 -
14°C. Călirea (mărirea rezistenţei la ger), după TUMANOV (citat de N.
ZAMFIRESCU şi colab., 1965) se petrece în 2 faze: prima la temperaturi între 0 -
6°C şi lumină, când se acumulează zaharuri în ţesuturi; a doua între -2° şi -5°C,
când nu necesită lumină. Înflorirea cerealelor se petrece la 15 - 16°C, iar coacerea
la temperaturi în jur de 20°C. Când în perioada umplerii bobului la grâu şi orz
apar valuri de căldură (peste +30° - +35°C), plantele se deshidratează şi se
vestejesc. Se reduce fotosinteza, creşte respiraţia, planta consumând chiar din re-
15
zerva acumulată, boabele se maturizează forţat, depunerile în bob sunt reduse, iar
boabele se zbârcesc (şiştăvesc).
Un indice de evaluare a necesarului de căldură este constanta termică
(sau "suma de grade"), reprezentând însumarea temperaturilor medii zilnice
(active) din întreaga perioadă de vegetaţie sau pentru anumite faze.
Reglarea regimului termic se face ca şi pentru lumină prin: zonarea
plantelor în concordanţă cu cerinţele termice ale acestora, amplasarea culturilor pe
expoziţii favorabile; asigurarea unor densităţi optime la semănat; orientarea
rândurilor nord-sud; combaterea buruienilor; efectuarea lucrărilor solului la
momentul şi adâncimea optimă; pe semănăturile de iarnă se recomandă reţinerea
zăpezilor etc. În sere, case de vegetaţie, răsadniţe, temperatura se reglează după
necesităţi.
Aerul. Viaţa plantelor este dependentă de componentele aerului
atmosferic şi a celui din sol. Aerul din sol influenţează creşterea sistemului
radicular al plantelor şi viaţa microorganismelor.
În general, rădăcinile plantelor se dezvoltă bine într-un sol aerat. Cerinţe
mai mari la oxigenul din sol au orzul, bumbacul, ovăzul, mazărea, floarea-
soarelui, cartoful, porumbul, sfecla pentru zahăr, iar cerinţe mai mici orezul şi
hrişca etc.
Ca rezultat al proceselor biologice din sol creşte procentul de bioxid de
carbon, devenind vătămător (peste 1%). Primenirea aerului în sol se face prin
difuziune şi schimbarea în masă. Schimbarea în masă are loc prin intermediul
unor factori fizici (oscilaţii de temperatură, vânt, ploaie etc.) şi biologici (galerii
de cârtiţe, râme, insecte etc.). Reglarea regimului de aer în sol se poate realiza,
însă, prin lucrările solului (arat, cultivat etc.). Se pot folosi şi substanţe
generatoare de oxigen. Peroxidul de calciu (CaO2) în prezenţa apei eliberează
treptat oxigenul:
CaO2 + H2O  Ca(OH)2 + O2
Apa. Alături de ceilalţi factori de vegetaţie, apa are un rol deosebit de
important în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Conţinutul în apă al diferitelor
organe este de la 10 – 15% la seminţe, până la 85 – 90% la unele organe verzi.
Apa menţine starea de hidratare a citoplasmei, starea de turgescenţă, o mică parte
este reţinută (1 – 5%) pentru sinteza substanţei uscate, iar restul se elimină prin
transpiraţie. Apa dizolvă şi disociază sărurile minerale, punând la dispoziţia
plantelor elementele necesare.
Apa este necesară plantelor în toate fazele de vegetaţie, de la germinaţie
şi până la maturitate, dar în cantităţi diferite. Pentru a asigura germinaţia,
cerealele absorb 40 - 60% apă din greutate, leguminoasele 80 -120% etc.
Şi în fazele de vegetaţie ulterioare, cantitatea de apă consumată de plante
este variabilă, în funcţie de specie şi de fază de vegetaţie. Ritmul de creştere şi
dezvoltare al plantelor este dependent de conţinutul de apă al solului şi umiditatea
relativă a aerului.
În cursul perioadei de vegetaţie, plantele au perioade de consum de apă
variabil. Sunt perioade când lipsa apei influenţează mai mult evoluţia plantelor şi
16
acestea au fost numite “faze critice”. La grâu, orz, ovăz faza critică este la
împăiere sau înspicare; la porumb în faza de înspicare - formarea bobului; la
floarea-soarelui înaintea formării capitulului; la cartof între îmbobocire - înflorire
etc.
Raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată
reprezintă coeficientul de transpiraţie (sau “consumul specific de apă”). Acesta
aste variabil de la plantă la plantă, fiind cuprins în medie între 200 - 900.
Coeficientul de transpiraţie, la aceeaşi plantă, este influenţat de natura şi
potenţialul de fertilitate al solului, condiţiile de climă şi vârsta plantei. Astfel,
coeficientul de transpiraţie creşte în cazul când creşte conţinutul apei în sol, când
scad rezervele nutritive în sol sau când scade umiditatea relativă a aerului, şi pe
măsura avansării plantelor în vegetaţie (până la un punct).
Coeficientul de transpiraţie mediu (în ordine descrescândă) determinat în
zona semiaridă din S.U.A. (citat de I. STAICU, 1969), la câteva plante cultivate, a
fost următorul: in 783, mazăre 747, fasole 700, soia 646, ovăz 635, secară de
primăvară 634, cartof 575, bumbac 562, hrişca 540, orz 521, grâu 505, sfecla
pentru zahăr 377, porumb 372, mei 287 şi sorg 271 etc.
Referitor la cerinţele pentru apă, plantele se împart în: xerofite, higrofite
şi intermediare. Cele xerofite au un sistem radicular puternic şi suprafaţa de
transpiraţie redusă, suportând perioadele secetoase, iar cele higrofite pretind
condiţii de umiditate ridicate. Plantele cultivate sunt intermediare, însă unele
dintre ele au un caracter xeromorf (meiul, sorgul, latirul), iar altele higromorf
(graminee perene, trifoi roşu etc.).
Sursa de apă a plantelor o constituie precipitaţiile atmosferice şi (într-o
oarecare măsură) roua, la plantele cu sistem foliar mare (porumb, sfeclă etc.).
Reglarea regimului de apă se realizează printr-o serie de măsuri
agrotehnice, de acumulare şi păstrare a apei în sol şi prin irigare.
Elementele chimice. Cerinţele plantelor faţă de elementele nutritive sunt
variabile, în funcţie de specie (soi) şi faza de vegetaţie. Plantele absorb din sol
azotul, fosforul, calciul şi alte elemente, în cantităţi mai mici. Absorbţia se face
selectiv, în cantităţi şi proporţii diferite.
La aceeaşi specie, compoziţia plantelor variază în raport cu vârsta. Din
frunze şi tulpini, după fecundare, o parte din elemente migrează în fructe şi
seminţe; o altă parte din elemente se elimină în sol de către rădăcini şi prin
spălarea plantelor de apa ploilor.
Reglarea regimului elementelor chimice se face prin lucrările solului,
favorizând activitatea anumitor microorganisme, dar şi prin fertilizare.
Solul. În prezentarea solului, ca factor ce influenţează producţia, ne
referim la relaţia dintre însuşirile lui (fizico-chimice şi biologice) şi plantele de
cultură.
Textura. Pe solurile lutoase (cu proprietăţi fizico-chimice mijlocii) se pot
cultiva aproape toate plantele de cultură: porumb, grâu, orz, ovăz, trifoi, lucernă,
fasole, mazăre, soia, rapiţă, sfeclă, in, cânepă etc. Porumbul dă foarte bune
rezultate pe soluri cernoziomice cu textură lutoasă. Unele plante, însă, valorifică
17
bine şi solurile uşoare (lupinul, secara, sfecla), iar altele preferă soluri cu textură
mai fină (grâul, ovăzul, bobul, orezul). Pe solurile grele, la cereale, este mai
frecvent fenomenul de “descălţare”.
Sistemul de executarea lucrărilor solului şi fertilizarea se fac ţinând cont
de textură.
Structura. Într-un sol cu structură bună ( agregatelor 1 - 10 mm) aerul,
apa şi elementele nutritive sunt asigurate în proporţii favorabile, înlesnind
activitatea microbiană şi creşterea rădăcinilor. Se realizează, în acest caz,
producţii ridicate şi constante la majoritatea plantelor. Cât priveşte efectul culturii
diferitelor plante asupra structurii se constată că gramineele perene, dar şi grâul,
ovăzul, secara (plante care se seamănă în rânduri apropiate) menţin structura
solului, pe când plantele prăşitoare (porumb, sfeclă, floarea-soarelui) îi distrug
structura prin lucrări şi picăturile de apă ce cad între rânduri (în prima fază de
vegetaţie).
Reacţia solului. Majoritatea plantelor dau rezultate bune pe sol cu reacţie
neutră până la slab alcalină sau slab acidă. Sunt plante care valorifică solurile
acide (lupin, secara, cartof, ovăz), iar altele care s-au adaptat la soluri mai alcaline
(orz, sorg, rapiţă, bumbac, sfeclă pentru zahăr, muşeţel).

1.4.2. Zonele agricole şi zonarea ecologică a plantelor

1.4.2.1. Zonele producţiei agricole vegetale în România

România este aşezată în zona centrală a emisferei nordice între paralelele

43°38’ şi 48°16’ latitudine nordică şi meridianele 20°16’ şi 29°46’. Aflată la
întâlnirea celor trei mari zone fizico-geografice ale Europei (centrală, estică şi
sudică), România are un relief variat, climat continental (cu variaţii destul de
mari) şi condiţii de sol foarte diferite, cuprinzând următoarele regiuni:
- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării);
- dealuri şi podişuri, circa 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării);
- de munte, cu circa 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării).
Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării,
cuprinzând câmpiile, dealurile şi podişurile.
Unităţile geografice din ţara noastră, grupate în funcţie de altitudine sunt
prezentate în tabelele 1.3 şi 1.4 (sintetizate după V. VELICAN, 1972).
În baza unor studii întreprinse de A.S.A.S. teritoriul agricol al României a
fost împărţit în trei zone agricole principale (luându-se în considerare însuşirile şi
fertilitatea solurilor, relieful şi clima) (fig. 1.1):
Zona I (câmpia de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald (suma de
grade = 4.000 – 4.300°C) şi secetos (250 - 550 mm precipitaţii).
Zona a II-a (podişurile din: Oltenia, nord-vestul Munteniei, centrul
Moldovei, vestul ţării şi centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate mijlocie şi
climă moderată (3.400 – 4.000°C) şi semiumedă (550 - 650 mm precipitaţii).

18
 Tabelul 1.3.
Regiunea de câmpie (circa 7.350.000 ha, 31% din
suprafaţa ţării)*
Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)
Pronunţat caracter
Bălane
Estul Câmpiei cerealier
Cernoziomuri
Române şi 380 – 450 30 – 60 Factor limitativ apa
Cernoziomuri cambice
Dobrogea** În condiţii de irigare –
Brune eumezobazice
producţii ridicate
Cereale, plante
Cernoziomuri cambice
Silvostepa din oleaginoase; în lungul
Cernoziomuri argiloiluviale
Oltenia şi 500 – 560 55 – 65 Dunării – zonă
Brune roşcate
Muntenia favorabilă pentru orez şi
Psamosoluri
bumbac
Cernoziomuri
Cernoziomuri cambice Cereale, oleaginoase,
Câmpia de
500 - 700 55 - 70 sfeclă pentru zahăr; în
Vest
Lăcovişti sudul zonei, orez
Brune luvice
Notă: * În această regiune suma de grade este de circa 3.000 – 3.600C, cu veri calde (temperatura
medie a lunii iulie 21 - 23C)
** S-au redat agriculturii terenuri în Lunca inundabilă a Dunării şi în Deltă.

Tabelul 1.4.
Regiunea de dealuri (circa 11.417.000 ha, 48% din
suprafaţa ţării)
Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)
Cereale:
Silvostepa Transilvaniei Cernoziomuri
sfecla pentru zahăr;
(între Someşul Mic – circa 600 cambice
57 – 63 tutunul; cartoful
vest, Someşul Mare – (500 – 700) brune argilo-iluviale
(spre periferia
nord, Mureş – sud) brune luvice
zonei).
Silvostepa Moldovei Cereale (mai puţin
Soluri cenuşii;
(Podişul Bârladului şi orzul de toamnă);
400 – 500 55 – 79 cernoziomuri cambice;
Jijiei, la nord până la floarea - soarelui;
brune argiloiluviale
Dorohoi in pentru ulei.
Zonă pomi-
viticolă; cereale;
550 – 800
De pădure subcarpatică cartof; tutun
(Oltenia) Brune argiloiluviale;
(dealurile Olteniei şi 62 – 70 oriental şi
600 – 900 brune luvice
Munteniei) semioriental; sfeclă
(Muntenia)
pentru zahăr; in
pentru fuior
De pădure din 600 - 800 66 - 77 Cernoziomuri Cereale de toamnă
Transilvania (inel cambice; şi de primăvară

19
deluros, care are în (orzoaica de bere);
brune argilo-iluviale şi
interior silvostepa cartof; sfecla
brune luvice;
Transilvaniei, iar la pentru zahăr; in
luvisoluri albice
periferie zona montană) pentru fibră; trifoi.

Legenda

Fig. 1.1. Harta zonelor agricole din România

Zona a III-a (dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile

intramontane), cu soluri mai puţin fertile, climă răcoroasă (3.000-3.400°C) şi
umedă (650 - 750 mm precipitaţii).

1.4.2.2. Zonarea ecologică a plantelor agricole

Dacă cu ani în urmă repartizarea diferitelor culturi se făcea şi în ţara

noastră mai mult după observaţii izvorâte din practică, un pas înainte l-au
constituit în această direcţie rezultatele experimentale obţinute de institutele de
cercetări de profil şi staţiunile de cercetări agricole. În ultimul timp zonele de
favorabilitate a plantelor cultivate se stabilesc pe baze tot mai precise. Aceasta
prezintă o deosebită importanţă pentru eficienţa culturii plantelor. În condiţii
ecologice favorabile, măsurile fitotehnice au eficacitate mai mare, iar plantele îşi
pot valida potenţialul de producţie.
După cum arată O. BERBECEL şi colab. 1960 şi 1981 "prin zonarea
ecologică a culturilor se înţelege stabilirea zonelor de favorabilitate la plantele
cultivate, pe baza confruntării condiţiilor naturale din regiunea cercetată cu
cerinţele biologice ale plantelor faţă de acestea”. Presupune deci, cunoaşterea
tuturor condiţiilor de mediu şi a particularităţilor biologice ale plantelor, lucru
destul de dificil. Aceiaşi autori precizează că “prin condiţiile de mediu se înţelege
totalitatea factorilor externi în care creşte planta respectivă; prin condiţii de exis-
20
tenţă înţelegem factorii pe care îi cere planta, potrivit specificului său ereditar, iar
prin factori de acţiune - totalitatea factorilor care acţionează asupra organismului
vegetal în întreaga perioadă de vegetaţie”.
Condiţiile de mediu înglobează toţi factorii de acţiune, însă nu
întotdeauna condiţiile de existenţă se găsesc în întregime în condiţiile de mediu.
Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor în acele
condiţii de mediu unde plantele întâlnesc cei mai importanţi factori din condiţiile
de existenţă în optimum sau apropiat de optimum.
În natură sunt factori favorabili, mai mult sau mai puţin apropiaţi de
optimul cerut de plantă, precum şi o serie de factori inutili şi dăunători,
determinând creşterea şi dezvoltarea plantei mai mult sau mai puţin normal. În
funcţie de acestea, se determină zonalitatea calitativă, determinându-se zone cu
diferite grade de favorabilitate.
În zonarea ecologică a plantelor agricole, în prima fază se stabilesc
cerinţele pedoclimatice ale plantelor şi factorii edafici (faza de analiză), apoi în
faza a doua (de sinteză) se confruntă cerinţele pedoclimatice ale plantelor cu
condiţiile de climă şi sol determinate şi se stabilesc zonele de favorabilitate, cu
graduările: foarte favorabile, favorabile, puţin favorabile şi improprii.
Pentru fiecare plantă (soi, hibrid), în funcţie de cerinţele pedoclimatice, la
scara întregii ţări, s-au stabilit, în general, trei zone ecologice de cultură. Acestea
sunt prezentate, în detaliu, la fiecare cultură:
- Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai favorabile
creşterii şi dezvoltării plantelor, unde se pot obţine producţii mari, constante şi de
calitate superioară.
- Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii bune,
însă mai puţin constante (unii factori ecologici limitează productivitatea
plantelor).
- Zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice puţin favorabile
unor specii.
În mod obişnuit, plantele se cultivă în primele două zone ecologice, cea
de a treia fiind mai puţin economică. Extinderea irigaţiilor în zone secetoase,
fertilizarea raţională şi crearea unor soiuri (hibrizi) cu mare plasticitate ecologică
a permis extinderea arealului de cultură a multor plante schimbând şi gradul de
favorabilitate al zonei (de exemplu, în câmpia de sud, în condiţii de irigare se pot
cultiva aproape toate plantele din cultura mare).

1.4.3 Sămânţa - factor de producţie

Eficienţa măsurilor tehnologice care se aplică în producţia vegetală

depinde, în primul rând, de calitatea materialului biologic cu care se lucrează -
soiul sau hibridul. Din acest motiv, problema materialului biologic este deosebit
de importantă pentru domeniul fitotehnic şi, de asemenea, ea rămâne foarte
actuală pentru condiţiile din România.

21
 Trebuie subliniat că factorii de vegetaţie sunt foarte diferit valorificaţi de
materialul biologic cultivat. Se cunoaşte că un anumit genotip (soi sau hibrid) nu-
şi poate exprima pe deplin potenţialul productiv decât dacă este cultivat în
condiţii potrivite de mediu şi tehnologice. De aceea, soiurile şi hibrizii pot asigura
rentabilitatea unei culturi agricole sau pot reprezenta o frână în creşterea
producţiei, în cazul în care sunt nesocotite cerinţele legate de sol, climă,
tehnologia de cultivare.
Pentru a utiliza cât mai bine potenţialul genetic de producţie al
materialului biologic valoros, tehnologia de cultivare trebuie să fie cât mai bună
posibil. După cum, în situaţiile când nu se poate asigura un nivel tehnologic foarte
bun, atunci este de dorit să se folosească soiuri mai rustice, dar adaptate la
condiţii de cultivare mai puţin favorabile.
Timp îndelungat, cultivatorii au folosit la semănat sămânţă din populaţii
locale, reprezentând un amestec de biotipuri destul de diferite sub aspectul
caracteristicilor, dar capabile să se adapteze la condiţii de cultivare foarte diverse
şi mai puţin favorabile. Ulterior, au fost create şi introduse în cultură soiuri
ameliorate, primele dintre acestea fiind, de asemenea, un amestec de biotipuri,
având caracteristici superioare şi fiind mai omogene decât vechile populaţii.
Materialul biologic folosit la culturile de câmp este reprezentat de soiuri
şi hibrizi. Soiurile cultivate în prezent sunt linii pure, organisme foarte uniforme
sub aspect genetic, cu caracteristici superioare şi foarte pretenţioase faţă de
condiţiile de cultivare.
Soiul. Trebuie subliniat că, oricât de bine s-a lucrat asupra unui soi în
procesul de ameliorare, acesta nu posedă o stabilitate absolută în timp, a
caracteristicilor sale. Ca urmare, prin comparaţie cu sămânţa iniţială produsă de
ameliorator, cultivarea unui soi mai mulţi ani la rând, în condiţii de mediu şi
tehnologice mai mult sau mai puţin favorabile, determină modificări ale structurii
genetice şi conduce, treptat, la o depreciere a valorii biologice şi chiar la
degenerarea soiului. Cauzele acestor procese sunt multiple. Hibridarea naturală,
care se petrece, într-o anumită măsură chiar la speciile autogame, este o sursă
importantă de depreciere a valorii biologice. Impurificările mecanice produse în
timpul condiţionării şi tratării seminţelor sau în câmp au o contribuţie însemnată
la deprecierea calităţii materialului semincer. Selecţia naturală care acţionează în
lan are tendinţa de a elimina biotipurile valoroase, intensive, în favoarea celor
extensive, care sunt mai rezistente la condiţii nefavorabile. În sfârşit, se poate
vorbi şi în acest domeniu despre o “uzură morală“, în sensul că un soi poate
apărea ca depăşit sub aspectul caracteristicilor, al performanţelor sale, prin
comparaţie cu noile cerinţe ale cultivatorilor.
Ca urmare, sortimentul de soiuri existent în cultură se modifică continuu.
În trecut, un soi era menţinut în cultură o perioadă mai îndelungată, în anumite
cazuri chiar câteva decenii (de exemplu, soiul de grâu A15 creat în perioada
interbelică de Profesorul GHEORGHE IONESCU-ŞIŞEŞTI sau soiul de fasole
ICA.332 creat la Institutul de Cercetări Agronomice al României). În prezent,
însă, în ţările cu agricultură modernă un soi rezistă în competiţie, de regulă, cel
22
mult 6 - 7 ani.
Hibrizii. Sunt creaţi pe baza încrucişării unor linii consangvinizate,
obţinute, la rândul lor, prin autopolenizare dirijată; în prima generaţie (F1) se
manifestă fenomenul de heterozis - vigoarea hibridă, fenomen care permite
obţinerea unor plante foarte viguroase şi deosebit de productive. Crearea şi
introducerea în cultură a hibrizilor (la porumb, în primul rând şi apoi la floarea-
soarelui) a condus la obţinerea unor sporuri spectaculoase de producţie; în
generaţia următoare (F2), potenţialul de producţie al hibrizilor se reduce cu cel
puţin 15 - 20%, ceea ce impune cultivarea seminţei hibride numai în prima
generaţie.
Sămânţa. Noţiunea de sămânţă, din punct de vedere fitotehnic, se referă
la totalitatea categoriilor de material biologic folosit la semănat, indiferent că este
vorba despre cariopsa de cereale şi achena de floarea-soarelui (fructe, din punct
de vedere botanic), sămânţa de leguminoase (sămânţă autentică) sau tuberculul de
cartof (tulpină subterană).
Sămânţă destinată semănatului trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, şi anume: să aparţină unui soi sau hibrid inclus în lista oficială; să fie
obţinută pe o suprafaţă destinată producerii de sămânţă (lot semincer), pe care să
fie respectată cu stricteţe tehnologia de cultivare recomandată, pentru ca sămânţa
să-şi păstreze puritatea biologică şi starea de sănătate; de asemenea, sămânţa să
fie supusă determinărilor de calitate şi să corespundă cerinţelor standardelor.
În domeniul producerii şi înmulţirii materialului semincer, este folosită
noţiunea de sămânţă certificată (selecţionată) care se referă la materialul
semincer ce aparţine unor soiuri sau hibrizi amelioraţi (calitate genetică), provine
dintr-un sistem organizat de producere de sămânţă şi este fără impurităţi, are
capacitate de germinaţie, este “liberă“ de boli şi dăunători (calitatea agronomică).
Se poate vorbi despre o adevărată industrie a producerii de sămânţă, bine
organizată.
În prima etapă are loc crearea de noi soiuri şi hibrizi, caracterizaţi prin
productivitate şi stabilitate mare a recoltelor, rezistenţă la condiţii nefavorabile
(secetă, ger, cădere), la boli şi dăunători, precocitate, calitate superioară a recoltei,
pretabilitate la recoltarea mecanizată.
În etapa a doua se urmăresc producerea şi înmulţirea materialului
semincer, cu toate verigile acestora (în cazul soiurilor: sămânţa
“Amelioratorului“ (SA); sămânţa de “Prebază“ (PB); sămânţa de “Bază“ (B);
sămânţa “Certificată“; sămânţa “Standard“; în cazul hibrizilor: producerea
formelor parentale, linii consangvinizate sau hibrizi simpli şi producerea seminţei
hibride în loturi de hibridare), în exploataţii agricole specializate în producerea de
sămânţă. În această etapă se efectuează controale repetate în câmp asupra
producerii seminţelor.
În etapa a treia urmează prelucrarea seminţelor în staţii de condiţionare,
apoi acestea sunt supuse unui control complex al calităţii în laboratoarele
inspectoratelor teritoriale specializate şi sunt comercializate prin reţeaua special
destinată acestui scop.
23
 Importanţa asigurării unui material semincer de calitate este certă. Nu
întâmplător se precizează ca: "Sămânţa este temelia pe care se construieşte orice
strategie a dezvoltării producţiei vegetale" (Conferinţa F.A.O. asupra seminţei,
Nairobi, 1981).
În prezent, agricultorii din diferite ţări folosesc la semănat atât sămânţă
certificată (provenind dintr-un sistem organizat de producere de sămânţă), cât şi
sămânţă reţinută din producţia proprie, provenind din culturile pentru consum
(sămânţă tradiţională). Ponderea cea mai mare din cantităţile de sămânţă folosite
o deţine sămânţa certificată şi se poate remarca o tendinţă clară de restrângere a
folosirii la semănat a seminţei tradiţionale. Din tabelul 1.5 rezultă că, inclusiv în
ţările dezvoltate, sunt încă folosite la semănat cantităţi însemnate de seminţe din
producţia proprie a agricultorilor. Această situaţie este întâlnită îndeosebi în
fermele cu suprafaţă mică, de tip familial şi unde producţia este destinată exclusiv
asigurării hranei familiei (“ferme de subzistenţă“); prin comparaţie, fermele
comerciale, cu suprafeţe întinse şi care produc cantităţi mari de produse agricole
destinate comercializării, folosesc material semincer valoros, provenind, în
principal, din comerţul specializat.
Tabelul 1.5
Ponderea seminţei certificate folosită la semănat în diferite zone de pe glob
(% din total sămânţă)
Anul
Zona 2.000
1.980
(estimat)
Ţări industrializate 42 67
Africa 21 38
Orientul Îndepărtat 43 76
America Latină 48 65
Orientul Apropiat 35 67

De exemplu, în anul 1987, în partea de nord a Germaniei, unde

predomină fermele mari, se folosea, în cea mai mare parte, sămânţă certificată (pe
65% din suprafaţă); prin comparaţie, în zona de sud, unde fermele sunt mici,
sămânţa certificată avea o pondere mult mai redusă(20 - 30%).
Problema este importantă şi deosebit de actuală pentru agricultura României.
Cu un deceniu în urmă, în toate statisticile F.A.O., România era menţionată
printre ţările cu un sistem de producere de sămânţă foarte bine pus la punct; se
poate afirma că aproape întreaga suprafaţă ocupată de culturi de câmp era
semănată numai cu sămânţă certificată. În ultimii ani, în domeniul producerii şi
folosirii materialului semincer au apărut unele probleme. Sămânţa certificată este
destul de scumpă şi agricultorii individuali, având cunoştinţe insuficiente asupra
valorii şi performanţelor materialului biologic selecţionat (şi resurse materiale
limitate) ezită să-şi procure sămânţă certificată, de calitate, apreciind, adesea, că
este mai rentabil să folosească la semănat sămânţă din culturile proprii, destinate
consumului. Ca urmare, pe suprafeţe destul de mari se foloseşte material semincer
de calitate inferioară sub aspectul valorii biologice, ceea ce limitează considerabil
24
nivelul producţiilor. Pentru a corecta această situaţie, trebuie acţionat prin toate
mijloacele (popularizare, legislaţie, subvenţii) spre a-i convinge pe agricultori să
apeleze la unităţile specializate în producerea şi comercializarea de sămânţă din
soiuri şi hibrizi de mare productivitate şi pentru a facilita procurarea materialului
semincer.
În toate ţările cu agricultură modernă este bine cunoscută importanţa
calităţii materialului biologic cu care se lucrează în câmp, cu care se obţin recolte
ridicate. De pildă, la grâul comun unele date statistice relevă o creştere medie
anuală a producţiilor, în ultimele decenii, de circa 2%; din această creştere, 1%
anual (deci 50% din spor) este asigurat prin crearea şi introducerea în cultură, în
permanenţă, a unor soiuri noi de grâu, mai valoroase (fig.1.2, după
J.MACIEJEWSKI, 1990).

Fig. 1.2. Contribuţia soiurilor noi de grâu la

creşterea randamentelor

25
 Pe de altă parte, folosirea la semănat a seminţelor din recolta proprie,
destinată consumului, fără o condiţionare prealabilă efectuată de întreprinderi
specializate, diminuează şi mai mult potenţialul productiv al acestor seminţe. Sunt
edificatoare, în acest sens, rezultatele controalelor - anchetă, întreprinse în unele
ţări vest-europene, asupra calităţii materialului semincer utilizat într-un mare
număr de exploataţii
agricole cultivatoare de
grâu. Datele din figura 1.3
(după J. MACIEJEWSKI,
1990), ilustrează calitatea
superioară a loturilor de
sămânţă certificată, sub
aspectul facultăţii germi-
native şi al componenţei
botanice. În mod frecvent,
s-a constatat că la
materialul semincer pro-
venit din culturi de
consum, facultatea germi-
nativă a fost sub limitele
admise (sub 80% şi chiar
sub 70%, în unele cazuri),
iar numărul de seminţe
străine depăşea cu mult
Fig. 1.3. Comparaţia între sămânţa produsă în fermă şi
nivelul acceptat. sămânţa certificată, sub aspectul indicilor de calitate.
1.4.4. Controlul calităţii materialului semincer

Sistemul producerii şi comercializării seminţei are reguli foarte stricte;

aceste reguli presupun efectuarea, de-a lungul întregii filiere, a unor controale
sistematice (analize genetice, fizice, fiziologice, asupra stării sanitare), privind
respectarea parametrilor de calitate înscrişi în standarde; în funcţie de rezultatele
obţinute, seminţele sunt (sau nu) acceptate pentru semănat.
Analize genetice. Prin analizele genetice este determinată puritatea
biologică a materialului semincer. Se urmăreşte să se stabilească în ce măsură
sămânţa aparţine speciei, soiului sau hibridului respectiv şi dacă nu conţine
indivizi din alte soiuri sau hibrizi. Operaţiunile de determinare sunt complexe şi
se desfăşoară în mai multe etape.
În prima etapă se face recunoaşterea în câmp a loturilor semincere, prin
controale efectuate în momentele mai importante. Primul control are loc la
amplasarea lotului semincer, când se obţin informaţii asupra antecedentelor
culturale ale solei pe care se face amplasarea (evitarea monoculturii sau a
revenirii prea curând pe acelaşi teren, evitarea plantelor premergătoare
nefavorabile, îndeosebi a celor cu boli comune), respectarea spaţiului de izolare

26
(problemă care se pune în primul rând la plantele alogame, cum ar fi porumbul
sau floarea-soarelui, dar şi la unele plante autogame, cum ar fi fasolea sau soia).
La semănat (plantare) controalele urmăresc dacă sunt folosite seminţe de
calitate, precum şi evitarea impurificărilor mecanice, dacă sunt asigurate spaţiile
de izolare şi s-a respectat tehnologia semănatului. Pe parcursul vegetaţiei,
operaţiunile de recunoaştere se referă la controlarea modului cum au fost
respectate tehnologiile de cultivare recomandate, a stării sanitare şi efectuarea
tratamentelor contra bolilor şi dăunătorilor, combatarea buruienilor, irigarea; cu
alte cuvinte, se urmăreşte să se asigure condiţii de vegetaţie cât mai bune pentru
plante, cu scopul de a se evita stările de stress, care ar diminua vigoarea şi
capacitatea de producţie a materialului semincer.
O atenţie deosebită este acordată controalelor şi lucrărilor vizând
puritatea biologică a materialului semincer. Aceste controale se efectuează pe tot
parcursul vegetaţiei, îndeosebi în fazele în care se pot sesiza diferenţe
morfologice între plante sau atunci când există pericolul amplificării impurificării.
Lucrările presupun eliminarea indivizilor străini, netipici.
La recoltare se urmăreşte evitarea impurificărilor mecanice, condiţionarea
seminţei şi depozitarea ei corectă, eventual efectuarea unor operaţiuni
suplimentare de purificare biologică, dacă acestea sunt necesare şi posibile.
În urma acestor controale sunt eliberate acte de recunoaştere care permit
folosirea seminţei la semănat. Pentru fiecare suprafaţă producătoare de sămânţă
(lot semincer) se eliberează câte un act de recunoaştere.
După recoltare este posibilă determinarea purităţii biologice, folosind
anumite metode de laborator. De asemenea, există şi posibilitatea efectuării, după
recoltarea loturilor semincere, a unor controale asupra purităţii biologice
(postcontrol), care constau din observarea aspectului plăntuţelor cultivate în vase
de vegetaţie (ghivece), îu scopul aprecierii uniformităţii materialului biologic şi
pentru identificarea prezenţei indivizilor netipicii.
Analize fizice. Materialul semincer este supus unor determinări privind
anumite caracteristicile fizice, cum ar fi: puritatea fizică, masa a 1.000 de boabe,
masa hectolitrică, mărimea seminţelor (dimensiunile), umiditatea, caracteristicile
organoleptice.
Puritatea fizică. Prin puritate fizică se înţelege procentul de sămânţă pură
din specia analizată, raportat la masa întregii probe de analizat.
Sămânţa pură cuprinde toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului
analizat, întregi, normal dezvoltate şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze
germinaţia acestor seminţe. În cadrul seminţei pure, alături de seminţele intacte se
iau în consideraţie şi unele dintre seminţele cu defecte, cum ar fi spărturile care
reprezintă mai mult de jumătate din sămânţă şi la care nu lipseşte partea cu
embrionul ş.a. În afară de sămânţa pură, în proba analizată se mai găsesc unele
impurităţi care nu au fost înlăturate prin operaţiunile de condiţionare (seminţe
străine - seminţe ale altor plante de cultură sau seminţe de buruieni; alte impurităţi
- spărturi, resturi de plante, pământ, insecte ş.a.). Aceste impurităţi sunt separate

27
din probă, sunt cântărite şi rezultatul este exprimat în procente din masa probei
analizate.
Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost
supuse operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile
aproape în totalitate. Ca urmare, standardele ce reglementează aspectele privind
calitatea seminţelor destinate semănatului impun valori ale purităţii fizice foarte
ridicate (pentru majoritatea speciilor, peste 98 - 99%).
Valorile obţinute la determinarea purităţii fizice sunt folosite pentru
acceptarea sau respingerea seminţelor de la semănat şi pentru calcularea cantităţii
de sămânţă la hectar (tabelele 1.6 si 1.7).
Concomitent cu puritatea fizică, este determinată componenţa botanică,
noţiune care defineşte numărul de seminţe străine din probă; rezultatele sunt
exprimate în număr de seminţe străine din proba de 500 g sămânţă (sau la 1.000 g,
la anumite specii); interesează numărul total de seminţe ale altor plante de cultură,
numărul de seminţe de buruieni, precum şi speciile mai frecvente şi speciile cu
seminţe greu separabile sau buruienile de carantină (cum ar fi neghina, cuscuta
ş.a., a căror prezenţă nu este acceptată, de altfel, de standardele româneşti).
În funcţie de rezultatul acestor determinări, seminţele pot fi respinse de la
semănat, formulându-se şi recomandări privind operaţiunile necesare pentru
condiţionare.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic care se referă la
masa a o mie de seminţe (sămânţă pură), exprimată în grame. Valorile MMB sunt
folosite pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar şi în operaţiunile pentru
evaluarea producţiei probabile.
Este de dorit ca la semănat să fie folosite seminţe cu masa a 1000 de
boabe cât mai ridicată, deoarece acestea conţin germeni cu o vigoare mai mare şi
o rezervă mai importantă de substanţe nutritive în bob, fiind capabile să dea

Tabel 1.6. Orizontal în fişier separat

28
 Tabelul 1.7
Valorile limită ale purităţii fizice, componenţei botanice şi germinaţiei la seminţele
de leguminoase pentru boabe şi plante tehnice
Conţinutul maxim de
Puritatea fizică Germinaţia totală
Specia seminţe din alte specii
(% min.) (% min.)
de plante
Pisum sativum 98 0,1 (% din greutate) 80
Phaseolus vulgaris 98 0,1 (% din greutate) 75
Glycine max 98 5 buc/1.000 g 80
Cicer arietinum 98 0,1 (% din greutate) 85
Lens culinaris 98 0,1 (% din greutate) 85
Lupinus spp. 98 0,5 (% din greutate) 80
Arachis hypogaea 99 5 buc/1.000 g 70
Helianthus annuus 98 5 buc/1.000 g 85
Linum usitatissimum
- in pentru ulei 99 15 buc./150 g 85
- in pentru fibră 99 15 buc./150 g 92
Brassica napus 98 0,3 (% din greutate) 85
Ricinus communis 98 3 buc/1.000 g 85
Nicotiana tabacum 96 2 (% din greutate) 70
29
naştere unor plante mai productive. Totodată, MMB este un element al
productivităţii (component de producţie), existând, de regulă, o corelaţie strânsă
între MMB şi mărimea producţiilor.
Valori ale MMB mai ridicate pot fi obţinute la seminţele produse pe
loturile semincere prin aplicarea anumitor măsurile tehnologice, cum ar fi:
asigurarea densităţii optime a lanului, a unui regim de îngrăşare echilibrat ş.a.,
precum şi prin unele măsuri luate în fluxul de condiţionare a seminţelor.
Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea masei de
seminţe şi reprezintă masa unui volum de 100 litri de seminţe, exprimată în kg.
Acest indice are, în primul rând, o importanţă comercială şi pentru
prelucrarea industrială a produselor agricole boabe, şi mai puţin o importanţă
agronomică. Ca atare, determinarea nu este obligatorie pentru seminţele destinate
însămânţării, dar poate fi efectuată la cerere.
De regulă, o masă hectolitrică ridicată reflectă o calitate bună a
produsului: boabe pline, neşiştăvite, cu o structură compactă, bogate în substanţe
proteice.
Determinarea masei hectolitrice este foarte importantă la predarea
produselor la bazele de recepţionare sau silozuri, deoarece rezultatele sunt
utilizate pentru recalcularea, la indicii de calitate standard, a cantităţilor predate.
Cunoaşterea masei hectolitrice prezintă interes şi la livrarea produselor agricole
boabe către unităţile de prelucrare industrială (cum ar fi fabricile de bere,
întreprinderile de panificaţie sau pentru producerea grişului).
În funcţie de mărimea masei hectolitrice, produsele agricole boabe se
grupează în produse grele (mazăre, fasole, grâu, porumb), care au masa
hectolitrică, de regulă, mai mare de 75 kg şi produse uşoare (floarea-soarelui,
ovăz ş.a.) cu masa hectolitrică, în mod obişnuit, mai mică de 40 kg.
Trebuie subliniat că, pentru o anumită specie, valorile MH variază în
funcţie de o serie de factori, cum ar fi: umiditatea seminţelor, prezenţa şi felul
impurităţilor din masa de seminţe (mari, uşoare, mici, grele), prezenţa aristelor şi
a plevelor, gradul de şiştăvire, atacul de dăunători ş.a. Este de reţinut că, prin
eliminarea impurităţilor şi a apei în timpul operaţiunilor de condiţionare, masa
hectolitrică a seminţelor creşte.
Mărimea seminţelor este exprimată prin dimensiunile boabelor (lungime,
lăţime, diametru). Seminţele unei specii se caracterizează prin dimensiuni care
variază între anumite limite, în funcţie de unii factori de mediu şi tehnologici.
Totodată, există diferenţe destul de importante în privinţa dimensiunilor boabelor,
în funcţie de poziţia acestora în inflorescenţă (mijloc, vârf, bază), formarea
boabelor pe tulpina principală sau pe fraţi şi ramificaţii, poziţia boabelor pe
diferite porţiuni ale ştiuletelui la porumb etc.
La predarea seminţelor la staţiile de condiţionare, pe lângă determinările
prezentate anterior, se efectuează şi cernerea seminţelor prin site cu ochiuri de
anumite dimensiuni, în funcţie de specie. Pe această cale este determinat
procentul de seminţe care vor rămâne pe sita folosită la utilajele din fluxul de
30
condiţionare şi care va reprezenta sămânţa destinată semănatului (randamentul la
condiţionare); din contră, materialul care trece prin sită va fi folosit în consum.
În timpul condiţionării, separarea componentelor masei de seminţe prin
site sau trior se face în funcţie de dimensiuni. Trebuie menţionat că dimensiunile
boabelor sunt luate în calcul şi în cazul livrării produselor agricole boabe pentru
anumite utilizări (de exemplu, orzul pentru bere). De asemenea, în fluxul de
condiţionare a seminţelor unor specii se efectuează calibrarea seminţelor, în
sensul că seminţele sunt separate pe categorii în funcţie de dimensiuni şi formă,
ceea ce oferă mari avantaje în realizarea unui semănat foarte uniform şi implicit a
unor culturi uniform dezvoltate (îndeosebi la porumb, floarea-soarelui, soia).
Umiditatea seminţelor este determinată în mod repetat, la predarea
produselor la bazele de recepţionare, pe timpul depozitării şi, eventual la livrare.
Prin condiţionare, seminţele destinate semănatului trebuie aduse în mod
obligatoriu la umiditatea de păstrare, cu scopul de a diminua pericolul declanşării
unor procese nedorite în masa de seminţe şi care pot conduce la deprecierea
calităţii şi chiar la pierderea germinaţiei. Umidităţile recomandate sunt de 14 -
15% la cereale, 12% la soia şi sub 10% la seminţele oleaginoase (în funcţie de
conţinutul în ulei al seminţelor).
Determinarea umidităţii nu este obligatorie pentru seminţele destinate
însămânţării, dar poate fi efectuată la cerere.
Examenul organoleptic. Culoarea, luciul, mirosul seminţelor sunt indici
de calitate ce trebuie determinaţi în cadrul examanului organoleptic; rezultatele
sunt exprimate prin comparaţie cu caracteristicile normale. Cu această ocazie pot
fi sesizate unele modificări care se produc în masa de seminţe, datorate unor
procese nedorite, cum ar fi: mucegăirea, încingerea, umezirea, alte procese de
alterare. De exemplu, existenţa luciului seminţelor reflectă o foarte bună starea de
conservare, pe când dispariţia acestuia ilustrează condiţii necorespunzătoare de
păstrare şi deci, apariţia unor procese de depreciere a calităţii.
Analizele fiziologice. Seria de analize fiziologice care se efectuează la
materialul semincer cuprinde următoarele determinări: capacitatea de germinaţie;
cold-test; viabilitatea; puterea de străbatere.
În procesul tehnologic (fitotehnic), sămânţa trebuie să treacă de la viaţa
latentă la viaţa activă şi să dea naştere unei plante viguroase. Analizele fiziologice
au rolul de a evidenţia capacitatea seminţelor de a germina şi de a produce plante
normale şi viguroase. Ca atare, se pune problema de a simula în laborator ceea ce
se va petrece în câmp după semănat.
Capacitatea de germinaţie a seminţelor este exprimată prin două noţiuni:
facultatea germinativă şi energia germinativă.
Facultatea germinativă este dată de numărul de seminţe, exprimat
procentual, care, în condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni
normali, într-un anumit timp stabilit pentru fiecare specie în parte.
Energia germinativă reprezintă numărul de seminţe, exprimat procentual,
care, în condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni normali într-
un timp mai scurt, şi anume de 1/3-1/2 din timpul afectat pentru determinarea
facultăţii germinative.
31
 Capacitatea de germinaţie a seminţelor este influenţată de o serie de
factori interni şi externi.
Factorii interni. Dintre aceştia, faza de maturitate a seminţelor are un rol
deosebit de important. Momentul maturităţii acceptat în mod obişnuit este faza în
care se atinge masa uscată maximă a boabelor. De regulă, se recomandă ca
loturile semincere să fie recoltate cât mai aproape de maturitatea deplină, atunci
când germenul (embrionul) este complet dezvoltat.
Repausul seminal este un alt factor intern care influenţează germinaţia; el
semnifică starea seminţelor, proaspete şi vii, care nu germinează, deşi condiţiile
de temperatură şi umiditate sunt favorabile. În mod obişnuit, din cauza existenţei
repausului, capacitatea seminţelor de a germina este mică imediat după recoltare
şi creşte treptat în perioada următoare. Repausul seminal este foarte util, deoarece
previne germinarea în câmp, atunci când seminţele se află încă pe plante; de
altfel, trebuie menţionat că un obiectiv al ameliorării plantelor cultivate (îndeosebi
în zonele temperate) este de a produce soiuri sau hibrizi caracterizaţi prin
existenţa repausului seminal.
Cauzele repausului seminal sunt multiple. Astfel, impermeabilitatea
pentru apă a tegumentului seminţei, frecvent întâlnită la speciile din familiile
Fabaceae sau Malvaceae (şi datorată, se pare, deshidratării foarte accelerate a
boabelor în procesul de coacere), reprezintă o frână în declanşarea germinaţiei.
Restricţiile în privinţa schimbului de gaze prin tegumentul seminţelor, inclusiv la
unele cereale, au un efect asemănător. Prezenţa în învelişurile seminţelor a unor
substanţe inhibitoare a germinaţiei (amoniac, diferiţi acizi ş.a.) este o altă cauză a
repausului seminal, semnalată la sfeclă şi la specii din genul Brassica. O altă
cauză este repausul embrionului, datorat faptului că acesta nu este matur sau se
află sub influenţa anumitor substanţe chimice care blochează procesul.
Prezenţa sau absenţa repausului seminal sunt controlate genetic, dar pot fi
influenţate şi de factorii de mediu.
Perioada de trecere treptată a seminţelor de la starea de repaus la starea în
care pot germina este cunoscută sub denumirea de postmaturare. În această
perioadă, în embrion şi în învelişurile bobului se produc modificări complexe, de
natură chimică şi fizică; se modifică permeabilitatea învelişurilor, compoziţia
substanţelor de rezervă, cantitatea de substanţe cu efect inhibitor sau stimulator
din sămânţă.
Pentru efectuarea analizelor de germinaţie la seminţele proaspăt recoltate
sunt necesare tratamente speciale pentru scoaterea seminţelor din repaus, înainte
de punerea la germinat. Dintre aceste tratamente, se menţionează: preuscarea (la
floarea-soarelui, prin încălzirea seminţelor la 40°C); prerăcirea (la cereale, prin
expunerea seminţelor la 10°C); prespălarea în curent de apă (sfecla de zahăr);
şocurile termice; secţionarea tegumentului (la leguminoase); zgârierea
tegumentului seminţelor (la leguminoase sau malvacee); expunerea la lumină (la
tutun).
Vechimea seminţelor (sau longevitatea) este un alt factor intern de care
depinde capacitatea de germinaţie a seminţelor. Noţiunea măsoară vârsta
seminţelor începând din clipa în care acestea ating maturitatea fiziologică; în acest
32
moment vitalitatea seminţelor este maximă (deşi de cele mai multe ori nu se poate
exterioriza din cauza repausului seminal). Este vorba, de fapt, despre durata de
timp cât seminţele îşi păstrează capacitatea de germinaţie.
Longevitatea depinde, la rândul ei, de factori ereditari (în funcţie de
specie, seminţele îşi pot păstra capacitatea de a germina de la 2 - 3 ani, până la 15
- 100 ani), condiţiile de vegetaţie şi calitatea seminţelor imediat după recoltare,
condiţiile de depozitare ş.a. De exemplu, seminţele plantelor oleaginoase îşi pierd
mai repede capacitatea de germinaţie, prin comparaţie cu cerealele (se alterează
mai repede).
Pe timpul îmbătrânirii seminţelor, se produc modificări importante,
începând cu acumularea de substanţe inhibitoare ale creşterii (de exemplu, acid
lactic), descompunerea metabolică a substanţelor de rezervă, denaturarea
proteinelor şi a lipidelor; totodată, creşte numărul germenilor anormali, se reduce
capacitatea de germinaţie şi se poate ajunge, în final, la moartea tuturor
germenilor.
Noţiunea de “longevitate economică“ se referă la perioada de timp în care
procentul de seminţe germinabile nu scade sub minimum cerut de standarde. Prin
comparaţie, “longevitatea biologică“ prezintă un interes exclusiv ştiinţific şi se
referă la perioada de timp cât în probă se mai găsesc încă seminţe care
germinează.
Din cele prezentate rezultă că la semănat trebuie să fie folosită sămânţă
cât mai proaspătă, de preferat din recolta anului precedent.
Factorii externi care influenţează germinaţia seminţelor sunt: apa,
căldura, lumina şi oxigenul.
Apa este esenţială pentru rehidratarea seminţei şi este o etapă iniţială a
germinaţiei; seminţele uscate conţin 8 - 14% umiditate, care nu asigură saturarea
celulelor şi nu au nici o semnificaţie pentru procesul de germinaţie. Absorbţia
apei de către seminţe în procesul de germinaţie nu se face în aceeaşi măsură prin
toate părţile seminţei. La diferite specii, există un anumit ţesut care absoarbe apa
şi o transferă treptat embrionului. De exemplu, la leguminoase pătrunderea apei în
bob se face prin zona hilului şi a micropilului; la cereale, embrionul absoarbe
mult mai multă apă decât endospermul.
Prin îmbibare, învelişurile bobului devin mai flexibile şi se pregătesc să
se extindă atunci când endospermul absoarbe apă şi se umflă; totodată, creşte
permeabilitatea pentru gaze a învelişurilor. Apa diluează substanţele de rezervă
din bob şi activează sistemele enzimatice. Transferul substanţelor de rezervă se
face prin difuzie de la o celulă la altă. Cantitatea de apă absorbită de seminţe în
procesul de germinaţie depinde de o serie de factori, dintre care se menţionează:
specia, compoziţia chimică a boabelor, structura învelişurilor seminţei. Cerealele
absorb o cantitate mai mică de apă (30 - 65% din masa uscată a bobului), prin
comparaţie cu leguminoasele pentru boabe, inul sau sfecla de zahăr (peste 100%
din masa uscată a bolului).
Ca orice proces biologic, germinaţia are nevoie de un anumit aport extern
de energie, sub formă de căldură. Sub aspectul cerinţelor faţă de temperatură,
33
există diferenţe importante între specii, de unde rezultă în practica agricolă şi
perioade diferite de semănat. Recomandările privind semănatul în câmp se referă
la temperatura minimă de semănat; în condiţii de laborator însă, capacitatea de
germinaţie este determinată în condiţii de temperatură optimă. Şi anume, se
urmăreşte să se asigure optimum termic, care se situează, pentru majoritatea
speciilor, între 20 şi 30°C; între aceste limite, temperaturile pot fi constante pe
toate durata determinării, sau variabile.
În ceea ce priveşte oxigenul, aproape toate speciile germinează într-o
atmosferă în care raportul dintre oxigen şi dioxidul de carbon este cel din aerul
atmosferic. Dar trebuie reţinut că seminţele aflate în curs de germinare au cerinţe
faţă de oxigen mai mari chiar decât plantele verzi. Ca urmare, orice scădere a
conţinutului în oxigen este însoţită de reducerea activităţii respiratorii a
seminţelor, iar o concentraţie exagerată de dioxid de carbon poate inhiba
germinaţia. În condiţii de laborator, aprovizionarea cu oxigen a seminţelor puse la
germinat este asigurată atâta timp cât apa nu este în exces.
Lumina este un factor faţă de care reacţia plantelor în faza de germinat
este diferită. Cerinţele faţă de lumină sunt minime, majoritatea speciilor cultivate
fiind indiferente la lumină în acest stadiu. Puţine specii necesită lumină pentru a
germina (speciile cu seminţe mici). Anumite specii răspund favorabil la absenţa
luminii, iar unele specii germinează numai la întuneric.
Viabilitatea. Este o analiză fiziologică rapidă care presupune de a stabili
dacă embrionul, în întregime sau părţile vitale ale acestuia, sunt vii, fără însă a
declanşa procesul de germinaţie. Metoda se bazează pe proprietatea ţesuturilor vii
ale embrionului de a se colora atunci când sunt puse în contact cu anumite
substanţe colorante. În prezent, metoda standard utilizată frecvent pe plan
mondial şi la noi în ţară, foloseşte drept substanţă colorantă clorura de tetrazoliu.
Tehnica de determinare cuprinde prelucrarea preliminară a seminţelor
(umectare şi decojire) şi tratarea cu colorant, apoi germenii sunt analizaţi
individual, fiind clasificaţi în grupa germenilor viabili, atunci când s-au colorat
complet sau când părţile vitale ale embrionului sunt colorate şi în grupa
germenilor neviabili, atunci când aceştia rămân complet necoloraţi sau părţile
vitale ale embrionului rămân necolorate.
Determinarea este standardizată, dar rezultatele au valoare orientativă,
deoarece concluziile depind foarte mult de experienţa personală a celui care face
aprecierea germenilor. În plus, viabilitatea nu poate înlocui determinarea
capacităţii germinative, deoarece prin determinarea viabilităţii se stabileşte dacă
embrionul este viu, dar nu şi dacă acesta este capabil să dea naştere la un germene
normal. În prezent, în ţara noastră, această analiză este folosită cu bune rezultate
îndeosebi la porumb şi mai puţin la floarea-soarelui şi soia. La porumb,
determinarea se efectuează imediat după recepţionarea seminţelor la staţiile de
condiţionare şi înainte de condiţionarea propriu-zisă.
“Cold-test“. Această determinare (testul la rece) presupune punerea la
germinat a seminţelor în condiţii de temperatură minimă. Metoda este folosită în
prezent pe scară largă la speciile termofile (porumb şi floarea-soarelui), oferind
informaţii foarte importante asupra comportării materialului semincer în condiţiile
34
în care, după semănat, intervin perioade umede şi răcoroase care pot întârzia
germinarea şi răsărirea şi pot determina clocirea seminţelor şi, deci, pierderi de
densitate. Determinarea “cold-test“ nu înlocuieşte testele de germinaţie obişnuite,
ci le completează. În funcţie de rezultatele obţinute la “cold-test“ se formulează
recomandări asupra datei semănatului; regula este de a începe semănatul cu
loturile de sămânţă care au “cold-testul“ mai ridicat, deci cu seminţele
caracterizate prin rezistenţă sporită la frig în faza de germinat - răsărit.
Puterea de străbatere. Determinarea puterii de străbatere a germenilor
spre suprafaţa solului în procesul de germinaţie este standardizată şi este
importantă, îndeosebi la speciile cu răsărire epigeică, cum ar fi leguminoasele
pentru boabe, inul, bumbacul ş.a., la care străbaterea germenilor spre suprafaţa
solului are loc cu dificultate. De asemenea, însuşirea este importantă pentru
seminţele cu energie germinativă redusă, precum şi pe solurile grele care
formează frecvent crustă. Determinarea presupune punerea la germinat a
seminţelor în recipiente speciale şi acoperirea lor cu nisip grosier sau cărămidă
pisată; periodic, se numără germenii care străbat stratul de germinaţie. Se poate
stabili, astfel, efortul pe care germenii sunt capabili să-l facă pentru a străbate
stratul de sol care îi acoperă şi a ajunge la suprafaţă.
Analiza stării sanitare. Aceste analize sunt efectuate în laboratoarele
inspectoratelor teritoriale, de către personal specializat. Cu această ocazie se
analizează prezenţa agenţilor patogeni, pe suprafaţa bobului sau sub tegument.
Totodată, se analizează şi prezenţa dăunătorilor vii în proba de seminţe, care, de
altfel, nu este acceptată de către standardele în vigoare.

1.4.5. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar

Toate determinările care se fac asupra materialului semincer au drept scop

de a stabili calitatea seminţei în vederea semănatului (valoarea utilă). Interesează,
în primul rând, ce procent din sămânţă este "util", deci este capabil de a da plante
normal dezvoltate, în cazul folosirii la semănat. Relaţia de calcul este următoarea:

în care: SU este sămânţa utilă, în %; P = puritatea fizică, în %; G = facultatea

germinativă, în %.
Cunoaşterea valorii utile a seminţelor permite calcularea cantităţii de
sămânţă la hectar (norma de semănat), cu ajutorul relaţiei următoare:

în care: C este cantitatea de sămânţă, în kg/hectar; D = densitatea de semănat, în

boabe germinabile/m2; MMB = masa a 1000 de boabe, în g; P = puritatea fizică, în
%; G = facultatea germinativă, în %.
Pentru culturile prăşitoare este recomandată relaţia:
35
în care: D este exprimată în boabe germinabile la hectar.

În ultimii ani, în domeniul calculării cantităţii de sămânţă la hectar au

apărut o serie de elemente noi. Astfel, în mod frecvent se renunţă la introducerea
în calcul a valorii purităţii fizice, deoarece se apreciază că actualele utilaje şi
tehnologii folosite pentru curăţirea materialului semincer permit eliminarea
aproape în totalitate a impurităţilor, iar puritatea fizică se apropie de 100%. În
aces caz, relaţia de calcul devine:

O idee ceva mai nouă porneşte de la faptul că valoarea facultăţii

germinative folosită în calcul pentru stabilirea cantităţii de sămânţă este
determinată în condiţii optime de laborator, în timp ce, în câmp, condiţiile de
germinare sunt mult diferite de optim; ca urmare, cu cât condiţiile din câmp sunt
mai departe de optim, cu atât comportarea seminţelor se va diferenţia de
rezultatele obţinute în laborator. Din aceste motive, au fost introduse în calcul
elemente noi: procentul de răsărire în câmp (% Rc) şi densitatea care trebuie
realizată la răsărire (D, în plante răsărite/m2), iar relaţia devine:

S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii bune

de semănat este de 85-90% din facultatea germinativă determinată în laborator şi
poate scădea până la 65-70%, în condiţii mai puţin favorabile. O situaţie deosebită
se întâlneşte la sorg, unde răsărirea în câmp reprezintă, în mod frecvent, doar 50-
60% din germinaţia în laborator. La leguminoasele pentru boabe, cum ar fi
mazărea, se contează pe răsărirea în câmp a circa 75% din boabele germinabile
semănate.

36
 Capitolul 2

CONDIŢIONAREA ŞI PĂSTRAREA SEMINŢELOR

2.1. IMPORTANŢĂ

Păstrarea seminţelor a constituit pentru om o preocupare din cele mai

vechi timpuri.
Datele arheologice atestă că, iniţial, păstrarea seminţelor de cereale s-a
făcut în gropi săpate în stâncă sau în pământ în regiunile cu climat mai uscat, iar
în regiunile mai umede în vase de lut ars, de diferite mărimi. Metoda păstrării în
gropi lipite cu argilă şi arse s-a păstrat multă vreme şi pe teritoriul ţării noastre,
mai ales în epoca migrării popoarelor.
Păstrarea în magazii a fost cunoscută şi la popoarele antice (egipteni, chi-
nezi, romani) de la care s-au păstrat şi o serie de lucrări scrise privind “îngrijirea”
cerealelor (CATO, VARO; Codexul împăraţilor bizantini TEODOSIU şi
IUSTINIAN etc., citaţi de BORCEAN; 1978).
Începând, cu evul mediu şi, mai ales, o dată cu dezvoltarea industriei şi
comerţului, s-a pus problema stocurilor mari de cereale; pentru care s-au construit
magazii, la început din lemn, apoi din cărămidă, iar în ultima vreme din beton
armat.
La noi în ţară, primele silozuri s-au construit la Galaţi şi Brăila (1891), iar
mai târziu la Constanţa (1909). Reţeaua de silozuri s-a mărit în perioada anilor
1939 – 1942, prin construcţiile executate în Câmpia Dunării şi s-a extins în toată
ţara în intervalul ce s-a scurs.
În paralel s-au efectuat studii pentru stabilirea tehnologiei de păstrare a
diferitelor produse vegetale, o atenţie deosebită, acordându-se materialului
semincer. În prezent păstrarea seminţelor reprezintă o verigă tehnologică
importantă, căreia trebuie să-i fie acordată toată atenţia.

2.2. RECEPŢIONAREA ŞI CIRCULAŢIA SEMINŢELOR

Pentru recepţionarea seminţelor de la producători, în bazele de recepţie se

fac următoarele pregătiri: - întocmirea planului de recepţie; - asigurarea şi
pregătirea spaţiilor pentru depozitare; - pregătirea utilajelor pentru receptionare şi
depozitare; - organizarea laboratorului pentru efectuarea analizelor; - elaborarea
planului de compartimentare a produselor pe calităţi, - instruirea întregului
personal şi asigurarea cu materiale.
Recepţionarea produselor se execută de către laboratorul bazei în prezenţa
37
producătorului, primul procedând la extragerea probelor primare (prin sondaj) din
mijlocul de transport.
Asupra probelor se fac următoarele determinări, la toate produsele:
examen organoleptic; puritatea fizică; umiditatea şi starea fitosanitară.
Pe lângă aceste determinări, se mai determină:
- masa hectolitrică (la grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez şi floarea-
soarelui);
- boabele îmbrăcate în palee (%) la grâu;
- uniformitatea (orz şi orzoaică);
- procentul de boabe galbene (orez);
- boabele atacate de ploşniţe şi sticlozitatea (grâu).
După efectuarea analizelor şi stabilirea încadrării produselor în normele
tehnice de recepţionare, se întocmesc documentele de calitate, iar mijloacele de
transport sunt dirijate la cântare.
Compartimentarea produselor vegetale sub formă de boabe constă în
repartizarea loturilor de seminţe în depozite, după următoarele criterii: specie,
umiditate, puritate, masă hectolitrică, stare fitosanitară, alte caracteristici
calitative, tipul depozitului etc.
Produsele destinate pentru sămânţă, care au la bază acte de recunoaştere
în câmp, se compartimentează: pe specii, soiuri, loturi cu acelaşi act de
recunoaştere şi aceleaşi caracteristici calitative.
Produsele destinate consumului se compartimentează pe destinaţii:
consum alimentar, consum furajer, consum industrial, export etc.

2.3. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE MASEI DE SEMINŢE

Caracteristicile fizice prezintă o deosebită importanţă în operaţiunile de

manipulare, transport şi conservare a produselor agricole, sub formă de boabe.
Cele mai importante însuşiri fizice sunt: capacitatea de scurgere,
autosortarea, porozitatea, sorbţia, higroscopicitatea şi termoconductibiIitatea.
Capacitatea de curgere (sau friabilitatea). Este însuşirea seminţelor şi a
masei de boabe de a se deplasa pe un plan înclinat, formând o pantă naturală.
Unghiul format între panta de curgere şi orizontală poartă denumirea de unghiul
taluzului natural.
Capacitatea de curgere este influenţată de: forma seminţelor, mărimea şi
greutatea volumetrică, conţinutul în umiditate, puritatea tehnică, caracteristicile
suprafeţei pe, care se realizează curgerea. Astfel, cea mai mare capacitate de
curgere o au seminţele sferice, cu tegumentul neted (mazăre, soia). Friabilitatea se
reduce mult la seminţele îmbrăcate în palee, (orz, ovăz) şi este foarte scăzută la
seminţele rugoase (sfeclă) şi Ia cele prevăzute cu perişori (morcov). Capacitatea
de curgere este influenţată negativ de creşterea conţinutului de umiditate, cât şi de
reducerea purităţii tehnice a masei de boabe.
Această însuşire are importanţă la construirea instalaţiilor de transport
prin cădere liberă în cadrul silozurilor, la încărcarea şi golirea celulelor, la
38
stabilirea suprafeţelor pentru depozitarea în vrac a seminţelor, la tratarea
seminţelor pentru semănat şi în timpul semănatului etc.
Autosortarea. Este însuşirea masei de boabe de a se separa în mod
natural, în timpul manipulării sau a transportului, pe componente, în funcţie de
forma, mărimea şi greutatea (masa) specifică. Fenomenul se produce frecvent la
umplerea sau golirea celulelor de siloz, când datorită curenţilor aerului şi a
capacităţii diferite de plutire, boabele mai uşoare cad spre periferie şi rămân la
suprafaţa grămezii, în timp ce boabele şi componentele grele cad la baza ei şi în
centru.
În acest fel se creează vetre neuniforme, cu grad diferit de afânare,
umiditate, ceea ce favorizează degradarea produsului.
Autosortarea este cu atât mai accentuată, cu cât masa de boabe are o
puritate mai redusă, iar natura impurităţilor mai eterogenă.
Datorită autosortării, sondarea mijloacelor care transportă seminţe în vrac
trebuie să se facă atât în colţuri, cât şi în mijloc şi pe toată adâncimea vracului.
Pentru prevenirea autosortării în operaţiunile de manipulare a seminţelor
în silozuri, la încărcarea şi golirea celulelor se montează dispozitive de
uniformizare.
Porozitatea. Reprezintă volumul spaţiilor goale, ocupate de aer, dintre
componentele solide, raportate la volumul masei depozitate. Porozitatea (P) sau
spaţiul intergranular se poate determina cu relaţia:

în care V reprezintă volumul total al masei de seminţe, iar v - volumul

componentelor solide. Rezultă că dacă se elimină spaţiul intergranular, rezultă
densitatea , respectiv spaţiul ocupat de masa de seminţe şi
impurităţi, raportat la volumul total al masei depozitate.
Factorii care influenţează afânarea sunt: forma, mărimea şi suprafaţa
componentelor solide, uniformitatea masei de boabe, conţinutul de umiditate,
natura corpurilor străine, grosimea vracului, tipul depozitului. Aceasta înseamnă
că, sub influenţa autosortării, porozitatea are valori diferite în masa de boabe, cu
influenţe importante asupra proceselor fizice şi fiziologice care se petrec în timpul
depozitării.
Porozitatea prezintă mare importanţă la păstrarea seminţelor prin aerare
activă, în funcţie de ea stabilindu-se caracteristicile ventilatoarelor şi durata
ventilării. Cunoaşterea porozităţii este necesară şi la uscarea seminţelor, intrând în
calculul bilanţului termic, cât şi la gazarea seminţelor cu insecticide.
Sorbţia. Este însuşirea seminţelor şi a masei de boabe de a reţine din
mediul înconjurător vaporii de diferite substanţe şi gaze. Acest fenomen se poate
produce prin: absorbţie, adsorbţie, condensaţie capilară şi chemosorbţie.
Cedarea vaporilor de diferite substanţe sau a gazelor de către seminţe
39
mediului înconjurător poartă denumirea de desorbţie.
Această însuşire a seminţelor se datoreşte suprafeţei mari a acestora, cât
şi structurii coloidal – poros - capilare a acestora.
Procesul de sorbţie este influenţat de temperatură, de elasticitatea şi viteza
de mişcare a vaporilor şi a gazelor, de temperatura sorbantului (difuziunea
externă) şi de compoziţia chimică (difuziunea internă).
Sorbţia diferitelor gaze sau vapori (exclusiv vaporii de apă) prezintă
importanţă în tratarea seminţelor cu substanţe chimice care ar putea influenţa
mirosul acestora sau manipularea seminţelor în atmosferă de petrol, benzină etc.
Din acest considerent, după dezinfectarea sau dezinsecţia magaziilor cu produse
chimice, înainte de înmagazinarea produselor, să se procedeze la aerisirea
energică a acestora.
Sorbţia şi desorbţia vaporilor de apă reprezintă higroscopicitatea
seminţelor, fenomen cu mari implicaţii în păstrarea produselor. Ea depinde de
umiditatea relativă a aerului, de temperatură, suprafaţa boabelor, compoziţia
chimică a acestora şi de mărimea embrionului (ex. la porumb, faţă de grâu,
convarietatea dentiformis la porumb faţă de convarietatea indurata etc.). Datorită
higroscopicităţii, între tensiunea vaporilor din aer si tensiunea vaporilor din
seminţe se stabileşte o relaţie de echilibru denumită echilibru de higroscopicitate.
Umiditatea boabelor, necesară, pentru menţinerea acestui echilibru, poartă
denumirea de umiditate de echilibru. Ea creste si descreşte când umiditatea
aerului se schimbă (tab. 2.1, după FRISVIATSKI,1950).
Tabelul 2.1.
Valoarea umidităţii de echilibru a boabelor, în funcţie de umiditatea relativă a
aerului la temperatura de 20C
Umiditatea relativă a aerului (în % la 20C)
Specia
20 30 40 50 60 70 80 90
Grâu 7,8 9,2 10,7 11,8 13,1 14,3 16,0 19,0
Secară 8,3 9,5 10,9 12,2 13,5 15,2 17,4 20,4
Orz 8,3 9,5 10,9 12,0 13,4 15,2 17,5 20,9
Ovăz 6,7 8,3 9,4 10,8 12,0 14,4 16,8 19,9
Orez brut 7,5 9,1 10,4 11,4 12,5 13,7 15,2 17,6
Mei 7,8 9,0 10,5 11,6 12,7 14,3 15,9 18,3
Porumb 8,2 9,4 10,7 11,9 13,2 14,9 16,9 19,2
Soia 5,4 6,5 7,1 8,0 9,5 11,6 15,3 20,9
Floarea – soarelui - - 5,0 5,9 6,9 7,8 9,1 11,4
In - - 5,1 5,9 6,8 7,9 9,2 12,1
Cânepă - - - 5,6 6,6 7,7 9,0 11,3
Ricin - - - - 5,5 6,1 7,1 8,9

Umiditatea de echilibru depinde de compoziţia chimică a seminţelor, de

conţinutul acestora în substanţe higroscopice (zaharuri, proteine) şi nehigro-
scopice (lipide).
La aceeaşi umiditate relativă a aerului şi la aceeaşi temperatură, seminţele
bogate în amidon şi proteine (cereale, leguminoase) au umiditatea de echilibru

40
mai ridicată decât seminţele bogate în grăsimi (ricin, in, floarea - soarelui etc.).
Diferenţele între capacitatea higroscopică a componentelor chimice ale masei de
boabe reliefează mai mult necesitatea condiţionării lor înainte de depozitare.
Umiditatea de echilibru la temperatura de 20°C şi la umiditatea relativă a
aerului de 70% se ia ca limită maximă a umidităţii pentru păstrare.
Pe baza relaţiilor între umiditatea relativă şi temperatura aerului,
umiditatea şi temperatura produselor depozitate, s-au stabilit nomograme, care
indică momentul când se pot aera produsele fără pericol de umezire.
Conductibilitatea termică. Este capacitatea transmiterii temperaturii în
masa de boabe, ca rezultat al diferenţelor de temperatură. Schimbul de căldură
poate avea loc prin contact direct între: boabe (prin conducţie) sau datorită
circulaţiei aerului (prin convecţie). În primul caz rolul predominant îl are
compactitatea masei de seminţe, iar în cel de-al doilea caz influenţa principală
revine circulaţiei ascendente din masa de boabe.
Acest schimb de temperatură în masa de boabe se exprimă prin
coeficientul de conductibilitate termică, care reprezintă cantitatea de căldură care
trece printr-un strat de seminţe cu suprafaţa de 1 m 2 grosimea de 1 m, în timp de o
oră, la o diferenţă de temperatură între început şi sfârşit de 1°C.
Valorile coeficientului de conductibilitate variază intre 0,12 – 0,40
kcal/m2/h. Coeficientul este în corelaţie pozitivă cu umiditatea (apa având
coeficientul de 0,02 kcal/m2/h). Conductibilitatea termică a grâului şi orzului
variază între 0,1 - 0,4 Kcal/m2/h.
Masa de seminţe se caracterizează printr-o conductibilitate termică
redusă, fapt ce face ca acestea să-şi păstreze mult timp temperatura. De aceea,
produsele depozitate vara, când temperatura este ridicată, se impune a fi aerate
periodic, dar şi o data cu scăderea temperaturii, acestea păstrându-şi apoi
temperatura scăzută şi în anotimpul cald următor.
Căldura specifică, în acest caz, reprezintă cantitatea de căldură necesară
pentru a ridica temperatura unui kg de seminţe cu 1°C. Cunoaşterea căldurii
specifice prezintă importanţă în procesul de uscare artificială a masei de seminţe
depozitate.

2.4. PROCESELE FIZIOLOGICE DIN MASA DE SEMINŢE ÎN

TIMPUL PĂSTRĂRII

În seminţele recoltate continuă desfăşurarea unor procese biologice dintre

care cele mai importante sunt: postmaturaţia şi respiraţia.
Postmaturaţia. Reprezintă complexul de procese care conduc la
maturitatea fiziologică a seminţelor, astfel încât capacitatea lor de germinaţie să
devină maximă.
Condiţiile de păstrare pot modifica atât durata postmaturaţiei, cât şi
procesele biochimice ce au loc, mai ales când coacerea seminţelor s-a produs în
condiţii mai puţin favorabile (temperaturi ridicate şi uscăciune, sau ploi
prelungite). În astfel de condiţii substanţele de rezervă din bob nu ajung la faza de
41
amidon, iar conţinutul ridicat în zaharuri poate provoca o respiraţie mai intensă a
seminţelor.
Temperatura din spaţiile de depozitare poate prelungi postmaturaţia,
atunci când este sub 16°C.
Ventilaţia activă şi temperaturile mai ridicate scurtează procesul de
postmaturaţie.
Deficitul de oxigen şi respectiv, creşterea conţinutului de dioxid de
carbon reduce intensitatea procesului de postmaturaţie.
Respiraţia seminţelor. Se petrece cu intensitate diferită în funcţie de o
serie de factori ca: gradul de coacere, umiditate, temperatură, integritate etc.
Prezenţa în masa de boabe a unor seminţe “necoapte” măreşte intensitatea
respiraţiei, chiar şi în condiţii de umiditate scăzută.
Seminţele cu conţinut scăzut de umiditate au o respiraţie redusă. O dată
cu creşterea conţinutului de umiditate se intensifică respiraţia, ca urmare a
accelerării proceselor biochimice.
Pragul de umiditate de la care apare apa liberă (care serveşte la
intensificarea proceselor biochimice) se numeşte umiditate critică. Valorile
umidităţii critice, în funcţie de specie, variază între limitele:
- floarea-soarelui, ricin ......………………………………..……6 – 8%
- porumb, mei, sorg, sfeclă ..…………………………….. 11,5 – 12,5%
- grâu, secară, orz, ovăz ……..…………………………... 14,5 – 15,5%
- mazăre, fasole, linte, bob ……………………………..….…15 – 16%
Cunoaşterea umidităţii critice a seminţelor este foarte importantă în
procesul păstrării, deoarece între limitele ei respiraţia este redusă.
Seminţele de cereale cu umiditate până la 14% (sub umiditatea critică) se
pot păstra în vrac, în straturi cu înălţime mare. Aceleaşi seminţe cu umiditatea
între limitele umidităţii critice respiră de circa 2 - 4 ori mai intens, iar cele cu
umiditatea de 17% îşi intensifică respiraţia de 20 - 30 de ori.
O dată cu creşterea temperaturii se măreşte şi intensitatea respiraţiei.
Gradul în care temperatura influenţează intensitatea respiraţiei şi funcţiile vitale
depinde de durata cât seminţele au fost sub influenţa temperaturii respective.
Între 0 şi 10°C intensitatea respiraţiei are valori neglijabile şi devine
maximă, la grâu, la 55C, la soia la 45C etc. după care se reduce cu atât mai
mult, cu cât umiditatea seminţelor este mai mare.
Intensitatea şi tipul respiraţiei este dependentă de compoziţia mediului
gazos. Raportul între volumul de CO2 eliminat şi cel de oxigen absorbit de
sămânţă poartă denumirea de coeficient de respiraţie. Când coeficientul de

respiraţie este egal sau mai mic de 1 respiraţia este aerobă.

Intensitatea respiraţiei este influenţată de specie şi soi (hibrid). Astfel,

boabele de grâu respiră de 8 - 10 ori mai intens decât cele de mazăre, achenele de
floarea-soarelui respiră mai intens decât seminţele leguminoase etc. Sunt
diferenţieri între soiuri şi hibrizi, în funcţie de mărimea embrionilor şi alte

42
particularităţi. La porumb, de exemplu, hibrizii cu embrioni mari respiră mai
intens decât hibrizii cu embrioni mici.
Boabele şiştave au intensitatea mărită a respiraţiei, în comparaţie cu
boabele cu umplere normală.
Seminţele lovite, sparte şi cele cu început de încolţire respiră mai intens
şi, deci, se păstrează mai greu.
Influenţa proceselor de respiraţie asupra păstrării boabelor.
Consecinţele respiraţiei sunt: reducerea masei de substanţă uscată din seminţe,
creşterea umidităţii relative a aerului din spaţiul intergranular, modificarea
compoziţiei aerului din spaţiul intergranular, ridicarea temperaturii în masa de
seminţe.
Astfel, glucoza oxidată şi descompusă reprezintă o pierdere
nerecuperabilă a unei părţi din masa uscată. Apa eliminată în procesele de
respiraţie este reţinută de masa de seminţe, având ca efect saturarea aerului din
spaţiul intergranular, cu consecinţe grave în păstrare. Prin creşterea conţinutului
de CO2 se creează condiţii improprii de dezvoltare pentru microorganismele
aerobe, ajungându-se la oprirea respiraţiei aerobe, distrugerea embrionilor şi
dezvoltarea microorganismelor anaerobe, care provoacă fermentaţia lactică, ce
conduce la deprecierea boabelor.
Încolţirea seminţelor în timpul păstrării. Reprezintă unul din procesele
fiziologice cu urmări importante. În timpul acestui proces se pierde o cantitate
importantă de substanţă uscată şi se reduc considerabil calităţile produsului, fapt
pentru care procesul este de nedorit în timpul păstrării, indiferent de destinaţia
produsului.
Pentru declanşarea procesului este necesară o cantitate de apă mai mare
decât umiditatea de echilibru maxim, deci este necesară absorbţia de umiditate
capilară, care să permită declanşarea germinării. Acest fenomen, practic, nu poate
să apară decât în cazuri de depozitare a seminţelor în condiţii improprii, de grave
neglijenţe şi lipsei controlului în timpul păstrării.
Încingerea boabelor. Fenomenul rezultă ca o consecinţă a activării
proceselor biologice din seminţe şi a activităţii microorganismelor, când
umiditatea depăşeşte o anumită limita. Încingerea se produce în mai multe faze:
În prima fază, de "autoîncălzire", are loc intensificarea respiraţiei şi
creşterea temperaturii boabelor până la 24 - 30C. La suprafaţa stratului de
seminţe se observă o uşoară transpiraţie a boabelor, ca urmare a condensării
vaporilor din interiorul grămezii. În aceste condiţii se dezvoltă microorganismele
saprofite ca: Bacterium herbicola şi mucegaiuri din genul Mucor şi Penicillium.
Pe măsură ce creşte temperatura apare Aspegillus niger, A. candidus, A. flavus, iar
la peste 20°C Penicillium piscarum, Rhisopus nigricans şi unele bacterii ca
Bacillus micoides, B subtilis, B. mesentericus etc., care încep descompunerea
materiei organice. În boabe apar glucide uşor solubile în apă, ca rezultat al
descompunerii hidraţilor de carbon şi grăsimilor.
În faza a doua temperatura se ridica până la 38°C, creşte mult umiditatea
masei de boabe, modificându-se friabilitatea care se reduce evident. Seminţele
43
încep să se brunifice. Apar produşi de fermentaţie se simte miros de mucegai,
alcool şi amoniac.
Ciupercile, care au fost bine reprezentate în prima fază, sunt înlocuite de
alte microorganisme ca bacteriile: Bacillus subtilis, B. mesentericus etc.
În compoziţia boabelor, din glucidele uşor solubile rezultă, prin
fermentare, alcool, creşte aciditatea, se descompune glutenul.
În faza a treia temperatura ajunge la 50C şi chiar peste această limită.
Ciupercile microscopice dispar şi apar microorganismele specifice putrefacţiei,
ca: Bacterium proteus, B. coli, B. fluorescents etc. Are loc procesul de
descompunere a proteinelor. Boabele devin sfărâmicioase. Mirosul de fermentaţie
alcoolică se simte puternic.
Încingerea se poate produce la câteva ore după recoltare, dacă în masa de
boabe sunt seminţe verzi sau seminţe de buruieni cu conţinut mare de umiditate,
sau mult mai târziu, în funcţie de umiditate.
Încingerea se poate produce în trei forme (fig. 2.1, după L. A.
TRISVEATCHI, 1970): încingerea în cuiburi, încingerea în straturi şi încingerea
generală.
Încingerea în cuiburi apare la depozitarea produselor neomogene în ce
priveşte conţinutul de impurităţi cu umiditate diferită, hidroizolare
necorespunzătoare a depozitului sau prin concentrarea insectelor şi acarienilor
într-o anumită porţiune a masei de seminţe depozitate în vrac.
Încingerea în straturi orizontale sau verticale se produce în funcţie de
zona în care se formează stratul încălzit în partea superioară, la baza “vracului”
sau pe verticală.

44
 Încingerea la suprafaţă sau la Fig. 2.1. Formele procesului de încingere în
baza “vracului” se produce frecvent straturi a masei de seminţe:
toamna şi primăvara. Mai periculoasă 1 şi 6 – la partea inferioară; 2 şi 4 – la partea
este încingerea în straturile bazale, la superioară; 3 – pe verticală în depozit; 5 – pe
distanţa de 20 - 50 cm de pardoseală. 1 verticală în siloz.
Căldura care rezultă în straturile de jos
ale “vracului” difuzează uşor în
straturile superioare şi încingerea
2
cuprinde întreaga masă de boabe.
Fenomenul apare frecvent toamna
timpuriu, când seminţele se 3
depozitează în magazii cu pardosele
reci (produse nerăcite).

4 5 6

Încingerea în straturi verticale are loc prin “transpiraţia” pereţilor sau a

stâlpilor de beton, în cazul încălzirii sau răcirii lor. Acest proces este exclus când
pereţii compartimentului sunt situaţi la o depărtare de 50 - 60 cm de pereţii
exteriori ai depozitului.
Procesul de încingere început în masa de seminţe nu va înceta decât
numai prin intervenţia activă a omului.
Fenomenul de încingere trebuie, însă, prevenit prin: pregătirea încăperilor
înainte de depozitarea seminţelor; condiţionarea şi omogenizarea masei de boabe;
respectarea normelor de depozitare şi controlul din timpul păstrării etc.

2.5. SPAŢII PENTRU DEPOZITAREA SEMINŢELOR

45
 Produsele vegetale sub formă de boabe pot fi depozitate în spaţii
ocazionale (încăperi, poduri etc.) sau în depozite speciale construite pe orizontală
(platforme, şoproane, pătule, magazii) sau pe verticală (silozuri) (fig. 2.2, 2.3, 2.4,
2.5).

Fig. 2.2. Platforme acoperite: c

Fig. 2.3. Părule pentru păstrarea porumbului:
a – plan; b – secţiune transversală a – din lemn; b – din perfabricate cu beton armat;
c – din metal

c
b c
Fig. 2.4. Magazie de 1.500 tone capacitate:
a – vedere principală; b - în plan; c – secţiune transversală

46
 Platformele de beton sunt Fig. 2.5. Siloz pentru păstrarea cerealelor
utilizate în tot timpul anului, cu pre- cu o capacitate de 60.000 t.
cădere pentru reducerea conţinutului de
umiditate al seminţelor, prin expunerea
acestora la soare şi lopătarea lor.

Platformele acoperite. Sunt şoproane în care produsele sunt depozitate

pentru perioade scurte de timp, până la condiţionarea şi depozitarea în magazii şi
silozuri.
Pătulele. Sunt construcţii destinate porumbului sub formă de ştiuleţi.
Acestea pot fi: metalice, cu diametrul de 5 m, înalte de 8 - 10 m, prevăzute cu coş
de ventilare centrală de 0,60 m; din prefabricate de beton armat, înalte de 1,80 m
şi late de 4,5 m; pătule din lemn, tipul dublu, cu compartimente late de 1 - 1,70 m
şi de 4 m înălţime; pătule obişnuite, cu lăţimi de 1,5 - 2 m şi înalte de 3 - 4 m,
construite din şipci din lemn sau plasă de sârmă. Toate tipurile de pătule sunt
ridicate faţă de pământ, cu excepţia celor provizorii.
Magaziile. Sunt construcţii cu capacităţi diferite (1.500 – 17.000 t),
dotate cu utilaje pentru curăţirea şi manipularea seminţelor şi cu canale de aerare
activă. Depozitarea seminţelor în magazii se poate face în vrac sau în saci.
Silozurile. Sunt construcţii de mare capacitate (25 - 60 mii tone), care
prezintă faţă de magazii următoarele avantaje: folosirea raţională a suprafeţei
construite şi a volumului respectiv; permit un înalt grad de mecanizare, cu
comanda centrală, automatizată; viteză de încărcare şi descărcare mare;
combaterea uşoară a dăunătorilor; climatizare optimă; izolarea bună a produselor
faţă de mediul extern; executarea uşoară a lucrărilor de condiţionare şi sortare.
Avantajele constructive şi economice se realizează atunci când înălţimea
celulelor este de 5 - 10 ori mai mare decât diametrul sau latura celulelor, în cazul
silozurilor cu celule poligonale (L. V. THIERER şi colab., 1971).
Silozurile cuprind următoarele componente mari:
- fundaţiile pe care se reazemă întreaga construcţie;
- subsolul silozului unde sunt montate instalaţiile de golire a celulelor şi
de transport a produselor ce se livrează;
- bateriile de celule, prevăzute la partea inferioară cu pâlnii de golire iar
la partea superioară cu planşeul pe care sunt instalate utilajele de umplere;
- galeria superioară - construcţia ce închide instalaţiile de umplere;
- turnul silozului (sau casa maşinilor), cu elevatoare, maşini de curăţire şi
instalaţii de predare a produselor;
- staţii de primire - predare a vagoanelor de cale ferată, a autovehiculelor
încărcate;

47
 - instalaţii de uscare, ce pot fi montate în turnul silozului sau lângă
bateriile de celule, la exterior;
- instalaţii de desprăfuire a utilajelor şi a spaţiilor de lucru;
- instalaţii de gazare a produselor infestate.
2.6. CONDIŢIONAREA SEMINŢELOR.

Condiţionarea reprezintă totalitatea lucrărilor de curăţire, uscare, sortare

etc. prin care seminţele recoltate sunt aduse în limitele standardelor de stat, în
vederea unei bune păstrări.
Curăţirea seminţelor urmăreşte înlăturarea corpurilor străine, în vederea
realizării purităţii tehnice prevăzute în standardele de stat. Prin operaţiunile de
curăţire se realizează şi reducerea umidităţii cu 1 – 2%, a volumului şi greutăţii
produselor care urmează a fi transportate şi se reduce spaţiul necesar depozitării.
Noţiunea de “sămânţă pură” diferă în funcţie de destinaţia seminţelor:
semănat, industrializare, furajare, consum uman etc.
Curăţirea. Procesul de curăţire a seminţelor destinate însămânţării
cuprinde următoarele etape: curăţirea prealabilă (precurăţirea); curăţirea de
bază; curăţirea suplimentară.
Curăţirea prealabilă (precurăţirea) se execută după recoltare, prin
operaţii simple cu ajutorul curenţilor de aer şi al sitelor.
Curăţirea de bază se execută cu ajutorul selectoarelor pe bază de curenţi
de aer, site şi trioare.
Curăţirea suplimentară este necesară numai în anumite situaţii, cum ar fi:
utilizarea maşinilor cu celulă fotoelectrică la fasole, pentru eliminarea seminţelor
de alte culori, sau utilizarea maşinilor electromagnetice pentru eliminarea
seminţelor de cuscută din sămânţa de in etc.
Sortarea. Se execută concomitent cu curăţirea de bază sau prin operaţii
suplimentare. Se realizează cu ajutorul sitelor sau a gravitatorului. Operaţiunea
prezintă importanţă deosebită pentru materialul semincer, seminţele mari şi
uniforme, asigurând un semănat de precizie şi obţinerea unor culturi uniforme, cu
plante viguroase.
Sortarea prezintă importanţă şi în unele industrii. Astfel, pentru fabricarea
berii, se solicită ca 80% din boabele de orzoaică sau orz să fie mai mari de 2,5
mm.
Uscarea seminţelor. Operaţia urmăreşte eliminarea apei care este în
exces în seminţe, pentru a preveni procesele de autoîncălzire, mucegăire,
încingere prin care se diminuează valoarea tehnologică, alimentara sau seminceră
a acestora.
O bună păstrare se poate asigura seminţelor de cereale şi leguminoase,
dacă umiditatea acestora este sub 14% şi seminţelor cu conţinut în grăsimi de 25 –
30% la o umiditate de 10 – 12%, pe când celor cu conţinut de grăsimi de 40 –
50%, numai la un conţinut de umiditate de 7 – 8%.
Eliminarea apei în exces se poate realiza prin diferite metode:

48
 Uscarea la soare este cea mai economică metodă, deoarece nu necesită
cheltuieli de energie. Seminţele, aşezate în straturi subţiri de 10 – 15 cm sunt
lopătate la intervale de 2 - 3 ore. Temperatura creşte în masa de boabe la 40 -
50°C, fapt ce determină reducerea într-o singură zi a umidităţii cu 3 – 4%.
Suprafaţa de platforme amenajate în acest scop (solarii) este de 15 m 2/t la
cereale şi 20 - 30 m2/t la floarea-soarelui.
Dacă uscarea se prelungeşte mai multe zile, este necesară adunarea
seminţelor, seara, în grămezi şi acoperirea peste noapte a acestora cu prelate,
pentru a le feri de rouă şi eventuale ploi.
Prin acest procedeu simplu se grăbeşte şi maturitatea fiziologică a
seminţelor, iar sub acţiunea razelor solare o parte din microorganismele de pe
suprafaţa seminţelor sunt distruse.
Uscarea la aer se realizează utilizând ca agent de uscare aerul atmosferic
uscat şi cald, care se introduce în uscător cu ajutorul ventilatoarelor.
Metoda este practicată la produsele care se recoltează vara, când aerul
atmosferic uscat depăşeşte 30°C, astfel că la o singură trecere prin uscător reduce
umiditatea seminţelor cu 1 - 1,5%.
Uscarea prin aerare activă se realizează prin introducerea în masa de
boabe a aerului atmosferic uscat şi cald sub presiune. La fel ca şi metoda
anterioară şi aceasta este aplicabilă produselor recoltate în sezonul de vară.
Uscarea artificială se realizează în instalaţii de uscare, prin diferite
metode: uscarea prin contact cu suprafeţele încălzite; uscarea cu aer cald; uscarea
cu gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic; uscarea în vid parţial;
uscarea prin combinarea a două sau mai multe din metodele menţionate.
Cea mai frecventă este metoda cu ajutorul aerului încălzit. În sectorul de
preîncălzire al uscătorului se realizează transpiraţia seminţelor, în sectorul de
uscare se obţine evaporarea şi evacuarea apei, iar în sectorul următor se produce
răcirea seminţelor cu ajutorul aerului atmosferic.
Cantitatea de căldură totală Qt necesară uscării unui produs este compusă
din căldura necesară încălzirii aerului Qa şi, cea necesară încălzirii produsului Qp:
Qt = Qa + Qp.
Căldura necesară pentru încălzirea produsului se calculează astfel:
Qp = Gp  Cp  (t2 – t1),
în care: Gp este greutatea produsului, în kg; Cp - căldura specifică a produsului
(cantitatea de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii a 1 kg produs cu 1°C,
în ; t1 - temperatura iniţială a produsului; t2 - temperatura finală, după
uscare, a produsului.
Căldura specifică. depinde de natura şi structura produsului: la grâu, 0,49
Kcal/kg; la porumb, 0,46; la floarea-soarelui, 0,35.
Reducerea umidităţii se realizează la temperaturi ale agentului termic de
până la 40°C la seminţele destinate semănatului (pentru a nu afecta germinaţia) şi

49
până da 50°C la cele destinate consumului. La grâu, de exemplu, dacă se trece de
50°C glutenul îşi pierde elasticitatea, fiind afectate însuşirile de panificaţie.
Uscarea seminţelor cu umiditate ridicată trebuie realizată cu temperaturi
mai mici decât a seminţelor cu umiditate mai redusă, pentru a preveni sudarea
porilor tegumentului şi fisurarea boabelor.
Randamente sporite în procesul de uscare se realizează nu prin mărirea
temperaturii agentului de uscare, ci prin mărirea cantităţii de aer cald care trece
prin masa de seminţe.
Uscarea prin draierare. Metoda prezintă avantaje importante în
reducerea consumului de energie cu 15-20%, mărirea capacităţii de uscare a
uscătorului cu 30 – 40%, reducerea fisurării boabelor şi chiar ameliorarea
sensibilă a valorii produsului în raport cu uscarea clasică.
Procedeul constă din:
- uscarea accelerată până la umiditatea de 18 – 19%, aerul cald fiind
dirijat în toată coloana de uscare, prin suprimarea zonei de răcire;
- transferul produsului cald (50°) într-o celulă de răcire (de draierare)
unde se lasă în repaus 8 - 12 ore, timp în care apa din interiorul seminţei migrează
spre periferie, egalizându-se umiditatea şi temperatura din bob;
- răcirea prin aerare activă cu 40 - 60 m2 aer la 1 m3 de seminţe/oră.

2.7. ÎNMAGAZINAREA, CONTROLUL ŞI ÎNTREŢINEREA

SEMINŢELOR ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII

Pregătirea spaţiilor pentru depozitare trebuie să constituie o preocupare

deosebită pentru prevenirea pierderilor de produse. Pregătirea cuprinde măsuri de
ordin general şi măsuri speciale.
Măsuri de ordin general. Reparaţiile Ia clădiri, pentru a preveni
pătrunderea apei şi a dăunătorilor. De asemenea, se verifică instalaţiile şi utilajele
care deservesc spaţiile de depozitare.
Curăţenia. Curăţirea prafului, evacuarea resturilor de seminţe care pot
duce la înmulţirea dăunătorilor, verificarea duşumelelor, răzuirea pereţilor şi a
tavanului. La silozuri se curăţă groapa elevatorului de resturi de seminţe, capetele
transportoarelor, tuburile de scurgere, cicloanele etc., se asigură curăţirea
terenului din jurul magaziilor şi a silozului.
Măsurile speciale. Constau în dezinfectarea, dezinsectizarea şi
deratizarea spaţiilor de depozitare.
Dezinfectarea magaziilor se face prin văruirea pereţilor, adăugându-se în
clorura de var 3 – 7% sulfat de cupru (pentru combaterea mucegaiurilor), spălarea
duşumelelor cu soluţie de sodă (15 kg sodă Ia 85 l apă).
Dezinsectizarea se poate face prin stropiri cu soluţii chimice şi cu produse
fumigene. Stropirile se realizează înainte de introducerea seminţelor, cu una din
următoarele substanţe: “Actelic” 50 EC 0,2 litri/m 2, “Satisar” CE 50%, 0,5 - 1 g
s.a./m2, “Damfin” 950 EG 0,4 - 40 ml/m 2, “Coopex” 50 WP 0,25%, “K’othorine
Grain” EC 2,5 PB 0,5 ppm = 1,56 mg s.a./m 2. La 1 m2 se foloseşte 100 ml de
50
cantitate de lichid, în funcţie de gradul de absorbţie al stratului tratat.
Tratamentele cu produse fumigene, în spaţii goale, se realizează cu:
“Fumitox” 10 PF, 3 g produs comercial/m3 spaţiu; “Coopex smoke generator"
0,25 g/m3 spaţiu; “Fumlindox” 50, 500 g/1.000 m2 spaţiu.
Deratizarea. Combaterea rozătoarelor în depozite se realizează prin:
momeli cu “Antan” 80 P, “Actosin P”, “Brumoline” CM 0,7%, Fosfură de zinc
CM 70 – 80%; prin gazare cu “Delicia Gastoxin”, “Detia Gas” Ex-T, “Fostoxin”
tablete (2 tablete la o galerie) şi alte produse.
Înmagazinarea seminţelor. Se poate face sub formă vărsată sau
ambalată.
La înmagazinarea sub formă vărsată (“în vrac”) trebuie să se acorde
atenţie prevenirii amestecurilor, fiind necesară individualizarea şi etichetarea
loturilor. Astfel, materialul semincer se depozitează separat de cel destinat
consumului; Seminţele din anul precedent nu se amestecă cu cele din noua
recoltă.
Loturile care urmează a fi depozitate vor fi individualizate în funcţie de
umiditate şi alţi indici de calitate.
L. V. THIERER şi colab. (1971) menţionează grosimea stratului de
seminţe în funcţie de umiditate şi de dotarea depozitului cu instalaţii de aerare
activă (tab. 2.2).
Tabelul 2.2.
Înălţimea stratului de depozitare (m) a produselor,
în funcţie de conţinutul de umiditate
Conţinutul în umiditate a boabelor (în %)
Produsul
10 10 - 12 12 - 13 13 - 14 14 - 15 15 - 16 16 - 17
Cereale păioase nelimitat 2,5 - 1,5 1,5 – 1,0 1,0 – 0,5
Porumb boabe nelimitat 1,5 1,0
Mazăre, fasole, linte 2,5 2,5 2,5 1,5 1,5 0,5 0,5
Oleaginoase 2-3 2 – 1,5 1,5 - 1 1,5 - 1 0,5
N o t ă: În magaziile cu instalaţii de aerare activă, grosimea stratului se majorează de 2 – 3 ori.

Produsele destinate semănatului se depozitează vrac pentru cereale şi

leguminoase, cu umiditatea maximă de 14% (soia cu maximum 12%), iar cele de
oleaginoase cu 8%, cu o grosime maximă a vracului de 1,5 m în sezonul cald şi
maximum 2 m în sezonul rece.
Depozitarea în saci se practică la produsele destinate semănatului şi
exportului. Sacii, etichetaţi pe loturi, se stivuiesc în rânduri încrucişate, cu
înălţimea de 5 - 7 saci pentru cereale, 5 - 10 pentru fasole şi 6 - 12 pentru mazăre.
Între stive se lasă un spaţiu de 1 m şi 0,5 m între stive şi pereţi. La păstrarea
îndelungată sacii se restivuiesc periodic.
Controlul calităţi seminţelor depozitate. Produsele depozitate se vor
controla periodic. În prima lună după recoltare se determină conţinutul de
umiditate, iar temperatura se înregistrează zilnic. În timpul toamnei observaţiile se

51
fac din 5 în 5 zile, iar în lunile de iarnă, bilunar. În primăvară observaţiile se vor
executa la intervale mai scurte, din 5 în 5 zile.
Loturile semincere, în funcţie de starea seminţelor, se vor controla la
intervalele trecute în tabelul 2.3.
În paralel se fac şi determinări pentru depistarea eventualilor dăunători şi,
periodic, cel puţin o dată la 5 luni şi înainte de livrare, se determină facultatea
germinativă.
Tabelul 2.3
Intervalul pentru controlul seminţelor destinate însămânţărilor, în zile,
în funcţie de conţinutul în umiditate
Seminţe umede Seminţe uscate
Perioada de control
temp. (C) umid (%) temp. (C) umid (%)
Până la terminarea repausului seminal zilnic 3 2 15
Intervalul cu temperaturi de 10C 3 7 7 30
Intervalul cu temperaturi de 5 -10C 7 30 15 30
Intervalul cu temperaturi de 0 - 5C 7 30 30 30

2.8. METODE DE PĂSTRARE A SEMINŢELOR

Principiul care stă la baza acestor metode este reducerea proceselor vitale
din masa de seminţe, prin dirijarea umidităţii şi a temperaturii.
În funcţie de felul cum sunt dirijaţi aceşti factori, au fost elaborate mai
multe metode de păstrare: în stare uscată; la temperaturi scăzute; prin aerare
activă; prin asfixiere (anaerobă); cu ajutorul substanţelor chimice; prin iradiere.

2.8.1. Păstrarea seminţelor în stare uscată

Metoda constă în reducerea conţinutului de umiditate până la limita la

care se elimină orice pericol de degradare a produsului.
Uscarea seminţelor se poate realiza pe cale naturală sau artificială, până
la limitele specifice pentru fiecare specie la care pierderile prin respiraţie sunt
minime, iar produşii rezultaţi nu prezintă pericol pentru păstrare.
Prin uscarea naturală şi artificială se reduc microorganismele din masa de
seminţe, fără a se realiza o sterilizare totală. În produsele uscate mai rămâne o
cantitate de microorganisme care, la umezirea seminţelor, se înmulţesc rapid,
contribuind la deprecierea produsului. Din acest considerent se impune evitarea
creşterii umidităţii produselor prevenindu-se dezvoltarea microorganismelor
dăunătoare, a acarienilor şi insectelor.
La păstrarea seminţelor în stare uscată se ţine seama de izotermele
sorbţiei şi desorbţiei umidităţii, adică de procesul de umezire şi uscare a boabelor
şi influenţa mediului înconjurător.
Această metodă este cea mai veche şi mai larg răspândită în ţara noastră.

52
 2.8.2. Păstrarea seminţelor la temperaturi scăzute

Metoda se bazează pe principiul termoanabiozei adică reducerea

considerabilă sau totală a activităţii vitale a componentelor vii din masa de
seminţe, prin intermediul temperaturilor scăzute. Conductibilitatea termică redusă
a masei de boabe contribuie la păstrarea lor în stare răcită.
Temperatura în masa de seminţe, pentru asigurarea păstrării, diferă în
funcţie de umiditatea lor, fiind în raport invers (cu cât temperatura este mai joasă,
conţinutul de umiditate poate fi mai ridicat) (tab. 2.4 după L. V. THIERER şi
colab., 1971).

Tabelul 2.4
Limitele de temperatură pentru păstrare, în funcţie de
umiditatea seminţelor
Umiditatea seminţelor 16 18 20 22

Temperatura maximă care asigură păstrarea

12,8 7,2 4,4 1,7
produselor timp de 2 luni fără depreciere (C)

Reducerea temperaturii se poate realiza prin folosirea de agregate

frigorifice sau prin dirijarea aerului atmosferic rece. În primul caz, termenul de
răcire este sinonim cu refrigerarea şi implică trecerea aerului peste o serpentină
răcită, pentru a-l aduce la o temperatură mult sub cea ambiantă, înainte de a-l
insufla într-un depozit de boabe.
Răcirea masei de seminţe cu aer atmosferic se poate realiza prin:
depozitarea produsului în strat subţire, astfel încât o suprafaţă cât mai mare a
lotului de sămânţă să fie în contact cu aerul rece; manipularea produsului prin
aerul rece, cu ajutorul instalaţiilor mecanice: de transport pe orizontală şi
verticală; insuflarea cu ajutorul ventilatoarelor a aerului rece din atmosferă în
masa produsului.
Cu referire la păstrarea seminţelor în strat subţire (metoda pasivă), răcirea
lor se realizează prin ventilarea aerului din depozite prin deschiderea geamurilor
şi a uşilor. Datorită, însă, conductibilităţii şi difuzării termice scăzute a masei de
seminţe, porţiunile ei inferioare se răcesc foarte încet şi în cazul când există
umiditate ridicată există pericol de încingere, chiar la grosimi ale “vracului” de
până la 1 m.
Dintre metodele active, de manipulare a produsului prin aerul atmosferic
rece, cea mai simplă este “lopătarea”, adică dizlocarea seminţelor cu ajutorul
lopeţilor din lemn, placaj sau alt material uşor. Pentru eficienţa operaţiunii,
lucrarea se efectuează de 3 - 4 ori succesiv şi la distanţe cât mai mari. Astfel,
seminţele şi impurităţile se răcesc şi, totodată, se reface şi rezerva de aer din

53
spaţiul intergranular. Metoda se utilizează când în masa de boabe apar procese de
încingere, dar este mai puţin eficientă şi se soldează cu “traumatizarea
seminţelor”.
Mişcarea seminţelor cu ajutorul instalaţiilor transportoare aşezate în serie,
sau trecerea lor prin maşini prevăzute cu ventilatoare, asigură o răcire mai bună.
Cu cât distanţa de mişcare este mai mare, cu atât seminţele vin în contact mai
îndelungat cu aerul rece şi deci, răcirea este mai bună.
Se poate folosi şi răcirea combinată a seminţelor: pe transportoare,
concomitent cu folosirea măsurilor de curăţire a seminţelor.
2.8.3. Păstrarea seminţelor prin aerare activă

Are drept scop răcirea, uscarea şi aerisirea masei de boabe, fără a fi

mişcată prin schimbarea aerului din spaţiul intergranular.
Metoda se utilizează la seminţele cu umiditate ridicată, până când
urmează a fi uscate, cât şi la finalizarea răcirii produselor trecute prin uscător.
Efectele aerării active sunt: reducerea umidităţii; prevenirea
autoîncălzirii; reducerea pierderilor de substanţă organică, accelerarea maturării
seminţelor; eliminarea CO2, frânarea activităţii microorganismelor.
Aerarea pentru răcire se execută când temperatura aerului atmosferic este
mai scăzută cu 5°C faţă de temperatura produsului, iar umiditatea relativă a
aerului este sub 75%.
Aerarea pentru uscare şi răcire se face corelat cu temperatura şi
umiditatea aerului şi umiditatea de echilibru a boabelor.
În practică, valorile stabilite prin măsurarea umidităţii şi temperaturii,
aerului, pe de o parte, şi a umidităţii şi temperaturii seminţelor, pe de altă parte se
interpretează prin intermediul unor grafice (aeronomograma Viinz -Rost) şi tabele
(tabelul Seidel), ajungându-se, pe această cale, să se stabilească limita superioară
a umidităţii relative a aerului la care poate avea loc o aerare eficientă.
Aerarea activă se realizează cu ajutorul ventilatoarelor, care sunt în
legătură cu conducte de distribuire a aerului în masa de boabe. Cantitatea de aer
introdus trebuie să asigure o schimbare rapidă a aerului din spaţiul intergranular.
Dacă cantitatea de aer este prea mică, pe parcursul deplasării în masa de seminţe
se saturează cu vapori de apă care se condensează în lotul de seminţe. Pentru
evitarea acestui fenomen, aerarea trebuie făcută astfel încât la ieşirea aerului din
produse umiditatea relativă să nu depăşească 80%.
Pentru a cunoaşte cantitatea de aer necesară unei aerări optime, este
necesar să se calculeze alimentarea specifică ca aer (Q), în m3 pe oră/tona de
produs, după relaţia:

54
în care: A - este debitul de aer furnizat de ventilator, în m 3/oră; G - greutatea, în
tone, a lotului supus aerării.

Cunoscând debitul necesar pentru o tonă produs, la o anumită umiditate

(tab. 2.5, după THIERER şi colab., 1966), se poate calcula debitul necesar pentru
întregul lot, pe baza rezultatelor obţinute din calcul şi caracteristicile
ventilatorului, micşorând sau mărind înălţimea "vracului”.
Dacă grosimea stratului scade sub 1,5 m, aerarea activă este ineficace,
deoarece curenţii de aer nu se distribuie uniform în masa de seminţe.
Tabelul 2.5
Consumul minim de aer m3/oră la tonă, în funcţie de umiditatea seminţelor şi
înălţimea “vracului”, la 50% umiditate relativă şi 20C temperatura
aerului
3 Înălţimea maximă a “vracului” (m):
Umiditatea produsului % Aer (m /oră) la tona de produs
cereale floarea soarelui
16 30 3,5 – 4,0 2,0
18 40 2,5 – 3,0 2,0
20 60 2,0 1,8
22 80 2,0 1,6
24 120 2,0 1,5
26 160 2,0 1,5

2.8.4. Păstrarea seminţelor prin asfixiere (anaerobă)

Metoda prezintă importanţă pentru produsele destinate consumului şi se

bazează pe oprirea respiraţiei aerobe, prin acumulare de CO 2, rezultat din
procesele de respiraţie sau prin injectare de CO 2.
S-a constatat că la o concentraţie de 7% CO 2 respiraţia aerobă este mult
încetinită, iar la a concentraţie de: 12 – 14%; este practic, oprită şi seminţele trec
la respiraţie anaerobă. Pentru a se realiza o bună păstrare, se cere ca seminţele să
fie uscate şi răcite; în caz contrar, păstrarea prin acest procedeu este limitată.
Astfel, porumbul boabe cu 18% umiditate, în condiţii de anaerobioză, se poate
păstra 6 luni fără modificări, pe când dacă umiditatea creşte la 23 – 27% , se
depreciază în primele 14 zile, ca urmare a fermentaţiei lactice.
Avantajele metodei sunt: este stânjenită sau chiar oprită dezvoltarea
microorganismelor aerobe, a insectelor şi acarienilor; cantitatea de căldură care se
dezvoltă este de 24 de ori mai mică decât la respiraţia aerobă; pierderile de
substanţă organică sunt mult diminuate.
Dezavantajele mai importante sunt următoarele: la produsele cu
umiditate de circa 18% înlocuirea oxigenului cu CO 2 provenit din respiraţie este
lentă, fiind pericol de apariţia mucegaiurilor aerobe, motiv pentru care se impune
injectarea de CO2, în masa de boabe sau extragerea oxigenului prin crearea de vid;
la produsele umede ca rezultat al respiraţiei anaerobe se produce alcool etilic, acid

55
lactic şi alte substanţe care se degradează greu; materialul semincer îşi pierde
germinaţia.
Autoconservarea grâului în spaţiu ermetic închis a condus la
următoarele modificări (THIERER şi colab., 1971): grâul cu umiditate de 12%,
păstrat timp de 2 ani, nu şi-a modificat însuşirile de panificaţie; grâul cu 16,4%
umiditate a primit “miros de stătut” după primele 4 săptămâni, iar după 7 luni s-a
constatat un pronunţat miros de alcool. Gustul şi mirosul pâinii preparate din acest
grâu erau însă normale; grâul cu 17,7% şi 19,9% umiditate şi-a înrăutăţit
însuşirile de panificaţie după primele 2 luni de conservare anaerobă.
Metoda este practicată în S.U.A. pentru păstrarea porumbului-boabe
furajer în silozuri metalice etanşe. În India specialiştii englezi au realizat silozuri
speciale cu pereţi de nylon de circa 22 m diametru şi 7 m înălţime; în unele ţări
din Africa, Asia şi America de Sud se mai utilizează autoconservarea în gropi
impermeabile.
În ţara noastră metoda prezintă importanţă pentru păstrarea porumbului
boabe recoltat cu umiditate mare.

2.8.5. Păstrarea cu ajutorul substanţelor chimice

Metoda se bazează pe acţiunea unor substanţe chimice de a reduce

respiraţia şi împiedica dezvoltarea mucegaiurilor, insectelor şi acarienilor.
Metoda are aplicabilitate în următoarele situaţii: la păstrarea de scurtă
durată a produselor umede, până la data uscării; pentru păstrarea de lungă durată a
seminţelor uscate, fără a fi mişcate; pentru oprirea încingerii, când produsele
chimice pot fi injectate direct în focar.
Substanţele chimice cu care s-au obţinut rezultate bune sunt: cloropicrina,
dicloretanul, metabisulfitul, thioureea etc.
Cloropicrina anulează rapid procesele de autoîncălzire şi încingere a
produselor. Se utilizează la păstrarea de durată a produselor cu umiditate până la
16%.
Dicloretanul se utilizează pentru produsele cu umiditate ridicată,
folosindu-se doze de 300 g/m3 de produse. Are efect sterilizant asupra
mucegaiurilor, împiedică dezvoltarea acarienilor şi insectelor, însă nu opreşte
procesul de autoîncălzire şi încingere a produselor.
Thioureea, în proporţie de 1‰, reduce respiraţia cerealelor umede şi
opreşte dezvoltarea mucegaiurilor, iar în proporţie de 1% opreşte dezvoltarea
mucegaiurilor chiar când masa de boabe are umiditatea de 24%, fără a diminua
mult viabilitatea seminţelor.
Pentru păstrarea porumbului-boabe, proaspăt recoltat, în ultimul timp se
folosesc unele preparate pe bază de acid propionic (“Pionicorn”, produs englez şi
“Luprosil”, produs german), care opresc dezvoltarea microorganismelor,
încălzirea şi deprecierea boabelor. Preparatele nu sunt toxice. Doza de utilizare de
circa 0,5 - 2,1% din greutatea produsului respectiv este proporţională cu procentul

56
de umiditate al boabelor şi durata de păstrare (tab. 2.6, după D. DAVIDESCU,
1972).
Tabelul 2.6.
Cantităţile de “Luprosil”, în g/100 kg boabe, în funcţie de
conţinutul în umiditate al boabelor şi durata de păstrare
Durata de Conţinutul boabelor în umiditate (%)
păstrare 18 20 22 24 26 28 30 35 40 45
1 luni 350 400 450 500 550 650 800 1150 1400 1650
3 luni 400 450 500 600 700 800 1000 1300 1600 1950
6 luni 450 500 600 700 800 950 1100 1400 1750 2100

Se recomandă folosirea preparatului şi în cazul orzului furajer recoltat cu

umiditate ridicată (24 – 26%), pentru a preîntâmpina scuturarea.
Utilizarea acidului propionic a dat bune rezultate şi la soia, tratându-se cu
0,75% acid propionic boabele de soia cu 22% umiditate, fără a se încălzi şi fără a-
şi modifica compoziţia chimică timp de 10 săptămâni (STEVENSON
ALEXANDER, 1972).

2.8.6. Păstrarea seminţelor prin iradiere

Metoda este în curs de experimentare. Cele mai bune efecte sterilizante şi

inhibitoare s-au obţinut cu raze gamma. Doza de radiaţii este în corelaţie pozitivă
cu umiditatea produsului, fiind necesar să se stabilească pragul până la care
produsele tratate pot fi utilizate în alimentaţie. De remarcat că mucegaiurile au o
rezistenţă ridicată, necesitând doze mari.
Metoda se realizează în unele ţări, ca efect secundar al tratamentelor
pentru combaterea dăunătorilor, realizându-se atât inhibarea microflorei, cât şi
reducerea respiraţiei seminţelor cu conţinut scăzut de umiditate.

2.9. SCĂZĂMINTE LA SEMINŢE ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII

De-a lungul păstrării şi în timpul manipulării seminţelor se înregistrează

unele pierderi, care, în raport cu cauzele care le produc, pot fi împărţite în pierderi
admisibile şi pierderi inadmisibile.
Pierderile admise. Aici se încadrează: cele prin condiţionare; prin
reducerea umidităţii; pierderile fiziologice; pierderile mecanice prin transport şi
manipulare.
Pierderile prin condiţionare se determină prin relaţia:

57
în care: SG este scăderea în greutate (kg); G - greutatea masei de boabe supuse
curăţirii (kg); CS1 - procentul de corpuri străine iniţial; CS 2 - procentul de corpuri
străine din masa de seminţe după curăţire.
Pierderile de umiditate depind de conţinutul în apă al seminţelor
înmagazinate.
Reducerea procentuală a umidităţii se determină după formula:

în care X reprezintă procentul scăderilor în greutate; a - umiditatea seminţelor la

înmagazinare; b - umiditatea seminţelor la un moment dat, pe parcursul păstrării
sau la livrare.
Pierderile fiziologice datorate respiraţiei seminţelor depind de
temperatura şi umiditatea masei de seminţe. Ele sunt foarte reduse, când seminţele
sunt păstrate în limitele umidităţii critice. Cerealele cu conţinut de 11,5 - 12,5%
umiditate pierd din substanţa organică, după o păstrare de 2 - 3 ani, numai 0,2%.
Scăderile în greutate datorate transporturilor interioare, inclusiv
încărcarea şi descărcarea, se consideră 0,02% pentru seminţele de cereale şi
leguminoase şi 0,03% pentru seminţele bogate în ulei. Pentru fiecare manipulare
se acordă scăzăminte de 0,01% pentru toate speciile.
Pierderile neadmise. Pot fi cauzate de o depozitare necorespunzătoare,
cât şi datorită dăunătorilor animali, insectelor şi acarienilor, de sustrageri etc. Ele
pot fi prevenite prin măsuri de protecţie ferme.

2.10. TRATAREA SEMINŢELOR ÎNAINTE DE SEMĂNAT

Tratamentele care se aplică seminţelor înainte de semănat pot fi grupate

în: obligatorii, specifice şi facultative.
Tratamentele obligatorii. Sunt cele tare urmăresc: combaterea bolilor
care se transmit prin sămânţă; protejarea seminţelor şi a germenilor împotriva
unor ciuperci existente în sol şi care pot provoca apariţia unor boli sau putrezirea
seminţelor în timpul încolţirii; combaterea unor dăunători care atacă sămânţa în
cursul germinării sau tinerele plante.
Tratamentele specifice. Sunt cele care se aplică numai la anumite grupe
de seminţe, cum sunt: tratamentele cu preparate bacteriene la leguminoase;
mărirea gradului de monogermie la glomerulele soiurilor plurigerme de sfeclă;
îmbunătăţirea indicelui de curgere prin îndepărtarea diferitelor formaţiuni
tegumentare (lintersul de pe seminţele de bumbac, perişorii de pe seminţele de
morcov etc.), mărirea permeabilităţii tegumentului prin scarificare la lupin,
sulfină etc.
Tratamente facultative: îmbunătăţirea facultăţii germinative prin
tratament termic sau aerotermic; tratarea seminţelor cu microelemente,

58
biostimulatori de creştere, iradiere, unde electromagnetice, vernalizarea
seminţelor.
Tratamentele la seminţe sunt specifice fiecărei culturi şi vor fi prezentate,
în detaliu, în cadrul tehnologiilor de cultivare.

59
 Capitolul 3

CEREALE

3.1. GENERALITĂŢI

3.1.1. Importanţă

Cerealele reprezintă grupa fitotehnică de plante cu cel mai mare areal de

răspândire în toate zonele de cultură pe glob. implicit şi în România. Boabele
(fructele) acestor plante de câmp, bogate în substanţe extractive neazotate (circa
2/3 din conţinutul lor) şi alţi compuşi (proteine, grăsimi, vitamine etc.) (tab. 3.1),
au largi utilizări în hrana omului (ca aliment de bază sub formă de pâine, paste
făinoase etc.) şi a animalelor, sau ca materie primă pentru diferite industrii. Ele
sunt dintre cele mai vechi plante luate în cultură în bazinul mediteranean, Caucaz
şi Asia Centrală etc, având o vechime de circa zece mii de ani.

Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
Principalele
% Specificare
componente
Apă 12 – 14 - la nivelul umidităţii critice
Proteine 8 – 25 - în proporţie mai mare la periferia bobului (în pericarp), însă digestibilitatea creşte
(N x 5,85) spre interiorul bobului
- albumine = 4 – 5%; globuline = 5 – 10%; caseine = 85 – 90%
- din totalul caseinelor: 40 – 50% = prolamine; 30 – 40% = glutenine
- prolaminele cerealelor sunt: gliadină (grâu şi secară), hordeină (orz), avenină (ovăz),
zeină (porumb) etc.
- influenţa factorilor genetici: grâu durum = 20 – 25%; grâu moale = 12 – 15% etc.
- conţinutul este influenţat de factorii de vegetaţie (climă, fertilizare etc.)
- aminoacizi: esenţiali (9); semiesenţiali (6); neesenţiali (5)
Glucide 55 – 70 - amidon circa 90%; creşte de la periferie spre centru; în embrion lipseşte
- dextrine şi zaharuri circa 10% (în proporţie mai mare în embrion)
- conţinutul este influenţat de climă, fertilizare etc.
Grăsimi 1,5 – 6 - % mai ridicat în boabele de porumb
- majoritatea depozitate în embrion (la porumb, circa 35%)
- în scutelum circa 45%
- compoziţie grăsimi: acizi graşi, glicerină, fitostearine şi lecitine
Celuloză 2,0 – 12 - majoritatea în boabele îmbrăcate în pleve (orz, ovăz)
- boabele mici au un procent mai ridicat decât cele mari
Cenuşă 0,2 – 5,5 - în tărâţe = 4,5 – 5,5%
- în făină albă de grâu = 0,2 – 0,3%
- compuşi: acid fosforic, oxizi de K şi de Mg (principali); oxizi de Ca, Fe, Na etc.
(secundari)
Notă: Paiele, strujenii şi plevele conţin 2 – 4% proteine brute, 1 – 2% grăsimi brute, 33 – 40% substanţe
extractive neazotate, 30 – 40% celuloză şi 3 – 12% cenuşă (formată din 70 – 80% siliciu şi 10 – 13%

58
 potasiu etc.).
Această grupă fitotehnică cuprinde plante din familia Poaceae
(Gramineae), împărţite în:
- Cereale originare din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse,
fructe alungite prevăzute cu şanţ ventral (longitudinal) şi care, la germinare, emit
3 - 8 rădăcini embrionare (grâul, secara, triticale, orzul şi ovăzul);
- Cereale originare din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate, având
fructe fără şănţuleţ, de forme diferite, iar la germinare formează o rădăcină
embrionară (orezul, porumbul, sorgul, meiul).
În grupa cerealelor este inclusă şi hrişca, plantă din familia Polygonaceae,
cu importanţă redusă pentru ţara noastră, al cărei fruct are conţinutul şi utilizările
similare cu a celorlalte plante din această grupă fitotehnică.
Suprafaţa cultivată cu cereale, pe glob, este de 700 - 740 milioane hectare
reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii (estimată de F.A.O. la 1,4 –
1,6 miliarde ha). În 1998 suprafaţa mondială cu cereale a fost de 692 milioane ha,
producţia totală de 2.052 milioane t, iar producţia medie la ha de 29,70 q
(“Production yearbook”, F.A.O., vol. 52, 1998).
În România cerealele se cultivă pe 6,0 - 6,5 milioane hectare (60 – 65%
din terenul arabil), cu o producţie medie de circa 30 q/ha, şi o producţie totală de
18 - 20 milioane tone (circa 8 q/cap de locuitor).
În ţara noastră suprafeţe mai mari deţin grâul, porumbul şi orzul, care
sunt răspândite în toate zonele agricole ale ţării. Celelalte cereale se cultivă pe
suprafeţe mai restrânse şi numai în anumite zone pedoclimatice.
Principalele cereale fiind din aceeaşi familie botanică (Poaceae =
Gramineae), au particularităţi biologice, morfologice, anatomice şi biochimice
comune, care vor fi prezentate detaliat în continuare, după care se va descrie
biologia şi tehnologia de cultivare pentru fiecare cereală în parte.

3.1.2. Particularităţile biologice ale cerealelor

Germinaţia (încolţirea). În prezenţa apei, a aerului şi temperaturii

potrivite seminţele “viabile” trec de la viaţa latentă la viaţa activă, începându-şi
ciclul de vegetaţie.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a încolţi este diferită în
funcţie de specie, fiind, în medie, la cereale (cu excepţia meiului), de circa 50%
din masa seminţelor (grâul 45%, secara 58%, orzul 48%, ovăzul 60%, porumbul
44%, meiul 25%). Alte plante, cum sunt leguminoasele, cu seminţe bogate în
proteină, absorb de circa 2 ori mai multă apă pentru încolţire decât cerealele).
Ritmul de absorbţie a apei este diferit după specie şi temperatură. Apa
absorbită este repartizată într-un procent mai mare în zona embrionului.
Temperatura influenţează mult ritmul germinaţiei, fiecare planta având un
prag minim, unul optim şl unul maxim al valorilor termice între care se desfăşoară
acest proces. Astfel, la cerealele originare din zona temperată (grâu, secară, orz,
ovăz), temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3°C, optima între 20 - 25°C,
iar maxima 28 - 32°C. La porumb, temperatura minimă este de 8 - 10°C, optima
59
32 - 33C, iar maxima 40°C. Apropiate de ale porumbului sunt şi temperaturile de
germinaţie la mei şi sorg.

3.1. A – Secţiune longitudinală prin

embrionul bobului de grâu:
a – scutellum; ep – strat epitelial;
cr. – coleoriza; r – radicula; m – muguraş;
c – coleoptil; e – epiblast; p – pericarp;
f – fascicul conducător; B – celule din stratul
epitelial al scutellumului în repaus; C –
celule din stratul epitelial al scutellumului în
timpul încolţirii.

În prezenţa factorilor externi

ai germinaţiei, sistemul enzimatic
existent în bob (enzime proteolitice,
amilolitice, lipazele) transformă substanţele de rezervă în substanţe asimilabile
(aminoacizi, glucoză, acizi graşi şi glicerină), care sunt absorbite de embrion prin
scutellum. Celulele epiteliale ale scutellumului se alungesc şi pătrund adânc în
endosperm, mărindu-şi suprafaţa de absorbţie (fig. 3.1, după N. ZAIMFIESCU,
1965).
În procesul încolţirii, mai întâi apare radicula (excepţie face orezul)
protejată de coleoriză, apoi muguraşul, protejat de coleoptil. Coleoriza sparge
pericarpul şi ajunge în contact cu solul, apoi coleoriza se despică, rădăcina
embrionară se alungeşte, fiind urmate de celelalte rădăcini. Muguraşul, protejat de
coleoptil, străbate stratul de sol ieşind la suprafaţă.
Ritmul de creştere al embrionului, respectiv perioada încolţirii, este
dependentă de nivelul factorilor externi ai germinaţiei, fiind mai scurtă în condiţii
optime de temperatură, apă şi aer.
La cerealele “golaşe” (grâu, secară, porumb) coleoptilul şi coleoriza apar
în zona embrionului (germinaţie unipolară), pe când la cerealele cu bobul
îmbrăcat în palei (ovăz, orz) coleoptilul apare la un capăt iar coleoriza la celălalt
capăt al bobului (germinaţie bipolară).
Formarea sistemului radicular. În procesul germinaţiei, din bob apar
rădăcinile embrionare. Se formează numai o rădăcină embrionară la cerealele
originare din zona caldă (porumb, sorg, mei, orez) şi mai multe la cele originare
din zona temperată (3 la grâul de toamnă, 5 la grâul de primăvară, 3 la ovăz, 4 la
secară şi 5 - 8 la orz) (fig. 3.2, după N. ZAMFIRESCU, 1965).
Rădăcinile embrionare se ramifică şi se adâncesc în sol, aprovizionând
tânăra plăntuţă cu apă şi săruri minerale în primele zile de vegetaţie.
La circa 3 - 4 săptămâni de la încolţire, la nodurile tulpinii din sol (la
porumb şi de la suprafaţa solului) se formează rădăcinile coronare (adventive),
60
 Fig. 3.2. Germinaţia la cereale:
a – grâu; b – secară; c – orz;
d – ovăz; e – mei; f – porumb.
mult mai numeroase şi mai viguroase decât cele embrionare. După apariţia
rădăcinilor coronare, rădăcinile embrionare, deşi nu pier, îşi reduc mult ponderea
în absorbţie. Masa principală a rădăcinilor o constituie rădăcinile coronare, care
au rol principal în nutriţia plantelor.
Rădăcinile coronare ale cerealelor sunt fasciculate, având masa,
adâncimea şi raza de răspândire diferite, în funcţie de specie şi condiţiile de
cultură (mai ales de proprietăţile fizico-chimice ale solului). La înfrăţire, fiecare
“frate” formează şi rădăcini proprii, astfel că masa radiculară este dependentă şi
de factorii care influenţează înfrăţirea.
Cea mai mare parte din rădăcini cu rol major în nutriţie se găsesc în
stratul arabil. Rădăcinile care ajung la 1 - 2 m au un rol redus în absorbţia
elementelor nutritive, servind, în principal, la aprovizionare cu apă în perioadele
de secetă.
Răsărirea. La încolţire, muguraşul creşte, protejat de coleoptil, până
ajunge la suprafaţa solului. În această fază plantele se consideră răsărite.
Coleoptilul este, în general, alb-translucid, cu excepţia secarei la care este
brun-violaceu.
După ce creşte 2 - 4 cm (4 - 6 cm) la suprafaţa solului, coleoptilul este
străpuns de prima frunză adevărată, care, ajungând la suprafaţa solului, începe
procesul de fotosinteză. Până în acest moment planta s-a dezvoltat pe seama
rezervei de substanţe din sămânţă.
Ritmul de răsărire este condiţionat de: energia germinativă, puterea de
străbatere (a solului) a plantei şi de condiţiile de vegetaţie. Seminţele cu energie
germinativă slabă au şi putere de străbatere redusă, eşalonând răsărirea.
La adâncimi prea mari de semănat răsărirea este deficitară; de aceea,
trebuie respectată adâncimea optimă de semănat pentru fiecare plantă, ţinând cont
de textura şi umiditatea solului.
Înfrăţirea. Ramificarea tulpinii cerealelor poartă denumirea de înfrăţire,
iar lăstarii noi formaţi se numesc “fraţi”. La cerealele păioase (grâu, secară, orz,

61
 Fig. 3.3. Schema înfrăţirii cerealelor:
a1a2 – fraţi de ordinul I; b1b2b3b4 –
fraţi de ordinul II.

ovăz) fraţii pornesc de la nodurile tulpinii din sol, iar la porumb tulpina se
ramifică de la suprafaţa solului (fraţii fiind numiţi lăstari sau copili).
Înfrăţirea începe după circa trei săptămâni de la răsărire (după formarea
frunzei a treia). De pe tulpină se formează fraţi de ordinul întâi, de pe care pot
porni alţii de ordinul doi etc. (fig. 3.3, după N. ZAMFIRESCU, 1965).
Nodurile de la care pornesc fraţii sunt foarte apropiate; de aceea, în mod
curent, acest loc este numit nod de înfrăţire. Când se însămânţează la adâncime
mai mică, nodul de înfrăţire se găseşte lângă sămânţă, iar la un semănat mai adânc
porţiunea dintre sămânţa şi nodul de înfrăţire (care se găseşte mai la suprafaţă) se
numeşte ax mezocotil (rizom).
Adâncimea de formare a nodului de înfrăţire depinde de specie şi soi, de
intensitatea luminii şi de adâncimea de semănat. Cerealele de toamnă mai
rezistente la ger formează nodul de înfrăţire mai adânc. La plantele de grâu de
toamnă, cu nod de înfrăţire mai adânc, se formează şi un sistem radicular nai mare
decât la cele cu nodul superficial.
Lumina mai intensă determină formarea nodului de înfrăţire la o
adâncime mai mare. În condiţii de lumină mai slabă în perioada de răsărire-
înfrăţire, nodul de înfrăţire este mai puţin adânc, ceea ce duce la o mai slabă
rezistenţă la ger.
Adâncimea de semănat influenţează adâncimea de formare a nodului de
înfrăţire. Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire nu creşte în aceeaşi

62
măsură în care se măreşte adâncimea de semănat (fig. 3.4, după D. SOLTNER,
1990, citat de GH. BÎLTEANU, 1998).
Capacitatea de înfrăţire este exprimată prin numărul de “fraţi” produşi de
o plantă şi este dependentă de factori interni (specie şi soi) şi de factori externi
(condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultură aplicată).
Capacitatea de înfrăţire a cerealelor, în ordine descrescândă, este
următoarea: secara, orzul şi orzoaica, ovăzul şi grâul. În cadrul fiecărei plante sunt
soiuri cu diferite grade de înfrăţire. La grâu, soiurile intensive au în general, o
capacitate de înfrăţire mai redusă decât vechile soiuri. Capacitatea de înfrăţire a
soiului condiţionează densitatea de boabe germinabile, stabilite la m 2, la semănat.

Fig. 3.4. Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire,

în funcţie de adâncimea de semănat
Factorii climatici (lumina, căldura) şi umiditatea solului influenţează
capacitatea de înfrăţire. Favorabil înfrăţirii este timpul răcoros, cu temperatura
cuprinsă între 6 - 12°C. Iluminarea intensă prelungeşte înfrăţirea. Ea este factorul
energetic ce condiţionează fotosinteza, deci şi capacitatea de înfrăţire. Umiditatea
optimă a solului pentru parcurgerea fazei de înfrăţire este de 60 – 80% din
capacitatea de câmp pentru apă.
Factorii fitotehnici care condiţionează gradul de înfrăţire: mărimea
seminţei, data semănatului, densitatea şi adâncimea de semănat, elementele
fertilizante şi lucrările de îngrijire.
Din seminţe mai mari rezultă pante mai viguroase, cu capacitate mai mare
de înfrăţire.
Data semănatului influenţează indirect înfrăţirea, prin condiţiile climatice
(temperatură) în care se petrece acest proces. O înfrăţire mai bună, atât toamna cât
şi primăvara, are loc la semănăturile mai timpurii.
Densitatea de semănat este un factor care influenţează mult gradul de
înfrăţire, după cum rezultă din multe cercetări şi observaţii practice.
Semănatul la adâncime mai mare decât normal duce la scăderea
capacităţii de înfrăţire, datorită întârzierii şi răsăririi, fapt care determină
63
debilitarea plantelor.
Substanţele nutritive influenţează diferit gradul de înfrăţire. S-a constatat
efectul favorabil asupra înfrăţirii al azotului, singur sau împreună cu fosforul, şi
efectul negativ al fosforului şi potasiului, singure sau împreună.
Lucrările de întreţinere (combaterea buruienilor şi grăparea) favorizează
înfrăţirea prin realizarea unei luminozităţi mai bune şi înlăturarea buruienilor, care
concură la factorii de vegetaţie cu plantele de cultură, consumând din hrana,
lumina, apa destinată acestora din urmă.
Numărul de fraţi la o densitate normală este de 1 - 2 până la 2 - 4 la o
plantă. În situaţii de excepţie (densităţi mici, plus de azot şi condiţii climatice
favorabile), numărul fraţilor la o plantă poate fi mult mai mare (se citează cazuri
de 100 - 120 fraţi/plantă).
Din înfrăţirea totală numai o parte (1 - 3) este “înfrăţire productivă”, adică
fraţii care formează spic cu rod. De obicei fraţii formaţi toamna ajung să rodească,
iar cei de primăvară rodesc mai rar. Cei care nu rodesc se numesc “fraţi de poală”.
În unele situaţii fraţii de poală sunt dăunători, deoarece consumă din rezervele
nutritive ale “fraţilor fertili”.
Înfrăţirea, între anumite limite, este o însuşire pozitivă pentru producţie.
În condiţii normale de densitate, o parte din fraţii formaţi contribuie la realizarea
producţiei (element de productivitate), putându-se face, deci, o economie de
sămânţă, faţă de cazul când s-ar asigura densitatea numai cu plante principale.
Prin înfrăţire se mai pot completa “golurile de iernare” în zonele şi în anii cu ierni
aspre sau cele provenite din alte cauze.
Deoarece producţia fraţilor este mai scăzută decât a plantei principale, cu
cât numărul lor este mai mare, cu atât rezultă spice cu producţie mai mică. Deci,
peste o anumită limită, înfrăţirea este nefavorabilă producţiei şi din considerentul
că eşalonează mult maturizarea spicelor în lan.

64
 Fig. 3.5. Secţiune longitudinală
Soiurile actuale de grâu au, în general, printr-o plantă tânără de secară
o capacitate slabă sau mijlocie de înfrăţire. (la data de 24 februarie):
Numărul de plante la m2 se realizează prin a – spic; b – tulpină cu internodii
stabilirea unei densităţi optime de boabe
germinabile la m2.

Cunoscând factorii care influenţează înfrăţirea, se poate dirija capacitatea

de înfrăţire (numărul de plante la m2) şi adâncimea de formare a nodului de
înfrăţire (care influenţează rezistenţa la iernare).
Formarea tulpinii (pai sau culm). Pentru a-şi putea forma tulpina (şi
inflorescenţa), cerealele de toamnă au nevoie de 30 - 45 de zile cu temperaturi
joase (cuprinse între 1°C şi 5°C). Altfel, la soiurile tipice de toamnă, plantele
rămân cu o rozetă de frunze, nu formează pai şi nu fructifică. Acest proces poartă
denumirea de vernalizare (faza de iarovizare).
După parcurgerea fazei de vernalizare, când temperatura ajunge la 14 -
16°C, plantele trec în faza de înpăiere (alungirea paiului). Internodurile tulpinii
încep să se formeze din toamnă. În lunile februarie-martie lungimea spicului (în
fază embrionară) depăşeşte lungimea tuturor internodurilor (fig. 3.5, după GH.
BÎLTEANU, 1991).
Tulpina cerealelor (pai, culm) este alcătuită din 5 - 7 internoduri separate
prin noduri. Internodurile pot fi lipsite de măduvă (grâu, secară, orz, ovăz, orez),
pline cu măduvă (porumb, sorg) sau cu un lumen foarte mic (mei). Lungimea
internodurilor creşte de la bază spre vârf. Cel mai lung internod este cel din partea
superioară, care poartă şi inflorescenţa. Mai scurte şi cu lumen mai mic sunt
internodurile bazale, care dau rezistenţa la cădere. La porumb, internodurile cele
mai lungi sunt cele care poartă inflorescenţele.
În secţiune transversală printr-un internod al tulpinii cerealelor se disting
straturile de celule redate în figurile 3.6 şi 3.7, (după N. ZAMFIRESCU şi colab.,
1965).
Creşterea tulpinii la cereale este intercalară (internodală), adică fiecare
internod creşte separat printr-un meristem (zonă de creştere) dispus în partea
bazală a acestuia (deasupra nodului inferior). Ordinea de creştere a internodurilor
este de jos în sus, mai întâi alungindu-se primul internod bazal (situat deasupra

65
nodului de înfrăţire). La intervale de 3 - 5 zile începe să crească al doilea, apoi al
treilea internod etc.; fiecare internod îşi termină creşterea în circa două săptămâni.
La cerealele păioase creşterea paiului durează 50 - 65 de zile, în funcţie
de specie (factori genetici), de condiţiile de vegetaţie (temperatură, umiditate,
lumină, regimul de nutriţie etc.). Soiurile precoce au perioada de creştere a
tulpinii mai scurtă. La umiditate mai ridicată şi temperaturi mai scăzute perioada
creşterii se alungeşte. În perioada formării paiului sunt favorabile temperaturi
medii de 14 - 16°C. Lumina mai slabă (umbrirea) duce la alungirea pereţilor
celulari şi la slăbirea rezistenţei tulpinii la cădere. Excesul de azot forţează
creşterea, reducând rezistenţa la cădere etc.

Fig. 3.6. Secţiune transversală printr-un
internod din partea mijlocie a paiului de grâu:
a - epidermă; b - celule cu clorofilă;
c - sclerenchim ; d - fascicul libero-lemnos
e - parenchim.
Fig. 3.7. A - secţiune transversală prin
internodul inferior al paiului de grâu:
B - celule de sclerenchim din internodul
inferior : a - sclerenchim ;
fa – fascicul libero-lemnos;
p - parenchim.

În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor de reproducere

(în plantă se petrec procese fiziologice complexe). Pe măsura alungirii paiului, de
la fiecare nod se dezvoltă frunzele (dispuse altern).
Componenta foliară. Cerealele au la fiecare nod al tulpinii o singură
frunză compusă din teacă şi limb, cu nervuri dispuse paralel. Teaca înveleşte
internodul superior pe o anumită lungime, protejând zona de creştere a
internodului. Teaca ultimei frunze protejează inflorescenţa până la înspicare.
La zona de trecere dintre teacă şi limb, la unele cereale, se găsesc două
formaţiuni membranoase, mai mult sau mai puţin dezvoltate, denumite: urechiuşe
(pinteni), care reprezintă prelungirea bazei limbului; ligula, dispusă în prelungirea

66
epidermei inferioare a tecii. Aceste două organe ajută la recunoaşterea cerealelor
înainte de înspicare, fiind un caracter bine diferenţiat. Astfel, la orz urechiuşele
sunt mari, ligula este redusă; la ovăz ligula este bine dezvoltată şi urechiuşele
lipsesc; la grâu şi secară aceste organe sunt mijlocii ca mărime (grâul are
urechiuşele păroase, iar la secară sunt glabre) (fig. 3.8, după N. ZAMFIRESCU şi

Fig. 3.8. Urechiuşele şi ligula la cereale:

a – ovăz; b – secară; c – grâu; d – orz;
e – orez; f – porumb.
colab., 1965).
Căderea cerealelor. Deşi elastic, în anumite situaţii paiul cerealelor
cedează sub greutatea pe care o susţine şi cade. În aceste situaţii se reduce
producţia, planatele sunt mai intens atacate de boli şi dăunători, se împiedică
fecundarea (la secară), se reduc numărul şi masa boabelor, este împiedicată
recoltarea mecanizată etc. Căderea este mai dăunătoare când apare în fazele de
vegetaţie timpurii, deoarece împiedică formarea bobului. Într-o experienţă (citată
de V. VELICAN, 1972) în care s-a provocat artificial căderea înainte şi după
înspicare cu 1 - 2 săptămâni, s-a constatat că la căderea timpurie s-a redus mai
mult numărul de boabe; la cea după înspicare, masa boabelor, deci producţia, s-a
redus cu până la 33%.
Plantele căzute se mai pot redresa până când nodurile tulpinii şi frunzele
sunt încă verzi. Porţiunea dinspre sol beneficiază de un aport auxinic mai mare,
celulele se alungesc mai mult, formând un “genunchi” şi ridicând vârful tulpinii.
Cauzele căderii sunt, în general, de natură ereditară şi, în bună parte, este
influenţată de o serie de factori de vegetaţie. Referitor la natura ereditară, se
constată că cerealele se comportă diferit faţă de fenomenul căderii. Astfel, mai
sensibile sunt orzul şi ovăzul, apoi grâul şi secara; porumbul şi sorgul sunt mult
mai rezistente şi cad foarte rar. În cadrul fiecărei specii există soiuri mult diferite
între ele în privinţa rezistenţei la cădere. Soiurile rezistente la cădere sunt în
67
general, mai scunde şi cu pai gros, iar internodurile bazale sunt mai scurte şi cu
ţesutul mecanic de susţinere mai dezvoltat.
Cât priveşte factorii de vegetaţie care influenţează negativ rezistenţa la
cădere a cerealelor, amintim:
- intensitatea mai redusă a luminii, care determină creşterea etiolată a
internodurilor bazale şi formarea de “ţesuturi mai debile”, fenomen care apare în
cazul desimii prea mari a plantelor, a creşterii masei foliare, a înfrăţirii prea
puternice (exces de azot) şi a umbririi produse de buruieni;
- excesul de azot, care duce la o mai slabă dezvoltare şi lignificare a
ţesuturilor mecanice, ca urmare a dezechilibrului între sinteza glucidelor şi a
protidelor (a raportului între carbon şi azot); un plus de azot conduce la o
insuficienţă de glucide în internodurile bazale şi, deci, la slaba lor lignificare;
- anumiţi agenţi patogeni ca Ophiobolus, Leptosphaeria şi Fusarium, care
slăbesc rezistenţa internodurilor inferioare;
- ploaia, care îngreunează plantele şi slăbeşte fixarea rădăcinilor, prin
înmuierea solului;
- vânturile puternice, care culcă mai ales plantele cu o rezistenţă scăzută
la cădere.
Pentru prevenirea căderii, trebuie înlăturate sau evitate situaţiile
prezentate anterior: cultivarea unor soiuri rezistente la cădere; stabilirea densităţii
optime la semănat; fertilizarea raţională; combaterea bolilor şi dăunătorilor;
evitarea excesului de umiditate etc.
Pentru prevenirea căderii se pot folosi şi “substanţe nanizante”, cum ar fi
clorura de clorcolină (CCC). Prin stropirea lanului la începutul formării paiului cu
CCC se reduce talia plantelor, dar creşte rezistenţa la cădere la grâu, efectul fiind
mai slab la orz, la secară şi ovăz rezultatele sunt mai puţin concludente.
Tratamentele cu CCC la grâu, prin reducerea taliei plantelor, favorizează
îmburuienarea lanului. Eliminarea acestui neajuns se poate realiza prin CCC,
împreună cu erbicide (2,4 D etc.).
Înspicarea. Reprezintă faza apariţiei inflorescenţei din teaca ultimei
frunze (din “burduf”). O plantă se consideră înspicată când au apărut cel puţin o
treime din spiculeţele superioare ale inflorescenţei, iar un lan este considerat
înspicat când, la majoritatea plantelor, au apărut inflorescenţele (spicul sau
paniculul); întâi înspică planta principală apoi fraţii, în ordinea formării lor.
Inflorescenţa cerealelor este sub formă de spic (grâu, secară, orz), spic
modificat (inflorescenţa femelă la porumb) şi panicul (ovăz, orez, sorg, mei şi
inflorescenţa masculă la porumb).
Inflorescenţa cerealelor este compusă din mai multe spiculeţe dispuse pe
un rahis, la cele cu spic (fig. 3.9, după GH. BÎLTEANU, 1998), sau în vârful
ramificaţiilor paniculului. Pe un “călcâi” al rahisului şi în vârful ramificaţiilor
paniculului se găseşte, de regulă, câte un spiculeţ (cu 2 - 4 flori); excepţie face
orzul la care pe fiecare călcâi al rahisului sunt dispuse trei spiculeţe (uniflore).

68
 Fig. 3.9. Rahis din spicul de grâu (A) şi Fig. 3.10. Spiculeţul:
spiculeţe prinse de rahis (B): A – rahis; bb1 –glume; cc1 – palee; d – lodicule;
1 – axa spiculeţului e – gineceu; f – stigmat; g – stamine;

a
a b c d e
l
Fig. 3.11. Forme de glume la cereale. Fig. 3.12. Floare de grâu.
a – antere; s – stigmat; l - lodicule

Spiculeţele sunt formate la exterior din două glume (de forme şi mărimi
diferite, după specie) şi în interior o floare (la orz) sau mai multe flori (grâu,
secară, ovăz), dispuse pe un rahis scurt (fig. 3.10 şi 3.11, după N. ZAMFIRESCU
şi colab., 1965). Florile sunt formate din două palei (o palee inferioară, uneori
aristată şi una superioară), două lodicule (cu rol în deschiderea florii), androceul
(trei stamine, cu excepţia orezului care are şase), gineceul (monocarpelar şi
stigmatul bifidat) (fig. 3.12, după GH. BÎLTEANU, 1998).
Particularităţile înspicării şi constituţia florii diferitelor cereale se prezintă
când se va trata fiecare plantă în parte.
Înflorirea. Deschiderea florii se produce la maturitatea sexuală a plantei.
Când organele sexuale au ajuns la maturitate, lodiculele (care până atunci sunt
mici şi membranoase), absorb apă şi-şi măresc volumul îndepărtând paleea

69
exterioară de cea inferioară. După fecundare lodiculele pierd apa, ceea ce face ca
paleele să revină la poziţia iniţială, închizând floarea.
Înflorirea poate avea loc o dată cu apariţia inflorescenţei (orz), la 1 - 2
zile după înspicare (grâu) sau la un interval de 5 - 7 zile la înspicat (secară).
Ordinea înfloririi în lan este similară cu ordinea înspicării astfel că “fraţii”
înfloresc după “plantele principale”, în ordinea apariţiei lor. La grâu, primele se
deschid florile de la mijlocul spicului (sau de la baza treimii mijlocii), continuând
spre extremităţi, iar la ovăz înfloritul începe de la vârful paniculului spre partea
inferioară. În spiculeţ mai întâi se deschid florile inferioare.
Florile se deschid dimineaţa şi rămân astfel până se produce fecundarea
(la grâu, circa o oră), apoi se închid. Înfloritul unei plante durează 5 - 8 zile (în
funcţie de umiditatea aerului).
Polenizarea şi fecundarea. Cerealele sunt plante autogame (grâu, orz,
ovăz, orez), sau alogame (secară, porumb). Uneori şi la plantele autogame (grâu)
se întâlneşte un anumit procent de alogamie.
După înflorire (la câteva ore) anterele eliberează polenul şi are loc
polenizarea (autogamă sau alogamă). Polenizarea se petrece, de regulă, dimineaţa
sau seara, când temperatura este de circa 14 - 16°C.
Fecundarea are loc imediat după polenizare (în 5 - 10 ore). Grăunciorii de
polen ajunşi pe stigmat absorb lichidul stigmatic (în 2 - 3 minute) şi formează
tubul polinic (prelungire exterioară a exinei) în care pătrund cei doi nuclei:
vegetativ în vârful tubului şi apoi cel generativ. Tubul polinic străbate stilul,
ajungând prin micropil la sacul embrionar, când nucleul vegetativ se resoarbe, iar
cel generativ (spermatic) se divide în două. O parte se uneşte cu oosfera din care
rezultă embrionul, iar cealaltă parte se uneşte cu nucleul secundar al sacului
embrionar dând naştere endospermului. Din învelişul ovulului rezultă învelişul
seminţei (testa), iar din pereţii ovarului se formează învelişul fructului (pericarp).
Formarea bobului şi maturizarea plantei (coacerea). După fecundare
începe formarea şi maturizarea bobului (embrionului, endospermului şi
învelişurilor), proces care durează circa 20 de zile la cerealele recoltate vara şi
circa 40 de zile la cele recoltate toamna. În perioada de coacere a bobului se
disting trei faze principale de maturizare (coacere): maturitatea verde (sau “în
lapte”); maturitatea galbenă (sau “în pârgă) şi maturitatea deplină - faze în care
se petrec modificări importante în bob şi în întreaga plantă.
Maturitatea verde (“în lapte”) sa caracterizează printr-un lan cu aspect
verde, plante cu tulpini (noduri) şi frunze verzi (cele bazale sun gălbui). Bobul
este de culoare verde, cu volumul mai mare decât normal, are un conţinut lăptos,
umiditate de circa 50%, este lipsit de sticlozitate; în el se acumulează încă intens
substanţele de rezervă. Embrionul este în creştere, având o slabă germinaţie.
Această fază durează circa 7 - 10 zile, fără să existe pericolul de scuturare.
Maturitatea galbenă (“în pârgă”) se instalează când aspectul lanului este
galben; plantele (tulpină, noduri, frunze) rămân verzui numai în partea superioară.
Bobul are culoarea şi volumul caracteristice soiului, consistenţa încă vâscoasă,
umiditatea fiind de circa 30%; aspectul este mai mult sau mai puţin sticlos.
70
Embrionul este normal ca dezvoltare, având o bună germinaţie. Faza durează 5 - 8
zile, scuturarea fiind încă slabă.
Maturitatea deplină este atunci când plantele în întregime sunt uscate.
Bobul are mărimea şi culoarea specifică soiului, fiind tare în secţiune; umiditatea
este de circa 15% şi sticlozitatea după soi. Embrionul, bine dezvoltat, are o bună
viabilitate. Faza durează circa 3 - 6 zile trecând în “răscoacere” (plante fragile şi
spice încovoiate), pericolul de scuturare fiind mare (îndeosebi la orz, ovăz şi
unele soiuri de grâu); întregul lan se închide la culoare, iar pe plante se dezvoltă
agenţi patogeni.
În funcţie de mijloacele de recoltare şi utilizarea produsului principal
(boabele), cerealele se recoltează de la maturitatea galbenă (in pârgă) la cea
deplină.
În diferitele faze de maturitate se schimbă aspectul şi conţinutul boabelor,
compoziţia chimică şi însuşirile fiziologice ale embrionului.
În fazele de maturare, plantele acumulează mai întâi în inflorescenţe, apoi
în boabe, cantităţi mari de auxine, orientează apa şi substanţele de rezervă spre
seminţe, ducând la formarea şi umplerea a boabelor. Acumularea de substanţe de
rezervă în boabe se face şi pe seama unor substanţe care “migrează” din alte
organe, după fecundare.
Procesul de acumulare a substanţelor de rezervă în bob are loc în perioada
maturităţii verde (în lapte).
Durata de umplere a boabelor este dependentă de soi şi condiţiile de
vegetaţie. În zonele şi în anii cu climat fără arşiţă, perioada de umplere a boabelor
se prelungeşte formându-se “boabe mari”. Seceta şi temperaturile ridicate din
această fază scurtează depunerea substanţelor de rezervă, reduc mult fotosinteza,
deci acumularea de substanţe de rezervă; ele împiedică translocarea substanţelor
de rezervă acumulate anterior în plantă, uneori duc chiar la autoconsum; se
formează boabe mici, mai subţiri, denumite, “şiştave” iar fenomenul se numeşte
şiştăvire.
În compoziţia chimică a boabelor, în etapele maturizării, se produc
schimbări cantitative (procentuale) şi calitative. În primele faze boabele sunt mai
bogate în protide, dar spre maturitate ponderea acestora scade, prin acumularea
mai masivă a amidonului. Se produc schimbări şi în natura proteinelor, cresc
albuminele şi scad nealbuminele.
Fructul cerealelor. Este cariopsă, care la maturitate poate fi golaşă
(grâu, secară, porumb) sau învelită în palei (ovăz, orz, orez, mei, sorg). Forma,
mărimea şi culoarea este diferită după specie şi soi.

71
 Cerealele originare din zona temperată (grâu, orz, ovăz, secară) au
şănţuleţ ventral în lungul bobului, pe când cele originare din zona caldă (porumb,
sorg, mei) nu au şănţuleţul ventral.

end

Fig. 3.13. Secţiune longitudinală într-un bob de
grâu:
a - radicelă; b - tulpiniţă; c-coleoriză; d - scutellum;
e - strat cu aleuronă; end - endosperm; f - embrion;
g - tegument seminal (testa) ; h - pericarp ; p - peri la
extremitatea cariopsei ; j - coleoptil ; m – muguraş;
end - endosperm
Fig. 3.14. Sectiune transaersală prin
endospermul bobului de grâu:
A - secfiune transversală: p - pericarp;
te - testa; a - strat cu aleuronă;
am: - celule cu amidon; B - celule cu
aleuronă văzute în secţiune transversală
prin bob.

72
 1 - grâu; 2 - secară; 3 - porumb; 4-orez;
5-orz; 6-ovăz;7 - mei; 8 - sorg; 9 - hrişcă.

Fig. 3.15. Grăunciori de amidon la

cereale :

Fructul cerealelor este constituit din trei părţi: înveliş, endosperm şi

embrion (fig. 3.13, după GH. BÎLTEANU, 1991 şi fig. 3.14, după N.
ZAMFIRESCU şi colab., 1965).
Învelişul (tegumentul) este format din două părţi: testă (învelişul
seminţei) şi pericarp (învelişul fructului), reprezentând 6 - 14% din masa
fructului.
Endospermul, ţesutul de rezervă, reprezentând 80 - 86% din masa
bobului, este constituit la exterior dintr-un strat de celule cu aleuronă (la orz sunt
3 straturi) şi înspre interior celule bogate în amidon. Grăunciorii de amidon sunt
de mărimi şi forme diferite: sferici (grâu, secară, orz), poliedrici sau colţuroşi
(porumb), mici şi compuşi (ovăz) etc. (fig. 3.15, după N. ZAMFIRESCU şi
colab., 1965).
Embrionul (viitoarea plantă în formă incipientă) reprezintă 1,5 - 15% din
masa fructului şi este constituit din muguraş (protejat de coleoptil), tulpiniţă
(tigela, hipocotil), rădăciniţă (protejată de coleoriză) şi scutellum (cotiledonul),
organ de absorbţie dispus înspre endosperm. În partea opusă cotiledonului se
găseşte un apendice mic (lipseşte la secară şi orz), numit epiblast (bractee
embrionară), considerat ca rudiment al celui de-al doilea cotiledon. Se citează
cazuri de poliembrionie, care după KUPERMANN (citat de N. ZAMFIRESCU şi
colab., 1965), s-ar datora unor nivele agrotehnice ridicate, precum şi cazuri de
seminţe lipsite de embrion, având însă endospermul normal.
Organogeneza cerealelor. Ca şi la alte plante, la cereale o dată cu
creşterea vegetativă are loc formarea şi dezvoltarea organelor generative
(organogeneză), Organogeneza, la cereale, se petrece în mai multe etape, fiind
caracteristică fiecărei plante. Primordiile viitoarelor organe (rădăciniţă, tulpiniţă,
muguraş) sunt localizate în embrion. Detalii privind organogeneza se vor prezenta
la fiecare plantă în parte.
73
 3.2. GRÂUL

3.2.1. Importanţă, biologie, ecologie

3.2.1.1. Importanţă

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere

alimentară. Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se
bucură se datoresc: conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine
şi raportului dintre aceste substanţe, corespunzător cerinţelor organismului uman;
conservabilităţii îndelungate a boabelor şi faptului că pot fi transportate fără
dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în
zone cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a
culturii (după GH.BÂLTEANU, 1991).
Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de
schimburi comerciale.
Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinei,
destinată fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni
(după unele statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20%
din totalul caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grâu sunt
folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte
produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol
utilizat drept carburant).
Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie
primă pentru fabricarea celulozei; aşternut pentru animale; nutreţ grosier;
îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după
ce au fost supuse unui proces de compostare.
Tărâţele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat
deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.
Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat,
superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca
productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la
noi, dar este mult extinsă în majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu.
Sub aspect agronomic, cultura grâului ofera avantajul că este integral
mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea
culturile, deoarece părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea arăturilor încă
din vară. Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură
agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi
succesive.

3.2.1.2. Compoziţia chimică

Glucidele. În compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75%

din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% din amidon, iar
restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în
principal în endosperm (tab.3.2, după “Techniques agricoles“, 1993).
72
73
 Tabelul 3.3
Repartizarea azotului şi a poteinelor în bobul de grâu
% din total
Proporţia N
Porţiunea din bob N x 5,7 proteine
din bob (%) (% din s.u.)
din bob
Pericarp 5,8 0,5 2,8 1,7
Testa 2,2 1,7 9,7 2,3
Stratul cu aleuronă 7,0 3,15 18,0 16,0
Endospermul extern 12,5 2,2 12,5 19,0
Endospermul median 12,5 1,4 8,0 12,0
Endospermul intern 57,5 1,0 5,7 41,0
Embrion 1,0 5,33 30,4 3,5
Scutellum 1,5 4,27 24,3 4,5

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obiştuit 10-16% din

masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte
spre părţile periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi
scutellum (tab.3.3, după R.PETERSON, 1965).
Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului.
Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de
grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de
îngrăşăminte cu azot folosite. Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol
deosebit de important. În climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în
bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a boabelor
este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual, proteinele
reprezintă mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi
răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de
formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi
mai mari de amidon. De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de
grâu în substanţe proteice este mai scăzut.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din
prolamine (4 - 5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3 - 4 g/100 g,
predominând glutelina) şi mai puţin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal
leucosina) şi globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina).
Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec
de substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din
endosperm şi care, după măcinat, în făină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin
adăugare de apă, glutenul formează filamente şi membrane coloidale care vor
reţine bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului şi dau aluatul
pufos.
Boabele de grâu "durum", destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o
cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară
pentru panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor
făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte
rezistente.
74
 Fig. 3.16. Împărţirea grâului în
Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în clase de calitate, în funcţie de
compoziţia bobului şi sunt acumulate, în conţinutul lui în proteină şi indicele
special, în embrion şi în stratul cu aluronă. de sedimentare
Uleiul din germeni de grâu aparţine grăsimilor
vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi
constituie obiect de comerţ.

Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 - 3,5%, prezentă în primul rând în

învelişurile bobului (pericarp).
Substanţele minerale. Reprezentate de un număr mare de elemente
chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb. Mn) au o pondere de 1,5 - 2,3%, aflându-se
spre părţile periferice ale bobului.
În sfârşit, bobul de grâu conţine şi vitamine din complexul B (B1, B2, B5,
B6) şi vitamina PP.
Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată,
deoarece acestea conţin toţi cei 10 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman
nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul redus al
boabelor de grâu în lizină şi triptofan.
În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea
sunt clasificate în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor. În acest sens,
noţiunea de “grâne tari“, (“hard red“) defineşte grânele de foarte bună calitate
sub aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada şi
SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne "de forţă", nu sunt folosite ca atare în
panificaţie, ci sunt amestecate cu “grâne mai slabe“, pentru a le îmbunătăţi
calitatea. “Grânele semitari“ conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă,
în Argentina, ţările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele româneşti,
produse pe cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei
categorii; acestea sunt denumite şi "grâne pentru panificaţie". În sfârşit, “grânele
moi“ (“soft red“) cu sub 11% proteine (şi chiar 8% proteine), sunt produse în
climatele umede, oceanice, din Europa de Vest şi de pe coasta Pacificului, în
SUA şi sunt destinate, în principal, pentru furaj; din aceste grâne se poate obţine
făină pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie (fig.3.16, după M. SEIFFERT,
1981).

3.2.1.3. Răspândire

Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea

ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi
75
45° latitudine sudică, de la nivelul mării şi până la 3.000 - 3.500 m altitudine (în
zona Ecuatorului) (fig.3.17, după R.PETERSON, citat de GH.BÂLTEANU,
1974).
În deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu circa 230 mil.ha, iar
în ultimii ani suprafaţa a cunoscut o oarecare scădere (până la 224 - 227 mil.ha în
1998 - 1999, tab. 3.4, după “Agricultural Statistics“, 2000). Producţia globală de
grâu a atins 609 mil.tone în 1998 şi 588 mil.tone în 1999. Producţia medie
mondială în ultimii ani a fost de 2.530 - 2.670 kg boabe/ha. Din producţia
mondială, 101 - 103 mil.tone au reprezentat obiect de comerţ. Ţările mari
producătoare şi, în acelaşi timp, exportatoare de grâu sunt: SUA (în 1999, 23,9
mil. ha semănate şi 29,0 mil. tone de grâu exportate), Canada (10,8 mil. ha şi
14,4 mil. tone export), Australia (11,6 mil. ha si 16,0 mil. tone export) şi
Argentina (5,1 mil.ha şi 8,7 mil. tone export). Mari importatoare de grâu sunt, în
prezent, Brazilia, Egipt, Japonia, Coreea de Sud. Ţările Uniunii Europene se
înscriu printre marii producători şi exportatori de grâu (17,1 mil.ha şi 16,0 mil.
tone exportate).

Fig. 3.17. Aria de cultură a grâului pe glob.

În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin

importante în ultimele decenii. Astfel, în anul 1938 se cultivau cu grâu 2,5 mil.
ha; suprafeţele s-au redus treptat până la 2,1 mil. ha în perioada 1979 - 1981; în
ultimul deceniu se pot semnala oscilaţii importante ale suprafeţelor, în jurul a 2,0
mil. ha şi câţiva ani sub acest nivel (anii agricoli 1991/1992 - 1,45 mil.ha,
1995/1996 - 1,79 mil.ha, 1996/1997 - 1,90), având drept cauze, printre altele:
condiţiile climatice puţin favorabile din perioada de semănat a grâului; dotarea
tehnică insuficientă şi resursele financiare limitate ale cultivatorilor de grâu;
dificultăţile întâmpinate în valorificarea recoltei de grâu.
Producţiile medii obţinute la grâu în România au crescut considerabil
între anii 1938 (963 kg/ha) şi 1979 - 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat),
după care s-au menţinut în jurul acestei valori, oscilând de la un an la altul, în

76
primul rând în funcţie de gradul de favorabilitate al condiţiile meteorologice ale
anilor de cultivare. Se detaşează recoltele medii obţinute la grâu în anii 1977
(2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha), 1995 (3.082 kg/ha), 1997 (2.795 kg/ha).
Tabelul 3.4
Situaţia culturii grâului pe glob şi în ţările mari cultivatoare (anul 1999)
Suprafaţa semănată Producţia medie Producţia globală
Continentul, ţara
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 224.665 2.620 588.656
AFRICA 9.792 1.920 18.802
- Algeria 2.000 1.100 2.200
- Maroc 1.017 5.990 6.093
- Egipt 3.087 1.420 4.378
AMERICA DE NORD 35.416 2.730 96.653
- Canada 10.769 2.240 24.076
- S.U.A 23.877 2.900 69.327
AMERICA DE SUD 7.570 2.170 16.462
- Argentina 5.133 2.340 12.000
- Brazilia 1.425 1.580 2.200
ASIA 88.104 2.710 239.087
- Afganistan 2.125 1.320 2.800
- China 29.774 3.690 109.730
- India 26.686 2.470 5.907
- Iran 6.600 1.820 12.000
- Pakistan 8.355 2.240 18.694
- Turcia 8.550 2.160 18.500
EUROPA 26.905 5.115 137.642
-Bulgaria 1.100 3.000 3.300
- Franţa 5.234 7.600 39.793
- Germania 2.801 7.200 20.178
- Italia 2.305 3.440 7.939
- Iugoslavia 1.300 3.690 4.800
- Marea Britanie 2.045 7.560 15.465
- Polonia 2.631 3.620 9.537
- România 1.970 2.640 5.200
- Ungaria 1.183 4.140 4.895
OCEANIA 11.638 1.920 22.385
- Australia 11.583 1.880 22.110
ŢĂRILE FOSTEI U.R.S.S. 45.221 1.270 57.573
- Kazahstan 9.100 520 4.700
- Federaţia Rusă 26.000 1.030 26.900
-Republica Moldova 333 3.000 1.000
- Ucraina 5.638 2.650 14.937
- Uzbekistan 1.300 2.770 3.600

3.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul

Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de
forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul
timpurilor pe baza anumitor criterii. În prezent, este acceptată şi utilizată mai
77
frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N.
VAVILOV (în 1935) şi modificată de J. MAC. KEY (în 1963) (tab.3.5, după GH.
BÂLTEANU, 1989).
Tabelul 3.5
Clasificarea genului Triticum (după J. MAC KEY)
Denumirea latină Deumirea comună Caracteristici

SECŢIA DIPLOIDĂ (2n = 14 cromozomi)

- T. monococcum L.
- ssp. boeoticum (Bois.) MK Alac sălbatic Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. monococcum Alac cultivat Bob îmbrăcat
Rahis fragil
SECŢIA TETRAPLOIDĂ (2n = 28 cromozomi)
- T. timopheevi Zhuk. Grâul lui Timofeev Bob îmbrăcat
ssp. Timopheevi Rahis fragil
- T.turgidum (L.) Thell.
- ssp. dicoccoides (Korn.) Thell Tenchi sălbatic Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. dicoccum (Schrank.) Thell Tenchi cultivat Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. turgidum conv. turgidum Grâu englezesc Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. durum (Desf.) Grâu “durum” Bob golaş
MK Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. polonicum (L.) Grâu polonez Bob golaş
MK Rahis rezistent
- ssp. carthlicum (Nevski) MK Grâu persan Bob golaş
Rahis rezistent
SECŢIA HEXAPLOIDĂ (2n = 42 cromozomi)
- T. aestivum (L.) Thell.
- ssp. vulgare (Vill.) MK Grâu comun Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. spelta (L.) Thell. Grâu spelta Bob îmbrăcat
Rahis fragil
- ssp. macha (Dek. et Men.) MK Grâu macha Bob îmbrăcat
Rahis rezistent
- ssp. compactum (Host.) MK Grâu pitic Bob golaş
Rahis rezistent
- ssp. sphaerococcum (Perc.) MK Grâu pitic indian Bob golaş
Rahis rezistent

Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii,

cultivate şi spontane.
Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma sălbatică
Triticum monococcum ssp. boeoticum şi forma cultivată Triticum monococcum
ssp. monococcum (“alacul“). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate
78
ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa Centrală; în prezent este pe
cale de dispariţie. Se caracterizează prin boabe care rămân “îmbrăcate“ după
treierat şi care dau o făină albă bogată în gluten.
Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se apreciază că a rezultat prin
încrucişarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides.
Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar
formele cultivate sunt numerose (fig. 3.18, după R. PETERSON).

Fig. 3.18. Zonele de distribuire a strămoşilor sălbatici ai grânelor cultivate

Triticum turgidum ssp. dicoccum (“tenchi“ cultivat) a fost principala

cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale faţă
de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile
hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în ţări din Asia Mică, în India şi în
Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este sticlos, bogat în proteine.
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul "durum") a provenit
din tenchi, prin mutaţii. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături
de tenchi. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la
secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent
este cultivat pe circa 9% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele
ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu
conţinut ridicat în substanţe proteice şi gluten, dar de calitate inferioară pentru
panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens,

79
aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este
flexibil.
Grâul "durum" cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea
spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult
cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente,
bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb),
coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) şi hordeiforme
(spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).
În perioada 1989-1998, producţia mondială de grâu "durum" a fost de
circa 27 mil. tone (cu oscilaţii între 22,3 şi 34,4 mil. tone), din care 6,8 mil. tone
produse în ţările Uniunii Europene (îndeosebi în Italia, Franţa, Grecia, Spania),
3,5 mil. tone în Turcia, 3,5 mil. tone în ţările fostei URSS, precum şi în Canada
(4,7 mil. tone), SUA (2,8 mil. tone) şi ţările de pe litoralul mediteranean al Africii
(Algeria, Tunisia, Maroc). Nivelul record al producţiei de grâu "durum" a fost
atins în Europa în anul 1991, cu 3,45 mil. ha şi 11,2 mil. tone produse.
Importatorii importanţi de grâu "durum" sunt Algeria (1,6 - 1,8 mil. tone),
Uniunea Europeană (în jur de 1 mil. tone anual), Tunisia, Maroc, Libia (0,3 - 04,
mil. tone).
România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu "durum", evaluate în ultimele
decenii la sub 1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare),
fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste
făinoase.
Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe
suprafeţe restrânse.
Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu
"englezesc") este destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin
rezistenţă mare la cădere, spic foarte ramificat, bob mic şi de calitate inferioară.
Este cultivat pe suprafeţe restrânse în zona Mediteranei.
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu "polonez)" are
boabe înguste, sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia.
Triticum timopheevi ssp. timopheevi ("grâul lui Timofeev") este considerat tenchi
sălbatic de Caucaz.
Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi). A provenit prin încrucişarea
spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma
sălbatică nu este cunoscută. În schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe
specii cultivate, unele deosebit de importante.
Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul “comun“ sau “grâul pentru pâine“)
este semănat pe circa 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.
În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăţi şi soiuri
(după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă şi de primăvară. Pe
plan mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semănată cu grâu (circa 70%) este
ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale
globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii şi
degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o
80
perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). În asemenea condiţii, se seamănă grâu
de primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în ţările
fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafaţa totală
cultivată cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafaţa cu grâu (după GH.
BÂLTEANU, 1991).
În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală ocupată cu
această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone
submontane şi unele depresiuni intramontane.
Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi făinos, foarte potrivit
pentru panificaţie. Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau
nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care formează 1 - 4 boabe golaşe. Rahisul este
flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).
Această specie cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază între ele
după prezenţa sau absenţa aristelor, culoarea glumelor şi a aristelor, pubescenţa
glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în ţara noastră,
aparţin varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roşu);
lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu,
aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob
roşu).
Triticum aestivum ssp.spelta (grâul “spelta“) este o specie cultivată încă
din epoca bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este
sticlos şi dă o făină foarte bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. În
prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind semănat pe suprafeţe limitate în unele
ţări din Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia, Germania, Belgia ("grâul Ardenilor") şi
izolat în Turcia şi Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha (după L.
COUVREUR, G. CLAMOT şi A. CROHAIN, 1987). După treierat, bobul
rămâne îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat
şi separarea făinii se pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se
valoarea alimentară şi furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor
şi, în general, a reproducătorilor. Poate furniza o făină de foarte bună calitate
pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe ameliorante. Se apreciază că
această formă de grâu poate prezenta interes şi pentru anumite zone agricole din
România, cu climat mai aspru, umed şi rece, unde s-ar putea comporta mai bine
decât alte cereale.
Luarea în cultură a grâului ("domesticirea“ grâului) a început cu formele
sălbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum şi tertraploide Triticum
turgidum ssp. dicoccoides, iar acestea, prin selecţie empirică au condus la formele
cultivate, corespondente (după G. FRANKE şi colab., 1977). Tenchi (Triticum
turgidum ssp.dicoccum) este prima formă de grâu cultivată şi una dintre primele
plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); au urmat alacul (Triticum
monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500 î.H.) şi grâul
comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.H.
Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele informaţii istorice arată
că în perioada 3.000-1.000 î.H., grâul era cultivat pe suprafeţe importante, la
81
început fiind luat în cultură alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai târziu, grâul
comun.
Originea grâului. În urma expediţiilor ştiinţifice şi studiilor sale,
N.VAVILOV a identificat pentru grâu patru centre de origine (după GH.
BÂLTEANU, 1991): centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan,
Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu
subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat
(interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munţii din Turkmenia), din care
provin T. aestivum, ssp. vulgare si ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp.
turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. carthlicum şi T. timopheevi; centrul
abisinian (Etiopia şi o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp.
turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum; centrul
mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum
ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum si ssp. polonicum, T.
aestivum ssp. spelta.
Soiurile cultivate. Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială
cuprinde numai forme care aparţin varietăţii ”erythrospermun”, predominând
soiurile româneşti. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie
de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă la cădere, ger, iernare, secetă şi boli, valoare
nutritivă şi tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor (tab.3.6).
Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie
românească Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul
"durum" există în cultură soiuri de primăvară (Durom - soi românesc, înregistrat
în 1976; Ixos - soi de francez, 1995), şi de toamnă (Rodur - românesc, 1984;
Pandur - soi de toamnă, 1996).
Tabelul 3.6
Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România (1999)
Zona de cultivare a grâului Soiuri recomandate
Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Dropia, Rapid, G.K.Öthalom,
Sudul ţării, irigat
G.K.Góbé, Kraljevica
Sudul ţării, neirigat Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 29, Fundulea 4, Rapid, Lovrin 41

Oltenia Flamura 85, Şimnic 30, Lovrin 34, Fundulea 4, Delia

Zona piemonturilor sudice Albota, Arieşan, Fundulea 29, Fundulea 4, Trivale

Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41, Delia, Alex,
Vestul ţării
Romulus, G.K.Öthalom, G.K.Góbé, Kraljevica
Zona colinară din vest Arieşan, Turda 81, Fundulea 29, Turda 95

Transilvania Arieşan, Turda 81, Transilvania, Fundulea 4, Apullum, Turda 95

Moldova centrală şi de sud
Nordul Moldovei
Fundulea 29, Flamura 85, Moldova 83, Fundulea 4, Dropia,
Gabriela, Eliana
Turda 81, Aniversar, Arieşan, Suceava 84, Gabriela, Eliana,
82
 Gaşparom, Magistral
3.2.1.5. Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara

noastră, circa 9 luni (270 - 290 zile). În acest interval, de la germinare şi până la
maturitate, plantele de grâu trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se
recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de
modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a delimita strict
aceste faze, deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.
În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de
grâu în următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire,
formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea şi coacerea
(maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele prezentate se grupează în etapa
(perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale
plantelor (de la germinare la înfrăţire) şi etapa generativă (reproductivă)
caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la
începutul alungirii paiului şi până la coacerea deplină).
În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi
tehnologii apreciază că această ”divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient de
precisă şi au propus ”subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice
cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a grâului şi
al formării recoltei.
Ca urmare, a fost realizată “codificarea vegetaţiei“, prin întocmirea unor
scări de coduri, care marchează stadiile de vegetaţie. Prima scară de coduri
(fig.3.19, după D. SOLTNER, 1990) a fost realizată de JONARD. Scara cea mai
des citată în literatura de specialitate este cea realizată de FEEKES, care se
bazează pe observarea la exterior a schimbărilor morfologice ale plantei de grâu.
În continuare, scara lui FEEKES a suferit mai multe modificări, efectuate de către
unii biologi şi fitotehnişti (E.G. LARGE, 1964; K.-U. HEYLAND, 1975).
Ulterior au fost întocmite codificări mai amănunţite, de către KELLER şi
BAGGIOLINI, precum şi ZADOCKS, CHANG, KONZAK, după un sistem
decimal. Mai nou, TOTTMAN (1987) a completat această scară şi a adaptat-o
pentru alte cereale păioase, cum sunt orzul sau ovăzul.
Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru a decide momentul potrivit
pentru diferite intervenţii tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă
pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai
sensibile la factorii de mediu.
Trecerea plantelor de grâu de la etapa vegetativă la etapa generativă este
marcată prin codurile 4 - 5 pe scara Feekes, A - B pe scara Jonard, G - H pe
scara Keller - Baggiolini şi 29 - 30 pe scara Zadocks. Acest stadiu este denumit
în lucrările de biologia grâului "spic la 1 cm" (măsurat de la nivelul nodului de
înfrăţire şi până la partea superioară a conului de creştere - fig.3.20, după D.
SOLTNER, 1990). Este stadiul denumit de Prof. EMIL SPALDON (Nitra-

83
Slovacia) "punct de viraj", momentul în care planta de grâu trece de la etapa de a
forma organe vegetative la aceea de a forma organe generative.
Fig. 3.20. Stadiul "spic la
1 cm" la grâu

Fig. 3.19. Stadiile de dezvoltare a grâului, după scările: FEEKS, BAGGIOLINI,

ZADOCKS şi JONARD

Etapa vegetativă. Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde

germinarea seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.
Germinarea. Pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze
trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale: pe de o parte, sămânţa să fie capabilă
de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită
din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent şi
nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condiţiile optime
de umiditate, căldură şi oxigen.
Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai
dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal. În anii normali sub aspect
meteorologic şi în zonele de câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru
practica agricolă. Din contră, în unii ani, în zonele de cultură a grâului, mai
umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi, deoarece de la recoltarea
loturilor semincere şi până la semănat nu rămâne un interval de 40 - 45 zile (cât
durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situaţii, pentru ca răsăritul să
nu fie întârziat şi neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din
zonele unde grâul de sămânţă s-a maturat şi a fost recoltat mai devreme.
Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbţia
apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi în preajma embrionului
trec în soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din
endosperm, cu moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de
transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trec în
aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi
84
graşi şi glicerină (fig.3.21, după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N.
KNAUER, 1975). Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă
mică, uşor asimilabile, cu care embrionul se hrăneşte. Transferul acestor
substanţe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.
Începe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere,
muguraşul şi radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile
bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Curând apar şi
celelalte rădăcini embrionare (3 - 5 rădăcini), pe suprafaţa cărora se formează
perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi
absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.
În acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile
bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de
vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte
rezistent, asigură protecţia ţesuturilor fragile ale muguraşului, până la răsărire,
apoi se ofileşte.

Fig. 3.21. Etapele germinării

bobului de grâu

În condiţii favorabile
de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8 - 10
zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din
cauza insuficienţei apei.
Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-răsărire
depinde de o serie de factori: facultatea germinativă şi energia germinativă
(vigoarea seminţelor); puterea de străbatere; starea de sănătate şi tratamentele la
sămânţă; mărimea bobului şi cantitatea de substanţe de rezervă; atacul de boli şi
dăunători; compactarea solului şi formarea crustei; asigurarea umidităţii,
temperaturii şi aeraţiei în sol.
La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a
facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat şi
relativ bine mărunţit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului şi

85
străbaterea coleoptilului spre suprafaţă. Excesul de umiditate şi distrugerea
structurii superficiale pot conduce la formarea crustei şi, în situaţii extreme, la
asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuţe.
Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta
formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care
şi-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie
chimică.
În stadiul de "o frunză", o secţiune prin plăntuţă în dreptul bobului, arată
deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele
vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze (fig.3.22, după D.
SOLTNER, 1990).

Fig. 3.22. Planta de grâu la începutul vegetaţiei: germinare - răsărire;

stadiul de 3 frunze (preînfrăţire)
Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe
nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de
vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor
adventive.
Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză,
încep să se formeze primele rădăcini adventive.
Înfrăţirea. Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze,
creşterea plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte pentru o nouă
fază de vegetaţie. Are loc un proces care se numeşte "preînfrăţire": al doilea
internod, care poartă mugurele terminal, se alungeşte în interiorul coleoptilului şi
se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului.

86
 La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire. Sub acesta, al
doilea internod serveşte câtva timp pentru transportarea sevei venind de la
rădăcinile embrionare. Înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după
răsărire.
Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului;
la baza frunzişoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta
fraţi de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la
baza frunzei a doua şi aşa mai departe. Fraţii secundari dau spice mici, slab
productive sau nu formează deloc spice.
Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţă, o
secţiune făcut la nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate că fraţii sunt
deja formaţi (fig. 3.23, după D. SOLTNER, 1990).

Fig. 3.23. Planta de grâu în faza de înfrăţire

87
 În momentul când începe desfacerea
frunzei a patra şi primul frate devine vizibil,
se formează noi rădăcini de la nodul de
înfrăţire. Acestea intră în activitate şi
participă la absorbţia apei şi sărurilor
minerale, alături de rădăcinile embrionare,
pe care, treptat, le depăşesc în importanţă.
Ele sunt rădăcini adventive şi se dezvoltă
intens încă din primele săptămâni de viaţă a
plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor
adventive se situează în stratul arabil.
Acestea cresc continuu până la înflorit, când
se atinge dezvoltarea lor maximă (fig. 3.24,
după L. KUTSCHERA, 1960, citat de A.
FALISSE, 1990). Fig. 3.24. Sistemul radicular al
grâului de toamnă la intrarea în
iarnă (a) şi la înflorire (b).
Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând,
într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu de la începutul vegetaţiei şi de
adâncimea de semănat.
Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lan
încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2 - 3 fraţi şi 3
- 5 frunze. Un înfrăţit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparaţie cu
fratele principal, fraţii laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc
puţin. De aceea, se discută adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se
caracterizeze printr-o capacitate de înfrăţire mai mare sau, dimpotrivă, este bine
să înfrăţească mai puţin. Situaţia este foarte diferită, în funcţie de condiţiile
concrete de cultivare. Este cert că, prin înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de
a compensa, între anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze
diferite (iernare, temperaturi scăzute).
În mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece
toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în
ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar aceştia rămân
neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).
În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrăţitul
plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul
continuând pe tot timpul iernii; prin comparaţie, în climatele cu nuanţă
continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de
cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înfrăţitul sunt
întrerupte pe timpul iernii.
Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o
cultură bine încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un
covor vegetal cuprinzând 900 - 1.200 fraţi/m 2, din care să rezulte, în final, 450 -
600 fraţi fertili.

88
 Călirea. În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec
printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de
“călire“. Procesul poate să dureze peste 46 zile şi constă în concentrarea treptată a
sucului celular prin acumularea de glucide în toate părţile plantei, dar îndeosebi la
nivelul nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii din protoplasmă în
timpul gerurilor din iarnă. În mod convenţional, perioada este împărţită în două
faze, ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de evoluţia temperaturilor, pe
măsură ce se apropie iarna.
Prima fază durează 15 - 20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi
ridicate ziua (10 - 15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute
noaptea (0 - 6°C), când consumul de glucide prin respiraţie este scăzut; totodată,
din cauza temperaturilor destul de scăzute, creşterea organelor plantei este mult
încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanţul acumulării glucidelor în ţesuturile
plantei este pozitiv.
A doua fază a procesului de călire durează 15 - 25 zile şi se petrece când
temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri);
fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau
procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului
celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de
transpiraţie.
Conţinutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă, 25% şi
poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi factori,
printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului (tab.3.7, după GH.
BÂLTEANU, 1974).
Ca urmare a unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot
rezista până la -15°...-18°C la nivelul nodului de înfrăţire (chiar -20°C).
Sub aspectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu
apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol poate să
apară în situaţiile în care plantele s-au “decălit“ în ferestrele iernii sau la
desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile
redevin turgescente) şi survin geruri bruşte. Culturile bine înrădăcinate, înfrăţite
şi călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrăţire protejat de 1-2 cm
de pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă,
sub -20°C.
Tabelul 3.7
Suma glucidelor (% din s.u.) la nodurile de înfrăţire la diferite
soiuri de grâu
Data când au fost recoltate probele:
Soiul
22 noiembrie 17 februarie 11 martie 23 martie
Mironovskaia 808 31,3 25,6 25,4 23,3
Aurora 26,9 20,1 18,8 20,0
Kaukaz 29.8 16,8 16,9 17,5
89
 Trecerea spre starea de "repaus de iarnă" a culturilor de grâu, are loc în
anii normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a
Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20
decembrie în sud-estul Dobrogei (după O. BERBECEL, 1970).
Repausul. Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite,
din cauza condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă o serie de procese
biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbţia azotului (chiar la
temperaturi de 0°C, după EMIL SPALDON), precum şi procesul de fotosinteză.
Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca
cercetătorii italieni să folosească termenul de "criptovegetaţie" (vegetaţie
“ascunsă“) (după GH. BÂLTEANU, 1974).
Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară
începe o dată cu dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în
funcţie de evoluţia vremii la desprimăvărare. Pentru condiţiile din România, data
cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie (după O.
BERBECEL, 1970).
Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a
elementelor nutritive din sol. În acest moment, foarte importante sunt cantităţile
de azot aflate la dispoziţia plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante şi
azotul existent în soluţia solului.
Curând începe perioada creşterii intense, care durează circa 90 zile,
perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu
(comparativ cu numai 3 - 5% din biomasă acumulate în perioada de toamnă).
Etapa generativă. În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe
cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa
generativă şi pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi
parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui
frate format; inclusiv boabele germinare şi plăntuţele în curs de răsărire parcurg,
în condiţii favorabile, procesul de vernalizare.
Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are
înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să
se îndepărteze prin formarea internodurilor. Creşterile au loc pe baza ţesuturilor
meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creşterea unui internod începe când
s-a încetinit creşterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5 - 6
internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazal spre cel superior, care
poartă inflorescenţa. Internodurile bazale (1 - 2) au diametrul cel mai mare şi
peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.
În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic
până la înflorire, prin creşterea rădăcinilor adventive (fig.3.25, “Techniques
agricoles“, 1993). Condiţiile care favorizează dezvoltarea rădăcinilor adventive,
influenţează indirect şi formarea componentelor de producţie. În acest sens, datele
din tabelul 3.8 (după D. SOLTNER, 1990) ilustrează corelaţia dintre numărul de
rădăcini adventive şi numărul de spice formate pe o plantă de grâu.

90
 Fig. 3.25 Repartizarea masei
rădăcinilor plantei de grâu pe
adâncimi, în diferite faze de
vegetaţie.

În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la

dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va
asigura substanţele necesare formării elementelor componente ale inflorescenţei şi
boabelor.
Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de
fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului
are loc diferenţierea organelor generative. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la
30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare = 3 - 4, valoari
considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).

Tabelul 3.8
Corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive în faza de
alungire a paiului şi numărul de spice
Numărul de rădăcini adventive în faza de
Numărul de spice pe plantă
alungire a paiului
6,0 2,5

6,5 2,2

7,5 2,6

8,5 3,1

14,0 5,5

91
 Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. În stadiul
de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are
la bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Puţin mai târziu, dacă se face o
secţiune la acest nivel şi este analizată la microscop se poate observa că, la fratele
principal, există 5-6 frunze deja formate, precum şi o serie de striuri cu nuanţă
mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul
alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma
primordii foliare; el se alungeşte şi începe să se segmenteze în “riduri“ paralele,
care reprezintă primordiile viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar
cu o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de "dublu rid") (fig.3.26, după
D. SOLTNER, 1990). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în
mugure floral, deci momentul iniţierii florale.

Fig. 3.26. Plante de grâu în etapa generativă

92
 Odată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se diferenţiază
spiculeţele, florile, organele mascule şi femele; concomitent cu diferenţierea
elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează,
treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de “burduf“.
În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze;
“ridurile“ se transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se observă,
deja, primordiile glumelor.
Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul tânărului spic,
începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrăţire, o secţiune permite să
se observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm
rapid.
Înspicatul. Înfloritul. Încheierea fazei de alungire a paiului este marcată
prin apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul,
marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La
grâu, deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul
de înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile. Totodată, la grâu,
eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât
polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic,
exclusă). În plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuşi, poate
apărea sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales la baza spicului; procesul
este amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă,
insuficienţa elementelor nutritive).

93
 Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. În primele 3
săptămâni, bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină creşterea în grosime
(fig.3.27, după “Techniques agricoles“, 1993). Durata acestei faze influenţează
cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor
şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza
substanţelor asimilate de către plante în
această perioadă, deci după înflorire. La Fig. 3.27. Evoluţia bobului de grâu de la
fotosinteză participă toate părţile verzi fecundare până la maturitate.
ale plantei; pe măsură ce se avansează
spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al
inflorescenţei în asigurarea asimilatelor
destinate umplerii boabelor (fig. 3.28).
După unele determinări efectuate în
Germania (M. SEIFFERT, 1981), din
totalul asimilatelor depuse în bobul de
grâu, aportul diferitelor părţi ale plantei
este următoarea: spicul - 30%;
internodul care poartă spicul - 10%;
limbul ultimei frunze (frunza “stindard“)
- 12%; limbul frunzei imediat inferioare
- 8%; limbul frunzei anterioare - 3%;
paiul cu tecile frunzelor - 36%.

Fig. 3.28. Procentul de participare a Fig. 3.29. Sinteza şi distribuirea asimilatelor

diferitelor părţi ale plantei de grâu la în planta matură de grâu.
suprafaţa totală de asimilaţie, în perioada
94
 de formare a bobului.

O parte din asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte
organe ale plantei (fig. 3.29, după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N.
KNAUER, 1975).
Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune
analiza componentelor de producţie (elementele productivităţii) care, în cazul
grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă;
numărul de boabe/spic; MMB (g).
Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetaţiei.
Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei (are o
manieră specifică de “a-şi construi recolta“) (fig. 3.30, după D. SOLTNER,
1990).
Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea
germinativă a seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul
de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită
reducere a densităţii se datorează şi concurenţei dintre plantele din lan sau
atacului de boli şi dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin
înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă numărul de fraţi pe m 2, dintre care numai o
parte vor contribui la recoltă.

Fig. 3.30. Formarea componentelor de

producţie la grâu

Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma

diferenţierii inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi alungirea paiului.
Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de vegetaţie
din perioada de înfrăţit şi la începutul formării paiului. În timpul înfloritului,
condiţiile de vegetaţie pot contribui la reducerea numărului de spiculeţe fertile
dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dintr-un spiculeţ, ambele
conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescenţă.
În sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare
influenţează mărimea boabelor (exprimată prin MMB).

3.2.1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat, seminţele de grâu

necesită temperaturi de minimum de 1 - 3°C; aceste valori au semnificaţie
95
practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi
germinarea întârzie din lipsa apei (precum şi pentru grâul de primăvară). În mod
obişnuit, în perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se
situează în jur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi,
răsărirea grâului are loc după 7 - 10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o
durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.
Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite,
luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continuă până când
temperaturile scad sub 5°C.
Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează
printr-o mare rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la
nivelul nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.
Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca
formă de manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care
acestea surprind grâul (fig. 3.31 şi 3.32, după D. SOLTNER, 1990). Rezistenţa
cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari
pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de
răsărire (faza de coleoptil).
Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de
temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a
paiului sunt de 14 - 18°C, iar la înspicat 16 - 18°C. În fazele următoare,
temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune
condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.
Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt
moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în
zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe
perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie
al grâului este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către
planta de grâu.

96
 Fig. 3.31. Efectele gerului asupra plantelor tinere de grâu .

Fig. 3.32. Variaţia rezistenţei grâului la temperaturi scăzute, în funcţie de

stadiul de dezvoltare

Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa uscată
a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului
să se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.
Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel
încât germinarea şi răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de
neuniforme. Din acest motiv, precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru
dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru reuşita culturii. Pierderile de recoltă din
cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar
97
ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol şi să fie
favorizată acumularea apei din precipitaţii.
În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat,
fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal
de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi
nevoile plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul
lunilor mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care
apar semne evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii.
Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită,
plantele rămân scunde şi slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de
amiază.
Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina
un dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol.
Ca urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile
mai mari de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică
pentru şiştăvire durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a
substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină, către bob (intervalul “palierului
hidric“) (fig.3.33, după A. FALISSE, 1990). Pagubele (reducerea recoltei şi a
calităţii acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei şi a calităţii acesteia) cu
cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei
critice.
Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi luto-
argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau
slab acidă (pH = 6 - 7,5).

Fig. 3.33. Curbele dezvoltării bobului de grâu şi producerea fenomenului de şiştăvire

98
 Tabelul 3.9.
Producţia de cereale este influenţată de adâncimea pânzei freatice
Producţia (în %)
Adâncimea ape freatice
Grâu Porumb
20 cm 10 100
40 cm 190 140
60 cm 248 175
80 cm 280 230

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile,

cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roşcate.
Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse
la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite
perioade, până în zona rădăcinilor (tab. 3.9, după D. SOLTNER, 1990). De
asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe
care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile prea acide sau prea alcaline.
În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri
brun-roşcate. Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe
soluri mai puţin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile
albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative
(amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

3.2.1.7. Zone ecologice

În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc

condiţii foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar
pe circa 7% din suprafaţa arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin
favorabile pentru cultura grâului (după GH. BÂLTEANU, 1989).
Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România
pot fi amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.
Zona foarte favorabilă (fig. 34, după N. ZAMFIRESCU, 1965). Se
situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia
Banatului) şi se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi a solului
brun-roşacat Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi
în faza de formare a boabelor sunt puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de
primavară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele
Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o
suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul
Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la
semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

99
 Fig. 3.34. Harta răspândirii în cultură a grâului de toamnă în România

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai

restrânsă; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura
vegetaţia normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi
iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi
scăzute. În anii normali, nu se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea
boabelor.
Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În
vestul ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona
foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni
podzolite, soluri brun-roşcate podzolite, brune-podzolite, lăcovişti, soluri gleice).
În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai
frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la
începutul verii. În Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai
favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde
cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice, podzoluri
argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).
În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl
constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor,
Mureşului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta
Siretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai
accentuată; de asemenea, condiţiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente
100
sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale,
aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea, afânările
adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

3.2.2. Tehnologia de cultivare a grâului

3.2.2.1. Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie

semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară,
să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu
are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în
profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare
timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea
devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să
se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile
vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac
parte: mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru
fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă
alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru
sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul,
chimenul.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor
foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după
recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o
arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale
care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă
solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează
mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost
corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare
excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul
a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii
animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea
firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După
recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu
umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată
ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive.
Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare,
terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate

101
mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea
devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea
substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării
şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării
unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată
atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o
plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul
rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează
suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie
foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea
pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă
aceleaşi avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru
grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. În
mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate
pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte
bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol
rămâne o cantitate mare de masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O
deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea
unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în
zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul
rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi
cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării
(îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste
250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar
reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din
diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau
a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive),
rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după
premergătoare foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea,
menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă,
floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă.
Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne
un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să
fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate
a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie
adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii,
soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe
102
terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită
printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru
grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea
sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a
rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive
care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea
târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat.
Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte
favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate
fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă
decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă
avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai
devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului.
Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi
favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie
mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de
sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care
este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de
o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o
cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din
România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor
mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele
importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii
care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea
unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu
potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură
adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice
şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea
terenului imediat şi bine de resturile vegetale.
O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul
rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de
Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită
doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu
pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de
păgubitoare ambelor culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac
în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre
acestea recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul
grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau
pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul
uscat.

103
 Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la
culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu,
pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic
cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în
România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu
este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
îmburuienarea terenului cu buruieni specifice (tab 3.10, după I. BOERIU, N.
EUSTAŢIU, 1973); înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore
rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionază: fuzarioza, mălura,
tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele
roşu al paiului, viermii sârmă (tab. 3.11, după MARIA POPESCU şi V.
POPESCU, 1991).
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu,
este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă,
efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în
asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor,
care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

Tabelul 3.10
Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura
culturilor şi gradul de îmburuienare a terenului la
I.C.C.P.T.Fundulea
Proporţia grâului
Masa buruienilor
în structura culturilor Numărul de buruieni la m 2
(tone masă proaspătă/ha)
(%)
25 66 1,2
33 87 1,4
50 200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7

Tabelul 3.11
Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu
Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava
Fusarium sp. Fusarium sp.: Cercosporella Erisiphe graminis
Rotaţia
% boabe atacate pe boabe pe spice herpotricoides (intensitate
atac (%))
Monocultură de grâu 20 70 80 80 25
Porumb-grâu 19 62 70 76 16

Asolament de 3-5 ani 9 30 31 69 12

104
 La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi
de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

3.2.2.2. Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea

îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente
nutritive este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P 2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg
boabe + paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991). Consumurile
corespunzătoare de elemente nutritive pentru diferite producţii sunt prezentate în
tabelul 3.12 (după R. LALOUX, A. FALISSE, J. POELAERT, 1980).
Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor
particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat,
explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie
a elementelor nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de elemente
nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea
paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste
80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la
dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care
trebuie administrat pe solurile din România.
Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante
viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis,
favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie
(elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.
Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate,
de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină
dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind
predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli
foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

105
 Fig. 3.35. Cantităţile de azot conţinute în
diferite organe aeriene ale plantei de grâu

Tabelul 3.12
Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)
N P2O5 K2O CaO MgO S
100 kg
- boabe 1,9 1,0 0,5 0,15 0,15 0,25
- boabe + paie 2,4 1,25 1,7 0,75 0,40 0,45
5.000 kg
- boabe 95 50 25 8 8 13
- boabe + paie 120 63 85 38 20 23
8.000 kg
- boabe 152 80 40 12 12 20
- boabe + paie 192 100 136 60 32 36
Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din
rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor
organice.
Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o
curbă caracteristică (fig.35, după “Techniques agri-coles“, 1993). Se consideră că
pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie,
de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte
până în faza de umplere a bobului.
Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în
cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie
să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de
azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol
şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (după M.
SEIFFERT, 1981).
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când
azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de
106
înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile
agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară,
deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea
substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de
remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare (fig.3.36, după D.
SOLTNER, 1990).

Fig. 3.36. Evoluţia cerinţelor plantei

de grâu faţă de azot şi momentele
reper de administrare a
îngrăşămintelor

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea

vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea
îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de
azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi
formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de
mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării
terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea
suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe
încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de
zăpadă.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă
administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere
cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit,
urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat
că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul
rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu
de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două
fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt
disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta)
întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu
pentru a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la
întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în
forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul
107
lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare
aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea
azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii;
soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă
(cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic,
posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul
specific.
Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă
(după ICCPT.Fundulea, 1990) :
DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,

în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul

solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe
solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2
kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat
plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha
după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se
adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este
cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha (tab. 3.13, după CR. HERA, citat de GH.
BÂLTEANU, 1989); pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare
favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă;
în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă.
Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa
30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare
târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la
desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se
mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea
paiului.
Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în
iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare) (tab.3.14 după D. SOLTNER,
1990), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de
vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei
totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta
scontată a se obţine.
Tabelul 3.13
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut producţii optime
economic la grâu (medii pe 5 ani)
Specificare Doza de îngrăşământ economic
N P2O5
Fundulea (cernoziom cambic) 108 83
Lovrin (cernoziom freatic-umed) 106 92
Turda (cernoziom levigat) 119 84

108
 Podu-Iloaiei (cernoziom levigat) 96 58
Şimnic (brun-roşcat) 85 75
Oradea (brun-argilic) 77 69
Livada (brun-podzolit) 95 65

Tabelul 3.14
Procentul din doza de azot aplicat toamna care se pierde prin levigare,
în funcţie de cantitatea de precipitaţii (%)
Cantitatea de precipitaţii căzute Tipul de sol (sub aspectul texturii)
între prima şi a doua fracţiune de Sol greu Sol mijlociu Sol uşor
azot
50 mm 0 0 0
100 mm 0 20 50
150 mm 10 40 70
200 mm 30 60 80
300 mm şi peste 50 80 80
Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după
recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300
se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat,
după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte
pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în
concentraţie de maximum 20% produs comercial. În acest mod se pot efectua
îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea
ploşniţelor şi a bolilor foliare.
Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate
tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai
sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere,
cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere
de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au
capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul
azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează
dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei,
grăbeşte maturitatea.
La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor
mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific.
Formula de calculare a dozelor este următoarea:
DP= 15 x Rs - Pgg,
în care: DP este doza de fosfor, în kg P 2O5/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Pgg
= aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P 2O5/t de gunoi de grajd,
dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P 2O5/t de gunoi, dacă a fost

109
aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40
kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.
Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha,
fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte
complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.
Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient
aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează
sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului
determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cloroză, necroza marginală
a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40
- 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de
îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că,
într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază
că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.
Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd
semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste
îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta
premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul
remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe
solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau
prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc
proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de
15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg
boabe/ha.
Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de
costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile
agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi
convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.
Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide,
cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie
economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din
aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră
de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu
solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita
amendării.

3.2.2.3. Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul

semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu
în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.
110
 Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme
deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la
semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor
(seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie
pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte
mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a
permite semănatul în bune condiţii.
În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o
lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2
zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi
amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a
împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi
crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în
sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie
cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe
ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică
pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar
dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.
În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare;
pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se
întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la
scăderi progresive de recoltă.
În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin
arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi
se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească
condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate.
Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii
trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie
încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări. În
condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm
adâncime.
Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile
repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la
recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea
rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o
consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură
dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie (fig.
3.37, după D. SOLTNER, 1990).
Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea
bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt
efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi
reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute
111
perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea
terenului.

Fig. 3.37. Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a rădăcinilor

şi asupra formării unor componente de producţie la grâu
Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin
lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în
agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această
ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se
urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe
adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea
de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de
germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa
solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene;
diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate
în precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr,
cartofi de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de
resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1 - 2 lucrări) pentru mărunţirea
resturilor de plante şi a buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime,
cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără
însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3
săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.
În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape
cu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului
germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate),
arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie;
112
această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime,
realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual,
a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de
întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul),
conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele
secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar
rezulta bulgări greu de mărunţit.
Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru
a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului,
acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia
este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după
GH. BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după
soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după
floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).
3.2.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat,

să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere),
din categoriile biologice “sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua
înmulţiri“, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă
minimum 85% şi MMB cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se
pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În
prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe
tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza
(Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului,
cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu
preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de
cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin
(Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).
Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună,
fuzarioza şi mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor
înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate
redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai
mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi
pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu),
unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă
(Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate
insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0
kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5
Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate

113
astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul
ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu
mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea
iernii să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se
acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă
plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să
fie prea dezvoltaţi).
Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele
răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger,
primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia
se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De
asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la
temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar
neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.
Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea
puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide,
muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca
plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este
foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân
mici datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de
toamnă în România este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia
Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10
octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se
recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5
octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure,
la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m 2. Pentru a realiza acest lucru trebuie
să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m 2. Între aceste limite, densitatea de
semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data
semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,
umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea,
trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune
de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire
în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă;
starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului
germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat (tab. 3.15,
după K. BAEUMER, 1971).
Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite
limite, densităţile nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea
îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea
vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin administrarea de
îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca
numărul mic de fraţi şi spice la m 2 să fie compensat prin numărul mare de boabe
114
în spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin
erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina,
pe cât posibil, concurenţa buruienilor.

Tabelul 3.15
Corelaţia între facultatea germinativă, determinată în
laborator şi răsăritul în câmp, la sămânţa de grâu tratată şi
netratată
Facultatea germinativă Răsărirea în câmp (%)
Anul
(%) Sămânţă netratată Sămânţă tratată
97 53 86
1966 90 53 63
80 53 57
95 71 73
1967
88 67 69
95 67 76
1968 87 53 72
78 49 65
La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt
exagerate, costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea
puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele
foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări
densitatea până la 700 boabe germinabile/m 2. Trebuie reţinut, însă, că erorile
tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos)
pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul
(pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de
regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură,
soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În
condiţiile din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu
umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este
asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe
terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în
cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6
cm.
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat
datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent,
prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să
înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.
În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România
există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41)
care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri,
adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a
115
asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi
18 cm (după W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de
producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în
funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este
semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite
semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).
În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat
ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai
rapidă a seminţei.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului
este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în
creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace
terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi
dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod
foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai
avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în
tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de
vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.
Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi
adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie;
şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin
închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări
corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise
2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul
roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire
în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea
de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.
În figura 3.38 (după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND şi N.
KNAUER, 1975) este prezentată o schemă de semănat în cărări, în cazul în care
se lucrează cu un singur tractor, cu o semănătoare cu lăţimea de lucru de 3 m;
maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime de lucru, maşina pentru
erbicidare are 12 m lăţime de lucru.

116
 Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu
mijloace “avio“ (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la
semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare
suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a
plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor
avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Fig. 3.38. Schema pentru

semănatul în cărări

3.2.2.5. Lucrările
de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de

rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire
care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea
patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la
desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni,
infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi
calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate
numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe
lucrări (7 - 8 treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca
necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de
a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile
depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se

117
fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie
evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme
când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul
iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt
descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea
şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe
solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de
tăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza
aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa
solului.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din
tehnologia clasică de cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia
recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. În
majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la
desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea,
importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul,
încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura
grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în
mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%.
Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în
culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului,
semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare
obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile
din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis,
Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi
arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.
Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate
care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha). Administrarea se face
primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea
primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă;
temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt,
timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând
MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).
Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de
buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora,
Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas,
Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea
situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin
Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D
(Longran 60 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-
sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).
118
 Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate
speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se
recomandă preparatele continând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 +
Icedin Forte, O,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, 1 l/ha).
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale
grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai
devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării
erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia
unor efecte fitotoxice la grâu.
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în
anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba
vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în
zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de
tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha),
diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3
frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de
semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha), aplicat fie
toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de 1 - 3
frunze ale buruienii.
Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat,
aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime,
sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba
vântului.
În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi
monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g
+ 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).
Combatarea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri
preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus
tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi,
de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri extreme, când în
toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă
tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC ,
2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare
(PED) este de 5% plante atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se
efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7
exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit
locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când
temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare,
la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3
larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de
maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m 2
(1 larvă/m2 pentru culturile semincere).
119
 Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90
PS, 1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC,
0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC,
0,3 l/ha).
Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător
periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele,
argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se
recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate
înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă,
se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de
apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.
Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în
ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente
repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura
trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este
de 10 adulţi hibernanţi/m 2 şi de 250 larve/m 2 în cazul atacului în vetre.
Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-
cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate
la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3
exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea
ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa -
Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel
mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat
timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile
preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%,
administrată sub formă de momeli.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor
preventive cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă
îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte
sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea
unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate
ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente,
respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a
lanului, fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu
produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, 1 l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC,
O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP,
O,5 kg/ha) (ultimile două preparate speciale pentru făinare). Pragul economic de
dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25%
pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.
120
 Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se
transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului,
frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi
cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată
înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante,
respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente,
iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii
(Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit
prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei,
respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se
recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.
Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite
prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea
samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze
moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se
recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5
kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un
interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării.
Pragul economic de dăunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe
suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică
doze mari de îngrăşăminte cu azot.
Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru
evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind
anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite
produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania;
CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în
perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme
liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se
aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi
300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.
Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30
cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului
sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor
între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de
boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la
cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de
ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi
aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.
În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au
extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu
(GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului

121
căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii
ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.
Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă
interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de
apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m 3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este
acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la
semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În
situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a
arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei
udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m 3/ha. În situaţiile în care pregătirea
patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul
nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500
m3/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din
primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în
primăvară), cu norme de 500-600 m 3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea
paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni
sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna
iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

3.2.2.6. Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci

când boabele ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat
lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare
operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când
boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie
recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin
scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este
absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a
evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -
13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică
pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de
aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul
combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a
reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu
scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina
se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi
necăzute.
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la
recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea)
122
plantelor cu vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva
zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de
brazdă.
În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe
teren în brazdă continuă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura
grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi
paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare
ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai
frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi
transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din
întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă
recoltatul şi transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÂLTEANU,
1989).
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru
furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior
paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite
industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea
composturilor.
În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive
speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a
combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate,
încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu
doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în
sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului)
nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar
fi un atac puternic de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de
2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a
fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha
în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg
boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea
Britanie). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu
pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240
- 2.900 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au
oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei
variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi,
producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995
(3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii
favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

123
nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar
fi un atac puternic de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de
2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a
fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în
ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha
(Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie). Prin
comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial
(SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au
oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei
variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi,
producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995
(3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii
favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

3.3. SECARA

3.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.3.1.1. Importanţă

Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi a altor culturi de

câmp. Se pare că ea a apărut ca buruiană în grâu, fiind apoi luată în cultură în
zonele cu condiţii pedoclimatice mai vitrege.
În prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a
doua cereală “panificabilă”, după grâu. Secara este o plantă alimentară valoroasă,
care reuşeşte în cultură în condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau
cele nisipoase şi reuşind în zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase.
Din boabele de secară se obţine făina folosită la prepararea pâinii, pentru
o bună parte din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de
grâu, însă este “hrănitoare şi priitoare sănătăţii” (I. IONESCU DE LA BRAD).
Pâinea de secară are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la
culoare decât la cea de grâu. Se utilizează şi sistemul de fabricare a pâinii din
amestec de făină de grâu şi secară.
Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată
pentru gustul şi acţiunea ei laxativă.
Boabele (uruite) se folosesc ca nutreţ concentrat. În acelaşi scop, o mare
utilizare o au tărâţele pentru vacile lactante şi în hrana porcilor etc., datorită
conţinutului proteic ridicat (14 - 15%).
Secara este importantă ca plantă de nutreţ sau ca borceag de toamnă (în
amestec cu măzărichea de toamnă), dând un furaj care se recoltează timpuriu,
utilizat sub formă de masă verde, păşune sau fân.
122
 Boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, glucozei,
alcoolului etc.
În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul
secarei (Claviceps purpurea), care au utilizări în industria farmaceutică pentru
obţinerea unor alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina etc.),
folosiţi la prepararea unor medicamente împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni
circulatorii, a migrenelor, tensiunii arteriale etc. Boabele de secară provenite din
aceste culturi se folosesc în industria alcoolului.
Paiele de secară se folosesc ca furaj grosier şi aşternut, la împletituri
(obiecte de artizanat), în industria celulozei şi hârtiei etc.

3.3.1.2. Compoziţie chimică

Boabele de secară conţin, în medie, 82,0% hidraţi de carbon, 13,5%

proteine, 1,9% grăsimi, 1,8% substanţe minerale şi vitamine (B 1, B2, PP).
Părţile componente ale bobului de secară (% din masa bobului) sunt:
18,6% tegumentul plus stratul aleuronic, 77,7% endospermul şi 3,7% embrionul.
În condiţii asemănătoare de vegetaţie, secara are un conţinut mai mic de
proteine decât grâul şi cu o digestibilitate mai scăzută. Aluatul de secară, deşi
conţine glutenină şi gliadină, nu formează un gluten în cantitate şi de calitatea
celui de grâu. Ea este, totuşi, a doua cereală panificabilă (după grâu) pe glob,
superioară orzului şi ovăzului.
Paiele şi pleava de secară au conţinut ridicat de celuloză (44%, respectiv
42%), dar o slabă valoare furajeră.
Cenuşa din boabe este formată în cea mai mare parte (80%) din fosfor şi
potasiu, iar cea din paie conţine, în principal (75%), siliciu şi potasiu.

3.3.1.3. Răspândire

Suprafaţa cultivată cu secară pe glob a fost, în 1998, de 10,81 milioane

ha, iar producţia medie de 19,4 q/ha (“Production yearbook”, vol. 52, 1998).
Secara ocupă suprafeţe mari în special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă
rezultate mai slabe.
În ultimii ani în ţara noastră secara s-a cultivat pe 30 - 45 mii ha, cu o
producţie medie de circa 20 q/ha, fiind răspândită în zonele umede şi răcoroase,
pe soluri acide (circa 20 mii ha), în zonele nisipoase (circa 15 mii ha) şi pe
suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha). Se impune reconsiderarea şi
extinderea acestei culturi pe anumite terenuri neprielnice grâului şi cedate
acestuia în ultimii ani, cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, solurile
sărace de pe dealuri şi din zonele nisipoase. În aceste condiţii, secara depăşeşte în
producţie grâul.

3.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Genul Secale, din care face parte secara, a fost clasificat de
numeroşi cercetători şi au apărut sisteme diferite în privinţa sistematizării şi
componenţei speciilor.
123
 Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale L, var. vulgare, care are
spic alb, cu rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din lungimea
bobului.
Origine. Secara are zona de origine mai unitară decât grâul sau orzul.
Patria de origina a secarei este Asia de Sud - Vest, Asia Mică şi Caucazul, unde
cresc diverse forme în flora spontană sau ca buruieni în grâu şi orz. O dată cu
migraţia popoarelor s-a extins în estul şi nordul Europei (împreună cu sămânţa de
grâu). În condiţii vitrege de sol şi climă secara s-a adaptat mai bine decât grâul şi
orzul.
Secara cultivată (S. cereale) provine din S. segetale care, la rândul ei, îşi
are originea în speciile anuale (S. vavilovi şi S. silvestre), iar acestea descind din
speciile perene, cuprinse în secţia Kuprijanovi.
Soiuri de secară cultivate, în prezent, la noi în ţară sunt prezentate în
tabelul 3.17 (v. Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din
România).
Tabelul 3.17
Soiurile de secară cultivate în România
Nr. Ţara de Anul Anul reînscrierii
Soiul Tipul de soi Menţinătorul soiului
crt. origine înregistrării (radierii)
1. Amando de toamnă D 1995 Saten Union Romania S.R.L.
2. Apart de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.
3. Ergo* de toamnă R 1988 1998 S.C.A. Suceava
4. Gloria de toamnă R 1983 1999 S.C.A. Suceava
5. Impuls de primăvară R 1995 S.C.A. Suceava
6. Marlo de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.
7. Orizont de toamnă R 1988 1998 S.C.A. Suceava
8 Quadriga de toamnă D 1998 Saten Union Romania S.R.L.
9. Rapid de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.
10. Suceveana de toamnă R 1996 S.C.A. Suceava
* Numai pentru producerea scleroţilor de Claviceps purpurea

3.3.1.5. Particularităţi biologice

Secara germinează la temperatura minimă de 1 - 2°C, cea optimă de circa

25°C, iar maxima la 30C. Pentru germinaţie are nevoie de circa 50% apă
raportată la masa bobului. Ritmul absorbţiei apei, respectiv cel al germinaţiei, este
dependent de temperatură.
Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4 (dar ajung uneori până la 6)
(fig. 3.39). Rădăcinile coronare apar de la nodurile tulpinii (fig. 3.40, după I.
GAŞPAR şi L. REICHBUCH). Secara formează un sistem radicular bine
dezvoltat şi cu o mare capacitate de solubilizare. Circa 60% din rădăcini sunt
dispuse până la 25 cm în sol, dar ele ajung şi la 150 cm, iar pe soluri nisipoase la
peste 200 cm. Volumul mare ale sistemului radicular şi puterea mare de solvire şi
absorbţie (depăşind grâul, orzul etc.), explică cerinţele reduse ale secarei faţă de
sol.
124
 Fig. 3.39. Apariţia şi creşterea
muguraşului până la ivirea primei frunze
adevărate:
s - sămânţă; m - muguraş; r1 - r5 –
rădăcini embrionare.
Fig. 3.40. Înrădăcinarea la secară
a - rădăcini embrionare (primare)
b - rădăcini coronare (adventive).

Fig. 3.41. Spic de secară. Fig. 3.42. Structura spiculeţului (A) şi a florii (B) la secară:
a – ariste, pe – paleea externă; pi – paleea internă;
g – glumele spiculeţului; s – stigmat; f – filamentul
staminei; ant – antere; l – lodiculi; o – ovar.

La răsărire prima frunză este protejată de coleoptil, care are 3 - 6 cm

lungime, iar culoarea roşiatic-violacee.
Înfrăţirea începe la circa 8 - 10 zile de la răsărire. Factorii care
influenţează înfrăţirea secarei sunt cei prezentaţi la caracterele generale ale
cerealelor (şi la grâu). Nodul de înfrăţire se formează mai aproape de suprafaţa
solului. Secara înfrăţeşte mai mult toamna, ceea ce face ca fraţii să aibă o creştere
uniformă primăvara.
Tulpina are 5 - 6 internoduri, iar înălţimea, la formele cultivate, este
cuprinsă între 120 - 180 cm. Soiurile cultivate în ţara noastră au tulpina de 140 -
125
160 cm înălţime. Paiul de secară are o creştere mai rapidă decât a celui de grâu
sau ovăz, astfel că secara valorifică mai bine rezerva de apă din zăpadă şi înăbuşă
mai uşor buruienile decât acestea.
Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violacee, apoi antocianul
dispare şi devin verde-albăstrui. Urechiuşele şi ligula sunt de mărime mijlocie şi
glabre. Limbul frunzei este mai mare decât la grâu (15 - 20 cm lungime şi 0,8 -
1,0 cm lăţime). La înspicare 1 - 3 frunze sunt verzi, iar cele inferioare se usucă.
Inflorescenţa secarei este un spic (fig. 3.41) cu 10 - 35 spiculeţe (câte
unul pe un călcâi al rahisului); de regulă, fiecare spiculeţ are 2 - 3 flori din care 2
flori fertile, dar sunt şi biotipuri cu 3 sau 4 flori în spiculeţ (fig. 3.42). Glumele
sunt înguste, aciforme, carenate şi terminate cu o prelungire aristiformă. Paleea
externă (inferioară) este carenată şi terminată cu o aristă (de 1 - 3 cm).
Spicul apare la circa 40 - 50 zile de la pornirea în vegetaţie, primăvara.
Secara înspică cu 10 - 15 zile înaintea grâului.
Înflorirea secarei are loc la 5 – 7 zile de la înspicare, când temperatura
aerului este de 12 - 14C, astfel că se petrece, de obicei, în orele de dimineaţă.
Florile se deschid eşalonat, începând din mijlocul spicului. Durata înfloririi unei
flori este de 12 - 25 minute, iar la temperaturi scăzute (8 - 10C) ajunge la 35 - 40
minute. Înflorirea durează 3 - 4 zile pentru un spic şi 8 - 14 zile pentru o plantă
(cu 3 - 4 fraţi).
La înflorire anterele ies repede din floare datorită alungirii filamentului
staminelor, ceea ce favorizează polenizarea încrucişată.

Fig. 3.43. Modul de acoperire a Fig. 3.94. Forma bobului la secară:

bobului de secară cu pleve:
a - bobul incomplet acoperit; b - bobul
complet acoperit.
a - forma bobului; 1 şi 3 – ovală; 2 şi 4 -alungită; b -
caracterul suprafeţe vârfului bobului; 1 – “peruţă”
bazală pronunţată; 2 fără “periuţă”; 3 – cu perişori
mici şi rari.
126
 Polenizarea este alogamă, anemofilă; la formele cultivate floarea este
autosterilă. Polenul este dus de vânt până la 300 - 500 m, deci pentru păstrarea
purităţii unui soi trebuie asigurat spaţiu corespunzător de izolare (peste 1.000 m).
Fructul la secară este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve (fig.
3.43), de culoare verzuie până la gălbui (în cazul din urmă făina este mai albă), de
forme diferite şi cu MMB 30 - 40 g, la unde soiuri ajungând la 50 g (fig. 3.44,
după I. GASPAR şi L. REICHBUCH, 1978).

3.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Clima. Perioada de vegetaţie a secarei cultivate la noi în ţară este de 280 -

290 zile. Limitele sunt însă mult mai largi, în funcţie de soi, de latitudine,
altitudine şi de condiţiile de cultură. SCHREPFER (citat de V. VELICAN, 1972)
arată că pentru fiecare grad de latitudine corespunde o diferenţă de 3 zile în
perioada de vegetaţie, iar pentru fiecare 100 m altitudine perioada de vegetaţie
creşte cu 4 – 5 zile. Dacă temperaturile medii ale lunilor mai şi iunie sunt mai
reduse cu 2C faţă de normal, perioada de vegetaţie se prelungeşte cu 7 - 10 zile.
Suma de grade pe perioada de vegetaţie este cuprinsă în limitele 1.800 –
2.100C, în funcţie de soi şi climă.
Înfrăţirea se realizează la temperaturi cuprinse între 6 - 12C. Pentru
formarea paiului secara necesită circa 14C, la înflorire 14 - 16C, iar pentru
formarea şi umplerea bobului, 18 - 20C.
Secara este o plantă rezistentă la iernare, depăşind în această privinţă
grâul şi orzul de toamna.
Faţă de umiditate, cerinţele secarei sunt moderate. Coeficientul de
transpiraţie este de 250 - 400.
Secara reuşeşte şi în zonele mai reci şi umede. Este, deci, o pIantă care
valorifică condiţiile extreme de climat secetos sau umed mai bine decât alte
cereale. Umiditatea prea mare în cursul toamnei îi este dăunătoare, deoarece
împiedică deshidratarea celulelor, deci pregătirea pentru iernare (călire). Având o
creştere rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică mai bine decât alte plante
rezerva de apă din timpul iernii, reuşind şi în zone mai secetoase.
Solul. Secara valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă
faţă de sol, datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie.
Ea reuşeşte pe solurile unde grâul nu dă rezultate, cum sunt solurile acide
(podzoluri) şi solurile nisipoase, uşor pietroase şi cele moderat alcaline. Desigur,
rezultate mai bune se obţin pe soluri fertile, însă acolo este locul grâului.

3.3.1.7. Zonele ecologice

Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Finlanda), iar ca

altitudine până spre 2.000 m (Alpi).
La noi în ţară, potenţial, secara se poate cultiva pe un areal întins, însă ea
este cultivată în principal în două zone:
127
 - pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, vestul Transilvaniei şi nord-
estul Bărăganului;
- în zonele submontane din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia.
Suprafeţe mai mici se cultivă şi în alte zone ale tării.

3.3.2. Tehnologia de cultivare a secarei

3.3.2.1. Rotaţia

Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare.

Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.
Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai
bune pentru secară, în diferite zone de cultură, astfel: pe soluri nisipoase
leguminoasele, porumbul timpuriu şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din
nordul ţării) borceagul, inul pentru fibre şi cerealele; pentru solurile acide sărace
(podzoluri şi brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de
stepă borceagul de toamnă, rapiţa, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.
Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din
zona ei de cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de
buruieni şi permite executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.

3.3.2.2. Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente

este de 2 - 3 kg N, 1 - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului.
Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul
că secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la
îngrăşăminte.
Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea
îngrăşămintelor în dozele prezentate în tabelul 3.18.
Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul, fie
în întregime primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 – 1/2 toamna la arătură, iar
diferenţa primăvara la pornirea în vegetaţie.

Tabelul 3.18
Dozele de îngrăşăminte chimice la secară
Fertilitatea Dozele de substanţă activă (kg/ha)
solului N P2O5 K2O
Ridicată 40-50 40-60 -
Mijlocie 50-60 50-70 40-50
Scăzută 60-80 70-90 60-80
128
 3.3.2.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de

toamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit,
deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul
dezgolirii lui prin tasarea solului “înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai
mare decât la grâu.

3.3.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul

secarei), iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi
la grâu.
Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea
grâului de toamnă, pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45 – 50 zile de
vegetaţie), şi pentru faptul că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În
zonele subcarpatice secara se seamănă între 15 - 25 septembrie, iar în zonele
sudice între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la
formarea unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii
sau epuizării sub stratul gros de zăpadă.
Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe
germinabile la m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.
Adâncimea de semănat: 2 - 3 cm pe solurile grele, 3 - 4 cm pe solurile
mijlocii şi 5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de
înfrăţire mai la suprafaţă, nu este justificat semănatul la adâncime mai mare. Un
semănat mai adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la întârzierea
răsăririi, reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.
Cantitatea de sămânţă la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de
MMB şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara
poliploidă (cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare.
Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15%, când secara se seamănă mai târziu
sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

3.3.2.5. Lucrările de îngrijire

Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi

tehnică şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la
iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii,
deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub zăpadă,
plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi autoconsumului, mai ales
dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De asemenea, la
secară, nodul de înfrăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expuse
dezrădăcinării. În primul caz se impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea
din iarnă, iar în al doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.
129
 Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm
de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida),
obţinându-se, în general, culturi curate.
Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul
de toamnă.

3.3.2.6. Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă

umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a
putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu,
cu unele particularităţi.
Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara,
fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât
grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare
este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii
în pârgă.
Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina,
miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în
unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât
şi la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice
mai vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de
secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m 2 cu 1,5 - 2 g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă
producţii de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha).
Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai mare decât cea de boabe.

130
 Tabelul 3.2
Proporţia diferitelor părţi ale cariopsei de grâu şi compoziţia lor chimică (% din s.u.)
Partea din % din cariopsă: Proteine Săruri
Celuloză Pentozani Zahăr Amidon Lipide
cariopsă limite media (N x 5,7) minerale
Cariopsa
100 100 2,0-3,5 5,6-8,5 2,3-4,4 62-72 10-16 1,8-2,5 1,8-2,2
întreagă
Pericarp
4,5-5,7 5,5 40-60 30-50 - - 3-7 0,5 2-4
Testa
2,2-3,1 2,8 1,3 30-50 - - 10-16 0,1 7-15
Stratul cu
4,6-8,5 6,7 6-11 28-30 - - 15-24 4-6 16-19
aleuronă
Endosperm
75-86 81 0,3 1-3 0,1-0,8 78-83 9-15 0,7-2 0,3-0,8
Embrionul
1-1,5 1,2
propriu-zis
2-4,5 5-12 15-20 15-25 25-32 10-20 4-6
Scutellum 1-2 1,8
 Tabelul 1.6
Valorile limită ale purităţii fizice, componenţei botanice şi germinaţiei la cereale

Componenţa botanică (numărul maxim de seminţe de alte specii de plante într-o probă de
500 g)
Puritatea Avena fatua, Germinaţia
Alte specii Raphanus
Specia fizică Alte specii de A.ludoviciana, totală
Alte specii de plante Seminţe raphanistrum, Panicum
(% min.) plante (total A.sterilis, (% min.)
de cereale decât roşii de orez Agrostema spp.
admis) Lolium
cereale githago
temulentum
Triticum aestivum
Triticum durum
98 10 7 7 0 3 85
Hordeum vulgare
Avena sativa
Oryza sativa 98 15 5 5 80
Secale cereale 98 10 7 7 0 3 85
Triticosecale 98 10 7 7 0 3 85
Zea mays 98 0 90
Sorghum vulgare 98 0 80
 Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm
de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida),
obţinându-se, în general, culturi curate.
Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul
de toamnă.

3.3.2.6. Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă

umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a
putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu,
cu unele particularităţi.
Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara,
fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât
grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare
este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii
în pârgă.
Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina,
miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în
unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât
şi la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice
mai vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de
secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m 2 cu 1,5 - 2 g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă
producţii de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha).
Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai

3.4. TRITICALE

3.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.4.1.1. Importanţă

Triticale este o cereală nouă, creată de om prin hibridare între genurile

Triticum şi Secale (fiind, din punct de vedere genetic, un amfidiploid între grâu şi
secară).
Prin realizarea acestor hibrizi s-a urmărit obţinerea unei noi plante de
cultură cu însuşiri utile în producţia agricolă, moştenite de la grâu şi secară. Pe
lângă păstrarea însuşirilor valoroase ale grâului, s-a urmărit transmiterea unor
caractere favorabile ale secarei, intre care: precocitatea; numărul mare de
spiculeţe în spic; păstrarea germinaţiei o perioadă mai lungă; valorificarea
condiţiilor mai vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace şi clima mai aspră (ger,
130
strat gros de zăpadă, seceta şi arşiţa, umiditatea excesivă etc.).
Boabele de triticale se utilizează în hrana animalelor (păsărilor, porcilor
etc.), a omului (soiurile cu însuşiri de panificaţie mai bune), în producerea de malţ
pentru fabricarea berii, în industria spirtului sau amidonului etc. Sub formă de
masă verde sau însilozată, triticale se poate folosi ca furaj în hrana animalelor,
formele de toamnă fiind foarte productive (peste 40 t masă verde la ha).
Perspective mai largi pentru această nouă cereală (triticale) s-au deschis
după înlăturarea unor “defecte” ca: sensibilitatea la cădere, sterilitatea parţială a
spicelor, umplerea defectuoasă a bobului, precum şi prin îmbunătăţirea unor
însuşiri privind compoziţia chimică a bobului, pentru a putea fi utilizate
diferenţiat: în panificaţie, în furajare, în industria alcoolului şi a amidonului etc.
În diferite ţări sunt de mai mult timp în cultură forme de triticale: în
Suedia se cultivă pe soluri uşoare mai puţin favorabile grâului, în Canada se
cultivă în principal ca plante furajere, în Rusia este răspândită în zone mai nordice
etc. Triticale este în curs de introducere în cultură sau extindere şi în alte ţări.

3.4.1.2. Compoziţie chimică

Principalele componente chimice ale boabelor de triticale se situează între

valorile grâului şi secarei, după cum atestă şi rezultatele pentru condiţiile din ţara
noastră obţinute la S.C.A. Suceava (tab. 3.19, după I. GAŞPAR şi colab., 1986; C.
VASILICĂ, 1991). Faţă de aceste valori medii se înregistrează fluctuaţii destul de
mari, determinate de soiul cultivat şi de condiţiile de climă şi sol.
Soiurile şi liniile de triticale cultivate în prezent dau un randament de
făină mai redus (şi dau o cantitate mai mare de tărâţe) decât grâul (conţinutul de
tărâţe este de circa 28% la grâu şi de 34 – 42% la triticale). Făina de triticale are
însuşirile de panificaţie inferioare făinii de grâu, faţă de care are calităţi mai
reduse a glutenului.
Tabelul 3.19
Compoziţia chimică a boabelor de triticale, grâu şi secară
% din s.u. a boabelor: Componentul % din total proteine:
Componentul
grâu triticale secară (aminoacidul) grâu triticale secară
Protide brute 14,6 14,2 11,9 Lizina 3,03 3,44 4,50
Amidon 62,8 62,0 59,1 Triptofan 0,86 1,03 0,77
Grăsimi brute 1,8 1,6 1,7 Cistina 2,15 3,38 2,87
Cenuşă 2,2 2,0 1,9 Histidina 1,43 1,49 1,53
Tirozina 1,42 1,31 1,88
Alanina 2,87 4,08 3,54

3.4.1.3. Răspândire

După datele Centrului internaţional de ameliorare a plantelor CIMMYT

din Mexic şi alte estimări, suprafaţa cultivată cu triticale, în prezent în lume,
depăşeşte un milion de hectare, cu tendinţa de extindere în zonele cu soluri şi
131
climă neprielnice grâului şi secarei.
În România, triticale se cultivă pe 15 - 20 mii de ha, apreciindu-se că
suprafaţa se poate extinde până la circa 150 mii ha, în condiţii mai puţin
favorabile grâului şi orzului.

3.4.1.4. Sistematică. Soiuri

Sistematică. Triticale (Triticosecale Wi!ttmack) aparţine fam. Poaceae

(Gramineae), tribul Hordeae. După provenienţa genetică, formele de triticale pot
fi:
- octoploide (2n = 56), obţinute prin încrucişarea speciei Triticum
aestivum (2n = 42, aparţinând genomurilor A, B, D) cu Secale cereale (2n = 14,
aparţinând genomului R);
- hexaploide (2n = 42), care provin din încrucişarea speciilor de grâu
tetraploide (2n = 28, aparţinând genomurilor A, B) cu secara (2n = 14, aparţinând
genomului R);
- tetraploide (2n = 28) create prin încrucişarea formelor hexaploide de
triticale cu secara diploidă, urmată de autopolenizarea plantelor în F 1 (hibridarea
speciilor de grâu diploide cu secara a dat urmaşi sterili, nefiind folosită pentru
crearea formelor tetraploide de triticale).
Dintre cele trei forme de triticale prezentate, cele tetraploide au un
potenţial productiv mai scăzut decât cele octoploide şi hexaploide. Formele
octoploide au, la rândul lor, unele însuşiri negative, între care fecunditatea mai
slabă şi aspectul exterior nesatisfăcător al bobului. Formele hexaploide de triticale
au cea mai mare perspectivă, fiind mai stabile şi mai productive, prezentând o
vigoare vegetativă evidentă a plantelor, fertilitate mai ridicată, rezistenţă mai bună
a plantelor la iernare, cădere şi boli etc., însă au o calitate panificabilă mai slabă a
boabelor decât formele de triticale octoploide (care au şi genomul D de la grâul
comun).
Soiurile create şi omologate în ţara noastră sunt prezentate în tabelul 3.20
(Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din România).

Tabelul 3.20
Soiurile de triticale cultivate în România
Denumirea Anul Anul Menţinătorul
Tipul soiului Ţara de origine
soiului înregistrării reînscrierii soiului
Colina de toamnă România 1993 ICCPT Fundulea
Plai de toamnă România 1992 ICCPT Fundulea
Prospect de toamnă România 1993 SCA Suceava
Silver de toamnă România 1992 SCA Suceava
Titan de toamnă România 1998 ICCPT Fundulea
Ţebea de primăvară România 1991 SCA Turda
Ulpia de toamnă România 1993 SCA Turda
Vlădeasa de toamnă România 1986 1996 SCA Turda
132
 3.4.1.5. Particularităţi biologice

Fig. 3.45. Înrădăcinarea şi nodul de

înfrăţire la Triticale:
a – rădăcini embrionare; b – nodul de
înfrăţire şi apariţia de rădăcini coronare.

Însuşirile plantelor de triticale sunt asemănătoare cu cele ale grâului şi

secarei; germinaţia şi răsărirea plantelor de triticale se petrece în timp mai scurt
decât la grâu.
Rădăcina este bine dezvoltată putând valorifica solurile cu condiţii mai
puţin favorabile (fig. 3.45 şi 3.46, după I. GAŞPAR şi G. BUTNARU, 1985).
Înfrăţirea începe la 12 - 15 zile de la răsărire (capacitatea de înfrăţire este
superioară grâului şi apropiată de cea a secarei), iar alungirea paiului începe la 10
- 15°C, decurgând asemănător cu a secarei.
Tulpina (paiul) are înălţimea variabilă, de la 40 - 50 cm până la 120 - 150
cm şi chiar mai mult. Sunt mai valoroase formele cu înălţimea de 90 - 100 cm,
cele mai înalte având rezistenţa mai slabă la cădere.
Înspicarea are loc la 188 - 195 zile după răsărire, iar înflorirea la 7 - 10
zile de la înspicare. Polenizarea este autogamă, în proporţie de circa 85%.

133
 Spicele au forme şi dimensiuni diferite (fig. 3.47 şi 3.48, după I.
GAŞPAR, G. BUTNARU 1985). Ele pot fi laxe (de tip speltoid), cu 29 - 30 de
spiculeţe, compacte (de tip durum sau turgidum), cu 40 - 42 spiculeţe şi mijlociu
de compacte, cu 33 – 36 spiculeţe. Spiculeţele au 3 – 9 flori (fig. 3.49 şi 3.50,
după RIGHIN şi ORLOVA, 1977 citaţi de
I. GAŞPAR şi G. BUTNARU, 1985), din I – în faza de înfrăţire; II – faza de împăiere;
III – faza de înspicare
care se formează 3 - 5 boabe.

Fig. 3.46. Dezvoltarea sistemului

radicular la Triticale:

Formarea şi umplerea boabelor se petrece în ritm mai intens în primele 35

zile după fecundare, apoi ritmul scade; la multe soiuri la maturitate, boabele devin
zbârcite (fenomen condiţionat genetic). Acest defect cât şi încolţirea boabelor în
spic (pe vreme ploioasă la recoltare) constituie neajunsuri ale acestei plante.
Fructul (bobul) de triticale este asemănător (morfologic) cu formele
parentale, având la maturitate 10 - 12 mm lungime şi 2 - 3 mm diametru, MMB
de 32 - 60 g, iar MH de 76 - 78 kg.
Triticale regenerează bine după cosire, putându-se obţine după o
producţie de masă verde (aprilie) încă o recoltă pentru nutreţ-siloz sau chiar de
boabe.

134
Fig. 3.47. Variabilitatea spicului la Triticale Fig. 3.48. Structura spicului la Triticale;
1 - rahisul; 2, 3 – spiculeţe; 4 – fragment de
rahis şi modul de aşrzare a spiculeţelor

Fig. 3.49. Forma glumei şi Fig. 3.50 Androcelu şi gineceul la Triticale;

glumelei; 1 – grâu; 2 – Triticale; 3 – secară.
1 – grâu; 2 – secară; 3 – Triticale

3.4.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Triticale are perioada de vegetaţie 220 - 260 zile, în funcţie de soi şi

condiţiile de climă.
Suma de grade pe perioada de vegetaţie (suma mediilor zilnice mai mari
de +5°C) este de 1200 - 1390°C. Între semănat şi răsărire necesită circa 120°C.
Înfrăţirea se petrece la 10 - 14C. Rezistenţa la iernare este similară cu cea a
secarei. Când masa vegetală la intrarea în iarnă este prea abundentă, rezistenta la
iernare se reduce mult. În perioada de înspicare şi înflorire triticale nu suportă
temperaturile scăzute. În faza formării şi umplerii bobului triticale are nevoie de
temperaturi moderate, cultura realizând producţii ridicate în zone răcoroase.
Cerinţele faţă de umiditate la triticale sunt mai ridicate decât ale secarei,
având ca faze critice faţă de apă perioada dintre alungirea paiului şi formarea

135
bobului. Seceta la alungirea paiului duce la degenerarea spiculeţelor de la baza
spicului, iar seceta, la înflorire, conduce la sterilitatea spiculeţelor din partea
superioară a spicului. Formele mai timpurii sunt mai puţin sensibile la secetă, însă
mai puţin productive.
Triticale se poate cultiva pe soluri diferite ca textură şi fertilitate.
Valorifică bine solurile sărace, acide (cu pH peste 4,5) sau alcaline, cele
nisipoase, uşoare etc.

3.4.1.6. Zone ecologice

Zonele favorabile de cultură pentru triticale sunt (după I. GAŞPAR şi GR.

BUTNARU, 1985 etc.):
- zona I cuprinde toate zonele colinare, de podiş, submontane,
depresiunile intramontane şi zonele cu terenuri nisipoase. Pe solurile sărace din
zonele umede şi răcoroase ale Transilvaniei, din nord-vestul ţării, nordul
Moldovei şi zonele colinare din Muntenia şi Oltenia, triticalele asigură producţii
mai mari cu circa 20% faţă de grâu, fiind recomandabilă extinderea sa pe 25 –
40% din suprafaţa cu grâu şi orz din aceste zone (circa 150 mii ha);
- zona a II-a cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului,
estul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei, unde triticale se cultivă pe suprafeţe
restrânse (condiţiile fiind favorabile pentru grâu şi orz), prezentând interes ca
plantă furajeră.

3.4.2. Tehnologia de cultivare a triticalei

3.4.2.1. Rotaţie

Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se amplasează în

rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai timpuriu:
leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, rapiţă, cartof şi porumb
timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă pentru
fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de toamnă sau de primăvară, datorită
în special sensibilităţii la fuzarioză.
3.4.2.2. Fertilizare

Triticale are următorul consum specific pentru 1.000kg boabe: 28 kg N,

10 kg P2O5 şi 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1989). Deoarece soiurile actuale de
triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară grâului (având
talia mai înaltă), un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de
valorificare a elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie
moderate, în funcţie de fertilitatea solului (tab. 3.21, după C. VASILICĂ, 1991).
Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în două
reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului).

136
 Tabelul 3.21
Dozele de îngrăşăminte la triticale (kg/ha)
Fertilitatea solului N P2O5 K2O
Scăzută 80 – 100 70 – 90 50 – 60
Mijlocie 70 – 80 60 – 70 40 – 50
Ridicată 60 – 70 40 – 60 -
3.4.2.3. Lucrările solului

Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului germinativ pentru

triticale sunt similara cu cele care se efectuează pentru grâul de toamnă.

3.4.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste 85%. Înaintea

semănatului sămânţa se tratează cu produsele şi în dozele folosite la grâul de
toamnă.
Epoca de semănat este între 15 septembrie - 1 octombrie în zonele mai
reci (colinare) ale ţării şi 1 - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul
ţării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea
semănatului nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte
negative asupra rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie.
Adâncimea de semănat este 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului.
Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la
m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie
de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.

3.4.2.5. Lucrările de îngrijire

Obiectivele şi tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire pentru triticale

sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. O atenţie deosebită trebuie să
se acorde prevenirii căderii plantelor, respectării dozelor şi momentul optim de
erbicidare în timpul vegetaţiei (sfârşitul înfrăţitului - sfârşitul alungirii primului
internod al paiului), pentru a preveni efectele fitotoxice ale erbicidelor.
Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în
toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m 3 apă la ha), iar în timpul
vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al I.U.A.
(cu 1 - 2 udări, folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă).

3.4.2.6. Recoltare

Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă nu se

întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi. Triticale, fiind
137
mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se recoltează înainte
ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.
Combinele se reglează corespunzător, ţinând cont de faptul că triticale se
treieră, în general, mai greu decât grâul şi secara, iar boabele sunt sensibile la
fisurare. Producţiile realizate de triticale în ţara noastră sunt de 4.000 – 6.000 kg
boabe/ha.

138
 3.5. ORZUL

3.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.5.1.1. Importanţă

Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură. Sunt
menţiuni că el s-a cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi ale
agriculturii.
Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). Cu 7.000
de ani înaintea erei noastre se crede că orzul era cultivat pe scară largă (L. DRĂ -
GHICI şi colab., 1975). La chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.
Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea
animalelor şi în industrie.
În alimentaţia omului, orzul deţine încă un loc însemnat în zonele unde
cultura are o pondere mai mare. Şanse de reuşită mai bună o are cultura orzului
(faţă de celelalte cereale) în unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt
cele de dincolo de Cercul Polar (reg. Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine
(Tibet, Pundjab etc.), sau cele din nordul Africii (Algeria, Maroc etc.) (N.
ZAMFIRESCU şi colab., 1965). Chiar şi în aceste zone se caută înlocuirea din
alimentaţie a pâinii de orz, care are calităţi slabe (sfărmicioasă, necrescută, greu
digestibilă), datorită lipsei glutenului, cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec
de făină de grâu şi orz.
Orzul este folosit, însă, în alimentaţia omului sub formă de arpacaş
(„surogat de orez”).
Crupele obţinute din boabe de orz (prin “perlare") se folosesc la
prepararea supelor şi sosurilor, iar măcinate (făină sau floricele) se folosesc în
hrana sugarilor şi la prepararea unor specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri
speciale de orz se obţin: înlocuitori de cafea, diverse preparate din lapte cu malţ,
făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de grâu şi în prepararea unor alimente,
siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a prafurilor de
copt şi a unor medicamente.
Largă utilizare are orzul în furajarea animalelor.
Substanţele nutritive din boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o
bună digestibilitate.
Boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun pentru animalele
puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere. El poate intra în
raţia de concentrate în proporţie de 20 – 25% în hrana păsărilor, 25 – 30% pentru
tineretul diferitelor specii, animale în gestaţie şi reproducători masculi, 30 – 35%
la animale în lactaţie, 30 – 40% pentru animalele de tracţiune şi 50 – 70% în raţia
porcilor puşi la îngrăşat (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Tărâţele de orz au o bună valoare furajeră, conţinând 126 g proteină
digestibilă şi 0,86 unităţi nutritive la kg.
Orzul este folosit în furajarea animalelor, singur sau în amestec (borceag
137
de toamnă) sub formă de masă verde, siloz sau fân.
Paiele de orz depăşesc valoarea nutritivă a celor de grâu, ovăz şi secară,
fiind folosite ca un bun nutreţ fibros. Pleava uscată, datorită asperităţilor, irită
mucoasa tubului digestiv al animalelor; de aceea, se foloseşte numai în amestec
cu furaje suculente, concentrate sau cu borhoturi.
Colţii (germenii) de malţ şi borhotul de bere au o bună valoare furajeră,
contribuind la stimularea producţiei de lapte a vacilor.
În obţinerea malţului pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit
din vechime, având o largă utilizare şi în zilele noastre.
La germinaţia boabelor de orz în germeni apar enzimele alfa si beta-
amilaza (în cantitate mai mare decât la grâu şi secară etc.), care participă în
procesul de hidrolizare a amidonului în glucide simple, fermentescibile.
Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce
acoperă boabele le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte, acestea,
au rol de „filtru” în timpul separării substanţelor solubile. Orzoaica, datorită
uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în proteine şi mai bogat în
amidon, este materia primă cea mai bună la fabricarea, berii.
Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului,
dextrinei, glucozei etc.

3.5.1.2. Compoziţie chimică

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz este prezentată în tabelul

3.22., iar conţinutul în amidon şi proteină a orzului şi orzoaicei în tabelul 3.23.
(după I. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Tabelul 3.22
Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz.
Valorile medii(în %) la:
Specificare
boabe paie
Apă 13,92 13,15
Proteină brută 10,53 2,87
Grăsime totală 2,08 1,40
Substanţe extractive neazotate 66,18 39,94
- din care amidon 55,16 -
Celuloză 4,85 38,65
Cenuşă 2,78 4,45

Tabelul 3.23
Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la orzul de toamnă şi
orzoaica de primăvară
Proteină % S.U. Amidon % S.U.
Forma de cultură
minimă medie maximă minimă medie maximă
Orz de toamnă
10,86 13,29 14,08 54,94 56,33 59,79
(32 de soiuri)
Orzoaică de primăvară
9,48 11,61 13,08 57,23 59,60 62,28
(73 de soiuri)
138
 Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări. Astfel, orzul furajer
trebuie să aibă boabele bogate în proteine, substanţe extractive neazotate şi
grăsimi, iar celuloza să fie în proporţie mai redusă. Ca valoare nutritivă orzul este
superior porumbului, conţinând în cantitate mai mare aminoacizii lizină şi
triptofan.
Orzul pentru bere trebuia să aibă un conţinut scăzut în proteină(10 -
12%), deoarece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât
mai mare de amidon, de care depinde extractul berii. În acest sens, calităţi mai
bune întruneşte orzoaica. Orzoaica pentru bere, pe lângă conţinutul chimic amintit
(mai puţine proteine şi mai mult amidon), este necesar să aibă boabe mari (MMB
40 – 48 g), uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă mare, încât
obţinerea malţului să se facă în timp scurt (altfel se poate mucegăi şi putrezi).
Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă boabe
mari, golaşe, cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. După
cum s-a arătat, calitatea panificabilă a făinii de orz este slabă, fiind lipsită de
gluten.

3.5.1.3. Răspândire

În 1998 suprafaţa cultivată cu orz pe glob a fost de 61,7 milioane ha, iar
producţia medie de 22,5 q/ha (“Production yearbook”, vol. 52, 1998). Suprafeţe
mai mari cultivă Canada (4,5 milioane ha), S.U.A. (3,5 milioane ha) Turcia (3,5
milioane ha), Spania (4,4 milioane ha), Germania (2,5 milioane ha), Franţa (1,7
milioane ha) etc.
Dinamica suprafeţelor şi a producţiei la orz şi orzoaică la noi, în ţară se
prezintă în tabelul 3.24 (Anuarul statistic ai României, 1998).
Înainte de anul 1940 se cultiva, în principal, orz de primăvară. După 1945
s-au extins în cultură „orzurile umblătoare”, putând fi semănate toamna sau
primăvara. După 1950 a crescut treptat ponderea orzului de toamnă, înlocuindu-l
pe cel de primăvară mai puţin productiv. Noile soiuri de orz de toamnă sunt foarte
productive. Ca formă de primăvara a rămas numai orzul cu două rânduri
(orzoaica), deţinând o pondere mică din suprafaţa totală cultivată cu orz în ţara
noastră.

Tabelul 3.24.
Suprafaţa şi producţia la orz şi orzoaică în România
Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1997

Suprafaţa cultivată
692,4 534,3 265,7 288,5 809,5 749,0 626,5
(mii ha)
Producţia totală
501,6 324,9 405,0 513,5 2348,7 2679,6 1889,3
(mii tone)
Producţia medie
7,24 6,08 15,24 17,80 29,02 31,77 30,16
(q/ha)

139
 3.5.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri.

Sistematică. Cu clasificarea orzului (Hordeum) s-au ocupat mulţi

cercetători, părerile fiind uneori diferite.
Specia de orz cultivată, H. sativum Jessen, sau H. vulgare L. (în sens larg,
după MANSFELD, 1950), cuprinde următoarele convarietăţi (după MANSFELD,
1950, citat de L. DRĂGHICI şi colab., 1975)
Fig. 3.51. Spiculeţe de orz, convar. Fig. 3.52. Diagrama aşezării spiculeţelor în
hexastichum: spicul de orz:
a – spiculeţ central; b – spiculeţ lateral; a – Convar. distichum; b – Hordeum vulgare (cu
c – arista; d – glume; e – dintele glumei patru muchii); c - Hordeum vulgare
aristiform (cu şase muchii).

Convarietatea hexastichon Alef. (sin

hexastichum), care cuprinde orzuri cu câte trei
spiculeţe fertile la un călcâi al rahisului (fig. 3.51., după W. LEONARD şi J.
MARTIN, 1963, citat de GH. BÎLTEANU, 1998). Cele cu spicul lax au aspect de
patru rânduri, iar cele cu spicul dens de şase rânduri, dar în realitate toate au
tripleta fertilă (fig. 3.52., după N. ZAMFIRESCU, 1965);
- Convarietatea intermedium Körn., cu spiculeţele centrale fertile
(hermafrodite), iar cele laterale total sau parţial sterile;
- Convarietatea distichon Alef. (sin. Distichum), are spiculeţele centrale
fertile (hermafrodite), iar cele laterale sterile (incomplet alcătuite) (fig. 3.52. şi
fig. 3.53.; după L. TONIOLO, 1981, citat de GH. BÎLTEANU, 1998);
- Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile
(hermafrodite), iar cele laterale incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa
glumelor.
Apar şi forme intermediare între convarietăţile amintite, acestea fiind
considerate convarietate aparte („conv. labile”).
Cele patru convarietăţi principale, prezentate mai sus, au numeroase
varietăţi deosebite după caracterele plevelor, aristelor şi boabelor. În cultură sunt
soiuri care se încadrează în varietăţile aparţinând la două convarietăţi:
hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două rânduri se deosebesc de cele
ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii „penei bazale” sunt mai lungi
(fig. 3.54., după GH. BÎLTEANU, 1998).

140
 Fig. 3.53. Spic (A) şi spiculeţe (B, C) de Fig. 3.54. Pana bazală la boabele de orz:
orz, covar. distichum: A – la H.v. convar distichum; B – la H.v.
1 – spiculeţ central fertil; 2 – spiculeţe convar. Hexasticum.
laterale sterile.

Soiurile de orz şi orzoaică cultivate la noi în ţară se încadrează în:

- Convar. distichum
- var. nutans (spic lax)
- var. erectum (spic dens)
- Convar. hexastichum
- var. pallidum (spic lax)
- var. parallelum (spic dens)
Cele patru varietăţi menţionate mai sus au bobul gălbui, îmbrăcat în palei
de culoare gălbuie şi au aristele aspre.
Originea. Forma ancestrală şi „centrele genetice” au fost mult comentate,
emiţându-se diverse păreri. Astfel, COVAS (1950) stabileşte că orzurile cultivate
cu două şi şase rânduri au ca punct de plecare H. spontaneum.
Centrele genice ale orzului (după VAVILOV, 1928) sunt următoarele:
- Centrul est-asiatic (din Tibet până in Japonia), unde s-au format orzurile
cu 6 rânduri, aristate, cu bobul îmbrăcat, orzul mutic sau cu arista trifurcată şi
orzul golaş (care în zonele înalte este cereală panificabilă).
- Centrul vest-asiatic (Orientul Apropiat), unde s-au format în primul
rând orzurile cu 2 rânduri. Aici se află răspândit orzul sălbatic cu 2 rânduri (H.
spontaneum).
- Centrul african (etiopian), unde se întâlneşte o mare variabilitate de
forme cu 6 rânduri, cu 2 rânduri şi intermediare şi de culori diferite a spicelor şi
boabelor.
Soiurile. Cele cultivate la noi în ţară se prezintă în tabelul 3.25. (Lista
oficială a soiurilor-hibrizilor de plante de cultură din România. La noi în ţară
sunt în cultură soiuri de orz (cu 6 rânduri) de toamnă şi de orzoaică (cu 2 rânduri)
de toamnă şi de primăvară. Orzul cu 6 rânduri de primăvară s-a scos din cultură,
fiind depăşit în producţie de orzul de toamnă.
141
 Tabelul 3.25.
Soiuri de orz şi orzoaică cultivate în România
Anul reân-
Nr. Ţara de Anul înregi- Menţinătorul
Soiul Tipul soiului scrierii
crt. origine strării. soiului
(radierii)
0 1 2 3 4 5 6
Soiuri de orz
1Adi de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea
2Andrei de toamnă România 1998 - ICCPT Fundulea
3Balkan de toamnă Franţa 1997 - Roman-Verneuil
4Compact de toamnă România 1998 - ICCPT Fundulea
5Dana de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea
6Glenan de toamnă Franţa 1995 - Roman-Verneuil
7Mădălin de toamnă România 1994 - ICCPT Fundulea
8Miraj de toamnă România 1974 radiat 1999 -
9Orizont de toamnă România 1996 - ICCPT Fundulea
10Precoce de toamnă România 1986 1996 ICCPT Fundulea
11Productiv de toamnă România 1981 radiat 1999 -
12Sonora de toamnă Franţa 1996 - Roman-Verneuil
Soiuri de orzoaică
1 Andra de toamnă România 1994 - ICCPT Fundulea
2 Aura de primăvară România 1992 - S.C.A. Turda
Sateen Union
3 Ditta de primăvară Germania 1995 -
Romania S.R.L.
4 Farmec de primăvară România 1995 - S.C.A. Suceava
5 Kelibia de toamnă Franţa 1995 - Roman-Verneuil
6 Kristal de toamnă Jugoslavia 1998 - C.A.T.R. Zajecar
7 Laura de toamnă România 1992 - ICCPT Fundulea
8 Maria de primăvară România 1998 - S.C.A. Suceava
9 Novosadski 293 de toamnă Jugoslavia 1997 - I.C.C.L Novi Sad
10 Prima de primăvară România 1988 1998 S.C.A. Suceava
11 Termois de primăvară Franţa 1995 - Roman-Verneuil
12 Turdena de primăvară România 1988 1998 S.C.A. Turda
13 Victoria de toamnă România 1977 radiat 1999 -

3.5.1.5. Particularităţi biologice

Temperatura minimă de germinaţie este de 3 – -

4° C, optima 20°C, maxima 28 – 30° C, iar cantitatea
de apă de circa 48% din masa boabelor. Orzul are
germinaţie bipolară (fig. 3.55.).
Rădăcinile embrionare (în număr de 5 – 8, fig.
3.55.) ajung la 15 – 30 cm în sol şi rămân active mult
timp după apariţia rădăcinilor coronare. Rădăcinile co-
ronare pătrund în sol până la 60 sau chiar 100 cm (în
diametru ocupă circa 90 cm), însă cea mai mare parte se
răspândesc până la 25 cm adâncime. Sistemul radicular
al orzului este mai redus (8,7% din masa totală a Fig. 3.55. Germinaţia
plantei) decât al grâului, secarei sau ovăzului (9,8 – bobului de orz.
142
10% din masa plantei) şi cu putere mai slabă de solubilizare şi absorbţie a
substanţelor nutritive din sol. La înfrăţire, fiecare „frate” formează rădăcini
proprii, ca şi la grâu, secară şi ovăz.
Orzul are puterea de străbatere a solului mai redusă decât alte cereale.
Semănat prea adânc (6 – 7 cm), dacă solul formează crustă puternică, deseori
colţul nu poate să răsară (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a 3-a, durează circa 2 – 3 săptămâni
şi se petrece în condiţii bune, la temperatura de 8 – 12°C şi la umiditatea solului
de 60 – 80 % din capacitatea de câmp. Ea este influenţată de epoca, adâncimea şi
densitatea de semănat, de fertilizare, ca şi la celelalte cereale.
Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât cel de primăvară. La
orzoaică înfrăţirea este recomandabil să fie mai slabă, pentru a nu reduce
uniformitatea plantelor şi, respectiv, a boabelor.
Împăierea începe când primordiile spicului se află la circa 5 cm faţă de
nivelul solului. Pentru a forma paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să parcurgă
stadiul de vernalizare (35 – 45 zile, la 1–3°C) ca şi grâul de toamnă. La formele
„umblătoare” vernalizarea se parcurge în timp mai scurt (15 – 20 zile, la 2 –
4°C), putându-se petrece şi primăvara. La formele de primăvară durata
vernalizării este de 10 – 15 zile, la temperaturi de 3 – 5°C.
Tulpina are 5 – 7 internodii, mai scurte cele bazale, influenţând rezistenţa
la cădere. Înălţimea tulpinii este de 50 – 100 cm.
Frunzele sunt dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 –
35 cm lungime şi 1 - 1,2 cm lăţime. Ligula este redusă, iar urechiuşele foarte bine
dezvoltate, înconjurând tulpina pe circa jumătate din circumferinţă.
Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei
spiculeţe uniflore (tripletă). La orzul cu şase rânduri sunt fertile toate trei
spiculeţele; la cel cu două rânduri, numai spiculeţul central din tripletă. Rahisul
poate avea 5 – 12 cm. Numărul de boabe în spic variază între 25 - 60 (orzul cu
şase rânduri) şi între 15 – 30 (orzul două rânduri). Spicele de la orz pot fi aristate,
mutice sau cu arista trifurcată.
Primordiile inflorescenţei apar încă din primăvară, când se face
diferenţierea spiculeţelor şi organelor florale, continuând treptat toate etapele de
organogeneză.
Cerinţele pentru fiecare etapă faţă de factorii de vegetaţie sunt similare cu
cele arătate la grâu şi secară.
Înflorirea se petrece în timpul înspicării. Mai întâi înfloresc spiculeţele
din mijlocul spicului, continuând spre extremităţi. Din „tripletă” înfloreşte mai
întâi spiculeţul central. Un spic înfloreşte în 3 – 6 zile, iar o plantă în 8 – 12 zile.
O floare rămâne deschisă 20 – 90 minute (fig. 3.56., după A. WEIBE şi A. REID,
1961; citaţi de Gh. BÎLTEANU, 1998).
Polenizarea are loc înainte de deschiderea florilor, astfel că orzul este o
plantă, în mod obişnuit, autogamă. Alogamia apare foarte rar, în condiţii de
temperatură scăzută la înflorire (SUMESON, 1953). Temperatura ridicată şi
umiditatea relativă scăzută determină ca înflorirea să se producă în burduf, pe
143
 Fig. 3.56. Floare de orz:
a – paleea inferioară; b – paleea
superioară; c – antere; d – glume.
când vremea răcoroasă şi umedă împiedică deschiderea florilor (HOFFMANN,
1958). Au înflorirea mai deschisă orzurile „golaşe” decât cele „îmbrăcate”, cele
cu spicul „lax” decât cele “dense” (TSCHERMAK, 1923), iar în cazul tripletei,
spiculeţele laterale au mai frecvent înflorirea deschisă decât cele centrale
(TAYLOR şi HARLAN, 1943, citaţi de L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Formarea boabelor începe după fecundare: în primele 12 zile se dezvoltă
mai mult endospermul, apoi în următoarele două săptămâni se formează
germenele (embrionul), după care are loc depunerea substanţelor de rezervă, până
la maturitatea (coacerea) deplină. La baza fructului, în şănţuleţul ventral se
dezvoltă seta bazală.
Fructul este o cariopsă, îmbrăcată (concrescută) în palee, rar golaşă, cu
MMB 25 – 50 g (mai mare la orzoaică decât la orz), iar procentul de pleve 7 -
15%. Fiind concrescute pe fruct, plevele se desprind numai prin metode chimice
(tratat cu acid sulfuric sau soluţie amoniacală). O particularitate anatomică a
orzului este faptul că are trei straturi cu aleuronă (fig. 3.57., după GH.
BÎLTEANU, 1998).
Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 – 120 zile,
iar de la semănat 250 – 270 zile (se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului de
toamnă). Orzul şi orzoaica de primăvară au perioada de vegetaţie de 90 – 120 zile
(orzoaica de primăvară este mai tardivă cu câteva zile ca orzul de primăvară).

144
 Fig. 3.57. Secţiune prin cariopsa de
orz:
A – longitudinală: g – palee; t –
tegument; e – endosperm; r – radiculă; p
– piloriză; tg – tigela cu nodul
embrionar; m – muguraş; c – coleoptil;
em – embrion; (s – scutellum; ep – strat
epitelial; cr – coleoriză);
B – transversală: g – palee; t – tegument;
a – strat aleuronic; am – celule cu
amidon.

Perioada de vegetaţie este

influenţată de latitudine, altitudine şi de condiţiile de cultură. La desprimăvărare
timpurie şi la temperaturi mai scăzute se prelungeşte perioada de vegetaţie, în
special creşterea vegetativă.

3.5.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele arctice (orzul cu 4

rânduri) până la zona ecuatorială – aridă (orzul cu 6 rânduri), iar unele forme
reuşesc şi la altitudini foarte mari (var. coeleste).
Orzul are o multitudine de forme cultivate, adaptate la diverse condiţii
pedoclimatice. Orzoaica reuşeşte bine în zone temperate şi umede.
Ca latitudine, orzul cultivat depăşeşte limita cercului polar (până la 70
grade latitudine), iar ca altitudine apare în cultură la 1.900 m în Alpi, la 2.700 m
în Caucaz şi până la 4.700 m în Tibet.
Cerinţele climatice ale orzului sunt, în general, mai reduse decât la grâu,
dar aceste cerinţe sunt dependente de forma cultivată. Orzul este mai rezistent la
temperaturi ridicate decât grâul, secara şi ovăzul.
Orzul de primăvară (furajer), având perioada de vegetaţie scurtă, reuşeşte
în climate aspre sau în cele uscate. Suma de grade a acestuia pe perioada de
vegetaţie este de 1.200 – 1.800° C.
Orzoaica, pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă în
zone mai răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este mai scăzut,
prin prelungirea perioadei depunerii amidonului. Suma de grade pentru orzoaică
este de 1.300 – 1.000° C.
Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de
toamnă, rezistând până la -15° C la nivelul nodului de înfrăţire (dacă a parcurs
procesul călirii). Sub strat de zăpadă orzul călit şi bine înrădăcinat suportă şi

145
temperaturi de -28° C, (chiar -30°C). Orzul de toamnă este sensibil la ger, dacă nu
s-a „călit” în condiţii bune. Apar pierderi mari la orzul de toamnă, la gerurile
survenite în „ferestrele iernii” sau la gerurile venite după pornirea în vegetaţie, la
desprimăvărare. Suma de grade la orzul de toamnă este de 1.700 – 2.100° C.
În general orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate, având coeficientul de
transpiraţie de 300 – 400, dar există diferenţe mari între formele de cultură, după
cum s-a arătat mai sus. Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării
paiului până la înspicare, când se parcurg etapele de organogeneză (cerinţe
similare cu ale grâului).
Având perioada de vegetaţie mai scurtă, orzul evită seceta, maturizându-
se înainte de secetele de vară. Deci, orzul scapă mai uşor de şiştăvire decât grâul.
Dacă seceta intervine mai timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, având
sistemul radicular mai puţin dezvoltat şi mai la suprafaţă (fiind mai expus uscării
solului).
Cerinţele faţă de sol. Orzul este mai pretenţios decât grâul, având
sistemul radicular cu capacitate mai redusă de absorbţie şi perioada de vegetaţie
mai scurtă. Orzul „merge bine” pe soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH -
6,5 - 7,5 şi fertile. Potrivite pentru orz sunt cernoziomurile, şi solurile aluviale
solificate.

Fig. 3.58. Zone de cultură a orzului şi orzoaicei de toamnă:

I – zone foarte favorabile; II – zone favorabile; III – zone puţin favorabile;IV – zone improprii.

146
 Fig. 3.59. Zone de cultură a orzoaicei de primăvară
I – zone foarte favorabile; II – zone favorabile; III – zone puţin favorabile; IV – zone improprii.

Orzoaica este, în general, mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea se

poate cultiva în limitele pH-ului de 5,0 - 7,5. Orzoaica de primăvară este cultivată
în zona solurilor brune de pădure.
S-a constatat că orzul are o toleranţă relativ bună în faza de germinaţie, la
un anumit grad de salinitate al solului (L. MUNTEAN, 1979). Sunt contraindicate
pentru orz şi orzoaică solurile sărăturoase, cât şi cele prea uşoare (nisipoase) sau
prea grele (argiloase).
3.5.1.7. Zone ecologice

Zonele de favorabilitate în ţara noastră, la orz, sunt dependente de forma

de cultură: orz şi orzoaica de toamnă, respectiv orzoaica de primăvară (fig. 3.58.
şi 3.59., după L. DRĂGHICI şi colab., 1975).
Orzul şi orzoaica de toamnă. Orzul preferă terenuri plane sau uşor
ondulate, de tip cernoziom sau aluviuni, cu regim termic şi precipitaţii favorabile.
Zone foarte favorabile sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române,
Estul Bărăganului şi S – E Dobrogei, precum şi pantele domoale din Câmpia
Jijiei.
Zona favorabilă este învecinată cu precedenta, dar include şi mari
suprafeţe în Câmpia Transilvaniei.
Puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase (Oltenia, Câmpia de N–
V) sărăturate şi cele excesiv de umede (din Vestul şi N–E Munteniei), soluri
puternic acide, neamendamentate, puternic erodate (Moldova şi nordul Dobrogei)
şi regiuni cu temperaturi mai scăzute din Nordul şi S–E Transilvaniei şi Nordul
Moldovei.
147
 În zonele de câmpie nu temperaturile scăzute influenţează semnificativ
nivelul recoltelor (frecvenţa acestei cauze este de maximum 5 – 8%, deci o dată la
15 – 20 de ani); neajunsul cel mai mare îl constituie caracterul secetos al
toamnelor, care îngreunează pregătirea terenului, semănatul şi, deci, răsărirea
orzului. Frecvenţa toamnelor secetoase din intervalul de 10 ani sunt: 2 - 3 ani în
Vest, 3 - 4 ani în Câmpia Transilvaniei şi 4 - 6 ani în Sudul şi mai ales în S–E
ţării.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara
Bârsei, depresiunile Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, în bazinele Oltului, Someşului şi
Mureşului, în Câmpia Timişului şi Podişul Sucevei; zone favorabile sunt văile
Crişurilor, porţiuni din Podişul Someşului, Valea Siretului şi porţiuni din zona
colinară, precarpatică din Moldova; puţin favorabile sunt zonele cu climat
continental din Moldova şi Muntenia, precum şi zonele cu terenuri improprii
pentru orzoaică (uşoare, nisipoasa, acide, grele, impermeabile) din S-E Olteniei şi
N-E Munteniei.

3.5.2. Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei

3.5.2.1. Rotaţie

În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată

şi scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără cheltuieli
suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 %.
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de
toamnă faţă de planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă,
trebuie să revină după plante care eliberează terenul timpuriu (în prima parte a
verii). Cele mai bune premergătoare pentru orzuI de toamnă sunt: leguminoasele
anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul pentru fibre şi cel de sămânţă. Pentru
orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate aceleaşi
premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.
Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de
buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre
plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară
(zone subcarpatice), bune premergătoare sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr,
fertilizate; se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după porumb dacă resturile
organice au fost tocate şi bine încorporate în sol să nu îngreuneze semănatul.
După orz si orzoaică de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte
devreme (decada a 2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru furaj
(porumb, sorg) sau pentru boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi este
asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are umiditate
suficientă (din ploi sau irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură
ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece
trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor şi se
depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.
148
 3.5.2.2. Fertilizare

Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al

grâului. Astfel, pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie,
orzul consumă în medie, între 24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este
valorificat economic de orzul de toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de
grajd se aplică altor plante, orzul se fertilizează, în general, cu îngrăşăminte
chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate
sunt prezentate în tabelele 3.26. şi 3.27. (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).
Tabelul 3.26.
Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte
cu azot (N, kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă
Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta premergătoare,
fertilizarea din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului
Foarte bună(după Mijlocie( după
Cultura şi rezistenţa la leguminoase anuale Bună(după cartofi prăşitoare, porumb Slabă (după
cădere a soiului şi perene sau cartofi fertilizaţi numai floarea soarelui premergătoare târzii,
bine fertilizaţi cu organic, după sfecla mediu fertilizată; insuficient
azot şi gunoi de pentru zahăr şi in) după cereale păioase fertilizate)
grajd) în primul an)
Orz de toamnă, soiuri cu
20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200
rezistenţă bună la cădere
Orz de toamnă, soiuri cu
10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100
rezistenţă mijlocie la cădere
Orzoaică de toamnă, soiuri
cu rezistenţă mijlocie la 10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80
cădere
Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni
bogate în precipitaţii, iar dozele mai mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.
Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate
da o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc
solul (floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe
solurile uşoare (nisipoase; luto-nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii,
precum şi atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70 kg N/ha).
Tabelul 3.27.
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor
(P2O5 kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă.
Aprovizionarea cu fosfor mobil
Slabă
Bună Mijlocie
Producţia de boabe (<4 mg P2O5 /100 g sol)
(6-8 mg P2O5 /100 g sol) Sole (4-6 mg P2O5 /100 g sol)
(q/ha) Sole nefertilizate în anii
fertilizate în anii anteriori cu Sole fertilizate în anii anteriori
anteriori cu gunoi de grajd şi
gunoi de grajd şi cu fosfor cu fosfor
fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30 – 50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110
Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai
mici pentru orzul de toamnă.
149
 Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest
element, dându-se 80 – 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 – 120 kg/ha
pentru orzoaica de toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea
patului germinativ.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK recomandate sunt
prezentate în tabelul 3.28.
Tabelul 3.28.
Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de primăvară
(în substanţă activă, kg/ha)
Specificare N P2O5 K2O
După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai
65-75 70-80 40-50
slab aprovizionate cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30

La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi

potasiu se face la arătura de bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ,
primăvara.
Printr-o fertilizare completă, în care intră şi îngrăşămintele cu potasiu,
chiar şi pe soluri bine aprovizionate cu acest element, se asigură o mai bună
rezistenţă la cădere a orzului (L. MUNTEAN, 1978).
Amendamentele, atât pentru orz, cât şi pentru orzoaica de toamnă şi
primăvară, se recomandă să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură
necesară pentru a asigura producţii ridicate. În funcţie de aciditatea solului se
aplică 3 - 6 tone/ha amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de
bază (de preferinţă nu în anul semănării orzului de toamnă, ci în anii anteriori).
3.5.2.3. Lucrările solului

La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi pregătirea

patului germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu menţiunea că
au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea acestor lucrări.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ
influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a
acestora.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o
răsărire uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea
producţiei.

3.5.2.4. Sămânţa şi semănatul

150
 Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: puritate (peste 98%),
germinaţie (peste 90%) şi MMB specifică. Înainte de semănat, sămânţa se tratează
contra bolilor produse de: Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc. Se folosesc
produsele: Gamavit 85 PSU (3 kg/t de sămânţă), Vitalin 85 PTS (3kg/t de
sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc. Cu acţiune insectofungicidă este
produsul Tirametox 90 PST (3,0 kg/t de sămânţă).
Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile
înaintea grâului (între 15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în
iarnă bine înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare
prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză,
făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.
În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca
optimă de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul lunii
septembrie şi prima decadă a lui octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate
ieşi la câmp. Întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi
dimensiunea boabelor, scade conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în proteină,
diminuând calitatea produsului.
Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe
germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m 2, iar la
orzoaica de primăvară 450 – 500 boabe germinabile/m 2. Deşi orzul are o înfrăţire
bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după epoca optimă densitatea la
orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m 2.
Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 cm. Reducerea
distanţei între rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi
foarte bine pregătite, caz în care se seamănă la 8 – 10 cm sau chiar 6 – 8 cm şi se
asigură o mai uniformă repartizare a spaţiului de nutriţie.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm,
iar la orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului.

Fig. 3.60. Influenţa adâncimii de

semănat asupra înfrăţirii şi
înrădăcinării plantelor de orz.

Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate,

deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o mai
151
slabă putere de străbatere. Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul
semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor (fig. 3.60., după G.
AUFHAMMER, 1973, citat de GH. BÎLTEANU, 1989).
Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi
orzoaică este între 160 – 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

3.5.2.5. Lucrările de îngrijire

La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna,

eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de
întreţinere la desprimăvărare, în funcţie de starea culturii (fertilizare, tăvălugire în
cazul fenomenului de „descălţare”, combatere a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. Combaterea
buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu erbicidele redate în tabelul
3.29, folosite şi la grâu şi secară (dozele la orz şi orzoaică sunt mai reduse cu 10 –
20 % decât la grâu şi secară).
Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe
graminis f. sp. hordei (făinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor),
Rhynchosporium secalis (rhynchosporioza) se folosesc fungicidele Tilt 250 EC
(0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper 250 EC (0,5 l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha) etc,
aplicate în două faze: primul tratament la apariţia atacului (o dată cu erbicidarea
sau mai târziu), iar al doilea în faza de burduf – înspicare. Aceste tratamente
asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate, până în faza de umplere a
boabelor, asigurând sporuri de producţie în special în anii favorabili dezvoltării
bolilor foliare.
Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac
şi tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema
melanopa) se fac tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35 (1/ha), Decis
2,5 CE (0,3l/ha), Karate (0,4 l/ha) etc. Cu aceste produse se limitează şi atacul de
afide, tripşi, muşte etc.
Tabelul 3.29.
Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orz şi
orzoaică
Doza în produs
Erbicidul comercial Perioada aplicării
(l sua kg /ha)
1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D
Sare de dimetil amină În faza de înfrăţire până în la începutul formării
2,0 - 2,5
(2,4 D) paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Dikotex 2,0 – 3,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Acetadin 4,0 – 6,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Icedin forte 1,5 – 2,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
152
 În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Basagran 2,0 – 4,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)
Erbicidul se încorporează în sol odată cu
Avadex BW 4,0 – 6,0
pregătirea patului germinativ
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul
Avadex BW 10 G 30 – 50
are 2-3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul
Iloxan (Diclofopmetyl) 2,0 – 3,0
are 2-3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul
Sufix BW 3,0 – 3,5
are 2-3 frunze
4. În culturile infestate cu iarba – vântului
Igran, Granarg 3,0 – 4,0 După însămânţare sau răsărire
Puma 0,8 – 1,0 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze
Iloxan 2,0 – 2,5 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze
Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu

Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii

cu deficit de umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare
importanţă, când partea a doua a verii şi perioada semănatului sunt secetoase.
Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat (500 m 3/ha), asigurând şi
pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat, pentru răsărire (300 –
400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără irigare.
Primăvara se fac 1 – 2 udări de 300 – 500 m 3/ha, pentru menţinerea
umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din
intervalul umidităţii active.

3.5.2.6. Recoltarea orzului

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă.

Începe la coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%.
Întârzierea recoltatului provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a
scuturării boabelor. Orzoaica pentru malţ nu se recoltează la umiditate mai
ridicată de 15%, deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a
boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece
imediat la uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).
Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. EI trece foarte
repede în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea,
este mai mare decât la grâu.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în
ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70
q/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de
40 – 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.
Raportul boabe: paie este la orz de circa 1 : 1,5.
De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în
multe judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.

153
 Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a
porumbului şi, deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că
extinderea orzului în cultură duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai
puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la porumb.

154
boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece
imediat la uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).
Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. EI trece foarte
repede în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea,
este mai mare decât la grâu.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în
ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70
q/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de
40 – 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.
Raportul boabe: paie este la orz de circa 1 : 1,5.
De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în
multe judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.
Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a
porumbului şi, deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că
extinderea orzului în cultură duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai
puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la porumb.

3.6. OVAZUL

3.6.l. Importanţă. Biologic. Ecologie

3.6.1.1. Importanţă

Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul şi grâul.

Se pare că ovăzul a fost cunoscut la început ca buruiană în orz, pe care l-a
depăşit în producţie pe solurile sărace şi în climatele mai aspre din centrul şi
nordul Europei, unde apar urme privind cultura lui cam de prin epoca bronzului
(mileniu III - IV î.e.n.).
V. VELICAN (1972) arată că, în ţara noastră, ovăzul a fost extins în
cultură o dată cu invazia triburilor slave, de la care s-a şi împrumutat denumirea
de “ovăz” („ovesu”, în slavona veche).
Importanţa principală a ovăzului este ca furaj. Boabele reprezintă un furaj
concentrat foarte apreciat în alimentaţia cabalinelor, a reproducătorilor diferitelor
specii (tauri, berbeci), a vacilor pentru lapte, păsărilor etc.
Ovăzul, singur sau în amestec cu leguminoase (borceag), constituie un
furaj foarte apreciat sub formă de masă verde, însilozat sau ca fân. În alimentaţia
omului are utilizări restrânse, sub formă de fulgi de ovăz, făină şi grişuri.
Valoarea alimentară ridicată a produselor din boabe de ovăz le recomandă în
alimentaţia copiilor sau a oamenilor bolnavi etc.
În unele zone nordice făina de ovăz se mai foloseşte (pe scară mai redusă)
în amestec cu grâu sau secară la prepararea pâinii. Pâinea din făina de ovăz este,
însă, de calitate slabă şi se întăreşte repede.
153
 Boabele se folosesc, pe scară mai restrânsă, şi ca materie primă
industrială.
Importanţa ovăzului constă şi în faptul că valorifică mai bine decât alte
plante solurile cu fertilitate redusă din zonele umede, precum şi solurile nisipoase.
Ovăzul valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale.

3.6.1.2. Compoziţie chimică

Compoziţia boabelor şi paielor sunt prezentate în tabelul 3.30.

Tabelul 3.30
Copmoziţia chimică a ovăzului (în % din masa bobului)
Substanţe
Specificare Apă Proteină Grăsimi extractive Celuloză Cenuşă
neazotate
Boabe îmbrăcate 13,3 10,8 5,2 57,7 10,0 3,0
Boabe decorticate 12,8 13,5 7,6 62,8 1,2 2,1
Paie 14,3 3,8 1,6 35,9 38,7 5,7
Pleavă 13,8 5,0 2,5 41,5 26,7 10,5

Boabele au conţinutul de proteină variabil în funcţie de soi şi condiţiile de

cultură. Proteinele sunt formate din albumine 1%, globuline 80%, prolamine
(avenină) 10 – 15% şi glutenine 5%. Ele au un grad ridicat (circa 80%) de
digestibilitate. Conţinutul în grăsimi al ovăzului este mai mare decât al celorlalte
cereale din climatul temperat (grâu, secară, orz). Un conţinut mai ridicat de
grăsimi se află în embrion. Extractivele neazotate sunt formate din amidon (peste
90%), apoi zahăr şi dextrină.
Paiele şi pleava, datorită conţinutului ridicat de celuloză, au valoare
nutritivă scăzută, dar mai mare decât a celor de grâu şi secară.
Cenuşa din boabe are un conţinut mai ridicat de: fosfor (29,5%), potasiu
(17,4%), siliciu (36,4%), calciu (5,8%), magneziu (5,9%) etc.; cea din paie: siliciu
(46,5%), potasiu (24,8%), calciu (5,9%), iar cea din pleavă: siliciu (73,2%), calciu
(18,2%), potasiu (6,5%) etc.

3.6.1.3. Răspândire

În 1998 suprafaţa cultivată cu ovăz, pe glob, a fost de 14,58 milioane ha,

cu o producţie medie de 17,7 q/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în S.U.A. (1,2
milioane ha), Canada, Polonia, Germania („Production yearbook”, vol. 52,
1998).
În ţara noastră, suprafaţa şi producţia de ovăz, în diferite perioade, se
prezintă în tabelul 3.31 (“Anuarul statistic al României”, 1998).
Reducerea suprafeţelor cultivate cu ovăz, după al II-lea război mondial,
atât pe glob cat şi la noi în ţară, se datoreşte mecanizării agricul turii şi, ca o
consecinţă, reducerea efectivului de cai.
154
 Tabelul 3.31
Suprafaţa şi producţia la ovăz în România
Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1997
Suprafaţa cultivată (mii ha) 568,1 520,3 269,9 131,3 50,9 144,3 219,1
Producţia totală (mii tone) 404,4 282,9 284,3 116,8 47,0 234,0 325,4
Producţia medie (q/ha) 7,12 5,44 10,53 8,90 9,23 16,22 14,85

3.6.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Genul Avena face parte din tribul Avenae Ness şi cuprinde
numeroase specii grupate în donă secţii: Avenastrum Koch (specii perene) şi
Euavena Griseb. (speciile anuale, sălbatice şi cultivate),
Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă şi răspândire o are A.
sativa L., iar dintre speciile sălbatice A. fatua L (odos).
Avena sativa cuprinde numeroase varietăţi, din care mai importante sunt:
mutica (spiculeţ nearistat şi boabe albe), aristata (spiculeţ aristat, palee albe),
aurea (spiculeţe nearistate, boabe galbene).
Origine: După VAVILOV (citat de V. VELICAN, 1972), centrele de
origine ale speciilor de ovăz sunt: Bazinul Mediteranean (A. byzantina), platoul
Abisiniei (A, abyssinica), Asia (sudul Chinei) şi, probabil, Europa Centrală (în
ambele centre: A. sativa).
A. sativa se consideră că are ca specie de origine A. fatua. Aceste specii
sunt înrudite, după cum au dovedit cercetările citologice (ambele cu 2n = 42
cromozomi), serologice şi hibridologice (între ele apar uşor hibrizi fertili).
Soiurile de ovăz cultivate la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 3.32
(“Lista oficială a soiuriior - hibrizilor de plante de cultură din România”).
Tabelul 3.32
Soiuri de ovăz cultivate în România
Nr. Anul Anul reînscrierii Menţinătorul
Soiul Tipul soiului Ţara de origine
crt. înregistrării (radierii) soiului
ROMAN-
1. Cory de primăvară Franţa 1994 -
VERNEUIL
2. Mureş de primăvară România 1991 - S.C.A. Turda

3. Someşan de primăvară România 1988 1998 S.C.A. Turda

3.6.1.5. Particularităţi biologice

Ovăzul are germinaţie bipolară şi formează, de regulă, trei rădăcini

embrionare (fig. 3.61), după care apar rădăcinile coronare ce cresc până la
înflorire.
Sistemul radicular al ovăzului este bine dezvoltat (depăşind grâul, secara
şi orzul), profund şi cu putere mare de solubilizare a elementelor nutritive. Masa

155
de rădăcini a ovăzului este cu 40% mai mare decât masa de rădăcini a orzului (N.
ZAMFIRESCU, 1965). Aceasta face ca ovăzul să fie mai puţin pretenţios faţă de
sol, valorificând elementele nutritive şi din forme mai greu solubile.
Tulpina este formată din 5 - 8 internoduri, având lungimea de 80 - 150
cm, în funcţie de soi şi condiţiile de cultură.
Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit. La plantele tinere, limbul este
uşor răsucit de la dreapta spre stânga, invers faţă de cele de la grâu, secară orz.
Urechiuşele lipsesc sau sunt foarte mici; în schimb, ligula este mare,
triunghiulară, bifidată.
Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse pe 3 - 9 etaje (fig.
3.62). Ramificaţiile pot fi îndreptate în toate direcţiile, formând unghiuri diferite
faţă de axul principal sau pot fi strânse şi îndreptate într-o singură direcţie
(stindard). Spiculeţele sunt dispuse în vârful ramificaţiilor şi a axului principal,
fiind formate din 2 - 3 flori, din care, de obicei, 2 sunt fertile. Aristele la ovăz nu
pornesc din vârful paleii ci din treimea ei superioară. La formele aristate cultivate
numai o parte din flori au ariste, mai scurte decât la grâu sau orz. Aristare mai
pronunţată apare la formele sălbatice.
Înfloritul începe de la paniculul plantei principale şi continuă cu cel al
fraţilor în ordinea formării lor. În cadrul paniculului înfloritul începe de la vârf
spre baza acestuia, iar în spiculeţ se deschid întâi florile de jos. Un spiculeţ
înfloreşte în 1 - 2 zile, un panicul în 6 - 7 zile, iar o plantă în 10 - 12 zile. O floare
rămâne deschisă 30 - 70 minute. Florile se deschid pe măsură ce apar din burduf.
Deschiderea lor se petrece în orele de după amiază spre seară, la temperaturi de
15 - 17°C care sunt favorabile şi fecundării. Ovăzul este o plantă autogamă, însă
cazuri de alogamie se întâlnesc destul de des. Se realizează frecvent şi hibrizi
între ovăzul cultivat (A. sativa) şi cel sălbatic - odos (A. fatua), determinând
impurificări biologice în culturi. Şi din acest considerent devine necesar
reînnoirea seminţei de ovăz.

Fig. 3.61. Germinaţia bobului Fig. 3.62 Infloresceţe şi spiculeţ de ovăz:

de ovăz A - panicul strâns; B - panicul resfirat; C – spiculeţ;

156
 a - glume; b - palei; c - stamine. 1 – rest de stil; 2 – perişori;
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei, însă 3 – strat aleuronic;
4 – endosperm; 5 - scutellum
nu concrescute cu fructul ca la orz (fig. 3.63). Paleile
pot fi albe, galbene sau brune. Sunt şi biotipuri care, la
treierat, sunt “golaşe”, fără palei.

Fig. 3.63. Secţiune

longitudinală prin bobul de
ovăz fără pleve:
În cadrul unui spiculeţ cariopsa dinspre exterior este mai scurt
pedunculată, cu MMB mai mare, procent de pleve mai ridicat şi cu baza internă
dreaptă. Următoarea cariopsă este mai mică pedunculată şi cu procentul de pleve
mai mic. A treia floare este sterilă sau formează o cariopsă mai mică, cu un
peduncul filiform. Procentul de pleve este de 28 - 30% la cariopsele “externe” şi
de 24 – 25%,o la cele “interne” (V. VELICAN, 1972). La soiurile cultivate la noi
în tară, procentul de pleve este în medie de 26 – 28%.
Ovăzul este cultivat în ţara noastră, în mod obişnuit, ca plantă de
primăvară. Cu formele de toamnă s-au făcut încercări de cultivare în ţara noastră
în special în Banat.
Factorul hotărâtor în extinderea arealului culturii ovăzului de toamnă în
România îl constituie rezistenţa la iernare a soiurilor cultivate. Dintre factorii
tehnologici, data semănatului influenţează cel mai mult rezistenţa la iernare a
ovăzului de toamnă (D.N. MANEA, 1998)

3.6.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Ovăzul este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase. Cu toate

acestea, ovăzul suportă mai bine ca alte plante şi condiţiile mai secetoase. Este,
deci, planta care valorifică bine condiţiile extreme de cultură, datorită marii sale
plasticităţi ecologice.
Temperatura minimă de germinaţie este de 2 - 3C, iar tinerele plantule
157
suportă temperaturi negative până la -7°C. Unele soiuri de toamnă rezistă la --
12°C (fără zăpadă). În prima parte a vegetaţiei ovăzul creşte şi se dezvoltă bine la
5 - 12°C (pentru desfăşurarea organogenezei), apoi la 12 - 15°C. La înflorire şi
fecundare sunt favorabile temperaturi de 15 - 17°C, iar pentru maturizare 17 -
20°C.
Suma de grade pe întreaga perioadă de vegetaţie este de 1.700 – 2.000°C.
Perioada de vegetaţie fiind lungă (100 - 140 zile), iar suma de grade
destul de mare, ovăzul nu depăşeşte 65° latitudine şi nu atinge altitudinea de
cultură a orzului (faţă de care se coace cu 2 - 3 săptămâni mai târziu).
Cerinţele faţă de apă ale ovăzului sunt destul de ridicate, având
coeficientul de transpiraţie cel mai mare dintre cereale (400 - 600). Consumul
maxim de apă este în fazele de formare a paiului şi la înspicare - înflorire.
Faţă de sol, ovăzul are cerinţe reduse, datorită înrădăcinării profunde şi
puterii mari de solubilizare a acestora. Preferă soluri cu pH de 5,5 – 7,0. Merge
bine pe cernoziomuri, pe soluri brune şi chiar pe podzoluri. Nu merge pe solurile
argiloase, compacte, neaerate, iar pe nisipurile din zona secetoasă suferă de lipsa
apei. Pe solurile acide reuşeşte mai bine decât grâul, orzul sau secara.

3.6.1.7. Zonare

Pe glob dă rezultate bune între paralelele 45° şi 65°, iar la altitudine, până
la 1.800 m.
La noi în ţară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de Vest, pe
văile Someşului şi Oltului.
Zona favorabilă I cuprinde Podişul Transilvaniei şi cel Getic,
Depresiunea Jijiei şi valea superioară a Siretului.
Zonele favorabile II + III sunt celelalte zone agricole ale ţării, exceptând
solurile nefavorabile amintite şi altitudinile de peste 1.000 m.

3.6.2. Tehnologia de cultivare a ovăzului

3.6.2.1. Rotaţie

Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este

bine fertilizat. El dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene
(însă în practică, după acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare:
grâu, porumb, sfeclă). Ovăzul se cultivă, de obicei, după prăşitoare (cartof,
porumb, floarea-soarelui). Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă pentru
zahăr sau de furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni atacul de
nematozi, comuni ambelor culturi.
După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoasele etc. Nu se practică
semănarea trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai
puternic şi o mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu.

158
 3.6.2.2. Fertilizare

Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe +

paiele care revin (circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P 2O5; 2,74 kg
K2O şi 0,65 kg CaO. Ritmul absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate
tipurile de sol. În mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi
planta premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori
medii se recomandă: N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N75P60 pe
solurile podzolice, mai sărace. Pe solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg
K2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.
3.6.2.3. Lucrările solului

În funcţie de premergătoare, lucrările solului se execută ca şi pentru

orzoaica sau grâul de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se acorde reţinerii
apei în sol, la care ovăzul are cerinţe mari.

3.6.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar
masa seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi
mai productive. Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt
preferabile pentru semănat, iar cele mici, cu procent de pleve mai redus, sunt mai
indicate pentru furaj.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a
tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu “Vitavax 200 (2
kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.
Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare;
cufundare şi sudaţie; sudaţie.
Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă (350
ml formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10 minute,
amestecându-se continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la umbră. Cu 100
l soluţie apoasă de formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de ovăz.
Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15%
formaldehidă, în care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele
se scot şi se depozitează în vrac, acoperite cu o prelată umectată cu aceeaşi
soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi seminţele se usucă în strat subţire, la
umbră.
La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă
în concentraţie de 0,50%. Folosind 1 l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta
se stropeşte sămânţa, după care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată
umectată, ţinându-se, astfel, 4 ore. Apoi seminţele se usucă în strat subţire, la
umbră. La o tonă de seminţe se folosesc 10 l soluţie apoasă de formaldehidă în
concentraţie de 0,5%.
159
 Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate
ieşi la câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din
precipitaţiile de peste iarnă.
Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie.
Densitatea de semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m 2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10
cm sau chiar 6 - 8 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi
umiditatea solului. Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ
redusă; semănatul mai adânc reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea
culturală, este cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.
3.6.2.5. Lucrările de îngrijire

Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară

(tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.).
La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul
”Icedinului” forte de 1 - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma
melanopa) se tratează (la avertizare) cu “Sinoratox” R 35 (1,5 - 3,5l/ha), care
combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte diptere, apoi afide şi tripşi.

3.6.2.6. Recoltare

Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte
cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să
aibă tijele uscate, iar boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz
seminţele scuturate pe platformă ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se
recoltează cu combina până când tijele plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e
matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se înfundă, iar
randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile
sunt foarte mari.
Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina
sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze:
tăierea plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură.
Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile
realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab
fertilizate. Din producţia de boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în
ultimii ani, a fost de 15 - 20 q/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.

160
 3.6.2.5. Lucrările de îngrijire

Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară

(tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.).
La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul
”Icedinului” forte de 1 - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma
melanopa) se tratează (la avertizare) cu “Sinoratox” R 35 (1,5 - 3,5l/ha), care
combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte diptere, apoi afide şi tripşi.

3.6.2.6. Recoltare

Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte
cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să
aibă tijele uscate, iar boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz
seminţele scuturate pe platformă ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se
recoltează cu combina până când tijele plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e
matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se înfundă, iar
randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile
sunt foarte mari.
Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina
sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze:
tăierea plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură.
Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile
realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab
fertilizate. Din producţia de boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în
ultimii ani, a fost de 15 - 20 q/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.

3.7. PORUMBUL

3.7.1: Importanţă. Biologie. Ecologie

3.7.1.1. Importanţă.

Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanţă, între plantele cultivate pe

glob.
Această poziţie, din punct de vedere agricol, este motivată printr-o serie
de particularităţi, astfel:
- prezintă o mare capacitate de producţie, cu circa 50% mai ridicată faţă
de celelalte cereale;
- are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de
160
răspândire, dând recolte mari şi relativ constante, mai puţin influenţate de
abaterile climatice;
- este o planta prăşitoare, bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor;
- suportă monocultura mai mulţi ani;
- are un coeficient mare de înmulţire (150 - 400);
- având o însămânţare mai târzie în primăvară, permite o mai bună
eşalonare a lucrărilor agricole;
- cultura este mecanizabilă 100%;
- recoltarea se face fără pericol de scuturare;
- valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale, cât şi apa de
irigaţie;
- posibilităţile de valorificare a producţiei sunt foarte variate etc.
Din 100 kg boabe se pot obţine: 77 kg făină sau 63 kg amidon, 44 l
alcool, 71 kg de glucoză, 1,8 – 2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (N. ZAMFIRESCU şi
colab. 1963).
În alimentaţia omului din boabele „degerminate”, prin măcinare uscată,
se obţin: făină de mălai, fulgi de porumb, alimente pentru copii, lapte artificial
etc.; prin măcinare umedă (bobul cu embrion), se obţin, pe lângă produsele
enumerate, şi un sirop bogat în fructoză (pentru diabetici), bere, înlocuitori pentru
cafea, paste pentru glasat drajeuri etc. Prin diferite tratamente, după măcinatul
umed, se obţin: amidon, glucoza, dextroza, whisky, gazohol, medicamente etc.
În furajare porumbul are o valoare nutritivă, de 1,17 - 1,30 unităţi
nutritive, la 1 kg boabe.
Din ciocălăi se obţin: furfurol, nutreţuri pentru rumegătoare, săpunuri;
vitamine etc. sau sunt folosiţi drept combustibili.
Pănuşile se utilizează pentru împletituri sau în furajare.
„Tuleii” (tulpinile, cocenii) se utilizează ca furaj sau în industria celulozei
şi la fabricarea panourilor aglomerate.
Planta întreagă verde se poate utiliza pentru obţinerea unor combustibili
(metanol, etanol) sau se însilozează în faza la lapte-ceară a boabelor, când asigură
un furaj deosebit de valoros.

3.7.1.2. Compoziţie chimică

După R. J. MARTIN şi colab. (1970), boabele conţin în medie: apă

13,5%; proteine 10,0%; glucide 70,7% (din care amidon 61,0%); grăsimi 4,0%,
săruri minerale 1,4%, substanţe organice acide 0,4%.
Amidonul este format din amilopectine (72 - 77%) şi amiloză (21 - 28%).
Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se depune în
endosperm, 1,3% în embrion şi 0,7% în pericarp.
Proteinele, în proporţie de 15 – 18%, conţin 45% prolamine
(predominantă fiind zeina), 35% glutenine şi 20% globuline.
Din totalul proteinelor, 73,1 % se acumulează în endosperm, 23,0% în
161
embrion şi 2,2% în pericarp.
Fertilizarea raţională influenţează conţinutul în aminoacizi. Astfel,
îngrăşămintele cu azot ridică conţinutul de triptofan, iar cele cu azot şi fosfor duc
la o creştere a conţinutului în lizină (JEGES şi colab., 1970).
Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 - 130. În componenţa
uleiului intră: acid oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid stearic
3,5% şi alţii.
Boabele conţin vitaminele B1, B2 şi E şi PP în proporţie mai mare,
provitamina A (la varietăţile cu boabe galbene); vitamina C lipseşte.
Compoziţia chimică este mult influenţată de hibrid (soi), condiţiile de
vegetaţie şi tehnologia aplicată.

3.7.1.3. Răspândire

Porumbul ocupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, totalizând,

după datele statistice din 1998, suprafaţa de 137,4 mil. ha. Cele mai întinse
suprafeţe cu porumb sunt în SUA 29,3 mil. ha, după care urmează China (24 mil.
ha), Brazilia (10,5 mil. ha), Mexic (7,4 mil. ha), India (6,2 mil. ha). Producţia
medie mondială este cuprinsă între 4000 – 4400 kg/ha.
Ţara noastră are pondere însemnată între ţările cultivatoare de porumb. În
anul 1998 s-a cultivat pe 3.085.000 ha, obţinându-se un randament mediu scăzut
de numai 2.795 kg/ha (Buletin FAO, 1998).

3.7.1.4. Sistematică. Origine. Hibrizi cultivaţi în România

Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia

Panicoidae, tribul Maydeae, specia Zea mays L. (n = 10 cromozomi). Din acelaşi
trib, pe lângă genul Zea, fac parte 8 genuri (ENGLER, 1964), din care importante
pentru filogenia porumbului sunt doua Euchlena şi Tripsarum, ambele răspândite
în America.
În funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, specia Zea
mays cuprinde mai multe convarietăţi:
- Zea mays L conv. Indurata (Sturt) Bailey sin. vulgaris Koerva),
porumbul cu bobul tare, neted, lucios, cu zona coronară rotundiformă. Partea
periferică a bobului este cornoasă, iar la interior este amidonoasă. Boabele au
diferite culori: albe, galbene, portocalii, roşii. Provine din zona muntoasă a
Americii Centrale.
Acestei convarietăţi îi aparţin majoritatea vechilor soiuri româneşti de
porumb.
- Zea mays L conv. identata Sturt (sin. dentiformis) Korn porumbul dinte
de cal, cu boabe mari, care în zona coronară prezintă o adâncitură. În secţiune
boabele au zona tare (cornoasă), dispusă periferic, iar zona coronară şi mijlocul
sunt ocupate de stratul amidonos, care la maturitate se contractă determinând
formarea „mişunei” (adânciturii). Originea acestei convarietăţi este Mexicul, în
162
prezent fiind predominantă în lume.
- Zea mays L conv. aorista (Sturt) Bailey (sin. microsperma Koern),
porumbul cu bob mic, cornos, utilizat pentru floricele.
- Zea mays L conv. saccharata Koern (sin. rugosa Banat), porumbul
zaharat, cu boabe zbârcite şi sticloase.
- Zea mays L conv. amylacea Sturt - porumbul amidonos cu boabe mari,
rotundiforme, cu endospermul amidonos predominant şi foarte puţin endosperm
cornos, în zona coronară. Este răspândit în Peru si Bolivia.
- Zea mays L, amyleosaccharata Sturt (Montg), cu partea inferioară a
boabelor amidonoasă, iar cea superioară cornoasă. Este răspândit în Peru şi
Bolivia.
- Zea mays L conv. ceratina Kulesch, care are bobul cornos, opac, cu
aspect ceros; în loc de amidon conţine eritrodextrină. A fost descoperit în China,
iar în prezent este răspândit în Asia şi Filipine.
- Zea mays L conv. tunicata - porumbul cu bobul îmbrăcat care, după
GREBENSCIKOV (1959), n-ar fi o convarietate aparte (la fel ca Zea mays -
hirta, Zea mays - japonica etc.).
Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea
paleelor.
După analiza polenului găsit la Mexico City vechimea porumbului ar fi
de circa 80.000 de ani (WALDEN, citat de MUREŞAN, 1975), ceea ce ar pleda
pentru existenţa unei specii sălbatice.
Pe baza datelor arheologice şi a reconstituirilor experimentale,
MAUGELSDORT, MAC NEISCH şi GALINAT (citaţi de MUREŞAN, 1975),
presupun că dezvoltarea filogenetică a porumbului s-a produs în patru etape.
- prima etapă presupune existenţa în porumb sălbatic, de „tip tunicat", cu
inflorescenţe bisexuate şi ştiuleţi de până la 2,5 cm lungime;
- în etapa a doua s-a produs o mutaţie care a determinat apariţia
porumbului „cu bobul golaş”;
- în etapa a treia (anii 3.400 – 2.300 î.e.n.), porumbul a fost luat în
cultură;
- în etapa a patra, s-au produs hibridări cu Tripsacum şi Euchlena, care
au condus la apariţia porumbului din anii 100 - 200 e.n. şi care a evoluat spre
formele actuale.
Origine. BRANDOLINI (1967), citat de CRISTEA (1975), menţionează
două centre de formare a porumbului în America: la nord de ecuator, unde
predomină formele centrului primar Mexic - Guatemala, şi la sud de ecuator,
unde, predomină germoplasma centrului primar Peru – Bolivia.
În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui CRISTOFOR
COLUMB (1493), fiind cultivat prima data în Spania, apoi în Italia.
În ţara noastră, porumbul a fost menţionat în Muntenia sub domnia lui
Şerban Cantacuzino (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe
timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1760).
În prezent, soiurile de porumb sunt puţin răspândite în cultură.
163
 Introducerea în cultură a hibrizilor a început în S.U.A. din anul 1933, iar
în ţara noastră aceştia s-au extins în cultură după anul 1954. Sporul mediu
mondial adus de introducerea hibrizilor faţă de soiuri este apreciat la 40 - 50%.
După modul de obţinere, hibrizii pot fi:
- simpli (H.S.), între două linii consangvinizate;
- dubli (H.D.), între doi hibrizi simpli;
- triliniari (H.T.); între în hibrid simplu şi o linie consangvznizată.
În ceea ce priveşte perioada de vegetaţie, hibrizii cultivaţi în România
necesită 50 - 85 zile în intervalul răsărit – înflorit şi 60 - 70 de zile pentru
formarea, creşterea şi maturarea boabelor, revenind un total de 110 - 155 zile (în
sudul ţării). Sub aspectul analizat, au fost diferenţiaţi în 9 grupe de maturitate.
Clasificarea hibrizilor în sistemul F.A.O., în funcţie de perioada de
vegetaţie, cuprinde 9 grupe, fiecare având ca etalon durata de vegetaţie a unui
hibrid american. Din cele 9 grupe, importanţă prezintă doar 6 (tab. 3.33).
Hibrizii de porumb zonaţi şi admişi în cultură în anul 1994 sunt prezentaţi
în tabelul 3.34.

Tabelul 3.33.
Clasificarea hihrizilor după perioada de vegetaţie
Clasificarea românească Clasificarea F.A.O.
Grupa de precociatate
(nr. cod) (nr. cod)
Hibrizi foarte timpurii sub100 100 – 200
Hibrizi timpurii 100 – 199 200 – 300
Hibrizi semitimpurii 200 – 299 300 – 400
Hibrizi semitârzii 300 – 399 400 – 500 şi 500 – 600
Hibrizi târzii peste 400 650 – 700

Pentru constanţă în realizarea producţiilor, fiecare cultivator este bine să

folosească 3 - 4 hibrizi diferiţi ca perioadă de vegetaţie. La alegerea acestora
trebuie să se urmărească:
- să fie adaptaţi condiţiilor zonei în care urmează a fi cultivat;
- să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă şi, pentru
siguranţă în acest sens, să aibă necesarul de unităţi termice mai mic cu 150 faţă de
potenţialul zonei;
- să fie rezistent la secetă, boli, dăunători;
- să aibă o bună rezistenţă la frângere şi o inserţie uniformă a ştiuleţilor.
Zonarea hibrizilor. Principalul criteriu de zonare îl reprezintă constanta
termică. Aceasta, în cazul porumbului, se obţine prin însumarea temperaturilor
mai mari de 10°C pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp,
s-au stabilit în ţara noastră trei zone de cultură pentru porumb. Zonele ecologice
sunt prezentate în detaliu, la 3.7.17.
Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active cuprinse
între 1400 şi 1600°C.
Zona a II-a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active
cuprinse între 1200 - 1400°C.
164
 Tabelul 3.34
Hibrizii de porumb – Zea mays L.
Denumirea hibridului Tipul Precocitatea Ţara de Denumirea hibridului Tipul Precocitatea Ţara de
hibri- FAO origine hibri- FAO origine
dului dului
1 2 3 4 1 2 3 4
Action HS 400-500 D Elita HS 100-200 USA
Agana HT peste 600 USA Eva HS 300-400 USA
Alberta HT 200-300 USA Evelina HS 400-500 USA
Alesia HS peste 600 F Evelina SB** HS 400-500 USA
Alfor HS 300-400 F Faur HS 500-600 R
Aliacan HS peste 600 F Fedia HS 500-600 USA
Alteza HS 400-500 D Felicia HS 200-300 USA
Amadeus HT 200-300 D Florencia HS 500-600 USA
Amiral (UAS 1426) HS 400-500 F Florencia SB** HS 500-600 USA
Ana HS 500-600 R- USA Florian HT 100-200 F
Anca* HS 400-500 R- USA Forban HS 400-500 F
Andreea HS 300-400 R Fulger HS 500-600 R
Anko HT 200-300 D Fulvia HS 500-600 USA
Apache HS 100-200 F Fundulea 98 HT 100-200 R
Aral HS 100-200 USA Fundulea 320 HS 400-500 R
Astral (UAS 2292) HS 300-400 F Fundulea 322 HS 400-500 R
Auriu (UAS 2392) HS 300-400 F Fundulea 340 HS 400-500 R
AW 641 HS 300-400 USA Fundulea 365 HS peste 600 R
AW 641 RR(n) HS 300-400 USA Fundulea 376 HS 500-600 R
Bogdana HS 500-600 USA Fundulea 410 HS peste 600 R
Bucium HS 200-300 R Fundulea 412 HS peste 600 R
Bucovina HT 100-200 R Fundulea 418 HD peste 600 R
Campion HS 500-600 R Fundulea 420 HT peste 600 R
Caraibe HT 100-200 D Furio HS 200-300 CH
Cardial HT 100-200 F Furio CB (n) HS 200-300 CH
Cecilia HS peste 600 USA Gabi HS peste 600 R- USA
Cecilia CB** HS peste 600 USA Gardel HS peste 600 F
Cecilia IR*** HS peste 600 USA Georgina HT 500-600 USA
Cervia HS 500-600 B Granit HS 400-500 R
Cherif HS 300-400 F Helga HS 200-300 USA
Ciclon HD 100-200 R Hella HS 300-400 H
Clarica HS 200-300 USA Hockey HS peste 600 F
Clarisia HS 400-500 USA Ileana HS 300-400 R
Clarisia SB** HS 400-500 USA Janus HS 100-200 D
Cocor HS peste 600 R Kallista HT 100-200 F
Colomba HS 500-600 USA Kincs HT 400-500 CH
Coralba HS peste 600 USA Kintal HT 200-300 USA
Coralba SB** HS peste 600 USA Kiskun 4230 HS 300-400 H
Costador HS 500-600 F Kiskun 4255 HT 300-400 H
Cristal HT 100-200 R Kiskun 4297 HS 400-500 H
Dacic HS 500-600 R Kiskun 4344 HS 400-500 H
Dana HS 100-200 R Kiskun 4380 HS 400-500 H
Danella HS 400-500 USA Kiskun 4444 HS 500-600 H
Danubiu HS 400-500 R Laura HS peste 600 USA
Deniro HS peste 600 D LG 2306 HT 200-300 F
DK 232 HS 100-200 USA LG 2313 HS 300-400 F
DK 250 HS 100-200 USA LG 2380 HS 300-400 F
DK 300 HS 200-300 USA LG 2530 HS 500-600 F
DK 386 HS 200-300 USA Libero HT 200-300 D
DK 391 HS 400-500 USA Lorenca HS 200-300 H
DK 398 HS 200-300 USA Lovrin 400 HS 500-600 R
DK 443 HS 200-300 USA Luce HS peste 600 D
DK 485 HS 400-500 USA Luisiana HS 400-500 USA
DK 526 HT 400-500 USA Marista HS 300-400 USA
DK 527 HS 500-600 USA Marista SB** HS 300-400 USA
DK 554 HS 400-500 USA Marista IR*** HS 300-400 USA
DK 566 HS 500-600 USA Mendoza HS 200-300 B
DK 646 HS peste 600 USA Merlin HT 100-200 D
Doina HT 100-200 R Milcov HS 300-400 R
Dolar HT 400-500 CH Milenium HT 100-200 R
Duplo HS 500-600 D Minerva HD 300-400 R
Durandal HS 400-500 USA Mona HS 100-200 USA
Elan HT 200-300 R Monalisa HS 200-300 USA
Electra HT 100-200 D Monesa HS 200-300

165
 Tabelul 3.34 (continuare)
1 2 3 4 1 2 3 4
Montana HT 100-200 R Pura HS 500-600 USA
Nastia HS 400-500 USA Pura SB HS 500-600 USA
Nastia SB** HS 400-500 USA Rafaela HS 500-600 USA
Natacha HT 100-200 USA Raisa HS 200-300 USA
Natalia HS 500-600 USA Ranchero HS 400-500 D
Neptun HS 300-400 R Randa HS 500-600 USA
Nobilis HS 200-300 F Rapid HS 400-500 R
Noella HS 100-200 USA Rapsodia HS 400-500 R
Nordic HT 100-200 R Rialto HS 200-300 D
Norma HS 300-400 H Rival HS 500-600 R
NS 300 HS 400-500 YU Robust HS 500-600 R
NSSC 375 YU HS 400-500 YU Rossella HS peste 600 USA
NSSC 420 YU HS 400-500 YU Roxana HS 100-200 R
Oana HS 300-400 R Rubin HS 500-600 R
Octavia*** HS 500-600 USA Safir HS 500-600 R
Octavian HS 500-600 R Safror HS 500-600 F
Oituz HS 300-400 R Saturn HS 300-400 R-D
Olt HS 400-500 R Simona HS 100-200 R
Opal HS 400-500 R Somax HS 200-300 F
Optima HS 200-300 USA Stira HS 300-400 USA
Oranje HS 300-400 D Stira SB** HS 300-400 USA
Orizont HS 500-600 R Suceava 95 HD 100-200 R
Ovidiu HS 400-500 R Suceava 97 HT 100-200 R
Paltin HS 400-500 R Suceava 99 HT 100-200 R
Panciu HS 400-500 R Suceava 108 HT 100-200 R
Pandur HD 400-500 R Supermonark HT 400-500 F
Panka HT 300-400 USA Şoim HS 400-500 R
Partizan HS 400-500 R SZSC 516 HS 500-600 H
Parvis HT 100-200 F SZTC 358 HT 300-400 H
Perceval HS 400-500 USA SZTC 465 HT 400-500 H
Perlis HT 200-300 F Temerar HS peste 600 R
PF 709/91 HS 500-600 R- USA Tempra HS peste 600 CH
Pirat HS 200-300 D Themis HS 500-600 F
Podu Iloaiei 101 HT 100-200 R Tirabella HT 100-200 USA
Podu Iloaiei 110 HS 100-200 R Torpedo HT 300-400 D
Polo HT 300-400 D Turda 100 HD 200-300 R
PR 35R57 HS 500-600 USA Turda 160 HS 200-300 R
PR 35R58 (m) HS 500-600 USA Turda 167 HT 100-200 R
PR 36G32 (m) HS 400-500 USA Turda 200 HD 200-300 R
PR 36R56 HS 400-500 USA Turda 200 Plus HT 100-200 R
PR 36T58 HT 500-600 USA Turda 215 HT 300-400 R
PR 37B04 HS 400-500 USA Turda 260 HS 300-400 R
PR 37G50*** HS 400-500 USA Turda Super HT 200-300 R
PR 37J99*** HS 400-500 USA Turda SU 181 HS 100-200 R
PR 37K55 HT 400-500 USA Turda SU 182 HS 200-300 R
PR 37M81 HS 400-500 USA Turda SU 210 HT 300-400 R
PR 37R71 (m) HS 400-500 USA Vasilica HT 400-500 USA
PR 38B22 (m) HS 200-300 USA Vero HS peste 600 D
PR 38F70 HS 200-300 USA Veronica (SZSC 427) HS 400-500 H
PR 38G17 (m) HS 200-300 USA Volga HS 500-600 USA
PR 38K94 (m) HS 200-300 USA Vultur HS 400-500 R
PR 39F55 HS 100-200 USA ZP 335 HS 400-500 YU
PR 39K09 HT 200-300 USA ZP 394 HS 400-500 YU
Presta HT 100-200 F ZP 409 HT 500-600 YU
Primizia HS 500-600 F ZP 471 HS 400-500 YU
Prinval HS 100-200 USA ZP 488 HS 400-500 YU
Progres HS 400-500 R Zsuzsanna HS 200-300 H
Pueblo HS peste 600 F
Porumb pentru floricele (pop corn): Excelent (1001 - HS – R); Fundulea 625 (HS – R); Perlat 624( HS – R).
Porumb zaharat: Dacia (HD – 01 – R); Delicios (HD – 03 – R); Desert (HS – 02 - R); Diamant (HD – 03 – R); Dulcin (HT – 03 – R); Jubilee (HS –
03 - NL); Legend (HS – 0,11 – F).
LEGENDĂ
Tipul hibridului: HS – hibrid simplu
HD – hibrid dublu
HT – hibrid trilinial
Precocitatea: – Indice FAO
* -pentru cultura irigată
** -hibrizi produşi pe bază de androsterilitate citoplasmatică
*** - rezistent la erbicidul Pivot

1
Pentru porumb zaharat: 01 – timpuriu; 02 – Semitimpuriu; 03 – semitârziu; 04 - târziu
166
 3.7.1.5. Particularităţi biologice

Sistemul radicular temporar, care asigură planta cu apă şi hrană în

primele 2 - 3 săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară şi 3 - 7
rădăcini seminale care pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de noduri
subterane variază, în funcţie de perioada de vegetaţie, între 6 - 10. Din fiecare nod
se formează 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini adventive permanente. Din nodurile 2 -
7 supraterestre, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol: de ancorare şi
absorbţie.
Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de până la
2,5 m, iar lateral, de 60 – 75 cm, astfel că o plantă de porumb „explorează" circa 6
m3 de sol. Suprafaţa de absorbţie a sistemului radicular nu se corelează cu
volumul de sol explorat, totuşi apa o valorifică din volumul total. Aproximativ
60% din masa totală a rădăcinilor se găseşte în stratul de sol până la 30 cm.
Tulpina este formată din 7 – 15 (21) internoduri pline cu măduvă, care
totalizează o înălţime de la 0,30 m la 9 m, frecvent 1,5 - 3 m. Lungimea tulpinii
este corelată cu perioada de vegetaţie, crescând odată cu aceasta.
Diametrul tulpinii variază pe traiectul acesteia: circa 20 mm la bază, 60
mm la mijloc şi 5 - 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează
lăstari denumiţi copili.
În ameliorarea porumbului se urmăreşte reducerea taliei, dar nu prin
reducerea numărului de internoduri, ci a lungimii acestora, în felul acesta,
numărul de frunze rămânând neschimbat, dar se poate mări densitatea lanului,
ceea ce conduce la obţinerea unor sporuri de recoltă de 11 - 26% (GH.
BÎLTEANU, V. BÂRNAURE, 1979).
Rezistenţă la frângere şi cădere a tulpinilor este o însuşire importantă
pentru recoltarea mecanizată. Densitatea exagerată, excesul de azot, lipsa
potasiului, atacul de Ostrinia nubilalis, atacul de fuzarioză reprezintă câteva din
cauzele care determină frângerea şi căderea tulpinilor.
Frunzele au limbul lung de 50 - 80 cm, lat de 4 - 12 cm, cu marginile
ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate. Prezenţa celulelor buliforme din
epiderma superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiţii de
secetă, proces prin care planta îşi măreşte rezistenta la secetă. Indicele suprafeţei
foliare la care se obţin recolte bune are valori de 4,0 - 5,0 în culturile neirigate şi
de 5,0 - 6,0 în culturile irigate. Suprafaţa foliară atinge valori maxime în
momentul înfloririi florilor femele.
Numărul de frunze este corelat cu perioada de vegetaţie. Astfel V.
NOZZOLINI (1963); citat de GH. BÎLTEANU (1974), clasifică hibrizii după
numărul de frunze, după cum urmează: extratimpurii sub 18 - 20, tardivi 20 - 22
şi foarte tardivi, cu peste 22 frunze.
Valorile asimilaţiei nete sunt mai mari la frunzele tinere din vârf (până la
13,5 g/m2/zi în perioada de la formarea paniculului şi până la maturitatea în lapte),
comparativ cu frunzele etajului de mijloc (6,1 g/m 2/zi, în aceeaşi perioadă).
CONTI (1971) reliefează necesitatea reducerii unghiului de inserţie, al
167
frunzelor, fapt care permite mărirea densităţii lor. PENDLETON şi colab (1968),
HICKS şi STRNEKER (1972) au obţinut sporuri de recoltă de 40% prin folosirea
de plante cu frunze erecte care au valorificat mai bine energia luminoasă şi au fost
cultivate cu densităţi mai mari, comparativ cu plantele de porumb cu frunzele
aplecate.
Menţinerea frunzelor verzi până la maturitate măreşte recolta de boabe şi
valoarea furajeră a producţiei secundare.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile
mascule sunt grupate, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul, iar cele femele
sunt grupate în inflorescenţe de tip spadice (spic cu rahisul mult îngroşat),
protejate de frunze modificate (pănuşi) situate la subsuoara frunzelor.
Porumbul este o plantă protandră, polenul putând apărea cu 5 - 7 zile
înaintea maturării ovulelor. În condiţii de secetă decalajul poate să depăşească
chiar 10 zile, determinând creşterea procentului de plante sterile.
Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen putând fi purtaţi
de vânt până la 1 km distanţă.
Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7 - 10%;
endospermul 80 - 87%, iar embrionul 10 - 12%. MMB variază între 40 – 1.100 g,
frecvent 200 - 400 g, iar MH este de 72 - 88 kg.

3.7.1.6. Fazele creşterii şi dezvoltării stadiale

În ciclul ontogenetic al porumbului au fost delimitate 11 faze, numerotate

după sistemul zecimal, cu 0 - 5 în etapa vegetativă şi 6 - 10 în etapa generativă.
Criteriile de delimitare în etapa vegetativă sunt numărul de frunze, iar în etapa
generativă evoluţia creşterii şi maturării bobului.
Faza 0 (germinare - răsărire) durează 8 - 16 zile şi necesită 120 - 180°C;
temperaturile scăzute de scurtă durată, de 6 - 8°C, când coleoptilul este în sol şi de
-4°C după răsărire, nu produc pierderi; faza se declanşează la temperatură minimă
de 8°C, prin absorbţia apei în proporţie de 35 - 40% faţă de masa seminţei.
Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10
zile de la data răsăririi: se formează primele rădăcini coronare; nutriţia plantei se
realizează greu, datorită sistemului radicular slab dezvoltat; fertilizarea pe rând, o
dată cu semănatul, ajută mult plantele în această fază.
Faza 1 (patru frunze complet formate) se înregistrează la 15 - 20 de zile
după răsărire; planta are circa 40 cm înălţime, vârful tulpinii este încă sub
suprafaţa solului; începe procesul de iniţiere al paniculului, de formare a tuturor
frunzelor şi mugurilor ştiuletelui; grindina şi îngheţul uşor pot distruge frunzele
expuse fără a distruge planta, care se reface; în această fază se fac tratamente
împotriva carenţei de zinc; dacă este cazul, se execută erbicidarea postemergentă
si fertilizarea fazială cu azot.
Faza 1,5 (şase frunze complet formate), la 22 - 25 zile după răsărire:
vârful de creştere este la suprafaţa solului; se dezvoltă mugurii viitorilor ştiuleţi,
de la nodurile situate încă sub suprafaţa solului; rădăcinile coronare sunt
168
predominante; creşte consumul de NPK al plantei.
Faza 2 (opt frunze complet formate), după circa 30 de zile de la răsărire la
hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 40 de zile la hibrizii târzii; vârful de creştere
este la 5 - 8 cm deasupra suprafeţei solului; creşterile vegetative sunt intense;
grindina poate diminua recolta cu 10 - 20%; se fac tratamente contra
sfredelitorului, fiind perioada eclozării ouălor.
Faza 2,5 (zece frunze complet formate), la 36 - 38 zile la hibrizii mijlocii
şi 48 - 50 de zile, la cei târzii: creşte consumul de NPK şi nevoia de apă; începe
creşterea rapidă a paniculului şi se dezvoltă formaţiunile viitorilor ştiuleţi.
Faza 3 (douăsprezece frunze complet formate), la 42 - 45 de zile la
hibrizii mijlocii şi 54 - 56 de zile la cei târzii: tulpina şi paniculul cresc rapid;
indicele foliar este 3 - 4; dezvoltarea sistemului radicular asigură valorificarea
apei din întregul volum de sol.
Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49 - 52 de zile de
la răsărire la hibrizii mijlocii şi 61 - 63 de zile la hibrizii târzii; se caracterizează
prin creşterea rapidă a tulpinii, prin alungirea internodiilor şi alungirea rahisului
ştiuletelui; începe alungirea stigmatelor florilor de la baza rahisului; consumul de
apă şi al elementelor nutritive este ridicat.
Faza 4 (apariţia paniculului) se realizează după 56 - 58 zile de la răsărire
şi, respectiv, după 70 - 74 de zile la hibrizii târzii: apare vârful paniculului, se
alungesc ultimele internodii; se alungesc stigmatele, este necesară irigarea
culturii.
Faza 5 (apariţia stigmatelor şi polenizarea) se produce după 64 - 68 de
zile la hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 78 - 82 zile la hibrizii târzii: indicele
foliar este 5 - 6; gradul de acoperire a solului 90 - 95%; continuă consumul rapid
de fosfor şi azot, se încetineşte absorbţia potasiului.
Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are loc după 12 zile de la apariţia
stigmatelor: ciocălăul, pănuşile şi tulpina sunt complet formate; începe
acumularea amidonului; continuă absorbţia azotului şi a fosforului.
Faza 7 (coacerea în lapte), după 24 de zile de la apariţia stigmatelor: are
loc depunerea în ritm rapid a substanţelor în bob; seceta, carenţele nutritive şi
stresul termic pot provoca şiştăvirea boabelor.
Faza 8 (coacerii în lapte ceară), după circa 36 de zile de la apariţia
stigmatelor: la hibrizii din conv. dentiformis se formează mişuna; începe uscarea
frunzelor bazale; şiştăvirea boabelor se produce din aceleaşi cauze menţionate
anterior.
Faza 9 (coacerea în pârgă-ceară), după circa 48 de zile de la apariţia
stigmatelor: are loc încheierea procesului de depunere a substanţelor de rezervă;
între endosperm şi embrion apare stratul negru de separare, care împiedică fluxul
substanţelor spre endosperm.
Faza 10 (maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariţia
stigmatelor; boabele au atins greutatea maximă; se continuă uscarea boabelor, a
frunzelor şi pănuşilor.
Cunoaşterea fazelor creşterii şi dezvoltării stadiale permite cultivatorului
să dirijeze procesul de formare a recoltei.
169
 3.7.1.7 Cerinţele faţă de climă şi sol

Porumbul, datorită plasticităţii ecologice şi a lucrărilor de ameliorare, se

cultivă azi în nord până la latitudinea de 58° (Suedia), iar în sud până la 42° (în
Noua Zeelandă).
Cerinţele faţă de temperatură. Seminţele germinează la 8 - 10°C. La
temperaturi mai scăzute în sol are loc putrezirea boabelor, datorită atacului
ciupercilor saprofite, instalarea lor fiind favorizată şi de procesul de exosmoză a
produselor de hidroliză a amidonului.
După răsărire, la temperatura de 4 - 5°C, creşterea încetează, se
degradează clorofila şi plantele mor. Brumele târzii distrug frunzele, iar la
temperatura de -4°C, după 2 - 4 ore, este distrusă întreaga plantă.
Creşterea se desfăşoară în bune condiţii dacă în luna mai temperaturile
medii nu scad sub 13°C, iar în iulie şi august nu coboară sub 18°C. Cea mai
ridicată viteză de creştere se realizează la temperaturi cuprinse între 24 -30°C.
După cercetătorii americani, când temperatura lunii mai scade sub
12,7°C, producţia de porumb se diminuează cu 15%.
O perioadă critică o reprezintă înflorirea, când temperatura trebuie să fie
cuprinsă între 18 - 24°C. Temperaturile ridicate, în această fază, determină în
pronunţat decalaj între apariţia paniculelor şi cea a stigmatelor. La temperatura de
28 - 30°C scade viabilitatea polenului. Amplitudinile de temperatură de peste
30°C ziua şi sub 10,0°C noaptea, ce survin în etapele a 6-a şi a 7-a ale
organogenezei împiedică formarea anterelor, implicit dezvoltarea grăunciorilor de
polen şi desfăşurarea normală a proceselor de fecundare (MUREŞAN şi colab,
1967). Şocurile termice după fecundare dereglează acumularea substanţelor de re-
zervă în bob şi apare fenomenul de şiştăvire. Cele mai bune condiţii termice
pentru maturare, între faza de coacere în ceară şi cea deplină, sunt de 21°C.
WALACE şi BRESSMANN (1954) găsesc ca optime pentru porumb în
"zona Cordonului porumbului” din S.U.A. („Corn Belt”) următoarele temperaturi
medii lunare: mai 18,3°C, iunie 21,6°C, iulie 22,7°C, august 22,7°C, septembrie
17,7°C, octombrie 11,1°C.
Observaţiile Iui J. HUMLUM pentru ţara noastră, în urma studiilor
efectuate în Dobrogea, Muntenia şi o parte din Transilvania, arată că cele mai
mari recolte sunt realizate la următoarele temperaturi: mai 16 - 20°C; iunie 19 -
21°C, iulie 20 - 23°C, august 19 - 22°C, septembrie 14 - 17°C
Rezultă că, din punct de vedere practic, este deosebit de importantă
zonarea atentă a hibrizilor de porumb, în funcţie de „disponibilul termic” din
fiecare zonă.
Cerinţele faţă de umiditate. Porumbul rezistă foarte bine Ia secetă, mai
ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic
dezvoltat, consumului specific redus (233 - 445; S. ALDRICH şi colab. - 1975),
caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de întreţinere repetate.
Evapotranspiraţia creşte mult în lunile de vară, astfel că un lan de porumb
poate evapora zilnic, în lunile iulie şi august, până la 18 l/m 2 de apă, iar o plantă
de porumb până la 2 - 4 l.
170
 Perioada critică se situează între 10 - 20 iunie şi 10 - 20 august adică
înaintea apariţiei paniculelor şi până la maturitatea în lapte, când consumul de apă
se ridică la 68 - 74% din totalul necesar pentru întreaga vegetaţie. În această
perioadă solul trebuie să aibă 60 - 80% apă din capacitatea de câmp.
Sensibilitatea la secetă a porumbului şi scăderea recoltei în funcţie de
perioada când intervine lipsa de apă este prezentată în figura 3.64 (după V.
BÎRNAURE, I. VÂJIALĂ, 1992).
T. ANGELINI (1965) consideră ca perioadă critică începutul înfloritului
şi următoarele 10 zile, când consumul plantă/zi este de 1,5 - 4,5 l.
În perioada umplerii boabelor lipsa de umiditate poate provoca şiştăvirea
acestora, intervalul critic fiind de 40 - 50 de zile.
J. HUMLUM a stabilit că producţia de boabe la hectar depăşeşte media,
în condiţiile ţării noastre, când se realizează următoarea repartiţie a precipitaţiilor:
mai, peste 40 mm; iunie 60 mm; iulie 60 mm; sub 80 mm în august. Repartizarea
optimă a precipitaţiilor, după acelaşi autor, este următoarea: mai 60 - 80 mm;
iunie 100 - 120 mm; iulie 100 - 120 mm; august 20 - 60 mm.
W. WALACE ŞI E. BRESSMANN (1954) consideră ca optimă, pentru
„cordonul porumbului” din S.U.A., următoarea repartizare: mai 87,5 mm; iunie
87,5 mm; iulie 112 mm; august 112 mm; în septembrie şi octombrie precipitaţii
puţine.
Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară are mare importanţă în
stabilirea corectă a densităţii plantelor.
Cerinţele faţă de lumină. Porumbul, fiind plantă de zi scurtă, creşte bine
la lumină intensă. Energia chimică din întreaga biomasă poate, reprezenta 5 - 6%
din energia solară incidentă pe sistemul foliar, din care circa 50% poate fi în
boabe.

Fig. 3.64. Sensibilitatea la secetă a porumbului;

scăderea randamentului în funcţie de perioada în
care intervine seceta (hibrid tardiv)
171
 Extinderea în cultură a hibrizilor cu, poziţia frunzelor mai aproape de
verticală şi care se pretează la densităţi mai mari va conduce la ridicarea
coeficientului de convertire a energiei solare.
Cerinţele faţă de sol. Porumbul asigură recolte pe soluri foarte variate,
însă rezultatele cele mai bune se obţin pe soluri adânci, fertile, luto-nisipoase, care
permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să asigure apa şi
elementele nutritive.
Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile lutoase şi luto-nisipoase, cu 3
- 5% humus, peste 8 mg P2O5, Al peste 20 mg K2OAl/ 100 kg sol, gradul de
saturaţie 75 - 90 % şi pH = 6,5 - 7,5.
Pe solurile cu pH sub 5,8 este obligatorie aplicarea amendamentelor cu
calciu, pentru corectarea reacţiei acide.
Cele mal bune rezultate se obţin pe solurile aluviale, fertile, pe
cernoziomuri, soluri bălane şi pe cele brun-roşcate şi brune de pădure.
Pe solurile nisipoase, prin fertilizare şi irigare, se pot obţine recolte
ridicate. Mai puţin favorabile sunt solurile argiloase, care menţin mai multă
umiditate, se încălzesc încet primăvara, iar vara crapă, rupându-se rădăcinile
plantelor. Rezultate modeste se obţin pe solurile tasate şi compacte, cât şi pe cele
cu hardpan, care necesită lucrări de afânare adâncă.

3.7.1.8. Zone ecologice

Stabilirea zonelor de favorabilitate pentru cultura porumbului în ţara

noastră are la bază cerinţele faţă de temperatură: pe baza datelor referitoare la
potenţialul termic al fiecărei zone (temperaturi mai mari de 10°C) s-au stabilit în
ţara noastră trei zone de favorabilitate pentru cultura porumbului (fig. 3.65).

172
 Fig. 3.65. Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor biologice
active (unităţi termice utile), mai mari de 10C (aprilie – octombrie)

Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este

de 1.400 – 1.600°C. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul ţării,
Dobrogea şi partea de sud a Podişului Moldovei, Câmpia de Vest, până la sud de
Oradea.
În această zonă se recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu
hibrizi tardivi, care să valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu hibrizi
mijlocii.
Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse
între 1.200 – 1.400°C. Zona include cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o
mică parte din zona de trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a
Carpaţilor Meridionali şi Câmpia din Nord-Vestul tării.
În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi
20%, hibrizii mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.
Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma
temperaturilor biologic active de 800°-1.200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare
ale Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei, iar în nord
Depresiunea Maramureşului.
În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte la circa 75% din
suprafaţa cultivată, diferenţa de 25% revenind hibrizilor mijlocii.

173
 Potenţialul termic al fiecărei zone, pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie
cea mai lungă, trebuie să fie, însumat, mai mare cu 100 - 150°C (temperaturi mai
mari de 10°C), eliminându-se, astfel, riscul neajungerii la maturitate.

3.7.2. Tehnologia de cultivare a porumbului

Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi

potenţialul productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor
tehnologii moderne de cultivare, pot asigura realizarea unor recolte la nivelul
celor mai avansate ţări ale lumii.

7.3.2.1. Rotaţia

Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.

Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi
furajere, după care urmează, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful,
sfecla şi floarea-soarelui.
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de
azot (120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului
mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în
zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a
celor două culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o
premergătoare timpurie. În culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor
specii, această rotaţie se întrerupe după 4 - 5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai
joase, cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase
excesului temporar de umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi
măsură ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe
soluri fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate
raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce
conţinutul de humus, se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a
solului, se epuizează solul în macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc
bolile şi dăunătorii specifici, impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de
îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se
realizează în asolamente de 4 - 6 ani, fapt rezultat şi din datele prezentate în
tabelul 3.35.
Tabelul 3.35.
Producţia de porumb în funcţie de rotaţie
Recolta q/ha în:

174
 Staşiunea Sistemul de asolament de
monocultură grâu - porumb
experimentală cultivare 4 – 6 ani
Fundulea neirigat 49,0 55,7 60,2
(cernoziom cambic) irigat 69,6 78,4 80,7
Şimnic neirigat 46,6 52,0 57,5
(brun roşcat) irigat 27,9 33,5 46,8

La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de

primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu
perioadă de vegetaţie mai scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va
acorda atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.

3.7.2.2. Fertilizarea

Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă,

porumbul este o plantă mare consumatoare de substanţe nutritive.
F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin
excelenţă”.
Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în
funcţie de nivelul recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în
tabelul 3.36.
Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t) şi
potasiu (23 - 36 kg/t).
Tabelul 3.36.
Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile aeriene aferente,
în funcţie de nivelul producţiei.
Elementul Producţia de boabe (t/ha)
chimic 3-4 5–6 7-8 9 - 10 11 - 12 13 - 14 > 14
N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18
P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6
K 2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură
formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează
favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea
limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la
culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică
transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă şi boli şi
întârzie maturitatea.
Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului.
Insuficienţa lui se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul
radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează
protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă
prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular
rămâne slab dezvoltat.
175
 *
Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa
de zinc, manifestată prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii
inferioare a frunzelor, până la necrozarea lor. Carenţa este favorizată de tem-
peraturile scăzute din mai-iulie, de monocultură şi de excesul de fosfor şi azot.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe
toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se
aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau
fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la
aplicare în condiţii de monocultură.
Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin
procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea
unor sporuri mari de recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe
cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N 32-48
P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru
care sunt mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se
produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se
recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă lupinul alb.
Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate
tipurile de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de
recoltă; potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase
şi în condiţii de irigare (tab. 3.37).
Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie
de tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.
În figura 3.66. este prezentat sporul producţiei de boabe datorită
îngrăşămintelor cu azot, aplicate pe fond constant de P 70K80 (BORCEAN şi
colab.992).
Tabelul 3.37.
Sporul de boabe pentru 1 kg s.a. îngrăşământ
Tipul de sol N P2O5 K2O
Cernoziomuri 12 6 0–5
Aluvial 13 5 0–5
Brun-roşcat argilo-iluvial 9 4 3
Brun argilo-iluvial 9 6 6

176
 Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi,
pe fond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar
în condiţii de fertilizare locurile se
inversează.

Fig. 3.66. Efectul îngrăşămintelor cu azot

asupra recoltei
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere: tipul de sol,
nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul
precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta .premergătoare.
Fertilizarea cu azot. În tabelul 3.38. sunt prezentate dozele optime
economice de azot (după CR. HERA şi Z. BORLAN, 1980).
Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu
30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată.
În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică
determinarea dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare
tonă de boabe la o producţie sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha
şi, respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.
Tabelul 3.38.
Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia
planificată(boabe) şi de asigurarea potenţială a solului cu azot
(apreciată după indicele azot – I.N.)*
Producţia planificată boabe DOE de N (kg/ha) la IN al solului
(kg/ha) 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
5000 144 134 122 113 106 100 94 89
6000 168 157 146 138 130 124 118 114
7000 191 180 169 160 153 147 141 137
8000 211 201 190 181 173 167 161 157
9000 231 220 209 200 193 186 180 176
10000 248 238 226 217 210 204 199 194
11000 265 254 213 234 227 221 216 210
12000 280 269 258 249 242 236 230 226

177
 14000 308 297 286 277 270 234 258 254
* Faţă de original, tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie (în loc de 20) şi 8 nivele de I.N. (faţă de 9).
Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după
leguminoase, de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată
direct porumbului şi, respectiv, cu 1 kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la
planta premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la
frângerea tulpinilor.
Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea
soarelui şi cu 25 kg N/ha după cartofi târzii sau în al III-lea an de monocultură
În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie-
februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie;
se măreşte cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în
primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg în primăverile secetoase.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
- 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de
amoniu, concomitent cu semănatul;
- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub
formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;
- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 - 20 kg/ha, corelate cu
dozele, aplicate anterior şi starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de
aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă
dozele economice înscrise în tabelul 3.39.
Tabelul 3.39.
Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5 , în funcţie de producţia
planificată(boabe) şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil
Producţia planificată boabe DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P):
(kg/ha) 10 20 30 40 50 60
5000 82 61 42 27 14 -
6000 95 74 55 40 27 18
7000 106 85 66 50 38 28
8000 115 93 75 59 47 37
9000 122 101 82 67 54 45
10000 129 107 89 73 61 51
11000 134 113 94 79 66 57
12000 139 117 99 83 71 61
13000 143 121 103 87 75 65
14000 146 125 106 91 78 69
*Faţă de original, tabelul este simplificat; luând în considerare numai 10 nivele de producţie în loc de
20 şi numai 6 nivele de aprovizionare a solului cu fosfor faţă de 13.
**P din fosfaţii solubili în acetat lactat de amoniu.

Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9

kg P2O5 /t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu
conţinut sub 6 mg P2O5 /100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P 2O5 pentru
fiecare mg sub limita menţionată.

178
 Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P 2O5, când aplicarea
s-a făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P 2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată
plantei premergătoare.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de
bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea
patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi
concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).
Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare
a solului cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt
prezentate în tabelul 3.40.

Tabelul 3.40.
Doza optimă de K2O, în funcţie de producţia planificată şi de starea
de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil.
Producţia planificată boabe DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppm K):
(kg/ha) 60 100 140 180 220 260
5000 120 86 54 26 - -
6000 141 107 75 47 21 -
7000 160 125 94 65 39 17
8000 176 141 110 81 56 33
9000 190 155 124 95 70 47
10000 203 168 137 108 82 60
11000 214 179 148 119 94 71
12000 224 190 158 129 104 81
13000 233 199 167 139 113 91
14000 242 207 175 147 121 99
*Faţă de original tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie faţă de 20
şi numai 6 nivele de a aprovizionare a solului cu potasiu, faţă de 9.

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K 2O/t, când gunoiul
se aplică direct şi cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate,
nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi
aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea
îngrăşămintelor cu fosfor.
Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi
ani, cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a
sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3
stropiri, la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de
sulfat de zinc în concentraţie de 1%.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul
de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată
la 4 - 5 ani, este obligatorie în cultura porumbului.

179
 3.7.2.3. Lucrările solului.

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare

şi vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale,
mărunţirea, nivelarea şi realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm
adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele,
cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări
cu grapele cu discuri.
Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu
se justifică prin sporurile de producţie obţinute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi
adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate,
pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 -
80 cm, o dată la 4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în
funcţie de grosimea acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor
de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi
răsărirea porumbului.
Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la
suprafaţă, solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa
cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după
zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu
colţi, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu
combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat.
Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până
la semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm
este mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea
apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate
se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni:
administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de
pregătire a patului germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime
(„minimum tillage”), în două variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul,
erbicidarea şi semănatul;

180
 - cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura;
discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara
noastră.
În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în
sistemul „no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei
premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura
succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o
singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi
erbicidarea.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura
nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri.
Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se
diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.

3.7.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi

germinaţia minimă de 90%.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium,
Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t),
Metoben 70 (2kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a
seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus
dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP
(12,5kg/t), Furadan 35 ST (2,5kg/t), Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST
(25kg/t), Sinolintox 10 G (20 l/t).
Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când,
la ora 7, la 10 cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de
încălzire.
Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se
seamănă între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar
încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire
se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci,
perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata
răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul
putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea
semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare
este împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai
mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de
boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile
scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor
181
recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât
alte prăşitoare (fig. 3.67).
Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de
hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai
mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea lanului, respectiv cu
creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La densităţi prea mari însă,
frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic scăzut, în lan se
accentuează protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii
sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor,
numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi
cădere.
Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze
mai mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1
asigură producţii ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil
aparatului vegetativ.

Fig. 3.67. Influenţa densităţii plantelor asupra mărimii ştiuleţilor de porumb

şi a producţiei de boabe la hectar

Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.

În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul
limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii
trebuie să se ţină seama de posibilităţile de aprovizionare cu apă pe tot timpul
vegetaţiei.
182
 În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.)
elementul de bază în stabilirea densităţii îl constituie rezerva de apă acumulată în
perioada toamnă – iarnă – primăvară, până la semănat.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se
reduce, din start, cu 3 - 5 mii plante/ha.
Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică
densităţile menţionate în tabelul 3.41.
Tabelul 3.41.
Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor şi
tipul de cultură
Culturi neirigate Culturi irigate
 Densitatea la maturitate
(mii plante/ha) (mii plante/ha)
Hibrizi timpurii 45 – 60 65 – 70
Hibrizi mijlocii 40 – 55 60 – 65
Hibrizi târzii 40 – 50 60 – 65
 
Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de
puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la
semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce
apar până la răsărire şi în intervalul răsărire – recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele
irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor
sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează
o mai bună distribuţie a plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea
solului. În regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 - 6
cm. Pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea
de semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de
semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 - 30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu
SPC8 pe terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de
5 - 11 km/oră.

3.7.2.5. Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire,

porumbul (la fel ca şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în
primele faze şi o densitate redusă la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în
competiţia cu cele 800 – 1.500 buruieni care răsar la 1 m 2 .Cercetările efectuate în
15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent
pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă
3.000 – 7.000 kg/ha boabe.
La I.C.C.P.T. Fundulea, într-un teren infestat cu Sorghum halepense,
producţia de porumb s-a diminuat cu 9.000 kg/ha.

183
 COJOCARU (1978) menţionează unele rezultate experimentale după
BELL, HOEPPE (1972) privind efectul fitotoxic al exsudatelor rădăcinilor de
mohor asupra porumbului care, împreună cu consumul mare de apă a mohorului,
au redus recolta de porumb cu 317 - 495 kg/ha.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale,
prin utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea
erbicidelor.
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută
următoarele lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea
buruienilor şi a crustei;
- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce
se ridică roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută
perpendicular pe direcţia rândurilor.
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la
viteza maximă a tractorului;
- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu
viteza de 4 - 5 km/ha, pentru a nu acoperi plantele;
- praşila a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu
viteza de 8 - 10 km/h;
- praşila a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6
cm, cu viteza de 10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar
două, după primele două praşile mecanice.
Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă.
Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate
în tabelul 3.42.
Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu
exclude efectuarea a 1 - 3 praşile mecanice.
Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este
necesar.
Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca
necesară, dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când
porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după
leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi favorabil atacului viermilor-
sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.
Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-
sârmă trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai
eficiente decât cele din perioada de vegetaţie.
Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de
apă al porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m3/ ha.
Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 -
30 iunie si 20 - 30 august.
Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m 3/ha/zi în luna mai, 35 - 45
m /ha/zi în luna iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.
3

184
 Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul
vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA)
pe adâncimea de 60 - 80 cm. În caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica
o udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m 3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile
înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare, în perioada
umplerii boabelor. Influenţa regimului de irigare asupra sporului de recoltă (%) la
porumb, după V. BÎRNAURE (1972); este reprezentată în figura 3.68.

185
186
187
188
 Fig. 3.68. Influenţa regimului de irigare
asupra sporului de recoltă (%) la porumb
(medii pe 6 ani)

Udarea de răsărire (200 - 400 m 3 apă/ha) este necesara în primăverile

secetoase.

3.7.2.6. Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Începe

când umiditatea boabelor ajunge la 30 - 32% si se încheie când aceasta este
cuprinsă între 24 - 26%. Mai târziu, “recoltarea în ştiuleţi” se execută manual,
pentru a preveni scuturarea boabelor.
Dintre combine şi echipa-mentele care s-au fabricat în ţară pentru
„recoltarea în ştiuleţi", menţionăm:
- Combina autopropulsată C6P, care execută o recoltare integrală, ştiuleţii
depănuşaţi fiind încărcaţi în remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o
altă remorcă ce se deplasează în paralel cu combina;
- Combina tractată C3P, care recoltează ştiuleţii pe care-i colectează într-
o remorcă, taie şi toacă tulpinile. Depănuşarea, ştiuleţilor se execută staţionar cu
instalaţia DS-6;

189
 - Combina C12 + CS - 4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi,
echipament de depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente
adecvate.
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea
acestora scade sub 25%.
Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C 12 + CS-4 – M70 +EZ sau
C14 + CS-6 + ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de culegere a
ştiuleţilor şi treieratul acestora.
Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.
Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi;
ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi.
În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se
recoltează plantele întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se
facă ulterior. Motivaţia procedeului constă în discuirea mai rapidă a terenului.
Păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive.
Raportul dintre recolta de boabe şi recolta de „tulei” (tulpini) variază între
0,51 - 0,92, micşorându-se cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin
favorabile culturii porumbului.
Procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8 - 1/10 din producţia de boabe.
Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.

3.7.3. Cultura succesivă de porumb

Culturile succesive semănate până la 1 iunie trebuie să beneficieze de

1.200 – 1.500°C (temperaturi mai mari de 10°C) în Câmpia Română, sudul
Moldovei, Dobrogea şi o parte din vestul ţării.
Amplasarea culturilor succesive în zonele menţionate se va face pe
terenuri irigate. În unele zone mai umede, pe soluri cu aport freatic, se pot realiza
culturi succesive pentru masă verde şi siloz.
Reuşita culturii este dependentă de alegerea corectă a hibrizilor. În cultură
succesivă se vor utiliza hibrizi extratimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de până la
110 zile.
Semănatul porumbului nu trebuie să depăşească intervalul 1 - 5 iulie. Din
acest considerent amplasarea se va face după culturi care părăsesc terenul
devreme (secară, masă verde, borceaguri, mazăre, cartofi timpurii, rapiţă, orz şi
soiuri timpurii de grâu).
Grăbirea semănatului se poate realiza prin semănat direct în teren
nelucrat, folosind maşina MCSN-6 sau AM-9.
Pe terenurile îmburuienate este necesară, totuşi, efectuarea unor arături
superficiale sau lucrarea solului prin 2 - 3 treceri cu grapele cu discuri.
Fertilizarea se face cu azot (80 - 100 kg/ha s.a.), eventual cu fosfor şi
potasiu.
Densitatea la recoltare trebuie să fie de 65 - 70 mii plante/ha. După
semănat se aplică udarea de răsărire cu 300 - 400 m 3 apă/ha.
190
 În cursul vegetaţiei se mai execută 4 - 6 udări, la intervale de 10 - 14 zile
cu norme de 500 - 800 m3 apă/ha.
Celelalte lucrări sunt identice cu cele de la cultura porumbului pentru
boabe.
În anii normali, culturile succesive de porumb ajung la maturitate spre
sfârşitul lunii octombrie.
În anii când porumbul nu ajunge la maturitate până la venirea brumelor,
este necesară prelucrarea sub formă de pastă, sau se însilozează.

191
 Tabelul 3.42.
Erbicide folosite la cultura porumbului
Gr. de
Nr. Perioada
Erbicidul Conţinutul în substanţă activă Testul perntru care a fost avizat Doza toxi-
crt. aplicării
citate
0 1 2 3 4 5 6
1 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +antidot Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
2 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +80g/l AD 67g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
3 Diizocab 80 EC Butilat 800g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
4 Diprocarb 75 CE EPTC 750 g/l + antidot Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
5 Eradicane EPTC 720 g/l + antidot 60 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
6 Atred 50 WP Atrazin 50% Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV
7 Atred 500 L Atrazin 500 g/l Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV
6-10 kg singur
8 Bladex 50 WP Cianazin 50% Buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate ppi II
3-4kg asociat
ppi sau 5-10 kg singur
9 Gesaprim 50 WP Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale IV
preemerg 2-6 kg asociat
ppi sau 3-6kg singur
10 Gesaprim 80 WP Atrazin 80% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale IV
preemerg 1,2-3,8 kg asociat
11 Onezin 400 SC Atrazin 400 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg 8-10 l/ha IV
5-10 kg singur
12 Onezin 50 PU Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg IV
2-6kg asociat
ppi sau 5-10 kg singur 3
13 Sanazin50 SC Atrazin 500 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale IV
preemerg kg asociat
14 Simadon 400 SC Simazim 400 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg 8-10 l/ha IV
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial 2,5-6 l/ha
15 Acenit 50 EC Acetoclor 50% Preemerg IV
dicotiledonate perene (după semănat)
Acetoclor 840g/l + Buruieni monocotiledonate anuale şi unele
16 Acetorom RV ppi 1,72-2,5 l/ha IV
antidot 86 g/l dicotiledodnate
ppi sau 8-10 l/ha singur
17 Alachlor 48 EC Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. IV
preemerg 4-6 l/ha asociat
ppi sau 8-10 l/ha singur
18 Alanex 48 EC Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. IV
preemerg 4-6 l/ha asociat
 Tabelul 3.42. (continuare)
0 1 2 3 4 5 6
5-10 l/ha singur
19 Dual 500 EC Metolaclor 500 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi IV
3-6 l/ha asociat
20 Dual 960 EC Metolaclor 960 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi 1,5-2,5 l/ha IV
ppi sau
21 Frontier 720 EC Dimetamid 720 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. 1,5-2 l/ha IV
preemerg
22 Frontier 900 EC Dimetamid 900 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi 1,2-1,6 l/ha IV
Acetoclor 820-860 g/l + preemerg
23 Guardian CE Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. 1,75-2,5 l/ha IV
antidot sau ppi
preemerg
24 Harness CE Acetoclor 900-940 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. 2-4 l/ha IV
sau ppi
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial
25 Lacron 48 EC Alaclor 48% ppi 6-10 l/ha IV
dicotiledonate anuale
ppi sau 8-10 l/ha singur
26 Lasso CE Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate IV
preemerg 4-6 l/ha asociat
8-10 l/ha singur
27 Lasso RV 48 CE Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate preemerg. IV
4-6 l/ha + Onezin
ppi sau
28 Mecloran 48 CE Alaclor 48% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate 6-10 l/ha IV
preemerg
8-13,7 l/ha singur
29 Mecloran 35 CE Alaclor 35% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate preemerg IV
6-8l/ha asociat
ppi sau
30 Ramrod Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate 6-10 l/ha IV
preemerg
ppi sau
31 Satecid 65 WP Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate 6-10 l/ha IV
preemerg
32 Stomp 330 EC Pendimetalin Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate Preemerg 5 l/ha IV
33 Butizin 40 SC Butilat 200g/l + Atrazin200g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate Preemerg 6-10 l/ha IV
Dimetenamid 200 g/l +
34 Diburom 800 CE Buruieni monocotiledonate şi parţial dicotiledonate Ppi 3-5 l/ha IV
Butilat 600g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial
35 Lacorn combi Alaclor 33,6% Atrazin 14,4% Ppi 6 l/ha IV
dicotiledonate
 Tabelul 3.42. (continuare)
0 1 2 3 4 5 6
Primextra Metolaclor 300 g/l + Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau
36 4-6 l/ha IV
500 FW Atrazin 200 g/l inclusiv Sorghum halepense din sămânţă preemerg
Metolaclor 300 g/l + Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau
37 Primextra 50 PU 4-6 l/ha IV
Atrazin 200 g/l inclusiv Sorghum halepense din sămânţă preemerg
38 Sacemid A CE Acetoclor 50% Dahemid 80% Buruieni monocotiledonate anuale preemerg 5 l/ha IV
Acetoclor 762g/l + ppi sau
39 Trophy Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate 2-3 l/ha IV
Diclonid 126 g/l preemerg
Onezin combi
40 Atrazin 25%+ Simazin 25% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale preemerg 10 kg/ha IV
50PU
2,4D Sare de
Sare de dimetil amină +
41 dimetil amină Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene *postemergent 1,5-2 l/ha III
2,4-D 33 %
33 LS
2,4D Sare de
Sare de dimetil amină + 2,4-D
42 dimetil amină Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene *postemergent 1 l/ha III
600 g/l
tip 600
Sare de dimetil amină + 2,4-
43 DMA 6 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene *postemergent 0,8 l/ha III
D660 g/l
Bromotril P
44 Bromoxinil 250 g/l Buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4 D *postemergent 1,5 l/ha IV
25 SC
45 Pardner Bromoxinil octanoat 225 g/l Buruieni dicotiledonate rezistente la ariloxiacizi *postemergent 1-1,5 l/ha IV
postem-ergent
Glifosat sare de Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi
46 Roundup CS înainte de 3-4 l/ha IV
izopropilamidă 360 g/l perene inclusiv Sorghum halepense din rizomi
recoltare
1 l/ha (loturi de
47 Lentagran EC Pridat 640 g/l Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent IV
hibridare)
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene + Gallium
48 Starane 250 EC Fluroxipir 250 g/l Postemergent 1-2 l/ha IV
aparine, fără Cirsium
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene rezistente
49 Harmony 75 DF Tifensulfuron metil 75 % Postemergent 15 g/ha IV
la 2,4 D
Mistral SL 950 Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum
50 Nicosulfuron 40 g/l Postemergent 1-1,5 l/ha IV
45 C halepense din rizomi
 Tabelul 3.42. (continuare)
0 1 2 3 4 5 6
Primisulfuron metil 30% + 25 g/ha + 0,15
51 Ring 80 WG Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent III
prosulfuron 50% l/ha extravon
Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum 40 g/ha +
52 Tell 75 WG Primisulfuron 75% Postemergent IV
halepense din rizomi şi unele dicotiledonate anuale extravon
Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum
Granule autodispersabile de 40-60 g/ha +
53 Titus 25 DF halepense din seminţe şi rizomi şi unele Postemergent IV
Rimsulfuron 250 g/kg surfactant
dicotiledonate anuale
Dicamba 480 g/l + Sare de K Buruieni dicotiledonate anuale şi perene şi cele rezistente
54 Banvel 480 Postemergent 0,5-0,75 l/ha IV
şi Na la Atrazin
55 Banvel 480 Dicamba 480 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 0,6 l/ha IV
Buctril Bromoxinil 280 g/l + 2,4 D
56 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha IV
universal D 280 g/l ester
Atrazin 200 g/l + 3,5-4 l/ha inclusiv
57 Ladok 48 SC Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent IV
Bentazon 200 g/l loturi de hibridare
Dicamba 11,5% +
58 Marksman SC Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 2,5 l/ha IV
Atrazin 22,2%
Acid 2,4 D 325g/l +
59 Oltisan extra Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha III
Dicamba 75g/l
Atrazin 100 g/l + Dicamba
60 Sanolt combi SC Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1-1,5 l/ha III
75g/l + Acid 2,4 D 200 g/l
Sanolt combi Atrazin 200 g/l + Dicamba
61 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1-1,5 l/ha III
400 SC 75g/l + Acid 2,4 D 125 g/l
Dicamba 12,1% +
62 Sanrom 40 SC Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 2,5 l/ha IV
Atrazin 21,4%
Atrazin 20 % + Dicamba 7,5%
63 Sanrom 375 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha III
+ Acid 2,4 D 10 %
64 Sansac 2,4 D 360 g/l +Metosulfan 5g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha IV
Dicamba120 g/l +
65 Weed - Master Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1,5 l/ha III
Acid 2,4 D 344g/l
66 Phoenix 400 SC Piridat 150 g/l +Atrazin 200 g/l Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent 1,5 l/ha IV
 Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.

3.7.3. Cultura succesivă de porumb

Culturile succesive semănate până la 1 iunie trebuie să beneficieze de

1.200 – 1.500°C (temperaturi mai mari de 10°C) în Câmpia Română, sudul
Moldovei, Dobrogea şi o parte din vestul ţării.
Amplasarea culturilor succesive în zonele menţionate se va face pe
terenuri irigate. În unele zone mai umede, pe soluri cu aport freatic, se pot realiza
culturi succesive pentru masă verde şi siloz.
Reuşita culturii este dependentă de alegerea corectă a hibrizilor. În cultură
succesivă se vor utiliza hibrizi extratimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de până la
110 zile.
Semănatul porumbului nu trebuie să depăşească intervalul 1 - 5 iulie. Din
acest considerent amplasarea se va face după culturi care părăsesc terenul
devreme (secară, masă verde, borceaguri, mazăre, cartofi timpurii, rapiţă, orz şi
soiuri timpurii de grâu).
Grăbirea semănatului se poate realiza prin semănat direct în teren
nelucrat, folosind maşina MCSN-6 sau AM-9.
Pe terenurile îmburuienate este necesară, totuşi, efectuarea unor arături
superficiale sau lucrarea solului prin 2 - 3 treceri cu grapele cu discuri.
Fertilizarea se face cu azot (80 - 100 kg/ha s.a.), eventual cu fosfor şi
potasiu.
Densitatea la recoltare trebuie să fie de 65 - 70 mii plante/ha. După
semănat se aplică udarea de răsărire cu 300 - 400 m 3 apă/ha.
În cursul vegetaţiei se mai execută 4 - 6 udări, la intervale de 10 - 14 zile
cu norme de 500 - 800 m3 apă/ha.
Celelalte lucrări sunt identice cu cele de la cultura porumbului pentru
boabe.
În anii normali, culturile succesive de porumb ajung la maturitate spre
sfârşitul lunii octombrie.
În anii când porumbul nu ajunge la maturitate până la venirea brumelor,
este necesară prelucrarea sub formă de pastă, sau se însilozează.

3.8. SORGUL

3.8.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.8.1.1. Importanţă

Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru; boabe, mături,
sirop bogat în zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc.
Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentaţia oamenilor sub formă de
făinuri în unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat şi Egipt.
189
 În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului şi berii, în
amestec cu boabele de orz
Sorgul tehnic, cu ramificaţii lungi şi elastice, serveşte pentru
confecţionarea măturilor, a periilor şi altor împletituri.
Din sorgul zaharat se extrage un suc dulce, bogat în zaharoză cu utilizări
foarte variate.
În hrana animalelor sorgul se utilizează fie ca furaj fibros, fie însilozat sau
ca boabe, având o valoare nutritivă asemănătoare cu a porumbului. Pentru nutreţ
verde este deosebit de important în zonele aride, după recoltare plantele
regenerând repede, deci putând fi folosit ca păşune. Pentru aceste utilizări au fost
selecţionate soiuri şi hibrizi fără glicozidul durină, care pune în primejdie viaţa
animalelor.
În China şi Africa, din flori, teci şi frunze se obţine un colorant utilizat la
vopsirea stofelor, a lânii şi pieilor.

3.8.1.2. Compoziţia chimică

Boabele de sorg au o compoziţie chimică asemănătoare boabelor de

porumb. Astfel, conţinutul în amidon este de 75,37%, proteine 11,84%, grăsimi
3,79%, celuloză 2,18%, cenuşă 1,28% (T. MUREŞAN, 1965).
Sorgul zaharat conţine 16 – 18% substanţe dulci, predominantă fiind
zaharoza.

3.8.1.3. Răspândire

Sorgul se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de circa 45 mil. ha, ocupând

locul 5 după grâu, orez, porumb şi orz. Cele mai mari suprafeţe, circa 42%, sunt
situate în Asia (India, China, Pakistan, Yemen ş.a.), după care urmează Africa cu
circa 32% (Nigeria, Sudan, Niger ş.a.).
În America de Nord şi Centrală se cultivă pe 19% din suprafaţa totală
mondială, iar în America de Sud pe circa 5,60%. Suprafeţe de peste 3,0 mil. ha se
cultivă cu sorg pentru boabe în S.U.A., în zonele semiaride.
În Europa, în prezent, suprafeţele sunt mici, sub 140 mii ha.
În România, în 1980, suprafaţa cultivată cu sorg a fost de 21,3 mii ha.
După 1989 suprafeţele s-au diminuat mult, ajungând la 7 mii ha în 1998, de pe
care s-a recoltat o producţie medie de 1664 kg boabe/ha. De remarcat că în ţările
în care se acordă atenţie acestei culturi se obţin frecvent recolte de peste 6.000
boabe/ha, menţionându-se şi recolte de peste 10.000 kg/ha boabe, în condiţii de
irigare.

3.8.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sorgul aparţine familiei Gramineae, tribul Andropogoneae, genul

Sorghum Adams, care cuprinde 31 de specii anuale şi perene.
190
 Sorgul cultivat aparţine speciei Sorghum vulgare Pers., sin. Sorghum
bicolor (L) Moench. Această specie se împarte, în raport cu modul de folosinţă, în
patru grupe:
1. Sorgul pentru boabe cu varietăţile: cafra (răspândit în centrul şi estul
Africii); shallu (răspândit în India şi Africa de Vest); kaoleang (cultivat în China);
feterita (existent în Sudan); hegarii (existent în Sudan); durra (cultivat în Africa
Centrală şi Orientală); milo (cultivat în Africa Centrală şi Orientală).
E. SPALDON, 1982, defineşte sorgul pentru boabe Sorghum vulgare var.
eusorghum.
2. Sorgul pentru mături (S.v. var. tehnicum)
3. Sorgul zaharat (S.v, var. saccharatum)
4. Sorgul pentru furaj (S.v. var. sudanense).
După unii autori, originea sorgului este în India, iar după alţii în Africa
Ecuatorială. După N. VAVILOV (citat de GH. BÎLTEANU, 1991), cele mai
multe din formele sorgului cultivat provin din centrul genic abisinian. Sorgurile
de tip “kaoliang” provin din centrul chinez. În Europa cultura este cunoscută din
secolul al XV-lea. În America s-a introdus prin anul 1855.
Pentru boabe se cultivă hibrizii de sorg, care au apărut în urma
descoperirii de către STEPHENES a unor biotipuri androsterile şi a altora
restauratoare de fertilitate, fiind mai productivi cu 30 – 40% faţă de soiuri (N.
ZAMFIRESCU şi colab., 1965).
În tabelul 3.43 sunt prezentaţi hibrizii pentru boabe şi mături menţionaţi
în “Lista soiurilor şi hibrizilor” pentru anul 1994. Rezultă că toţi sunt hibrizi
simpli, cu talia cuprinsă între 90 - 130 cm, cu panicul semicompact (cei pentru
boabe), cu coacere rapidă şi uniformă. Perioada de vegetaţie durează 120 – 150 de
zile, MMB este de ZU – 20 – 25 g, capacitate de producţie până la 10.000 kg/ha

Tabelul 3.43
Hibrizi de sorg zonaţi în România (1994)
Denumirea hibridului Denumirea hibridului
Ţara de origine Ţara de origine
(soiului) (soiului)
Pentru boabe Dorina Yugoslavia
Aralba Franţa Siret România
Argence Franţa Sorg zaharat
B. 864 U.S.A. Carmen România
Fundulea 21 România Doina România
Fundulea 30 România Monori édes Ungaria
Fundulea 32 România Prut România
Pentru mături Roza România
Denisa România

3.8.1.5. Particularităţi biologice

La germinare planta formează o singură rădăcină. Sistemul radicular este

foarte bine dezvoltat, ajunge la adâncimi de 2 m şi prezintă un număr aproape
191
dublu de perişori absorbanţi, faţă de porumb.
R. LAUDI (1967), citat de G h. BÎLTEANU (1991), menţionează că faţă
de suprafaţa foliară, sistemul radicular al sorgului este de două ori mai dezvoltat,
în comparaţie cu sistemul radicular al porumbului.
Tulpina este formată din 7 - 20 de internoduri pline cu măduvă. Talia
variază frecvent între 1,5 - 3 m, limitele de amplitudine fiind, la nivelul genului,
între, 0,3 - 4,5 m.
Tulpina are capacitate mare de lăstărire, însuşire nedorită în cazul
sorgului pentru boabe.
Frunzele, lungi de 50 - 80 cm, sunt acoperite cu un strat de pruină şi au o
ligulă scurtă, păroasă, urechiuşele lipsesc.
Inflorescenţa este un panicul cu 1.000 – 5.000 de flori.
Spiculeţele sunt grupate câte două - trei, dar numai unul este fertil. În
fiecare spiculeţ sunt două flori, din care una este redusă la o palee membranoasa
Fructul este o cariopsă rotund - turtită; MMB = 20 - 60 g; MH = 65 - 75
kg. Conţinutul de pleve este de 5 - 15%.

3.8.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Sorgul are cerinţe ridicate faţă de temperatură. Temperatura minimă la

germinaţie este de 10°C. Temperaturile medii zilnice favorabile creşterii sunt de
21 - 22°C, foarte favorabile creşterii, fiind de 27 - 28°C. Creşterea încetează la
temperaturi sub 15°C.
Suportă arşiţele de 38 - 40°C. Suma de grade necesară, pentru întreaga
vegetaţie pentru hibrizii cultivaţi în România, este de 2.500 – 3.500°C.
Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul. Coeficientul de
transpiraţie este de 153 - 190 (R. LAUDI, 1967). Datorită rezistenţei mari la
secetă, sorgul este denumit “cămilă vegetală”.
Faţă de sol este pretenţios, reuşind pe soluri cu pH = 4,5 - 8,5. Valorifică
eficient solurile nisipoase şi pe cele sărăturate. Sorgul pentru mături necesită
soluri mai fertile.
În ţara noastră sorgul pentru boabe se cultivă în arealul porumbului, pe
terenuri nisipoase sărăturate şi pe cele erodate, pe care la porumb se obţin recolte
mici.

3.8.2. Tehnologia de cultivare a sorgului

3.8.2.1. Rotaţie

Ritmul lent de creştere din primele faze de vegetaţie şi, deci, pericolul
mare de îmburuienare, impune cultivarea sorgului după plante care lasă terenul
curat de buruieni, de obicei culturi prăşitoare. După sorg nu se pot cultiva cereale
de toamnă, pentru care are o acţiune nefavorabilă, epuizând terenul în apă şi
substanţe nutritive. Din acest considerent, după sorg se vor cultiva numai culturi
de primăvară.
192
 3.8.2.2. Fertilizare
După QUINEBI şi colab. (1958), pentru 1.000 kg boabe şi producţia
secundară aferentă sunt necesare 23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu.
După E. PARISI (1936), citat de GH. BÎLTEANU (1991), pentru o tonă de
tulpini sorgul zaharat consumă 1,7 kg azot şi 0,9 kg fosfor.
În condiţii de umiditate favorabilă, sorgul reacţionează prielnic la
fertilizarea cu azot atât în ceea ce priveşte nivelul recoltei, cât şi conţinutul de
proteină. În zonele secetoase, efect favorabil prezintă şi fosforul. Dozele
practicate azi în lume variază, în funcţie de condiţiile de experimentare, între N 50-
150P36-100. În condiţii de irigare, A. GIARDINI (1981), citat de GH. BÎLTEANU
(1991), recomandă N200P150.
La sorgul zaharat fertilizarea directă urmăreşte calitatea sucului, fapt
pentru care se recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri fertile.
Când sucul se utilizează în alte scopuri decât cele alimentare fertilizarea se poate
efectua cu N90-120P70-80. Gunoiul de grajd se recomandă a fi aplicat plantei
premergătoare, cu excepţia măturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde se
recomandă aplicarea lui directă, încorporat adânc în sol.
3.8.2.3. Lucrările solului
Pentru sorg se execută aceleaşi lucrări ca şi în cazul porumbului. Patul
germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi curat de buruieni.
3.8.2.4 Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritate minimă de 97%
şi germinaţia de cel puţin 85%. În sol îşi reduce germinaţia cu 30 – 50% faţă de
laborator. Seminţele se tratează înainte de semănat cu fungicide şi insecticide la
fel ca la porumb.
Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică dimineaţa la
ora 8, la 14 - 15°C. Scăderea temperaturii la 12C după semănat reduce numărul
plantelor răsărite cu peste 50%.
Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii.
plante recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.
Cantitatea de sămânţă este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi de 6
- 8 kg la cel pentru sirop şi mături.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănători ca
şi la porumb.
Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe cele cu
umiditate suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele grele cu deficit de
umiditate.
3.8.2.5. Lucrări de îngrijire
Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor. Pentru
distrugerea buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează atât înainte cât şi
193
după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa rotativă. În culturile
neerbicidate se execută 2 – 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile manuale.
Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale monocotiledonate
şi dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu Onezin 50, Romazin 500,
Sancozin 50 SC, Satecid în doze de 2 – 5 kg/ha, Atred 50 WP, Atred 500 L,
Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP 5 – 10 kg/ha.
Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu SDMA
sau Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (1 l/ha).
În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru
combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37
(2 l/ha) sau cu alte produse.
În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze se execută răritul şi
înlăturarea lăstarilor.
În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate.
3.8.2.6.. Recoltare
Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără
pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub
panicule.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza
de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina.
Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură,
ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se
leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a
boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se depozitează
sub şoproane pentru uscare.
Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la
sorgul pentru mături 3 - 4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care
se pot obţine peste 3.000 l alcool.

194
după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa rotativă. În culturile
neerbicidate se execută 2 – 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile manuale.
Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale monocotiledonate
şi dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu Onezin 50, Romazin 500,
Sancozin 50 SC, Satecid în doze de 2 – 5 kg/ha, Atred 50 WP, Atred 500 L,
Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP 5 – 10 kg/ha.
Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu SDMA
sau Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (1 l/ha).
În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru
combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37
(2 l/ha) sau cu alte produse.
În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze se execută răritul şi
înlăturarea lăstarilor.
În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate.
3.8.2.6.. Recoltare
Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără
pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub
panicule.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza
de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina.
Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură,
ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se
leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a
boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se depozitează
sub şoproane pentru uscare.
Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la sorgul
pentru mături 3 - 4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care se pot
obţine peste 3.000 l alcool.

3.9. MEIUL

3.9.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

Meiul (Panicum miliaceum L.) este considerat una dintre cele mai vechi
plante cultivate. În China ocupă suprafeţe importante cu 3.000 ani î.H., boabele
fiind folosite în alimentaţie; de asemenea, a fost cultivat încă din vechime, în
India, în Egipt, sudul şi sud-estul Europei. în climatele mai calde, a fost înlocuit în
mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof.
În prezent, suprafaţa mondială semănată cu această specie de mei,
caracteristică zonei temperate, este de aproximativ 10,1 mil. ha, din cele circa
36,5 mil. ha suprafaţa totală ocupată cu diferite specii de mei, majoritatea
194
aparţinând genurilor Setaria, Pennisetum, Eragrostis, Eleusine, cultivate în
zonele aride din Asia şi Africa; suprafeţe mai importante există în Asia Centrală şi
de Est (Federaţia Rusă, Mongolia, Japonia), Orientul Mijlociu, Europa de Est.
Producţia medie mondială se situează în jur de 800 kg boabe/ha. În Europa şi în
SUA, meiul este semănat pe suprafeţe limitate, mai mult pentru furaj (869 mii ha
în 1996, din care 618 mii ha în Federaţia Rusă şi 158 mii ha în Ucraina).
În România, meiul a fost cultivat din timpurile vechi, jucând un rol foarte
important în alimentaţie; treptat, însă, suprafeţele s-au restrâns, meiul fiind
înlocuit în cultură şi în alimentaţie, de porumb. Prin comparaţie cu anii 1930 -
1939, când s-au cultivat cu mei 47,5 mii hectare (producţie medie de 812 kg
boabe/ha), până în 1965 suprafeţele s-au redus la doar 20 - 30 mii hectare,
concentrate în zonele secetoase ale ţării. În prezent, meiul a devenit o cultură de
importanţă cu totul secundară, prezentând un oarecare interes, mai ales în cultură
succesivă, pentru fân sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la secetă şi a
perioadei scurte de vegetaţie. De altfel, şi în perioada interbelică, meiul era
considerat o plantă de completare, destinată înlocuirii, primăvara târziu, a
semănăturilor nereuşite, precum şi pentru terenurile care au fost inundate.
Boabele de mei conţin circa 10,6 - 18,0% proteine, 61,1 - 68,9% glucide,
3,6% lipide, 8,1% celuloză, 3,4% săruri minerale.

195
 Boabele decorticate pot fi prelucrate sub formă de făină utilizată în
alimentaţie pentru prepararea de crupe, păsat sau mămăligă. Prin decorticare se
pierd 20 - 40% din masa boabelor. Mămăliga de mei este hrănitoare, dar ceva mai
greu de digerat. Boabele pot fi destinate, de asemenea, furajării animalelor
(rumegătoare, păsări). Paiele şi pleava au o valoare
furajeră ridicată, conţinând 4,5 - 5% proteine.
Planta întreagă este folosită sub formă de masă
verde sau fân, oferind un furaj de foarte bună
calitate.

Fig. 3.69. Meiul (Panicum

miliaceum).
În prezent, în ţara noastră există în cultură soiurile româneşti: “Minerva“
(1987) - soi mai precoce, recomandat pentru zonele cu deficit termic; “Mărgărit“
(1989) - soi ceva mai tardiv, recomandat pentru zone cu resurse termice şi hidrice;
“Marte“ (1992) - soi precoce (60 - 70 zile perioada de vegetaţie), rezistent la
secetă şi cădere, destinat pentru cultura succesivă; “Matador“ (1994) - soi mai
tardiv cu 2 zile ca Minerva, cu 3 - 5 t boabe/ha productivitate.
Meiul este o plantă erbacee anuală, cu capacitate mare de înfrăţire
(fig.3.69). Planta are pretenţii ridicate faţă de căldură (seminţele germinează la
10-12°C) şi este sensibilă la temperaturi scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -
2°C plantele mature sunt distruse). Este o plantă cu creştere rapidă; perioada de
vegetaţie este scurtă, de numai 60 - 90 zile, interval în care trebuie să se
acumuleze 800 - 850°C, temperaturi mai mari de 10°C.
La germinat rezultă o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular
este puternic dezvoltat, ceea ce imprimă o rezistenţă deosebită la secetă. Pentru
germinat necesită numai 25% apă din masa seminţei. Meiul are cel mai mic
consum de apă dintre toate cerealele. Prezenţa perişorilor pe întreaga plantă,
numărul mic de stomate, structura anatomică apropiată de a plantelor de deşert şi
semideşert îi conferă o mare rezistenţă la secetă şi arşiţă. Nu întâmplător, datorită

196
rezistenţei la secetă, care-i permite să fie cultivat şi pe terenuri mai slab
productive, meiul a fost denumit "grâul nisipurilor" (N.SĂULESCU,1947).
Tulpina ajunge la circa 80 - 120 cm înălţime şi înfrăţeşte. Inflorescenţa
este un panicul lung de 20 - 25 cm şi ramificat, cu înflorire şi maturare a boabelor
foarte neuniforme. Fecundarea este alogamă. Boabele se caracterizează prin
MMB de 4 - 7 g, MH = 70 kg şi procentul de pleve 17 - 20%.
Meiul dă rezultatele cele mai bune pe soluri mijlocii, cu reacţie neutră şi
fertilitate ridicată, cum ar fi cernoziomurile sau solurile aluviale; suportă pH până
la 5,5 - 5,8.
În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat pentru cultivare
în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. În cultură
succesivă pentru furaj, se recomandă să fie semănat în câmpiile din sud şi vest;
pentru a realiza culturi reuşite şi producţii bune trebuie să fie amplasat cu
prioritate pe terenurile amenajate pentru irigat. În acest sens, în cultură succesivă
este necesar ca la semănat, în sol, să existe o rezervă de apă care să asigure
răsăritul şi dezvoltarea plantelor cel puţin în primele 20 - 25 zile de vegetaţie sau
se irigă; apoi, în timpul vegetaţiei, trebuie să cadă 150 - 180 mm precipitaţii sau
să se intervină cu udări.

3.9.2. Tehnologia de cultivare

Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea de

fertilitate a solului şi faţă de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în cultură
principală pentru boabe este de dorit ca meiul să fie amplasat după cereale păioase
de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau prăşitoare (floarea-
soarelui, porumb, sfeclă sau cartof). în cultură succesivă pentru furaj, poate fi
cultivat cu bune rezultate după cereale de toamnă, în primul rând orz şi grâu, dar
şi după secară pentru furaj sau pentru boabe, borceag, cartofi timpurii.
Fertilizarea. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie aplicat
în cultura meiului; se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură
neirigată şi de 60 - 80 kg N/ha în cultură irigată.
Fosforul se administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de
îngrăşămintele aplicate la planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 - 80
kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH = 5,5 - 5,8) se pune problema aplicării
îngrăşămintelor cu potasiu (50 - 60 kg K2O) şi a amendamentelor calcaroase.
Lucrările solului. Meiul cere să fie semănat într-un teren bine mărunţit,
curat de buruieni, fără resturi vegetale. Pentru meiul în cultură principală,
lucrările de pregătire a terenului sunt cele recomandate, de regulă, pentru plantele
care sunt semănate primăvara. Pentru meiul în cultură succesivă se efectuează
lucrări superficiale cu grapa cu discuri, eventual ultima lucrare în agregat cu
tăvălugul inelar.
Semănatul. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea de
minimum 97% şi germinaţia de minimum 85%.
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când
temperatura solului a ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15 - 25
197
aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5 mai în zonele colinare. Semănatul se
efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe terenurile
îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. Se seamănă
superficial, la 2 - 2,5 cm adâncime.
În cultură succesivă, trebuie semănat imediat după recoltarea
premergătoarei şi nu mai târziu de 15 iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10 iulie, în
zone colinare. Se seamănă la distanţe mai mici între rânduri, de 12,5 cm, cu o
cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat, se recomandă să se efectueze o
lucrare de tăvălugit pentru grăbirea răsăritului. Cea mai importantă lucrare de
îngrijire este combaterea buruienilor. Există posibilitatea aplicării înainte de
semănat, la pregătirea patului germinativ, cu încorporare cu combinatorul, a
erbicidelor pe bază de atrazin - Onezin 50 PU, Gesaprim 50 WP, ş.a., în doze de 5
- 10 kg/ha. împotriva buruienilor dicotiledonate se pot efectua tratamente cu:
SDMA, 1,5 - 2,5 l/ha; Icedin forte, 2 l/ha; Glean 75 DF, 50 g/ha sau Lontrel 418
C, 4 - 5 l/ha, aplicate când plantele de mei sunt în faza de înfrăţit şi înainte de
alungirea paiului.
Meiul este atacat de puţine boli. Reţine atenţia tăciunele, care se combate
prin tratarea seminţei cu un preparat pe bază de carboxină (Vitavax 200, 2,0
kg/tona de sămânţă).
Meiul reacţionează favorabil la aplicarea udărilor, îndeosebi atunci când
este semănat în cultură succesivă. Se recomandă să se aplice o udare imediat după
semănat, cu 300 - 350 m3 apă/ha, urmată de udări cu norme mai mari, de 500 -
550 m3/ha, la interval de 15 - 18 zile (în funcţie de evoluţia umidităţii solului).
Recoltarea. La alegerea momentului de recoltare a culturilor pentru
boabe trebuie avut în vedere faptul că meiul are o coacere neuniformă, existând
pericolul scuturării boabelor. În plus, boabele se sparg uşor la treierat; ca urmare,
turaţia bătătorului nu trebuie să depăşească 700 - 800 turaţii/minut. Faza optimă
de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului au căpătat culoarea
caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din mijlocul paniculului
sunt în pârgă.
Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite
situaţii, meiul poate fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre
boabe s-au întărit, se taie plantele cu vindroverul, la 15 - 20 cm înălţime şi numai
pe rouă, pentru a nu se scutura boabele; după 2 - 4 zile de la cosire se treieră cu
combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin
cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu.
Raportul boabe:paie este de 1:1,3 - 1,5. Pe plan mondial, producţiile sunt
cuprinse, de obicei, între 450 şi 2.000 kg boabe/ha. În condiţiile ţării noastre se
pot obţine producţii de 1.000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha.
Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru
însilozare) sau chiar mai devreme (pentru masă verde sau fân).

198
 Raportul boabe:paie este de 1:1,3 - 1,5. Pe plan mondial, producţiile sunt
cuprinse, de obicei, între 450 şi 2.000 kg boabe/ha. În condiţiile ţării noastre se
pot obţine producţii de 1.000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha.
Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru
însilozare) sau chiar mai devreme (pentru masă verde sau fân).

3.10. OREZUL

3.10.1. Importanţă, biologie, ecologie

3.10.1.1. Importanţă

Orezul este, alături grâu, una dintre cele mai importante plante cultivate.
Boabele orez sunt destinate, în primul rând, alimentaţiei umane, constituind hrana
de bază pentru circa 3,2 miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia unde
consumul anual de orez depăşeşte adesea 100 kg/locuitor, şi atinge 190 kg în
Vietnam, 144 kg în Indonezia, 137 kg în Thailanda, 134 kg în Bangladesh (prin
comparaţie cu un consum mediu mondial de 60 kg/locuitor/an). În ultimele
decenii, consumul de orez a crescut considerabil în Africa (de exemplu, 60
kg/locuitor/an în Senegal) şi America Latină (48 kg în Brazilia, 35 kg în
Columbia). În ţările din zona temperată orezul reprezintă un “aliment de
completare“, prezent în hrană, adesea aproape zilnic, în cantităţi mici şi sub
diferite forme de preparare (de exemplu, în Franţa, consumul mediu anual de orez
este de 3,7 kg/locuitor). Boabele au avantajul că sunt uşor de prelucrat, în mod
frecvent numai prin fierbere. Acestea au o valoare dietetică şi nutritivă deosebită,
calităţi gustative remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate, superior altor
cereale.
În cantităţi mai mici, comparativ cu cele destinate consumului alimentar,
boabele de orez sunt folosite pentru fabricarea de alcool, (în Japonia se produce
băutura tradiţională “sake“), bere (în amestec cu orz), amidon, glucoză, acid
acetic, acetonă, ulei, produse farmaceutice, alimente vitaminizate etc. În furajare
sunt folosite numai subprodusele rezultate de la prelucrare: spărturi de boabe,
tărâţe, boabe nemature sau boabe mai mici.
Paiele sunt, de regulă, împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după
recoltare. Ele pot fi întrebuinţate pentru producerea hârtiei, a cartonului, drept
combustibil, iar în zootehnie ca aşternut sau ca furaj; cenuşa rezultată după
arderea paielor poate servi ca îngrăşământ pentru terenurile agricole.

3.10.1.2. Compoziţia chimică

Boabele mature de orez conţin, în medie: 8,1% din s.u. proteine, 2,1%
din s.u. lipide, 73,3% din s.u. glucide, 9,8% din s.u. celuloză; 5,7% din s.u. săruri
minerale. Prin prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-albire), se pierd circa
198
75% din lipide, 50% din sărurile minerale, o mare parte din proteine şi aproape
complet vitaminele. Ca urmare, boabele de orez prelucrate (“orezul alb“) sunt
constituite aproape în totalitate din amidon (76 - 90,3%) şi sunt sărace în proteine
(5 - 9,2%, ca urmare a înlăturării, la prelucrare, a părţilor exterioare ale bobului şi
a embrionului), lipide (0,4% - 0,6%), celuloză (0,2%) şi săruri minerale (0,6%)
(tabelul 3.44, după “Techniques agricoles“, 1993). De asemenea, boabele de orez
sunt deficitare în vitaminele complexului B şi în unii aminoacizi esenţiali (lizina).
În componenţa proteinelor predomină glutelinele (1,2 - 8,0 g/100 g boabe uscate,
în principal orizeina) şi albuminele (1,6 - 3,2 g/100 g, în principal leucosina), prin
comparaţie cu globulinele şi prolaminele (câte 0,5 g/100 g).
Consumul boabele de orez furnizează o mare cantitate de calorii.
Totodată, trebuie subliniată digestibilitatea foarte ridicată a diferiţilor componenţi
ai bobului.
Tabelul 3.44
Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.)
Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)
Orez Orez
Specificare Orez brut Orez Orez brut Orez
decorticat decorticat
(“paddy”) alb (“paddy”) alb
(“cargo”) (“cargo”)
Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37
Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19
Amidon + zaharuri 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05
Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00
Săruri minerale 6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0,46

3.10.1.3. Răspândire

În prezent, pe glob, se cultivă cu orez 152,2 mil. ha (în 1999; locul al

doilea după grâu), iar producţia medie mondială a fost în ultimii ani de 2.570 -
3.500 kg/ha (după “Agricultural Statistics”, 2000). Ţările mari cultivatoare de
orez sunt situate în Asia: India - 44,4 mil. ha; China - 31,2 mil.ha; Indonezia -
11,5 mil. ha; Bangladesh - 9,9 mil. ha; Thailanda - 9,8 mil. ha; Vietnam - 7,5 mil.
ha; Filipine - 3,6 mil. ha. Suprafeţe întinse cu orez se mai cultivă în Nigeria (1,6
mil. ha), Brazilia (3,7 mil. ha), Pakistan (2,4 mil. ha), Cambodgia (1,9 mil. ha),
SUA (1,3 mil. ha). Producţiile medii obţinute pe aceste suprafeţe depăşesc
productivitatea altor cereale: 4.820 kg/ha în Coreea, 4.530 kg/ha în Japonia,
4.460 kg/ha în China, 4.400 kg/ha în Indonezia, 4.490 kg/ha în SUA, reflectând
productivitatea ridicată a orezului (GH. BÎLTEANU, 1989).
Comerţul mondial cu orez însumează aproape 25 mil. tone (în anul 1999),
iar principalii exportatori de orez sunt: Thailanda (6,1 mil. tone), Vietnam (4,5
mil. tone), China (2,8 mil. tone), India (2,4 mil. tone), SUA (2,7 mil. tone).
Comerţul cu orez este mai restrâns comparativ cu alte cereale (numai 4% din
producţia mondială), deoarece recolta este consumată, în principal, în zonele de
producere.
199
 Fig. 3.70. Aria de răspândire a orezului în lume

În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse (444 mii ha în 1999);

dintre ţările cultivatoare de orez se evidenţiază Italia cu 233 mii ha şi Spania cu
113 mii ha, producţiile situându-se frecvent peste 4.500 kg/ha (de exemplu, 5.812
kg/ha în Italia şi 7.444 kg/ha în Spania, în anul 1996). Ţările europene, inclusiv
Uniunea Europeană, sunt dependente de importurile de orez de foarte bună
calitate (circa 750 mii tone în Europa de Vest şi 240 mii tone în Europa de Est),
care provine din Asia, dar şi din SUA.
România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa; scopul
introducerii şi menţinerii orezului în cultură la noi a fost acela de a acoperi
necesarul pentru consumul curent, din producţia proprie.
Orezul este o cultură agricolă relativ nouă pentru România. Prima
orezărie din ţară a fost înfiinţată în anul 1786 de către o familie de agricultori
italieni la Topolia (lângă Banloc, judeţul Timiş), pe râul Bârzava. Cultura orezului
s-a extins destul de greu, astfel încât, în 1938 se cultivau abia circa 400 ha (după
N. SĂULESCU, 1947).
Interesul pentru cultura orezului a sporit mult după al doilea război
mondial, perioadă în care suprafeţele au crescut la 5 mii ha în 1946, 18,7 mii ha în
1965 şi 37 mii ha în 1985 - 1991. Producţiile medii au depăşit, în mod obişnuit,
3.000 boabe kg/ha, acestea fiind superioare, adesea, producţiilor altor cereale
păioase cultivate la noi; ca atare, orezul a fost considerat o cultură rentabilă.
În anul 1989, în România existau în jur de 62 mii ha amenajate pentru
cultivarea orezului; se intenţiona amenajarea unei suprafeţe totale de 75 mii ha,
dintre care să fie cultivate anual circa 50 mii ha, pentru acoperirea consumului
intern.
În ultimii ani, cultura orezului în România a cunoscut un regres
considerabil din cauza anumitor dificultăţi economice, îndeosebi din cauza
costului foarte ridicat al apei pentru irigaţie, dar şi datorită concurenţei orezului
din import. Ca urmare, suprafeţele semănate s-au restrâns la 22 mii ha în 1991, 16
mii ha în 1992, 5-6 mii ha în 1995 - 1996 şi la doar 1,5 - 1,7 mii ha în 1998 - 1999
(producţii medii de 2.691 - 2.979 kg/ha, în ultimii ani). Drept consecinţă,
România este dependentă de orezul din import pentru acoperirea consumului
intern (39 mii tone importate în 1995 şi 66 mii tone în 1997).

200
 3.10.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Orezul este originar din sud-estul Asiei şi din India, iar în jurul anului
3000 î.h. exista deja în cultură în China. Actualmente orezul este cultivat atât în
zonele tropicală şi subtropicală, cât şi în zona temperată. Limita nordică de
cultivare a orezului în Europa o constituie nordul Italiei, Franţa şi sudul României
(fig.3.70, după GH. BÂLTEANU, 1989).
Orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul
comun), care cuprinde trei subspecii: ssp.brevis, caracterizată prin boabe scurte,
de 3 - 4 mm lungime; ssp. indica, caracterizată prin boabe subţiri şi lungi, plante
cu tulpini şi frunze lungi şi de culoare verde-deschis, perioadă lungă de vegetaţie;
ssp. japonica, cu boabe mari, ceva mai scurte, pline, plante cu talie mijlocie, cu
frunze fine, de culoare verde-închis, perioadă mai scurtă de vegetaţie, cultivată în
zona temperată.
În comerţul mondial, orezul este împărţit în grupe (tipuri) în funcţie de:
compoziţia chimică a amidonului (amidonul poate fi constituit aproape exclusiv
din amilopectină sau, atât din amiloză, cât şi din amilopectină); aroma boabelor
(tipul aromat este cultivat în India); caracteristicile bobului, şi îndeosebi lungimea
(tipul cu bobul scurt -7,2 mm lungimea medie - este preferat de consumatorii din
Asia de nord; tipul cu bolul lung - 9,9 mm - este preferat de majoritatea
consumatorilor americani şi europeni).
În România se cultivă ssp.japonica temperată (existentă în cultură, în
principal, în nordul Chinei, Coreea, Japonia, bazinul mediteranean). Soiurile
folosite în prezent în România fac parte din varietatea italica, caracterizată prin
panicule nearistate, palee galbene, cariopse albe. Ele sunt în totalitate soiuri
precoce - creaţii ale amelioratorilor români de orez (tabelul 3.45).
Trebuie menţionat că în consumul alimentar este folosit şi orezul sălbatic
(Zizania aquatica L. şi Z.palustris L.), plantă erbacee, anuală, existentă în stare
sălbatică în America de Nord, de-a lungul râurilor şi în mlaştini. Acesta a
reprezentat, timp îndelungat, un aliment de bază pentru locuitorii Americii pre-
columbiene. Planta este cultivată în statele Minnesota, California, Texas şi în
zona marilor lacuri canadiene. Compoziţia chimică a boabelor este asemănătoare
cu cea a orezului comun, remarcându-se bogăţia în săruri minerale şi în
vitaminele complexului B. Boabele sunt folosite pe scară restrânsă, pentru
preparate alimentare tradiţionale.
3.10.1.5. Particularităţi biologice
Principalele caracteristici ale orezului cultivat sunt: înfrăţire abundentă,
limbul frunzei îngust, inflorescenţa un panicul răsfirat, purtând spiculeţe
pedicelate uniflore. Floarea prezintă 6 stamine, iar fecundarea este autogamă. La
recoltare, bobul este îmbrăcat în palee.
Încolţirea. În faza de germinat, boabele de orez necesită mai puţin
oxigen, comparativ cu alte cereale, astfel încât boabele pot germina şi în apă. La
germinarea obişnuită, în sol uscat, din bob iese mai întâi radicula şi apoi

201
coleoptilul, în timp ce în strat de apă, la exteriorul bobului apare întâi plumula.

Tabel orizontal orez

202
 a - panicule şi spiculeţ; b - floarea;
c - cariopsa.

Fig. 3.71. Secţiune transversală în rădăcina Fig. 3.72. Secţiune transversală

adventivă dezvoltată de orez. În parenchimul schematizată, prin internod la paiul de
cortical sunt dezvoltate spaţii aerifere. orez. Se observă fascicule vasculare mici
şi mai mari şi elemente (lacune) ale
sistemului aerifer.

Fig. 3.73. Inflorescenţa (panicul) la orez

Înfrăţirea. Începe la 10 - 15 zile după răsărit. Planta de orez formează, de

regulă, 3 - 6 fraţi fertili. Rădăcinile, paiul şi frunzele de orez sunt prevăzute cu
canale aerifere, care asigură oxigenul necesar pentru respiraţia organelor
subterane, în condiţiile terenului acoperit cu strat de apă (fig.3.71 şi 3.72, după
F.CRESCINI, citat de GH. BÂLTEANU, 1989).
Înflorirea Este precedată de apariţia paniculului şi durează, la un panicul,
5 - 9 zile, în funcţie de soi. Înflorirea şi fecundarea sunt favorizate de temperaturi
203
ale aerului de minimum 22°C (temperatura optimă 27 - 29°C), iar umiditatea
relativă a aerului trebuie să fie de 70 - 80%. Pentru orez sunt nefavorabile zilele
reci şi ploioase, iar temperaturile sub 17°C determină sterilitate. La maturitate
temperatura optimă se situează în jur de 25°C.
Paniculul de orez este răsfirat, cu numeroase spiculeţe uniflore şi
formează 30 - 90 boabe îmbrăcate în palee, cu MMB = 25-45 g şi 18 - 22% de
pleve neconcrescute cu bobul (fig. 3.73). Pericarpul cariopsei este, de regulă de
culoare brună şi cu miros relativ puternic, astfel încât, la preindustrializare, se
urmăreşte îndepărtarea pericarpului. În condiţii mai puţin favorabile, în
endospermul bobului se poate observa o pată albicioasă ("pancia bianca"), care
conţine îndeosebi maltoză şi dextrine şi mai puţin amidon, şi care apare datorită
unei umpleri defectuoase a bobului; prezenţa acesteia creează unele dificultăţi la
treierat şi condiţionare, prin deformarea şi spargerea boabelor, precum şi la
preparare, prin desfacerea la fiert a boabelor şi formarea unui terci.
Perioada de vegetaţie a plantelor de orez este cuprinsă între 105 şi 145
zile. Cerinţele termice pe întreaga durată a vegetaţiei sunt de 2.400 - 3.200°C
(temperaturi mai mari de 0°C). Pentru condiţiile din România, un soi trebuie să
aibă un necesar termic de cel mult 2.400°C, pentru a ajunge la maturitate (după
Prof. P. MUNTEANU, 1938).

3.10.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Planta de orez este foarte exigentă faţă de căldură,

necesitând temperaturi de minimum 20°C, timp de 3 luni (lunile iunie-august).
Germinarea seminţelor începe la 10 - 12°C, dar se desfăşoară lent până la 16°C;
optimum se situează în jur de 30 - 35°C. În perioada înfloritului, condiţiile optime
de temperatură sunt asigurate la 27,5 - 32,5°C şi cele minime la 17,5 - 22,5°C.
Scăderile de temperatură (sub 15°C media zilnică), care se produc uneori la noi în
timpul înfloritului (luna august), antrenează căderea florilor şi reduc, adesea
drastic, recoltele de boabe.
Umiditatea. Orezul este cereala cea mai pretenţioasă faţă de apă. De
aceea, în anumite regiuni ale globului, acolo unde se poate produce orez în cultură
neirigată, trebuie să cadă 160 - 300 mm precipitaţii lunar sau 1.000 - 1.800 mm pe
întreaga perioadă de vegetaţie. În cultură irigată este necesar un debit mediu de
circa 2 - 2,5 l/sec/ha, ceea ce corespunde cu o normă de irigaţie de 30 - 40.000 m 3
apă/ha.
În zona temperată, cu oscilaţii de temperatură destul de însemnate şi
bruşte în timpul verii, stratul de apă joacă un rol termoregulator foarte important.
Ca urmare, în zona temperată nu se poate practica decât cultivarea orezului în
condiţii submerse (în strat de apă). După cum arată GH. BÂLTEANU (1991),
cerinţele fiziologice pentru apă ale orezului nu sunt cu mult superioare grâului;
coeficientul de transpiraţie al orezului este de 600, prin comparaţie cu cel al
grâului, care este de 500. Pentru condiţiile din România se consideră că este
necesară o normă de irigaţie de 20.000 m3 apă/ha/an.

204
 Apa provenind din ape curgătoare (caldă şi bine oxigenată) este cea mai
potrivivă pentru irigarea orezului. Conţinutul de săruri din apa de irigaţie nu
trebuie să depăşească 1 - 2 g/l; apa uşor salină poate fi folosită în orezărie numai
cu condiţia să fie asigurat un drenaj foarte bun.
Curenţii de aer. În anumite faze de vegetaţie, vântul poate produce unele
pagube: stânjeneşte înrădăcinarea plantelor în fazele de germinare-răsărire, poate
favoriza căderea plantelor şi scuturarea boabelor la maturitate.
Lumina. Orezul are cerinţe mari faţă de lumină, necesitând minimum
1.000 ore de strălucire a soarelui. Producţia de orez scade în anii cu nebulozitate
ridicată. Radiaţia solară optimă pentru orez este de 500 cal/cm 2/zi.
Solul. Orezul are capacitatea de a se adapta la soluri foarte diferite, sub
aspectul structurii şi al caracteristicilor chimice. Ca urmare, poate valorifica şi
soluri neproductive sau slab productive, saline, alcaline; nu se cultivă pe soluri
nisipoase sau argiloase. Preferă solurile ceva mai grele, cu peste 40% argilă, mai
puţin permeabile; solurile prea permeabile determină consumuri exagerate de apă.
Reacţia solului are o importanţă redusă (limitele suportate ale pH sunt de 4,5 -
8,5, iar optimum este de 6 - 7). Un sol prea acid poate prilejui apariţia unor
simptome de carenţă şi toxicitate.
Orezul manifestă o anumită toleranţă la sărurile din sol, conţinutul
acestora nu trebuie să depăşească însă 2 ‰. Pe solurile sărăturate terenul trebuie
să fie perfect nivelat, iar evacuarea apei se va efectua cât mai corect, pentru a se
evita concentrarea sărurilor în microzonele mai înalte. În anumite condiţii, cultura
orezului poate reprezenta o soluţie de valorificare a terenurilor sărăturate. De
altfel, din suprafaţa totală de circa 500 mii ha de soluri afectate de sărăturare
existente în România, circa 100 mii ha sunt situate în zona climatică favorabilă
orezului. Ameliorarea solurilor sărăturate prin submersie, şi folosirea lor ca
orezării este metoda cea mai rapidă şi eficientă de valorificare a acestor soluri
(GH. BÂLTEANU, 1989).

3.10.1.7. Zone ecologice

Pe teritoriul României condiţiile de temperatură nu permit delimitarea

unei zone foarte favorabile pentru cultura orezului, ci numai a unor areale
restrânse, în care se întrunesc condiţii favorabile. Zona favorabilă I pentru cultura
orezului în România este situată în lungul Dunării, în incintele îndiguite, pe o
fâşie cu lăţimea de circa 20 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona
de influenţă a izotermei de vară de 22°C (fig.3.74, după I. BADEA, 1975). Zona
favorabilă II este delimitată de izoterma de vară de 21°C şi este situată în luncile
râurilor Siret, Buzău, Ialomiţa, Olt, precum şi în Banat, în vestul judeţului Timiş.

205
 Fig. 3.74. Aria răspândirii în cultură a orezului în România.
3.10.2. Tehnologia de cultivare a orezului

3.10.2.1. Rotaţia

Culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în mod special,

împărţite în parcele dreptunghiulare, cu suprafaţa de 1 - 4 ha fiecare, înconjurate
de diguleţe şi prevăzute cu canale destinate alimentării cu apă de irigaţie, precum
şi canale destinate evacuării acesteia; admisia şi evacuarea apei din parcele se fac
prin vanete de alimentare şi de evacuare (fig.3.75, după I. BADEA, 1975).
Amenajările pentru orezărie sunt costisitoare, astfel încât, sub aspect
economic, este de dorit să se realizeze o încărcare cât mai mare cu orez pe
suprafeţele amenajate. Pe de altă parte, orezul este o plantă care suportă
monocultura. Aceasta nu trebuie practicată, însă, mai mult 3 - 4 ani la rând, apoi
trebuie întreruptă, deoarece există pericolul apariţiei unor procese negative, cum
ar fi: acidifierea, compactarea lui, manifestarea unor procese anaerobe, spălarea
elementelor nutritive, îmburuienarea terenului cu buruieni specifice ş.a.
Pe terenurile fertile, cu apa freatică situată mai în adâncime, unde nu
există pericolul salinizării solului, se poate practica o încărcare cu orez de până la
75 -80%. Pe terenurile mai puţin fertile, precum şi în orezăriile vechi, unde există
pericolul de salinizare, încărcarea cu orez trebuie diminuată la 50%.
În ultimul timp se recomandă să se organizeze asolamente de 6 ani, dintre care 4
ani cu orez, urmaţi de doi ani de “odihnă“; în primul an se cultivă o prăşitoare -
soia, porumb sau floarea-soarelui (culturi semănate primăvara), iar în anul
următor o cereală păioasă recoltată vara şi care permite, astfel, lucrarea timpurie a
solului în vederea semănatului orezului (după recomandările ICCPT. Fundulea,
1990).

206
 Fig. 3.75. Amenajarea
orezăriei :
A - schiţa de amenajare a unui
sector de orezărie; B - secţiune
printr-un sector de orezărie
(tip clasic de
amenajare)

Trebuie avută în vedere şi posibilitatea practicării unei rotaţii anuale,

folosind, de pildă, borceag semănat toamna şi recoltat primăvara devreme ca
nutreţ verde, după care se seamănă orez. În anumite situaţii, în orezării poate fi
semănată şi lucernă, care este menţinută 2 ani în cultură.

3.10.2.2. Fertilizarea

Necesarul de elemente nutritive al unei culturi de orez, pentru a produce

100 kg boabe/ha este estimat la 2,2 kg N, 1 kg P2O5, 2 kg K2O şi 1 kg CaO.
Azotul. Orezul reacţionează puternic la administrarea îngrăşămintelor,
îndeosebi ca urmare a spălării elementelor nutritive din sol cu apa de irigaţie. Cele
mai importante sunt îngrăşămintele cu azot, care se recomandă să fie aplicate în
doze de 120 - 150 kg/ha; mărimea dozelor este corelată cu fertilitatea solului,
soiul cultivat (interesează în primul rând rezistenţa la cădere a soiului), condiţiile
meteorologice din anul de cultură, data când a fost efectuat semănatul (pentru a
nu întârzia vegetaţia).
Azotul este administrat fracţionat: 2/3 din doza totală primăvara, înainte
de semănat, iar restul se aplică în timpul vegetaţiei (în stadiul de 7 - 9 frunze,
moment în care planta trece în faza reproductivă), fără, însă, a depăşi data de 1
iulie. În cazul în care azotul este administrat mai târziu, perioada de vegetaţie se
prelungeşte, creşte procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este favorizat
atacul de boli criptogamice. Dacă premergătoarea a fost o leguminoasă (de
exemplu, soia) doza totală de azot se poate reduce cu 20 - 30%. Trebuie subliniat
că îngrăşarea cu azot în timpul vegetaţiei se suprimă dacă s-a semănat mai târziu,
precum şi în cazurile în care vegetaţia este luxuriantă şi întârziată faţă de situaţia
normală.
207
 Dintre îngrăşămintele cu azot, sulfatul de amoniu este preferat azotatului
de amoniu, deoarece azotul amoniacal nu este spălat cu apa de irigaţie (este
reţinut în sol), fiind mai bine folosit de planta de orez. În perioada de vegetaţie se
administrează, în primul rând, sulfat de amoniu, dar pot fi aplicate şi alte
îngrăşăminte cu azot, cum ar fi azotatul de amoniu sau îngrăşăminte complexe.
Pentru împrăştierea îngrăşămintelor în vegetaţie se folosesc mijloace “avio“ sau
terestre (tractoare prevăzute cu roţi cu pinteni şi maşini pentru administrat
îngrăşăminte chimice).
Fosforul. Este deosebit de important în cultura orezului, având rolul de a
echilibra efectul azotului. Influenţează favorabil înrădăcinarea şi înfrăţirea,
conferă rezistenţă la cădere şi boli, favorizează maturarea mai devreme a
boabelor. Îngrăşarea cu fosfor este obligatorie în toate situaţiile, dozele
recomandate fiind de 80 - 100 kg P 2O5/ha. Administrarea se poate face toamna
sau chiar primăvara înainte de semănat, cu încorporare în sol.
Potasiul. Ca îngrăşământ este important pe solurile uşoare, precum şi în
orezăriile vechi, mai ales atunci când au fost folosite doze mari de îngrăşăminte
cu azot şi fosfor. Dozele sunt de 80 - 100 kg K 2O/ha, aplicate în întregime înainte
de semănat sau fracţionat, la fel ca azotul.
Îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd este eficient în cultura
orezului, îndeosebi în orezăriile vechi. Se recomandă să fie aplicate 30 t/ha gunoi
în stare bine fermentată, de dorit la cultura premergătoare prăşitoare din
asolament.
Pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează amendamente
cu reacţie acidă, sub forma de gips (fosfogips), în doze de 4 - 10 t/ha.

3.10.2.4. Lucrările solului

Arătura. Lucrarea de bază a solului este reprezentată de arătura de

toamnă efectuată cât mai de timpuriu, la 23 - 25 cm adâncime pe solurile normale
şi 28 - 30 cm pe solurile mai uşoare şi pe sărături. În orezării este necesară, în
mod frecvent, afânarea adâncă a solului (scarificarea), efectuată o dată la 4 ani,
îndeosebi în orezăriile vechi, pe solurile puternic tasate şi pe cele mai puţin
permeabile. În anumite situaţii (pentru combaterea unor buruieni cu rizomi, mai
greu de distrus) este recomandată o a doua arătură în primăvară, după ce rizomii
au fost descoperiţi şi expuşi la ger prin arătura de toamnă, efectuată ceva mai
superficial. La desprimăvărare, arătura se lucrează cu grapa cu discuri în agregat
cu grapa cu colţi.
Nivelarea terenului. Este o lucrare foarte importantă din tehnologia de
cultivare a orezului. Nivelarea de întreţinere (sau de exploatare) se face în fiecare
an şi are ca scop corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice.
Prin comparaţie, nivelarea capitală se face la amenajarea orezăriei şi apoi la
interval de 4 ani, la cultura premergătoare din asolament.
Nivelarea se poate realiza în teren uscat sau după inundarea terenului cu
un strat de apă. În teren uscat lucrarea este realizată prin două treceri în sensuri
diferite cu nivelatoare tractate. Nivelarea în apă se realizează prin introducerea
208
apei în parcelă, apa indicând bine denivelările; în continuare, terenul se lucrează
cu tractorul prevăzut cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare.
După nivelare se administrează îngrăşămintele, care sunt încorporate în
sol cu grapa cu discuri; eventual, prin aceeaşi lucrare, sunt încorporate şi
erbicidele pe bază de molinat (Ordram). Înainte de semănat, cu ajutorul unor
mijloace mecanice se pot deschide rigole necesare pentru inundarea terenului şi
pentru evacuarea mai rapidă a apei din parcelă.

3.10.2.5. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să conţină numai boabe întregi,

nedecorticate, cu puritatea fizică minimum 98%, germinaţia minimum 80% şi
energie germinativă cât mai ridicată.
Înainte de semănat este obligatorie tratarea seminţei, folosind lindan +
tiuram + metiltiofanat (Tirametox 90 PTS, 3 kg/t de sămânţă) lindan + carboxină
(Vitalin 85 PTS, 3 kg/t sămânţă), împotriva dăunătorilor care atacă la începutul
vegetaţiei şi a unor boli (arsura bacterienă sau “brusone“).
Orezul poate fi semănat în strat de apă sau în uscat (în teren pregătit ca
pentru orice păioasă).
Semănatul în apă este metoda cea mai extinsă, atât la noi, cât şi pe plan
mondial (circa 70% din totalul suprafeţei cultivate cu orez în lume). Această
metodă prezintă o serie de avantaje: se câştigă 10 - 15 zile din perioada de
vegetaţie, deoarece se foloseşte sămânţă preîncolţită şi se poate semăna mai
devreme; metoda poate fi aplicată pe terenurile salinizate; se asigură condiţii bune
pentru semănat pe solurile grele, precum şi în situaţiile în care nu se poate pregăti
foarte bine patul germinativ (aşa cum cere semănatul “în uscat“); permite
utilizarea erbicidelor pe bază de molinat (Ordram), foarte volatile şi care trebuie
încorporate în sol şi terenul inundat, imediat după aplicare.
În vederea semănatului, sămânţa se ţine, de regulă, la umectat 24 - 28 ore
până la încolţire (“punctare“), apoi se zvântă uşor. Semănatul se efectuează prin
împrăştiere cu mijloace terestre (tractor prevăzut cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi
maşina de împrăştiat îngrăşaminte chimice) sau “avio“. Este esenţială distribuirea
(împrăştierea) cât mai uniformă a seminţelor. Înainte de semănat se efectuează
tulburarea apei pentru ca, după semănat, peste seminţe să se depună un strat de
mâl (nămol) de circa 0,5 cm grosime.
Semănatul “în uscat“ se poate realiza tot prin împrăştiere, folosind
maşini pentru administrat îngrăşaminte chimice sau semănători universale, fără
încorporare (fără brăzdare). În prealabil terenul poate fi modelat, prin trasarea
unor rigole superficiale. Eventual, după semănat se poate efectua o lucrare de
tăvălugit cu tăvălugul inelar, pentru a evita ca sămânţa să fie deplasată cu apa de
inundare. Împrăştierea seminţelor se poate face şi cu mijloace “avio“. Pe
terenurile bine pregătite se poate semăna cu semănătoarea universală, la
adâncimea de circa 2 cm, folosind patine prevăzute cu limitatori de adâncime.
Densitatea recomandată este mai mare decât la alte păioase, şi anume
900 - 1.000 boabe germinabile/m 2, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile din
209
perioada semănat-germinat-răsărit, urmărindu-se să se realizeze 250 - 350
plante/m2 sau 400 - 600 panicule recoltabile/m 2. Pentru realizarea acestor densităţi
este necesar să fie folosite între 250 şi 300 kg sămânţă/ha.
În ţara noastră orezul este semănat atunci când în sol temperatura ajunge
la 10 - 12°C (15°C temperatura apei), ceea ce corespunde cu intervalul 20 aprilie -
5 mai. Întârzierea semănatului este foarte dăunătoare, deoarece se întârzie
vegetaţia în toamnă, cu toate consecinţele legate de maturare, recoltare, nivelul
producţiilor etc.

3.10.2.6. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor este cea mai importantă lucrare de îngrijire din

cultura orezului. Îmburuienarea orezăriilor este favorizată de stratul de apă şi se
produce, îndeosebi, cu buruieni iubitoare de apă. Majoritatea buruienilor
păgubitoare fac parte din familia Poaceae (Gramineae), mai frecvent specii ale
genului Echinochloa (Ech. crus-galli, Ech. phyllopogon, Ech. oryzoides - mohor)
şi specia Leersya oryzoides (orizica). La acestea se adaugă buruieni specifice de
baltă, cu ar fi cele din familiile Cyperaceae (Scirpus; Cyperus; Juncellus) şi
Alismataceae (Alisma; Sagitaria).
Pentru combaterea mohorului se recomandă aplicarea unor erbicide pe
bază de molinat (Ordram 72 CE, 7 - 8 l/ha), dizolvate în 200 - 400 l apă/ha.
Administrarea se face înainte de semănat, pe teren foarte bine pregătit, urmărindu-
se distribuirea cât mai uniformă şi încorporarea imediată la 6 - 8 cm adâncime,
prin 2 lucrări cu grapa cu discuri, în sensuri diferite şi inundarea obligatorie a
parcelei imediat după aplicare (şi nu mai târziu de 24 ore). Aceste preparate
combat şi 30 - 40% dintre speciile de buruieni din familia Cyperaceae. În schimb,
nu distrug toate speciile de mohor. Rezultate bune se obţin şi cu erbicidele
conţinând tiobencarb (Saturn 50 EC, 8 - 10 l/ha), aplicate preemergent şi care pot
fi folosite, atât în cazul semănatului în apă, cât şi la semănatul în uscat (tabelul
3.46).
În mod frecvent, este necesară o erbicidare de corecţie, în perioada de
vegetaţie, pentru combaterea speciilor de mohor rezistente la molinat, precum şi a
unor generaţii mai târzii de mohor. Se folosesc erbicide pe bază de quinoclorac
(Facet PU, 0,75-1,0 kg/ha), tiobencarb + propanil (Saturn 50 EC + STAM LV-10,
6,0 + 8,0 l/ha, sau Satunil CE, 10,0 l/ha), pretilaclor + propanil (Soffit Plus 500
EC, 6,0 l/ha) sau chiar molinat (Ordram).
Înainte de efectuarea tratamentului apa este evacuată complet din parcelă;
după 1-2 zile de la tratament se introduce un strat de apă de 15-20 cm, apoi după
alte 6-8 zile se revine la stratul de apă de grosime normală.
Împotriva buruienilor din familia Cyperaceae şi a buruienilor
dicotiledonate se fac tratamente în vegetaţie cu preparate pe bază de triclopyr şi
MCPA (Garlon 4E+Dicotex, 1,0 + 2 l/ha) sau bensulfuron metil (Londax 60 DF,
70 - 90 g/ha); rezultate bune se obţin şi cu bentazon+MCPA (Basagran M 60, 3,0
l/ha). De obicei, aceste preparate sunt asociate cu erbicidele destinate combaterii
monocotiledonatelor.
210
 Contra buruienii Leersia oryzoides, mult extinsă în ultimele decenii în
orezăriile din ţara noastră şi deosebit de dăunătoare, se recomandă administrarea
postemergentă a preparatelor conţinând glufosinat (Basta CE, 5,0 l/ha).
Adminstrarea înainte de recoltarea orezului a tratamentelor cu glifosat permite
distrugereza rizomilor de buruieni.
Contra algelor, a căror dezvoltare este favorizată de stratul de apă din
orezărie, se foloseşte sulfat de cupru, în cantitate de până la 20 kg/ha pe întreaga
perioadă de vegetaţie. Tratamentul se face prin aşezarea la vaneta de alimentare
cu apă a parcelei a unui săculeţ cu sulfat de cupru, în momentul în care apare o
spumă la suprafaţa apei şi care indică începutul dezvoltări puternice a algelor. Se
mai pot folosi trifenilacetat de staniu şi Maneb (Brestan 60 WP, 2 - 4 l/ha),
introduse în apa de irigat, ori de câte ori este nevoie.
Combaterea bolilor. Boala cea mai periculoasă din cultura orezului este
arsura bacteriană (sau “brusone“ - Pyricularia oryzae) care atacă orezul pe toata
durata vegetaţiei şi îndeosebi în faza de burduf-înflorire. Atacul este favorizat de
verile răcoroase (mai ales în luna august), de diferenţele termice mari de la zi la
noapte, de excesul de azot, de îngrăşarea unilaterală şi târzie cu azot. Măsurile
preventive (respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor vegetale, efectuarea
arăturilor adânci, îngrăşarea NPK echilibrată, tratarea seminţelor înainte de
semănat cu macozeb) sunt foarte importante şi eficiente.

Tabelul orizontal 3.46.

211
 O boală periculoasă în cultura orezului este şi pătarea brună
(Helminthosporium oryaze), pentru care se recomandă aceleaşi măsuri preventive
ca şi în cazul arsurii bacteriene, la care se adaugă posibilitatea cultivării unor
soiuri rezistente; fuzarioza (Fusarium sp.) atacă în fazele de germinat şi înflorit,
măsurile preventive şi curative fiind similare cu cele prezentate la celelalte boli.
Dăunătorii specifici culturilor de orez sunt musculiţa orezului sau
ţânţarul orezului, atacul periculos fiind provocat de larve, când orezul este în faza
de plantulă. Cultura atacată are frunzele galbene, plantele sunt firave şi se poate
ajunge până la pieirea plantelor. Se recomandă tratamente cu diferite insecticide,
efectuate cu mijloace terestre, dacă atacul este izolat, în vetre pe locurile mai
joase, sau cu mijloace “avio“, pe suprafeţe mari. De asemenea, în orezării apar, de
regulă, moluşte, broaşte, raci (Planorbis, Paludina, Limnea), la atac foarte
puternic recomandându-se evacuarea pentru scurt timp (câteva ore) a apei.
Irigarea. Este o lucrare esenţială în cultura orezului. După cum s-a
menţionat, în zona temperată este obligatorie cultivarea orezului în strat de apă,
prin care se acoperă necesarul de apă al plantelor, dar se atenuează şi oscilaţiile de
temperatură, foarte dăunătoare plantei de orez.
Regimul de irigare aplicat în orezăriile din ţara noastră este submersia
intermitentă cu nivel de apă variabil. Aceasta presupune că, în cazul semănatului
în apă, se face inundarea parcelei cu 10 cm de apă, cu 1 - 2 zile înainte de
semănat; după 6 - 8 zile de la semănat se evacuează apa timp de 48 ore, pentru
înrădăcinarea plăntuţelor, apoi terenul se inundă din nou, cu mărirea treptată a
grosimii stratului de apă; la înfrăţit nivelul apei se coboară până la 3 - 4 cm, cu
scopul de asigura oxigenul necesar plantei în această fază, dar şi pentru a proteja
nodul de înfrăţire de acţiunea directă a razele solare. În continuare stratul de apă
se ridică treptat, la început la 10 - 15 cm şi atingând maximum de 20 - 25 cm în
212
fazele apariţia paniculului-înflorire. La fecundare-formarea bobului, grosimea
stratului de apă se poate reduce până la 10 - 15 cm. În faza de maturitate în ceară
se opreşte alimentarea cu apă, iar cu 10 - 15 zile înainte de recoltare se deschid
vanetele pentru a permite evacuarea completă a apei din parcelă (fig.3.76, după I.
BADEA, 1975).

Fig. 3.76. Schema regimului de irigare prin submersie intermitentă, cu nivel de apă
variabil, la semănatul "în uscat" şi la semănatul "în apă"
Evacuarea apei se face şi în situaţiile în care este necesară administrarea
îngrăşămintelor, a erbicidelor sau combaterea dăunătorilor.
În cazul semănatului în uscat, până la încolţire se introduc în parcelă câte
5 - 6 cm strat de apă, care se lasă să se infiltreze treptat, operaţiunea repetându-se
de 4 - 5 ori; în continuare, regimul apei se conduce ca în cazul semănatului “în
apă“.

3.10.2.7. Recoltarea

În momentul în care boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se recomandă

evacuarea treptată a apei din parcele, nu prea repede, pentru a nu determina
căderea plantelor.
Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful
paniculului se află la coacere deplină (circa 18 - 20% umiditate, uneori chiar 24%
umiditate). Calendaristic, în România orezul, se recoltează, în mod obişnuit, între
15 septembrie şi 15 octombrie.
Înainte de recoltare, din cauza frunzelor încă verzi, sunt necesare uneori
tratamente cu substanţe desicante, cum ar fi diquat (Reglone CS, 2 - 3 l/ha) sau
dimetipin (Harvade 25 F, 1,5 l/ha), aplicate atunci când boabele au 24-26%
umiditate.
Recoltarea se efectuează cu combina pentru cereale păioase, direct din
lan, având aparatul de treier prevăzut cu bătător cu cuie şi reglat la o turaţie de
500 - 550 rotaţii/minut. Combina se deplasează pe şenile, cu o viteza de înaintare
de numai 1,5 - 2 km/oră.
Uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind impusă
de anumite condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi neuniformă;
213
lucrarea se poate începe la 26 - 28% umiditate în boabe, folosind vindroverul,
reglat pentru a tăia miriştea la 20 cm înălţime. Când boabele ajung la 15 - 17%
umiditate se treieră cu combina prevăzută cu ridicător de brazdă.
Producţiile medii obţinute în România înainte de 1990 au fost de 2.500 -
3.500 kg boabe/ha. În mod frecvent, exploataţiile agricole din incinta indiguită a
Dunării, specializate în cultura orezului au realizat recolte de peste 4.000 kg/ha.
Trebuie, însă, menţionat că în zonele tradiţionale de cultură a orezului pe glob, cu
condiţii climatice şi de sol foarte favorabile, producţiile medii depăşesc 5.000 -
6.000 kg boabe/ha.
Imediat după recoltare este obligatorie condiţionarea recoltei, (eliminarea
impurităţilor cu conţinut ridicat de apă, a fragmentelor vegetale verzi şi uscarea
boabelor), cu scopul de a se evita deprecierea calităţii recoltei. În continuare,
boabele uscate (“orezul paddy“ - termen din limbajul specific producerii,
comercializării şi prelucrării orezului şi care defineşte boabele îmbrăcate în palei)
sunt prelucrate pentru îndepărtarea, în prima fază, a paleelor (“orezul cargo“),
apoi a învelişurilor bobului şi a embrionului (“orezul alb“). Albirea poate fi
însoţită de polizare şi glasare cu glucoză şi amidon.
Criteriile de calitate la prelucrare sunt: randamentul la prelucrare sau
procentul de orez alb raportat la orezul “paddy“ din care este produs (55 - 70%) şi
care depinde de soi, faza de recoltare (se cere evitarea supracoacerii), tehnica de
uscare (o uscare prea rapidă măreşte pierderile); forma boabelor albe (boabele
lungi şi înguste sunt cele mai apreciate); sticlozitatea; valoarea culinară (calităţile
gustative şi comportarea la fiert).

214
 Tabelul 3.45
Soiurile de orez cultivate în România (1999)
Soiul Perioada de Rezistenţa la boli, Capacitatea
Rezistenţa MMB
(anul vegetaţie dăunători şi de producţie Zone de cultivare recomandate
la cădere (g)
înregistrării) (zile) temperaturi scăzute (kg/ha)
În special în partea de vest a ţării, cu posibilităţi de
BEGA (1978) 110-120 Mijlocie Foarte rezistent 25-26 5.000-6.500
extindere în toată ţara
BRĂILA Foarte Zonele din sudul şi sud-estul ţării, îndeosebi pe solurile
120-125 Mijlocie 28-30 5.000-7.000
(1985) rezistent sărăturate ameliorate sau în curs de ameliorare
CHIRNOGI Foarte
113-118 Foarte rezistent 30-32 5.500-7.450 Toate zonele de cultivare
(1989) rezistent
CRISTAL Foarte
120-125 Foarte rezistent 38-40 5.000-6.000 Toate zonele de cultivare
(1988) rezistent
DIAMANT În special partea de vest a ţării, cu posibilitări de extindere
110-120 Mijlocie Foarte rezistent 25-28 5.000-6.500
(1984) în toată ţara
DUNĂREA
120-122 Rezistent Rezistent 31-32 6.290 Toate zonele de cultivare
(1998)
OLTENIŢA
112-120 Rezistent Foarte rezistent 30-32 5.000-6.000 Toate zonele de cultivare
(1991)
POLIZEŞTI Foarte Zonele de cultivare din sud şi
125-135 Mijlocie 25-32 5.000-6.500
28 (1978) rezistent sud-est, îndeosebi pe terenuri sărăturate şi ameliorare
SPERANŢA
118-128 Rezistent Rezistent 31-33 8.600 Toate zonele de cultivare
(1994)
 Tabelul 3.46
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura orezului
Buruieni Produsul Doza produs Momentul de
Substanţa activă Recomandări de administrare
prezente comercial comercial aplicare
- Se încorporează imediat în sol, la adâncimea de 6-8 cm,
Molinat Ordram 72 CE 7,0-8,0 ppi prin două treceri cu grapa cu discuri, cu inundare la cel mult
l/ha 24 ore de la aplicare
- La semănatul în apă se aplică la suprafaţa solului, după
preem ultima discuire; se inundă şi se seamănă la 4-5 zile după
Tiobencarb Saturn 50 EC 8,0-10,0 sau aplicare.
Echinochloa l/ha postem - La semănatul în uscat cu încorporarea seminţei în sol, se
sp. (mohor) aplică imediat după semănat, după care se inundă
- Se aplică cu adjuvantul Wetal, 1 l/ha, în faza de 1-2 frunze
Quinoclorac Facet PU postem ale mohorului (doza de 0,75 kg/ha) sau 4-5 frunze ale
0,75-1,0 kg/ha
mohorului (1 kg/ha)
Tiobencarb + Saturn 50 EC+ 6,0-8,0 - În faza de 1-4 frunze ale mohorului, cu evacuarea apei din
postem
Propanil STAM LV-10 l/ha parcelă
Tryclorpyr+ Garlon 4E + 1,0+2,0 - În faza de 1-2 frunze ale mohorului, după evacuarea apei
Cyperaceae şi postem
MCPA Dicotex l/ha din parcelă
buruieni
Bensulfuron 70-90
dicotiledonate Londax GS postem Idem
metil g/ha
5,0
Glufosinat Basta CE postem - Se poate aplica şi ca desicant, în doză de 2,0-2,5 l/ha
Leersia l/ha
oryzoides - Când umiditatea boabelor este de 20-25%, iar plantele de
6,0
(orizica) Glifosat Roundup postem Leersia sunt încă verzi. După tratament, se aşteaptă 20-25
l/ha
zile ca erbicidul să transloce în rizomi şi apoi se recoltează.
20,0 - Se aplică începând cu prima inundare, ori de câte ori este
Alge Sulfat de cupru - -
kg/ha nevoie
care depinde de soi, faza de recoltare (se cere evitarea supracoacerii), tehnica de
uscare (o uscare prea rapidă măreşte pierderile); forma boabelor albe (boabele
lungi şi înguste sunt cele mai apreciate); sticlozitatea; valoarea culinară (calităţile
gustative şi comportarea la fiert).

3.11. HRIŞCA

3.11.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

Hrişca (Fagopyrum esculentum Moench., sin. Fagopyrum sagittatum

Gilib.) aparţine, din punct de vedere botanic, familiei Polygonaceae. Este inclusă
în grupa cerealelor (pseudocereală) datorită compoziţiei chimice a boabelor şi
utilizării acestora în alimentaţie şi în furajare, similar cu boabele cerealelor.
În mod tradiţional, boabele de hrişcă sunt folosite în alimentaţia umană
sub formă de grişuri, pesmeţi, biscuiţi, amestecuri de cereale pentru micul dejun,
crupe, clătite sau supe. De asemenea, pot fi folosite, cu bune rezultate, în furajarea
animalelor (porci, păsări). Valoarea nutritivă a boabelor de hrişcă este ceva mai
scăzută decât a cerealelor, din cauza ponderii mai ridicate a învelişurilor fructului.
Prin măcinarea boabelor rezultă 65 - 72% făină, conţinând circa 70% glucide,
10% proteine, 1% lipide. Trebuie subliniat că hrişca este singura cereală care nu
este deficitară sub aspectul conţinutului în lizină (5 - 7 g/100 g proteină).
Din punct de vedere agronomic, hrişca prezintă interes deoarece este
puţin pretenţioasă faţă de tehnologia de cultivare, care este puţin costisitoare.
Planta acoperă foarte repede terenul şi înăbuşă buruienile. Creşte foarte repede şi
poate asigura, în 3 luni, recolte de circa 4 - 6 t masă uscată, care poate fi utilizată
ca furaj (nutreţ verde sau fân) sau ca îngrăşământ verde. De asemenea, planta de
hrişcă conţine rutină (până la 6% din s.u.), un glucosid flavonic folosit în
medicină pentru tratarea fragilităţii vaselor capilare sangvine.
Hrişca este originară din regiunile muntoase ale Chinei şi Nepalului,
unde, de altfel şi-a păstrat importanţa în alimentaţia populaţiei locale. S-a extins la
începutul Evului Mediu în Europa, o dată cu invaziile turco-mongole, fiind
consemnată în documente în sec. XIV - XV în Danemarca, Germania şi Franţa;
ulterior, a fost introdusă de către europeni în Canada, SUA, Argentina şi Brazilia.
A atins apogeul în preajma celui de-al doilea război mondial (3,5 mil. ha pe glob),
apoi s-a restrâns treptat în cultură (2 mil. ha în 1965; 1,85 mil. ha în 1968),
ajungând, în prezent, la ceva mai mult de 1 mil. ha suprafaţa mondială.
Culturile sunt concentrate îndeosebi în Europa (Federaţia Rusă). Dintre
ţările cultivatoare de hrişcă se mai menţionează Canada (25 mii ha), Franţa (2,5
mii ha), Polonia, SUA. Aria de cultură se extinde până la 70 latitudine nordică şi
până la altitudini de 800 m.
Hrişca este o excelentă plantă nectaro-poleniferă, furnizând 50 - 150 kg
nectar/ha.

214
 a - tulpina cu inflorescenţe;
b - fructe; c - floare cu stil scurt;
d - floare cu stil lung.

Fig. 3.77. Hrişca (Fagopyrum

esculentum Moench.):

Restrângerea în cultură are mai multe cauze: valoarea nutritivă a boabelor

sub nivelul altor cereale (cum ar fi grâul sau porumbul); producţiile foarte
fluctuante de la un an la altul; recoltarea dificilă datorită maturităţii eşalonate a
boabelor şi culcării la pământ a plantelor la maturitate, care pot conduce la
pierderi mari prin scuturare; valorificarea nesigură pe piaţă a recoltei. Ca urmare,
obiectivele ameliorării sunt: productivitatea, constanţa producţiilor, calitatea
boabelor etc.
Hrişca a revenit în atenţia consumatorilor din Franţa datorită calităţilor
dietetice ale boabelor. Din acest motiv, în ultimii ani Franţa importă cantităţi
destul de importante de boabe de hrişcă din China şi Brazilia.
Hrişca este o plantă anuală cu tulpina ramificată, de culoare roşietică (fig.
3.77). Frunzele sunt cordiforme, cu vârful ascuţit. Florile mici, foarte numeroase,
sunt de culoare albă-roz şi grupate în inflorescenţe de tip cimă. Creşterea plantei
este nedeterminată, planta formând noi ramificaţii şi flori pe o perioadă lungă de
timp. Fecundarea este dominant alogamă, impusă de morfologia florii (lungimea
diferită a stilurilor şi a staminelor) şi de autoincompatibilitatea polinică. Înflorirea
începe la 30 - 35 zile de la semănat şi durează circa 4 săptămâni. Polenizarea
încrucişată este asigurată de către insecte, îndeosebi de albinele melifere.
Deschiderea florilor şi formarea fructelor sunt eşalonate pe o durată mai mare de
timp.
Fructul este o achenă trimuchiată, cu învelişul de culoare cenuşie sau
negricioasă. Coacerea eşalonată determină pierderi mari de boabe prin scuturare,
care pot atinge 10 - 40% din recoltă.
215
 Hrişca are un ciclu de vegetaţie scurt, de 90 - 120 zile şi un necesar termic
pe perioada de vegetaţie de 1.500 - 1.800C (temperaturi mai mari de 0C). Planta
este adaptată la un climat umed şi răcoros. Seminţele germinează repede, răsărirea
având loc după 4 - 5 zile de la semănat, dacă umiditatea este suficientă şi
temperatura depăşeşte 10°C. Planta este sensibilă la temperaturi scăzute, astfel că
trebuie semănată primăvara mai târziu. Rădăcinile se formează superficial şi sunt
puţin dezvoltate. Ca urmare, planta este sensibilă la seceta prelungită, îndeosebi
dacă insuficienţa apei se instalează în perioada creşterii vegetative puternice.
După încheierea înfloritului, vremea uscată şi căldura favorizează formarea şi
maturarea boabelor.
Planta este puţin pretenţioasă faţă de sol, valorificând solurile mai sărace,
acide, precum şi solurile nisipoase. Solurile bogate sau cele bine fertilizate an de
an nu sunt întotdeauna potrivite, deoarece favorizează creşterile vegetative în
dauna producţiei de boabe, determină căderea plantelor şi întârzierea vegetaţiei.
Solurile grele şi rău drenate nu sunt suportate de hrişcă.
3.11.2. Tehnologia de cultivare

Rotaţia. Semănatul. Hrişca poate fi semănată după orice cultură,

neavând cerinţe deosebite faţă de planta premergătoare. Se seamănă primăvara
mai târziu, când temperatura solului a depăşit 10°C; în ţara noastră, de regulă,
perioada de semănat se situează în a doua jumătate a lunii aprilie - început de mai.
În cultură succesivă se poate amplasa după diferite plante furajere sau după
cereale păioase, semănatul efectuându-se până la sfârşitul lunii iulie.
Se seamănă în rânduri dese (12,5 cm la noi), în teren bine mărunţit la
suprafaţă, nivelat, fără resturi vegetale. Plantele cresc repede şi acoperă terenul,
înăbuşind buruienile. Ca urmare nu sunt necesare, în condiţii normale, prea multe
lucrări de îngrijire.
Fertilizarea. Dozele de îngrăşăminte care se aplică în culturile de hrişcă
sunt mici, de până la 40 - 60 kg N/ha, 40 - 50 kg P 2O5/ha şi 60 - 80 kg K2O/ha. Se
recomandă să se evite folosirea îngrăşămintelor conţinând clorură de potasiu,
deoarece hrişca este sensibilă la prezenţa clorului în sol.
Albina meliferă este principalul agent polenizator al florilor de hrişcă.
Instalarea stupilor în apropierea lanurilor de hrişcă determină sporirea
considerabilă a recoltelor de boabe. Pentru a obţine o polenizare eficientă, norma
de polenizare este de 2 - 3 familii de albine puternice pe hectar (după I. CÂRNU,
GH. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982).
Recoltarea. Realizată, de regulă, în luna septembrie, este o operaţiune
dificilă din cauza maturităţii eşalonate a boabelor. Se recoltează cu combina
pentru cereale, în momentul în care circa 70% din fructe au ajuns la maturitate. În
condiţii obişnuite se recoltează 1.000 - 1.500 kg boabe/ha, dar producţiile pot
ajunge la 2.500 - 3.000 kg boabe/ha. Imediat după recoltare este necesară
condiţionarea recoltei, prin eliminarea impurităţilor umede şi uscarea boabelor
până la 12 - 14 % umiditate.

216
217
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aldrich, R.S. şi col. Modern corn production. Editura A.L. Publication

Ilinois, USA, 1975 .
2. Angelini, F. Coltivazioni erbacee, vol. I. Societa grafica, Roma, 1965.
3. Aniţa, N. Contribuţii la studiul influenţei factorului de vegetaţie umiditate
asupra producţiei şi calităţii tutunului, Editura Ceres, Bucureşti,
1974.
4. Aniţa, N., Marinescu. P. Tehnologia tutunului, Editura Tehnică, Bucureşti,
1983.
5. Arghirescu, V. Tutunurile româneşti, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1939.
6. Axinte, M. Eficienţa îngrăşămintelor minerale şi a microelementelor asupra
producţiei şi a unor însuşiri biologice la soia, Teză de doctorat,
Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi, 1975.
7. Axinte, Stela. Influenţa regimului hidric şi a unor măsuri agrotehnice asupra
producţiei şi consumului de apă la soia. Teză de doctorat.
Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi, 1980.
8. Badea, I. şi col. Cultura orezului. Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
9. Baumer, K. Allgemainer Pflantzenbau. Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart, 1971.
10. Bălan, I.M. Tehnologia culturii bumbacului, Redacţia revistelor agricole,
Bucureşti, 1974.
11. Berbecel, O. şi col. Zonarea ecologică a plantelor în România, Editura
Academiei, Bucureşti, 1960.
12. Berbecel, O. şi col. Agrometeorologie, Editura Ceres, Bucureşti, 1981.
13. Berindei, M. Zonarea producţiei de cartof, Editura Ceres, Bucureşti, 1977.
14. Bîltenu, Gh., Bârnaure V. Fitotehnie, Editura Ceres, Bucureşti, 1979.
15. Bîltenu, Gh., Bârnaure V. Fitotehnie, vol. I, Editura Ceres, Bucureşti, 1989.
16. Bîltenu, Gh., Salontai. Al., Vasilică, C., Bârnaure V., Borcean I.,
Fitotehnie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
17. Bîltenu, Gh., Fitotehnie, vol 2., Editura Ceres, Bucureşti, 1993.
18. Bârnaure V. Fitotehnie, Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu, Bucureşti,
1976.
19. Bodea, C. şi col. Tratat de biochimie vegetală. Editura Academiei, Bucureşti,
1964 şi 1982
20. Bojor, O., Alexan, M., Plante medicinale şi aromatice de la A la Z. Editura
Recoop, Bucureşti, 1983.
21. Bonciarelli, F. Fondamenti di Agronomia Generale. Editione Agricole
Bologna, 1989.
22. Borcean I şi col. Cercetări privind stabilirea principalelor verigi tehnologice
la porumb în condiţiile Banatului. Universitatea de Ştiinţe
Agricole, Iaşi, 1992.

632
23. Brower, W. Handbuch des Spezielen Pflantzenbaues, Paul Parey Verlag,
Berlin, 1970.
24. Burgess, H. A. Hops, London, 1964.
25. Catelly, T. Cartoful – banalitate sau miracol? Editura Ceres, Bucureşti,
1988.
26. Căzănaru, Al. Contribuţii la tehnologia de cultivare a ricinului în câmpia de
sud a judeţului Teleorman. Teză de doctorat, Institutul
Agronomic „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti,1974.
27. Cârnu, I., Roman Gh. V., Roman, Ana – Maria, Sporirea producţiei
agricole prin polenizare cu ajutorul albinelor, Editura Ceres,
Bucureşti, 1982.
28. Ceapoiu, N. Grâul, Editura Academiei, Bucureşti, 1984.
29. Cernea, Sanda. Contribuţii la studiul biologiei bobului, Vicia faba L., Teză
de doctorat. Cluj-Napoca, 1974.
30. Cernea, S. Studiul colecţiei de germoplasmă de hamei(Humulus lupulus) în
vederea stabilirii genotipurilor pentru procesul de ameliorare.
Teză de doctorat, U.S.A. Cluj-Napoca, 1992
31. Coiciu, E., Racz, C. Plante medicinale şi aromatice. Editura Academiei
Bucureşti, 1962
32. Cojocaru. C., Borcean I. Curs de Fitotehnie. Institutul Agronomic
Timişoara, 1978.
33. Constantinescu. Ecaterina şi col., Cartoful. Editura Agro-Silvică Bucureşti,
1969.
34. Crăciun. F, Bojor, O., Alexan, M. Farmacia naturii, vol.I şi II. Editura
Ceres, Bucureşti, 1976-1977.
35. Crescini, F. Piante Eracee di grande coltura. REDA, Roma, 1969.
36. Davidescu, D, Davidescu, Velicica. Agrochimia modernă. Editura
Academiei, Bucureşti, 1981.
37. Dencescu, Şt. şi col. Cultura soiei. Editura Ceres, Bucureşti, 1982.
38. Doucet, M., Doucet, Ilaria. Cultura inului de ulei. Redacţia revistelor de
propagandă tehnică agricolă, Bucureşti, 1983.
39. Drăghici, L. şi col. Orzul. Editura Academiei, Bucureşti, 1983.
40. Duda, M. Contribuţii la elaborarea sistemului de combatere integrată a
buruienilor la hamei. Teză de doctorat, USAMV Cluj-Napoca,
1998.
41. Evrard, J., Baudet, J. J., Burghart, P. Cahier tehnique – tournesol.
Conditionement – Transformation – Produits. CETIOM, Paris,
1989.
42. Falisse, A. Cours de Phytotechnie. Fac. Sci. Agron. Gembloux, Belgia, 1990.
43. Fazecaş, I. Cercetări privind unele aspecte agrobiologice la ricin în zona
câmpiei Banatului. Teză de doctorat. Institutul Agronomic Cluj-
Napoca, 1971.
44. Fischbeck, G., Heyland, F.U., Knauer, P. Spezieller Pflantzenbau. Verlag
Eugen Ulmer, Leipzig, Jena, Berlin, 1977.

633
45. Forgo, L. Cânepa şi inul. Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1957.
46. Fruwirth, C. Der Hophanbau. Berlin, 1928.
47. Fruwirth, C. Handbuch des Hulsenfruchtbaues. Berlin, 1931.
48. Gaspar, I., Butnaru Galea. Triticale – o nouă cereală. Editura Academiei,
Bucureşti, 1985
49. Ghizdavu, I. şi colab. Entomologie agricolă. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
50. Giosan N. Şi col. Soia. Editura Academiei, Bucureşti, 1986.
51. Hackbarth, J., Troll, H.J. Anbau und Verwetung von Susslupinen. DLG
Verlag, Frankfurt am Main, 1960.
52. Hera, Cr., Borlan, Z. Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare.
Editura Ceres, Bucureşti, 1980.
53. Hera, Cr., Sin, Gh., Toncea, I. Cultura florii – soarelui. Editura Ceres
Bucureşti, 1989.
54. Ionescu, D. şi col. Cultura leguminoaselor pentru boabe. Editura Agro-
Silvică, Bucureşti, 1967
55. Ionescu I. de la Brad. Lecţiuni eliminatorii de agricultură în „Opere alese”,
vol I., Editura Academiei, Bucureşti,1958.
56. Ionescu, Siseşti, Gh. Agrotehnică,vol. I şi II. Editura Agro-Silvică,
Bucureşti, 1958.
57. Kohlmann, H., Kastner, A. Der Hopfen. Verlag Walnzach, Germania, 1975.
58. Lagiere, R. Le cotonier. Maisonneuve et Larose, Paris, 1986.
59. Laza, A., Racz, G. Plante medicinale şi aromatice. Editura Ceres, Bucureşti,
1975.
60. Linke, W., Rebl, A. La culture du houblon. Ed. DUNOD, Paris, 1958.
61. Maior, C. Manual de agricultură raţională. Fitotehnie sau cultură specială a
plantelor. Bucureşti – Braşov, 1898.
62. Manea, D. N. Contribuţii la stabilirea tehnologiei de cultivare a ovăzului de
toamnă în vestul ţării, Teză de doctorat, USAMV a Banatului
Timişoara, 1998.
63. Minkevici, I., Borkovski, Y. Cultura plantelor oleaginoase, Editura Agro-
Silvică, Bucureşti, 1952.
64. Mleşniţă, V. Cultura bobului. Editura Ceres, Bucureşti, 1986.
65. Morar, G. Contribuţii la studiul perfecţionării tehnologiei de cultivare a
cartofului pentru sămânţă în afara zonelor închise. Teză de
doctorat, USAMV Cluj-Napoca,1994.
66. Moule, C. Les cereales. La Maison Rustiques, Paris, 1982.
67. Moule, C. Palntes sarclées . La Maison Rustiques, Paris, 1982.
68. Muntean, L. Contribuţii la studiul biologiei lupinului alb. Teză de doctorat.
Institutul Agronomic Cluj-Napoca, 1971.
69. Muntean, L. Plante medicinale şi aromatice cultivate în România. Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
70. Muntean, L.S., Fitotehnie, vol I şi II, Tipo Agronomia Cluj-Napoca, 1993.

634
71. Muntean, L.S., Mic tratat de fitotehnie, vol. I(1995), vol. II(1997) şi vol
III(sub tipar), Editura Ceres, Bucureşti.
72. Muntean, L.S., Ştirban, M. Ecologie, agroecosisteme şi protecţia mediului.
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
73. Muntean, L.S., Cultura plantelor medicinale şi aromatice, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1996.
74. Mureşan, T. şi col. Cultura porumbului. Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
75. Olaru, C. Fasolea. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982.
76. Olteanu, Gh. Sfecla de zahăr. Editura Agro – Silvică, Bucureşti, 1954.
77. Pascu, A., Badiu, A. Memorator pentru cultura sfeclei de zahăr. Editura
Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1993.
78. Păun, E., Mihalea, A., Dumitrescu, Anela, Verzea, Maria, Coşocariu,
Oltea. Tratat de plante medicinale şi aromatice cultivate. vol. I şi
II, Editura Ceres, Bucureşti, 1986, 1988.
79. Pintilie, C., Sin Gh. Rotaţia culturilor de câmp. Editura Ceres, Bucureşti,
1974.
80. Pop, L., Bârnaure, V. şi col. Cultura alunelor de pământ. Editura Ceres,
Bucureşti, 1986.
81. Popescu, H. Resurse medicinale în flora României. Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1984.
82. Puia, I., Soran, V. Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii. Editura Ceres,
Bucureşti, 1981.
83. Racz, C., Laza, A., Coiciu, E. Plante medicinale şi aromatice. Editura Ceres,
Bucureşti, 1970
84. Reichbuch, L., Gaspar, I. Secara. Editura Academiei, Bucureşti, 1970
85. Robbelen, G., Downey, R.K., Ashri, A. Oil Crops of the World. McGraw-
Hill Publishing Company, New York, 1986.
86. Roman, Gh. V. Contribuţii la studiul epurării şi folosirii apelor provenite de
la complexele industriale de creştere a porcilor. Teză de doctorat.
Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu” Bucureşti, 1974.
87. Rybacek, V. Chmelanstvi. Praha, 1980.
88. Salontai, Al., Bobeş, I., Perju, T. Cultura hameiului. Editura Ceres,
Bucureşti, 1983.
89. Săulescu, N. Fitotehnica. Tiparul Cartea Românească, Bucureşti, 1947.
90. Sebillotte, M. Gestion des peuplements vegetaux des ressouirces du milieu et
de l’espace. Tome I et II, INA. Paris-Grinon, 1990, 1991.
91. Seiffert, M., Naumann, S., Wicke, H. J. Drusch – und Hachfrucht –
Produktion. VEG Deutscher Landwirtschaftsverlag, Berlin, 1981.
92. Socol, I. Modernizarea tehnologiilor agricole. Cultura cartofului. Editura
Ceres, Bucureşti, 1977.
93. Soultner, D. Phytotechnie speciale. Colection „Sciences et Techniques
Agricoles”, Anger, 1990
94. Staicu, I. Agrotehnica. Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1969.
95. Stănescu, Z., Rizescu, Gh. Sfecla de zahăr. Editura Ceres, Bucureşti, 1976.

635
96. Şarpe, N. Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole. Editura
Ceres, Bucureşti, 1987.
97. Şipoş, Gh. şi col. Densitatea optimă a plantelor agricole. Editura Ceres,
Bucureşti, 1987.
98. Ştefan, N., Irimie, M. Cultura tutunului. Editura Agro-Silvică, Bucureşti,
1967.
99. ThiererI.V. şi col. Tehnologia recepţionării, depozitării, condiţionării şi
conservării produselor agricole. Editura Ceres, Bucureşti, 1971.
100. Trifu, I., Gavriliu, D. Tehnologia tutunului. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1953.
101. Trisveatschi, L.A. Păstrarea şi tehnologia produselor agricole.
Editura Kolos, Moscova, 1959.
102. Vasilică, C. Studii şi experimentări privind zonarea şi
agrofitotehnia inului pentru fibre în condiţiile din nord-vestul
Moldovei. Teză de doctorat. Institutul Agronomic Iaşi, 1974.
103. Velica, V. Fitotehnie. partea I. Institutul Agronomic Cluj-
Napoca, 1972.
104. Vent, L. şi col. Chmelavstsvi. Praha, 1963.
105. Vrânceanu, Al. V. şi col. Floarea soarelui. Editura Academiei,
Bucureşti, 1974.
106. Walace, W., Bressmann, R.N. Corn and corn growing. New
York, 1954.
107. Weiss, A.E., Castor. Sesame and Safflower. Leonard Hill,
London, 1971.
108. Zamfirescu, N., Velican, V., Săulescu, N. Fitotehnie. vol I,
Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1965.
109. Zamfirescu, N., Velican, V., Săulescu, N., Safta, I., Canţăr, E.
Fitotehnie. vol II, Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1965.
110. Zamfirescu, N. Bazele biologice ale producţiei vegtetale. Editura
Ceres, Bucureşti, 1977.
111. *** Flora României, vol. I – XIII. Editura Academiei, 1952-
1976.
112. *** Farmacopeea Română, ediţia a IX-a, Editura Medicală,
Bucureşti, 1976.
113. *** Wheat Documenta CIBA – GEIGY. Technical Monographyes.
Basel, 1980.
114. *** Physiologie de la formation du rendment chez le tournesol.
CETIOM, INRA. Informations Techniques, Toulouse, Paris-
Grinon, 1983.
115. *** Îndrumări tehnice pentru lucrătorii din agricultură.
Producţia vegetală. Redacţia de propagandă tehnică agricolă,
Bucureşti, 1990.
116. *** Le froment d’hiver, conduite de la culture. Les presses
agronomiques de Gembloux, 1990.

636
117. *** Anuarul statistic al României pe anul 1998.
118. *** Techniques agricoles. ITCF, INA P-G, UNIP Paris, 1988-
1993.
119. *** Buletinul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară Cluj-Napoca. Seria Agricultură-Horticultură., nr. 40-
53, 1990-1999.
120. *** Lucrări Ştiinţifice – Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi
Medicină Veterinară Bucureşti. 1990 – 1999.
121. *** Lucrări Ştiinţifice. Universitatea Agronomică şi Medicină
Veterinară Iaşi, Seria A, Agronomie, 1990-1999.
122. *** Lucrări Ştiinţifice. Universitatea de Şiinţe Agricole şi
Medicină Veterinară a Banatului Timişoara, Seria Agronomie,
1990-1999.
123. *** Producţia Vegetală. Cereale şi plante tehnice. Redacţia
revistelor agricole, Bucureşti, 1995-1999
124. *** Perspectives agricoles. Paris, 1990-1999
125. *** Lista oficială a soiurilor(hibrizilor) de plante de cultură din
România pentru anul 1999 şi 2000.
126. *** Production Yearbook. F.A.O. Roma, vol. 52, 1998.

637