Fitotehnie - Cereale

UNIVERSITATEA DE ȘTIINTELE VIEȚII ,, REGELE MIHAI I ''
DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.
Simona Niță
FITOTEHNIE -CEREALE
Suport autoiunstruire pentru studenții I.F.R.
Editura Agroprint Timișoara

2022
UNIVERSITATEA DE ȘTIINTELE VIEȚII ,, REGELE MIHAI I ''
DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ
PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.
Prof. univ. dr. Simona Niță
FITOTEHNIE -CEREALE
Suport autoiunstruire pentru studenții I.F.R.
Editura Agroprint Timișoa

2022
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT 1
Obiectul fitotehniei și legătura cu alte științe ................................................... 5
Principalii factori care condiționează creșterea producției la plantele de cultură
mare ............................................................................................................. 14
Cerealele: Importanță, biologie. Creșterea și dezvoltarea cerealelor: încolțirea,
înrădăcinarea și înfrățirea ............................................................................. 27
Cerealele:fazele de vegetație: împăierea, înspicarea, înflorirea, formarea și
fazele maturizării cariopsei ........................................................................... 35
Grâul-importanța culturii, suprafețe, producții, sistem., compoziția chimică și
factorii care o influențează ............................................................................ 44
Grâul- particularități biologice ,relațiile plantă-factorii de vegetație. Zonarea
culturii , rotația, fertilizarea și lucrările solului................................................ 55
Grâul- sămânța, semănatul, lucrările de îngrijire, recoltarea ........................ 67
Secara si triticale-importanța, sistematica, part. biologice, rel. plantă-factorii de
vegetație și tehnologia culturii....................................................................... 76
Orzul și orzoaica -importanță, sistematică, particularități biologice, relațiile
plantă -factorii de vegetație, zonarea culturii, tehnologia culturii................... 86
Ovăzul-- importanță, sistematică, particularități biologice, relațiile plantă -
factorii de vegetație, zonarea culturii, tehnologia de cu ltivare.................... 101
Porumbul -importanță, suprafețe, sistematică,compoziția chimică,
particularități biologice relațiile plantă -factorii de vegetație, zonarea culturii,
rotația și fertilizarea .................................................................................... 111
Porumbul - lucrările solului, sămânța și semănatul, lucrările de îngrijire,
recoltarea.Tehnologia de cultivare .............................................................. 125
3
Orezul-iImportanță, suprafețe, sistematică,compoziția chimică, particularități
biologice relațiile plantă -factorii de vegetație, zonarea culturii.Tehnologia de
cultivare ..................................................................................................... 133
Sorgul, meiul, hrișca- importanță, suprafețe, sistematică,compoziția chimică,
particularități biologice relațiile plantă -factorii de vegetație, zonarea culturii,
tehnologia culturii ......................................................................................143
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 158
4
OBIECTUL FITOTEHNIEI ȘI LEGĂTURA CU ALTE ȘTIINȚE
Cuvinte cheie. Obiectul Fitotehniei, grupe de plante, rotație, fertilizare.
Rezumat
Această grupă fitotehnică cuprinde plante din familia Gramineae sin.
Poaceae. Fitotehnia studiază următoarele grupe de plante:
Cereale; leguminoase pentru boabe; plante oleaginoase; plante textile;
plante tuberculifere și rădăcinoase; tutunul și hameiul; plante medicinale și
aromatice.
Cunoștințe preliminare
Cunoștințe de Agrotehnică; Agrochimie; Fiziologie.
Resurse necesare și recomandări de studiu

Botanică, Pedologie, Ameliorare, Mecanizare.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 2 ore
Obiectul fitotehniei. Fitotehnia este știința agricolă al cărei obiect este studiul
biologiei, ecologiei și tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul
obțineri unor producții ridicate și de calitate superioară, în condiții de eficiență
economică și de păstrare a echilibrului ecologic și purității mediului.
Fitotehnia se ocupă de cca. 100 de specii de interes pentru ţara
noastră, care aparţin la diferite familii botanice, şi anume: Poaceae
(Gramineae), Fabaceae (Leguminosae), Asteraceae (Compositae),
Brassicaceae (Cruciferae), Linaceae, Cannabaceae, Malvaceae, Solanaceae,
Chenopodiaceae, Apiaceae (Umbeliferae), Lamiaceae (Labiatae).
În prezent, la toate plantele de cultură sunt cultivate soiuri sau hibrizi
(cultivare) care au însuşiri diferite faţă de structura genetică ancestrală a
plantei. Cultivarele sunt organisme ameliorate şi perfecţionate de către om
(ameliorator), cu o serie de caracteristici pe care acesta a dorit să le dezvolte
şi îmbunătăţească la aceste plante.
Plantele de câmp aflate în prezent în sfera de studiu a Fitotehniei sunt
acele plante cultivate pe suprafețe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice)
care dețin peste 80% din terenul arabil al țării noastre.
Marile civilizaţii ale umanităţii au progresat şi s-au dezvoltat pe baza
cultivării plantelor de cultură mare, şi anume: civilizaţiile din sud-estul Asiei s-
au dezvoltat pe baza cultivării orezului; Babilonul, Egiptul, Grecia şi Imperiul
Roman s-au dezvoltat pe baza cultivării grâului, orzului şi meiului; civilizaţiile
incaşă, maya şi aztecă de pe continentul american s-au dezvoltat pe baza
cultivării porumbului şi cartofului.
Fitotehnia nu se rezumă numai la a da rețete (nr. de plante / ha, doze
de îngrășăminte, erbicide etc.) ci are un caracter dinamic, prin cunoașterea
profundă a relațiilor dintre plante și mediu și stabilirea măsurilor de armonizart
a acestora în vederea obținerii unor producții mari și de calitate superioară.
Optimizarea factorilor în relația plantă - mediu, include soluționarea
5
diferențiată a tuturor problemelor privind amplasarea și rotația culturilor,
fertilizarea, lucrările solului, folosirea semințelor valoroase și semănatul
diferențiat, lucrări corespunzătoare de întreținere a culturilor și recoltarea.
Toate acestea au ca scop crearea celor mai favorabile condiții pentru
intensificarea procesului de fotosinteză, prin care se sintetizează substanțele
organice și organo-minerale din substanțe anorganice luate din mediul
înconjurător de către plante.
Valorificarea mai intensă a energiei solare este un obiectiv major al
tehnologiilor elaborate și se realizează prin folosirea unor soiuri sau biotipuri
înalt productive și prin aplicarea tehnologiei de cultură care menține procesul
fotosintetic la nivel înalt (densitate de cultivare optimă, fertilizare rațională și
asigurarea apei, combaterea buruienilor etc.) (L.S. Munteanu și colab., 1995).
Fitotehnia studiază următoarele grupe de plante:
- cereale (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, orzoaică, mei, sorg, porumb,
hrișcă);
- leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia, linte, bob, năut, lupin, latir,
arahide, fasoliță);
- plante oleaginoase (floarea soarelui, inul pentru ulei, ricinul, rapița, muștarul,
susanul, șofrănelul);
- plante textile (inul pentru fibre, cânepa, bumbacul);
- plante tuberculifere și rădăcinoase (cartoful, sfecla pentru zahăr, cicoarea);
- tutunul și hameiul;
- plante medicinale și aromatice.
În cadrul cursului de fitotehnie vor fi studiate plantele fitotehnice cele
mai importante care se cultivă în România.
Metodele de cercetare. Fitotehnia are ca obiect de cercetare planta
cultivată, îndeplinind funcția de producător de substanțe organice necesare
omului. Atingerea obiectivelor urmărite de fitotehnie (producții ridicate și de
calitate superioară) se realizează numai prin aplicarea în producție a cuceririlor
științifice, renunțându-se la improvizație, amatorism și empirism.
Fitotehnia, ca știință, are metode proprii de cercetare, în vederea
stabilirii particularităților biologice, ecologice și a tehnologiei de cultură a
plantelor, în funcție de biotip și condițiile pedoclimatice. Cercetările se
efectuează prin: experiențe executate în câmp, în case de vegetație, în
laborator și prin minuțioase cercetări în fitotroane, după tehnici de cercetare
adecvate. Cercetările executate în câmp, în condiții obișnuite de viață a
plantelor, au ca scop stabilirea: rotației culturilor, fertilizării (doze, epoci și mod
de aplicare a îngrășămintelor), a celor mai adecvate lucrări ale solului,
soluționarea problemelor privind însămânțarea (epoca, densitatea, distanța
între rânduri, adâncimea de semănat și cantitatea de sămânță la ha), precum
și cele referitoare la lucrările de întreținere. În vederea fundamentării unor
probleme, la care se cere dirijarea factorilor de vegetație, cercetările
fitotehnice se execută în case de vegetație și laborator, precum și în fitotroane.
Cercetările din domeniul fitotehniei trebuie să stabilească măsuri
tehnologice moderne de înaltă productivitate, eficiente economic și
nepoluante. Aceste cercetări sunt orientate în prezent, nu numai spre punerea
în valoare a ! capacității productive a plantelor (soiurilor sau hibrizilor), ci
realizarea acesteia cu cheltuieli cât mai mici și cu un consum minim de
energie. Tehnologiile viitorului vor trebui să se adapteze crizei mondiale de
6
energie, prin găsirea minimului de lucrări posibile. Nu numai lucrările mecanice
consumă energie, ci și producția de îngrășăminte (mai ales cele cu azot),
pesticide, irigație etc. În perspectivă, măsurile tehnologice preconizate de
fitotehnie trebuie să asigure sporirea randamentului fotosintetic, cu consumuri
raționale de energie convențională, de îngrășăminte chimice și pesticide, în
vederea prevenirii deteriorării mediului și producției, precum și menținerea
resurselor fundamentale ale agriculturii. Studiile de fitotehnie în țara noastră
se efectuează în Institute de cercetări (Institutul Național de Cercetare-
Dezvoltare Agricolă Fundulea, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare
pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov, Institutul de Cercetare-Dezvoltare
pentru Protecția Plantelor București etc.), stațiuni de cercetare-dezvoltare
agricolă și în cadrul universităților de învățământ superior agronomic din țară.
Pentru principalele plante de cultură sunt programe de cercetare, cuprinzând
probleme de biologie, ameliorare și tehnică de cultură. Rezultatele obținute
sunt verificate pe suprafețe mai mari, pentru diferite condiții pedoclimatice,
apoi sunt generalizate în producție.
Legătura cu alte științe. La începutul secolului XX științele agricole,

aflate la început de drum, cuprindeau relativ puține discipline, cu caracter
îndeosebi interdisciplinar.
Grupele de științe care se cuprind în domeniul vast al agriculturii sunt:
- Științele biologice, care studiază solul, cultura plantelor și creșterea
animalelor;
- Științele tehnice, care studiază forța motrică din agricultură, tractoare,
- mașini agricole, proces de mecanizare, construcții
- Științele ameliorative, care se ocupă de îndiguiri, desecări, irigații,
conservarea solului.
Dintre științele biologice sunt de reținut:
Pedologia - știința ce se ocupă cu studiul solului, sub aspectul formării,
evoluției și alcătuirii proprietăților, clasificării, repartiției geografice, folosirii
raționale. Asigurarea studiilor de sol din țara noastră se realizează prin
catedrele de specialitate din institutele de învățământ superior agronomic, prin
Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie și alte instituții sau
stațiuni de cercetare cu sectoare de pedologie.
Agricultura generală sau agrotehnica - știința agricolă care studiază
factorii de vegetație ai plantelor și tehnica dirijării lor, în vederea realizării de
producții mari și calitativ superioare și a conservării și dezvoltării fertilității
solului. Ea are ca problematică factorii de mediu care condiționează producția
vegetală, biologia solului și dirijarea proceselor biologice din sol, lucrări ale
solului diferențiate pe tipuri și condiții climatice și modificările chimice, fizice și
biologice în solul lucrat, combaterea buruienilor din culturile agricole prin
metode fizice, chimice, biologice și integrate, asolamentele și rotația culturilor
agricole, particularitățile agrotehnice pe zone mari pedoclimatice și pe terenuri
slab productive.
Fitotehnia - știința agricolă care are drept obiectiv stabilirea celor mai
economice metode pentru sporirea continuă a producției vegetale. În sfera de
activitate a fitotehniei intră plantele de câmp, adică acele plante cultivate pe
suprafețe întinse, cerealele, leguminoasele, plantele industriale, plantele
medicinale, prin care se asigură produsele necesare alimentației oamenilor și
animalelor și o parte din produsele necesare industriei bunurilor de larg
7
consum.
Pornind de la relațiile dintre plante și mediu, în care se studiază metodele
de cultivare a plantelor diferențiate pe zone pedoclimatice, urmărindu-se
asigurarea celor mai bune condiții de vegetație, în ultimă analiză captarea unei
cantități cât mai mari de energie luminoasă.
Numărul de plante cu care se ocupă fitotehnia se ridică la circa 100, care
interesează țara noastră și ele aparțin la 21 familii botanice. Teritoriul
României se dispune pe o diferență de altitudine de 2544 de metri, între nivelul
Mării Negre și Vârful Moldoveanu, iar altitudinea medie este de 420 metri. Din
întreg teritoriul, aproximativ 38 % se situează sub 200 de metri altitudine, puțin
peste 40 % între 200 și 700 metri și în jur de 22 % peste 700 metri. Pentru
culturile de câmp de care se ocupă fitotehnia prezintă interes câmpiile,
dealurile și podișurile.
Plantele de care se ocupă fitotehnia ocupă 80 % din suprafața arabilă
a țării noastre.
Fitotehnia are legături și cu alte științe :
Genetica - știința biologică ce studiază ereditatea, variabilitatea și
reproducerea organismelor. Într-o formă mai cuprinzătoare genetica poate fi
definită drept știința care se ocupă cu studiul mecanismelor de înregistrare,
conservare și transmitere a informației ereditare de la o generație la alta,
precum și cu studiul mecanismelor de schimbare a informaiei ereditare de la
o generație la alta, precum și cu studiul mecanismelor de schimbare a
informației ereditare prin recombinare, transformare, conjugare și mutație.
Ameliorarea plantelor - știința agricolă care se ocupă de crearea de
soiuri și hibrizi cu însușiri productive superioare, știință biologică aplicativă,
care are ca obiect crearea de noi genotipuri la plantele cultivate, corespunzător
cerințelor omului prin utilizarea principiilor geneticii.
Legumicultura - știința care se ocupă cu studiul particularităților
biologice ale diferitelor specii de legume, cu relațiile dintre plante și factorii
mediului înconjurător, cu crearea unor condiții de viață corespunzătoare
cerințelor plantelor, în scopul realizării unor producții mari și în tot timpul anului.
Cunoscând particularitățile biologice ale fiecărei specii în parte, ale cerințelor
față de temperatură, lumină, apă, hrană, putem să intervenim cu măsuri
adecvate acestor cerințe. Pentru obținerea de producții tot timpul anului,
legumele se cultivă în regim de climat artificial - sere, solarii, răsadnițe - în care
să se poată îndeplini cerințele plantelor față de toți factorii de mediu.
Pomicultura - știința care se ocupă cu studiul biologiei și agrotehnicii
plantelor pomicole, în vederea obținerii unor producții mari și de calitate
superioară.
Viticultura - știința care se ocupă cu studiul viței de vie în vederea
producerii strugurilor sau a vinurilor.
Științele tehnice - sunt cele care studiază forța motrică din agricultură:
tractoare, mașini agricole, procese de mecanizare, construcții, etc.
Ştiinţele ameliorative – sunt cele care se ocupă de hidroamelioraţii,
desecări, drenaje, irigaţii.
Având în vedere faptul că ritmul de creştere a populaţiei este unul
accelerat, iar mijloacele de trai necesare pentru hrana oamenilor sunt
deficitare, se impune găsirea unor căi de sporire a producţiei agricole, prin
care să se poată satisface cerinţele mereu crescânde de alimente. Creşterea
producţiei se poate face fie prin creşterea suprafeţelor cultivate, fie prin
8
creşterea randamentelor la plantele cultivate. În condiţiile actuale, creşterea
suprafeţelor cultivate nu mai este posibilă, decât în mică măsură. Revine deci
şi fitotehniei, prin studiul biologiei plantelor şi a tehnologiilor de cultivare,
folosind metodele proprii de cercetare precum: experienţele în case de
vegetaţie, în fitotron, în laborator şi mai ales experienţele executate în câmp,
să pună în valoare capacităţile productive ale plantelor ( Panaitescu Liliana,
Niță Simona, 2011).
Muntean L.S. (2003) citat de Imbrea F. (2014) precizează că: ,,
producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă)
reprezintă întreaga masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă,
cuprinzând toate organele aeriene şi subterane ale plantelor ce o compun, iar
din aceasta numai o parte (unele organe) este utilă omului, reprezentând
producţia agricolă sau recoltabilă (recolta, cca. 10-70%, mai mare la
rădăcinoase, mai mic la cereale, floarea-soarelui etc. ).”
La rândul său, producţia agricolă, se compune din produs principal
sub formă de boabe (grau, porumb), rădăcini (sfecla de zahăr), seminţe
(floarea soarelui), tuberculi (cartoful),fibre (inul, canepa), de frunze verzi sau
uscateşi produs secundar cum ar fi paiele ( de cereale păioase), cocenii (de
porumb), tulpinile (la floarea soarelui), frunzele (la sfecla de zahăr) care sunt
valorificate in zootehnie ,Muntean L.S. (2003).
Căile de sporire a producției agricole. Având în vedere faptul că ritmul
de creștere a populației este unul accelerat, iar mijloacele de trai necesare
pentru hrana oamenilor sunt deficitare, se impune găsirea unor căi de sporire
a producției agricole, prin care să se poată satisface cerințele mereu
crescânde de alimente. Creșterea producției se poate face fie prin creșterea
suprafețelor cultivate, fie prin creșterea randamentelor la plantele cultivate. În
condițiile actuale, creșterea suprafețelor cultivate nu mai este posibilă, decât
în mică măsură. Revine deci și fitotehniei, prin studiul biologiei plantelor și a
tehnologiilor de cultivare, folosind metodele proprii de cercetare precum:
experiențele în case de vegetație, în fitotron, în laborator și mai ales
experiențele executate în câmp, să pună în valoare capacitățile productive ale
plantelor. Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populației,
soluția este o agricultură durabilă și competitivă, care să pună în valoare
potențialul de producție și pedoclimatic al teritoriului biogeografic al României,
cu marea sa diversitate și să o înzestreze cu factori de producție cât mai
moderni și performanți. Sunt necesare corecții semnificative în agrofitotehnie,
prin introducerea unor tehnici culturale specifice exploatațiilor mici, mijlocii și
mari.
În esență se pot avea în vedere următoarele criterii de ordin tehnico-
economic și ecologic pentru redresarea agiculturii și a sectorului său vegetal:
- creșterea gradului de pregătire și utilizare a forței de muncă;
- ridicarea potențialului de producție al pământului prin lucrări de îmbunătățiri
funciare, îndeosebi prin irigații;
- utilizarea eficientă a îngrășămintelor și substanțelor fitofarmaceutice pentru
sporirea randamentului și păstrarea sănătății plantelor, luarea în considerare
a evitării poluării mediului înconjurător și respectării standardelor
internaționale de calitate a produselor agricole;
- extinderea mecanizării, prin creșterea numărului de tractoare și mașini
agricole și adaptarea lor la noua structură a cercetărilor științifice.
Un rol important revine cercetării științifice care se realizează prin
9
Academia de Științe Agricole și Silvice, Institutele sale de cercetări și
Universitățile agricole. Cercetarea științifică are drept obiective majore:
- creearea de noi forme de plante (soiuri și hibrizi) cu o valoare productivă
ridicată și cu rezistență la secetă, boli și dăunători;
- îmbunătățirea tehnologiilor la culturile agricole, în special în domeniul
prevenirii și combaterii organismelor dăunătoare, fertilizării și irigării terenului
cultivat;
- controlul, supravegherea și cercetarea solurilor (monitorizarea) pe întreg
teritoriul agricol național;
- producerea materialului biologic de înmulțire (semințe) de calitate superioară.
Principalii factori care condiționează producția la plantele de câmp sunt:
factori naturali, tehnici și social economici.
Dintre factorii naturali, clima are un rol esențial, ea condiționează
răspândirea și structura culturilor agricole prin regimul temperaturii, umezelii și
luminii. Relieful influențează repartiția culturilor prin altitudine, expunerea
versanților, înclinarea pantelor. Tipul genetic de sol își aduce contribuția prin
însușirea sa principală, fertilitatea,la care se adaugă și capacitatea de drenare
și reținere a apei.
Factorii tehnici au un rol important în sporirea producțiilor, prin
mecanizare, chimizare, irigare ș.a. iar cei social-economici prin capacitatea și
gradul de pregătire al forței de muncă și întreg contextul economic în care se
dezvoltă această ramură a economiei. Ca orice activitate
economică,activitatea agricolă are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane și
progresul general al țării.
Modul de folosință a terenului în România

Fondul funciar reprezintã totalitatea terenurilor, indiferent de destinație,
de titlul pe baza cãruia sunt deținute sau de domeniul public sau privat din care
fac parte.
Suprafața agricolă, după modul de folosință, include terenurile cu
destinație agricolă, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice și care
se clasifică astfel: teren arabil, pășuni și fânețe naturale, vii și pepiniere
viticole, livezi și pepiniere pomicole (tabelul 1, tabelul 2).
Terenul arabil reprezintă suprafața care se ară în fiecare an sau la mai
mulți ani și se cultivă cu plante anuale sau perene, (anuarul-statistic-al-rom
www.insse.ro).
Raportul dintre suprafaţa arabilă a ţării și numărul de locuitori denotă
faptul că fiecărui locuitor din România îi revin circa 0,41 ha teren arabil, valoare
superioară multor ţări din Uniunea Europeană şi aproape dublă faţă de media
UE, care este de 0,212 ha/locuitor.
Din punct de vedere al utilizarii terenurilor, România este o țară
preponderent agricolă, mai mult de jumătate din suprafața sa fiind utilizată în
acest scop. Cea mai mare parte a terenurilor agricole sunt arabile.
Cu toate că oficial 24% dintre aceste terenuri sunt amenajate cu lucrări
pentru irigații, suprafețele care beneficiază efectiv de irigații sunt foarte mici
(3-5% din totalul suprafeței amenajate în ultimii trei ani).
Datorită reliefului montan, o resursă importantă a României o constituie
pădurile care ocupă aproape o treime din suprafața țării (29%).
10
Tabelul 1
Fondul funciar, după modul de folosinţă (la sfârşitul anului 2014)
2009 2010 2011 2012 2013 2014

Suprafaţa totală a
23839,1 23839,1 23839,1 23839,1 23839,1 23839,1
fondului funciar
Suprafaţa agricolă 14684,9 14634,5 14621,5 14615,1 14611,9 14630,1
Arabil
9422,5 9404,0 9379,5 9392,3 9389,3 9395,3
Păşuni
3313,8 3288,7 3279,3 3270,6 3273,9 3272,2
Fâneţe
1528,0 1529,6 1554,7 1544,9 1541,9 1556,3
Vii şi pepiniere viticole 215,4 213,6 211,3 210,5 210,3 209,4
Livezi şi pepiniere
205,2 198,6 196,7 196,8 196,5 196,9
pomicole
Păduri şi alte terenuri

6752,9 6758,1 6759,1 6746,9 6742,1 6734,0
cu vegetaţie forestieră
Păduri
6334,0 6354,0 6365,0 6373,0 6381,0 6387,0
Construcţii
703,3 728,3 749,4 752,4 758,3 758,3
Drumuri şi căi ferate

389,8 388,9 388,2 388,3 389,9 389,8
Ape şi bălţi 833,3 833,9 822,2 836,8 836,0 831,5
Alte suprafeţe 474,9 495,4 498,7 499,6 500,9 495,4

Sursa:Anuarul-statistic-al-rom www.insse.ro
11
Tabelul 2.
Exploataţiile agricole cu principalele culturi în teren arabil, pe clase de

mărime a suprafeţei agricole utilizate
Principalele culturi Anii Total Clase de mărime a suprafeţei

în
Teren arabil sub / 0,1 - 0,3 0,3 - 0,5-1 1 -2 2-5
0,1 0,5
Exploataţii
Cereale pentru boabe
Grâu comun 708151 833 16930 26804 93569 185098 265875
2010
2013 722580 1382 14871 23817 89724 189151 273395
333 - 1 1 12 32 71
2010
Grâu dur 2013 233 - - - 24 67 29
25571 8 226 355 1491 4874 12305
2010
Secară 2013 17999 - 130 175 634 2629 8658
161189 192 2511 3452 11662 29999 68122
2010
Orz şi orzoaică 2013 128523 56 1121 2235 6169 18790 55384
1899054 20295 199715 183154 350182 459232 509754
2010
Porumb 2013 1858315 19975 206501 182637 341709 432780 486695
Plante leguminoase pentru boabe

2010 12647 157 923 653 1076 1892 4000
Mazăre boabe
2013 16577 220 1383 811 1218 2241 5410
2010 37002 902 4221 3184 5526 8196 10444
Fasole boabe
2013 52570 933 7283 4577 8471 11455 13916
Plante Industriale
2010 136172 169 1486 2044 8003 24765 58654
Floarea soarelui
2013 168542 54 1268 1317 8762 31972 73377
2010 10550 16 90 81 205 447 1409
Rapiţă
2013 6953 - 56 2 73 525 1510
2010 5578 1 23 32 153 537 1866
Soia boabe
2013 7830 - 31 - 89 630 2591
2010 642334 16335 60015 44836 92312 145849 200411
Cartofi
2013 714075 21466 75098 53500 103740 152275 212509
2010 9107 44 312 363 991 2229 3275
Sfeclă de zahăr
2013 13734 51 569 961 1881 3303 4713
Sursa:Anuarul-statistic-al-rom www.insse.ro
Întrebări rezolvate
1. Care sunt grupele de științe care se cuprind în domeniul vast al
agriculturii ?
Grupele de științe care se cuprind în domeniul vast al agriculturii sunt:
- Științele biologice, care studiază solul, cultura plantelor și creșterea
animalelor;
- Științele tehnice, care studiază forța motrică din agricultură, tractoare,
- mașini agricole, proces de mecanizare, construcții
- Științele ameliorative, care se ocupă de îndiguiri, desecări, irigații, conservarea
solului.
12
2. Care este soluția pentru a asigura securitatea alimentară și sănătatea
populației ?
Pentru a asigura securitatea alimentară, sănătatea populației, soluția este
o agricultură durabilă și competitivă, care să pună în valoare potențialul de
producție și pedoclimatic al teritoriului biogeografic al României, cu marea sa
diversitate și să o înzestreze cu factori de producție cât mai moderni și
performanți.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce este Fitotehnia?
2. Care sunt speciile pe care le studiază Fitotehnia?
3. Care sunt metodele proprii de cercetare ale Fitotehniei?
4. Care sunt disciplinele de la care Fitotehnia folosește rezultatele
științifice?
5. Care sunt principalii factori care condiționează producția la
plantele de câmp ?
6. Ce grupe de plante se vor studia în acest curs?
7. Ce reprezintă terenul arabil ?
13
PRINCIPALII FACTORI CARE CONDIȚIONEAZĂ CREȘTEREA

PRODUCȚIEI LA PLANTELE DE CULTURĂ MARE
Cuvinte cheie. Factori ecologici, biologici, tehnologici,social-economici
Rezumat
Cunoașterea și dirijarea corectă a factorilor care condiționează
producția agricolă (ecologici, biologici, tehnologici, social-economici), în
funcție de nevoile plantelor, constituie o condiție esențială în sporirea
cantitativă și calitativă a recoltelor în sectorul vegetal.

Factorii principali care condiționează producția la culturile de

câmp
La realizarea producției vegetale își aduc contribuția patru grupe de
factori (Al. Salontai, 1982):
a) factori ecologici: climatici, edafici, orografici; zonarea ecologică a
plantelor;
b) factori biologici: soiul sau hibridul (cultivarul) și valoarea biologică
și culturală a materialului de semănat;
c) factori tehnologici: amplasarea, rotația, fertilizarea, lucrările
solului, semănatul, lucrările de îngrijire și recoltarea;
d) factori social-economici: profitul și rata rentabilității, baza
materială, calitatea managementului etc.
Cunoașterea și dirijarea corectă a factorilor amintiți în funcție de nevoile
plantelor constituie o condiție esențială în sporirea cantitativă și calitativă a
recoltelor în sectorul vegetal.
a) Factorii ecologici.
Plantele au cerințe specifice față de climă (lumină, căldură, apă, aer) și
sol (tipul de sol și fertilitatea acestuia) și acestea trebuie luate în considerare
atât la zonarea culturilor cât și la aplicarea tehnologiilor de cultivare.
Lumina. Energia luminoasă este absorbită de clorofilă și prin procesul

de fotosinteză, este folosită în sinteza substanței organice din plante. Procesul
de fotosinteză este influențat de intensitatea și calitatea luminii, precum și de
durata de iluminare.
Lumina mai intensă determină o rezistență mai mare la cădere a
cerealelor, un conținut mai ridicat de amidon la cartof, de zahăr la sfeclă, de
ulei la floarea-soarelui etc. Unele plante sunt adaptate la intensități mai ridicate
14
ale luminii (heliofile) ca floarea soarelui, sfecla pentru zahăr,
cartoful,porumbul, bumbacul etc. Alte plante preferă condiții de lumină mai
puțin intensă (umbrofile) cum ar fi inul pentru fibră, fasolea, bobul etc.
Calitatea luminii, respectiv componentele spectrului luminos,
acționează diferit asupra plantelor, influențând cantitatea și calitatea recoltei:
- razele roșii și galbene favorizează mai ales sinteza hidraților de
carbon, germinația semințelor.
- razele albastre favorizaeză sintetizarea mai multor substanțe
proteice.
Durata iluminării depinde de lungimea zilei care, la rândul ei, este
dependentă de latitudinea geografică. Plantele s-au adaptat diferitelor condiții
de lumină, prezentând o reacție fotoperiodică, fenomen denumit
fotoperiodism. Se disting:
- plantele de zi scurtă (porumb, sorg, orez, mei, soia, tutun, cânepă,
bumbac, etc.), originare din zone cu latitudini mai mici, care cresc vegetativ la
începutul verii (când zilele sunt lungi) și fructifică la sfârșitul verii și începutul
toamnei (când zilele sunt scurte), se însămânțează mai târziu pentru ca
înflorirea să aibă loc în perioada cu zile mai scurte de la sfârșitul verii.
- plantele de zi lungă (grâu, secară, orz, ovăz, mazăre, in, sfeclă etc.),
ce au originea la altitudini mai mari, înfloresc și fructifică în condiții de zile mai
lungi, încheindu-și ciclul de dezvoltare la începutul verii, se vor însămânța
primăvara cât mai devreme pentru ca momentul înfloririi să coincidă cu zilele
cele mai lungi de la începutul verii.
Dirijarea factorului lumină (ca durată și intensitate) se poate face în
sere, case de vegetație și fitotroane. Utilizarea luminii de către plante, în câmp,
se poate mări printr-o zonare rațională și prin diferite mijloace agrotehnice, ca:
amplasarea pe expoziții, respectarea densității optime, semănat la distante
corespunzătoare, orientarea rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor,
bolilor și dăunătorilor.
Fotosinteza se intensifică și prin suplimentarea conținutului de bioxid
de carbon. În câmp, aceasta se realizează prin folosirea îngrășămintelor
organice sau chiar cu ajutorul unor generatoare de bioxid de carbon.
Temperatura. Cunoașterea temperaturii minime de germinație
prezintă o importanță deosebită în stabilirea perioadei optime de însămânțare:
- grâul, orzoaica, ovăzul, mazărea se seamănă la 1-3°C,
- bobul, lupinul, inul la 3-5 °C,
- sfecla de zahăr la 5-6 °C,
- soia, floarea-soarelui la 6-8 °C, porumbul la 8-10 °C,
- fasolea, bumbacul la 10-11 °C,
- orezul și meiul la 11-12 °C, tutunul la 13-14 °C.
Semănatul mai devreme, este contraindicat, semințele stagnează în
sol, nu germinează și sunt atacate de buruieni, boli și dăunători.
În fazele de vegetație următoare, plantele au nevoie de o temperatură
minimă de creștere denumită “zero de creștere“ sau “prag biologic”. Pentru
plantele originare din climatul temperat (grâu, secară, orz, ovăz, mazăre etc.)
pragul biologic este de 5oC, iar la cele originare din climatul cald (porumb,
fasole, soia etc.), temperatura de 8-10oC.
Evaluarea necesarului de căldură pentru fiecare plantă se face prin
însumarea temperaturilor medii zilnice active din întreaga perioadă de
vegetație sau pentru anumite zone, obținându-se așa numita „constantă
15
termică” sau „suma de grade”, care stă la baza zonării culturilor. În tabelul 2.
se prezintă constantele termice la câteva plante de cultură (Cernea S., 1997).
În funcție de cerințele plantelor față de temperatură se face o mai bună
zonare ecologică.
Alte măsuri pentru reglarea regimului termic sunt: stabilirea desimii
optime de semănat, orientarea rândurilor, fertilizarea organică, combaterea
buruienilor, executarea corespunzătoare a lucrărilor solului, etc.
Apa este un factor de vegetație indispensabil vieții plantelor. Ea
participă direct sau indirect la toate procesele fiziologice și biochimice care se
petrec în plantă.
Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetație, Astfel:
- pentru germinație semințele de cereale absorb 40-60 % apă din
greutate, cele de leguminoase 80-120 %, de sfeclă de zahăr peste 120 % etc.
- în timpul vegetației, majoritatea plantelor cultivate suferă cel mai
mult când deficitul de umiditate se semnalează în etapele de formare a
organelor fructifere, la înflorire-fecundare și în etapa formării și umplerii
semințelor și fructelor.
Numai 1-5 % este reținută de corpul plantei pentru constituția substanței
uscate, iar restul se pierde în atmosferă prin transpirație.
Cantitatea de apă transpirată de plante pentru a produce o unitate de
substanță uscată se numește coeficient de transpirație sau consum
specific de apă.
Coeficientul de transpirație, foarte diferit de la o specie la alta, este
cuprins în medie între 200-900. El este influențat de vârsta plantei și de
condițiile de climă și sol, și crește în cazul în care scad rezervele nutritive din
sol sau când umiditatea relativă a aerului este redusă.
Valorile coeficientului de transpirație sunt:
- între 600-900 la plantele mari consumatoare de apă (mazăre, fasole,
in pentru fibră, etc.)
- între 200-300 la speciile care folosesc apa în mod economicos (sorg,
mei, etc.).
Lipsa apei în anumite perioade se resimte mai pregnant în evoluția
plantelor și acestea au fost numite faze critice, fiind întâlnite cel puțin 2-3
pentru fiecare specie. La cereale păioase, fazele critice sunt la înfrățire,
împăiere, înspicare și formarea bobului, la porumb de la apariția paniculului la
formarea bobului, la floarea soarelui, înaintea formării calatidiului până la
formara fructului, la cartof între îmbobocire și înflorire etc.
Cunoașterea fazelor critice prezintă importanță în tehnica irigației la
stabilirea momentului optim de udare în vederea realizării eficienței maxime în
utilizarea rațională a apei.
Apa trebuie să se găsească în cantități optime la dispoziția plantelor,
atât deficitul (aplicarea măsurilor agrotehnice în scopul înmagazinării și
păstrării în sol a unor cantități cât mai mari de apă, iar completarea cerințelor
față de apă se realizează prin irigare) cât și excesul de apă (lucrări
agroameliorative de desecare și drenaj) fiind dăunătoare.
Referitor la cerințele pentru apă, plantele se împart în: xerofite, higrofite
și intermediare. Cele xerofite au un sistem radicular puternic și suprafața de
transpirație redusă, suportând perioadele secetoase, iar cele higrofite pretind
condiții de umiditate ridicate. Plantele cultivate sunt intermediare, însă unele
dintre ele au un caracter xeromorf (meiul, sorgul, latirul), iar altele higromorf
16
(graminee perene, trifoi roșu etc.).
Aerul. În aerul din sol, cantitatea de oxigen este mai mică, iar cea de
bioxid de carbon mult mai mare deoarece aici se petrece descompunerea
materiei organice de către microorganisme.
Oxigenul din aerul solului necesar în perioada de germinație a
semințelor, când ele respiră intens.
Cerințe mai mari pentru oxigen au semințele de grâu, porumb, mazăre,
fasole, bumbac, iar cerințe mai mici cele de orez. În solurile aerate se dezvoltă
mai bine și rădăcinile plantelor, cerințe mai mari având orzul, porumbul,
ovăzul, mazărea, floarea soarelui, cartoful, sfecla pentru zahăr.
Concentrația de oxigen de 15-20 % în aerul din sol este cea mai
favorabilă pentru majoritatea plantelor de cultură. Concentrația prea mare de
bioxid de carbon din sol (peste 1 %) este dăunătoare pentru majoritatea
plantelor de cultură.
Fără o primenire a aerului din sol s-ar acumula cantități prea mari de
bioxid de carbon care ar împiedica viața plantelor și a microorganismelor.
Schimbarea în masă a aerului se realizează prin:
- factori fizici (oscilații de temperatură, precipitații, vânt, etc.);
- biologici (galerii de cârtițe, râme, insecte, larve, șoareci, etc.);
- executarea corectă a lucrărilor solului (arături, cultivații, etc.)
Solul. În prezentarea solului, ca factor ce influențează producția, ne
referim la relația dintre însușirile lui (fizico-chimice și biologice) și plantele de
cultură.
Textura. Pe solurile lutoase (cu proprietăți fizico-chimice mijlocii) se pot
cultiva aproape toate plantele de cultură: porumb, grâu, orz, ovăz, trifoi,
lucernă, fasole, mazăre, soia, rapiță, sfeclă, in, cânepă etc. Porumbul dă foarte
bune rezultate pe soluri cernoziomice cu textură lutoasă. Unele plante, însă,
valorifică bine și solurile ușoare (lupinul, secara, sfecla), iar altele preferă soluri
cu textură mai fină (grâul, ovăzul, bobul, orezul). Pe solurile grele, la cereale,
este mai frecvent fenomenul de „descălțare”. Sistemul de executarea lucrărilor
solului și fertilizarea se fac ținând cont de textură.
Structura. Într-un sol cu structură bună (0 agregatelor 1-10 mm) aerul,
apa și elementele nutritive sunt asigurate în proporții favorabile, înlesnind
activitatea microbiană și creșterea rădăcinilor. Se realizează, în acest caz,
producții ridicate și constante la majoritatea plantelor. Cât privește efectul
culturii diferitelor plante asupra structurii se constată că gramineele perene,
dar și grâul, ovăzul, secara (plante care se seamănă în rânduri apropiate)
mențin structura solului, pe când plantele prășitoare (porumb, sfeclă, floarea-
soarelui) îi distrug structura prin lucrări și picăturile de apă ce cad între rânduri
(în prima fază de vegetație).
Reacția solului. Majoritatea plantelor dau rezultate bune pe sol cu
reacție neutră până la slab alcalină sau slab acidă. Sunt plante care valorifică
solurile mai acide (lupin, secara, cartof, ovăz), iar altele care s-au adaptat la
soluri mai alcaline (orz, sorg, rapiță, bumbac, sfeclă pentru zahăr, mușețel).
b) Factorul biologic (soiul sau hibridul)

De-a lungul ultimului secol, samânța, prin calitatea și valoarea ei s-a
dovedit a fi unul din cele mai dinamice componente de creștere a producției.
După estimările FAO se apreciază că în ultimii 100 de ani, sămânța a contribuit
în mod esențial la creșterea producției agricole în Europa Centrală,
17
determinând mărirea producției cu 112% la cereale prin introducerea hibrizilor
F1, cu 142% la sfecla pentru zahăr prin folosirea poliploidiei, monogermiei și
pregătirea semințelor prin segmentare, șlefuire, drajare și calibrare și cu 124%
la cartof, îndeosebi prin folosirea la plantare a materialului liber de viroze și cu
un potențial mare de producție (G., Morar, 2004).
Pentru a fi promovate în producție, noile creații biologice (soiurile și
hibrizii) trebuie în mod obligatoriu ca, în afară de capacitate de producție
ridicată, să întrunească o serie de alte însușiri, cum ar fi: calitate superioară,
rezistență la boli, dăunători, cădere, secetă și temperaturi scăzute,
pretabilitate la recoltare mecanizată etc.
În practica agricolă, noțiunea de sămânță are un sens mai larg decât în
botanică, înțelegându-se prin aceasta orice organ al plantei care servește la
reproducerea acesteia. În sens fitotehnic, prin sămânța se înțelege, atât
semințe propriu-zise (la leguminoase, crucifere, etc.) cât și fructe (cariopse,
achene, nucule, etc.) sau chiar organe vegetative (tuberculi, bulbi, butași,
stoloni, rizomi, etc.).
În țara noastră, materialul de semănat și plantat este reprezentat de soiuri
și hibrizi. La unele plante (aromatice și medicinale, ornamentale), pe suprafețe
mai mici se mai utilizează populații și soiuri locale, și chiar material recoltat din
flora spontană uneori (G. V. Roman, 2011).
Soiul (cultivar, varietate), este definit ca fiind un grup de plante creat sau
identificat, aparținând unui taxon botanic cunoscut de rangul cel mai scăzut,
care se diferențiază de cele deja cunoscute prin cel puțin un caracter
important, precis și puțin fluctuant, ce poate fi clar definit și descris, sau prin
mai multe caractere a căror combinație este de natură să dea caracterul de
nou. De asemenea, trebuie să fie uniform pentru ansamblul caracterelor luate
în considerare de reglementarile în vigoare privind uniformitatea soiurilor și
stabil în privința caracterelor sale esențiale (www.incs.ro/Anexa%201htm).
Sămânța hibridă este sămânța rezultată în urma încrucișării între linii,
soiuri sau hibrizi, care în prima generație asigură producții mari datorită
fenomenului de heterozis:
 Hibrid simplu (HS) - prima generație obținută în urma încrucișării între două
linii consangvinizate;
 Hibrid dublu (HD) - prima generație obținută în urma încrucișării a doi hibrizi
simpli;
 Hibrid triliniar (HT) - prima generație a unei încrucișări între un hibrid simplu
și o linie consangvinizată;
 Hibrid top - cross - reprezintă prima generație a unei încrucișări între o linie
consangvinizată sau un hibrid simplu și un soi cu polenizare liberă;
 Hibrid intervarietal - prima generație a unei încrucișări între plante provenite
din sămânța de bază a două soiuri cu polenizare liberă (Ordin nr.
350/02.08.2002, www.incs.ro/Anexa%201htm).
Înainte de semănat semințele sunt supuse unor analize. Aceste analize
sunt:
a) Analizele genetice – puritatea biologică a semințelor „puritatea genetică”
18
b) Analizele fizice – în această grupă se înscriu: puritatea, masa a 1000 de
semințe (MMB), masa hectolitrică (MH), umiditatea, culoarea, luciul și mirosul
c) Analizele fiziologice – se determină germinația, energia germinativă și
puterea de străbatere
d) Analizele starii sanitare – prin aceste analize se stabilește starea sanitară a
semințelor, în scopul preîntâmpinării transmiterii diferitelor boli sau dăunători
de la o generație la alta prin intermediul semințelor
e) Sămânța utilă – proporția de sămânță din lot care dă germeni normali.
Factorii tehnologici
Sămânța folosită pentru semănat trebui să îndeplinească următoarele

condiții:
- să provină din culturi semincere atestate, cu acte de inspecție în câmp, eliberat
de organele abilitate;
- să aparțină unui cultivar (soi sau hibrid) inclus în Catalogul oficial al soiurilor și
hibrizilor de plante de cultură din România elaborat în fiecare an de Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale împreună cu Institutul de Stat pentru Testarea
și Înregistrarea Soiurilor;
- să aparțină unui cultivar cu potențial de producție ridicat, să îndeplinească cele
trei criterii definitorii: distinctibilitate, omogenitate și stabilitate;
- să aibă însușiri de calitate superioare (conținut ridicat de proteină, amidon,
grăsimi etc.), să posede însușiri fiziologice de rezistență la factorii de
nefavorabili (ger, secetă, stres, cadere, boli, dăunători);
- să aibă indici de valoare culturală ridicați (puritate fizică, MMB, facultate
germinativă etc.), corespunzători standardelor în vigoare;
- să corespundă sub aspectul stării sanitare.
Aceste însușiri biologige, fiziologice și culturale se îndeplinesc numai
dacă samânța, această secvență de bază a producției agricole vegetale,
parcurge etapele de certificare și control, unde pe parcursul proceselor de
determinare a autenticității, purității varietale și stării fitosanitare sunt
evidențiate și cuantificate aceste calități, după reguli și procedee tehnice
standardizate.
Etapele controlului și certificării semințelor

Certificarea calității semințelor reprezintă un ansamblu de operațiuni de
control și verificare în principalele faze ale procesului de multiplicare,
condiționare, ambalare, etichetare și sigilare care asigură ca produsele,
procedeele și serviciile sunt conforme cu regulile și normele tehnice specifice
și care constă din:
a) inspecția în câmp a culturilor semincere pentru stabilirea valorii
biologice a semințelor din punct de vedere al identității, autenticității, purității
varietale și stării fitosanitare;
b) controlul prin sondaj în principalele momente ale procesului de
recoltare, transport și prelucrare;
19
c) determinarea condițiilor tehnice de calitate a seminței cuprinzând
puritatea fizică, germinația, starea sanitară sau alte condiții specifice speciei;
d) controlul stării sanitare privind lipsa organismelor daunătoare de
carantină se realizează direct în câmp sau prin probe analizate în laborator de
autoritatea fitosanitară și care emite documentele de constatare;
e) verificarea autenticității și purității varietale în pre și postcontrol prin
metode și tehnici adecvate prin teste de laborator sau în parcele de control.
Toate aceste acțiuni au loc datorită unei cauze majore: o samânță pe
parcursul generațiilor de multiplicare poate să piardă din capacitatea inițială
de producție ca urmare a influenței unor factori biologici, ecologici și
tehnologici.
Stabilirea calității materialului de semănat se realizează în două etape:
1. Inspecția în câmp al culturilor semincere urmărește menținerea
distinctibilității (identității, calitatea de nou), purității varietale și a unei stări
sanitare corespunzătoare și comportă următoarele acțiuni:
1. Stabilirea provenienței semințelor și materialului săditor pe bază de
documente;
2. Amplasarea culturilor semincere în cadrul unor rotații corecte și cu respectarea
distanțelor de izolare;
3. Controlul aplicării tehnologiilor specifice pentru producerea semințelor și
materialului săditor;
4. Determinarea autenticității, purității varietale și a stării sanitare a culturilor
semincere pe baza cărora are loc stabilirea categoriei biologice;
5. Actul inspecției în câmp și condiționarea semințelor;
6. Controlul pe fluxul de prelucrare și formarea probelor pentru analize.
2. Analize în laborator (testele de laborator). Pentru certificarea
finală a semințelor, toate loturile de semințe aprobate în câmp trebuie să facă
obiectul unor testări oficiale. Testele oficiale pentru semințele destinate
comercializării în țara noastră se efectuează după metodele ISTA, adaptate
standardelor naționale. Analizele oficiale la semințele destinate exportului se
adaptează cerințelor impuse de unele organizații internaționale sau de unele
prevederi stricte din contractele cu partenerii străini.
Analizele (testele) de laborator pot întregi certificarea sau pot conduce
la respingea de la certificare a anumitor loturi de semințe, pot declasa sau
determina recondiționarea unor loturi, schimba destinația unor semințe, de la
semănat spre consum sau spre industrializare, daca însușirile seminale sunt
necorespunzătoare.
Testele de laborator sunt de două feluri: subiective și obiective.
Analize subiective sunt acelea care se bazează pe simțurile
organoleptice ale omului și dau indicii generale asupra stării semințelor cu
privire la unele caracteristici ale acestora: culoarea, luciul, mirosul, gustul,
uniformitatea. Modificarea acestor caracteristici ale semințelor se pot datora
unor procese fiziologice, care au loc în condiții de păstrare necorespunzătoare
ca: mucegăirea, încingerea, oxidarea. Luciul, caracteristic semințelor
proaspete dispare din cauza învechirii sau conduce la pierderea culorii, la fel
cum mirosul caracteristic unor semințe poate dispare în timp, ca urmare a
volatilizării unor uleiuri eterice sau poate fi impregnat în masa de semințe ca o
consecință a unor atacuri de rozătoare, a instalării unor mucegaiuri sau a
tratamentelor chimice efectuate în vederea unei mai bune păstrări (sulfură de
carbon, cloropicrină ș.a.).
20
Analize obiective se referă la calitățile fizice și biologice ale semințelor
și dau indicii precise asupra valorii culturale sau industriale ale semințelor
respective. Testele obligatorii sunt: puritatea fizică (P), masa a o mie de boabe
(MMB), umiditatea (U), capacitatea germinativă (G), precum și alte determinări
la cerere cum ar fi: masa hectolitrică (MH), puterea de străbatere, cold testul
etc. Ele încadrează materialul analizat în clase de calitate conform normelor
în vigoare și îi fixează destinația ce urmează să o primească: material pentru
însămânțare, pentru industrializare sau pentru consum.
Puritatea fizică. Prin puritatea fizică se înțelege procentul de sămânță
pură din specia analizată raportat la masa probei de analiză. Pentru semințele
destinate însămânțării, valoarea purității se introduce în formulele după care
se calculează valoarea culturală a semințelor (valoarea utilă sau sămânța
utilă) și cantitatea de sămânță la hectar.
În laboratoarele de controlul semințelor, puritatea se determină prima
deoarece din sămânța pură se vor face celelateînsușiri ale semințelor (MMB,
germinație, umiditate).
Sămânță pură cuprinde toate semințele speciei analizate normal
dezvoltate, fără leziuni grave ce ar putea afecta germinația, precum și
fragmentele rezultate prin spargere care reprezintă mai mult de jumătate din
mărimea inițială a seminței și au porțiunea cu embrion.
În categoria impurității intră: semințele altor plante de cultură,
semințele de buruieni și materiile inerte (alte impurități), ultimele fiind
formate din resturi ale culturii de bază (necuprinse la sămânța pură), resturi de
plante, nisip, pământ, insecte etc. Toate aceste categorii de impurități se
exprimă procentual (din 125 g) prin metoda gravimetrică.
Paralel cu determinarea valorilor procentuale ale purității fizice se
determină „componența botanică” a impurităților care se referă la numărul
de semințe ale altor plante de cultură și ale buruienilor (din 375 g). Având în
vedere că aceste categorii reprezintă una din sursele de îmburuienare a
culturilor, dintr-o exigență justificată, acestea se exprimă și prin număr la
kilogramul de sămânță, se identifică speciile cele mai frecvente și îndeosebi
cele cu semințe greu separabile și buruienile de carantină. Dacă rezultatele
analizelor de puritate nu corespund normelor în vigoare, nu se eliberează
„Certificatul oficial de calitate a seminței”, documentul oficial al certificării.
Masa a 1000 de boabe (MMB). Este un indicator al mărimii semințelor
și se exprimă în grame. Valorile acestui indice, servește la calcularea cantității
de sămânță la hectar și la estimarea producției probabile. Masa a 1000 de
boabe (MMB) sau masa relativă a 1000 de boabe, reprezintă masa a 1000 de
semințe la umiditatea existentă în momentul determinării. Ea se determină din
sămânța pură, provenită de la analiza purității, prin numărarea a opt repetiții a
câte 100 de semințe a căror masă medie, se înmulțește cu 10. Este de dorit
ca semințele să aibă o MMB cât mai ridicată deoarece conțin germeni cu o
vigoare mai mare de creștere din care se vor obține plante care vor da producții
semnificativ mai mari.
Masa hectolitrică (MH) reprezintă masa unui volum de 100 litri de
semințe (hl) exprimată în kg, și este o însușire importantă pentru semințele
destinate prelucrării industriale. O masă hectolitrică ridicată a semințelor indică
o calitate superioară a acestora, determinarea fiind folosită frecvent în bazele
de recepție a semințelor, în recalcularea la indicii de calitate standard a
cantităților predate. Masa hectolitrică poate fi diferită la aceeași specie din
21
cauza impurităților în masa de semințe, a boabelor șiștave, a atacului de boli
și dăunători, a umidității ș.a. Acest indicator de calitate a semințelor se
determină cu balanța hectolitrică sau samovarul, aparatul având o construcție
specială de 1 sau de 20 litri, folosit în laboratoarele teritoriale pentru calitatea
semințelor, respectiv în bazele de recepție sau în porturi comerciale.
Umiditatea semințelor. Cunoașterea umidității prezintă importanță
pentru păstrarea semințelor în condiții bune, pentru stabilirea pierderilor în
timpul păstrării precum și pentru stabilirea momentului optim de recolatre. În
laboratoarele pentru controlul calității semințelor, umiditatea se determină prin
metoda uscării la etuvă, după o prealabilă măcinare grosieră (5g) și se
calculează folosind formula:
Ijo/— apa pierdută prinuscare X |QQ
masa probei înainte deuscare
Pentru condiționare și o bună depozitare, semințele destinate
semănatului trebuie aduse în mod obligatoriu la umiditatea de păstrare în
scopul eliminării pericolelor de încingere sau de încolțire a semințelor, cu
consecințe grave asupra proceselor de germinație.
Pentru o bună păstrare, conținutul maxim de apă al semințelor nu
trebuie să depășească 14 % la cereale, 12 % la leguminoase și 8-10 % la
oleaginoase (semințele cu 40-50 % grăsimi nu trebuie să aibă peste 7-8%
umiditate).
Germinația semințelor. Germinația semințelor sau capacitatea
germinativă cuprinde totatlitatea proceselor fiziologice și biochimice care au
loc în sămânță în perioada trecerii embrionului de la viața latentă la viața
activă. Germinația semințelor este un fenomen de natură fiziologică și
biochimică de mare complexitate, în care intervin o serie de factori biologici
care acționează asupra embrionului seminței. Ca indice de calitate, germinația
servește la aprecierea valorii culturale a semințelor și la calcularea cantității
de sămânță la hectar.
Germinația semințelor prezintă inters practic din punctul de vedere al
facultății germinative și al energiei germinative, însușiri determinate în
laboratoarele pentru controlul calității semințelor.
Facultatea germinativă reprezintă procentul de semințe germinate
normal în condiții de mediu corespunzătoare (de temperatură și umiditate) și
într-un număr limitat de zile stabilit, conform normativelor, pentru fiecare
specie. Valoarea acesteia este folosită în calculul seminței utile și a cantității
de sămânță la hectar.
Energia germinativă este viteza de germinație a semințelor și se
exprimă prin procentul de semințe germinate normal în condiții optime de
temperatură și umiditate într-o perioadă egală cu 1/3-1/2 din durata stabilită
pentru determinarea facultății germinative. Ea reflectă valoarea biologică a
semințelor și are o mare importanță pentru practică, aflându-se în corelație
pozitivă cu puterea de străbatere a solului de către germeni în cursul răsăririi.
Atât facultatea cât și energia germinativă se exprimă în procente.
Testul de germinație se efectuează întotdeauna în patru repetiții a
câte 100 de semințe fiecare, asigurându-se condiții optime și identice pentru
toate repetițiile. Germinația se determină în vase speciale de germinație sau
în aparate speciale (germinatoare), iar umiditatea se realizează cu ajutorul
straturilor de germinație (nisip, hârtie de filtru, tifon, vată etc.) pregătite în mod
22
special prin dezinfectare (in vederea asigurării unor condiții optime pentru
semințele puse la germinat).
Numărările germenilor normali se efectuează la două intervale de timp:
primul pentru energia germinativă, iar al doilea pentru facultatea germinativă.
La fiecare specie timpul pentru determinarea celor două valori diferă conform
metodologiei după specia analizată.
Energia și facultatea germinativă se calculează făcând madia aritmetică
a rezultatelor obținute la numărarea semințelor care au dat naștere la germeni
normali în timpul stabilit pentru fiecare specie.
La semințele cu energie germinativă ridicată puterea de străbatere este
mare, iar facultatea germinativă în condiții de câmp apropiată de cea obținută
în laborator. În această situație, răsărirea este mai uniformă, iar plantele mai
rezistente la factorii nefavorabili.
Capacitatea de germinație a semințelor este influențată de factori
interni și externi.
Factorii interni ai geminației sunt: faza de maturitate a semințelor
(semințe ajunse sau nu la coacerea deplină); repausul seminal (fiziologic, care
împiedică germinarea semințelor pe plante înainte de recoltare); și vechimea
semițelor (durata în timp cât semințele își păstrează capacitatea de
germinație).
Maturitatea morfologică corespunde momentului în care semințele, în
procesul de maturitate s-au deshidratat, putând fi eliberate de plante plante.
În această etapă, embrionul atinge dezvoltarea maximă iar metabolismul
seminței și schimbul cu mediul înconjurător se reduce foarte mult. În această
etapă semințele pot fi păstrate un timp mai îndelungat.
Maturitatea fiziologică (postmaturația) reprezintă totaliatea
modificărilor fiziologice și biochimce care se produc în sămânță după
maturitatea morfologică (după recoltare) și care o determină să germineze și
să iasă din repausul seminal
La majoritatea plantelor, adeseori semințele ajunse la maturitatea
morfologică, respectiv după recoltare, nu germinează o perioadă de timp chiar
dacă sunt puse în condiții optime de mediu, deoarece nu au ajuns la
maturitatea fiziologică. Acest fenomen, denumit repaus seminal se datorește
lipsei de concordanță între maturitatea morfologică și maturitatea fiziologică.
În funcție de perioada în care semințele intră în stare de repaus se
disting două tipuri de repaus: repaus seminal tegumentar și repaus seminal
embrionar.
Repausul seminal tegumentar este determinat de structura
tegumentului seminal la unele specii din familiile Fabaceae și Malvaceae. În
cazul leguminoaselor, țesutul palisadic dens din învelișul seminței, alcătuit din
celule lungi cu pereții îngroșați și lumen mic, stânjenește pătrunderea apei și
aerului, făcând să apară așa zisele ”semințe tari” care germinează greu.
Impermeabilitatea pentru apă și aer, respectiv inhibiția tegumentară, se
poate elimina prin procedee mecanice (scarificare), fizice, (îngheț, dezgheț) și
chimice (acizi, alcool, eter etc).
Repausul seminal embrionar depinde de starea fiziologică a seminței
și în principal de compoziția chimică a acesteia, de prezența unor substanțe
inhibitoare în țesuturile din jurul embrionului. Dintre substanțele inhibitoare mai
frecvente pot fi amintite aldehidele, acizii organici, acizii aromatici, acidul
abscisic, lactonele nesaturate printre care cumarinele, rășinile, uleiurile
23
eterice, alcaloizii și altele. Acești inhibitori blochează germinația, împiedicând
activitatea enzimelor indispensabile proceselor de hidroliză a substanțelor de
rezervă complexe în substanțe simple care constituie hrana pentru embrion.
Pentru eliminarea repausului embrionar se recomandă solarizarea
semințelor prin care se inactivează inhibitorii germinației și se favorizează
activitatea enzimatică necesară proceselor de hidroliză a substanțelor de
rezervă sau se folosesc unele substanțe cum sunt nitrații, thiomea, acidul
giberelic, etc.
Ca rezultat al adaptării plantelor la condițiile ecologice în care s-au
format, repausul seminal are mare importanță practică. În lipsa lui, multe
plante din flora spontană ar dispare dacă ar germina imediat după diseminare
datorită slabei rezistențe la secetă și iernare. La plantele de cultură, în lipsa
repausului, în zonele mai umede, semințele ar încolți în câmp înainte de
recoltare, dacă această acțiune întârzie, sau în magazie dacă nu sunt uscate
rapid. Totodată, organele vegetative suculente (tuberculi, rădăcini, rizomi etc)
au nevoie pe durata păstrării de un repaus germinativ cât mai lung.
Vechimea semințelor sau durata cât semințele își păstrează
capacitatea de germinație):
- semințe macrobiotice viabile peste 15 ani sau mai multe secole
(Fabaceae, Malvaceae, Solanaceae);
- semințe mezobiotice viabile între 3-15 ani (cereale, fasole, rapiță,
sfeclă);
semințe microbiotice cu o viabilitate redusă sub 3 ani (Umbeliferae și
Compositae care au semințele bogate în lipide și uleiuri volatile)
Factorii externi ai germinației semințelor sunt umiditatea,
temeperatura, aerul și lumina.
Umiditatea necesară declanșării proceselor de germinație se
realizează prin imbibiția apei care pătrunde prin învelișurile semințelor,
diferențiat după structura acestora, la fiecare specie (cereale, leguminoase
etc.), activează sistemele enzimatice și hidrolizează substanțele de rezervă
ale embrionului aflate în endosperm sau cotiledoane. Absorbția apei în
semințe este diferită de la specie la specie, fiind de circa 50% din masa lor la
cereale (25-60%) și 100% (80-120%) la leguminoase pentru boabe sau 150%
la sfecla de zahăr.
Temperatura este un alt factor important al germinației. Cerințele
pentru o temperatură minimă, optimă și maximă de germinație sunt diferite de
la o specie la alta. Pentru determinarea germinației în laboratoarele de
controlul semințelor se folosesc temperaturile optime la care germinează
semințele diferitelor specii. Acestea se situează, în general, între 20 și 300C.
Aerul prin compoziția sa (raport O2/CO2) poate influența mult procesele
respiratorii ale germenului după momentul trecerii acestuia de la viața latentă
la viața activă. Deși se cunoaște rolul fiecărui component al aerului, în
laboratoarele de controlul semințelor determinarea germinației se efectuează
în condiții de aerare normală. Pentru ca în timpul germinației respirația să
decurgă normal este necesar ca raportul între oxigenul absorbit și bioxidul de
carbon eliminat (coeficientul respirator) să fie în jur de 1. O respirație cu un
raport în favoarea bioxidului de carbon conduce la o răsărire neuniformă.
Lumina este un factor facultativ pentru germinația semințelor la
majoritatea speciilor, deși sunt plante care necesită lumină pentru derularea
24
proceselor germinative (tutun, mac), dar sunt și specii care germinează mai
bine la întuneric (tomate, ceapă etc.).
Calculul cantității de samânță/ha
Sămânța utilă reprezintă procentul de semințe dintr-un lot capabile să
producă, în condiții normale de germinație, plante normal dezvoltate și se
calculează după formula:
Su % = P X G/100 unde: Su = sămânța utilă;
P = puritatea fizică (%);

G = facultatea germinativă (%).
Sămânța utilă ajută la calcularea cantității de sămânță necesară la
hectar (norma de semănat), după formula:
Cs/ha = D x MMB/ Su,
unde Cs/ha = cantitatea de sămânță la ha (kg/ha);

D = desimea plantelor la mp (nr. boabe germinabile/mp);
MMB = masa a 1000 boabe (g)
În cazul plantelor semănate în rânduri apropiate (cereale, mazăre, in,

cânepă), cantitatea de sămânță la hectar este cea obținută din calcul, în timp
ce pentru plantele prășitoare norma se mărește cu 10-20%, în funcție de
calitatea patului germinativ, umiditatea solului, perioada de semănat etc.,
pentru a avea garanția realizării la recoltare a desimii optime de plantare.
c) Factorii tehnologici
Sunt reprezentați de intervențile pe care omul le efectuează asupra
plantei de cultură prin intermediul tehnologiei de cultivare
 rotaţia,
 lucrările solului;
 fertilizarea,
 Sămânţa şi semănatul,
 lucrările de îngrijire
 recoltarea
d).Factori economico-sociali şi politici sunt reprezentaţi de: tipul de
exploataţie, dotarea tehnică, modul de valorificare a recoltei, sursele de
finanţare, subvenţiile, normele de protecţia mediului, normele fitosanitare,
legislaţia în vigoare, etc.
1. Care sunt factorii principali care condiționează producția la culturile de
câmp?
La realizarea producției vegetale își aduc contribuția patru grupe de
factori
a) factori ecologici: climatici, edafici, orografici; zonarea ecologică a
plantelor;
b) factori biologici: soiul sau hibridul (cultivarul) și valoarea
25
biologică și culturală a materialului de semănat;
c) factori tehnologici: amplasarea, rotația, fertilizarea, lucrările
solului, semănatul, lucrările de îngrijire și recoltarea;
d) factori social-economici: profitul și rata rentabilității, baza
materială, calitatea managementului etc.
2. Care este formula de calcul a cantității de sămânță la ha?
Cantitatea de sămânță se calculează după formula:
Su % = P X G/100
unde: Su = sămânța utilă;
P = puritatea fizică (%);
G = facultatea
Sămânța utilă ajută la calcularea cantității germinativă
de sămânță (%).
necesară la
hectar (norma de semănat), după formula:
Cs/ha = D x MMB/ Su,

unde Cs/ha = cantitatea de sămânță la ha (kg/ha);
D = desimea plantelor la mp (nr. boabe
germinabile/mp);
MMB = masa a 1000 boabe (g)
1. Ce favorizează componentele spectrului luminos?

2. Cum se împart plantele după durata iluminării?
3. Care sunt temperaturile minime de germinație la grâu, sfeclă, floarea
soarelui, porumb?
4. Care sunt fazele de vegetație în care plantele au nevoie de apă?
5. Care este concentrația de oxigen din sol ?
6. Prezentaţi factorii ecologici de producţie: radiaţia solară, apa, căldura,
aerul, elementele nutritive, solul.
7. Enumerați principali factori tehnologici.
26
CEREALELE: IMPORTANȚĂ, BIOLOGIE. CREȘTEREA ȘI

DEZVOLTAREA CEREALELOR: ÎNCOLȚIREA,
ÎNRĂDĂCINAREA ȘI ÎNFRĂȚIREA
Cuvinte cheie. Cerealele: importanță, biologie
Rezumat
Cerealele (de la „Ceres”, zeița agriculturii la romani), reprezintă grupa
fitotehnică de plante, cu cel mai mare areal de răspândire în toate zonele de
cultură pe glob și în țara noastră. Ele sunt dintre cele mai vechi plante luate în
cultură în bazinul mediteranean, Caucaz și Asia Centrală etc., având o
vechime de circa zece mii de ani. Cerealele asigură circa 70% din totalul de
glucide, 60% din proteine, 15% din lipide și circa 60% din caloriile consumate
în lume în zilele noastre. Din producția mondială de cereale, circa 40% se
utilizează direct în hrana oamenilor (în special grâul și orezul) și circa 60% în
furajarea animalelor.

Cerealele reprezintă grupa fitotehnică cu cel mai mare areal de

cultivare, atât la nivel mondial cât și în țara noastră, cuprins între 60“ latitudine
nordică și 50° latitudine sudică.
Denumirea acestei grupe de plante provine de la „Ceres” - zeița
agriculturii la romani (sinonim cu Demeterîn mitologia greacă).
Cerealele au constituit și vor constitui întotdeauna grupa cea mai
importantă de plante cultivate datorită importanței deosebite și multiplelor
utilizări pe care le au în alimentația umană, industrie, zootehnie, în domeniul
economic, etc.
Cerealele aparțin familiei Poaceae (Gramineae) care cuprinde
aproximativ 10000 de specii. Din acestea 50 de specii sunt cultivate și numai
12 sunt considerate a fi importante pentru culturile de câmp: grâul, orzul,
secara, triticalele, orezul, porumbul, ovăzul, sorgul și câteva specii de mei.
Importanța alimentară - Cerealele se cultivă în primul rând pentru
producția principală, boabele, care, prin compoziția lor chimică cu peste 60%
hidrați de carbon, 10 - 16% proteine, substanțe minerale, vitamine, grăsimi,
etc., le fac de neînlocuit în hrana zilnică a omului.
Valoarea nutritivă ridicată mai este asigurată și de un raport optim între
hidrații de carbon și proteine, de 6:1, fapt care asigură utilizarea lor în cantități
mari în consumul uman.
Se apreciază că aproximativ 55-60% din caloriile consumate la nivel
27
mondial de către omenire provin din boabele de la cereale (60% din
proteine,15% din lipide, 70% din glucide - Bîlteanu Gh., 1998).
Stoskopf, 1985, menționează că 50% din proteinele de origine vegetală
consumate la nivel global sunt asigurate de opt specii de cereale pentru
boabe: grâul, orez, porumb, orz, ovăz, secară, sorg și mei. G. Medici (1976),
apreciază că 42% din producția mondială de cereale se utilizează direct în
alimentația umană (în special orezul și grâul), sub diverse forme, iar 58% în
alimentația animalelor, constatând că în țările dezvoltate cea mai mare parte
din producția cerealelor se folosește în alimentația animalelor, iar în țările mai
puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare, cea mai mare parte se folosește în
alimentația oamenilor.
Importanță zootehnică - Cerealele sunt importante pentru zootehnie
în special pentru producția secundară (paie, coceni, pleavă, etc.) care se poate
administra în hrana animalelor ca atare, ca și furaj grosier, ori se poate utiliza
ca așternut sau pentru acoperirea saivanelor.
Producția principală - boabele - se administrează în hrana animalelor
direct sau uruite, în amestecuri semințe de la specii proteice sau uleioase
(soia, mazăre, bob, floarea-soarelui, etc.).
Reziduurile industriale de la prelucrarea boabelor (tărâțe, germeni) se
folosesc ca furaje în hrana tuturor categoriilor de animale. Cerealele se mai
utilizează și sub formă de masă verde, fân sau siloz, ca borceaguri de toamnă
sau de primăvară.
Importanță industrială - boabele cerealelor se utilizează ca materii
prime în diferite ramuri ale industriei, cum sunt:
în panificație - se folosesc boabele de grâu (obținerea de făină, pâine,
gris), secara (pâine graham), boabele de grâu durum (obținerea de paste
făinoase, cuscus, griș), boabele de porumb (producerea de mălai);
• în industria berii - orzul și orzoaică;
• producere de alcool - porumb, sorg pentru boabe, grâu
• la extragere de ulei - germenii de porumb;
• extragere de amidon, dextrină, glucoza - porumb;
• Produsele secundare (paiele, tulpinile) - se utilizează în industria
celulozei și hârtiei, la obținerea de cartoane, în domeniul artizanatului la
împletituri și alte obiecte de decor.
Importanță agrotehnică - datorită suprafețelor mari cultivate
anual cu cereale, această grupa este prezentă în asolamentele practicate
în țara noastră. Majoritatea speciilor sunt apreciate ca fiind foarte bune
premergătoare, în special cerealele păioase de toamnă: secara, grâul,
orzul şi orzoaica, specii care se recoltează timpuriu, protejează solul de
eroziune şi îl lasă curat de buruieni (Matei Gh., 2014).
Un alt aspect care face această grupă extrem de apreciată de către
cultivatori îl reprezintă faptul că tehnologiile de cultivare sunt relativ ușoare,
complet mecanizabile, iar producțiile sunt eficiente din punct de vedere
economic.
Suprafaţa cultivată cu cereale reprezintă circa 50 % din suprafaţa
arabilă mondială.
În România, ponderea cerealelor în structura culturilor este mai mare,
ajungând la 60-65 % din suprafaţa arabilă a ţării, respectiv 6 - 6,5 milioane de
hectare.
28
Producţiile medii în România sunt mici, circa 3.000 kg/ha, deşi fără
eforturi deosebite, doar printr-o tehnologie corectă, aceasta ar putea fi de
peste 4.500 kg/ha.
Suprafețele cultivate de cereale (mii hectare) in Uniunea Europena,
intre anii 2019-2022 conform Eurostat, sunt prezentate în figura 3.1.
Lithuania
Bulgaria
Romania
Germany
European Union (27 MS 2020)

5.000 10.000 15.000 20.000 25.000
European
Union (27 France Germany Poland Romania Spain Bulgaria Hungary Lithuania
MS 2020)
2022 21901 4696 2988 2500 2116 1840 1190 965 930
2021 21730 4983 2902 2391 2144 1814 1197 861 944
2020 20638 4261 2802 2373 2151 1664 1192 910 894
2019 22.068 4.999 3.087 2.511 2.163 1.653 1.189 979 896
Fig. 3.1. Suprafaţa cultivată de cereale (mii hectare) in Uniunea

Europena, in anii 2019-2022 conform Eurostat.
Importanță economică și comercială - cerealele au constituit din cele

mai vechi timpuri o marfă în schimburile comerciale, fiind atestate fapte de
comerț cu cereale încă din anii 6000 - 5500 î.Hr, iar egiptenii au fost primul
popor care a făcut comerț cu produse de panificație. Schimburile comerciale
cu cereale s-au intensificat odată cu evoluția societății umane, ajungând ca în
ultimii ani pe piața cerealelor sâ avem schimburi de peste 100 mii. tone la grâu
și porumb și peste 25 - 30 mii. tone în cazul orezului (conform FAO, 2011).
Însușirile fizice și chimice ale boabelor cerealelor permit transportul și
păstrarea acestora pentru perioade mari de timp, fără a-și modifica valoarea
nutritivă.
Acest aspect face ca această grupă de plante să conteze foarte
mult în schimburile comerciale interne și externe și să asigure rezerve
strategice de hrană pentru anii dificili din punct de vedere agricol.
Grupa cerealelor cuprinde specii cu necesități termice diferite,
clasificate după cum urmează:
• cereale originare din zone cu climat temperat: grâul, secara,
triticalele, orzul și ovăzul - cu cerințe termice reduse și un număr mai mare de
rădăcini embrionare;
• cereale originare din zone cu climat cald: porumbul, orezul,
sorgul și meiul - cu cerințe termice mai mari și o singură rădăcină embrionară.
În zonele de pe glob, unde din cauza condițiilor mai vitrege, cerealele
enumerate deja nu pot fi cultivate sau dacă se cultivă producțiile sunt mici și
de calitate inferioară, acestea au fost înlocuite de cerealele secundare, specii
cu rezistență la secetă, arșiță și stres hidric; meiul japonez, meiul italian, meiul
indian, meiul perlat, fonio, orezul sălbatic, lacrima lui Jov și tefful (C. Wrigley
29
și colab., 2004).
Alte specii, care nu fac nativ parte din această grupă, dar care au
compoziția chimică asemănătoare bobului de la cereale și cu utilizări relativ
similare, numite și pseudocereale, sunt asimilate acestora și se cultivă cu
scopuri alimentare: hrișcă (Fagopyrum esculentum), amarathus (Amarathus
sp.) sau quinoa (Chenopodium quinoa).
Creșterea și dezvoltarea cerealelor: încolțirea, înrădăcinarea și
înfrățirea.
Făcând parte din aceeași familie botanică (Poaceae sau Gramineae),
cerealele au particularități biologice asemănătoare, cu unele diferențieri între
specii, care vor fi prezentate în cele ce urmează.
Boabele (fructele) acestor plante de câmp, bogate în substanțe
extractive neazotate (circa 2/3 din conținutul lor) și alți compuși (proteine,
grăsimi, vitamine etc.), au largi utilizări în hrana omului (ca aliment de bază
sub formă de pâine, paste făinoase etc.) și a animalelor, sau ca materie primă
pentru diferite industrii.
Suprafața cultivată cu cereale, pe glob este de cca. 700 milioane
hectare reprezentând circa 50% din suprafața arabilă a lumii (estimată de
F.A.O. la 1,4—1,6 miliarde ha). În România cerealele se cultivă pe cca. 5,5
milioane hectare (60% din terenul arabil).
În cursul vieții lor, cerealele parcurg două etape succesive de
dezvoltare -vegetativă (germinația semințelor, înrădăcinare, înfrățire,
răsărirea, formarea tulpinii și înspicare) și
- generativă (înflorire - fecundare, formarea bobului și maturitate sau
coacere) - etape în care în plante au loc o serie de acumulări cantitative și
calitative.
Germinația (încolțirea)
Pentru germinație, semințele de cereale au nevoie de condiții favorabile
de temperatură, umiditate și aerație.
În sol semințele de cereale absorb în medie o cantitate de apă
echivalentă cu 50 % din masa lor, fiind diferită în funcție de specie (grâul 45
%, secara 58 %, orzul 48 %, ovăzul 60 %, porumbul 44 %) și în condiții de
aerație și căldură suficientă (temperatură minimă de germinație) specifică
fiecărei plante (1-3°C pentru cereale păioase, 8-9°C pentru porumb) încep să
germineze.
Germinația poate fi unipolară la cerealele cu bobul golaș (grâu, secară,
triticale, porumb) când mugurașul și rădăcinița apar la același capăt al seminței
(în zona embrionului) și bipolară la cerealele cu bobul îmbrăcat în palee (orz,
ovăz), cu excepția orezului, la care apariția plumulei este împiedicată de palee
și iese la celălalt capăt al bobului (figura 3.1.).
30
Fig. 3.1. Boabe de cereale încolțite (după Ștefan V., 1988)
1 - grâu; 2 - secară; 3 - porumb; 4 - orez
5 - orz; 6 - ovăz; 7 - mei; 8 - sorg
Înrădăcinarea (formarea sistemului radicular)

Primele rădăcini care apar în procesul germinației sunt rădăcini
embrionare (se formează din radicula embrionului) al căror număr este diferit
în funcție de specie: una la cerealele din climatul cald (fig. 3.2.) și mai multe la
cele originare din climat temperat (3 la grâul de toamnă, 3-5 la grâul de
primăvară, 4 la secară, 3 la ovăz, 5-8 la orz). Ele au rol esențial în
aprovizionarea tinerei plante cu apă și substanțe nutritive în primele săptămâni
de vegetație.
La circa 3-4 săptămâni de la încolțire, de pe partea subterană a tulpinii
(de la noduri) se formează rădăcini adventive sau coronare, mai numeroase și
mai viguroase decât cele embrionare, având rol preponderent în nutriția
plantelor. Rădăcinile coronare sunt fasciculate, viguroase, abundent
ramificate.
La alte specii se pot forma uneori rădăcini adventive și de la nodurile
aeriene ale tulpinii (porumb), care fie rămân la suprafață și treptat se usucă,
fie intră în sol, contribuind la nutriția plantei și la o mai bună ancorare în sol.
Fig. 3.2. Sistemul radicular la cereale
Rădăcinile pătrund mai adânc în sol la porumb și secară și au o
31
dezvoltare mai slabă la orz și grâu de primăvară. Majoritatea rădăcinilor sunt
răspândite în stratul arabil de 0-25 cm. Cele care ajung la 1-2 m adîncime
contribuie mai puțin la absorbția substanțelor nutritive dar joacă un rol principal
în aprovizionarea plantei cu apă în perioadele secetoase.
Masa principală a rădăcinilor o constituie rădăcinile coronare, care au
rol principal în nutriţia plantelor. Sistemul radicular se dezvoltă puternic până
la înflorire, pe seama rădăcinilor adventive, existând o corelaţie între numărul
de rădăcini adventive şi numărul de spice formate pe o plantă de grâu.
Răsărirea. La încolțire, mugurașul crește, protejat de coleoptil, până
ajunge la suprafața solului. În această fază plantele se consideră răsărite.
Coleoptilul este, în general, alb-translucid, cu excepția secarei la care este
brun- violaceu.
După ce crește 2-4 cm (4-6 cm) la suprafața solului, coleoptilul este
străpuns de prima frunză adevărată, care, ajungând la suprafața solului,
începe procesul de fotosinteză (figura 5.3.). Până în acest moment planta s-a
dezvoltat pe seama rezervei de substanțe din sămânță.
Ritmul de răsărire este condiționat de: energia germinativă, puterea de
străbatere (a solului) a plantei și de condițiile de vegetație. Semințele cu
energie germinativă slabă au și putere de străbatere redusă, eșalonând
răsărirea.
La adâncimi prea mari de semănat răsărirea este deficitară; de aceea,
trebuie respectată adâncimea optimă de semănat pentru fiecare plantă, ținând
cont de textura și umiditatea solului.
Înfrățirea
Înfrățirea (după formarea frunzei a treia) este însușirea cerealelor de a
forma ramificații de la nodurile subterane ale tulpinii (frați coronari) sau din
mugurii embrionari (frați embrionari). Fiecare frate pornește de la câte un nod.
Aceste noduri sunt foarte apropiate între ele și dau impresia unuia singur care
poartă denumirea de nod de înfrățire. Frații care pornesc din nodul de înfrățire
pot da naștere la alte noduri din care se formează noi frați, încât o plantă poate
avea frați de ordinul I, de ordinul II și așa mai departe, fiecare având rădăcini
coronare proprii (figura 3.3, figura 3.4.).
La porumb, tulpina ramifică de la nodurile aeriene, ramificații ce se
numesc lăstari sau copili.
Soiurile cerealelor de toamnă mai rezistente la ger își formează nodul
de înfrățire mai adânc în sol. Plantele cu nod de înfrățire mai adânc dezvoltă
în sol un sistem radicular mai viguros. În condiții de lumină mai intensă și de
temperaturi mai scăzute, nodul de înfrățire se formează la adâncime mai mare.
Nodul de înfrățire se formează la o distanță variabilă față de sămânță.
Când se seamănă mai superficial, axa tulpinală (axul mezocotil) de la sămânță
la nodul de înfrățire este foarte scurtă (nodul de înfrățire se găsește lângă
sămânță). La un semănat mai adânc, porțiunea dintre sămânță și nodul de
înfrățire se alungește mai mult.
Capacitatea de înfrățire (gradul de înfrățire) reprezintă numărul de

frați pe care poate să-i formeze o plantă și este o însușire ereditară (depinde
de specie și soi), influențată însă de condițiile de cultură (condițiile
pedoclimatice și tehnologice de cultivare).
Cerealele păioase înfrățesc mai puternic decât porumbul, iar cerealele
de primăvară au o capacitate de înfrățire mai slabă decât cele de toamnă.
32
Figura 3.3. după N. Zamfirescu,
1965Schema înfrățirii cerealelor
- a1a2 - frați de ordinul I - bib2b3b4 - frați
de ordinul II
Fig.3.4. Faza de înfrăţire (stadiul de

2 fraţi) (Viorel I.,2010)
Dintre cerealele păioase, secara și orzul au capacitatea de înfrățire cea mai

ridicată, iar ovăzul și grâul mai redusă. Orzoaica înfrățește mai puternic decât
orzul. În funcție de gradul de înfrățire a soiului se stabilește desimea de boabe
germinate/m2 la semănat.
La cerealele păioase, înfrățirea poate avea loc între 5-15°C dar se
desfășoară în condiții optime de temperatură de 8-12°C. Având la dispoziție o
perioadă mai lungă cu temperaturi optime, cerealele de toamnă înfrățesc mai
puternic decât cele de primăvară. Lumina influențează pozitiv gradul de
înfrățire prin inhibarea creșterii plantelor și prelungirea duratei înfrățirii.
Umiditatea optimă a solului (60-80 % din capacitatea de câmp pentru
apă) stimulează înfrățirea, atât excesul cât și carența apei împiedicând
desfășurarea procesului de înfrățire.
Factorii fitotehnici care condiționează gradul de înfrățire sunt:
- mărimea semințelor (semințele mari formează plante mai viguroase, cu
capacitatea de înfrățire ridicată);
- desimea de semănat (cereale care au la dispoziție un spațiu de nutriție mai
mare înfrățesc mai puternic);
- elementele fertilizante (cel mai puternic stimulator, al capacității de înfrățire,
fiind azotul aplicat singur sau în combinație cu fosforul);
- lucrările de îngrijire (combaterea buruienilor și grăparea favorizează
înfrățirea);
- data semănatului (o înfrățire mai bună are loc la semănăturile mai timpurii);
- adâncimea de semănat (la adâncime mai mare decât cea normală duce la
scăderea capacitățăă de înfrățire).
Nu toți frații care se formează la o plantă (înfrățire totală) vor produce
inflorescențe fertile (înfrățire productivă). Din înfrățirea totală, numai o parte
din frați (1-3) formează spice sau panicule cu nod. De regulă, frați formați
toamna ajung să rodească, iar cei care apar prea târziu (mai ales cei de
primăvară) reprezintă frați de poală care treptat se usucă și pier. De aceea
33
pentru producția de boabe prezintă interes numai înfrățirea productivă, frații
de poală consumând din rezervele nutritive ale fraților fertili.
Înfrățirea productivă poate fi considerată ca element de productivitate
pentru cereale și ea contribuie la compensarea golurilor de iernare în zonele
și în anii cu ierni aspre sau a golurilor datorate altor cauze.
1. Pentru ce se cultivă cerealele ?
Cerealele se cultivă în primul rând pentru producția principală, boabele,
care, prin compoziția lor chimică cu peste 60% hidrați de carbon, 10 - 16%
proteine, substanțe minerale, vitamine, grăsimi, etc., le fac de neînlocuit în
hrana zilnică a omului.
2. În câte grupe se împart cerealele ?
Grupa cerealelor cuprinde specii cu necesități termice diferite,
clasificate după cum urmează:
• cereale originare din zone cu climat temperat: grâul, secara,
triticalele, orzul și ovăzul - cu cerințe termice reduse și un număr mai mare de
rădăcini embrionare;
• cereale originare din zone cu climat cald: porumbul, orezul,
sorgul și meiul - cu cerințe termice mai mari și o singură rădăcină embrionară.
1. Care sunt etapele de dezvoltare a cerealelor?
2. De câtă umiditate au nevoie semințele pentru a germina?
3. Câte tipuri de germinație întâlnim la cereale?
4. Câte tipuri de rădăcini întâlnim la cereale?
5. Care este ritmul de creștere al rădăcinilor?
6. De cine este condiționat ritmul de de răsărire?
7. Ce este înfrățirea cerealelor?
8. Care dintre cerealele păioase au capacitatea de înfrățire cea mai
ridicată?
34
CEREALELE:FAZELE DE VEGETAȚIE: ÎMPĂIEREA,

ÎNSPICAREA, ÎNFLORIREA, FORMAREA ȘI FAZELE
MATURIZĂRII CARIOPSEI.
Cuvinte cheie. Faze de vegetație
Rezumat
Făcând parte din aceeași familie botanică (Poaceae sau Gramineae),

cerealele au particularități biologice asemănătoare, cu unele diferențieri între
specii, care vor fi prezentate în cele ce urmează.

Formarea tulpinii (împăierea)

Tulpina cerealelor este un pai sau culm, alcătuit din 5-7 internodii goale
în interior separate de noduri pline. La porumb, tulpina este plină cu măduvă,
având un număr mai mare de internoduri.
Formarea paiului la cerealele de toamnă are loc după înfrățire și
parcurgerea stadiului de vernalizare (iarovizare) de 30-45 de zile cu
temperaturi reduse cuprinse între 1-5°C, iar când temperatura atinge 14-15°C
plantele trec în faza de împăiere. Fără parcurgerea procesului de vernalizare,
la formele tipice de toamnă, plantele rămân cu o rozetă de frunze, nu formează
tulpini și nu fructifică.
Alungirea tulpinii se desfășoară prin creșterea independentă a fiecărui
internod în parte (creștere intercalară sau internodală) pentru că meristemul
de creștere se află deasupra fiecărui nod, la baza internodurilor. Lungimea
internodurilor crește de la bază spre vârful plantei, ultimul care poartă
inflorescența fiind cel mai lung, mai subțire și mai elastic.
Formarea paiului durează 7-9 săptămâni (50-65 de zile), fiind
determinată de factorii genetici (specie, soi) și de condițiile de vegetație
(umiditate, temperatură, lumină, regimul de nutriție, etc). Temperatura medie
optimă pentru creșterea tulpinii este de 14-16°C. Lumina are efect favorabil
asupra rezistenței paiului prin îngroșarea pereților celulari, iar umbrirea duce
la alungirea pereților celulari și la slăbirea rezistenței la cădere.
Componentele frunzei. Cerealele au la fiecare nod al tulpinii o singură
frunză compusă din teacă și limb, cu nervuri dispuse paralel. Teaca învelește
internodul superior pe o anumită lungime, protejând zona de creștere a
internodului. Teaca ultimei frunze protejează inflorescența până la înspicare.
35
La zona de trecere dintre teacă și limb la unele cereale se găsesc două
formațiuni membranoase, mai mult sau mai puțin dezvoltate, denumite:
- urechiușe (pinteni), care reprezintă prelungirea bazei limbului;
- ligula, dispusă în prelungirea epidermei inferioare a tecii.
Aceste două anexe foliare ajută la recunoașterea cerealelor înainte de
înspicare, fiind un caracter bine diferențiat. Astfel, la orz urechiușele sunt mari,
iar ligula este redusă; la ovăz ligula este bine dezvoltată și urechiușele lipsesc
(figura 4.1.); la grâu și secară aceste organe sunt mijlocii ca mărime (grâul are
urechiușe păroase, iar la secară unt glabre) (figura 4.2.).
Figura. 4.1 .Anexe foliare la cereale:

a) urechiușe la orz; b) ligulă la ovăz.
Figura 4.2. Anexele foliare la cereale (după Stoskopf N.C., 1985)
Căderea cerealelor este un factor limitativ al producției de cereale

păioase, care constă în culcarea acestora la pământ. Ea este foarte
dăunătoare când are loc înainte de înspicare și în timpul acesteia deoarece
împiedică polenizarea și fecundarea, iar după fecundare boabele rămân mici,
șiștave. Plantele căzute sunt atacate de boli și dăunători și îngreunează
recoltarea mecanizată.
36
Când nodurile tulpinii sunt încă verzi, plantele căzute au tendința de a
se redresa. Rezistența la cădere a cerealelor depinde de înălțimea și grosimea
paiului, de elasticitatea acestuia, cauza principală o constituie structura debilă
a internodurilor bazale ale tulpinii care este o însușire ereditară.
Porumbul este mai rezistent la cădere decât cerealele păioase, iar
secara și grâul mai rezistente decât ovăzul și orzul. Soiurile cu paiul scund și
gros, cu internodurile bazale scurte au o bună rezistență la cădere.
Căderea este determinată și de factorii de vegetație dintre care trebuie
menționați:
- insuficiența luminii din cauza semănatului prea des și a înfrățirii exagerate care
determină alungirea internodurilor bazale;
- fertilizarea cu azot în exces, ce determină o slabă dezvoltare și lignificare a
țesuturilor mecanice la internodurile inferioare;
- atacul unor agenți patogeni (Ophiobolus, Fusarium, Leptosphaeria etc), care
slăbesc rezistența internodurilor;
- vânturile puternice însoțite de ploaie etc.
Ca măsuri fitotehnice de prevenire a căderii se recomandă: cultivarea
de soiuri rezistente la cădere, stabilirea unei desimi optime de semănat,
asigurarea unui raport echilibrat între elementele fertilizante, combaterea
buruienilor și bolilor, etc.
Înspicarea (apariția inflorescenței)
După alungirea ultimului internod, plantele înspică, adică emit
inflorescența. O plantă se consideră înspicată când au apărut cel puțin o
treime din spiculețele superioare ale inflorescenței, iar un lan, când la peste
50 % din plante spicul sau paniculul au ieșit din teaca ultimei frunze (faza de
burduf). La o plantă inspică mai întâi tulpina principală după care urmează frații
în ordinea formării acestora.
La cereale distingem trei tipuri de inflorescențe (figura 4.3.):
- spic compus la grâu, secară triticale și orz;
- panicul la ovăz, și inflorescența masculă la porumb;
- spadix, inflorescența femelă a porumbului
Spicul compus este alcătuit dintr-un rahis (axul spicului), format din
mai multe segmente îngroșate la partea superioară numită genunchi sau
călcâi pe care sunt dispuse spiculețele, câte unul la grâu, secară și trei
spiculețe la orz (figura 4.4.).
Spic compus Spadix
Punicul
Figura 4.3. Cele trei tipuri de inflorescențe la cereale
37
Spiculețul (figura 4.5.) este înconjurat de două frunze modificate,
numite glume, de formă și mărimi diferite după specie. Între glume (figura 4.6.)
sunt adăpostite una sau mai multe flori (una la orz și mai multe la grâu, secară,
triticale, ovăz). O floare este înconjurată de două palei (o palee inferioară,
uneori aristată și una superioară), iar în interior are în componență două
lodicule, androceu (reprezentat de trei stamine, cu excepția orezului care are
șase) și gineceu (compus dintr-o singură carpelă, un ovul și un stigmat bifidat
(figura .4.7).
Paniculul este format dintr-un ax principal alcătuit din noduri și
internoduri, de la fiecare nod pornind ramificații pe care sunt prinse spiculețele.
Spadixul (știletele) este format dintr-un rahis îngroșat, plin cu măduvă,
lignificat la maturitate, pe care sunt dispuse spiculețele în 8-32 rânduri, în
alveole. În fiecare spiculeț se află două flori din care una este sterilă. Spadixul
este inserat pe tulpină printr-un peduncul de 5-10 cm lungime.
Rahisul la spicul de grâu Rahisul la paniculul de ovăz

Fig.4.4. Structura rahisului
Figura 4.5. Spiculeț de grâu după Figura 4.6. Structura florii

N. Zamfirescu, 1965
la cereale
a - glume; b - axul spiculețului; c -
floarea;d - paleea inferioară;
e - paleea superioară;
f - bobul; g - arista
38
Sorg pentru boabe Sorg tehnic
Figura 4.7. Inflorescența cerealelor
Înflorirea - fecundarea
Înflorirea constă în alungirea filamentelor staminale și punerea
în libertate a grăunciorilor de polen și are loc la maturitatea sexuală a
plantei, când lodiculele (două formațiuni mici și membranoase de la baza
ovarului) absorb apă din ovarul turgescent, își măresc volumul și îndepărtează
paleea inferioară de cea superioară, eliberând anterele. După fecundare,
lodiculele pierd apa, își reduc volumul și revin la poziția inițială, iar floarea se
închide.
Înflorirea poate avea loc concomitent cu înspicarea (la orz), la 1-2 zile
după apariția spicului (la grâu) sau la 5-7-12 zile după ieșirea inflorescenței (la
secară). În cadrul unui spic, înflorirea începe de la mijlocul acestuia sau din
treimea mijlocie și continuă spre extremități, iar la panicul de la vârf spre partea
inferioară.
Deschiderea florilor are loc dimineața și durează 5-8 zile la o plantă în
funcție de umiditatea aerului. Polenizarea se petrece la câteva ore de la
înflorire, de regulă dimineața sau seara când temperatura este de 14-16°C.
După 5-10 ore de la polenizare are loc fecundarea.
Polenizarea. Grâul, orzul, ovăzul, sunt plante auntogame, iar porumbul
39
și secara sunt alogame, anemofile.
Formarea bobului (figura 4.8 și 4.9.)
Imediat după fecundare, ovarul se dezvoltă prin diviziunea celulară și
se formează fructul (cariopsa) care are două învelișuri: pericarpul (învelișul
fructului) rezultat din pereții ovarului și testa (învelișul seminței), provenită din
învelișul ovulului, reprezentând împreună 6-14 % din masa bobului. Sub
învelișuri se află endospermul, partea cea mai dezvoltată a bobului
(reprezintă 80-86 %), are la exterior un strat de celule cu aleuronă (la orz sunt
trei straturi) și spre interior celule bogate în amidon și embrionul (1,5-15 %
din masa fructului), alcătuit din muguraș (protejat de coleoptil), tulpiniță (tigelă),
rădăciniță (protejată de coleoriză) și scutelum (cotiledon).
În funcție de specie și de condițiile de vegetație (temperatură și
umiditate), bobul ajunge la creșterea completă în 20-45 de zile după
fecundare.
Figura 4.8. Fruct de orz (secțiune) Figura 4.9. Fruct de grâu (secțiune)
Maturitatea (coacerea)
După terminarea creșterii bobului are loc acumularea substanțelor de
rezervă (umplerea bobului) și scăderea treptată a conținutului în apă, respectiv
se produce coacerea sau maturizarea. Coacerea bobului cuprinde trei faze
principale de maturitate (coacere): maturitatea verde sau în lapte, maturitatea
galbenă sau în pârgă (în ceară) și maturitatea deplină.
În faza de maturitate verde (în lapte) bobul este complet format, de

culoare verzuie, cu conținut lăptos, având un procent ridicat de apă (în jur de
50 %), dar embrionul nu a ajuns la dimensiunile normale și are o germinație
40
slabă, tulpina și frunzele sunt verzi cu excepția internodului bazal și a frunzelor
inferioare care încep să se îngălbenească. Această fază durează 7-10 zile.
Maturitatea galbenă (în pârgă) se caracterizează prin culoarea
galbenă a plantelor, iar bobul este moale, cu conținut vâscos, putând fi
străpuns cu unghia (de consistența cerei) și are culoarea caracteristică soiului.
Embrionul ajunge la dimensiunile normale (având o bună germinație),
procesele de acumulare a substanțelor de rezervă încetează, iar conținutul de
apă în boabe se reduce la circa 25-30 %. Tulpinile sunt galbene și elastice, iar
frunzele uscate cu excepția ultimelor două care sunt îngălbenite. Este faza în
care cerealele se recoltează manual sau mecanizat în două etape, întrucât
boabele sunt bine prinse în palee și se scutură mai greu. Faza durează 5-8
zile.
La maturitatea deplină, boabele au 14-15 % apă, sunt tari, se scutură
ușor, fiind faza optimă de recoltare cu combina. Plantele sunt uscate în
întregime, iar frunzele de la bază devin brunificate și sfărămicioase. Embrionul
este bine dezvoltat și are o bună viabilitate. Această fază durează 3-6 zile.
Dacă întârzie recoltatul, plantele trec în răscoacere și se produc pierderi de
recoltă prin scuturare, mai ales la orz, ovăz și la unele soiuri de grâu. Plantele
devin fragile și spicele încovoiate, atacate de agenți patogeni, iar lanul se
închide la culoare.
Temperaturile ridicate și seceta scurtează perioada de depunere a
substanțelor de rezervă în boabe care rămân mici și uneori se produce
fenomenul de șiștăvire, iar producția scade.
La început, boabele sunt mai bogate în proteine dar spre maturitate,
deși cantitativ nu se reduc, conținutul procentual în aceste substanțe scade ca
urmare a acumulării hidraților de carbon în cantități tot mai mari. Prelungirea
perioadei de formare a bobului este în favoarea conținutului de glucide și în
dezavantajul procentului de proteine.
Bobul. Boabele la cereale, numite în mod curent în practica agricolă
"semințe", sunt din punt de vedere botanic fructe uscate indehiscente
denumite cariopse.
La unele specii de cereale, boabele sunt "golașe", adică sunt desprinse
după treierat din învelișurile florale (denumite și "pleve"), și anume la: grâu
comun, grâu durum, secară, triticale, porumb, sorg pentru boabe. La alte specii
de cereale, boabele sunt "îmbrăcate", adică rămân și după treierat acoperite
de pleve, și anume la: orz, orzoaică, ovăz, orez, mei, sorg tehnic.
Bobul la cereale este constituit din trei părți și anume:
1- învelișuri, care sunt dispuse la exterior și care reprezintă 6-14 % din masa
bobului, în funcție de specie, fiind alcătuite din două părți distincte,
concrescute,și anume:
- pericarp (învelișul fructului), alcătuit din:
- epicarp - dispus la exterior și format dintr-un rând de celule turtite, acoperite
cu o cuticulă groasă;
- mezocarp - alcătuit din mai multe rânduri de celule cu pereții îngroșați,
ultimul rând fiind format din celule tubulare, prevăzute cu striuri transversale;
41
- endocarp - format dintr-un singur rând de celule, rotunde în secțiune și
dispuse perpendicular pe mezocarp.
- tegument seminal (învelișul seminței).
2- endosperm, care ocupă cea mai mare parte din interiorul bobului și
constituie țesutul de rezervă în care sunt depozitate cea mai mare parte din
substanțele nutritive ale bobului, reprezentând 80-86 % din masa bobului.
Endospermul prezintă la exterior un strat de celule de formă regulată,
cu pereții mai groși, citoplasmă și nucleu și care conțin grăunciori fini de
aleuronă și picături de lipide. Acest strat poartă numele de strat de aleuronă și
este alcătuit, la majoritatea cerealelor, dintr-un singur rând de celule, cu
excepția orzului, la care stratul de aleuronă este format din 2-3 rânduri de
celule.
Sub stratul de aleuronă, endospermului este format din celule mari, cu
pereții subțiri, plini cu grăunciori de amidon. Grăunciorii de amidon sunt deși,
acoperind citoplasma și nucleii celulelor, având caracteristici diferite în funcție
de specie, și anume
- la grâu sunt sferici sau lenticulari, de dimensiuni variabile (mari
și mici), cu hilul central puțin vizibil;
- la secară sunt mai mari ca la grâu, sferici, cu hilul central în formă de
stea;
- la orz sunt mici, poliedrici;
- la porumb sunt mici, poliedrici, cu hilul în formă de stea;
- la ovăz, orez și hrișcă, pe lângă grăunciorii de amidon simpli, apar și
grăunciori compuși.
Cunoașterea caracteristicilor grăunciorilor de amidon permite
identificarea provenienței făini și a amestecurilor de făină.
3- embrion, care este așezat într-o poziție oblică la baza bobului. Embrionul
reprezintă viitoarea plantă într-o formă incipientă, ocupă 1,5-12 % din masa
bobului, în funcție de specie, și este alcătuit din:
- muguraș (gemulă sau plumulă), care se găsește la partea superioară a
embrionului și se prezintă ca un vârf rotund (con de creștere) acoperit de 2-4
frunzișoare;
- coleoptil, care este o teacă protectoare ce acoperă mugurașul până în
momentul ajungerii la suprafața solului (faza de ace);
- rădăciniță (radiculă sau radicelă), care se găsește la partea inferioară a
embrionului;
- coleoriză, care este o teacă protectoare ce acoperă radicula până în
momentul străpungerii tegumentului bobului;
- tulpiniță (tigelă), care face legătura între muguraș și rădăciniță;
- scutișor (scutellum), care reprezintă cotiledonul embrionului, are formă de
disc sau scut, acoperă embrionul în partea dinspre endosperm și este echipat
cu o rețea de vase conducătoare care, în timpul germinației, explorează
endospermul și aprovizionează embrionul cu substanțe de rezervă până la
răsărire;
- epiblast, care se prezintă ca un apendice așezat în partea din față a
embrionului (opus scutișorului) și care este considerat rudimentul celui de-al
doilea cotiledon.
Elementele de productivitate ale cerealelor. Capacitatea de
producție sau productivitatea reprezintă cantitatea de substanță organică
acumulată de un soi sau hibrid într-un ciclu de vegetație.
42
Elementele de productivitate a cerealelor servesc la estimarea
(calcularea) producției probabile (producții biologice) înainte de recoltare cu
ajutorul formulei:
P(kg/ha) = T x N x MMB/ 100 unde:
P = producția probabilă (kg/ha;
T = numărul mediu de tulpini fertile la m2 (spice, panicule, știuleți);
N = numărul mediu de boabe în spic (panicul, știulete);
MMB = masa a 1000 de boabe (media soiului)
De cele mai multe ori, producția reală reprezintă circa 80-90 % din
producția biologică datorită unor erori sau pierderi neincluse în calcul (lipsa de
uniformitate a lanului, pierderi prin scuturare și transport, iar MMB-ul folosit în
calcul este media soiului).
1. Ce este bobul la cereale din punct de vedere botanic ?
Boabele la cereale, numite în mod curent în practica agricolă "semințe",
sunt din punt de vedere botanic fructe uscate indehiscente denumite
cariopse.
2. Câte faze de maturitate cunoașteți la cereale ?
J J
Coacerea bobului cuprinde trei faze principale de maturitate (coacere):

maturitatea verde sau în lapte, maturitatea galbenă sau în pârgă (în ceară) și
maturitatea deplină.
1. Cum are loc formarea paiului la cerealele de toamnă?
2. Cum are loc alungirea tulpinii la cerealele păioase?
3. Care sunt anexele foliare întâlnite la cerealele păioase?
4. Prezentați caracteristicile inflorescenței la cereale.
5. Prezentați caracteristicile bobului la cereale.
6. Descrieți maturitatea în verde (lapte) la cereale.
7. Descrieți maturitatea în galben (pârgă) la cereale.
8. Bobul la cereale este constituit din ?
9. Câte tipuri de polenizare cunoașteți la cereale?
10. Prezentați formarea recoltei și elementele productivității la
cereale.
43
GRÂUL-IMPORTANȚA CULTURII, SUPRAFEȚE, PRODUCȚII,

SISTEMATICA, COMPOZIȚIA CHIMICĂ ȘI FACTORII CARE
O INFLUENȚEAZĂ
Cuvinte cheie. grâu, importanță, compoziție chimică, sistematică
Rezumat: Grâul este una dintre cele mai importante cereale cu mare
importanță alimentară. Grâul conține aproape întreaga gamă de aminoacizi
esențiali, iar conținutul ridicat al acestuia în hidrați de carbon îi conferă și o
ridicată valoare energetică. Substanțele proteice din cariopsa de grâu sunt
formate din prolamine (gliadina) 35 - 45%, solubilă în alcool etilic; glutemine
(glutenina) 35-40 %, insolubilă în alcool etilic și în soluție de clorură de sodiu;
globulina (15 - 20%), solubilă în soluție de clorură de sodiu; albumina (3 - 5%),
solubilă în apă. Planta poate fi cultivată pe toate continentele datorită faptului
că are o mare plasticitate ecologică.
Resurse necesare și recomandări de studiu Botanică, Pedologie,

Ameliorare, Mecanizare.
Importanță
Plantă originară din Orientul mijlociu, unde se cultivă încă din mileniul 7
î.H., grâul este cultura agricolă care ocupă cele mai mari suprafeţe pe plan
mondial, având o mare pondere alimentară. Plasticitatea ecologică mare îi
permite să fie cultivat pe toate continentele, între 66º latitudine nordică şi 45º
latitudine sudică, de la nivelul mării şi până la înălţimi de 3 000 - 3 500 m, fiind
cultivat în peste 110 ţări, unde reprezintă o importantă sursă comercială.
Nici un aliment nu satisface atât de economic cerinţele omului în
principii nutritive şi active ca pâinea din grâu. Grâul conţine aproape întreaga
gamă de aminoacizi esenţiali, iar conţinutul ridicat al acestuia în hidraţi de
carbon îi conferă şi o ridicată valoare energetică.
Boabele de grâu constituie materie primă pentru diferite industrii, fiind
utilizate în primul rând pentru producerea făinei, folosită cel mai des pentru
fabricarea pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni, precum
şi pentru producerea de paste făinoase. Făina de grâu este utilizată în
panificaţie şi patiserie, dar grâul serveşte şi la fabricarea alcoolului,
amidonului, dextrinei şi glucozei (N. Giosan şi colab., 1984).
De asemenea, boabele de grâu sunt folosite şi în hrana animalelor, ca
furaj concentrat, superior porumbului sub aspectul valorii nutritive, al preţului
şi al productivităţii. În marile ţări cultivatoare de grâu, folosirea acestuia în
hrana animalelor este larg răspândită.
44
Germenii de grâu utilizaţi în industria dulciurilor şi cea farmaceutică, au
conţinut ridicat în vitamine, enzime, având efect favorabil asupra organismului.
Tărâţele rezultate la măcinat sunt bogate în proteine (14 - 15%), hidraţi
de carbon (40 - 45%) şi săruri minerale, constituind un valoros furaj pentru
tineret şi vacile cu lapte.
Paiele de grâu rămase după recoltare au utilizări multiple: materie primă
pentru fabricarea celulozei, a plăcilor aglomerate, așternut pentru animale,
nutreț grosier, îngrășământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după
recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare, Gh. Roman
și colab.,2011.
Grâul prezintă o serie de privilegii cum sunt:
- cultura este complet mecanizată;
- recolta se păstrează uşor;
- este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor;
- are o mare plasticitate ecologică;
-realizează producţii mari, etc.
Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral
mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor, deoarece părăsește terenul devreme și permite
efectuarea lucrărilor solului încă din vară, Gh. Roman și colab.,2011.
După grâu poate fi cultivată, în principiu, orice cultură, iar după soiurile
timpurii pot fi înfiinţate culturi succesive.
Miriştea rămasă după recoltat îmbogăţeşte solul în materie organică.
Compoziția chimică
În limite extreme, după diverși autori, grâul conține 62 - 75,7%

extractive neazotate, 8 - 24% proteine, 1,5 - 2% grăsimi, 2 - 3% celuloză, 1,5
- 2% substanțe minerale și restul apă.
Substanțele extractive neazotate sunt formate din amidon >90%, zahăr
2,7% și dextrină 2,3%. Amidonul se găsește în proporție de 87,5% în celulele
endospermului (Gh. Bîlteanu și V. Bîrnaure, 1989).
Substanțele proteice, reprezintă în condiții normale între 12-15 % din
masa bobului, fiind localizate preponderent în părțile periferice ale bobului
(înveliș, strat de aleuronă, embrion). Elementele climatice influențează
acumularea în substanțe proteice. Astfel, în zone cu umiditate relativă scăzută,
se înmagazinează o cantitate mai mare de proteină brută față de celelalte
grâne din zone cu climate oceanice.
Datorită ponderii endospermului, însă majoritatea proteinelor brute se
găsesc în endosperm, determinând însușirile de panificație ale făinii (tabelul
5.1). Conținutul și calitatea proteinelor sunt influențate de factorii: genetic
(soiul), ecologic și tehnologic.
Grânele din climatul cald și secetos au conținut mai ridicat de proteine
decât cele din climatul umed și răcoros.
Concentrația ridicată de azot în sol determină creșterea procentului de
proteine. Fertilizarea foliară cu azot la începutul înspicării determină sporirea
cu 1 - 2% a conținutului în proteine.
45
Tabelul 5.1.
Repartizarea azotului și a proteinelor în bobul de grâu
(după L. S. Muntean, 1995)
% din
Proporția din N total
Fracțiunea din bob N x 5,7 proteine
bob (%) (% din s.u.) din
bob
Pericarp 5,8 0,5 2,8 1,7
Testa 2,2 1,7 97 2,3
Stratul cu aleuronă 7,0 3,15 18,0 16,0
Endospermul extern
12,5 2,2 12,5 19,0
Endospermul median
12,5 1,4 8,0 12,0
Endospermul intern 57,5 1,0 5,7 41,0
Embrion 1,0 5,33 30,4 3,5
Scutellum 1,5 4,27 24,3 4,5
Substanțele proteice din cariopsa de grâu sunt formate din prolamine

(gliadina) 35 - 45%, solubilă în alcool etilic; glutemine (glutenina) 35-40 %,
insolubilă în alcool etilic și în soluție de clorură de sodiu; globulina (15 - 20%),
solubilă în soluție de clorură de sodiu; albumina (3 - 5%), solubilă în apă.
Gliadina și glutenina sunt formate preponderent din acid glutamic și
constitue "glutenul", substanță elastică și extensibilă care conferă calitățile de
panificație grâului. Se consideră bogate în gluten grânele cu un conținut de
peste 35% gluten umed, determinat din șrot total. Pentru panificație sunt
acceptate grânele cu peste 22% gluten umed din șrot total.
Dar la fel de importantă este și calitatea glutenului care este dată de
raportul dintre gliadină și glutemină. Se apreciază ca slabe, grânele cu
valoarea raportului de 80 : 20, bune 75 : 25 și tari 66 : 34.
În comerțul internațional, în funcție de calitatea pentru panificație,
grânele se împart în trei clase:
- clasa A (grâne tari): de foarte bună calitate, de obicei nu se utilizează
ca atare ci doar în amestecuri cu grâne moi;
- clasa B (grâne semi-tari): de calitate corespunzătoare, se utilizează
ca atare;
- clasa C (grâne moi): de calitate inferioară, se folosesc în amestec cu
grâne tari.
Fiecare clasă este împărțită în două subclase: 1 și 2.
Soiurile românești se încadrează în clasele A și B.
Substanțele grase (1,5 - 2%) sunt acumulate în embrion și stratul
aleuronic.
Celuloza (2 - 3%) este localizată prioritar în înveliș.
Substanțele minerale (1,5 - 2%) sunt reprezentate, în principal, de
fosfor, potasiu, magneziu, fier, flor, compuși cu clor. Boabele de grâu sunt
sărace în calciu. Și acest grup de substanțe sunt localizate preponderent în
zonele periferice ale bobului fapt pentru care făina albă este mai săracă în
săruri minerale decât cea integrală (N. Ceapoiu, 1986).
Nu se regăsesc vitaminle C și D și este sărac în vitamina A. Complexul
B se găsește în învelișul bobului, iar vitaminele E și A în embrion.
46
Răspândirea
În prezent grâul este cultivat în peste 45 de ţări, ocupând locul întâi în
lume şi reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale, hrănind 35-
40% din populaţia globului. Paralel cu creşterea populaţiei globului de-a lungul
timpului, suprafeţele cultivate şi producţiile de grâu au cunoscut o evoluţie
ascendentă [4,50]. În ultimele decenii, suprafeţele cultivate au depăşit an de
an 200 milioane ha, iar producţiile au cunoscut o creştere semnificativă ca
urmare a introducerii în cultură a unor soiuri mai productive şi a perfecţionării
tehnologiilor de cultivare.
Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică,
ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele de la Ecuator şi până
la 66º32' latitudine nordică, respectiv 45˚ latitudine sudică şi de la nivelul mării
până la 3000-3500 m altitudine.
România se clasează pe locul patru la suprafaţa cultivată cu grâu după
Franţa, Germania și Polonia şi pe locul şase la producţia realizată după Franţa,
Germania, Polonia, Spania şi Italia.
2019 2020 2021 2022
140.000
120.000
100.000
80.000
60.000
40.000
20.000
Europea
n Union
France Germany Poland Romania Bulgaria Spain Czechia
(27 MS
2020)
2019 132.156 39.516 22.908 11.012 10.281 6.124 5.097 4.812
2020 118.907 29.177 21.989 12.669 6.382 4.682 7.033 4.902
2021 131.168 35.457 21.252 12.119 11.354 7.071 7.560 4.961
2022 126.959 33.872 22.078 12.325 9.035 6.248 6.072 5.178
Sursa:http://www.fao.org/faostat/
Fig. 5.1. Producția totală de grâu în UE (mii tone).
Suprafeţele cultivate cu grâu și producțiile obținute în ţara noastră, sunt

prezentate în figura 5.2. și figura 5.3.
Se constată că în ţara noastră producţia medie este redusă. Aplicarea
unei tehnologii corecte ar permite obţinerea unei producţii medii de 4.000-
4.500 kg/ha.
47
Suprafaţa mii ha
2.200
2.150
2.100
2.050
2.000
1.950
1.900
1.850
1.800
Anul 201 201 201 201 201 201 201 201 201 202
201 1 2 3 4 5 6 7 8 9 0
0
Suprafaţa mii ha 2.162 1.947 1.998 2.104 2.113 2.107 2.138 2.053 2.116 2.168 2.145
Sursa: Date INS - Tempo online
Fig. 5.2. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu grâu în România
5.000
4.500
4.000
3.500
3.000
2.500
2.000
1.500
1.000
500
0
Anul 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Producţie medie Kg/ha 2.688 3.663 2.652 3.468 3.590 3.780 3.944 4.888 4.793 4.749 2.987
Sursa: Date INS - Tempo online
Fig. 5.3. Evoluţia producției medii (kg/ha) de grâu în România
Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul face parte din clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis,
familia Gramineae, genul Triticum.
Clasificarea speciilor de grâu s-a făcut după mai multe criterii de foarte
mulți autori. Cea mai acceptată este clasificarea făcută de N.Vavilov în anul
1935 și modificată de J. Mac Key în anul 1963, clasificare care are la bază
numărul de cromozomi (tabelul 5.2.).
Importanță economică prezintă Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul
pentru pâine) și Triticum durum (grâul pentru paste făinoase).
Triticum aestivum ssp. vulgare se cultivă pe circa 85 % din suprafața
mondială cultivată cu grâu.
Are spicul fusiform, cilindric sau prismatic, cu rahisul tenace, partea
48
facială mai lată decât cea laterală, aristat sau nearistat. Aristele sunt mai
scurte ca rahisul și divergente față de acesta.
Bobul este butoiat sau slab rotundiform, cu smoc pronunțat de
perișori.
În secțiune, obișnuit, este făinos.
Prezintă configurații de toamnă și de primăvară.
Triticum aestivum L. ssp. vulgare ocupă 85% din suprafața mondială
cultivată cu grâu. Are configurații de toamnă și configurații de primăvară.
Această subspecie cuprinde numeroase varietăți diferențiate
moefologic după particularitățile spicului matur:
- culoarea glumelor;
- prezența sau absența aristelor;
- perozitatea glumelor;
- culoarea boabelor.
Soiurile zonate în prezent aparțin următoarele varietăți:
-eritrospermum;
-lutescens;
-ferrugineum;
-milturum.
Triticum durum se cultivă pe circa 9 % din suprafață mondială
cultivată cu grâu.
Se caracterizează prin spice prismatice cu rahisul tenace, aristat, cu
ariste mai lungi decât rahisul și paralele cu acestea.
Bobul este alungit, cu smoc de perișori slab pronunțat. În secțiune este
sticlos. Obișnuit are forme de primăvară.
Triticum aestivum ssp.vulgare Triticum durum

(foto din câmpul de experiență)
49
Tabelul 5.2
Clasificarea speciilor de grâu după N. Vavilov,
cu modificările făcute de J. Mac Key
Forma
Secția diploidă (2n=14) Secția tetraploidă (2n=28) Secția hexaploidă (2n=42)
T. boeoticum Bois et. T. dicoccoides Korn
Schiem (T. (Tenchi sălbatic)
-
Sălbatică (cu aegilopoides Bal.) (Alac
bob îmbrăcat) sălbatic)
T. monococcum L. T. timopheevi Zhucov T. aestivum L.: -ssp. spelta
Cultivate, cu (Alac cultivat) (Grâul lui Timofeev) (L.) Thell. (Grâu spelta);
bob îmbrăcat T. dicoccum Schobl. - ssp. macha (Dek et Men)
și rahis fragil (Tenchi cultivat) Mac Key (Grâu macha);
- ssp. vavilovii (Tuman)
T. durum Desf. (Grâul T. aestivum L.:
durum) - ssp. vulgare (Vill., Host)
T. turgidum L. (Grâu Mac Key (Grâu comun)
englezesc) - ssp. compactum (Host)
T. turanicum Jakubz Mac Key (Grâu pitic)
Cultivate, cu (Grâul de Khorasan) - ssp. sphaerococcum
bob golaș și - (T. orientale Perc.) (Grâul (Pene.) Mac Key (Grâu
rahis nefragil de Mesopotamia) pitic indian
T. polonicum L. (Grâu
polonez)
T. Carthlicum Nevski (T.
persicum Vav.) (Grâu
persan)
50
În tabelul 5.3 sunt prezentate principalele specii și subspecii de grâu.
Specii și subspecii de grâu Tabelul 5.3.

Specia/ Caractere morfologice de diferențiere după: Forme
subspecia
Rahis Spic Ariste Glume Cariopsă Pai
1 2 3 4 5 6 7 8
T. aestivum ssp. tenace Aristat sau Divergente, Pieoase, mai Golașă, ovală Internodii De toamnă și
vulgare nearistat; mai scurte ca scurte ca paleele, sau slab goale. primăvară.
fusiform, spicul. glabre sau rotundiformă, Frunze Cea mai
măciucat, pubescente, roșietică, cu glabre sau răspândită în
compact; carena smoc evident de păroase. cultură
cilindric sau evidențiată, dinte perișori. Aspect
prismatic. variabil ca formă făinos în
și mărime. secțiune.
T. aestivum ssp. tenace Dens, aristat sau Divergente, Pieloase, mai Golașă, ovală Internodii De toamnă și
compactum nearistat; scurte mici ca paleele, sau slab goale, talie primăvară. Se
prismatic sau carena rotundiformă, mică. cultivă în
măciucat nepronunțată la roșietică, cu regiuni
bază, dinte smoc evident de montane.
variabil perișori. Aspect
făinos în
secțiune, uneori
sticlos.
T. aestivum ssp. tenace Cilindric sau Divergente Pieloase, Golașă, Internodii De primăvară,
sphaerococcum prismatic, aristat scurte bombate ușor, rotundiformă, goale rezistente la
sau nearistat, aproape egale cu sticlos în secțiune cădere.
compactitate paleele, dinte
mijlocie scurt, curbat
T. turgidum ssp. tenace Aristat, rar Foarte lungi, Pieloase, Alungită, cu smoc Ultimul De primăvară
turgidum conv. nearistat, alungir, paralele, culori aproape egale cu de perișori, internod plin în mod
durum prismatic diferite paleele, carena aspect sticlos în obișnuit
pronunțată, dinte secțiune
scurt, ascuțit
T. turgidum ssp. tenace Aristat, rar Paralele și Pieloase, ușor Golașă, bombată, Internod Obișnuit
turgidum nearistat, alungit, lungi bombate, cu 1/3 aspect făinos în superior plin forme de
prismatic, dens, sa 1/2 mai scurte secțiune, însușiri toamnă
poate ramifica ca paleele, slabe de
carenă panificație
pronunțată, dinte
scurt
T. turgidum ssp. tenace Aristat sau Ușor Membranoase, Foarte lungă, Internod Obișnuit de
turgidum conv. nearistat, lung, divergente, mari, mai lungi ca aspect sticlos în superior plin primăvară
polonicum prismatic sau lungi sau paleia secțiune
fusiform, scurte
compactitate
diferită.
T. turgidum ssp. Tenace, Aristat, ca formă Ușor paralele, Pieloase, Scurtă, ridată Internodii De primăvară
persicum subțire și compactitate mai lungi ca aproape egale cu dorsal, aspect goale și toamnă
se aseamănă cu spicul paleele, carena sticlos în secțiune
grâul comun nepronunțată,
dinte aristat
T. aestivum ssp. fragil Foarte lax, Divergente Aproape pătrate, Îmbrăcate în Internodii De primăvară
spelta fusiform, aristat scurte dinte scurt palee și glume goale și toamnă. În
sau nearistat care se vor rupe l prezent se
a recoltat. Câte 2 cultivă pe
boabe suprafețe mici
sticloase/spiculeț. datorită
calităților
deosebite
nutriționale.
T. turgidum ssp. fragil Aristat sau Paralele, lungi Pieloase, carenă Scurte, curbate, Internodii De primăvară
dicoccum nearistat, pruonunțată, îmbrăcate în goale și toamnă.
comprimat sau dinte scurt îndoit palee și glume
compact, 2 flori spre interior care se vor rupe l
și două cariopse a recoltat.
în spiculeț
T. aestivum ssp. fragil Prismatic, Divergente,foa Pieloase, Îmbrăcate în Internodii De primăvară

macha compact rte scurte transversa palee și glume goale și uneori de
trunchiate, au al care se vor rupe l toamnă
doilea dinte a recoltat. Câte 2
carenal boabe
sticloase/spiculeț.
În cadrul acestor specii se diferențiază mai multe varietăți care se

diferențiază morfologic după următoarele criterii:
- culoarea glumelor;
- prezența sau absența aristelor;
51
- perozitatea glumelor;
-culoarea boabelor.
În tabelul 5.4. sunt prezentate principalelor varietății ale speciei Triticum

aestivum ssp. vulgare
Tabelul 5.4.
Descrierea principalelor varietății ale speciei Triticum Aestivum ssp. vulgare

Varietăți nearistate cu glume: Varietăți aristate cu glume: Culoarea
glabre păroase glabre păroase bob spic
albidum leucospermum graecum meridionale albă albă
lutescens velutinum erythroapermum hostianum roșie albă

alborubrum delfii erythroleucon turcicum albă roșie
milturum pyrothrix ferrugineum barbarossa roșie roșie
- cyanothrix caesium coeruleovelutinum roșie albastră
- nigrum fuliginosum roșie neagră

După K. Körnike citat de Pop Georgeta, Simona Șuveți, 1999
În tabelul 5.5. sunt prezentate principalelor varietății ale speciei Triticum

durum.
Tabelul 5.5.
Principalelor varietății ale speciei Triticum turgidum conv.durum.
Varietăți nearistate cu glume: Varietăți aristate cu glume: Culoarea
glabre păroase glabre păroase ariste spic bob
candicans muticovalenciae - albă albă

schechurdini muticoitalicum - roșie roșie
muticocoerulescens - neagră albă
leucurum valenciae albă albă albă

leucomelon melanopus neagră albă albă
hordeiforme italicum roșie roșie albă
provinciale coerulescens neagră neagră albă
affine fastuosum albă albă roșie
reichenbachii africanum neagră albă roșie
murciense aegyptiacum roșie roșie roșie
alexandrinum niloticum neagră roșie roșie

obscurum libycum neagră neagră roșie
După K. Körnike citat de Pop Georgeta, Simona Șuveți, Botos Lucian
52
Centrele de origine ale grâului sunt:
-centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan,
Uzbekistian) din care descinde din specia Triticum aestivum cu subspeciile:
vulgare, compactum și sphaerococum;
- centrul din Orientul Apropiat ( Asia Mică, Iran, Transcaucazia, munții
din Turkmenia) de unde provin: Triticum aestivum ssp. vulgare și macha,
Triticum monococcum, Triticum durum, Triticum turgidum, Triticum
timopheevi;
- centrul abisinian (Etiopia și o parte din Somalia), de unde provin:
Triticum durum, Triticum turgidum, Triticum polonicum și Triticum dicoccum;
- centrul mediteranean (bazinul Mării Mediterane) din care provin:
Triticum durum, Triticum dicoccum, Triticum polonicum și Triticum aestivum
ssp. spelta (L. S. Muntean și colab., 1995).
Soiurile de grâu zonate în România fac parte în majoritate din varietatea
„erythrospermum” și sunt în mare parte create în România. Aceste soiuri au
un potențial productiv de 9 - 10 t/ha, cu rezistență la cădere, ger, secetă. Sunt
soiuri din grupa A și B de panificație.
1. În funcție de calitatea pentru panificație, grânele în câte clase
se împart ?
În comerțul internațional, în funcție de calitatea pentru panificație,
grânele se împart în trei clase:
- clasa A (grâne tari): de foarte bună calitate, de obicei nu se utilizează
ca atare ci doar în amestecuri cu grâne moi;
- clasa B (grâne semi-tari): de calitate corespunzătoare, se utilizează
ca atare;
- clasa C (grâne moi): de calitate inferioară, se folosesc în amestec cu
grâne tari.
2. Din ce sunt formate gliadina și glutenina ?
Gliadina și glutenina sunt formate preponderent din acid glutamic și

constitue "glutenul", substanță elastică și extensibilă care conferă calitățile de
panificație grâului.
1. Prezentați importanța culturii grâului.

2. Care este evoluția suprafețelor și producțiilor cultivate cu grâu pe glob
și în Europa.
3. Prezentați evoluția suprafețelor și producțiilor cultivate cu grâu în
România.
53
4. Care este compoziția chimică a bobului de grâu.
5. În funcţie de calitatea pentru panificaţie, în câte clase se împart
grânele ?
6. Prezentați sistematica grâului și dați exemple de soiuri de grâu
admise în cultură în România.
7. Care sunt centrele de origine ale grâului?
54
GRÂUL- PARTICULARITĂȚI BIOLOGICE, RELAȚIILE

PLANTĂ-FACTORII DE VEGETAȚIE.
ZONAREA CULTURII , ROTAȚIA, FERTILIZAREA ȘI
LUCRĂRILE SOLULUI
Cuvinte cheie: Biologia culturi, zonarea, tehnologia culturii
Rezumat
Lucrările solului urmăresc intensificarea proceselor de nitrificare din
sol, acumularea și reținerea apei, realizarea unui raport optim aer/apă în sol,
combaterea buruienilor și realizarea unui pat germinativ corespunzător
pentru o răsărire explozivă a plantelor. Stabilirea densității de semănat trebuie
să aibă în vedere realizarea la recoltare a unui număr de spice/m2, care să
asigure realizarea potențialului productiv al soiurilor zonate.
La stabilirea densității se ține seama de soiul cultivat (capacitatea lui de
înfrățire) și de condițiile de semănat.

Particularitățiile biologice
Prezentarea făcută pentru această grupă de plante se bazează în

principal pe însuşirile morfo-biologice ale grâului. Totuşi trebuiesc făcute unele
sublinieri.
Grâul de toamnă are o perioadă de vegetaţie, în ţara noastră, de 270
-290 zile.
Perioada de vegetaţie a plantelor de grâu se împarte în următoarele
faze fenologice:
● germinare (răsărire)
● înrădăcinare
● înfrăţire
● formarea (alungirea) paiului
● înspicare-înflorire-fecundare
● formarea şi coacerea (maturarea) boabelor.
Perioada de vegetaţie poate fi împărţită în două etape: vegetativă şi
generativă.
Etapa vegetativă cuprinde fenofazele: germinare (răsărire),
înrădăcinare, înfrăţire.
Etapa generativă începe cu alungirea paiului şi continuă cu:
înspicarea, înfloritul, formarea bobului.
55
În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi
tehnologii apreciază că această „divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient
de precisă şi au propus „subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice
cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a grâului
şi al formării recoltei.
A fost realizată „codificarea vegetaţiei”, prin întocmirea unor scări de
coduri, care marchează stadiile de vegetaţie.
Stadiile de dezvoltare ale grâului după scările Feekes, Baggiolini,
Zadocks şi Jonard sunt prezentate în tabelul 6.1. (după L. S. Muntean, 1995).
Tabelul 6.1.
Stadiile de dezvoltare ale grâului
Scara
Stadiul Scara Feekes Scara Zadocks Scara Jonard
Baggiolini
0 1 2 3 4
Răsărit 1 A 10
1 Frunză B 11
2 Frunze C 12
3 Frunze D 13
Începutul înfrăţitului 2 E 21 (1 frate)
Înfrăţit 3 F
Sfârşitul înfrăţitului 4 A
G 29 (9 sau mai
mulţi fraţi)
Începutul alungirii paiului 5 H 30 B
1 Nod 6 I 31 C1
2 Noduri 7 J 32
C2
Apariţia ultimei frunze 8 K 37
Ligula vizibilă 9 D
10 L 39 (meioza
polenului)
Teaca desfăcută 10-1 M 40-49 (burduf) E
Apariţia spicului 10-2: 1/4
înspicat
N 50
10-3: 1/2
înspicat
Înspicat 10-4: 3/4 E
înspicat
10-5: toate O 59
spicele ieşite din
teacă
Începutul înfloritului 10-5-1: început
P 60
10-5-2. mijloc
F
Sfârşitul înfloritului 10-5-3: înfloritul
Q 69
bazei spicului
Formarea bobului 10-5-4 R
Maturitatea în lapte 11-1 S 70-79 Mo
Maturitatea în ceară 11-2 T 80-89
Maturitatea în pârgă 11-3 U 90
Maturitatea deplină 11-4 V
M
Supracoacere W 94
Trecerea plantelor de grâu de la etapa vegetativă la cea generativă se

realizează în faza de „spic de 1 cm” care corespunde codurilor 4 - 5 pe scara
Feekes, A - B pe scara Jonard, G - H pe scara Keller-Baggiolini şi 29 -30 pe
scara Zadocks.
Acest stadiu este denumit de E. Spaldon "punct de viraj".
Relațiile plantă-factorii de vegetație

În țara noastră grâul este una dintre cele mai importante plante de
cultură, cultivat pe o suprafață care variază între 1900-2300 mii ha.
56
Speciile cultivate sunt: grâul comun [Triticum aestivum (L) Thll
ssp.vulgare (Vill) MK] care deține cca 95% din suprafața destinată pentru
panificație și grâul durum [Triticum turgidum (L)Thell. Ss. Turgidum conv.
Durum (Desf.)MK], cultivat pe 5% din suprafața cu grâu, destinat fabricării
pastelor făinoase.
Cerințele plantei față de factorii pedoclimatici

Grâul se poate cultiva în climate variate sub aspectul umidității și
temperaturii.
Cerințele față de temperatură.

Temperatura minimă de germinare este de 2-40C, temperatura optimă
este de 23-250C, iar temperatura maximă 30-350C.
Suma de grade necesară pentru răsărire este de 1200C. Temperatura
optimă pentru răsărire este de 15-200C. Suma gradelor de temperatură de la
răsărire până la intrarea în iarnă este de 500-5500C. Temperatura optimă
pentru înfrățire este de 8-10oC.
Călirea plantelor se produce în prima fază la temperaturi de 10-150C
când se acumulează în nodul de înfrățire hidrați de carbon. În etapa a doua
călirea se desăvârșește la temperaturi cuprinse între -10C până la -50C și are
loc concentrarea sucului celular. Rezistă peste iarnă la temperaturi scăzute -
200C până la -220C. În condițiile existentei stratului de zăpadă grâul poate
rezista la temperaturi de sub -250C.
Împăierea are loc la 14-180C. Înspicarea se desfășoară în bune condiții
la 16-200C, înflorirea și fecundarea se desfășoară la 18 -220C ziua și 11-120C
noaptea. Temperaturile mai scăzute sau mai ridicate decât cele specifice fazei
precum și .. .mari de temperatură au efect negativ asupra desfășurării normale
a fazelor de vegetație cu influență puternică asupra producției.
Temperatura optimă pentru umplerea boabelor este de 20 0C. Sunt
dăunătoare temperaturile mai mari de 25-260C în timpul coacerii boabelor.
Când în timpul maturării boabelor temperaturile se mențin la nivel optim crește
producția și calitatea acesteia.
Cerințele față de umiditate.
Cele mai bune rezultate se obțin în zonele cu 400-700 mm precipitații,
în perioada de vegetație. Coeficientul de transpirație la grâu variază între 350-
700 mm, frecvent între 350-400 mm.
Fazele de vegetație cu consum ridicat de apă sunt: formarea
primordiilor spiculețelor și diferențierea primordiilor spicelor, polenizarea și
fecundarea, formarea primordiilor din care iau naștere frații, împăierea.
Deficitul de umiditate corelat și cu temperaturi ridicate în perioada formării
boabelor duce la șiștăvirea boabelor, scăderea producției și a calității acesteia.
Cerințele față de lumină.
Fotoperioada lungă și temperatura scăzută în toamnă intensifică
procesul de călire și deci măresc rezistența la iernare.
Lumina abundentă favarizează formarea unui număr mai mare de frați
și mărește rezistența la cădere. La temperaturi ridicate, acțiunea lumini este
negativă, mai ales când intensitatea acesteia este mai mare. Stresul fotonic
este un factor negativ al producției de grâu. Lumina insuficientă la baza paiului
57
determinată de o densitate prea mare sau îmburuienarea determină
sensibilitatea la cădere a plantelor.
Cerințele față de sol.
Grâul este cereala pretențioasă față de sol. Sub aspect textural
necesită soluri mijlocii, lutoase până la lutoargiloase din seria cernoziomurilor,
kastanoziomuri, faeoziomurilor, eutricambosolurile, preluvosolurilor, cu reacție
slab acidă până la slab alcalină cu valori ale pH-ului de 6-7,5.
Nu dă rezultate corespunzătoare pe solurile extrem texturale, grele
(argiloase) și ușoare (nisipoase). Prin aplicarea unor complexe de măsuri
pedoameliorative, a fertilizării și a corectării reacției prin amendare pot fi
cultivate cu rezultate eficient economic și pe solurile cu textură argriloasă
(vertosol, pelosol sau alte subtipuri argiloase), soluri erodate, cu textură
nisipoasă (psamosol sau subtipuri psamice) și cele alcalice sau acide.
Zonele ecologice de cultură

Grâul de toamnă poate fi cultivat în țara noastră cu rezultate bune în
toate zonele ecologice de stepă, silvostepă și forestieră, cu excepția zonei
muntoase și cea a dealurilor înalte (figura 6.1.).
Zonarea ecologică s-a obținut prin suprapunerea hărții zonelor
climatice peste harta solurilor ( Berbecel și colab., 1960).
Zona foarte favorabilă cuprinde suprafețe mari în toate câmpiile țării.
În Vestul țării deține cea mai mare parte a Câmpiei Timișului,
Mureșului și Crișurilor. În sudul țării, în dreapta Oltului, Câmpia Băileștilor în
partea de est a Câmpiei Caracalului, în stânga Oltului, terasele Dunării și
jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului, la est de Argeș între Ialomița și
Dunăre, Câmpia Mostiștei și Bărăganului de Sud și partea de vest a
Bărăganului de mijloc, partea centrală a Câmpiei Râmnicului.
În Transilvania, suprafețe mari în Câmpia Transilvaniei și suprafețe
mai restrânse în Podișul Târnavelor și Țara Bârsei, nord-vestul țării.
În nord estul Moldovei, partea de nord- vest a depresiunii Jijiei
inferioare, cea mai mare parte a Jijiei superioare și a dealurilor Cazancea,
având ca limită spre vest linia Hârlău-Botoșani-Dorohoi, iar spre est o linie
aproximativ paralelă cu Prutul.
Zona favorabilă I
În vestul țării cuprinde cea mai mare parte a câmpiilor neâncadrate în
zona foarte favorabilă, o bună parte din dealurile piemontane de la sud de
Mureș și o suprafață restrânsa din Depresiunea Bozovici.
În sudul țării, la vest de Olt, Câmpia Dânceului, la est de Olt o parte din
Platforma Cotmeana, Câmpia Boianului, partea de sud a câmpiilor Neajlov și
Burdea, Câmpia Burnazului în întregime, spre est cea mai mare parte a
Câmpiei Române, Bărăganul propriu zis și Bărăganul Brăilei, în Dobrogea
Podișul Topraisarului, Podișul Negru Vodă în întregime Podișul Cobadin și
Dorobanț.
În Transilvania, pe valea și Podișul Someșului, în nordul Câmpieio
Transilvaniei, în centrul Transilvaniei, și porțiunu mai mici între Copșa Mică și
Deva, în jurul Sibiului și în depresiunile Târgul Secuiesc-Sfântul Gheorghe și
Țara Bârsei, în Moldova, sud estul Câmpiei Moldovei la sud de linia Iași-Târgul
Frumos înaintând în nord spre Prut.
Zona favorabilă II
În vestul țării, partea estică a câmpiilor și regiunilor deluroase în zonele
58
descrise anterior.
În sudul țării, o subzonă la sud de zona favorabilă, iar în nord de linia
ce unește localitățile Turnul Severin, Pitești, Ploiești, Vest Focșani, pătrunzând
în regiunea dealurilor subcarpatice pe văile largi ale Jiului, Oltului, Argeșului,
Ialomiței și Buzăului. În Dobrogea această subzonă ocupă restul teritoriului,
neîncadrat în zona favorabilă.
În Transilvania, restul suprafețelor neîncadrate în zona foarte
favorabilă, cum sunt suprafețele din Podișul Someșului, Câmpia Transilvaniei,
podișul Târnavelor, Depresiunea Târgul Secuiesc și Sfântu Gheorghe și
Depresiunea Ciuc.
În Moldova Podișul Sucevei, Podișul Bârladului, lunca și terasele
Siretului până în Câmpia Tecuciului.
Grâul durum este zonat în zonele sudice, fiind un grâu caracteristic de
stepă (Gh. Bîlteanu, 1998).
Figura 6.1. Zonarea ecologică a grâului

(Zamfirescu N și colab., 1965, Actualizată Simona Niță 2016)
Rotația
Plantele premergătoare pentru cultura grâului trebuie să părăsească
terenul devreme, pentru ca semănatul să se facă în epoca optimă, să lase
terenul curat de buruieni și într-o bună stare de fertilitate.
Foarte bune premergătoare sunt: mazărea, borceagul, fasolea, soia
(soiurile timpurii și semitimpurii), rapița, inul pentru ulei, muștarul, cartoful
timpuriu, cânepa pentru fibre, sfecla pentru sămânță, trifoiul arat după coasa
a II a.
59
Toate aceste plante eliberează terenul cel mai târziu în luna august,
permițând efectuarea lucrărilor premergătoare semănatului la timp.
Leguminoasele, lasă solul bogat în azot, curat de buruieni, cu însușiri
fizice îmbunătățite.
Întrucât bacteriile fixatoare de azot, simbionte cu soia, Bradyrhizobium
japonicum, nu se află spontan în microflora solurilor de la noi decât în parcelele
cultivate frecvent cu soia bacterizată, este necesar ca la semănat semințele
de soia să fie tratate cu Nitragin pentru formarea de simbioze.
Culturile de soia care nu au format nodozități, consumă cantități mari
de azot din sol, fapt ce le plasează în grupa plantelor bune premergătoare
pentru grâu și nu foarte bune premergătoare.
În zonele umede și răcoroase trifoiul arat după coasa a II a constituie
cea mai bună premergătoare pentru grâu.
Rapița de toamnă este o plantă premergătoare pentru grâu la fel de
valoroasă ca mazărea doar că doza de azot aplicată la grâu nu trebuie redusă.
După rapiță, solul rămâne structurat și curat de buruieni.
Inul pentru ulei se recoltează timpuriu, fiind o premergătoare la fel de
bună ca și rapița, cu condiția combaterii buruienilor având în vedere
capacitatea slabă de luptă cu buruienile.
Cânepa pentru fibre lasă terenul foarte curat de buruieni și se
recoltează la jumătatea lunii august.
Cartofii timpurii lasă solul afânat și curat de buruieni, se recoltează
devreme, creând premize pentru semănatul grâului la timp și în bune condiții.
Sfecla pentru sămânță recoltându-se devreme, intră și ea în grupa
plantelor foarte bune premergătoare.
Bune premergătoare sunt. soia (soiurile semitârzii și târzii), sfecla pentru
zahăr, cartofii de toamnă, floarea-soarelui, cânepa pentru sămânță,
porumbul pentru boabe și siloz.
Soia (soiurile stmitârzii și târzii) este o bună premergătoare, singurul
inconvenient reprezentându-l recoltatul prea târziu. Acest neajuns poate fi
înlăturat, în mare parte, prin renunțarea la arătură, care va fi înlocuită cu una-
două lucrări cu grapa mare cu discuri, câștigând în acest fel timp, un plus de
calitate a patului germinativ și nu în ultimul rând o reducere a costurilor.
Sfecla pentru zahăr și furajeră lasă în urmă un teren afânat, curat de
buruieni, nivelat. Ca și în cazul soiei, recoltarea târzie obligă înlocuirea arăturii
cu lucrări de discuit. Pregătirea solului după sfeclă, se realizează ușor, chiar
fără arătură, cu mașinile existente pentru lucrarea solului fără întoarcerea
brazei. Floarea-soarelui este o bună premergătoare. Recoltându-se la sfârșitul
lunii august-începutul lunii septembrie permite încadrarea semănatului grâului
în epoca optimă.
Porumbul este considerat o premergătoare mediocră pentru grâul de
toamnă. În anumite condiții, el se încadrează însă în grupa plantelor bune
premergătoare.
Astfel, cultivarea unor hibrizi cu perioadă de vegetație scurtă, eliberarea
integrală și rapidă a resturilor vegetale, semănatul porumbului în arătură
adâncă ,efectuarea tuturor lucrărilor de îngrijire la nivel optim, fertilizarea cu
cantități mari de îngrășăminte, constituie măsuri tehnologice care fac din
porumb o bună premergătoare pentru grâu.
Și după porumb, în condițiile unei sisteme de mașini adecvate, se poate
semăna grâul fără arătură, ne înregistrându-se scăderi de recoltă.
60
Grâul nu poate urma porumbului în cazul atacului de fuzarioză.
Rele premergătoare sunt considerate sorgul, iarba de Sudan, lucerna.
Aceste plante sunt mari consumatoare de apă, iar după lucernă apare un
inconvenient suplimentar datorat elementelor structurale mari și foarte mari ale
solului care se formează în lucerniere și care determină un regim aerohidric
necorespunzător încolțirii boabelor datorat excesului de aer.
Monocultura determină scăderea accentuată a producției datorită:
acumulării în sol a unei flore bacteriene rizosferice care prin produsele exudate
împiedică creșterea și funcționarea în condiții normale a rădăcinilor de grâu;
înmulțirii bolilor și dăunătorilor; îmburuienării.
Grâu după grâu se poate cultiva în anumite condiții doar un an. În
condițiile unor ani dificili, cu secetă prelungită în toamnă sau în anii excesivi
de ploioși, când plantele premergătoare își prelungesc perioada de vegetație,
pentru a putea semăna la timp și în bune condiții se apelează la suprafețele
care au fost cultivate în anul agricol anterior tot cu grâu. Aceste suprafețe pot
fi lucrate din timp atunci când solul se află într-o stare corespunzătoare, astfel
încât semănatul grâului se poate face la timp și în condiții calitativ superioare.
Dintre cerealele păioase, ovăzul poate fi considerată ca cea mai bună
premergătoare pentru grâu. Orzul, având boli și dăunători comuni, este o
premergătoare mediocră, acceptată doar în situația în care nu există alte
variante mai bune.
C. Pintilit și Gh. Sin (1974), recomandă pentru zona de stepă și
silvostepă, unde grâul ocupă 23-24% din suprafața arabilă, următoarele tipuri
de asolamente:
- asolamente de 3 ani: 1 - leguminoase pentru boabe (mazăre,
fasole, soia); 2 - cereale păioase de toamnă (grâu, orz); 3 - porumb;
- asolamente de 4 ani: 1 - leguminoase sau neleguminoase cu
recoltare timpurie (mazăre, borceag, fasole, rapiță, etc.); 2 - cereale păioase
de toamnă; 3 - plante tehnice (sfeclă, floarea soarelui); 4 - porumb;
- asolamente de 5 ani: 1 - leguminoase sau alte plante cu
recoltarea timpurie; 2 - cereale păioase de toamnă (grâu, orz); 3 - porumb și /
sau porumb; 4 - grâu de toamnă; 5 - porumb.
Pentru zona de pădure, cu veri reci, zonă umedă, cu soluri având o
fertilitate redusă, este importantă introducerea în asolament a unei plante
perene ameliorate (trifoi).
Prezentăm câteva variante de asolamente, după N. Ceapoiu și colab.
(1984):
- Varianta I: 1 - grâu cu trifoi ascuns; 2 - trifoi 2 coase; 3 - grâu; 4
- porumb fertilizat cu gunoi de grajd; 5 - porumb; 6 - leguminoase și/sau plante
tehnice (in, soia, fasole, floarea soarelui);
- Varianta II: 1 - leguminoase anuale și/sau perene(trifoi) și/sau in
pentru fibre; 2 - grâu; 3 - porumb; 4 - cartof, sfeclă;
- Varianta III: 1 - grâu; 2 - cartof; 3 - orzoaică de primăvară; 4 -
porumb îngrășat cu gunoi de grajd.
Fertilizarea
Grâul consumă cantități relativ reduse de elemente nutritive.
Pentru o producție de 5.000 kg/ha boabe și producția secundară
aferentă, grâul consumă 114 kg N, 57 kg P2O5 și 107 kg K2O (Cr. Hera, 1980),
revenind un consum specific la 100 kg boabe și paiele aferente de 2,28 kg N,
61
1,14 kg P2O5 și 2,14 kg K2O.
Grâul este însă deosebit de pretențios față de îngrășăminte fapt
datorat unui sistem radicular ce explorează un volum redus de sol, având și
o putere mai slabă de solubilizare și absorbție a elementelor nutritive,
comparativ cu alte plante.
De asemenea, trebuie menționat că deși are o perioadă lungă de
vegetație, majoritatea elementelor sunt absorbite într-un timp scurt,
respectiv de la începutul formării paiului până la coacerea în lapte (cca. 3
luni). În acest interval plantele absorb 78 - 92% din N, 75 - 88% P2O5 și 85
- 88% din K2O.
În perioada octombrie-martie, deci de la răsărire până primăvara,
grâul utilizează 8 - 22% din N, 12 - 25% din P2O5 și 12 - 15% din K2O, deși
în această perioadă cantitatea de substanță uscată sintetizată reprezintă
doar 3% din cea totală (Gh. Bîlteanu, 1991).
Azotul, în cantități suficiente asigură o înrădăcinare și înfrățire
corespunzătoare în toamnă, mărește rezistența la temperaturile scăzute din
iarnă, contribuie la creșterea numărului de flori fertile în spic și a conținutului
de proteine în boabe.
Insuficiența azotului duce la formarea unor plante debilitate, cu o
suprafață de asimilație redusă, cu un număr mic de flori, rezistența la ger
scade iar în primăvară se formează un număr redus de spiculețe în spic.
Insuficiența azotului determină și un conținut redus de proteine în boabe.
Excesul de azot determină o creștere luxuriantă a plantelor,
sensibilizându-le la cădere și boli, prelungirea perioadei de vegetație,
scăderea rezistenței la șiștăvire și la ger.
Fosforul, are un efect pozitiv asupra înrădăcinării, înfrățirii, rezistenței
la iernare, cădere și boli, precum și asupra formării și maturării boabelor.
Fosforul mărește și eficiența azotului.
Insuficiența fosforului duce la încetinirea ritmului de creștere al
plantelor, scade coeficientul de înfrățire, reduce sistemul radicular, întârzie
maturarea.
Excesul de fosfor, determină creșterea conținutului de amidon în bob
în detrimentul proteinei.
Potasiul, induce creșterea rezistenței plantelor de grâu la ger, cădere,
boli și secetă.
Insuficiența potasiului determină o scurtare a internodurilor, formarea a
numeroși frați axilari, dând plantei un aspect de tufă. Frunzele sunt îngălbenite
și ușor flasce (aspectul de opăreală a plantelor).
Îngrășămintele organice, sunt bine valorificate de grâu dar ele se aplică
frecvent plantei premergătoare (porumb, sfeclă, cartof), grâul valorificând
efectul remanent.
Dozele de îngrășăminte se stabilesc având în vedere, în principal,
recolta scontată a se obține, consumul specific, rezerva solului, îngrășămintele
organice aplicate, planta premergătoare, condițiile climatice și soiul cultivat.
Calculul dozei de azot se face cu ajutorul formulei:
DN=30 x Rs - Ns - Ngg ± Npr
unde:
DN - doza de azot;
62
Rs - recolta scontată (t/ha);
Ns - azotul din sol (estimat la 20 kg/ha în solurile sărace și 60 kg/ha în
cele fertile);
Ngg - azotul din gunoiul de grajd (2 kg N/t de gunoi de grajd, când este
aplicat grâului; 1 kg N/t de gunoi de grajd, când a fost aplicat plantei
premergătoare și 0,5 kg N/t gunoi de grajd când s-a aplicat
antepremergătoarei);
Npr - corecția care se aplică în funcție de planta premergătoare și
anume: se scad 30 kg/ha după leguminoase pentru boabe, 20 kg/ha după
borceag sau trifoi; se adaugă 20 - 25 kg/ha după prășitoare recoltate târziu și
fertilizate insuficient.
În țara noastră dozele sunt cuprinse între 80-160 kg/ha în funcție de
elementele amintite.
Pe terenurile cu fertilitate ridicată și după leguminoase sau alte plante
bine fertilizate nu este necesar a se administra îngrășăminte cu azot în
toamnă.
Pe terenurile cu fertilitate mai redusă și după prășitoare târzii este
i necesar a se aplica 1/3 din doza de azot (30 - 4o kg/ha) la pregătirea patului
germinativ. Restul dozei se aplică la sfârșitul iernii pe teren înghețat sau
primăvara devreme. O parte din azot (8 - 10 kg/ha) se poate administra odată
cu erbicidatul, sub formă de uree dizolvată în soluția de erbicidat (8 - 10 kg
uree/100 l soluție).
Fertilizarea foliară târzie determină sporuri semnificative de recoltă. Se
utilizează îngrășăminte foliare de tip A 300, în doză de 15 kg/ha, în
concentrația maximă de 20% produs comercial odată cu tratamentul împotriva
bolilor și dăunătorilor, înainte de înspicare sau înflorire.
Calculul dozei de fosfor se face cu ajutorul formulei:
DP = 15 • Rsc - Dg
unde:
DP - doza de fosfor (kg/ha);
Rsc - recolta scontată (t/ha);
Dg - aportul îngrășămintelor organice în P2O5 (1,2 kg P2O5/t gunoi de
grajd când se aplică direct grâului; 0,8 kg P2O5/t gunoi de grajd, când se aplică
plantei premergătoare).
Pe solurile cu un conținut mai mic de 6 mg P2O5/100 g sol, doza de
P2O5 se majorează cu 12 - 20 kg/ha pentru fiecare mg P2O5 sub această
limită (Gh. Bîlteanu și V. Bîrnaure, 1989).
Dozele de P2O5 folosite la grâu sunt cuprinse între 60 - 120 kg/ha
Îngrășămintele cu fosfor, dacă sunt simple (superfosfatul simplu cu 18%
P2O5 sau concentrat cu 42% P2O5) se administrează de preferință sub
arătura de bază sau, dacă nu e posibil, la pregătirea patului germinativ.
Dacă fosforul provine din îngrășăminte complexe se va aplica la
pregătirea patului germinativ sau chiar iarna pe teren înghețat.
Potasiul nu determină întotdeauna sporuri de recoltă la grâu.
Aplicarea lui este obligatorie, însă , pe solurile podzolice.
Un alt aspect important este acela că aplicarea repetată a unor doze
mari de azot și fosfor determină creșterea exportului de potasiu din sol, ceea
ce duce la reducerea fertilității potasice a solului după un număr de ani (Cr.
Hera, 1989).
63
Având în vedere rolul potasiului în creșterea rezistenței plantelor la
secetă și boli, fertilizarea cu potasiu trebuie analizată și din acest punct de
vedere.
La un conținut al solului de peste 15 mg K2O/100 g sol se consideră că
pentru producții de 5.000 kg/ha nu sunt necesare îngrășăminte cu potasiu.
Pe soluri cu un conținut în potasiu mai mic de 15 mg K2O/100 g sol,
aplicarea îngrășămintelor cu potasiu devine obligatorie.
Dozele de potasiu vor fi cuprinse între 40-80 kg/ha.
Îngrășămintele simple cu potasiu se aplică sub arătura de bază sau
dacă avem îngrășăminte complexe N:P:K se pot aplica la pregătirea patului
germinativ.
La S.C.A. Turda într-o experiență de lungă durată (1967 - 1998) în care
s-a urmărit efectul fertilizării la grâu cultivat după porumb într-un asolament de
5 ani, s-a constatat că azotul participă cu o cotă de 28,7% la formarea
producției, fosforul cu 7,1%, condițiile climatice cu 20,6%, iar factorii
necontrolați experimental cu 28%. Interacțiunile dintre condițiile climatice
specifice anilor experimentali și îngrășăminte au contribuit cu 15,6% la
formarea producției (Maria Ștefănescu, 1999).
Gunoiul de grajd este bine valorificat de grâu îndeosebi pe solurile mai
sărace. Dozele ce se aplică sunt de 20-30 t/ha.
Gunoiul se poate aplica direct culturii de grâu când premergătoarea
este o plantă cu recoltare timpurie, existând în acest fel timpul fizic necesar
efectuării lucrării.
Dacă grâul urmează după prășitoare cu recoltare târzie, gunoiul de
grajd se va aplica acestora, grâul beneficiind în acest caz de efectul remanent.
Amendamentelor calcaroase sunt necesare pe solurile acide, cu
pH sub 5,8 și cu un grad de saturație în baze sub 75%. Se administrează 4
t/ha A carbonat de calciu (piatră de var, dolomit) odată la 4 ani, direct culturii
grâului sau plantei premergătoare. Amendamentele trebuie să se împrăștie
foarte uniform și să se încorporeze sub arătură.
Biopreparatele bacteriene sau îngrășămintele bacteriene, reprezintă
culturi de bacterii libere, fixatoare de azot atmosferic (Azotobacter
chroococum) sau de microorganisme care transformă compușii organici cu
fosfor din sol în compuși ușor asimilabili de către plante (Bacillus megaterium
var. phosphaticum).
Sporurile de recoltă, citate de literatura de specialitate, au fost cuprinse
între 14,8 - 21,7%, în cazul Azotobacterinului și respectiv 10,1 - 14,8%, în
cazul Fosfobacterinului.
Un produs recent omologat este "Biotrofin", care are în componență
atât Azotobacter chroococum, cât și Bacillus megaterium var. phosphaticum.
Se aplică în doza de 10 l/ha în amestec cu soluția de erbicidat, fiind necesară
încorporarea lui imediată în sol, Azotobacter sp. fiind fotosensibilă.
Rezultatele obținute la S.C.C.C.E.S. Perieni și S.C.A. Turda, la cultura
grâului, porumbului și mazării, relevă sporuri de recoltă de 39 - 42% față de
LUCRĂRILE SOLULUI
martorii nefertilizați.
Lucrările de bază ale solului constituie elementul tehnologic principal în
activizarea proceselor microbiologice de mineralizare din sol, în reducerea
numărului de buruieni, în prevenirea apariției unor boli și dăunători, în
64
păstrarea rezervei de apă din sol ca și în asigurarea unui raport optim aer /
apă pentru sistemul radicular al grâului.
Eficiența optimă a acestor lucrări se obține prin efectuarea lor imediat
după recoltarea plantei premergătoare.
Lucrările se execută diferențiat în funcție de planta premergătoare și de
conținutul de umiditate al solului.
După plantele care părăsesc terenul devreme în paralel cu
recoltarea se execută și arătura la 20-25 cm pe soluri mijlocii și grele, 20-22
cm pe soluri ușoare cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Aceasta se menține afânată și curată de buruieni prin lucrări repetate
cu grapele cu discuri în agregat cu grape cu colți reglabili.
Pe terenuri denivelate se vor atașa la grapele cu discuri și lame
nivelatoare. Pe terenuri plane, bine arate, lucrarea se poate efectua și numai
cu grapa cu colți reglabili. Mărirea adâncimii de lucru la 25 - 28 cm + 10 cm
scormonitor, se impune pe soluri mijlocii și grele și când arătura efectuată la
planta premergătoare a fost superficială.
Aratul de două ori la 20 cm nu este economic, producția nu crește însă
cheltuielile se dublează.
După trifoi, economic este să recoltăm două coase, după care terenul
se discuie apoi se ară. Pregătirea după prima coasă este mai ușoară dar
diferența de recoltă nu compensează diferența de producție.
În anii secetoși, când solul este uscat, se reduce adâncimea de
executare a arăturii astfel încât să nu scoată bulgări.
După premergătoare târzii arăturile trebuie încheiate până la 25
septembrie în sud și respectiv 15 septembrie în nord. Se vor efectua diferențiat
la adâncimi care să asigure încorporarea cantității mari de resturi vegetale, dar
fără a se scoate bulgări în agregat cu grape stelate.
După porumb și floarea soarelui arătura va fi precedată de o lucrare cu
grapele cu discuri, perpendicular pe direcția rândurilor plantei premergătoare.
După arat terenul se discuie imediat pentru a sfărăma bulgării încă umezi.
În toamnele secetoase, când terenul este foarte uscat și prin efectuarea
arăturii ar rezulta bulgări greu de mărunțit, se poate renunța la arătură, terenul
rămânând să fie pregătit prin lucrări repetate cu grapele cu discuri, până se
obține un strat afânat de 12 - 15 cm.
Patul germinativ se va pregăti cu grapele cu discuri, în agregat cu
grape cu colți reglabili, prin una - două treceri iar în preziua semănatului printr-
o lucrare cu combinatorul perpendicular pe direcția de semănat.
Solul nu trebuie mărunțit excesiv deoarece favorizează formarea
crustei. Bulgării cu diametrul de până la 5 cm rețin zăpada și în primăvară se
revarsă împiedicând formarea crustei.
65
1. Temperatura optimă pentru înfrățire la grâu este de?
Pentru înfrățire grâul are nevoie de o temperatură de 8-100C cu zile

însorite, luminoase și continuă până la 50C.
2. Șiștăvirea boabelor în spic este produsă de:

Șiștăvirea boabelor în spic este produsă de dezechilibru hidric dată de
pierderea apei prin transpirație și absorbția apei din sol,
1. Care sunt fazele de vegetaţie la grâu şi scările de coduri folosite.

2. Temperatura optimă pentru înfrăţire la grâu este de ?
3. Care sunt zonele foarte favorabile pentru cultura grâului?
4. Care sunt plantele foarte bune premergătoare pentru cultura de grâu?
5. Enumerați etapele critice de nutriţie a grâului.
6. Prezentaţi particularităţile fertilizării cu azot la cultura grâului.
7. Prezentaţi particularităţile fertilizării cu fosfor şi potasiu la cultura
grâului.
8. Prezentaţi particularităţile fertilizării organice, administrării
îngrăşămintelor foliare şi aplicării amendamentelor la cultura grâului.
9. Descrieți lucrările solului la cultura grâului de toamnă după plantele
premergătoare cu recoltare timpurie.
10. Descrieți lucrările solului la cultura grâului de toamnă după plantele
premergătoare cu recoltare târzie.
66
GRÂUL- SĂMÂNȚA, SEMĂNATUL, LUCRĂRILE DE

ÎNGRIJIRE, RECOLTAREA
Cuvinte cheie: Semanat, lucrări de îngrijire
Rezumat
Stabilirea densității de semănat trebuie să aibă în vedere
realizarea la recoltare a unui număr de spice/m2, care să asigure
realizarea potențialului productiv al soiurilor zonate.

Sămânța și semănatul
Sămânța trebuie să provină dintr-un soi specific zonei, din loturi
semincere certificate, cu valoare biologică și culturală ridicată.
Puritatea trebuie să fie de cel puțin 98%, germinația de minim 90%.
Plantele provenite din semințe cu dimensiuni mari își formează nodul
de înfrățire mai adânc, sunt mai bine înrădăcinate și rezistă mai bine la
temperaturile scăzute.
Înainte de semănat, sămânța de grâu se tratează contra bolilor cum
sunt Fusarium ssp. (fuzarioză) și Ustilago ssp. (tăciunele zburător și tăciunele
îmbrăcat) etc. Se folosesc produse fungicide precum: Systiva 333FS 1,5 l/t,
Rancona 15MN 1,3 l/t,Insure 3,0 l/t, Vitavax 2000 3,0 kg/t și alte fungicide
omologate- Sursa Codexul 2015.
Pe tarlalele unde există posibilitatea atacului de dăunători în toamnă
(gândac ghebos - Zabrus tenebrioides; viermi sârmă - Agriotes sp.; muștele
cerealelor), terapia semințelor trebuie efectuată cu un insectofungicid, care să
stăpânească dăunătorii și bolile, precum: Nuprid 600 FS 1l/t, Signal 2,5 l/t, ,
Force 20 CS 1-1,5 l/t- Sursa Codexul 2015.
Epoca de semănat trebuie să asigure până la intrarea în iarnă o

perioadă de 40-50 zile cu temperaturi peste 5oC, în care grâul să răsară și să
înfrățească. Suma gradelor de temperatură corespunzătoare acestei perioade
este de 450-500oC.
Calendaristic, în câmpia din nordul și vestul țării, semănatul trebuie să
se încadreze între 5 și 15 octombrie, iar în zonele colinare între 25 septembrie
și 5 octombrie.
Dacă semănatul se face prea timpuriu , plantele intră în iarnă cu o masă
vegetativă prea bogată, sunt mai sensibile la ger și boli, îmburuienarea începe
67
încă din toamnă, se înregistrează atac de musca de Hessa și afide, au loc
dereglări fiziologice datorită temperaturilor ridicate din toamnă care duc la
stoparea creșterii în primăvară.
Dacă semănatul este întârziat, plantele intră în iarnă neînfrățite sau
înfrățite insuficient, mai sensibile la îngheț, în primăvară sunt sensibile la
descălțare.
Se apreciază că, pentru fiecare zi de întârziere a semănatului din luna
octombrie, producția scade cu 30 - 50 kg/ha și cu 60 - 100 kg/ha pentru fiecare
zi din noiembrie (Gh. Sipoș, citat de I. Borcean și colab., 1997).
Densitatea de semănat la grâu se exprimă în boabe germinabile pe
metru pătrat (b.g./m2).
Stabilirea densitățiide semânat trebuie să aibă în vedere realizarea la
recoltare a unui număr de 500 - 700 spice/m2, care asigură atingerea
potențialului productiv al soiurilor zonate.
Se are în vedere, calitatea patului germinativ, epoca de semănat,
fertilitatea și umiditatea solului.
Limita superioară a numărului de boabe se va mări cu 5 - 10 % în
următoarele situații:
o toamne secetoase cu sol uscat;
o pat germinativ neglijent pregătit; o depășirea epocii optime de semănat;
Trebuie subliniat faptul că, sporirea densităţii de semănat nu
compensează în întregime deficienţele datorate semănatului întârziat sau ale
unui pat germinativ pregătit necorespunzător.
Cantitatea de sămânță la hectar se calculează în funcție de densitatea
de semănat, masa a 1.000 de boabe, puritatea fizică și germinația seminței:
Q (kg/ha) =
 
D b.g. / m 2  MMB
 100
P G
unde: D-densitatea de semănast;
MMB-masa a 1000 de boabe;
P- puritatea fizică;
G- germinația.
Cantitatea de sămânță la grâu este cuprinsă între 100-250 kg/ha.
Adâncimea de semănat pentru condițiile din țara noastră este cuprinsă
între 4-6 cm. În condițiile unor soluri grele și umede, în zonele cu ierni blânde,
se poate semăna chiar și la 3 cm.
Semănatul mai adânc determină o debilitare a plantelor în procesul de
răsărire, cu efecte negative asupra capacității de înfrățire
La stabilirea adâncimi de semănat se are în vedere și lungimea
coleoptilului soiului respectiv. Soiurile cu coleoptil scurt nu se seamănă mai
adânc de 5 cm.
Semănatul se face cu semănătorile SUP, de preferat perpendicular pe
direcția de arat. Mai întâi se seamănă capeții parcelei.
Este recomandat ca în funcție de lățimea de lucru a mașinilor de
erbicidat, la semănat să se lase cărări tehnologice pe care se va intra pentru
efectuarea tratamentelor în vegetație. În acest fel se vor evita suprapunerile
sau greșurile la erbicidat, tratamente, fertilizat.
68
Cărările se realizează închizând 3-4 șubăre de la SUP în dreptul
fiecărei roți a tractorului, operațiune care se repetă la fiecare al doilea sau al
treilea parcurs al semănătorii, în funcție de lățimea de lucru a acesteia și a
mașinilor de erbicidat și de fertilizat.
Lucrările de îngrijire
Atunci când semănatul s-a făcut în sol uscat sau într-un sol cu
elemente structurale mari cu mult aer (ex. după lucernă) este recomandat
tăvălugitul cu tăvălugul. În acest fel se favorizează ascensiunea capilară și
respectiv punerea semințelor în contact cu solul.
Tăvălugitul se recomandă și în condițiile semănatului într-un pat
germinativ prea bolovănos.
În funcție de însușirile fizice ale solului (textură, structură), de
conținutul lui în apă, de mărunțirea lui se stabilește greutatea și tipul tăvălugilor
în așa fel încât să se evite formarea crustei după ploi sau tasarea excesivă.
După semănat, pentru prevenirea băltirii apelor în locurile mai joase
se fac rigole pentru evacuarea apei spre canalele de desecare sau dacă nu
există posibilitatea evacuării apei, se sapă gropi colectoare de unde apa este
preluată în cisterne cu ajutorul pompelor sau este împinsă pe conducte de
irigație la primul canal.
În zonele cu viscol și temperaturi foarte scăzute (sud-estul țării), se
recomandă reținerea zăpezii cu ajutorul parazăpezilor sau prin tăvălugirea
zăpezii.
În primăvară, datorită alternanței îngheț-dezgheț, în special când
semănatul s-a făcut superficial, apare fenomenul de "descălțare a plantelor" în
urma căruia plantele rămân cu rădăcinile parțial afară din sol, fiind foarte
sensibile la secetă.
În această situație, imediat ce se poate intra pe teren, se face
tăvălugitul culturii cu tăvălugul neted, punându-se în acest fel nodul de înfrățire
în contact cu solul pentru a se forma noi rădăcini.
Combaterea buruienilor. Buruienile determină pagube ce pot ajunge
până la 60-80 % din recoltă (N. Șarpe și colab., 1981).
Combaterea buruienilor din culturile de grâu trebuie să se facă într-un
sistem integrat, folosind metode preventive (asolamentul, lucrările solului) și
curative (erbicidatul).
Alegerea erbicidelor se va face având în vedere speciile de buruieni,
gradul de îmburuienare, stadiul de dezvoltare al buruienilor și al culturii.
În tabelul 7.1. sunt prezentate principalele erbicide utilizate la cultura
grâului.
Combaterea chimică a buruienilor Tabelul 7.1.

Produsuls.a./ Doza, Ambalaj
producător concentrația L, Kg Spectrul de combatere
AGIL 100 0,5 Buruieni monocotiledonate anuale
ECpropaquizafop l/hapostemerge 1 L5 L (inclusiv samulastra inainte de
100 g/lAdama nt infratire)
BRASAN Buruieni monocotiledonate si
dimetaclor 500 g/l 2-2,5 l/ha dicotiledonate anuale: Turita, Traista
+clomazone 40 preemergent 5L ciobanului, Musetel salbatic, Loboda
g/lSyngenta Crop (imediat dupa salbatica, Trei frati patati, Iarba
Protection semanat) barboasa, Mohor, Zamosita
69
1,5-2
l/hapreemergen Buruieni monocotiledonate si
t2-2,5 dicotiledonate anuale: Stir, Spanac
BUTISAN 400
l/hapostemerge salbatic, Traista ciobanului, Loboda,
SCmetazaclor 400 5L
nt Loboda salbatica, Musetel,
g/lBasf
timpuriu(buruie Scanteiuta, Turita-max 2 frunze,
ni pana la 2 Mohor, Meisor, Mei
frunze)
BUTISAN
2,5 Buruieni monocotiledonate si
MAXdimetenamid-
l/hapreemergen dicotiledonate anuale: Stir, Spanac
p 200 g/l
t si 5L salbatic, Traista ciobanului, Loboda,
+metazaclor 200 g/l
postemergent Musetel, Scanteiuta, Turita-max 2
+quinmerac 100
timpuriu frunze, Mohor, Meisor, Mei
g/lBasf
BUTISAN Buruieni monocotiledonate si

2,5
AVANT dimetenam dicotiledonate anuale: Romanita,
l/hapreemergen
id-p 100 g/l Rocoina, Turita- max 2 frunze, Ciocul
t si 10 L
+metazaclor 300 g/l Berzei, Gascarita, Sugel puturos,
postemergent
+quinmerac 100 Loboda, Nu ma uita, Fumarita,
timpuriu
g/lBasf Cruciulita, Musetel, Trei frati patati,
Mac, Traista ciobanului, Soparlita
FUSILADE FORTE
1
fluazifop-p-butil 150 Costrei din rizomi
l/hapostemerge 5L
g/lSyngenta Crop (la faza optima de 15-20 cm)
nt
Protection Buruieni monocotiledonate anuale:
0,8 Mohor, Iarba barboasa, Costrei din
l/hapostemerge seminte (la faza de 2-4 frunze)
nt
0,2 l/ha
preemergent
sau
postemergent Buruieni dicotiledonate anuale si
timpuriu cand perene: Palamida, Mac, Musetel,
GALERA SUPER
rapita are 1-3 Turita, Romanita, Albastrita, Spanac
clopiralid 240 g/l +
frunze, pentru salbatic, Trei frati patati, Stir, Susai,
picloram 80 g/l + 1L
combaterea Ambrozia, Hrisca, Samulastra de
aminopiralid 40 g/l
buruienilor cu floarea soarelui, Zarna, Talpa gastei
Dow Agrosciences
rasarire in Buruieni mediu sensibile: Rocoina,
toamna0,25 Urzica moarta, Soparlita
l/hapostemerge
nt, cand rapita
are 3-9 frunze
Buruieni dicotiledonate anuale:
Turita; Rocoina; Traista ciobanului,
KALIF 480 EC
0,15-0,20 l/ha Pungulita, Urzica moarta,
clomazon 480 g/l 1L
preemergent Ciumafaia; Mac; Doritoare
Adama
Buruieni monocotiledonate anuale:
Iarba barboasa; Iarba vantului
Buruieni dicotiledonate anuale:
LONTREL 300 Palamida, Romanita, Susai,
Clopiralid 300 0,3-0,5 l/ha 1L Spalacioasa, Musetel, Crizantema
g/lDow salbatica, Hrisca, Troscot, Salcuta,
Agrosciences Zarna
LEOPARD 5 EC
quizalofop-p-etil 50 0,7 l/ha Buruieni monocotiledonate anuale:
1; 5 L
g/l postemergent Costrei din samanta, Mohor, Iarba
Alchimex+Adama barboasa, Meisor
PANTERA 40 EC 0,75-1,5 l/ha Buruieni monocotiledonate anuale:
1; 5 L
quizalofop-p-tefuril postemergent Mohor, Costrei din seminte, inclusiv
70
Samulastra cerealelor Costrei din
40 g/l Chemtura rizomi
RANGO Buruieni monocotiledonate anuale:
quizalofop-P-tefuril 0,75-1,5 l/ha Mohor, Costrei din seminte, inclusiv
1; 5 L
40 g/l Chemtura postemergent Samulastra cerealelor Costrei din
rizomi
SELECT SUPER
cletodim 120 g/l 0,8 l/ha 1; 5 L20
Mohor, Iarba barboasa, Meisor,
Arysta Lifescience postemergent L
Costrei din seminte
Corporation
Buruieni monocotiledonate
SULTAN 50 1,2-1,6 anuale:Iarba barboasaBuruieni
SC metazaclor 500 l/hapreemergen 1; 5 L dicotiledonate anuale: Turita la faza
g/lAdama t optima de 2-4 frunze, Stir, Talpa
gastei, Traista ciobanului, Musetel
25 g/ha Buruieni dicotiledonate: Stir,
postemergent Musetel, Traista ciobanului, Loboda,
de la faza de Volbura, Voinicica, Busuioc salbatic,
SALSA
cotiledoane Turita, Ciocul berzei, Urzica moarta,
etametsulfuron-
pana la 8 frunze Nu ma uita, Mac, Iarba rosie, Ridiche
metil 0.1 Kg
20 g/ha asociat salbatica, Fumarita, Albastrita,
750 g/kg
cu LONTREL Salata salbatica, Mustar salbatic,
DuPont
sau GALERA Susai, Rocoina, Brancuta,
SUPER Pungulita, Soparlita, Viorele
salbatice
SELECT SUPER
cletodim 120 g/l 0,8 l/ha 1; 5 L 20
Mohor, Iarba barboasa, Meisor,
Arysta Lifescience postemergent L
Costrei din seminte
Corporation
TARGA SUPER 5 Buruieni monocotiledonate anuale:
EC quizalofop-p- 1 Mohor, Iarba barboasa, Samulastra
1L
etil 50 l/hapostemerge din cereale (cand buruienile au 2-4
5L
g/lAlchimex+Nissa nt frunze, samulastra inainte de
n Chemical infratire)
Buruieni monocotiledonate: Iarba
2-3 l/ha(in vantului, Meisor, Mohor, Mei, Firuta
TERIDOX 500 EC functie de tipul Buruieni dicotiledonate: Stir,
dimetaclor 500 de Ciumafaie, Urzica moarta, Musetel,
5L
g/lSyngenta Crop sol)preemergen Zarna, Racoina, Doritoare, Teisor,
Protection timediat dupa Ambrozia, Lobada, Spanac salbatic,
semanat Busuioc de camp, Macul, Trei frati
patati
ATTRIBUT 70 SG Obsiga, pir tarator, iarba vantului,
propoxicarbazon precum si unele specii din familia
0,06-0,1 kg/ha 0,3 Kg
70% Brassicaceae: mustar de camp,
Bayer Cropscience pungulita.
AXIAL 050 EC
pinoxaden 50g/l +
cloquintocet metil
0,9 l/ha 5 L Iarba vantului, Odos
12.5 g/l (safener)
Syngenta Crop
Protection
Albăstrele, turița, ridiche sălbatică,
mușețel, mei păsăresc, troscot și mai
BROMOTRIL 40
1,0 l/ha puțin mac. Nu combate următoarele
EC
2 l/ha 5 L buruieni: trei frați pătați, volbura,
bromoxinil 400 g/l
1,0-1,5 l/ha pălămida și buruienile dicotiledonate
Adama
care au mai mult de 4 frunze.
71
stir, iarba pârloagelor, mușețelul
BUCTRIL câinelui, loboda, traista ciobanului,
UNIVERSAL spanac salbatic, ciumafaie, turita,
bromoxinil 280 g/l + busuioc salbatic, zamosita, urzica
0,8 l/ha
acid 2.4 D 280 5L moarta, musetel, mac salbatic, hrisca
1 l/ha
g/lsub forma de urcatoare, iarba rosie, piciorul
esteriBayer cocosului, ridiche salbatica, stevie,
Cropscience mustar salbatic, spalacioasa, zarna,
susai, pungulita, cornuti
CEREDIN FORTE
464 SL acid 2.4 D
din sare DMA 344 Buruieni dicotiledonate anuale și
0,8-1 l/ha 1L
g/l + dicamba 120 perene
g/l
Nufarm
CEREDIN SUPER
40 SL
Buruienilor dicotiledonate anuale si
acid 2.4 D 300 g/l + 1 l/ha 1L
perene
dicamba 100
g/lAlchimex
Sursa: Alcedo, 2015
Combaterea bolilor se face prin metode preventive şi curative.
Măsurile preventive constau din cultivarea soiurilor rezistente,
respectarea rotației, distrugerea samulastrei, asigurarea densității normale a
lanului, fertilizarea echilibrată ( tabelul 6.)
Metodele curative sunt: tratarea seminţelor şi tratamentele în
vegetaţie.
Tratarea seminţelor a fost prezentată în secţiunea destinată sămânţei şi
semănatului.
Bolile foliare (făinare, rugini, septorioze) se combat în vegetaţie prin 1-
2 tratamente.
Primul trtament se face la începutul împăierii, odată cu erbicidatul şi
previne şi bolile bazei tulpinii (îngenuncherea tulpinilor-Ophiobolus sp. şi
Cercosporella sp.).
Al doilea tratament se face în faza de burduf-începutul înspicării.
Combaterea dăunătorilor se face, de asemenea, prin metode
preventive (respectarea rotației este o metodă extrem de eficientă de
prevenire a atacului de gândac ghebos) și curative.
Când se constată atac de gândac ghebos în toamnă, ferestrele iernii
sau primăvara (atacă în vetre și de obicei la marginea parcelelor) se fac
tratamente în vetrele atacate prin stropiri cu Alfametrin 10 EC (0,1 kg/ha),
Efcymethrin 10 EC (0,1 l/ha), etc.(Codexul, 2015) În zonele din sudul și vestul
țări, ploșnițele cerealelor (Eurygaster sp.) determină pagube însemnate. Când
atacă în faza de burduf, frunzele se răsucesc iar spicul nu poate ieși din teaca
ultimei frunze. Tratamentele se pot face cu: Mospilan 20 SG (0,1 kg/ha),
Alfametrin 10 EC (0,1 kg/ha), Pyrinex 25 CS (3 l/ha) .(Codexul, 2015).
Dacă înțeapă boabele în faza de coacere în lapte, acestea se zbârcesc
și nu se umplu, iar înțepate mai târziu nu se deformează dar calitatea
glutenului scade puternic, grâul pierzându-și valoarea de panificație.
72
Tabelul 7.2
Substanțe fitofarmaceutice utilizate la grâu pe parcursul
perioadei de vegetație
Produsul (s. a.) Testul pentru care a fost avizat Doza
Patogenul Boala produsă (Concentrația)
1 2 3 4
FUNGICIDE ȘI BACTERICIDE
Făinarea
Erysiphe graminis cerealelor
ACANTO PLUS ciproconazol
0,5 l/ha
80 g/l + picoxistrobin 200 g/l Septoria sp. Septorioza
Puccinia recondita Rugina brună a
cerealelor
Fusarium sp. Fuzarioza
Helminthosporium Sfasierea
spp frunzelor
Făinarea
ALLEGRO epoxiconazol 125
Septoria sp. Septorioza
g/l + kresoxim metil 125 g/l 0,75 l/ha
Rugina brună a
Basf Puccinia recondita
cerealelor
Făinarea
AMISTAR XTRA 280 SC
Puccinia recondita Rugina brună a
azoxistrobin 200 g/l +
cerealelor
ciproconazol 80 g/l
Helminthosporium Sfasierea
spp frunzelor
(Erysiphe graminis) Fainare
Helminthosporium Helmintosporioz
ARTEA 330 EC
tritici repens a
ciproconazol 80 g/l + 0,4 l/ha
propiconazol 250 g/l Septoria sp. Septorioza
Rugina brună a
Puccinia recondita
cerealelor
Helminthosporium Helmintosporioz
tritici repens a
BRAVO 500 SC clorotalonil
Septoria sp. Septorioza 1,5 l/ha
500 g/l
Rugina brună a
Puccinia recondita
cerealelor
BUMPER SUPER 490 EC Erysiphe, Puccinia,
procloraz 400 g/l + Septoria Boli foliare 0,8 l/ha
propiconazol 90 g/l
CAPALO
fenpropimorf 200 g/l + Septoria sp. Septorioza
epoxiconazol 62.5 g/l + Rugina brună a 1,5 l/ha
Puccinia recondita
metrafenona 75 g/l cerealelor
Sursa: Alcedo, 2015
73
Combaterea ploșnițelor se face prin tratamente cu insecticidele utilizate și
pentru combaterea gândacului ghebos.
La avertizare, toamna se fac tratamente împotriva afidelor și cicadelor
care sunt vectori pentru piticirea grâului.
Tripșii, viermii roșii ai paielor, țânțarul grâului, care atacă în perioada
formării boabelor, se combat la avertizare înainte de depunerea ouălor.
Prevenirea căderii grâului se face prin măsuri tehnologice indirecte
(soiuri rezistente, fertilizare rațională, densitate optimă) și directe, care constau
în tratamente cu nanizanți de creștere.
Nanizanții, determină reducerea lungimii cu 20 - 35% și îngroșarea
internodurilor. Mai răspândite la noi sunt Cycocel 50 și Ethrel, care se aplică în
faza de începutul alungirii paiului odată cu erbicidatul, dacă este nevoie, se
poate efectua și un al doilea tratament în faza de burduf, odată cu tratamentul
împotriva bolilor.
Irigarea este necesară în special în sudul țării.

Cea mai importantă acțiune este udarea de răsărire, cu norme de 300 -
400 m3 /ha, în funcție de umiditatea din sol. Dacă semințele sunt semănate în
sol uscat pierderile de semințe se pot ridica la 25 - 28 % (ANGHEL și colab.,
1960 citat de I. Borcean 2006). În anii cu umiditate excesivă se poate executa
o udare de umezire cu până la 500 m 3 /ha, pentru a crea condiții optime de
desfășurarea a lucrărilor solului.
În primăvară, cantitatea normei de udare este condiționată de păstrarea
umidității solului peste plafonului de 50 % din I.U.A. Deobicei, primăvara se
realizează o singură udare, până la faza vegetativă de burduf. În anii cu deficit
extrem de umiditate se execută până la trei udări: la alungirea paiului, la
înspicat - înflorit și la formarea bobului.
Norma medie de irigare este de 1550 m3 /ha.
Recoltarea
Recoltarea grâului, în funcție de epoca și calitatea lucrării influențeaza
atât cantitatea cât și calitatea producției. Momentul optim de recoltare este la
începutul coacerii depline când umiditatea boabelor a scăzut sub 16%.
Loturile semincere se recoltează la maturitatea deplină (umiditatea
boabelor sub 15%) direct din lan.
Grâul pentru consum se poate recolta direct din lan (într-o singură fază)
sau în situații speciale, divizat.
Recoltarea directă se efectuează cu combine autopropulsate.
Recoltatul, în funcție de suprafață, număr de combine, posibilități de uscare a
recoltei, poate începe de la umiditatea de 17-18%.
Pe parcursul unei zile combinele se reglează de 2-3 ori pentru
prevenirea pierderii prin rămânerea de boabe în spic (dimineața și seara) sau
prin spargerea boabelor (la prânz și după-amiază).
Recoltarea divizată se practică în cazul culturilor îmburuienate sau al
lanurilor cu o coacere neuniformă.
74
În prima fază, când grâul este în pârgă (umiditatea boabelor de 20 -
25%), lanul se cosește mecanic lăsând o miriște înaltă de 20 - 25 cm, pe care
plantele cosite rămân în brazde 5 - 10 zile, până ce umiditatea boabelor scade
la 14 - 15%.
În faza a doua, brazdele sunt treierate cu combina echipată cu ridicător
de brazdă.
Cantitatea de paie este aproximativ egală cu recolta de boabe, înmulțită
cu coeficientul 0,59 când recolta este de peste 40 q /ha și cu 0,65 q /ha la
recolte între 35-40 q /ha (GH. BÎLTEANU, 1969).
Balotarea paielor se realizează cu diferite tipuri de prese, după care
sunt transportate și înmagazinate în funcție de scop și durată (industria de
profil, furaje, composturi etc).
1. Ce însușiri fizice trebuie să îndeplinească sămânța destinată
semănatului ?
Însușirile fizice pe care trebuie să le îndeplinească sămânța destinată
semănatului sunt: să aparțină unui soi zonat, să provină din loturi semincere
certificate, să aibă valoare biologică și culturală ridicata.
2. Care este formula de calcul a cantității de sămânță la hectar?

Formula de calcul a cantității de sămânță la hectar este:
Q (kg/ha) =
 
D b.g. / m 2  MMB
 100
P G
unde: D-densitatea de semănare;

MMB - masa a 1000 de boabe;
P- puritatea fizică;
G- germinația.
1. Care sunt indici de calitate pe care trebuie săi îndeplinească o

samânță destinată semănatului?
2. Care sunt elementele specifice parametrilor de semănat la cultura
grâului de toamnă
3. Care sunt tratamentele care se fac la sămânță înainte de semănat ?
4. Cum și când efectuați semănatul la grâu?
5. Prezentaţi aspectele specifice combaterii buruienilor la cultura
grâului de toamnă.
6. Prezentaţi aspectele specifice combaterii dăunătorilor la cultura
grâului de toamnă.
7. Prezentaţi aspectele specifice combaterii bolilor la cultura grâului de
toamnă.
8. Prezentaţi aspectele specifice irigării la cultura grâului de toamnă.
9. Care sunt particularităţile recoltării la cultura grâului.
75
SECARA ȘI TRITICALE-IMPORTANȚA, SISTEMATICĂ,

PARTICULARITĂȚIILE BIOLOGICE, RELAȚIILE PLANTĂ-
FACTORII DE VEGETAȚIE ȘI TEHNOLOGIA CULTURII
Cuvinte cheie: Secară, triticale-importanța, tehnologia culturii
Rezumat
Cultura secarei era cunoscută în agricultura veche egipteană, greacă
și romană, fiind amintită pentru prima dată de scriitorii greci și romani, având
însă o vechime mai mică decât agrâului sau orzului. Triticale este o cereală
nouă, creată de om prin hibridare între genurile Triticum și Secale (fiind, din
punct de vedere genetic, un amfidiploid între grâu și secară). S-a urmărit
transmiterea unor caractere favorabile ale secarei, între care: valorificarea
condițiilor mai vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace și clima mai aspră
Importanță
Secara este a doua cereală panificabilă după grâu, care valorifică
solurile acide sau cele nisipoase și reușește în zonele cu climă rece și umedă
sau în zonele secetoase, improprii culturii grâului. Se pare că a apărut ca
buruiană în grâu, fiind luată în cultură mai târziu decât grâul și orzul în zone cu
condiții pedoclimatice mai vitrege, cu 1000-2000 de ani î.e.n. (Gașpar și
Reichbuch, 1978). Boabele de secară au o compoziție chimică și utilizări
asemănătoare boabelor de grâu, fiind folosite la prepararea pâinii de o parte
din populația globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu,
însă este „hrănitoare și priitoare sănătății” (I. Ionescu de la Brad, 1958) cu gust
acrișor. Ea a constituit până în ultimele decenii alimentul de bază pentru
populația din țările nordice ale Europei.
Făina de secară, în amestec cu cea de grâu, dă o pâine de bună calitate
(gustoasă și hrănitoare), iar din făina de secară și miere de albine se prepară
turta dulce apreciată pentru gustul și acțiunea ei laxativă.
În industrie, boabele servesc la fabricarea alcoolului ca și la extragerea
amidonului, glucozei, dextrinei etc.
Tărâțele și boabele uruite de secară, sunt folosite ca nutreț concentrat
în hrana vacilor cu lapte și a porcilor, datorită conținutului ridicat în proteine
(14-15 %).
Având un ritm rapid de creștere, singură sau în amestec cu măzărichea
de toamnă (Vicia villosa) sub formă de borceag dă un nutreț foarte timpuriu și
de bună calitate, utilizat ca masă verde, fân sau siloz.
Paiele de secară, având valoare furajeră redusă, se folosesc ca
așternut pentru animale, la fabricarea celulozei și hârtiei, la acoperirea
adăposturilor simple, pentru împletituri. etc.
Pentru industria farmaceutică, prin infecția artificială a secarei (în culturi
speciale) cu ciuperca Claviceps purpurea se obțin scleroții cunoscuți sub
denumirea de cornul secarei, care conțin mai mulți alcaloizi (ergotina,
76
ergotamina, ergotoxina, ergobazina, ergometrina etc.) cu acțiune hemostatică,
utilizați la prepararea unor medicamente împotriva hemoragiilor, a migrenelor,
tensiunii arteriale etc.
Sistematică, soiuri
Speciile de secară se împart în două mari grupe:
1. Secția Agrestes Schiem., care cuprinde specii sălbatice anuale și
multianuale, cu rizomi scurți și spicul fragil, cu următoarele specii mai
importante: Secale sylvestre Hosst., Secale montanum Guss., Secale
africanum Stapf., și Secale kuprijanovii Gross.
2. Secția Cerealia Schiem., care cuprinde specii anuale, rar bienale, cu
spicul nefragil, plante aflate ca buruieni sau cultivate, principalele specii:
Secale segetale Roshev. și Secale cereale L.
Speciile de secară din punct de vedere citologic, se caracterizează
printr-un număr de 14 cromozomi (2n). Dintre toate speciile se cultivă numai
una singură: Secale cereale.
Varietățile de secară cultivate, cu rahisul rezistent, se clasifică după
culoarea spicului, perozitatea paleei și culoarea boabelor.
Soiurile se deosebesc după lungimea, forma și compacticitatea
spicului, după lungimea, direcția și fragilitatea aristelor, după forma, mărimea
și culoarea boabelor, după prezența sau absența perilor de la vârful bobului,
precum și după intensitatea colorării boabelor tratate cu fenol.
Particularități biologice
Secara se caracterizează printr-o rădăcină mai dezvoltată ca la grâu,
putând ajunge până la 2 m. Tulpina, cu 5 - 6 internodii, atinge 1,5 - 2 m.
Plantele la început au o nuanță roșietică-violet, iar mai târziu verde-cerat.
Spicul secării are rahisul cu articulații scurte, păroase, glume înguste,
cu o singură nervură, terminate cu un vârf aristiform, paleea inferioară mai mult
sau mai puțin pufoasă, este carenată și terminată cu o aristă scurtă.
Spiculețele au 2 - 3 flori, dintre care obișnuit două sunt fertile. În condiții
favorabile se pot obține și forme ramificate. Înfloritul unui spic durează 3 - 4
zile.
Secara este o plantă alogama anemofilă, de aceea, pentru păstrarea
purității soiurilor, este nevoie să fie distanțate pe teren de cel puțin 400 - 500
m.
Culoarea boabelor, care este dată de culoarea pericarpului, testei și a
stratului de aleuronă, variază de la galben-verde la verde cenușiu, până la
violet, cu diferite nuanțe intermediare. Masa a o mie boabe variază între 23 -
40 g, pentru actualele soiuri fiind cuprinsă între 35 - 40 g, iar masa hectolitrică
66 - 74 kg. Masa a o mie boabe la soiurile tetraploide este cuprinsă între 45 -
55 g.
Cerințele față de climă și sol

Secara are o perioadă de vegetație de 260 - 289 de zile, iar cea de
primăvară 105 - 120 zile. Este o plantă mai puțin pretențioasă la căldură ca
grâul, suma de temperatură din cursul vegetației fiind de 1750 - 2000°C, iar
temperatura minimă de germinație de 1 - 2°C. Este rezistent la ger datorită
acumulării unei mari cantități de hidrați de carbon, astfel că rezistă până la 11
- 20°C și chiar mai mult, la nivelul nodului de înfrățire.
77
Față de temperaturile ridicate este mai sensibilă ca grâul, astfel că spre
sud limita este marcată de paralela 45°.
Primăvara pornește foarte timpuriu în vegetație, cu mult înaintea
grâului. Înfloritul are loc după 10 - 12 zile de la înspicare și durează pentru o
plantă 7 - 8 zile și 8 - 10 zile pentru un lan. Înfloritul are loc când temperatura
atinge circa 12°C. Timpul frumos asigură polenizarea normală a florilor.
Condițiile nefavorabile în această perioadă, ca ploi, temperaturi scăzute etc.,
măresc procentul spicelor știrbe, datorită nefecundării florilor. La soiurile
selecționate, frecvența spicelor știrbe este mai mică. În condiții favorabile de
cultură se obțin spice ramificate, caracter ce se poate moșteni. În faza
maturității în lapte a bobului, temperaturile scăzute de 7 - 12°C și cele ridicate
de 25 - 30°C au drept urmare mărirea repausului germinativ (GRAHL, 1969).
Secara se coace cu circa 10 - 15 zile înaintea grâului. Față de umiditate
este puțin pretențioasă, nefiind influențată de valurile de căldură din vară,
datorită precocității și utilizării eficiente a umidității de către sistemul radicular
bine format. Coeficientul de transpirație este în medie de 646. Merge bine atât
în zonele mai secetoase, cât și în cele mai umede.
Solul. Secara merge bine pe terenuri cu pH cuprins între 4,8 - 7,5.
datorită sistemului radicular bine ramificat și profund, cultura reușește și pe
soluri mai sărace, care nu sunt potrivite pentru cultura grâului, cum sunt
podzolurile și solurile nisipoase. Cele mai bogate recolte se obțin însă pe
solurile profunde, bogate în humus.
Zonele ecologice. La secară se suprapun în mare măsură cu zonele
ecologice ale grâului. Ponderea cea mai mare a culturilor de secară se
întâlnește însă în zona solurilor acide, precum și în zona solurilor nisipoase
din sudul Olteniei, Crișana și nord-estul Bărăganului. Zonarea ecologică a
culturii secarei este prezentată în figura 8.1.
Figura 8.1. Zonarea ecologică la secară

(Gașpar I și colab., 1978, Actualizată de Simona Niță 2016.)
78
Tehnologia de cultură
Rotația. Secara de toamnă trebuie să urmeze după plante care
părăsesc terenul timpuriu, cum sunt: rapița, cartofii timpurii, inul de fuior și
sămânță, floarea-soarelui etc. Foarte bune premergătoare sunt
leguminoasele: mazărea, borceagul și fasolea. Secara merge și după ea
însăși, fără a îmburuiena terenul, datorită creșterii ei viguroase. În monocultură
mai îndelungată însă recoltele scad, așa cum rezultă din experiențele
executate în Polonia (VELICAN, 1972).
La rândul ei secara este o bună premergătoare pentru toate culturile de
primăvară. Utilizată ca nutreț verde, permite semănatul unei alte plante, ca a
doua cultură.
Utilizarea îngrășămintelor. Secara, deși valorifică bine solurile slab
productive, reacționează puternic la îngrășăminte. Pentru 1000 kg boabe are
nevoie de 32,2 kg azot, 16,3 kg fosfor și 35,0 kg potasiu. Până în faza de
burduf cantitatea de substanță uscată formată este de 39,39% din totalul
format până la maturitate, pe când absorbția a atins pentru azot 76,39%, fosfor
58,33% și potasiu 82,44%, aceasta înseamnă că ritmul de absorbție a
substanțelor nutritive este foarte activ chiar la începutul vegetației. La înflorire
substanța uscată este de 66,66%, iar cantitatea de azot s-a ridicat la 92,56%,
de fosfor 78,31% și de potasiu 99,53%.
Gunoiul de grajd ridică producția cu 15 - 25% (KOSTROV și colab., 1976).
În zona de podzol s-au realizat diferențe de recoltă de 600 - 800 kg/ha. Pe
solurile nisipoase gunoiul se îngroapă adânc menținându-și efectul mai mulți
ani. Față de îngrășămintele cu azot, secara reacționează puternic. Pe
nisipurile de la Tâmburești, îngrășarea cu 96 kg azot, în medie pe trei ani, a
dat un spor de 1240 - 1694 kg/ha, iar când s-a administrat pe un fond cu 32
kg fosfor, aportul s-a ridicat la 1829 kg/ha (BÎLTEANU, 1998).
Potasiul are deosebită importanță pentru regiunile cu soluri podzolice,
sărace în acest element.
Lucrările solului. Secara pretinde soluri așezate, de aceea lucrarea
solului se face cu cel puțin o lună înainte de însămânțare. Arătura se execută
la 18 - 20 cm, plus grapa stelată, pentru a se mărunți bine pământul, iar până
la semănat, dacă este nevoie, se lucrează superficial pentru distrugerea
buruienilor.
Sămânța și semănatul. În regiunile mai nordice, datorită temperaturilor
mai scăzute în epoca recoltării și perioadei de semănat mai timpurie, se obțin
mai bune rezultate când se utilizează sămânță din anul precedent, deoarece
secara are un repaus seminal mai lung ca celelalte cereale. Încălzirea seminței
până la 40°C sporește recolta. Pentru zona noastră ar prezenta interes acest
lucru în zona subcarpatică din nordul țării.
Sortarea secării are mare importanță: sămânța cu peste 35 g MMB dă
o răsărire cu 4% mai bună față de cea cu MMB de 26,8 g (N ICOLAEV, 1967),
mărindu-se în același timp recolta cu circa 44%. Facultatea germinativă
trebuie să fie de cel puțin 85%, iar puritatea de 97%. Tratarea semințelor
împotriva bolilor se face ca la grâu.
Data semănatului, trebuie aleasă astfel, încât plantele să intre bine
înfrățite în iarnă, fără a avea o masă vegetativă prea bogată, ceea ce ar mări
pericolul asfixierii sau epuizării sub zăpadă. Secara se însămânțează cu 10 -
15 zile mai timpuriu ca grâul. În Banat și pe nisipurile din sudul Olteniei
79
semănatul poate începe din 15 - 25 septembrie.
Cantitatea de sămânță, depinde de desimea culturii și MMB. În zonele
secetoase se recomandă o desime mai redusă, 300 - 450 boabe
germinabile/m2 și se va mări în zonele mai umede până la 500 plante/m 2.
Peste această desime se micșorează rezistența la cădere.
Cantitatea de sămânță pe hectar variază între 140 - 160 kg. Pentru
secara tetraploidă, cantitatea de sămânță aproape se dublează (B ROUWER,
1970).
Pentru secara de primăvară desimea variază între 500 - 600 boabe
germinabile/m2.
Când MMB este redusă, va trebui să mărim cantitatea de sămânță cu
circa 10%, pentru motivul că înfrățirea va fi mai redusă și creșterea mai puțin
viguroasă.
Adâncimea de semănat. Semănatul se face mai superficial ca la grâu,
având o putere mai mică de străbatere, astfel semănată la 6 cm adâncime sa
micșorat procentul de răsărire cu 14 - 18%. Adâncimea de semănat va fi
cuprinsă între 3 - 5 cm, ceva mai adânc pentru secara tetraploidă. Datorită
adâncimii mici de însămânțare și formării nodului de înfrățire aproape de
suprafața pământului, după semănat este indicat a se tăvălugi cultura cu
tăvălugul inelar.
Lucrările de întreținere. Întrucât secara în toamnele favorabile
prezintă o masă vegetativă bogată, ceea ce ar putea determina o iernare
defectuoasă, datorită debilitării plantelor sub zăpadă, cât și atacului de
fuzarioză, se recomandă reducerea masei vegetative prin pășunare cu oile
(din mers). În primăvară se execută aceleași lucrări ca la grâu, cu deosebirea
că îmburuienarea este mult redusă; datorită creșterii viguroase a plantelor de
secară și umbririi intense, cele mai multe buruieni rămân în etajul inferior și nu
dau sămânță.
Coacerea și recoltarea. Recoltarea secării se face cu circa 10 - 12 zile
mai timpuriu ca la grâu. Lucrarea se execută cu combina, iar în zonele
accidentate cu vindroverul în două etape. Pentru a obține recolte calitativ
superioare, nu trebuie recoltată prea timpuriu, întrucât se obțin boabe zbârcite.
Încolțirea secării în snopi nu are loc ca la grâu, repausul seminal fiind mult mai
lung. Raportul între producția de boabe și cea de paie este de 1:3.
TRITICALE -importanța, sistematică, particularitățiile biologice, relația

plantă-factorii de vegetație și tehnologia culturii.
Importanță.
Triticale este o cereală nouă, creată prin hibridare între genurile Triticum
şi Secale (din punct de vedere genetic este un amfidiploid între grâu şi secară).
Triticale are însuşiri utile în producţia agricolă, moştenite de la grâu şi
secară. Pe lângă păstrarea însuşirilor valoroase ale grâului, s-a urmărit
transmiterea unor caractere favorabile ale secarei, printre care: precocitatea;
numărul mare de spiculeţe în spic; păstrarea germinaţiei o perioadă mai lungă;
valorificarea condiţiilor mai vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace şi clima
mai aspră (ger, strat gros de zăpadă, seceta şi arşiţa, umiditatea excesivă
etc.).
80
Boabele de triticale se folosesc în hrana omului (soiurile cu însuşiri de
panificaţie mai bune), în producerea de malţ pentru fabricarea berii, în industria
spirtului sau amidonului, pentru furajarea animalelor (păsărilor, porcilor etc.).
De asemnea, triticale se foloseşte sub formă de masă verde sau
însilozată, în hrana animalelor. Formele de toamnă sunt foarte productive
(peste 40 t masă verde la ha).
Prin ameliorare, au fost înlăturate unele neajunsuri, cum ar fi:
sensibilitatea la cădere, sterilitatea parţială a spicelor, umplerea defectuoasă
a bobului, precum şi prin îmbunătăţirea unor însuşiri privind compoziţia
chimică a bobului, pentru a putea fi utilizate diferenţiat: în panificaţie, în
furajare, în industria alcoolului şi a amidonului etc.
În diferite ţări sunt de mai mult timp în cultură forme de triticale: în
Suedia se cultivă pe soluri uşoare mai puţin favorabile grâului, în Canada se
cultivă în principal ca plante furajere, în Rusia este răspândită în zone mai
nordice etc. Triticale este în curs de introducere în cultură sau extindere şi în
alte ţări.
Sistematică. Soiuri.
Triticale (Triticosecale Wittmack) aparține familiei Gramineae
(Poaceae), tribul Hordeae.
Triticale se încadrează în trei forme de bază:
- triticale octoploide (2n = 56), obținut prin încrucișarea speciei Triticum
aestivum (D) cu Secale cereale (2n = 14, aparținând genomului R);
- hexaploide (2n = 42), care provin din încrucișarea speciilor de grâu tetraploide
(2n = 28, aparținând genomurilor A, B) cu secara (2n = 14, aparținând
genomului R);
- tetraploide (2n = 28), create prin încrucișarea formelor hexaploide de triticale
cu secara diploidă, urmată de autopolenizarea plantelor în F1(hibridarea
speciilor de grâu diploide cu secara a dat urmași sterili, nefiind folosită pentru
crearea formelor tetraploide de triticale).
Cea mai mare perspectivă o au formele hexaploide care s-au dovedit
mai stabile decât formele octoploide, mai fertile și mai productive (R. S ARNO,
1981).
Compoziţie chimică. Componentele chimice ale boabelor de triticale

se situează între valorile grâului şi secarei; triticale cultivat în prezent dă un
randament de faină mai redus (şi dau o cantitate mai mare de tărâţe) decât
grâul (conţinutul de tărâţe este de circa 28% la grâu şi de 34 - 42% la triticale).
Glutenul din făina de triticale are însuşirile de panificaţie inferioare făinii
de grâue. Bobul de triticale conţine în medie 14,2 % proteine brute, 62 %
amidon, 1,6 % grăsimi brute, 2 % cenuşă. De asemenea, boabele de triticale
conţin aminoacizi esenţiali, precum: triptofan, lizină, cistină, histidină, tirozină,
alanină.
Particularităţi biologice. Însuşirile plantelor de triticale sunt
asemănătoare cu cele ale grâului şi secarei; germinaţia şi răsărirea plantelor
de triticale se petrece în timp mai scurt decât la grâu.
Rădăcina este bine dezvoltată putând valorifica solurile cu condiţii mai
puţin favorabile.
81
Înfrăţirea începe la 12 - 15 zile de la răsărire (capacitatea de înfrăţire
este superioară grâului şi apropiată de cea a secarei), iar alungirea patului
începe la 30 - 15°C, decurgând asemănător cu a secarei.
Tulpina (paiul) are înălţimea variabilă, de la 40 - 50 cm până la 120 -
150 cm şi chiar mai mult. Sunt mai valoroase formele cu înălţimea de 90 - 100
cm, cele mai înalte având rezistenţa mai slabă la cădere.
Înspicarea are loc la 188 - 195 zile după răsărire, iar înflorirea la 7 - 10
zile de la înspicare. Polenizarea este autogamă, în proporţie de circa 85%.
Spicele au forme şi dimensiuni diferite; pot fi laxe (de tip speltoid), cu
29 - 30 de spiculeţe, compacte (de tip durum sau turgidum), cu 40 - 42
spiculeţe şi mijlociu de compacte, cu 33 - 36 spiculeţe, figura 8.2., figura 8.3.
Fructul (bobul) de triticale este asemănător (morfologic) cu formele
parentale, având la maturitate 10-12 mm lungime şi 2 - 3 mm diametru, MMB
de 32 - 60 g, iar MH de 76-78 kg. După cosire regenerează bine, se poate
obţine o producţie de masă verde (aprilie), încă o recoltă pentru nutreţ-siloz
sau chiar de boabe.
Fig. 8.2.Structura spicului la Triticale; 1 -

rahisul; 2, 3 - spiculeţe; 4 - fragment de rahis
şi modul de aşezare a spiculeţelor
Fig. 8.3.Forma glumei şi glumelei; 1 - grâu;

2 - secară; 3 - Triticale
Cerințele față de climă și sol.

Perioada de vegetație 215 - 255 zile. Suma de grade pe perioada de
82
vegetație este de 1150 - 1305°C (temperaturi mai mari de 5°C).
Suma de grade necesară în intervalul semănat - răsărit este de 120°C.
Temperaturi favorabile pentru răsărire 12 - 14°C.
Rezistența la iernare este la fel ca la secară, similare fiind și cerințele
termice din cursul perioadei de vegetație.
Față de umiditate triticale are cerințe mai mari decât secara. Formele
precoce fiind mai puțin afectate de seceta din perioada formării, umplerii și
coacerii boabelor.
Față de sol triticale este puțin pretențioasă, valorificând eficient soluri
cu valori extreme sub aspectul reacției (pH 4,5 - 8) și texturi, de la nisipoase
la luto-argiloase și cu fertilitate redusă.
În România I. GASPAR și GALLIA BUTNARU (1985) au stabilit două zone
de cultură:
- zona I cuprinde toate zonele colinare, de podiș submontane,
depresiunile intramontane și zonele cu terenuri nisipoase. Pe solurile sărace
din zonele umede și răcoroase ale Transilvaniei, din nord-vestul țării, nordul
Moldovei și zonele colinare din Muntenia și Oltenia, triticalele asigură producții
mai mari cu circa 20% față de grâu, fiind recomandabilă extinderea sa pe 25 -
40% din suprafața cu grâu și orz din aceste zone (circa 150 mii ha);
- zona a II-a cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului,
estul Moldovei și Câmpia Transilvaniei, unde triticale se cultivă pe suprafețe
restrânse (condițiile fiind favorabile pentru grâu și orz), prezentând interes ca
plantă furajeră.
Tehnologia de cultivare
Rotația
Triticale se seamănă înaintea grâului, în consecinţă se cultivă după
plante care părăsesc terenul devreme cum sunt: leguminoasele cultivate
pentru boabe şi furaj, rapiţa, inul pentru ulei şi fuior, cânepa, cartoful tinpuriu,
sfecla de zahăr semănată devreme.
Fertilizarea
Pentru o tonă de triticale și paiele aferente extrage din sol 28 kg N, 10
kg P2O5 și 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1998).
Deoarece soiurile actuale de triticale cultivate în țara noastră au
rezistență la cădere inferioară grâului (având talia mai înaltă), un sistem
radicular bine dezvoltat și cu putere mare de valorificare a elementelor nutritive
din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie moderate, în funcție de fertilitatea
solului (C. VASILICĂ, 1991).
Fosforul și potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracționează în
două reprize: 1/3 toamna și 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului).
La Timișoara s-a obținut prin fertilizare un spor de producție de 15,4
q/ha, la Inand, pe un sol brun roșcat podzolit sporul de producție a fost de 6,2
q/ha, iar pe nisipurile de la Valea lui Mihai sporul s-a ridicat la 12 q/ha.
Lucrările solului
Pentru un semănat de calitate, solul trebuie să fie afânat, dar suficient
aşezat, bine aprovizionat cu apă, nivelat, iar patul germinativ să fie mărunţit
dar nu prăfos.
Lucrările solului se vor adapta situaţiei din teren, respectându-se
aceleaşi principii prezentate la cultura grâului.
83
O particularitate rezidă din zonele în care se cultivă triticale, adesea
zone deluroase în care se vor efectua lucrări care să diminueze eroziunea
solului (aratul şi semănatul pe curbele de nivel, reducerea perioadei în care
solul este neacoperit de vegetaţie). La fel ca şi la grâu, pentru triticale se poate
renunţa la arătură, aceasta putând fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu
discuri.
Sămânța de triticale trebuie să aibă germinația peste 85%. Înaintea
semănatului sămânța se tratează cu produsele și în dozele folosite la grâul de
toamnă.
Epoca de semănat este între 15 septembrie și 1 octombrie în zonele
mai reci (colinare) ale țării și 1 - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul și
vestul țării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistența la iernare, iar întârzierea
semănatului nu permite înfrățirea și călirea normală a plantelor, având efecte
negative asupra rezistenței la ger, a înfrățirii și a capacității de producție.
Având o capacitate de înfrăţire mare şi rezistenţă la cădere mai scăzută
se recomandă o desime mai mică de semănat 400 – 500 b.g./m2, limita minimă
pentru condiţii optime de semănat (epocă optimă, teren bine pregătit, apă
suficientă în sol), iar limita maximă în condiţii de semănat mai puţin bune
(semănat târziu, cantitate de apă redusă în sol, pat germinativ
necorespunzător). Cantitatea de sămânţă necesară asigurării acestor densităţi
este de 230 – 280 kg/ha. Adâncimea de semănat va fi de 4 – 7 cm, iar distanţa
între rânduri de 12,5 cm.
De-a lungul perioadei de vegetație se execută lucrări de îngrijire
similare cu cele prezentate la cultura grâului.
Combaterea buruienilor. Soiurile de triticale cultivate sunt în general
mai puțin sensibile decât grâul la efectul fitotoxic ce se manifestă la aplicarea
greșită a erbicidelor.
Din această cauză este foarte important șă se respecte dozele de
aplicare a erbicidelor, conform recomandărilor de la grâu, dar la doze reduse
cu maximum 25%.
Prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor. Se vor lua aceleași
măsuri ca la cultura grâului.
Irigarea se face ca și la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele și în
toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m3 apă la ha), iar în
timpul vegetației se menține umiditatea solului la plafonul minim de peste 50%
al I.U.A. (cu 1 - 2 udări, folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice
pentru apă).
Recoltarea
Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă nu
se întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi.
Triticale, fiind mai sensibilă la încolțirea în spic (în zonele și anii ploioși), se
recoltează înainte ca umiditatea semințelor să scadă sub 16% (L.S. MUNTEANU
și colab., 2001).
84
1. Care sunt lucrările solului la triticale ?
Pentru triticale se execută aceleași lucrări de bază și de pregătire a patului
germinativ ca și la grâu.
2. După ce plante se cultivă triticalele ?

Triticale se seamănă înaintea grâului, în consecință se cultivă după
plante care părăsesc terenul devreme cum sunt: leguminoasele cultivate
pentru boabe și furaj, rapița, inul pentru ulei și fuior, cânepa, cartoful tinpuriu,
sfecla de zahăr semănată devreme.
1. Prezentați importanța secarei și a triticalelor.
2. Care este compoziția chimică a bobului la secară?
3. Care este compoziția chimică a bobului la triticale?
4. Care este sistematica la secară?
5. Care este sistematica la triticale?
6. Care sunt cerințele secarei față de factorii de climă și sol?
7. Care sunt cerințele față de factorii pedoclimatici la triticale?
8. Care sunt aspectele specifice combaterii bolilor și dăunătorilor la
secară?
9. Care sunt aspectele specifice combaterii bolilor și dăunătorilor la
triticale?
10. Care este momentul optim al recoltării la secară și triticale?
85
ORZUL ȘI ORZOAICA -IMPORTANȚĂ, SISTEMATICĂ,

PARTICULARITĂȚI BIOLOGICE, RELAȚIILE PLANTĂ -
FACTORII DE VEGETAȚIE, ZONAREA CULTURII,
TEHNOLOGIA CULTURII
Cuvinte cheie: orz, orzoaică, sistematică, tehnologia culturii
Rezumat
Orzul prezintă importanță atât în alimentația omului, în furajarea
animalelor și în industria berii.
Din boabele de orz, prin prelucrare, se obțin diverse specialități,
înlocuitori de cafea, făină și siropuri de malț, utilizate în industria dulciurilor și
a medicamentelor
Orzul și orzoaica de toamnă, eliberând terenul devreme, sunt la rândul
lor, foarte bune premergătoare pentru majoritatea culturilor.
Pentru o bună înrădăcinare, înfrățire și călire orzul are nevoie, până la
intrarea în iarnă de 40 - 50 zile mai calde.
Comparativ cu grâul, el își reduce mai devreme procesele fiziologice la
intrarea în iarnă, având cerințe mai ridicate față de temperatură.
Orzul se va semăna cu 5 - 10 zile înaintea grâului.
Întârzierea recoltatului la orz, duce la pierderi foarte mari de recoltă,
datorate ruperii spicelor.

Importanţă
Orzul este una din cele mai vechi plante luate în cultură, unele dovezi
arătând că s-a cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi ale
agriculturii. Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). La
chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.
Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea animalelor
şi în industrie.
În unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt cele de dincolo
de Cercul Polar (reg. Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine (Tibet,
Pundjab etc.), sau cele din nordul Africii (Algeria, Maroc etc.), boabele de orz
se folosesc în alimentaţia omului, deoarece cultura de orz are o reuşită mai
bună faţă de celelalte cereale. Se caută înlocuirea din alimentaţie a pâinii de
orz, care are calităţi slabe, este sfărâmicioasă, necrescută, greu digestibilă
(datorită lipsei glutenului), cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec de
făină de grâu şi orz.
86
Orzul este folosit, însă, în alimentaţia omului sub formă de arpacaş
(„surogat de orez”).
Prin „perlare” din boabele de orz se obţin crupele, folosite la prepararea
supelor şi sosurilor, iar măcinate (făină sau floricele) se folosesc în hrana
sugarilor şi la prepararea unor specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri
speciale de orz se obţin: înlocuitori de cafea, diverse preparate din lapte cu
malţ, făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de grâu şi în prepararea unor
alimente, siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a
prafurilor de copt şi a unor medicamente.
Orzul se foloseşte şi în furajarea animalelor, substanţele nutritive din
boabele de orz având o valoare nutritivă ridicată şi o bună digestibilitate.
Pentru animalele puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi
animalele tinere, boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun. El
poate intra în raţia de concentrate în proporţie de 20 - 25% în hrana păsărilor,
25 - 30% pentru tineretul diferitelor specii, animale în gestaţie şi reproducători
masculi, 30 - 35% la animale în lactaţie, 30 - 40% pentru animalele de tracţiune
şi 50 - 70% în raţia porcilor puşi la îngrăşat. Tărâtele de orz au o bună valoare
furajeră, conţin 126 g proteină digestibilă şi 0,86 unităţi nutritive la kg. Orzul
este folosit în furajarea animalelor, singur sau în amestec (borceag de toamnă)
sub formă de masă verde, siloz sau fân. Paiele de orz sunt folosite ca nutreţ
fibros, depăşind valoarea nutritivă a paielor de grâu, ovăz şi secară. Pleava
uscată, datorită asperităţilor, irită mucoasa tubului digestiv al animalelor, de
aceea, se foloseşte numai în amestec cu furaje suculente, concentrate sau cu
borhoturi.
Colţii (germenii) de malţ şi borhotul de bere au o bună valoare furajeră,
contribuind la stimularea producţiei de lapte a vacilor, în obţinerea înaltului
pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit din vechime, având o largă
utilizare şi în zilele noastre. La germinaţia boabelor de orz în germeni apar
enzimele alfa si beta-amilaza (în cantitate mai mare decât la grâu şi secară
etc.), care participă în procesul de hidrolizare a amidonului în glucide simple.
Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce
acoperă boabele le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte,
acestea, au rol de „filtru” în timpul separării substanţelor solubile. Orzoaica,
datorită uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în proteine şi mai
bogat în amidon, este materia primă cea mai bună la fabricarea, berii.
Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului,
dextrinei, glucozei etc.
Sistematică și soiuri.
Formele cultivate de orz aparțin unei singure specii, Hordeum sativum
Jenssen (sin. cu H. vulgare L.) cu patru convarietăți, din care doar două sunt
importante pentru cultură:
- convarietatea hexastichum Alef orzul pe șase rânduri cunoscut sub
denumirea de „orz”' (fig.9.1.) la care toate cele trei spiculețe, de la călcâiul de
rahis, sunt fertile, astfel încât, la fiecare călcâi de rahis se găsesc trei boabe.
Spicele au boabele dispuse frecvent pe șase rânduri. În cazul varietăților cu
spice laxe, spiculețele laterale de pe cele două părți ale rahisului se suprapun
rezultând „orzul pe 4 rânduri”.
- convarietatea distichum Alef orzul pe două rânduri, cunoscut sub
denumirea de "orzoaică'' (fig. 9.2.), la care numai spiculețul central este fertil,
87
astfel încât, la fiecare călcâi de rahis se formează doar un bob. Spiculețele
laterale sunt sterile și au un grad diferit de dezvoltare al elementelor florale.
Spicele au în acest caz, doar două rânduri de boabe (pe fiecare parte
a rahisului câte unul).
Fig. 9.1. Spiculeţe de orz, convar. Fig. 9.2. Spic (A) şi spiculeţe
hexastichum:. (B, C) de orz, convar. distichum:
a - spiculeţ central; b - spiculeţ 1 - spiculeţ central fertil;
lateral; 2 - spiculeţe laterale sterile.
c - arista; d - glume; e - dintele
glumei aristiform
Boabele de orz se deosebesc de cele de orzoaică după simetria lor si

după aspectul setei (penei) bazale.
La orzoaică, boabele, datorită creșterii și dezvoltării lor libere și
nestânjenite de spiculețele sterile laterale, sunt simetrice, au canelura dreaptă,
iar mărimea lor este uniformă.
La orz, numai boabele din mijlocul tripletei sunt simetrice și au canelura
dreaptă.
Boabele laterale sunt asimetrice, la bază canelura este ușor torsionată,
datorită stânjenirii creșterii lor de către bobul central. Astfel, la orz, raportul
între boabele simetrice si cele asimetrice este de 1 : 2.
Seta (pana) bazală aflată la baza bobului în canelură, la orzoaică, are
perișorii mai lungi decât la orz
Cele două convarietăți cuprind mai multe varietăți care se deosebesc
între ele după îmbrăcarea bobului în palei, compactitatea spicului, felul
aristelor, culoarea spicului, lățimea glumelor.
Soiurile de orz cultivate la noi aparțin varietăților palidum_(spic lax) și
parallelum (spic compact) iar cele de orzoaică varietăților nutans (spic lax) și
erectum (spic compact). Toate cele patru varietăți menționate mai sus sunt cu
bob îmbrăcat, de culoare galbenă, cu ariste dințate (aspre).
Compoziţie chimică. Calitatea orzului se apreciază în funcţie de

utilizări, tabelul 9.1.
88
Tabelul 9.1
Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz
Valorile medii (în %)
Specificare
boabe paie
Apă 13,92 13,15
Proteină brută 10,53 2,87
Grăsime totală 2,08 1,40
Substanţe extractive neazotate 66,18 39,94
- din care amidon 55,16 -
Celuloză 4,85 38,65
Cenuşă 2,78 4,45
Orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină(10 -

12%), care îngreunează limpezirea berii şi un conţinut cât mai mare de
amidon, de care depinde extractul berii, tabelul 9.2. Calităţi mai bune
întruneşte orzoaica. Orzoaica pentru bere, trebuie să aibă boabe mari (MMB
40 - 48 g), uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă mare, încât
obţinerea înaltului să se facă în timp scurt (altfel se poate mucegai şi putrezi).
Orzul furajer trebuie să aibă boabele bogate în proteine, substanţe
extractive neazotate şi grăsimi, iar celuloza să fie în proporţie mai redusă. Ca
valoare nutritivă orzul este superior porumbului, conţinând în cantitate mai
mare aminoacizii lizină şi triptofan.
Tabelul 9.2.
Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la orzul de toamnă
şi orzoaica de primăvară
Proteină % S.U. Amidon % S.U.
Forma de cultură
minimă medie maximă minimă medie maximă
Orz de toamnă 10,86 13,29 14,08 54,94 56,33 59,79
Orzoaica de
9,48 11,61 13,08 57,23 59,60 62,28
primăvară
Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă

boabe mari, golaşe, cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de
plevi.
După cum s-a arătat, calitatea panificabilă a făinii de orz este slabă,
fiind lipsită de gluten.
Răspândire
Ţările mari cultivatoare de orz sunt Rusia cu circa 16 milioane hectare,
Kazahstan 6 milioane hectare, Ucraina 5 milioane hectare, Canada 4 milioane
hectare, Suedia 3,5 milioane hectare, Turcia 3,5 milioane hectare.
89
Dinamica suprafeţelor şi producţiilor la orz şi orzoaică la noi în ţară este
prezentă în figura 9.3. și figura 9. 4.
Suprafaţa mii ha
600
500
400
300
200
100
0
Anul 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Suprafaţa mii ha 515,8 419,5 424,2 495,7 516 469,9 481,6 455 423,5 448,8 287,8
Fig. 9.3. Dinamica suprafeţelor (mii ha) cultivată cu orz și

orzoaică în România
4.500
4.000
3.500
3.000
2.500
2.000
1.500
1.000
500
0
Anul 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Producţie totală mii to 1.311,0 1.329,7 986,4 1.542,2 1.712,5 1.626,3 1.817,3 1.906,7 1.870,7 1.879,9 829,35
Producţie medie Kg/ha Producţie totală mii to
Fig. 9.4. Producția medie (kg/ha) și producția totală (mii to)

la orz și orzoaică în România
Orzul are germinație bipolară. Numărul de rădăcini embrionare este de
5 - 8. Spre deosebire de restul cerealelor are un sistem radicular mai puțin
dezvoltat, cu o slabă putere de solubilizare a substanțelor mai greu solubile
din sol.
Orzul are o capacitate mai bună de înfrățire decât grâul, secara sau
ovăzul.
Înfrățirea durează 2 - 3 săptămâni și se desfășoară în bune condiții la
temperaturi de 8 - 12°C. Înfrățirea este influențată de epoca, adâncimea și
90
densitatea de semănat, de asigurarea cu substanțe nutritive și apă.
Pentru a avea o cât mai mare uniformitate a boabelor, la orzoaică nu
este de dorit un coeficient ridicat de înfrățire, care determină neuniformitatea
boabelor provenite de la frați.
Alungirea paiului la formele de toamnă, are loc după parcurgerea
stadiului de vernalizare (35 - 45 zile de la 1 - 3°C).
Formele de primăvară necesită 10 - 15 zile cu temperaturi de 3 - 5°C.
Paiul este format din 5 - 7 internoduri goale în interior și are talia de 50
- 100 cm.
Frunzele sunt dispuse altern pe tulpină, limbul este lanceolat, cu vârful
obtuz, de culoare verde albăstruie. Ligula este mică și rotunjită, iar urechiușele
sunt mari, glabre și se suprapun (figura 9.5.)
Fig. 9.5. Ligula și urechiușele la orz [după Matt Lavin, 2009,

commons.wikimedia.org]
Orzul este o plantă autogamă, cazurile de alogamie fiind reduse.

Fecundarea are loc când spicul se găsește în teaca ultimei frunze (burduf).
Inflorescența la orz este un spic, cu rahisul tenace, care are la fiecare
călcâi al rahisului trei spiculețe uniflore.
Fructul este o cariopsă, îmbrăcată în palee, exceptând formele golașe.
Paleele au numeroase nervuri longitudinale, mai proeminente la orz
decât la orzoaică.
Bobul are dimensiunile: 8 - 12 mm lungime, 2,0 - 4,5 mm grosime. MMB
variază între 66 - 70 kg și conținutul în pleve între 7 - 16%.
După particularitățile privind parcurgerea stadiilor de vegetație se
întâlnesc trei forme de orz.
Orzul de toamnă - necesită parcurgerea stadiului de irovizare pentru a
trece în etapa generativă.
Perioada de vegetație este de 235 - 270 zile, din care 100 de zile
reprezintă perioada activă de vegetație.
Orzoaica de toamnă are perioada de vegetație cu circa cinci zile mai
lungă decât orzul de toamnă.
Orzul de primăvară - nu necesită parcurgerea stadiului de iarovizare
pentru a fructifica.
Se poate semăna și toamna, dar rezistența lui la ger este mai mică
încât, în condițiile țării noastre se înregistrează pierderi foarte mari de plante
prin îngheț. Perioada de vegetație pentru orzul de primăvară este de 120 zile.
91
La noi în țară sunt zonate doar soiuri de orzoaică de primăvară.
Orzul „umblător” - fructifică normal, atât când este semănat toamna, cât
și primăvara. Semănat toamna, realizează producții la nivelul orzului tipic de
toamnă, iar semănat în primăvară, producții practic egale cu orzul de
primăvară.
Orzul umblător, semănat toamna asigură producții superioare orzului
de primăvară.

Suprafața ocupată de orz și orzoaică în țara noastră variază între 490-
504 mii ha, în ultimii ani întregistrându-se o evidentă tendință de creștere a
suprafețelor cu precădere a orzului pentru bere.
Orzul rămâne și în viitor o plantă importantă, cu multiple întrebuințări în
alimentația omului, în furajarea animalelor și în industrie.
Cerințele față de temperatură
Comparativ cu grâul orzul necesită mai puțină căldură pentru a ajunge
la maturitate, diferența ridicându-se la 200-3000C. Astfel orzul de toamnă
necesită pentru perioada de vegetație1600-20000C, orzul de primăvară 1200-
17500C, iar orzoaica de primăvară 1300-18000C.
Pentru germinare necesită 1-20C. În timpul ierni, temperatura cea mai
joasă pe care o suportă la nivelul nodului de înfrățire este de -100C, la -150C
fără strat de zăpadă plantele mor. Aceasta înseamnă că și în condițiile în care
apar geruri de -200C până la -250C orzul rezistă numai sub strat acoperitor de
zăpadă cu nodul de înfrățire în sol care îl protejează. Alternanțele de vreme
caldă sau rece în timpul iernii mai ales când cultura nu este acoperită de
zăpadă sunt foarte dăunătoare culturii.
Cerințele față de umiditate
În general se poate afira că orzul are cerințe mai reduse față de
umiditate decât grâul. Fazele critice față de apă sunt la formarea paiului până
la înspicare având perioadă mai scurtă de vegetație evită seceta, ajungând la
maturitate înaintea secetei de vară. Dacă seceta apare mai devreme, orzul
suferă mai mult decât grâul.
Orzoaica pentru bere dă rezultate mai bune în condiții cu
umiditate mai mare care favorizează acumularea amidonului în boabe.
Cerințele față de sol
Orzul având sistemul radicular mai superficial, cu putere de solubilizare
mai mică, are nevoie de soluri cu textură mijlocie (nisipo-lutoasă, lutoasă sau
luto-argiloasă), permiabile, cu reacție slab acidă-moderat alcalină, cu valori ale
pH-ului între 6,5-7,5 și bogate în substanțe nutritive. Potrivite sunt
cernoziomurile, faeoziomurile, preluvosolurile, eutricambolurile și
aluviosolurile molice.
92
Figura 9.6. Zonarea ecologică la orzul de toamnă
(Zamfirescu N și colab., 1965, Actualizată Simona Niță 2016)
Rotația
Orzul și orzoaica de toamnă sunt pretențioase față de planta
premergătoare, care trebuie să părăsească terenul devreme, permițând
semănatul în condiții optime.
Pentru orzul de toamnă plante foarte bune premergătoare_sunt:
mazărea, fasolea, borceagul, rapița de toamnă, inul pentru ulei și fibră.
Bune premergătoare sunt: floarea - soarelui, trifoiul, cartofii timpurii,
soia - soiuri timpurii.
Mijlocii sunt: porumbul - hibrizii timpurii, cartoful - soiuri semitimpurii,
ovăzul, grâul de toamnă, sfecla pentru zahăr recoltată până la 10 septembrie.
Necorespunzătoare sunt: orzul, porumbul - hibrizii tardivi, soia - soiuri
târzii, sfecla recoltată târziu (după Gh. Sipoș, citat de Gh. Bîlteanu, 1979).
Pentru orzoaica de toamnă, nu sunt recomandate ca premergătoare
leguminoasele, după care conținutul în proteine al boabelor de orzoaică este
mai ridicat.
Pentru orzoaica de primăvară, bune premergătoare sunt: sfecla,
cartofii, porumbul, inul pentru fuior sau rapița.
Orzul și orzoaica de toamnă, eliberând terenul devreme, sunt la rândul
lor, foarte bune premergătoare pentru majoritatea culturilor. În zonele de
câmpie și în special în perimetre irigate, după orz se poate semăna o cultură
succesivă pentru boabe (porumb, fasole) sau furaj (sorg, porumb, rapiță).
În cultura de orz se obișnuiește să se însămânțeze trifoi în „cultură
ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere,
deoarece trifoiul provoacă greutăți la recoltare, determinând căderea plantelor
și se depreciază însușirile tehnologice ale boabelor.
Fertilizarea
Pentru 100 Kg boabe și producția secundară aferentă orzul consumă
93
2,4 - 2,9 Kg N; 1,1 - 1,3 Kg P2O5 și 2,1 - 2,8 Kg K2O.
După Soil Service of Belgium, consumurile medii de nutrienți la un nivel
de producție de 6,5 t/ha este redat în tabelul 9.3.
Datorită perioadei scurte de vegetație, ritmului intens de absorbție a
elementelor nutritive din primele faze de vegetație, având în vedere și sistemul
radicular mai slab dezvoltat, orzul trebuie să aibe la dispoziție suficiente
substanțe nutritive, ușor solubile, pentru a putea realiza producții ridicate. Față
de grâu și secară, până la intrarea în iarnă, orzul consumă o cantitate dublă
de NPK.
Tabelul 9.3.
Consumul mediu de nutrienți extrași din sol la un nivel al producției
de 6,5 t/ha (după Soil Service of Belgium,2000)
Cantitatea de nutrienți pentru o

% din s.u. conținut de nutrienți/t producție de 6,5 t/ha
boabe paie boabe paie boabe paie total
N 1,8 0,4 15 3,5 96 22 118
P2O5 0,9 0,2 8 2,0 49 11 60
K2O 0,7 1,8 6 15 38 93 131
În primăvară, ritmul de absorbție este, de asemenea, foarte intens,

astfel, în lunile aprilie - mai (formarea paiului), orzul absoarbe circa 83% din
azot, 84% din fosfor și 87% din potasiu.
Stabilirea dozelor de îngrășăminte se face ca și la grâu, ținând cont de
nivelul producției dorite și de destinația ei (furaj sau malț), de fertilitatea solului,
de soiul cultivat.
Stabilirea dozelor de azot se va face cu mare atenție, pentru a preveni
căderea plantelor, care la orz determină pierderi foarte mari de recoltă.
Efectele fertilizării sunt foarte bine reliefate de rezultatele obținute pe
parcursul unei lungi perioade (1985 - 1999) de OSPA Timiș în condițiile
Câmpiei de Vest (Câmpul Experimental Sînandrei) (tabelul 9.4).
În tabelul 9.5 și 9.6 sunt prezentate dozele orientative de azot și fosfor
la orzul și orzoaica de toamnă.
Azotul se aplică fracționat 1/4 - 1/3 din doză toamna iar restul pe teren
înghețat spre sfârșitul iernii. Când se constată că plantele nu dispun de
suficient azot, la orzul pentru furaj, se poate aplica suplimentar uree odată cu
erbicidarea.
94
Tabelul 9.4.
Producția medie de orz (1985 - 1999) din câmpul experimental
de la Sînandrei
P2O5 kg/ha
N kg/ha
0 50 100 150
0 100* 112 122 130
50 150 178 199 203
100 185 230 248 256
150 179 238 254 261
200 173 232 241 250
Tabelul 9.5
Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N, kg/ha)
la orzul şi orzoaica de toamnă (L. Drăghici şi colab., 1975)
Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta
premergătoare, fertilizarea din anii precedenţi şi fertilitatea naturală
a solului
Foarte bună
Mijlocit
Cultura şi (după
(după
rezistenţa leguminoase Bună (după Slabă (după
prăşitoare,
la cădere a anuale şi cartofi fertilizaţi premergă-
porumb, floarea-
soiului perene sau numai organic, toare târzii,
soarelui mediu
cartofi bine după sfeclă de insuficient
fertilizată; după
fertilizaţi cu azot zahăr şi in) fertilizate)
cereale păioase
şi gunoi de
în primul an)
grajd)
Orz de toamnă,
soiuri cu
20 - 30 40 - 60 70 - 90 100 - 200
rezistenţă bună
la cădere
Orz de toamnă,
soiuri cu
10 - 20 30 - 40 50 - 70 80 - 100
rezistenţă
mijlocie la cădere
Orzoaică de
toamnă, soiuri cu
10 - 20 30 - 40 50 - 60 70 - 80
rezistenţă
mijlocie la cădere
Notă: În limitele menţionate, dozele mai mari se aplică pe solurile uşoare,
nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai mici
pe soluri mai grele, fertile şi în ani mai săraci în precipitaţii.
95
Tabelul 9.6
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu
fosfor (P2O5 Kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă
(L. Drăghici şi colab., 1975)
Aprovizionarea solului cu fosfor mobil

Bună (6-8 mg Mijlocie (4-6 mg Slabă (sub 4 mg
Producţia
P2O5/100 g sol) P2O5/100 g sol) P2O5/100 g sol)
de boabe
Sole fertilizate în anii Sole fertilizate în anii Sole fertilizate în anii
(q/ha)
precedenţi cu gunoi de precedenţi cu fosfor precedenţi cu gunoi de
grajd şi cu fosfor grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30 - 50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110
Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel, dozele mai mari sunt recomandate
pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai mici pentru orzul de toamnă.
Pe solurile uşoare (nisipoase) şi după leguminoase precum şi atunci

când dozele stabilite sunt mici (sub 60 kg/ha) nu se recomandă administrarea
îngrăşămintelor cu azot în toamnă, întreaga doză aplicându-se la sfârşitul iernii
pe teren îngheţat.Îngrășămintele cu fosfor se vor administra sub arătura de
bază.
Îngrășămintele cu potasiu se vor aplica obligatoriu la orzoaică,
determinând creșterea conținutului în amidon al boabelor. Dozele
recomandate sunt de 40 - 60 kg/ha pe solurile bine aprovizionate cu potasiu,
60 - 90 kg/ha pe solurile mijlocii și 90 - 120 kg/ha pe solurile slab aprovizionate.
La orz, îngrășămintele cu potasiu, se vor aplica doar pe solurile mai
slab aprovizionate, în doze de 60 - 100 kg/ha.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de N,P,K recomandate, după L.
S. Muntean și colab., 1995 sunt prezentate în tabelul 9.7.
Tabelul 9.7
Dozele orientative de substanțe nutritive recomandate
la orzoaica de primăvară (în substanță activă, kg/ha)
Specificare N P2O5 K2O
După culturi nefertilizate organic și pe terenuri

65 - 75 70 - 80 40 - 50
mai slab aprovizionate cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate în elemente

30 - 40 30 - 40 20 - 30
nutritive
Îngrășămintele cu fosfor și potasiu se aplică sub arătură iar cele cu azot

la pregătirea patului germinativ, primăvara.
La orzoaica de primăvară nu se administrează azot în vegetație.
Atunci când îngrășămintele de care dispunem, sunt de tip complex l
NPK, pentru orzul și orzoaica de toamnă ele se vor administra la pregătirea
96
patului germinativ și nu sub arătura de bază, la fel pentru orzoaica de
primăvară, se vor aplica în primăvară, tot la pregătirea patului germinativ.
Lucrările solului
Pentru orzul și orzoaica de toamnă, lucrările solului sunt similare cu cele
de la grâul de toamnă, avându-se însă în vedere, pretențiile mai ridicate ale
orzului în ceea ce privește calitatea patului germinativ, datorită puterii de
străbatere mai reduse, ca urmare a încolțirii bipolare a boabelor.
Pentru orzoaica de primăvară, arătura de bază va fi prelucrată din
toamnă prin, cel puțin, o lucrare cu grapa cu discuri, astfel încât în primăvară
pregătirea patului germinativ să se poată face prin una, maxim două lucrări cu
combinatorul.
Sămânța trebuie să aibe puritatea peste 97 %, germinația peste 90 %
și MMB ridicată.
Semințele destinate semănatului trebuie să aparțină unui soi
recomandat pentru zona de cultură și pentru destinația recoltei, să fie din
categoria biologică Bază, C1 sau C2 și să fie certificată.
Înainte de semănat sămânța se tratează contra bolilor cum sunt
Fusarium ssp. (fuzarioză) și Ustilago ssp. (tăciunele zburător și tăciunele
îmbrăcat) etc. Se folosesc produse fungicide precum: Celest Star 025 FS
(1,5l/t), Dividend Star 036 FS (1,5 l/t), ), Kinto Duo (1,5 l/t), Prelude SP (2,0
kg/t), Raxil 2 WS (1,5 kg/t), Vitavax 200 FF (3,0 l/t), Vitavax 200 PUS (2,0 kg/t)
și alte fungicide omologate.
Pe terenurile unde există riscul atacului de dăunători în toamnă (gândac
ghebos - Zabrus tenebrioides; viermi sârmă - Agriotes sp.; muștele cerealelor),
tratamentul semințelor trebuie efectuat cu un produs insectofungicid, care să
controleze atât dăunătorii cât și bolile, precum: Gammavit 85 PSU (3 kg/t de
sămânță), Masterlin (2,0 kg/t), Sumidan (1,8 l/t) și alte.
Epoca de semănat
Pentru o bună înrădăcinare, înfrățire și călire orzul are nevoie, până la
intrarea în iarnă de 40 - 50 zile mai calde.
Comparativ cu grâul, el își reduce mai devreme procesele fiziologice la
intrarea în iarnă, având cerințe mai ridicate față de temperatură.
Orzul se va semăna cu 5 - 10 zile înaintea grâului.
La nivelul întregii țări epoca de semănat optimă se întinde între 15
septembrie -10 octombrie. Se va semăna mai devreme (15 sept. - 1 oct.) în
zonele mai reci (în partea nordică a țării și în zonele colinare) și mai târziu (1
oct. - 10 oct.) în zonele mai calde (sudul țării, Câmpia Vestică).
Întârzierea semănatului, are efecte negative mai puternice decât în
cazul grâului, plantele intrând neînfrăţite şi necălite în iarnă, sunt sensibile la
ger, astfel încât, se vor înregistra pierderi de plante prin îngheţ.
Semănatul prea timpuriu al orzului, este la fel de dăunător, determinând
o dezvoltare prea puternică a masei foliere însoţită de scăderea rezistenţei la
ger.
La semănatul prea timpuriu se înregistrează virozarea plantelor,
datorită afidelor încă active, de asemenea este favorizat atacul de făinare şi
fuzarioză.
97
Orzoaica de primăvară se seamănă în prima urgenţă, imediat ce se
poate lucra în câmp. Întârzierea semănatului duce la scăderea producţiei şi la
creşterea conţinutului în proteină al boabelor, scăzând calitatea lor.
Densitatea de semănat pentru orzul de toamnă este de 400 - 500
b.g./m . La orzoaica de toamnă densitatea va fi mai mare cu 10% (450 - 550
2
b.g./m2) determinându-se o reducere a gradului de înfrăţire şi o uniformitate

mai mare a spicelor.
La orzoaica de primăvară se vor semăna 450 - 500 b.g./m2.
Pentru realizarea acestor densităţi în funcţie de indicii de calitate ai
seminţei (P, G, MMB) se va folosi între 160 - 220 kg sămânţă/ha.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm.
Adâncimea de semănat este de 3 - 5 cm la formele de toamnă și de 2
- 4 cm la cele de primăvară în funcție de textura și umiditatea solului, figura
9.7. Adâncimea de semănat nu poate fi mărită, întrucât se va obține o
densitate redusă de plante, ca urmare a pierderilor înregistrate în cursul
răsăririi.
Fig. 9.7. Influența adâncimii de semănat asupra înfrățirii și

plantelor de orz ( Panaitescu Liliana Niță Simona,2011)
înrădăcinării
Dacă se seamănă mai adânc, orzul având o mai slabă putere de
străbatere, plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crustă.
Adâncimea de semănat influențează atât intervalul semănat - răsărire,
cât și dezvoltarea ulterioară a plantelor.
Lucrări de îngrijire
La orzul și orzoaica de toamnă sunt necesare aceleași lucrări de
îngrijire prezentate la grâu.
Orzul fiind mai sensibil la băltire se vor efectua din timp rigole de
scurgere a apei pentru a preveni băltirea. În primăvară, în funcție de starea
culturii, se va efectua tăvălugirea culturilor descălțate, fertilizarea
suplimentară, combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor.
Combaterea buruienilor se face cu aceleași erbicide utilizate la cultura
grâului, dozele diminuându-se cu 10 %.
Combaterea bolilor și dăunătorilor se face similar ca în cazul grâului.
Bolile foliare care produc pagube mai însemnate la orz sunt: făinarea
(Erysiphe graminis), sfâșierea frunzelor (Pyrenophora graminea), pătarea
reticulară (Pyrenophora teres) și arsura frunzelor (Rhynchosporium secalis).
Se efectuează 1-2 tratamente, primul în faza de înfrățire-începutul
alungirii paiului și al doilea în faza de burduf-înspicat.
Dăunătorii mai periculoși pentru orz sunt larvele gândacului bălos al
98
ovăzului (Oulema melanopa L.), combaterea chimică efectuându-se la
depășirea PED-ului de 10 adulți /m2 și 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre.
Tratamentele chimice se fac cu insecticide omologate, precum Fastac 10 EC
(100 ml/ha).(Viorel Ioan, 2010).
Irigarea
Irigarea orzului este necesară în special în sudul țării în anii cu deficit
de precipitații.
Cel mai frecvent este necesară udarea de răsărire (300 - 400 m3/ha).
În primăvară doar în anii extremi se pune problema irigării orzului. În
această situație se vor aplica 1 - 2 udări cu norme de 300 - 500 m3/ha.
Recoltarea
Recoltarea orzului pentru furaj începe când boabele au sub 17 %
umiditate.
Orzoaica pentru bere ca și loturile semincere se vor recolta la o
umiditate a boabelor mai mică de 15 %. În situații deosebite se poate recolta
până la umiditatea de 16 % dar imediat recolta va fi uscată aducându-se la
umiditatea de păstrare (14 %).
Întârzierea recoltatului la orz, duce la pierderi foarte mari de recoltă,
datorate ruperii spicelor.
Producțiile ce se obțin la orzul de toamnă, ca urmare a aplicării unei
tehnologii corecte, sunt cuprinse între 5000 - 8000 kg/ha.
La orzoaica de toamnă și de primăvară producțiile realizate sunt de
4000 - 6000 kg/ha.
1. Care sunt cerințele orzului și orzoaicei față de calitatea

semințelor pentru semănat ?
Sămânța trebuie să aibe puritatea peste 97 %, germinația peste 90 %

și MMB ridicată.
Semințele destinate semănatului trebuie să aparțină unui soi
recomandat pentru zona de cultură și pentru destinația recoltei, să fie din
categoria biologică Bază, C1 sau C2 și să fie certificată.
2. Față de grâu orzul este mai pretențios sau nu în ceea ce privește

pregătirea solului ?
Pentru orzul și orzoaica de toamnă, lucrările solului sunt similare cu

cele de la grâul de toamnă, avându-se însă în vedere, pretențiile mai ridicate
ale orzului în ceea ce privește calitatea patului germinativ, datorită puterii de
străbatere mai reduse, ca urmare a încolțirii bipolare a boabelor.
99
1. Prezentaţi importanţa culturii orzului.

2. Care este compoziţia chimică a bobului de orz şi orzoaică.
3. Prezentaţi sistematica orzului şi daţi exemple de soiuri de orz şi
orzoaică admise în cultură în România.
4. Care sunt zonele de cultură ale orzului şi orzoaicei în România.
5. Prezentaţi particularităţile rotaţiei la cultura orzului şi orzoaicei.
6. Prezentaţi particularităţile fertilizării la cultura orzului şi orzoaicei.
7. Care sunt cerinţele orzului şi orzoaicei faţă de calitatea seminţelor
pentru semănat şi care este epoca de semănat.
8. Care sunt elementele specifice parametrilor de semănat la cultura
orzului şi a orzoaicei (densitatea, norma de semănat, distanţa dintre
rânduri, adâncimea de semănat).
9. Prezentaţi particularităţile lucrărilor de îngrijire la cultura orzului şi a
orzoaicei.
10. Care sunt particularităţile recoltării la cultura orzului şi a orzoaicei.
100
OVĂZUL- IMPORTANȚĂ, SISTEMATICĂ, PARTICULARITĂȚI

BIOLOGICE, RELAȚIILE PLANTĂ -FACTORII DE VEGETAȚIE,
ZONAREA CULTURII, TEHNOLOGIA DE CULTIVARE.
Cuvinte cheie: Importanță, Sistematică, Tehnologia culturii
Rezumat
Din boabele de ovăz se obțin diverse produse (fulgi, făină, grișuri)
recomandate, datorită valorii lor dietetice, în hrana copiilor, bătrânilor și
bolnavilor. Din punct de vedere agricol, ovăzul este important, valorificând mai
bine decât alte plante terenurile mai slab fertile din zonele umede colinare
precum și terenurile nisipoase.
Boabele de ovăz conțin 11 - 15 % proteine bogate în leucină, acid
glutamic, acid aspartic și fenilalanină. Proteinele au un grad ridicat de
digestibilitate (80 %). Față de planta premergătoare nu este pretențios, dacă
solul este bine fertilizat. În zona lui de cultură, ovăzul dă rezultate foarte bune
după prășitoare gunoite (cartof, porumb, floarea soarelui).

Importanță
Boabele de ovăz constituie un furaj valoros fiind utilizate în hrana cailor,
reproducătorilor, tineretului, vacilor pentru lapte, păsărilor.
În amestec cu o leguminoasă realizează un borceag de primăvară de
foarte bună calitate.
Paiele de ovăz au o valoare nutritivă superioară celor de grâu și secară
și sunt consumate bine de animale.
Din boabele de ovăz se obțin diverse produse (fulgi, făină, grișuri)
recomandate, datorită valorii lor dietetice, în hrana copiilor, bătrânilor și
bolnavilor.
Din punct de vedere agricol, ovăzul este important, valorificând mai bine
decât alte plante terenurile mai slab fertile din zonele umede colinare precum
și terenurile nisipoase.
Compoziție chimică
Boabele de ovăz conțin 11 - 15 % proteine bogate în leucină, acid
glutamic, acid aspartic și fenilalanină. Proteinele au un grad ridicat de
digestibilitate (80 %).
Conținutul în grăsimi este în medie de 4,8 %, mai ridicat decât la
celelalte cereale. Extractivele neazotate (cca. 57 %) sunt formate din amidon
(peste 90 %), zahăr și dextrină.
101
Boabele, datorită învelișului, au un conținut ridicat în celuloză (10%).
Valoarea ridicată a boabelor se datorește și conținutului lor în vitaminele
A și B precum și în fosfor.
Răspândire
Suprafața mondială cultivată cu ovăz a scăzut în a doua jumătate a
secolului XX în principal datorită reducerii efectivelor de cabaline (tabelul 12).
În prezent asistăm la o diversificare a produselor alimentare pe bază de
ovăz datorată valorii sale nutritive deosebite.
Țări mari cultivatoare de ovăz sunt: S.U.A., Canada, Germania,
Polonia, Franța.
Producții de peste 6000 kg/ha se obțin în Danemarca, Irlanda, Elveția
În România suprafețele au înregistrat o scădere accentuată între anii
1950 - 1980, după care suprafețele au crescut, practic triplându-se până în
anul 1990. Creșterea suprafețelor a continuat într-un ritm susținut după
reorganizarea agriculturii, în special datorită faptului că în cultura ovăzului
investițiile tehnologice sunt mai mici. (figura 10.1, figura 10.2.)
Suprafața (mii ha)
181 184 194 181 179

200 173 169 165 161 161
103
100
0
ANUL 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Fig. 10.1. Evoluția suprafețelor cultivate cu ovăz în România
Producția medie kg/ha
3000 2463 2376 2243

2032 2054 2129 2001 2249 1941
1680 1745
2000
1000
0
ANUL 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Fig. 10.2. Evoluția producției de ovăz în România
102
Ovăzul aparţine genului Avena L., care se împarte în două secţii:
a) Euavena Griseb, care cuprinde specii anuale;
b) Avenastrum Koch, care cuprinde specii perene.
Specia cultivată este Avena sativa. Ea cuprinde numeroase varietăţi ce
se deosebesc după gradul de îmbrăcare al boabelor, culoarea boabelor,
aristarea paleii inferioare, prezenţa ligulei şi tipul paniculului.
Varietăţile cele mai importante, cărora le aparţin soiurile cultivate sunt:
- mutica (bob îmbrăcat, alb, nearistat, panicul răsfirat)
- aristata (bob îmbrăcat, alb, aristat, panicul răsfirat)
- aurea (bob îmbrăcat, galben, nearistat, panicul răsfirat).
Specia sălbatică cea mai răspândită la noi este Avena fatua L. (odosul).
În sudul ţării, ca buruiană în culturi, se mai întâlneşte specia Avena
ludoviciana Gill şi Magne.
Origine
Avena sativa provine, după N. Vavilov, din Orientul Apropiat unde își
are originea și Avena bizantina.
Un centru important de origine a diferitelor specii de ovăz, este Bazinul
Mediteranean și Europa Centrală.
Avena sativa se consideră că își are originea în A. fatua, aceste specii
sunt înrudite, după cum arată cercetăriile citologice, serologice și
hibridologice.
Ovăzul are germinație bipolară și formează trei rădăcini embrionare.
Dintre cerealele păioase, ovăzul are sistemul radicular cel mai
puternic, fiind cu 40 % mai mare decât la orz. Ovăzul are și o bună capacitate
de solubilizare a compușilor greu solubili.
Tulpina este formată din 5 - 8 (12) internoduri având talia de 80 - 200
cm. Soiurile cu talie mică sunt mai rezistente la cădere.
Frunzele sunt lanceolate, răsucite de la dreapta spre stânga, ascuțite
ușor. Ligula este bine dezvoltată dar există situații când este absentă figura
10.3. Urechiușele lipsesc de regulă.
Fig. 10.3. Ligula foarte bine dezvoltată la ovăz

[http://www.unavarra.es/herbario/pratenses/htm/Aven_sati_p.htm
Inflorescența este un panicul (figura 10.4.).
103
Pe axul principal se găsesc ramificații secundare așezate în 3 - 9 etaje.
Ramificațiile formează cu axul principal unghiuri de mărimi diferite,
determinând tipurile de panicul - strâns sau răsfirat.
Fig.10.4. Diferite tipuri de panicul la ovăz:

1 - panicul strâns (stindard); 2 - panicul semistrâns; 3 - panicul potrivit
de răsfirat; 4 - panicul răsfirat; 5 - panicul pletos
Ramificațiile și axul principal se termină cu un spiculeț.

Fiecare spiculeț este format din 2 - 3 flori, din care, obișnuit, două sunt
fertile.
Învelișul spiculețului este alcătuit din două glume mari, neegale,
membranoase cu 5 - 11 nervuri paralele.
Înfloritul plantei începe cu paniculul tulpinii principale, apoi înfloresc
frații în ordinea formării lor.
Deschiderea florilor are loc de îndată ce inflorescența a ieșit din teaca
ultimei frunze.
Primele înfloresc florile din vârful paniculului continuând spre partea lui
bazală . Pe ramificații înfloritul începe dinspre exterior și continuă spre axul
paniculului. În spiculeț mai întâi înflorește floarea bazală.
Un spiculeț înflorește în 1 - 2 zile, un panicul în 6 - 7 zile iar o plantă în
11 - 14 zile. Floarea rămâne deschisă până la 40 - 70 minute. Pe vreme rece
sau ploioasă, florile nu se deschid (I. Șandru, 1993).
Ovăzul este o plantă autogamă, dar adesea se întâlnesc cazuri de
alogamie.
Este important de știut că frecvent, se realizează încrucișări între ovăzul
cultivat (A. sativa) și odos (A. fatua), care duc la impurificări biologice. Aceasta
este un argument în plus pentru reînoirea seminței de ovăz după cel mult 5 -
6 ani.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată. Palea inferioară acoperă cca 3/4 din
grosime, iar palea superioară restul.
Paleele sunt concrescute cu bobul doar la partea inferioară. Paleele
sunt diferit colorate: alb, galben, brun.
Bobul decorticat este fusiform, cu șanț pe partea ventrală și acoperit pe
toată suprafața cu perișori fini și scurți.
Procentul de pleve are valori cuprinse între 20 și 40. Soiurile tardive au
un procent de pleve mai mic decât cele precoce. În condiții bune de vegetație
104
se obțin boabe mari și grele cu un procent redus de pleve.
În țara noastră sunt cultivate soiuri de primăvară. Soiurile de toamnă au
o rezistență slabă la ger, fapt pentru care nu s-au extins în cultură.
Relațiile plantă factorii de vegetație
Ovăzul găsește bune condiții în regiunile cu climă umedă și veri
răcoroase, dar suportă mai bine, față de alte specii și condițiile mai secetoase.
Ovăzul este cereala zonelor cu climat umed și răcoros. Datorită
plasticității sale ecologice se poate cultiva și în zonele mai calde, pe terenuri
nisipoase.
Cerințele față de temperature
Temperatura minima de germinație este de 2-30C. După răsărire în faza
de plantulă, suportă temperature scăzute până la -70C soiurile de primavera și
-120C soiurile de toamnă. În prima parte a vegetației îi sunt favorabile
temperaturile de 5-120C. În perioada de înflorire fecundare necesită 15-170C,
iar pentru maturare 17-200C. Suma gradelor de temperature pe întreaga
perioadă de vegetație 1700-20000C.
Cerințele față de apă
Ovăzul are cerințe mari față de apă, coeficientul de transpirație este cel
mai mare dintre cereal (400-600).
Consumul maxim de apă este în fazele de împăiere și la înspicare-
înflorire.
Ovăzul este mai puțin pretențios față de sol, comparative cu grâul și
orzul. Cele mai bune recolte se obțin pe solurile lutoase și luto-nisipoase. Nu
sunt indicate solurile argiloase și nici cele nisipoase. Reacția soluluipentru
ovăz eset cuprinsă între valorile pH 5,2-7,0. În solurile cu exces de calciu este
frecventă carența de mangan. Pe solurile de curând drenate poate să apară
carența de cupru.
Zona foarte favorabilă se găsește ăn Câmpia de Vest, pe văile
Someșului și Oltului.
Zona favorabilă I cuprinde Podișul Transilvaniei și cel Getic,
Depresiunea Jijiei și valea superioară a Siretului.
Zona favorabilă II și III sunt celelalte zone agricole ale țării, exceptând
solurile nefavorabile amintite și altitudinile peste 1000 m. În figura 10.5.. este
prezentată harta ecologică de cultivare a ovăzului în țara noastră.
105
Fig. 10.5. Zonarea ecologică la ovăz
(Zamfirescu N și colab., 1965, Actualizată Simona Niță 2016).
Tehnologia de cultivare a ovăzului

Rotația
Ovăzul este pretențios față de planta premergătoare.
Foarte bune premergătoare sunt leguminoasele anuale și perene, dar
ele sunt urmate de preferință de culturi mai pretențioase (grâu, orz, floarea
soarelui, porumb).
În zona lui de cultură, ovăzul dă rezultate foarte bune după prășitoare
gunoite (cartof, porumb, floarea soarelui).
Ovăzul de primăvară se cultivă de regulă după plantele care părăsesc
mai târziu terenul, obișnuit după prășitoare, exceptând cultura sfeclei, ambele
culturi fiind parazitate de nematozi (Heterodera). Nu se recomandă semănatul
în cultura de ovăz, pentru motivul că are o creștere viguroasă, perioada de
vegetație este lungă și ar avea o acțiune negativă asupra bacteriilor fixatoare
de azot (REMPE, KINLEVE, citați de BEREZOVA, 1950 citat de I. BORCEAN
2006).
Ovăzul nu va intra în rotație cu sfecla datorită atacului de nematozi,
comuni ambelor specii.
Ovăzul nu se cultivă în monocultură. După ovăz se cultivă, cu bune
rezultate, prășitoare, leguminoase.
Pentru grâu, ovăzul este considerat cereala premergătoare cea mai
bună.
Fertilizarea
Consumul specific pentru 100 kg boabe și producția secundară
aferentă este de 2,2 - 2,8 kg N; 1,0 - 1,2 kg P2O5 și 2,7 - 3,7 kg K2O (D.
Davidescu, 1987).
Ovăzul răspunde foarte bine la fertilizarea cu azot, producția crește prin
folosirea fosforului, iar nivelul maxim de recoltă se obține și prin asocierea
potasiului (I. Șandru, 1993).
Ritmul absorbției îngrășămintelor chimice crește până la înflorit, după
care se reduce. Ovăzul răspunde foarte bine la fertilizarea cu azot, producția
106
crește prin folosirea fosforului, iar nivelul maxim de recoltă se obține și prin
asocierea potasiului (ȘANDRU, 1993).
Dozele de îngrășăminte cu azot sunt limitate de rezistența la cădere a
soiului cultivat.
În funcție de fertilitatea solului dozele recomandate sunt de 40 - 50
kg/ha pe soluri fertile; 60 - 70 kg/ha pe soluri mijlocii și 80 - 100 kg/ha pe
solurile sărace și după premergătoare nefertilizate corespunzător.
Îngrășămintele cu fosfor, în funcție de aprovizionarea solului în acest
element, se administrează în doze de 30 - 40 kg/ha pe solurile bine
aprovizionate și 50 - 70 kg/ha pe solurile cu aprovizionare medie și slabă. Pe
solurile sărace în potasiu (sub 15 mg K2O la 100 g sol) se vor aplica 40 - 60
kg K2O.
Deși gunoiul de grajd dă bune rezultate, îngropat în arătură de toamnă
(IONESCU SISEȘTI, STAICU, 1958), el se utilizează obișnuit pentru culturi mai
pretențioase.
Lucrările solului
Fiind o cereală de primăvară lucrările solului se execută ca la orzoaica
de primăvară, acordându-se atenție mărunțirii și nivelării solului, întrucât
ovăzul se seamănă la o adâncime mai mică.
Sămânța trebuie să aparțină unui soi zonat, să aibă puritatea peste
98%, germinația peste 90% și MMB ridicată.
Împotriva tăciunelui zburător (Ustilago avenae) și a celui îmbrăcat
(Ustilago kolleri) foarte bune rezultate a dat tratamentul la sămânță cu
formalină efectuat prin unul din procedeele:
- prin cufundarea semințelor;
- prin cufundare și sudație;
- prin stropire și sudație.
Cufundarea semințelor se face într-o soluție formată din 100 litri apă și
350 cm3 formalină 40%, timp de 7 - 10 minute după care sămânța se întinde
în strat subțire pentru uscare.
În cazul celui de al doilea procedeu, „prin cufundare și sudație”,
cufundarea durează doar 3 minute, apoi sămânța așezată în grămadă este
învelită cu o prelată impermeabilă timp de două ore pentru sudație.
Procedeul „prin stropire și sudație” constă în stropirea seminței așezată
în strat subțire (20 cm) cu o soluție formată din 100 litri apă și 440 cm3 formalină
40%, apoi lopătarea seminței până la umezirea ei uniformă. Sămânța umezită
se adună în grămezi, se acoperă cu o prelată impermeabilă timp de 2 - 4 ore
pentru sudație.
Tratamentul semințelor în prezent se realizează cu Amiral Proffy 6 FS
0,5 l/t, Celest Star 1,5 l/t, Dividend Star 1,5 l/t.-Sursa Codex, 2015.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în prima urgență,
imediat ce se poate lucra în câmp. În acest fel semințele beneficiază de
suficientă umiditate pentru răsărire.
Este de preferat semănatul la sfârșitul lunii februarie, cel mai târziu
prima jumătate a lunii martie.
Întârzierea semănatului determină o răsărire neuniformă și scurtarea
duratei de umplere a boabelor, prin împingerea perioadei de vegetație în zilele
107
calde și uscate de vară.
Ovăzul de toamnă se însămânțează în jurul datei de 1 octombrie.
Densitatea de semănat va fi de 450 - 550 b.g./m2 în funcție de starea
de aprovizionare cu apă a solului și de calitatea patului germinativ.
Semănatul prea rar determină prelungirea perioadei de înfrățire,
formarea paniculelor eșalonat, având ca rezultat neuniformitatea mărimii și
coacerii boabelor.
Semănatul, prea des determină scăderea rezistenței la cădere.
Norma de sămânță necesară realizării densitățiilor amintite este
cuprinsă între 140-180 kg/ha.
Distanța între rânduri este de 12,5 cm, iar adâncimea de semănat de 2
- 4 cm, în funcție de textura și umiditatea solului.
Tăvălugirea după semănat se execută atunci când s-a însămânțat într-
un sol mai uscat și afânat cu tăvălugul inelar. La ovăzul de primăvară se
impune uneori spargerea crustei.
Combaterea buruienilor dicotiledonate se face la fel ca la grâu. Pentru
combaterea ovăzului sălbatic (odosul) se folosește o rotație rațională,
combinată cu folosirea erbicidelor la culturile premergătoare (I. BORCEAN și
colab, 2002).
Combaterea bolilor foliare la ovăz este recomandată doar în anii în
care condițiile climatice favorizează ciupercile, tabelul 10.1.
Tabelul 10.1.
Substanțe fitofarmaceutice utilizate la ovăz pe parcursul
perioadei de vegetație
Testul pentru care a fost avizat Doza

Produsul (s. a.) (Concentr
Patogenul Boala produsă ați a)
1 2 3 4
FUNGICIDE ȘI BACTERICIDE
Erysiphe Făinarea
ACANTO PLUS ciproconazol graminis cerealelor
Pyrenophora Patarea
80 g/l + picoxistrobin 200 g/l spp
Rhynchosporium reticulara 0,5 l/ha
Arsura frunzelor
secale
Helminthosporiu
Sfasierea
m spp frunzelor
ALLEGRO Erysiphe Făinarea 0,75 l/ha
graminis cerealelor
epoxiconazol 125 g/l + kresoxim
metil 125 g/l Basf
Rugina brună a
Puccinia recondita
cerealelor
Erysiphe graminis Făinarea cerealelor
AMISTAR XTRA 280 SC Rugina brună a
azoxistrobin 200 g/l + ciproconazol Puccinia recondita
cerealelor
80 g/l
Helminthosporium
Sfasierea frunzelor
s
pp
108
Erysiphe graminis Fainare
ARTEA 330 EC Pyrenophora teres Patarea reticulara
ciproconazol 80 g/l + propiconazol 0,4 l/ha
250 g/l Rynchosporium Arsura frunzelor
Rugina brună a
Puccinia recondita
cerealelor
Helminthosporium
tritici repens Helmintosporioza
BRAVO 500 SC clorotalonil 500 g/l Septoria sp. Septorioza 1,5 l/ha
Rugina brună a
Puccinia recondita
cerealelor
BUMPER SUPER 490 EC Erysiphe, Puccinia,
procloraz 400 g/l + propiconazol 90 Septoria Boli foliare 0,8 l/ha
g/l
CAPALO Septoria sp. Septorioza
fenpropimorf 200 g/l + epoxiconazol Rugina brună a 1,5 l/ha
62.5 g/l + metrafenona 75 g/l Puccinia recondita
cerealelor

BONTIMA Rugina brună a
izopirazam 62,5 g/l + ciprodinil 187,5 Puccinia recondita cerealelor 1.5 l/ha
g/l
Helminthosporium
tritici repens Helmintosporioza
109
Recoltarea
Coacerea la ovăz este mai puțin uniformă, ordinea coacerii urmează ordinea
apariției și deschiderii florilor. Ovăzul este, în același timp, sensibil la scuturare,
astfel, stabilirea momentului începerii recoltării trebuie să se facă cu multă grijă.
Recoltarea va începe atunci când plantele au ajuns la maturitatea în pârgă,
când boabele din jumătatea superioară a paniculelor au culoarea specifică soiului și
se află la sfârșitul coacerii depline.
Recoltarea loturilor semincere se va face la maturitatea deplină în orele
dimineții și serii. Recoltarea în plină zi, pe arșițe mari, este însoțită de mari pierderi.
La ovăz prin practicarea unei tehnologii corecte producțiile obținute pot fi de 4000 -
6000 kg/ha. Procentul de boabe variază între 34-40% din recolta totală, iar procentul
de pleavă poate fi apreciat la 8-12% din producția de boabe ( I. Borcean, A. Borcean,
2004).
1. De ce este important ovăzul din punct de vedere agricol?
Din punct de vedere agricol, ovăzul este important, valorificând mai bine
decât alte plante terenurile mai slab fertile din zonele umede colinare precum și
terenurile nisipoase.
2. Care este compoziția chimică a bobului de ovăz ?

Boabele de ovăz conțin 11 - 15 % proteine bogate în leucină, acid glutamic,
acid aspartic și fenilalanină. Proteinele au un grad ridicat de digestibilitate (80 %).
Conținutul în grăsimi este în medie de 4,8 %, mai ridicat decât la celelalte
cereale. Extractivele neazotate (cca. 57 %) sunt formate din amidon (peste 90 %),
zahăr și dextrină.
Boabele, datorită învelișului, au un conținut ridicat în celuloză (10%).
Valoarea ridicată a boabelor se datorește și conținutului lor în vitaminele A și
B precum și în fosfor.
1. Descrieți importanța culturi de ovăz.

2. Prezentați secțiile care aparțin genului Avena?
3. Ce tip de inflorescență are ovăzul?
4. Care sunt plantele foarte bune premergătoare pentru cultura de ovăz?
5. Prezentați particularitățile fertilizării la cultura ovăzului?
6. Care este consumul specific pentru 100 kg boabe și producția secundară
aferentă la ovăz?
7. Care sunt procedeele care se pot aplica la sămânță în portiva tratării
tăciunelui zburător și a celui îmbrăcat?
8. Care sunt particularitățile recoltării la cultura de ovăz?
110
PORUMBUL -IMPORTANȚĂ, SUPRAFEȚE,
SISTEMATICĂ,COMPOZIȚIA CHIMICĂ, PARTICULARITĂȚI
BIOLOGICE RELAȚIILE PLANTĂ -FACTORII DE VEGETAȚIE,
ZONAREA CULTURII, ROTAȚIA ȘI FERTILIZAREA.
Cuvinte cheie: Importanță, Sistematică, Tehnologia culturii

Rezumat
Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanță, între plantele cultivate pe
glob. Extinderea pe care o are se datorește atât valorii sale alimentare, cât și
unor particularități agrofitotehnice ale culturii. Principala utilizare a porumbului
este în hrana animalelor. Porumbul este o bună premergătoare pentru culturile
de primăvară și chiar pentru grâul de toamnă; dacă după porumb urmează
grâu de toamnă, se vor alege hibrizi cu perioadă de vegetație mai scurtă.

Importanța
Porumbul este una dintre cele mai importante plante cultivate pe glob.
Extinderea pe care o are se datorează atât valorii sale alimentare, cât
și unor particularități agrofitotehnice ale culturii, dintre care amintim: potențialul
ridicat de producție, posibilitatea mecanizării integrale a culturii, valorificarea
bună a îngrășămintelor și apei de irigație, nu este pretențios față de planta
premergătoare, iar la rândul său este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor.
Din endospermul boabelor, prin măcinare, se obține făina (mălaiul),
care poate fi utilizată în hrana oamenilor ca atare sau este folosită pentru
obținerea fulgilor de porumb, biscuiților, alimentelor pentru copii, produse de
cofetărie, etc.
Din embrionii de porumb se obține uleiul, utilizat direct în preparate
culinare sau în industria margarinei.
Turtele de embrioni au o valoare nutritivă ridicată fiind bogate în
proteine, vitamine, enzime.
Boabele de porumb sunt folosite în industria spirtului, amidonului,
glucozei și pentru obținerea de sirop, dextrină, acid lactic, acid acetic, etc.
Din 100 kg boabe porumb, se pot obține unul din următoarele produse:
77 kg făină de porumb; 63 kg amidon; 71 kg glucoză; 44 l alcool; iar din
embrioni rezultă 1,8-2,7 l ulei și 3,6 kg turte (V. Velican, citat de L. S. Muntean,
1995).
111
Din amidonul de porumb s-au realizat numeroase produse noi: un
material superabsorbant (înmagazinează 1.300 părți apă la o parte amidon)
care se poate utiliza în combaterea eroziunii solului și fixarea nisipurilor;
materiale biodegradabile; dialdehida de amidon (foarte rezistentă la
umezeală) folosită în industria hârtiei (L. S. Muntean, 1995).
Principala utilizare a porumbului este în hrana animalelor (circa 72% din
producția mondială). Un kg de porumb asigură 1,2 - 1,3 unități nutritive și 70 -
80 g proteină digestibilă.
Planta întreagă este folosită sub formă de siloz sau masă verde în
hrana bovinelor. Tulpinile (cocenii, tuleii) sunt utilizate ca nutreț fibros în hrana
rumegătoarelor.
Pănușile sunt folosite pentru împletituri.
Tulpinile și ciocălăii se folosesc în industria celulozei și hârtiei.
Sistematică și soiuri
Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia
Panicoidae, tribul Maydeae, specia Zea mays L. (n = 10 cromozomi).
În funcție de structura endospermului și caracterele știuletelui, specia
Zea mays cuprinde mai multe convarietăți:
• Zea mays L conv. indurata (Sturt) Bailey sin. vulgaris
Koerva), porumbul cu bobul tare, neted, lucios, cu zona coronară rotundiformă.
• Zea mays L conv. identata Sturt (sin. dentiformis) Korn
porumbul dinte de cal, cu boabe mari, care în zona coronară prezintă o
adâncitură.
• Zea mays L conv. aorista (Sturt) Bailey (sin. microsperma
Koern), are caracter e intermediare între Zea mays dentiformis și Zea mays
indurata.
• Zea mays conv. everta Sturt., porumbul de floricele, are
boabele mici, rotunjite sau rostrate, lucioase. Endospermul este aproape în
totalitate cornos, doar o mică zonă în jurul embrionului este amidonoasă.
• Zea mays L conv. saccharata Koern (sin. rugosa Banat),
porumbul zaharat, cu boabe zbârcite și sticloase.
• Zea mays L conv. amylacea Sturt - porumbul amidonos
cu boabe mari, rotundiforme, cu endospermul amidonos predominant și foarte
puțin endosperm cornos, în zona coronară.
• Zea mays L, amyleosaccharata Sturt (Montg), cu partea
inferioară a boabelor amidonoasă, iar cea superioară cornoasă.
• Zea mays L conv. ceratina Kulesch, care are bobul
cornos, opac, cu aspect ceros; în loc de amidon conține eritrodextrină.
• Zea mays L conv. tunicata - porumbul cu bobul îmbrăcat
care, după Grebenscikov (1959), n-ar fi o convarietate aparte (la fel ca Zea
mays hirta, Zea mays - japonica etc.).
Varietățile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor și
culoarea paleelor.
Hibrizii de porumb sunt obținuți pe baza liniilor consangvinizate.
Ei pot fi:
a. hibrizi simpli (HS), se obțin din două linii consangvinizate;
112
b. hibrizi dubli (HD), se obțin din doi hibrizi simpli și
c. hibrizi triliniari (HT), se obțin dintr-o linie consangvinizată și un hibrid
simplu.
Hibrizi cultivaţi în România În ceea ce priveşte perioada de vegetaţie,

hibrizii cultivaţi în România necesită 50 - 85 zile în intervalul răsărit - înflorit şi
60 - 70 de zile pentru formarea, creşterea şi maturarea boabelor, revenind un
total de 110 - 155 zile (în sudul ţării). Au fost astfel diferenţiate 9 grupe de
maturitate.
Clasificarea hibrizilor în sistemul F.A.O., în funcţie de perioada de
vegetaţie, cuprinde 9 grupe, fiecare având ca etalon durata de vegetaţie a unui
hibrid american. Din cele 9 grupe, importanţă prezintă doar 6, tabelul 8.2.
Fiecare cultivator este bine să folosească 3-4 hibrizi diferiţi ca perioadă de
vegetaţie. La alegerea acestora trebuie să se urmărească:
1. să fie adaptaţi condiţiilor zonei în care urmează a fi cultivat;
2. să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă şi, pentru
siguranţă în acest sens, să aibă necesarul de unităţi termice mai mic cu
150 faţă de potenţialul zonei;
3. să fie rezistent la secetă, boli, dăunători;
4. să aibă o bună rezistenţă la frângere şi o inserţie uniformă a ştiuleţilor.
Hibrizii de porumb zonaţi în România sunt prezentaţi în tabelul 11.1.
Tabelul 11.1.
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie
Clasificarea Clasificarea F.A.O.
Grupa de prccociatate
românească (nr. cod) (nr. cod)
Hibrizi foarte timpurii sub 100 100-200
Hibrizi timpurii 100-199 200 - 300
Hibrizi semitimpurii 200 – 299 300 - 400
Hibrizi semitârzii 300 - 399 400 - 500 şi 500 - 600
Hibrizi târzii peste 400 650 - 700
Zonarea hibrizilor. Constanta termică este principalul criteriu de

zonare în cultura porumbului, care se obţine prin însumarea temperaturilor mai
mari de 10°C pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp,
s-au stabilit în ţara noastră trei zone de cultură pentru porumb.
Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active cuprinse între
1400 şi 600°C.
Zona a II - a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active cuprinse
între 1200 - 1400°C.
Hibrizii de porumb zonaţi şi admişi în cultură în anul 2010 sunt prezentaţi în
tabelul de mai jos.
După R. J. MARTIN și colab. (1970), boabele conțin în medie: 13,5%
apă; 10,0% proteine; 70,7% glucide (din care amidon 61,0%); 4,0% grăsimi;
113
1,4% săruri minerale; 0,4% substanțe organice acide.
Amidonul este format din amilopectine (72 - 77%) și amiloză (21 - 28%).
Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se
depune în endosperm, 1,3% în embrion și 0,7% în pericarp.
Proteinele, în proporție de 15 - 18%, conțin 45% prolamine
(predominantă fiind zeina), 35% glutenine și 20% globuline.
Din totalul proteinelor, 73,1% se acumulează în endosperm, 23,9% în
embrion și 2,2% în pericarp.
Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 - 130. În componența
uleiului intră: acid oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid
stearic 3,5% și alții.
Boabele conțin vitaminele B1, B2 E și PP în proporție mai mare,
provitamina A (la varietățile cu boabe galbene); vitamina C lipsește.
Compoziția chimică este mult influențată de hibrid (soi), condițiile de
vegetație și tehnologia aplicată.
Origine. Brandolini (1967), citat de L.S. Muntean și colab, 2003,
menționează două centre de formare a porumbului în America: la nord de
ecuator, unde predomină formele centrului primar Mexic - Guatemala, și la sud
de ecuator, unde, predomină germoplasma centrului primar Peru - Bolivia.
În Europa, porumbul a fost adus la prima expediție a lui Cristofor
Columb (1493), fiind cultivat prima data în Spania, apoi în Italia.
În țara noastră, porumbul a fost menționat în Muntenia sub domnia lui
Șerban Cantacuzino (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe
timpul împărătesei Măria Tereza (1740-1760).
Răspândire
Datorită utilizărilor diverse şi producţiilor ridicate, porumbul este cultivat
pe suprafeţe tot mai mari.
El ocupă locul trei între plantele cultivate pe glob, după grâu şi orez,
suprafeţele din ultimii ani depăşind 130 milioane de hectare.
În figura 11.1 și 11.2. este redată suptafața și producția de porumb
cultivată în România.
3.000
2.500
2.000
1.500
1.000
500
0
Anul
2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Suprafaţa mii ha 2.098 2.590 2.730 2.518 2.513 2.605 2.581 2.402 2.440 2.679 2.540
Fig.11.1. Suprafața (mii ha) cultivată cu porumb în România
114
20.000
18.000
16.000
14.000
12.000
10.000
8.000
6.000
4.000
2.000
0
Anul
2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Producţie totală mii to 9.04211.7185.95311.30511.9899.02110.74614.32618.66417.43210.153
Producţie medie Kg/ha Producţie totală mii to
Fig. 11.2. Producția medie (kg/ha) și producția totală (mii to) la

porumb în România
Sistemul radicular temporar, care asigură planta cu apă și hrană în
primele 2 - 3 săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară și 3
- 7 rădăcini seminale care pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de
noduri subterane variază, în funcție de perioada de vegetație, între 6 - 10. Din
fiecare nod se formează 8 - 16 și chiar 20 de rădăcini adventive permanente.
Din nodurile 2 - 7 de la suprafață, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol:
ancorare și absorbție figura 11.3.
Fig. 11.3. Sistemul radicular la porumb
Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de

până la 2,5 m, iar lateral, de 60 - 75 cm, astfel că o plantă de porumb
„explorează" circa 6 m3 de sol.
Tulpina este formată din 7 - 15 (21) figura 11.4, internoduri pline cu
măduvă, care totalizează o înălțime de la 0,30 m la 9 m, frecvent 1,5 - 3 m.
Lungimea tulpinii este corelată cu perioada de vegetație, crescând odată cu
aceasta.
115
Diametrul tulpinii variază pe traiectul acesteia: circa 20 mm la bază, 60
mm la mijloc și 5 - 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează
lăstari denumiți copiii.
În ameliorarea porumbului se urmărește reducerea taliei, dar nu prin
Rezistență la frângere și cădere a tulpinilor este o însușire importantă pentru
recoltarea mecanizată. Densitatea exagerată, excesul de azot, lipsa
potasiului, atacul de Ostrinia nubilalis, atacul de fuzarioză reprezintă câteva
din cauzele care determină frângerea și căderea tulpinilor.
Fig. 11.4. Tulpina la porumb
Frunzele au limbul lung de 50 - 80 cm, lat de 4 - 12 cm, cu marginile

ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate. Prezența celulelor buliforme din
epiderma superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiții de
secetă, proces prin care planta își mărește rezistenta la secetă. Indicele
suprafeței foliare la care se obțin recolte bune are valori de 4,0 - 5,0 în culturile
neirigate și de 5,0 - 6,0 în culturile irigate. Suprafața foliară atinge valori
maxime în momentul înfloririi florilor femele.
Numărul de frunze este corelat cu perioada de vegetație. Astfel V.
NOZZOLINI (1963); citat de GH. BÎLTEANU (1974), clasifică hibrizii după numărul
de frunze, după cum urmează: extratimpurii sub 18 - 20, tardivi 20 - 22 și foarte
tardivi, cu peste 22 frunze.
Valorile asimilației nete sunt mai mari la frunzele tinere din vârf (până
la 13,5 g/m2/zi în perioada de la formarea paniculului și până la maturitatea în
lapte), comparativ cu frunzele etajului de mijloc (6,1 g/m 2/zi, în aceeași
perioadă).
Inflorescențele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile
mascule sunt grupate, într-o inflorescență terminală de tip panicul, iar cele
femele sunt grupate în inflorescențe de tip spadice (spic cu rahisul mult
îngroșat), protejate de frunze modificate (pănuși) situate la subsuoara
frunzelor, figura 11.5.
Porumbul este o plantă protandră, polenul putând apărea cu 5 - 7 zile
înaintea maturării ovulelor. În condiții de secetă decalajul poate să depășească
chiar 10 zile, determinând creșterea procentului de plante sterile.
Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen putând fi
purtați de vânt până la 1 km distanță.
Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7 - 10%;
endospermul 80 - 87%, iar embrionul 10 - 12%. MMB variază între 40 - 1.100
g, frecvent 200 - 400 g, iar MH este de 72 - 88 kg.
116
Fig. 11.5 Inflorescenţa la porumb
Fazele creşterii şi dezvoltării stadiale. În ciclul ontogenetic al

porumbului au fost delimitate 11 faze, numerotate după sistemul zecimal, cu 0
- 5 în etapa vegetativă şi 6 - 10 în etapa generativă. Criteriile de delimitare în
etapa vegetativă sunt numărul de frunze, iar în etapa generativă evoluţia
creşterii şi maturării bobului L.S. Muntean şi colab., 2003.
Faza 0 (germinare - răsărire) durează 8-16 zile şi necesită 120 - 180°C;
temperaturile scăzute de scurtă durată, de 6 - 8°C, când coleoptilul este în sol
şi de -4°C după răsărire, nu produc pierderi; faza se declanşează la
temperatură minimă de 8°C, prin absorbţia apei în proporţie de 35 - 40% faţă
de masa seminţei.
Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10
zile de la data răsăririi; se formează primele rădăcini coronare; nutriţia plantei
se realizează greu, datorită sistemului radicular slab dezvoltat; fertilizarea pe
rând, o dată cu semănatul, ajută mult plantele în această fază.
Faza 1 (patru frunze complet formate) se înregistrează la 15 - 20 de zile
după răsărire; planta are circa 40 cm înălţime, vârful tulpinii este încă sub
suprafaţa solului; începe procesul de iniţiere al paniculului, de formare a tuturor
frunzelor şi mugurilor ştiuletelui; grindina şi îngheţul uşor pot distruge frunzele
expuse fără a distruge planta, care se reface; în această fază se fac
tratamente împotriva carenţei de zinc; dacă este cazul, se execută erbicidarea
postemergentă şi fertilizarea fazială cu azot.
Faza 1,5 (şase frunze complet formate), la 22 - 25 zile după răsărire:
vârful de creştere este la suprafaţa solului; se dezvoltă mugurii viitorilor ştiuleţi,
de Ia nodurile situate încă sub suprafaţa solului; rădăcinile coronare sunt
predominante; creşte consumul de NPK al plantei.
Faza 2 (opt frunze complet formate), după circa 30 de zile de la răsărire
la hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 40 de zile la hibrizii târzii; vârful de creştere
este la 5 - 8 cm deasupra suprafeţei solului; creşterile vegetative sunt intense;
grindina poate diminua recolta cu 10 - 20%; se fac tratamente contra
sfredelitorului, fiind perioada eclozării ouǎlor.
Faza 2,5 (zece frunze complet formate), la 36 - 38 zile la hibrizii mijlocii
şi 48 - 50 de zile, la cei târzii: creşte consumul de NPK şi nevoia de apă; începe
creşterea rapidă a paniculului şi se dezvoltă formaţiunile viitorilor ştiuleţi.
117
Faza 3 (douăsprezece frunze complet formate), la 42 - 45 de zile la
hibrizii mijlocii şi 54 - 56 de zile la cei târzii: tulpina şi paniculul cresc rapid;
indicele foliar este 3-4; dezvoltarea sistemului radicular asigură valorificarea
apei din întregul volum de sol.
Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49 - 52 de zile
de la răsărire la hibrizii mijlocii şi 61 - 63 de zile Ia hibrizii târzii; se
caracterizează prin creşterea rapidă a tulpinii, prin alungirea internodiilor şi
alungirea rahisului ştiuletelui; începe alungirea stigmatelor florilor de la baza
rahisului; consumul de apă şi al elementelor nutritive este ridicat.
Faza 4 (apariţia paniculului) se realizează după 56 - 58 zile de la
răsărire şi, respectiv, după 70 - 74 de zile la hibrizii târzii: apare vârful
paniculului, se alungesc ultimele internodii; se alungesc stigmatele, este
necesară irigarea culturii.
Faza 5 (apariţia stigmatelor şi polenizarea) se produce după 64 - 68 de
zile la hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 78 - 82 zile la hibrizii târzii: indicele
foliar este 5-6; gradul de acoperire a solului 90 - 95%; continuă consumul rapid
de fosfor şi azot, se încetineşte absorbţia potasiului.
Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are Ioc după 12 zile de la apariţia
stigmatelor: ciocălăul, pănuşile şi tulpina sunt complet formate; începe
acumularea amidonului; continuă absorbţia azotului şi a fosforului.
Faza 7 (coacerea în lapte), după 24 de zile de la apariţia stigmatelor:
are loc depunerea în ritm rapid a substanţelor în bob; seceta, carenţele
nutritive şi stresul termic pot provoca şiştăvirea boabelor.
Faza 8 (coacerii în lapte ceară), după circa 36 de zile de la apariţia
stigmatelor: la hibrizii din conv, dentiformis se formează mişuna; începe
uscarea frunzelor bâzâie; şiştăvirea boabelor se produce din aceleaşi cauze
menţionate anterior.
Faza 9 (coacerea în pârga-ceară), după circa 48 de zile de la apariţia
stigmatelor: are loc încheierea procesului de depunere a substanţelor de
rezervă; între endosperm şi embrion apare stratul negru de separare, care
împiedică fluxul substanţelor spre endosperm.
Faza 10 (maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariţia
stigmatelor; boabele au atins greutatea maximă; se continuă uscarea
boabelor, a frunzelor şi pănuşilor.
Cunoaşterea fazelor creşterii şi dezvoltării stadiale permite
cultivatorului să dirijeze procesul de formare a recoltei.
Relațiile plantă -factorii de vegetație, zonarea culturii, Cerințele

față de temperatură
Cerințele termice ale porumbului sunt ridicate pe tot parcursul perioadei
de vegetație. Este o plantă termofilă.
Temperatura minimă de germinație este de 8-100C. La temperaturi mai
scăzute are loc putrezirea boabelor “termenul de clocire” al boabelor. În
prezent au fost obținuți hibrizi de porumb care au temperatura minimă de
germinație de 6-70C. Acest lucru permite ca acești hibrizi să poată fi semănați
mai timpuriu.
De la răsărit și până la frunza a treia, creșterea este condiționată de
temperatură. Sub 4-50C creșterea încetează, iar sub -40C planta este distrusă
după răsărire, la temperaturi mai scăzute și un pH al solului mai acid apare
118
fenomenul de toxicitate.
În bune condiții se desfășoară creșterea porumbului dacă în cursul luni
mai temperaturile nu coboară sub 130C, iar în luna iulie și luna august nu scad
sub 180C.
Cele mai favorabile temperaturi pentru creștere sunt de 24-300C.
Înflorirea este o perioadă critică, când temperatura trebuie să fie de 18-
24 C. La temperaturi de 28-300C scade viabilitatea polenului.
0
Fenomenul se accentuează în condițiile în care temperaturile sunt

însoțite de umiditatea atmosferică scăzută.
Până la apariția paniculului temperaturile necesare sunt în creștere, iar
de la apariția paniculului și până la fecundare sunt favorabile temperaturile de
20-220 C.
În zonele cu nopți răcoroase, chiar dacă în cursul zilei temperaturile sunt
favorabile, porumbul nu înflorește. Brumele ușoare în această fază distrug
polenul și stigmatele și chiar ovarele. La fel de dăunătoare sunt și
temperaturile ridicate de peste 350C, însoțite de secetă pedologică și
atmosferică.
În fazele de formare și coacere a boabelor temperatura minimă este de
17-190C, la temperaturi de peste 300C se produce șiștăvirea boabelor,
producția scade și se reduce calitatea. Hibrizi cultivați la noi în țară pe întreaga
perioadă de vegetație au un necesar termic de 1800-28000C.
Porumbul este rezistent la secetă în prima parte a vegetației. Cerințele
sunt mari în iulie și august, când o plantă de porumb consumă 2-4 l apă zilnic.
Perioada critică la porumb pentru apă durează în jur de 50 de zile se
situează în lunile iunie și august, când consumul de apă se ridică la 68-74%
din totalul necesar pentru întreaga perioadă de vegetație (înaintea apariției
paniculelor și până la maturitatea în lapte) . Necesarul de apă din această
perioadă este de 60-80% apă din capacitatea de câmp pentru apă a solului.
În condițiile țării noastre J. Humlum a stabilit că producția de porumb boabe
depășește media, dacă cantitatea de precipitații este mai mare de 40 mm în
luna mai, 60mm în luna iunie, 60 mm în luna iulie și sub 80 mm în august.
Necesarul optim de precipitații ete următoarea: mai 60-80 mm, iunie 100-120
mm, iulie 100-120 mm, august 20-60 mm. Atât seceta pedologică cât și cea
atmosferică din perioada critică are efecte negative asupra plantelor de
porumb și asupra producției.
Cerințele față de lumină
Porumbul fiind o plantă de zi scurtă, crește bine la lumină intensă. Nu
suportă umbrirea, porumbul este o cultură de câmp deschis bine luminat.
Cele mai bune rezultate se obțin pe solurile cu volum edafic mare,
fertile, cu texturi mijlocii(luto-nisipoase, lutoase sau luto-argiloase) care
asigură formarea unui sistem radicular profund și deci care asigură plantei apă
și elemente nutritive necesare. Cele mai bune recolte se obțin pe solurile
texturi lutoase și luto-nisipoase, cu o asigurare de 3-5% humus, peste 8 mg
P2O5AL, peste 20mg K2O4/100kg sol, gradul de saturație 75-100% și reacție
slab acidă până la moderat alcalină ( pH 6,2-7,8).
Cele mai bune rezultate se obțin pe aluviosolurile molice, cernoziomuri,
kastanoziomuri, faeoziomuri, preluvosoluri și eutricambosoluri. Puțin
favorabile sunt solurile cu texturi grele (argiloase), solurile cu textură nisipoasă
119
(psamosoluri), prin irigare și fertilizare pot sigura recolte eficente economic.
Solurile cu textură mai grea devin favorabile cultivării porumbului în condițiile
unei agrotehnici bune (afânare, semiafânare, etc)

Zona foarte favorabilă
Regimul termic al zonei asigură posibilitatea culturii hibrizilor tardivi, cu
potențial mare de producție.
Suma temperaturilor acumulate peste 50C variază între 26500 -27500C,
iar numărul zilelor cu temperatură medie zilnică de peste 100C este de 190200
zile, figura 11.6.
Precipitațiile anuale sunt cuprinse între 550-650 mm, iar cele din cursul
perioaderi de vegetație (mai-septembrie) variază între 240-300 mm. Zona
cuprinde Câmpia de Vest între Carei și Moravița la sud, pe o fâșie mai îngustă
la nord de Crișul Alb și mult mai lată la sud de Crișul Negru, unde solurile sunt
fertile. Sunt excluse din zonă solurile nisipoase și solurile grele. În Câmpia din
sudul țării zona se extinde între Calafat și Jiu pe o lățime de cca 30km, apoi
de la Caracal până la Giurgiu, pe o lățime de 20-40 km. La nord de Giurgiu
fâșia se lățește până la Ialomița. Cele mai bune condiții se întâlnesc în această
câmpie pe lunca Dunării, între Zimnicea și Giurgiu, Insula Mare a Brăilei. În
condiții de irigare zonă foarte favorabilă de cultură a porumbului se extinde cu
precădere în Câmpia din Sudul țării.
Zona favorabilă este cea mai extinsă ocupând întreg teritoriul de vest și
sud: Podișul Getic, Podișul Transilvaniei, Dobrogea și Moldova cu excepția
zonelor subcarpatice și a unor mici insule (Munții Măcinului, zona nisipurilor
din Oltenia, sărăturile de pe valea Călmățuiului și dealurile mai înalte din
partea centrală a Podișului Moldovei). Cuprinde soluri variate care au
determinat împărțirea zonei în subzone: favorabilă I, favorabilă II, favorabilă
III. Suma de grade din această zonă este de 1200-14000C, ceea ce permite
cultivarea hibrizilor semitimpurii și timpurii de porumb..
Zona puțin favorabilă ocupă zona subcarpatică din Moldova și
Transilvania, zonele de nisip din Oltenia, Depresiunea Călmațului și de la vest
de Carei, lunca inundabilă a Dunării de la Calafat la Argeș și o fâșie îngustă
de-a lungul Dunării și Dobrogei. În zonă sunt soluri variate cu fertilitate redusă,
puțin favorabile pentru porumb. Regimul termic al zonei satisface doar
necesitățiile hibrizilor timpurii. Regimul de umiditate cu mici excepții este
asigurat.
Zona foarte puțin favorabilă cuprinde o suprafață foarte redusă la
poalele Munților Harghita și Căliman, în Delta Dunării și în Valea Călmățuiului.
120
Figura 11.6. Zonarea ecologică a porumbului
(Zamfirescu N., și colab., 1965, Actualizată de Simona Niță 2016)
Rotația
Porumbul este puţin pretenţios faţă de planta premergătoare şi poate fi
cultivat mai mulţi ani în monocultură.
Rezultatele sunt însă influenţate de planta premergătoare. Astfel, cele
mai bune premergătoare sunt leguminoasele pentru boabe şi furajele anuale
sau perene (mazărea, lucerna, trifoiul, soia, etc.).
Bune premergătoare sunt şi cerealele păioase, inul, cânepa, cartoful,
sfecla, floarea-soarelui şi tutunul (C. Vasilică, 1991).
În condiţiile structurii actuale a culturilor, porumbul intră în rotaţie cu
grâul. Principalul inconvenient al acestei rotaţii este atacul de fusarioză (boală
comună ambelor plante), care determină pierderi de recoltă atât la grâu, cât şi
la porumb.
Nu sunt recomandate ca premergătoare sorgul, iarba de Sudan şi
meiul.
Porumbul suportă monocultura mai mulţi ani, cu condiţia aplicării unei
tehnologii corecte, în special în ceea ce priveşte fertilizarea, combaterea
buruienilor şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Totuşi cultivarea lui mai mult de 2-3 ani pe aceiaşi suprafaţă duce la
scăderea fertilităţii solului, reducerea agregatelor stabile din sol, la creşterea
rezervei de buruieni, boli şi dăunători specifici.
Pe terenurile în pantă cultivarea porumbului în monocultură duce la
creşterea eroziunii solului, astfel încât în aceste zone ponderea porumbului în
structura culturilor se va reduce pe măsura creşterii pantei terenului (Gh.
Roman și colab.).
Fertilizarea
Porumbul este o mare consumatoare de substanțe nutritive.
Consumul specific pentru 100 kg boabe și producția secundară
aferentă este de 1,8 - 2,8 kg N, 0,86 - 1,4 kg P2O5 și 2,4 - 3,6 kg K2O, limitele
121
minime se înregistrează la nivelul unor producții mari iar cele maxime în cazul
unor producții mici la unitatea de suprafață.
Azotul este elementul care influențează cel mai puternic producția de
porumb. O aprovizionare bună cu azot determină o creștere viguroasă și
rapidă a plantelor, un ritm de dezvoltare normal, realizarea unei mari suprafețe
foliare (L. S. Muntean, 1995).
Insuficiența azotului încetinește creșterea plantelor, reduce suprafața
foliară, coloritul frunzelor fiind pal sau verde-gălbui. Fenomenul apare mai întâi
la baza plantei de unde trece spre frunzele superioare.
Carența de azot se recunoaște prin necroza frunzei în formă de V, cu
vârful îndreptat spre baza frunzei. Necrozarea începe de la vârful frunzei și
progresează spre baza ei. Carența azotului duce la scăderea producției cu
până la 70 % (Gh. Bîlteanu și V. Bîrnaure, 1989).
Nefavorabil este și excesul de azot care determină o masă vegetativă
bogată, ceea ce duce la consum mare de apă, scăzând rezistența la secetă.
Fosforul influențează favorabil procesul de fructificare și creșterea
normală a plantelor. Insuficiența fosforului duce la o creștere lentă a rădăcinii
și părții aeriene a tinerelor plante.
Carența se manifestă în special în primele faze de creștere când
rădăcinile au o capacitate redusă de descompunere și absorbție a compușilor
cu fosfor din sol. Fenomenul este mai frecvent în anii cu primăveri reci și în
cazul unor terenuri tasate, unde conținutul în aer al solului este deficitar.
Pentru prevenirea acestor neajunsuri este necesar să se asigure fosfor ușor
solubil din îngrășăminte.
Potasiul determină creșterea rezistenței plantelor la secetă, boli și
cădere.
Insuficiența potasiului duce la reducerea lungimii internodurilor, plantele
capătă aspect de tufă. Îngălbenirea frunzelor și ofilirea lor este caracteristică
fiind cunoscută sub numele de „opăreala frunzelor”.
Insuficiența potasiului are efecte nefavorabile asupra regimului hidric al
plantelor datorită reducerii masei de rădăcini cu 12 - 40% (Boeriu, 1970, citat
de L. S. Muntean, 1995).
Fertilizarea chimică.
Porumbul reacționează puternic la fertilizarea chimică.
Pe toate tipurile de sol, fertilizarea cu azot și fosfor duce la sporuri
semnificative de recoltă; potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile
luvice, pe cele nisipoase și în condiții de irigare.
La stabilirea dozelor de îngrășământ se ține cont de: tipul de sol, nivelul
producției scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitațiilor,
hibridul cultivat, planta premergătoare.
122
După leguminoasele perene sau anuale dozele se reduc cu 25-40
kg/ha, după floarea-soarelui, sfeclă sau porumb dozele se măresc cu 15-30
kg/ha. În funcție de precipitațiile din sezonul rece (octombrie-februarie) doza
crește sau scade cu 5 kg N/ha pentru fiecare 10 mm peste, respectiv sub
media multianuală.
Dacă se aplică gunoi de grajd, doza se reduce cu 2 kg pentru fiecare
tonă, iar dacă gunoiul de grajd s-a administrat plantei premergătoare
reducerea este de 1 kg/tona de gunoi de grajd. Este recomandat ca azotul să
se aplice la pregătirea patului germinativ.
Pe solurile ușoare se recomandă fracționarea dozei, respectiv 2/3 din
doză la pregătirea patului germinativ și 1/3 la prașila a doua.
Fertilizarea „starter”, odată cu semănatul, asigură o creștere mai
viguroasă și uniformă a plantelor încă de la începutul vegetației. În acest caz
pe semănătoare se vor monta fertilizatoare, alt căror brăzdare vor plasa
îngrășămintele la 5 - 10 cm lateral de rândul de semănat și la 5 - 6 cm sub
sămânță. Întrucât în fazele inițiale de creștere porumbul are o capacitate
redusă de utilizare a compușilor cu fosfor din sol, se recomandă ca
îngrășămintele aplicate să conțină în proporție mai ridicată fosfor.
Îngrășămintele cu fosfor și potasiu se administrează sub arătura de
bază. Dacă aceste elemente le avem în îngrășăminte complexe N:P:K acestea
se aplică înainte de semănat, la pregătirea patului germinativ.
De asemenea, se administrează ca starter conform celor arătate la
fertilizarea cu azot.
Zincul. Pe solurile cu pH ridicat și în condițiile unei fertilizări cu cantități
mari de fosfor, apare carența de zinc.
Preventiv se recomandă aplicarea a 3-4 kg zinc/ha (sulfat de zinc 9-12
kg/ha) o dată la 4 ani. Dacă apare carența de zinc, se vor efectua stropiri cu
soluție de sulfat de zinc 0,2-0,5 %, începând cu faza de 5-6 frunze la intervale
de 7-10 zile.
Fertilizarea organică dă bune rezultate pe toate tipurile de sol.
Porumbul având o perioadă lungă de vegetație, valorifică bine gunoiul
de grajd. Efectul gunoiului este foarte favorabil pe solurile brune-luvice și pe
cele nisipoase. Se recomandă 20-30 t/ha.
Îngrășămintele verzi dau rezultate foarte bune la cultura porumbului.
În zonele cu precipitații de peste 650 mm, după o premergătoare cu
recoltare timpurie, cultivarea unei plante intermediare (de preferință
leguminoasă) constituie o măsură de protecție a solului și în același timp de
obținere a unor producții ridicate de porumb în condiții economice.
1. Care este principalul criteriu de zonare al porumbului si câte

zone de favorabilitate sunt?
Constanta termică este principalul criteriu de zonare în cultura
porumbului, care se obține prin însumarea temperaturilor mai mari de 10°C pe
întreaga perioadă de vegetație.
Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp,
s-au stabilit în țara noastră trei zone de cultură pentru porumb.
Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active
cuprinse între 1400 și 600°C.
123
Zona a II - a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active
cuprinse între 1200 - 1400°C
Zona a III a: a cărei constantă termică este cuprinsă între 800 - 1200°C.
2. Porumbul poate fi cultivat în monocultură ?
Porumbul suportă monocultura mai mulți ani, cu condiția aplicării unei

tehnologii corecte, în special în ceea ce privește fertilizarea, combaterea
buruienilor și combaterea bolilor și dăunătorilor.
1. Descrieți importanţa culturii porumbului.

2. Prezentați compoziția chimică a bobului de porumb.
3. Care este suprafața cultivată cu porumb în România?
4. Câte faze de creștere au fost delimitate în ciclul ontogenetic?
5. Descrieți sistematica la porumb.
6. Clasificați hibrizii de porumb după perioada de vegetație.
7. Care este principalul inconvenient al rotației porumb grâu ?
8. Care este elementul care influențează cel mai puternic producția de
porumb ?
9. Cum se recunoaște carența de azot și fosfor ?
10. De ce se ține cont la stabilirea dozelor de îngrășăminte chimice ?
124
PORUMBUL - LUCRĂRILE SOLULUI, SĂMÂNȚA ȘI

SEMĂNATUL, LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE, RECOLTAREA
Cuvinte cheie: Porumb-tehnologia de cultivare
Rezumat
Prin lucrările solului se urmărește acumularea de rezerve cât mai mari
de apă în sol. Sămânța folosită la semănat trebuie să îndeplinească anumiți
indici de calitate și să fie tratată împotriva agenților patogeni din sol.
Semănatul porumbului începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenți la
temperaturile scăzute, pe soluri cu textura ușoară, care se zvântă mai repede.
Caracteristicile hibridului luate în considerare la semănat sunt: înălțimea
plantelor, numărul de frunze, lățimea frunzelor față de tulpină și rezistența la
frângere și cădere. Lucrările de îngrijire trebuie să asigure combaterea
buruienilor, bolilor și dăunătorilor.
Recoltarea porumbului poate fi făcută sub formă de știuleți sau sub
formă de boabe. Porumbul se recoltează la coacerea deplină, când boabele
au sub 30% umiditate.

Lucrările solului
Prin lucrările solului trebuiesc realizate următoarele obiective:
- obținerea unui strat de sol afânat în profunzime și mărunțit la
suprafață;
- înmagazinarea și păstrarea unei cantități cât mai mari de apă în sol;
- intensificarea activității biologice;
- reducerea gradului de îmburuienare a solului;
- nivelarea terenului;
- reducerea eroziunii pe terenurile în pantă;
- eliminarea excesului de apă pe solurile grele, ș.a.
Arătura se va face imediat după recoltarea plantei anterioare.
Adâncimea arăturii diferă în funcție de subtipul de sol și este cuprinsă
între 20 și 30 cm. Pe solurile ușoare sau cu strat arabil subțire, adâncimea va
fi de 20 - 25 cm, iar pe solurile normale sau grele va fi de 25 - 30 cm.
Rezultatele experimentale relevă că, în cadrul acestor limite, pe solurile
normale (cernoziomuri, soluri brune, brun-roșcate, aluviuni) nu se
înregistrează diferențe de recoltă între arătura la 20 cm și respectiv la 30 cm.
În acest caz, se va ține cont de adâncimea arăturii efectuate la planta
premergătoare.
125
Pe solurile grele, însă, porumbul reacționează favorabil la arăturile
adânci, în aceste condiții recomandându-se și o afânare adâncă la 50 - 70 cm,
recomandat la 3-4 ani.
Pe terenurile în pantă, se recomandă arături la 30 cm de-a lungul
curbelor de nivel, care favorizează infiltrarea apei în sol și împiedicând astfel
scurgerea ei la suprafață.
Până în toamnă arăturile de vară se mențin aerate și curate de resturi
vegetale, prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri.
În primăvară, dacă terenul este nivelat, fără resturi vegetale
neîncorporate, fără buruieni, patul germinativ se pregătește prin 1-2 lucrări cu
combinatorul.
Dacă terenul este denivelat, cu resturi vegetale neîncorporate,
îmburuienat sau foarte tasat patul germinativ se va pregăti prin 1 - 2 lucrări cu
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți. Și în acest caz este de preferat
ca ultima lucrare să se efectueze cu combinatorul perpendicular pe direcția pe
care se va semăna.
Trebuie reținut faptul că prin lucrările cu grapa cu discuri se pierde apă
din sol ca urmare a întoarcerii stratului de sol pe adâncimea de lucru, fapt ce
determină, în zonele mai secetoase, o răsărire neuniformă. De aceea se va
apela la grapa cu discuri doar în situațiile bine motivate enumerate anterior.
Adâncimea de pregătire a patului germinativ va fi cea de semănat,
adică 5-8 cm.
Sistemul de lucrări minime „minimum tillage” din lipsă de utilaje
specifice se practică pe suprafețe mici în țara noastră cu toate că asigură
importante avantaje economice.
În acest sistem toate lucrările (fertilizat, arat, pregătirea patului
germinativ, erbicidat, semănat) se fac prin una sau două treceri, reducându-
se și tasarea solului.
Un alt sistem este „no tillage”, care presupune semănatul direct în
miriște.
În acest sistem solul este prelucrat doar în zona rândurilor, făcând
posibil semănatul.
Sămânța trebuie să fie hibridă, să aparțină unui hibrid zonat, să aibă o
puritate minimă de 98 % și o germinație de peste 90 %.
Împotriva patogenilor aflați în zona rizosferei din sol (Fusarium,
Pythium, Penicillium, Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânța se
tratează cu: Merpased 48 FS 2l/t, Semnal 500FS 3,5 l/t, Rancona 450 FS
0,056 l/t-Sursa Codexul, 2015.
Acest tratament previne și fenomenul de "clocire a semințelor" în sol.
Pentru Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc. tratarea semințelor se
realizează cu Signal 2l/t, Sonido 400 FS 0,125/ 50000 semințe, Force 20 CS
2l/t-Sursa Codexul, 2015.
Epoca de semănat.
Semănatul porumbului va începe când, dimineaţa la ora 8, în sol la 10
cm. adâncime temperatura este de 8C iar tendinţa este crescătoare.
126
Semănatul prea timpuriu determină "clocirea" unui anumit procent de
seminţe, răsărirea celorlalte întârzie, tinerele plante au un ritm redus de
creştere.
La întârzierea semănatului există riscul unui deficit de apă necesar
germinaţiei iar fenofazele cu sensibilitate ridicată pentru apă (înflorire-
fecundare) sunt "împinse" în vară, în perioadele cu temperaturi ridicate şi
umiditate scăzută.
Calendaristic semănatul porumbului se face între 1 - 15 aprilie, în stepa
din sudul şi sud-estul ţării, între 10 - 20 aprilie, în silvostepa din sud, între 10 -
25 aprilie, în silvostepa din vest şi din sudul Moldovei, între 20 - 30 aprilie în
Transilvania, nordul Moldovei şi dealurile subcarpatice.
Desimea de semănat este dependentă de hibridul cultivat, fertilitatea
solului, îngrăşămintele aplicate şi umiditatea solului la desprimăvărare şi
regimul hidric din cursul perioadei de vegetaţie.
Hibrizii de porumb reacţionează difertit la creşterea densităţii în funcţie
de habitusul plantei, poziţia frunzelor, etc.
Hibrizii timpurii au un habitus mai
redus astfel că pot fi cultivaţi la densităţi
mai mari comparativ cu hibrizii tardivi.
Rezerva de apă din sol şi regimul
pluviometric al zonei influenţează într-o
măsură importantă desimea. Când
rezerva de apă are un deficit ce
depăşeşte 60 mm, densitatea la
semănat se reduce cu 3 - 5.000
plante/ha, iar în condiţiile de irigare
desimea va creşte cu 10 - 15.000
plante/ha.
Densităţile pe terenurile fertile şi
în condiţiile unei fertilizări Fig. 12.1. Densităţi de
corespunzătoare vor fi mai mari decât cultură a porumbului în condiţiile
pe solurile sărace şi în lipsa fertilizării, cernoziomului de la Lovrin (A) şi a
figura 12.1. podzolului de la Petid (B) (după
În funcţie de factorii menţionaţi L. Gh. Bîlteanu şi V. Bîrnaure, 1989)
S. Muntean (1995), recomandă densităţile din tabelul 12.1.
Distanţa între rânduri este de 70 cm iar în cazul irigării prin brazde de
80 cm.
Adâncimea de semănat este determinată de umiditatea şi textura
solului fiind cuprinsă între 5-8 cm.
Pe solurile umede şi grele se seamănă la 5 cm iar în cazul unor soluri
uşoare şi uscate la 7-8 cm.
Semănatul se face cu semănătorile SPC 4, SPC 6 sau SPC 8. Viteza
de lucru va fi de 5-7 km/h (viteza I la mare sau a II a la mică).
Cantitatea de sămânţă la hectar în funcţie de desime şi MMB este de
15-25 kg/ha. Faţă de desimea de recoltare (mii plante/ha) se seamănă cu 10-
20 % boabe/ha mai mult, acest procent reprezentând pierderile în cursul
răsăririi şi pe parcursul perioadei de vegetaţie.
127
Tabelul 12.1
Densitatea optimă la porumb (mii plante recoltabile/ha)

Grupa de Aprovizionarea solului cu
Aprovizionarea solului cu apă
maturitate a elemente nutritive
la semănat
hibrizilor medie bună
90 55 60
Precipitații sub 500 mm sau 100 50 55
deficit de apă de peste 800 200 50 50
m /ha pe adâncimea de 1,5 m
3
300 45 45
400 45 45
90 60 65
Precipitații peste 500 mm, 100 55 60
solul aprovizionat la 200 50 55
capacitatea de câmp 300 45 50
400 45 50
90 75
Terenuri irigate sau cu aport 100 70
freatic 200 65
300 65
400 60
Lucrările de îngrijire trebuie să asigure combaterea buruienilor, bolilor
și dăunătorilor.
Combaterea buruienilor. Din sporul total de recoltă care se realizează
la porumb prin diferite metode fitotehnice, 26 % revine combaterii buruienilor,
20% îngrășămintelor și 10% densității (Gh. Bîlteanu și V. Bîrnaure, 1989).
Combaterea buruienilor trebuie să se facă într-o concepție integrată
utilizând în primul rând metodele agrotehnice (rotația culturilor, lucrările solului,
lucrările mecanice de întreținere).
Dar o combatere eficientă nu se poate face fără utilizarea erbicidelor.
Alegerea erbicidelor trebuie să se bazeze pe speciile de buruieni dominante,
asolamentul în care se încadrează cultura, conținutul solului în humus.
Combaterea buruienilor se poate face numai prin lucrări mecanice și
manuale, numai cu ajutorul erbicidelor sau combinat.
Combaterea buruienilor fără utilizarea erbicidelor presupune un volum
mare de lucrări mecanice și manuale.
Dacă după semănat solul formează crustă și apar buruieni se execută
o lucrare cu grapa cu colți reglabili la 4-6 zile de la semănat, perpendicular pe
direcția rândurilor, colții grapei vor fi ridicați, eventual orientați ușor spre înapoi
pentru a nu vătăma germenii de porumb.
Dacă nu s-a făcut această lucrare după răsăritul porumbului când
plantele au una sau două frunze se execută o lucrare cu grapa cu colți reglabili
perpendicular pe direcția rândurilor. Lucrarea se face după amiaza când
plantele sunt mai puțin turgescente.
Când plantele au 4-5 frunze, se lucrează cu sapa rotativă cu viteza
maximă a tractorului.
După această lucrare se execută prima prașilă mecanică la adâncimea
de 8 - 12 cm, cu viteza de 4 - 5 km/h.
Prașila a doua se face după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu
viteza de 8 - 10 km/h.
128
După alte două săptămâni se execută a treia prașilă mecanică la 5-6
cm adâncime cu viteza de 10 - 12 km/h.
După primele două prașile mecanice se execută două prașile manuale
pe rând.
În cazul combaterii combinate, mecanice și chimice a buruienilor,
numărul lucrărilor se reduce la două prașile mecanice și eventual o prașilă
manuală de corecție pe rând. Erbicidele utilizate la cultura porumbului sunt
prezentate în tabelul 12.2.
Tabelul 12.2.
Erbicidele recomandate pentru combaterea buruienilor din cultura de porumb
Doza, Ambalaj
Produsuls.a./ producător concentrați L, Kg Spectrul de combatere
a
ADENGO 465 SC
isoxaflutol 225 g/l + Buruieni dicotiledonate, buruieni
tiencarbazon - metil 0,3-0,4 l/ha 1L
monocotiledonate
90 g/l + ciprosulfamide
(safener) 150 g/l Bayer
Cropscience
ARIGO
mezotrione 36% + 330 g/ha +
Buruieni gramineice, buruieni cu
nicosulfuron 12% + Trend, 250 3,3 Kg
frunză lată
rimsulfuron 3% DuPont ml/ha
Buruieni monocotiledonate anuale

(incluzand specii de Setaria,
Echinochloa, Digitaria, Panicum,
ASTRAL 40 SC
Lolium si Avena), monocotiledonate
nicosulfuron 40 g/l 0,8-1,5 l/ha 1 L; 5 L
perene (Sorghum halepense - din
Nufarm
rizomi si din seminte,Agropyron
repens), precum si dicotiledonate
anuale
Este un erbicid de tipul regulatorilor de
BANVEL 480 S dicamba creștere, care combate buruienile cu
0,4-0,6 l/ha 1L
480 g/l Syngenta Crop frunză lată anuale și perene din cultura
Protection porumbului.
BASIS Erbicid postemergenta timpurie,
0,02 kg/ha
rimsulfuron 50% combate eficient buruienile
+ 0,06 Kg
+tifensulfuron metil graminee anuale și un spectru larg de
Trend 0,1%
25%DuPont buruieni cu frunză lată.
BROMOTRIL 40 EC
bromoxinil 400 g/l 1,0 l/ha 5L Buruieni dicotiledonate anuale
Adama (inclusiv cele rezistente la 2,4 D)
Buruieni dicotiledonate perene Cirsium
BUCTRIL UNIVERSAL arvense (palamida), Convolvulus
0,8 l/ha 1L arvensis (volbura)
bromoxinil 280 g/l + acid
2.4 D 280 g/
CALLISTO 480 SC 0,20-0,35 Buruieni dicotiledonate:
1L
mesotrione 480 g/l l/ha Buruieni graminee anuale
CAMBIO bentazon 320 Buruienile dicotiledonate anuale și
2-2,5 l/ha 10 L
g/l + dicamba 90 g/l perene inclusiv buruienile problemă.
129
CAMIX 560 SE
Buruieni monocotiledonate anuale si
mesotrione 60 g/l + 2-2,8 l/ha 10 L
dicotiledonate anuale si perene.
s-metolaclor 500 g/l
CASPER dicamba
50% + prosulfuron 0,3-0,4 kg/ha Buruieni dicotiledonate anuale și
1L
5% 0,4 kg/ha perene
CEREDIN FORTE
464 SL
0,8-1 l/ha Buruieni dicotiledonate anuale și
acid 2.4 D din sare 5 Kg
1 l/ha perene
DMA 344 g/l +
dicamba 120 g/l
CEREDIN SUPER Buruieni dicotiledonate anuale și

1 l/ha 5L
40 SL acid 2.4 D 300 perene
g/l + dicamba 100 g/l
CERLIT fluroxipir Buruieni dicotiledonate perene
0,4 l/ha 1L
250 g/l (volbura)
DICOPUR D
acid 2.4 D din sare Buruieni dicotiledonate anuale și
1 l/ha 20 L
de dimetil amina perene
600 g/l
DICOPUR TOP 464
SL
0,8-1 l/ha Buruieni dicotiledonate anuale si
acid 2.4 D din sare 20 L
1 l/ha perene
DMA 344 g/l +
dicamba 120 g/l
DMA 6
660 g/l acid 2,4 D din
0,8 l/ha
sare de dimetil
0,6-0,8 5L Buruieni dicotiledonate
amină
l/ha1l/ha
(825 g/l 2,4 D sare
de dimetil amină)
ELUMIS mesotrione
Buruienilor graminee anuale și
75 g/l + nicosulfuron
1-2 l/ha 20 L perene, precum și a buruienilor cu
30 g/l
frunza lată, anuale și perene
ESTERON EXTRA
600 EC 0,8 l/ha 20 L Dicotiledonate anuale si perene
acid 2.4 D din 2
EHE 600 g/l
EQUIP
foramsulfuron 22.5
Pentru combaterea buruienilor
g/l + 1,5-2,5 l/ha 5L
monocotile si dicotile anual
isoxadifen etil 22.5
g/l (safener)
Sursa: Alcedo, 2015
Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Cele mai importante boli din cultura porumbului sunt fuzarioza
(Fusarium spp.), pătarea şi uscarea frunzelor (Helminthosporium), putrezirea
bacteriană a tulpinii (Erwinia corotovora), tăciunele (Ustilago maydis). Se
combat prin măsuri agrofitotehnice: rotaţia, epoca de semănat, densitatea,
fertilizarea echilibrată. Dintre dăunători, pagube însemnate produc
130
porumbului: gărgăriţa frunzelor (Tanymecus dilaticollis) şi viermii sârmă
(Agriotes spp.). Se combat în vegetaţie cu Decis Mega 50EW 0,15l/ha,
Mospilan 20 SP/SG 0,1 kg/ha, Forza 0,3 kg/ha.
Irigarea. În primăverile secetoase se face o udare de răsărire cu 300-

400 m3/ha.
În fenofazele critice pentru apă, prin udare trebuie să se asigure
menţinerea umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste 50 % din IUA.
Normele de udare sunt cuprinse între 400-800 m3/ha.
Recoltarea
Porumbul se recoltează la coacerea deplină, când boabele au sub 30%
umiditate.
Recoltatul mecanizat sub formă de știuleți se realizează cu combine
autopropulsate (C 6 P), tractate (C 3 P) sau cu combinele pentru cereale
păioase echipate cu culegător de știuleți (C 14 + CS 6 M).
Recoltatul mecanizat în știuleți va începe când umiditatea boabelor este
de 30 % și se va încheia când aceasta scade la 24-26 %, întrucât cresc
pierderile prin scuturarea boabelor. Combinele C 6 P depănușează știuleții
într-o proporție de peste 90 % și în același timp toacă tulpinile pe care le
încarcă într-o remorcă ce se deplasează paralel cu combina. Combina C 3 P
nu depănușează știuleții, dar toacă tulpinile, eliberând terenul.
Recoltatul mecanizat sub formă de boabe se efectuează când
umiditatea boabelor este cuprinsă între 25-16 %, cu combine C 14 echipate
cu treier (CS 6 M + ET) sau cu echipament de recoltare integrală (RI). Pentru
păstrare boabele trebuiesc aduse la o umiditate de sub 15 %.
Recoltarea manuală se face în știuleți depănușați. Eliberarea terenului
se face apoi prin tăierea tulpinilor cu secera și legarea lor în snopi.
Raportul dintre recolta de boabe și recolta de „tulei” (tulpini) variază
între 0,51 - 0,92, micșorându-se cu atât mai mult, cu cât condițiile au fost mai
puțin favorabile culturii porumbului.
Procentul de pănuși poate fi apreciat la 1/8 - 1/10 din producția de
boabe.
Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.
1. Care sunt factorii obligatorii de care trebuie ținut seama la
stabilirea densității?
Factorii obligatorii de care trebuie să se țină seama la stabilirea

densității sunt: hibridul cultivat, fertilitatea solului, îngrășămintele aplicate și
umiditatea solului la desprimăvărare și regimul hidric din cursul perioadei de
vegetație
2. Care este cel mai periculos dăunător al porumbului ?
Cel mai periculos dăunător al porumbului este Tanymecus dilaticollis.
131
1. Care sunt obiectivele ce trebuiesc realizare prin lucrările solului ?

2. Descrieți avantajele sistemul de lucrări „minimum tillage”și „no tillage”.
3. Ce tratamente se fac la sămânță înainte de semănat și împotriva cui ?
4. Cum și când efectuați semănatul la porumb?
5. De ce trebuie să ținem cont la stabilirea densității de semănat ?
6. Cum combateți buruienile din cultura de porumb?
7. Descrieți aspectele specifice combaterii dăunătorilor şi irigării la cultura
porumbului.
8. Descrieți metodele de recoltare ale porumbului.
132
OREZUL-IMPORTANȚĂ, SUPRAFEȚE,
ZONAREA CULTURII.TEHNOLOGIA DE CULTIVARE
Cuvinte cheie: Compoziția chimică, particularități biologice, tehnologia de

cultivare.
Rezumat
Orezul este o plantă din familia gramineelor, cu tulpina dreaptă, cu

frunze liniare alungite și cu spice mici, cultivată în terenuri umede. Provine
din Asia răsăriteană

Importanță
Orezul este alimentul de bază pentru circa 2,5 miliarde de oameni. În
Asia Orientală și de sud est consumul anual pe locuitor este de 120 - 130 kg,
ajungând chiar la 150 kg în Vietnam și Cambogia.
În America Latină (Peru, Brazilia, Ecuador) anual se consumă 50 - 80
kg orez pe locuitor.
De asemenea în Africa Occidentală și Orientul Mijlociu, orezul ocupă
un loc important în hrana oamenilor.
În Europa și America de Nord, orezul este un aliment de „completare”.
Gustul plăcut, gradul ridicat de digestibilitate și prepararea ușoară sunt
alte elemente care-l fac deosebit de apreciat.
De o atenție deosebită orezul beneficiază în alimentația bolnavilor
hipertensivi, cu boli de metabolism, a bătrânilor și convalescenților.
Din boabele de orez se obțin pudre fine, amidon, glucoză. De
asemenea din orez se obțin băuturi spirtoase și bere, fiind utilizat și în industria
medicamentelor și conservelor.
Din paiele de orez se obține celuloză și hârtie. Ele sunt folosite și pentru
împletituri.
În România orezul prezintă importanță, existând condiții climatice în
sudul și vestul țării, care permit cultivarea lui și valorificarea unor terenuri mai
puțin favorabile altor culturi (soluri grele cu salinitate ridicată).
133
Orezul brut are un conținut redus în proteine (7,7%) și ridicat în
extractive neazotate (73,6%), celuloză (10,15%) și săruri minerale (6,16%)
(după „Techniques agricoles” citat de Muntean L.S. și colab., 1995)
În urma decorticării, ponderea proteinelor în bob crește cu circa 1,5 -
2,5%, iar cea a extractivelor neazotate cu circa 5 - 10%, în schimb se reduce
cu 3 - 5 % conținutul de săruri minerale și se pierd aproape integral vitaminele.
Proteina are o valoare nutritivă redusă datorită conținutului scăzut în
aminoacizi esențiali (V. Roman, 1995).
Consumul unor cantități mari de orez decorticat determină îmbolnăvirea
de „beri - beri”, boală provocată de avitaminoză.
Răspândire
Orezul se cultivă între 37° latitudine sudică și 47° latitudine nordică.
În anul 2014 suprafața mondială cultivată cu orez a fost de circa
162716,8 mii hectare, cu o producție medie de 4556,9 kg/ha.
În Asia se cultivă 90% din suprafața mondială (circa 136 milioane
hectare), în Africa 5% (7,6 milioane hectare), iar în America de Sud 3% (5
milioane hectare). În Europa suprafața cultivată a fost în anul 2014 de 643.162
hectare, cu o producție medie de 7333,9 kg/ha, Italia fiind cel mai mare
cultivator cu 200.000 hectare.
Pe plan mondial, statele cele mai mari cultivatoare de orez sunt: India
(44 mil. ha), China (20 mil. ha), Indonezia (12 mil. ha), Bangladesh (11 mil.
ha), Tailanda (10 mil. ha), Vietnam (7,5 mil. ha).
Dinamica suprafețelor cultivate cu orez în România este prezentată în
figura13.1, iar în figura 13.2 este prezentată producția medie și producția totală
în România.
14
12
10
8
6
4
2
0
Anul 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Suprafaţa mii ha 12,4 12,7 11,3 11,9 12,7 11,1 9,4 9,1 8,3 7,4 6
Fig. 13.1 Suprafața (mii ha) cultivată cu orez în România
134
Producţie medie Kg/ha
6.000
5.000
4.000
3.000
2.000
1.000
0
Anul 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020
2010
Fig. 13.2. Producția medie (kg/ha) la orez în România

Sistematică
Orezul face parte din familia Gramineae, subfamilia Panicoideae, tribul
Oryzeae, genul Oryza care cuprinde 26 specii. Specia cultivată în toate zonele
de cultură este Oryza sativa (orezul comun).
În Africa se cultivă și specia Oryza glaberrima, celelalte specii sunt
spontane.
Oryza sativa cuprinde trei subspecii:
- brevis, caracterizată prin boabe scurte de 3 - 4 mm lungime, cultivată
în Asia de sud-est:
- indica, având boabe lungi subțiri și perioada lungă de vegetație,
cultivată în zona tropicală;
- japonica, la care boabele sunt mari, ceva mai scurte dar mai pline.
Perioada de vegetație este scurtă făcând posibilă cultivarea acestei varietăți
în zona temperată.
În România este cultivat orez aparținând subspeciei japonica,
varietatea italica, caracterizată prin boabe albe, palei galbene cu vârf în formă
de cioc, nearistate.
Origine
Centrul de formare a orezului este peninsula Indochina, la care se
adaugă Indonezia și Filipine.
Speciile cultivate provin din încrucișări ale speciei Oryza perenis cu
speciile Oryza alta, Oryza eichinqeri, Oryza grandiglumis, Oryza minuta, etc.
(Zamfirescu și colab., 1965).
Orezul este o plantă anuală de zi scurtă. Făcând parte din subgrupa a
doua a cerealelor, cu bob rotundiform sau plat, orezul are o singură rădăcină
embrionară.
135
Încolțirea bobului de orez în condiții de submersie prezintă
particularitatea că mai întâi apare coleoptilul și doar după ce acesta iese
deasupra apei apare și rădăcina embrionară. Este o adaptare la lipsa de
oxigen, plantele „căutând” oxigenul în atmosferă.
Semănatul într-un sol neacoperit de apă, încolțirea se desfășoară
normal, apărând mai întâi rădăcina embrionară și apoi coleoptilul.
Puterea de străbatere a coleoptilului este foarte slabă, ceea ce face ca
un procent mare de boabe să nu răsară.
Rădăcinile orezului sunt adaptate condițiilor submerse unde oxigenul
este puțin, având canale aerifere care sunt în legătură cu canalele din pai și
frunze, prin care aerul ajunge la rădăcini. Sistemul radicular pătrunde în sol
doar la 30 - 50 cm.
La 10 - 15 zile de la răsărire, când plantele au 4 - 5 frunze începe
înfrățirea, formând 3 - 6 frați fertili.
Paiul este asemănător celui de grâu, având 6 - 7 internoduri și o talie
de 60 - 130 cm, este bogat în siliciu, rezistent și acoperit cu peri aspri.
Frunzele sunt asemănătoare cu a celorlalte cereale păioase, dar și ele
sunt acoperite cu peri aspri.
Inflorescența este un panicul lung de 20 - 30 cm pe care se găsesc 80
- 200 spiculețe uniflore. Spre deosebire de celelalte cereale care au 3 stamine,
floarea de orez are 6 stamine, iar stigmatul este trifidat.
Înflorirea unui panicul durează 5 - 9 zile, o plantă care are 3 - 6 panicule
înflorește în circa 20 de zile.
Fecundarea este autogamă, existând și un procent redus de alogamie.
După fecundare în 35 - 45 zile se formează boabele. Acestea sunt
îmbrăcate în palei neconcrescute cu bobul, care reprezintă 18 - 22 din masa
bobului.
Cariopsa eliberată din palei are culoarea albă-sidefie sau roșie,
lungimea de 5 - 10 mm și lățimea de 3 - 5 mm, iar grosimea de 2 - 4 mm.
Endospermul bobului este sticlos, doar în centru se găsește o zonă
făinoasă de culoare albă ce se numește „perla” sau pata albă.
Sunt valoroase soiurile la care pata albă este foarte mică sau lipsește,
întrucât aceste boabe nu se deformează la fierbere.

Orezul este o plantă cu cerințe ridicate față de căldură.
Temperatura minimă de germinare este de 10 - 12°C, iar cea optimă de
circa 30°C.
Înfrățitul începe la 16°C, dar decurge normal la 20°C.
În perioada apariției paniculului și înfloritului, optime sunt temperaturile
de 27,5 - 32,5°C. În această perioadă scăderea temperaturilor medii zilnice
sub 15°C, duce la căderea florilor.
Orezul poate fi cultivat în țara noastră în zonele unde temperatura
medie anuală este mai mare de 18°C.
Lumina
Orezul necesită multă lumină. În timpul perioadei de vegetație sunt
necesare cel puțin 1000 ore de strălucire a soarelui. În condiții de nebulozitate
producția scade, foarte sensibil este orezul trei săptămâni înainte și după
înflorit.
136
Umiditatea
Deși se cultivă în apă, orezul nu este o plantă acvatică.
Coeficientul de transpirație este de 600 în timp ce la grâu este de 500.
Apa are rol termoregulator, reducând la nivelul plantelor variațiile de
temperatură între zi și noapte.
Solul
Orezul valorifică mai bine solurile mai slab productive, saline, alcaline.
Nu se recomandă cultivarea lui pe nisipuri și pe soluri argiloase. Pe solurile
nisipoase consumul de apă crește datorită pierderilor prin infiltrare.
Orezul se cultivă cu bune rezultate acolo unde conținutul de argilă este
mai ridicat (circa 40%), aceste soluri fiind mai greu permeabile pentru apă.
Față de pH, orezul nu este pretențios, putând fi cultivat pe soluri cu pH
cuprins între 4,5 - 8,5.
Zonele de cultură
România se află la limita nordică de cultură a orezului, astfel încât nu
se întâlnesc în țara noastră zone foarte favorabile acestei culturi, factorul
limitativ fiind suma gradelor de temperatură înregistrate în intervalul mai –
septembrie, figura 13.1.
Se pot delimita două zone de favorabilitate.
Zona favorabilă I - se întinde de-a lungul Dunării pe o lățime de 20 km,
pornind de la Calafat până la Brăila. Aici suma gradelor de temperatură în
intervalul mai - septembrie este de 3000 - 3400°C, iar izoterma lunii iulie este
de 22°C. Aici sunt satisfăcute și cerințele față de durata de strălucire a
soarelui.
Zona favorabilă II - cuprinde câmpia din vestul județului Timiș, cu
bazinele tradiționale de la Banloc și Sînnicolaul Mare, precum și luncile râurilor
Siret, Buzău, Ialomița, Olt, Jiu. În această zonă, suma gradelor de temperatură
în intervalul mai - septembrie este de 2800°C, iar izoterma lunii iulie este de
21°C.
Figura 13.1. Zonarea ecologică la orez (Muntean L.S și colab, 1995,

Actualizată de Simona Niță 2016)
137
Amenajarea orezăriei
Orezul se cultivă pe terenuri amenajate special denumite „orezării”.
Într-o orezărie se urmărește crearea condițiilor pentru irigarea orezului
prin submersie și împiedicarea degradării solului prin înmlăștinire și sărăturare
(Bîlteanu Ghe., 1998).
În cadrul orezăriei, cultivarea orezului se face pe parcele
dreptunghiulare în suprafață de 2 - 4 ha.
Orezăria este împărțită în sectoare de 50 - 80 ha, iar acestea în sole
alcătuite din parcele.
Parcelele sunt delimitate de diguri și sunt prevăzute cu vanete de
alimentare și evacuare care asigură alimentarea cu apă a parcelei din canalul
de alimentare și respectiv evacuarea apei din canalul de evacuare.
Pe terenurile sărăturate, în vederea ameliorării solului, suprafața

parcelelor se reduce la 1 - 2 ha.
Rotația
Amenajarea orezăriei
Orezul se cultivă pe terenuri amenajate special denumite „orezării”.
Într-o orezărie se urmăreşte crearea condiţiilor pentru irigarea orezului
prin submersie şi împiedicarea degradării solului prin înmlăştinire şi sărăturare
(Bîlteanu Ghe., 1998).
În cadrul orezăriei, cultivarea orezului se face pe parcele
dreptunghiulare în suprafaţă de 2 – 4 ha.
Orezăria este împărţită în sectoare de 50 – 80 ha, iar acestea în sole
alcătuite din parcele.
Parcelele sunt delimitate de diguri şi sunt prevăzute cu vanete de
alimentare şi evacuare care asigură alimentarea cu apă a parcelei din canalul
de alimentare şi respectiv evacuarea apei din canalul de evacuare.
Pe terenurile sărăturate, în vederea ameliorării solului, suprafaţa
parcelelor se reduce la 1 – 2 ha.
Fertilizarea
Consumul specific orezului este asemănător cu al celorlalte cereale
păioase. Astfel pentru 100 kg boabe și producția secundară aferentă, orezul
consumă 1,5 - 2 kg N, 0,9 - 1,2 kg P2O5 și 1,7 - 2,5 kg K2O.
Perioada critică în nutriția cu azot se înregistrează între înfrățit și
alungirea paiului. Nutriția cu azot în primele 40 - 50 zile de vegetație
influențează densitatea culturii și dimensiunile inflorescenței.
Fosforul este absorbit intens în perioada înfloririi și până la maturitate.
Potasiul este absorbit aproape integral în prima jumătate a perioadei de
vegetație.
În funcție de fertilitatea solului și producția dorită a se obține, dozele de
îngrășăminte recomandate sunt 100 - 150 kg N/ha, 60 - 100 kg P2O5/ha și 60
- 100 kg K2O/ha.
Aplicarea azotului se va face fracționat, 2/3 la fertilizarea de bază în
primăvară înainte de semănat, iar 1/3 în vegetație în faza de 7 - 9 frunze.
Întârzierea aplicării azotului după faza de 7 - 9 frunze duce la prelungirea
perioadei de vegetație, cu riscuri legate de ajungerea plantelor la maturitate.
138
Sortimentul de îngrășământ cu azot recomandat este sulfatul de
amoniu. Azotul amoniacal nu este levigat, iar plantele îl utilizează mai ușor
comparativ cu azotul nitric.
Îngrășămintele cu fosfor și potasiu se aplică în totalitate la fertilizarea
de bază, în primăvară, înainte de semănat.
Îngrășămintele organice sunt recomandate îndeosebi pe solurile sărace
și în orezării vechi, unde determină o îmbunătățire a însușirilor solului. Se
recomandă gunoiul de grajd, bine fermentat, în doză de 30 t/ha, aplicat la
cultura prășitoare din cadrul asolamentului.
Pe solurile sărăturate, pentru corectarea reacției solului se recomandă
aplicarea amendamentelor, gips și fosfogips, în doză de 4 - 10 t/ha, odată la 2
- 3 ani.
Lucrările solului
Arătura este lucrarea de bază care se execută obligatoriu toamna, la
adâncimea de 23 - 25 cm pe toate solurile, exceptând solurile sărăturate, unde
se recomandă arături de 28 - 32 cm. Aratul se face atunci când solul este
zvântat. Aratul „pe moale” duce la înrăutățirea texturii solului.
Primăvara solul se lucrează cu grapa cu discuri, iar apoi se efectuează
o nivelare de întreținere a terenului. Nivelarea terenului este foarte importantă
întrucât asigură uniformitatea stratului de apă, precum și inundarea și
evacuarea corespunzătoare a apei din parcele.
Nivelarea de întreținere se face în fiecare an și are drept scop
corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice (Sin și colab.,
2002.
O dată la 4 ani se va reface nivelarea capitală a parcelelor.
Patul germinativ se pregătește cu 1 - 2 zile înainte de inundarea
parcelelor prin două discuiri perpendiculare, încorporându-se îngrășămintele
minerale și erbicidul Ordram aplicate la pregătirea patului germinativ.
În cazul terenurilor grele, sărăturate se recomandă ca lucrările de
primăvară să se execute sub strat de apă, cu lamă nivelatoare și tractoare
echipate cu roți metalice sau cu roți de adeziune.
Sămânța destinată semănatului trebuie să aibă o puritate fizică de cel
puțin 97% și o germinație de minim 80%. Înainte de semănat, sămânța se ține
la înmuiat în apă 18 - 24 ore, apoi se tratează împotriva bolilor (Pyricularia
oryzae, Helminthosporium oryzae, Fuzarium moniliforme ș.a.), cu Dithane
M45 1,5 - 2 kg/tona de sămânță sau Tiradin 3 kg/tonă.
Metode de semănat
Semănatul se poate face:
- în apă, prin împrăștiere;
- în uscat, în rânduri;
- în uscat, prin împrăștiere.
Semănatul în apă prin împrăștiere se face terestru folosind mașinile de
împrăștiat îngrășăminte chimice sau cu aviația utilitară.
Înainte de semănat sămânța se ține la umectat 24 - 48 ore până la
încolțire (punctarea seminței), astfel încât se câștigă 10 - 15 zile din perioada
de vegetație.
Se recomandă semănarea în apă pe terenurile grele, salinizate și acolo
139
unde nu se poate pregăti corespunzător patul germinativ. Dezavantajele
acestei metode constau într-o oarecare neuniformitate în distribuirea seminței.
Înainte de semănat apa se tulbură, astfel încât după semănat deasupra
semințelor să se „sedimenteze” un strat de mâl de 0,5 cm grosime.
Semănatul în uscat prin împrăștiere se face cu mașini pentru
împrăștiat îngrășăminte chimice, cu semănători pentru cereale păioase fără
brăzdare sau cu mijloace avio.
Semănatul în uscat cu încorporarea seminței se face cu
semănătorile pentru cereale păioase la 12,5, 15 sau 18 cm între rânduri la
adâncimea de 1 - 2 cm.
Densitatea de semănat este 900 - 1000 boabe germinabile/m2, din care
se obțin 250 - 350 plante/m2 și la recoltare 400 - 600 panicule/m2.
Norma de sămânță este de 250 - 300 kg/ha.
Semănatul se face când temperatura solului este de 11 - 12°C, iar a
apei de 12 - 15°C. Calendaristic semănatul se face între 20 aprilie și 5 mai.
Semănatul în uscat se face la începutul perioadei, iar în apă după 5 - 6
zile.
După semănatul în uscat prin împrăștiere se recomandă tăvălugitul
semănăturii cu un tăvălug inelar pentru a evita deplasarea seminței odată cu
apa care inundă parcela.
Combaterea buruienilor se face în sistem integrat. Combaterea
chimică are un rol important.
Specifice orezăriilor sunt buruienile din familiile: Gramineae,
Cyperaceae, Alismataceae. Dintre Gramineae, speciile de mohor, din care
unele adaptate condițiilor din orezării sunt cele mai periculoase. Din
Cyperaceae sunt frecvente speciile din genul Cyperus, Scirpus, Juncellus.
Alături de acestea se întâlnesc speciile Alisma plantago aquatica și Sagitaria
sagittifolia din familia Alismataceae.
Pentru combaterea mohorului se recomandă erbicidarea cu
OXADIAGRIL în doyă de 0,8-0,9 l/ha aplicat imediat după semănatul orezului
și AZIMSULFURON în doză de 0,04 kg/ha aplicat în faya de 2-4 frunze a
plantelor de orez.
Cyperaceele se combat cu BENSULFURON-METIL în doză de 0,07-
0,09 l/ha și cu OXADIAGRIL în doză de 0,8-0,9 l/ha aplicat imediat după
semănatul orezului.
Buruienile monocotiledonate și dicotiledonate anuale (iarba bărboasă)
și unele specii bienale și perene (în faza 3-5 frunze a orezului) se combat cu
BISPIRICAL-SODIU în doză de 0,075-0,08 l/ha, până la sfârșitul fazei de
înfrățire.
Împotriva algelor se utilizează sulfatul de cupru în cantitate de până la
20 kg/ha pe toată perioada de vegetație, punându-se la vaneta de alimentare
un săculeț cu piatră vânătă.
Combaterea bolilor
Arsura orezului (Brusone) este produsă de ciuperca Pyricularia oryzae.
Agentul patogen atacă planta pe toată durata perioadei de vegetație, dar în
mod deosebit în faza de burduf - înflorire. Boala este favorizată de temperaturi
scăzute, amplitudini mari de temperatură zi-noapte, excesul de azot. Se
combate cu TIOFANAT METIL în doză de 1,0-1,5 kg/ha.
140
Alături de brusone, pătarea brună a orezului produsă de
Helminthosporium oryzae și fuzarioza produsă de Fusarium moniliforme sunt
cele mai importante boli ale orezului.
Prevenirea și combaterea acestor boli se face respectând:
- rotația culturii;
- efectuarea arăturilor adânci;
- fertilizarea echilibrată N:P:K;
- tratarea seminței;
- tratamentul în vegetație
Irigarea culturii
Pentru condițiile din țara noastră, regimul de irigare recomandat este
submersia intermitentă, cu nivel de apă variabil în funcție de faza de vegetație.
În cazul semănatului în apă se face inundarea parcelei cu 10 cm apă
cu 1 - 2 zile înainte de semănat. După 6 - 8 zile de la semănat, apa se
evacuează timp de 2 - 3 zile pentru a stimula înrădăcinarea. Dacă semănatul
se face în uscat, până la răsărit se fac 2 - 3 inundații cu un strat de 5 - 8 cm
de apă.
După înrădăcinare se inundă, menținându-se 1/3 până la 2/3 din plantă
în apă. La înflorire, stratul de apă se reduce la 2 - 4 cm, după care se
realizează un strat de apă de 10 cm, care crește odată cu plantele, atingând
înălțimea maximă de 20 - 25 cm în faza de înflorit.
După fecundare până la coacerea în lapte, grosimea stratului de apă
scade la 10 - 15 cm. La maturitatea în ceară se oprește alimentarea cu apă și
cu 10 - 14 zile înainte de recoltare se evacuează treptat apa, evitându-se
formarea de curenți de apă care determină căderea plantelor.
Recoltarea
Recoltatul trebuie să înceapă când boabele din vârful paniculului au
ajuns la coacerea deplină, umiditatea medie a boabelor fiind de 18 - 20%.
Calendaristic în țara noastră, orezul se recoltează între 15 septembrie
și 15 octombrie.
Pentru a forța uscarea frunzelor și a paielor, care verzi fiind creează
greutăți la recoltare, precum și pentru o uniformizare a coacerii boabelor se
aplică un desicant: Reglone 2 - 3 l/ha sau Harvade 2 l/ha, când boabele au 24
- 26% umiditate.
După 5 - 6 zile, poate începe recoltatul.
Recoltarea se face cu combinele pentru cereale păioase, la care turația
tobei se reduce la 450 - 500 rotații/minut pentru a preveni spargerea boabelor.
După recoltare sămânța se usucă artificial sau natural până la 14%
umiditate, umiditate la care nu sunt probleme la păstrare.
Potențialul productiv al orezului este ridicat, putându-se obține 7000 -
8000 kg/ha. Raportul paie : boabe este de 1 : 1.
Randamentul la decorticare (îndepărtarea plevelor) este de 74 - 76%
(„orez cargo”). După polizare și glasare cu glucoză sau amidon se obține
„orezul alb”, care reprezintă 55 - 70% din orezul îmbrăcat în palei (orez paddy).
141
1. Care sunt metodele de semănat la orez ?
Semănatul se poate face:

- în apă, prin împrăștiere;
- în uscat, în rânduri;
- în uscat, prin împrăștiere.
2. Cum se pot combate buruienile la orez ?

Combaterea buruienilor se face în sistem integrat. Combaterea chimică
are un rol important.
1. Prezentații importanța orezului.

2. Descrieți sistematica la orez.
3. Care este temperatura minimă de germinare la orez?
4. Față de umiditate orezul este sau nu pretențios?
5. Prezintă importanță reacția solului pentru cultura de orez?
6. Care sunt zonele de favorabilitate pentru cultura orezului în
România?
7. Descrieți amenajarea unei orezării.
8. Care este consumul specific pentru 100 kg boabe și producția
secundară aferentă?
9. Care sunt metodele de semănat la orez?
10. Descrieți aspectele privind combaterea bolilor la orez.
11. Care este randamentul de decorticare la orez?
142
SORGUL, MEIUL, HRIȘCA- IMPORTANȚĂ, SUPRAFEȚE,

ZONAREA CULTURII, TEHNOLOGIA CULTURII
Cuvinte cheie: Importanță, factorii de vegetație, zonarea culturii,

tehnologia culturii.
Rezumat
Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru; boabe,
mături, sirop bogat în zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreț
verde.
Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentația oamenilor sub formă
de făinuri în unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat și Egipt.
Întrebuințarea meiului este variată, decorticat în hrana omului, ca făină
în amestec cu cea de grâu sau secară, la fabricarea alcoolului, la prepararea
unei băuturi răcoritoare, braga etc.

Importanță
Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru; boabe,
mături, sirop bogat în zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreț
verde etc.
Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentația oamenilor sub formă
de făinuri în unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat și Egipt.
În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului și berii, în
amestec cu boabele de orz
Sorgul tehnic, cu ramificații lungi și elastice, servește pentru
confecționarea măturilor, a periilor și a altor împletituri.
Din sorgul zaharat se extrage un suc dulce, bogat în zaharoză cu
utilizări foarte variate și fitomasă energetică.
În hrana animalelor sorgul se utilizează fie ca furaj fibros, fie însilozat
sau ca boabe, având o valoare nutritivă asemănătoare cu a porumbului.
Pentru nutreț verde este deosebit de important în zonele aride, după recoltare
plantele regenerând repede, deci putând fi folosit ca pășune. Pentru aceste
utilizări au fost selecționate soiuri și hibrizi fără glicozidul durină, care pune în
primejdie viața animalelor.
În China și Africa, din flori, teci și frunze se obține un colorant utilizat la
vopsirea stofelor, a lânii și pieilor.
143
Boabele de sorg au o compoziție chimică asemănătoare boabelor de
porumb. Astfel, conținutul în amidon este de 75,37%, proteine 11,84%, grăsimi
3,7%, celuloză 2,18%, cenușă 1,28% (T. MUREȘAN, 1965).
Sorgul zaharat conține 16 - 18% substanțe dulci, predominantă fiind
zaharoza.
Răspândire
Sorgul s-a cultivat, pe glob în anul 2001, pe o suprafață de circa 41,5
mil. ha, ocupând locul 5 după grâu, orez, porumb și orz. Cele mai mari
suprafețe, circa 21,5 milioane ha sunt situate în Africa, după care urmează
Asia cu circa 11,9 milioane ha.
În Europa, în prezent, suprafețele sunt mici, sub 184 mii ha în 2001.
În România, în 1980, suprafața cultivată cu sorg a fost de 21,3 mii ha.
După 1989 suprafețele s-au diminuat mult, ajungând la 2,9 mii ha în 2001, de
pe care s-a recoltat o producție medie de 1379 kg boabe/ha. De remarcat că
în țările în care se acordă atenție acestei culturi se obțin frecvent recolte de
peste 6.000 kg boabe/ha, menționându-se și recolte de peste 10.000 kg/ha
boabe, în condiții de irigare.

Sorgul aparține familiei Gramineae, tribul Andropogoneae, genul
Sorghum Adams, care cuprinde 31 de specii anuale și perene.
Sorgul cultivat aparține speciei Sorghum vulgare Pers., sin. Sorghum
bicolor (L) Moench. Această specie se împarte, în raport cu modul de folosință,
în patru grupe:
1. Sorgul pentru boabe cu varietățile: cafra
2. Sorgul pentru mături (S.v. var. tehnicum)
3. Sorgul zaharat (S.v, var. saccharatum)
4. Sorgul pentru furaj (S.v. var. sudanense).
La germinare planta formează o singură rădăcină. Sistemul radicular
este foarte bine dezvoltat, ajunge la adâncimi de 2 m și prezintă un număr
aproape dublu de perișori absorbanți, față de porumb.
R. LAUDI (1967), citat de GH. BÎLTEANU (1991), menționează că față de
suprafața foliară, sistemul radicular al sorgului este de două ori mai dezvoltat,
în comparație cu sistemul radicular al porumbului.
Tulpina este formată din 7 - 20 de internoduri pline cu măduvă. Talia
variază frecvent între 1,5 - 3 m, limitele de amplitudine fiind, la nivelul genului,
între, 0,3 - 4,5 m.
Tulpina are capacitate mare de lăstărire, însușire nedorită în cazul
sorgului pentru boabe.
Frunzele, lungi de 50 - 80 cm, sunt acoperite cu un strat de pruină și au
o ligulă scurtă, păroasă, urechiușele lipsesc.
Inflorescența este un panicul cu 1.000 - 5.000 de flori.
Spiculețele sunt grupate câte două - trei, dar numai unul este fertil. În
fiecare spiculeț sunt două flori, din care una este redusă la o palee
144
membranoasa
Fructul este o cariopsă rotund - turtită; MMB = 20 - 60 g; MH = 65 - 75
kg. Conținutul de pleve este de 5 - 15%.
Cerințe față de climă și sol

În cultură sorgul, în raport de modul de folosință se împarte în patru grupe:
sorgul pentru boabe, sorgul pentru mături, sorgul zaharat și sorgul pentru furaj.
Specia prezintă cerințe mari față de temperatură plantă termofilă. Temperatura
minimă pentru germinație este de 100C, cea optimă 30-320C.
Temperaturile medii zilnice favorabile pentru creștere a plantelor sunt
de 27-280C. La temperaturi mai mici de 150C, creșterea încetează. Suportă
arșițe de 38-400C.
Suma de grade de temperatură, constanta termică pentru întreaga
perioadă de vegetație este de 2500-35000C.
Față de umiditate sorgul este puțin pretențios, fiind considerat ca o
plantă rezistentă la secetă, cămila lumii vegetale. Plantele au nevoie de apă
în prima parte a vegetației până aproape de înspicat, mai târziu putând suporta
bine seceta din sol şi cea atmosferică.
Coeficientul de transpirație 153-190.
Sunt potrivite pentru sorg solurile cu textură nisipo-lutoase, profunde,
cu reacție neutră până la slab alcalină (pH 6,8-7,5).
Nu dă rezultate bune pe solurile compacte, acide, reci, cu apă freatică
la mică adâncime. Valorifică bine solurile sărăturoase (aluviosoluri, regosoluri,
vertosoluri, gleiosoluri și stagnosoluri). Sorgul pentru mături necesită soluri mai
fertile (cernoziomuri, kastanoziomuri, faeoziomuri, eutricambosoluri și
preluvosoluri).
Zonele ecologice de cultură sunt cele prezentate la cultura
porumbului.
Tehnologia de cultivare a sorgului

Rotația
Ritmul lent de creștere din primele faze de vegetație și, deci, pericolul
mare de îmburuienare, impune cultivarea sorgului după plante care lasă
terenul curat de buruieni, de obicei culturi prășitoare. După sorg nu se pot
cultiva cereale de toamnă, pentru care are o acțiune nefavorabilă, epuizând
terenul în apă și substanțe nutritive. Din acest considerent, după sorg se vor
cultiva numai culturi de primăvară.
Fertilizare
După QUINEBI și colab. (1958), pentru 1.000 kg boabe și producția
secundară aferentă sunt necesare 23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor și 6,9 kg potasiu.
După E. PARISI (1936), citat de GH. BÎLTEANU (1991), pentru o tonă de tulpini
sorgul zaharat consumă 1,7 kg azot și 0,9 kg fosfor.
În condiții de umiditate favorabilă, sorgul reacționează prielnic la
145
fertilizarea cu azot, atât în ceea ce privește nivelul recoltei, cât și conținutul de
proteină. În zonele secetoase, efect favorabil prezintă și fosforul. Dozele
practicate azi în lume variază, în funcție de condițiile de experimentare, între
N50-150P36-100. În condiții de irigare, A. GIARDINI (1981), citat de GH. BÎLTEANU
(1991), recomandă N200P150.
La sorgul zaharat fertilizarea directă urmărește calitatea sucului, fapt
pentru care se recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri
fertile. Când sucul se utilizează în alte scopuri decât cele alimentare,
fertilizarea se poate efectua cu N90-120P70-80. Gunoiul de grajd se recomandă a
fi aplicat plantei premergătoare, cu excepția culturilor de sorg de pe solurile
nisipoase, unde se recomandă aplicarea lui directă, încorporat adânc în sol.
Lucrările solului
Pentru sorg se execută aceleași lucrări ca și în cazul porumbului. Patul
germinativ trebuie să fie bine mărunțit și curat de buruieni.
Sămânța utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritatea minimă
de97% și germinația de cel puțin 85%. În sol își reduce germinația cu 30 - 50%
față de laborator. Semințele se tratează înainte de semănat cu fungicide și
insecticide. Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică
dimineața la ora 8, la 14 - 15°C. Scăderea temperaturii la 12°C după semănat
reduce numărul plantelor răsărite cu peste 50%.
Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii
plante recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.
Cantitatea de sămânță este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe și
de 6 - 8 kg la cel pentru sirop și mături.
Distanța între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleași semănători
ca și la porumb.
Adâncimea de însămânțare este de 4 - 5 cm pe solurile grele și pe cele
cu umiditate suficientă și de 6 - 8 cm pe solurile ușoare și pe cele grele cu
deficit de umiditate.
Lucrări de îngrijire
Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor. Pentru
distrugerea buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează atât înainte cât
și după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa rotativă. În culturile
neerbicidate se execută 2 - 3 prașile mecanice și 1 - 2 prașile manuale.
Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale
monocotiledonate și dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu
Onezin 50, Romazin 50, Satecid (2 - 5 kg/ha), Atred 50, Borzeprop 50 PU,
Gesaprim 50 WP 3 - 10 kg/ha.
Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu
SDMA, Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha).
În primele faze de vegetație sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru
combaterea dăunătorilor.
În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze se execută răritul și
înlăturarea lăstarilor. În anii secetoși, prin irigare, se obțin producții ridicate.
Recoltarea
Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor
(fără pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până
sub panicule.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu
146
faza de coacere în lapte a boabelor și poate continua până la coacerea
deplina. Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care
se înlătură, ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri și frunzele, iar
tulpinile se leagă în snopi și sunt transportate la stațiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturității în lapte a
boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se
depozitează sub șoproane pentru uscare.
Producțiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la
sorgul pentru mături 3 - 4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din
care se pot obține peste 3.000 l alcool.
Meiul- importanță, suprafețe, sistematică,compoziția chimică,

particularități biologice relațiile plantă -factorii de vegetație, zonarea
culturii, tehnologia culturii.
Întrebuințarea meiului este variată, decorticat în hrana omului, ca făină

în amestec cu cea de grâu sau secară, la fabricarea alcoolului, la prepararea
unei băuturi răcoritoare, braga etc. Meiul servește în hrana păsărilor, în special
acelor de ornament, ca furaj fibros, mai ales ca a doua cultură etc.
Compoziție chimică
Boabele decorticate au compoziția chimică apropiată de cea a
arpacașului, având 11,5% substanțe proteice, 81% amidon, 0,15% zahăr,
3,35% grăsimi și 1,04% celuloză.
Sistematică, origine, soiuri

Meiul face parte din familia Graminaceae, tribul Paniceae, din care fac
parte și genurile Setaria, Echinochloa, Penisetum etc. Genul Panicum
cuprinde numeroase specii sălbatice, răspândite mai ales în Mongolia și
China, motiv pentru care aceste regiuni sunt considerate ca centre de origine
pentru forma cultivată. În cultură se găsesc două specii P. miliaceum L. și
Panicum capilare L., originare din America. La noi se cultivă P. miliaceum,
care se subîmparte după forma paniculului și gradul lui de resfirare în 5
subspecii:
P. miliaceum patentissimum Popov, cu panicul afânat, poziția dreaptă;
P. miliaceum effusum Al., cu panicul resfirat, poziție dreaptă,
P. miliaceum contractum Al., panicul semicompact, aplecat într-o parte;
P. miliaceum ovatum Popov, cu panicul scurt, dens ridicat;
P. miliaceum compactum Korn, cu panicul strâns, bulgăros, drept
Subspeciile se împart în două tipuri, cu bob îmbrăcat și cu bob golaș,
cu numeroase varietăți, deosebindu-se după culoarea paniculului și a paleelor.
Subsp. contractum, ovatum și compactum, mai rezistente la secetă, și
cu tulpina mai groasă, cu procent mai mic de pleve și rezistente la scuturare,
sunt indicate pentru cultura de boabe, dând recolte mai ridicate.
Soiurile de mei menționate în Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de
plante de cultură din România - anul 2004 - sunt: Marius, Marte, Matador,
Mărgărit, Minerva, Moldrom 1 și Mirel.
Particularități biologice.
Meiul se caracterizează printr-o tulpină relativ scurtă, de 80 - 100 cm,
147
cu 5 - 7 internodii, uneori ramificată, frunze late, iar planta întreagă este
acoperită cu peri deși. Inflorescența este un panicul, cu spiculețe biflore, dintre
care una este complet formată, iar alta redusă la o membrană albă sau
incoloră, la baza celei normale. Numai rareori, în condiții favorabile, se pot găsi
și două flori. Glumele sunt în număr de 3, două corespunzătoare spiculețului,
iar a treia reprezintă un spiculeț nedezvoltat. Paleele îmbracă bine fructul, însă
sunt varietăți cu bobul golaș. Polenizarea la începutul înfloririi este autogamă,
însă către a doua jumătate este în mare măsură alogamă, florile deschizându-
se puternic. Spiculețele cele mai bine dezvoltate sunt din etajul superior și
către periferie. Conținutul de pleve variază între 15 - 25%, MMB este de 4 - 12
g, iar MH 70 kg.
Cerințele față de climă și sol. Zonele ecologice.

De la o suprafață cultivată de 47 mii ha în perioada 1930-1938, suprafața
cultivată cu mei în România, s-a redus la 20-30 mii ha până în 1965, iar în
prezent este o cultură secundară, fiind folosită în cultură succesivă, pentru fân
sau boabe.
Meiul este o plantă iubitoare de căldură, termofilă. Temperatura minimă
de germinare este de 8-100C, temperatura optimă este cuprinsă între 25-350C.
Suma de grade de temperatură (constanta termică) depășește 2000 0C, deși
are o perioadă scurtă de vegetație de 60-90 zile. Prezintă mare rezistență la
arșiță. Nu rezistă la temperaturi scăzute, plantele fiind distruse la -20C.
Cerințele față de apă

Meiul are un consum mic de apă, consumul specific fiind de 190-250.
Între cereale are cel mai redus coeficient de transpirație.
Meiul are o mare rezistență la secetă, la această rezistenţă comună
sistemul radicular bine dezvoltat şi sistemul termofil.

Cele mai bune rezultate se obțin pe solurile cu texturi mijlocii spre
ușoare prin faptul că aceste se încălzesc ușor (psamosolul, aluviosolul și alte
subtipuri psamice). Solurile grele și umede sunt nepotrivite (vertosolul,
pelosolul, gleiosolul, stagnosolul).
Soiurile de mei cu panicul răsfirat cer soluri cu o fertilitate mai bună,
comparativ cu soiurile cu panicul compact sau strâns (cernoziom,
kastanoziom, faeoziom etc.).

Pentru boabe meiul este recomandat a fii cultivat în zonele de câmpie
din Sud, Câmpia Transilvaniei și în Moldova, Vestul ţării. Pentru furaj, ca și
cultură succesivă este recomandat să fie semănat în câmpiile din sud și vest.
148
Tehnologia culturii.
Rotația.
Meiul este sensibil la îmburuienare, datorită ritmului încet de creștere
între răsărit și înfrățire. Cele mai indicate premergătoare sunt prășitoarele și
cerealele de toamnă, care lasă terenul curat de buruieni. Meiul merge bine ca
a doua cultură, după recoltarea cerealelor. După mei se cultivă mai ales culturi
de primăvară.
Fertilizarea.
Ritmul de absorbție, puțin intens la începutul vegetației, se intensifică
în intervalul dintre înfrățire și înflorire când absoarbe 60% din azot, 43% fosfor
și până la 90% potasiu. Necesarul de substanțe nutritive/1000 kg boabe este
de 22,6 kg azot, 13,1 fosfor și 37,3 potasiu. Având o perioadă de vegetație
scurtă, putere de absorbție redusă și consum maxim într-un interval de cca.
40 - 50 zile, necesită soluri cu o bună fertilitate, recomandându-se 40 - 50 kg
azot/ha și 40 - 60 kg fosfor, mai ales în zonele de stepă. Fertilizarea în cursul
vegetației cu doze reduse de azot, în condiții favorabile de umiditate, dă bune
rezultate. Gunoiul de grajd nu se recomandă, datorită pericolului de
îmburuienare. În condiții de irigare GH. BÎLTEANU (1998) recomandă 70 - 80
kg/ha iar la neirigat 50 - 60 kg/ha.
Lucrarea solului.
Urmând de obicei după prășitoare, se execută toamna o arătură adâncă
de 18 - 20 cm, primăvara se grăpează și până la însămânțare se întreține curat
de buruieni.
Sămânța și semănatul.
Alegerea paniculelor din lan, tipice soiului, cu boabe mari, asigură
creșterea recoltei cu 430 - 980 kg/ha (SOCOLOV, 1948). Semințele se tratează,
ca și ovăzul cu formalină, 40% în concentrație de 3 - 4%, Vitavax, Quinolate
sau Baytan, 2 kg produs comercial la tonă.
Data semănatului are loc la sfârșitul lunii aprilie, când solul are 10°C,
putându-se semăna și mai târziu, ca a doua cultură, reclamând pentru încolțire
numai 26% apă din greutatea seminței.
Distanța de semănat obișnuit este de 12,5 cm și numai în regiunile

secetoase se seamănă în rânduri distanțe (37,5 - 40 cm).
Cantitatea de sămânță în raport cu desimea, variază între 15 - 20
kg/ha. În cultură succesivă I.MOGA (1984) recomandă 24 - 25 kg.
Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm, putându-se mări în regiunile
secetoase până la 4 cm (BÎLTEANU, 1998).
Lucrările de întreținere.
După semănat se recomandă tăvălugirea culturii cu tăvălugul inelar.
Când însămânțarea s-a făcut în rânduri distanțate se prășește. Combaterea
buruienilor se efectuează ca și pentru celelalte cereale, cu erbicide. Frecvent,
se erbicidează preemergent cu Onezin 50 sau în vegetație cu SDMA sau
Icedin Forte.
În culturile succesive se aplică o udare de răsărire cu 250 - 300 m3/ha.
În vegetație se mai aplică udări cu norme de 400 - 500 m3/ha, la intervale de
15 - 20 zile.
149
Coacerea și recoltarea.
Meiul se scutură relativ ușor, mai ales la formele cu panicul resfirat.
Recoltarea se efectuează când boabele din jumătatea inferioară a paniculului
au ajuns în pârgă, cu ajutorul combinelor. Recolta de boabe reprezintă 18-
40% din recolta totală (paie + boabe).
Recoltele obținute de mei variază între 800 - 2500 kg/ha în cultură
neirigată și 2500 - 3500 kg/ha în cultură irigată. Raportul boabe/paie 1;1,3-1,5.
HRIŞCA -importanță, suprafețe, sistematică,compoziția chimică,

particularități biologice relațiile plantă -factorii de vegetație, zonarea
culturii, tehnologia culturii.
Importanţa: Hrişca se foloseşte în cea mai mare parte în alimentaţia

omului sub formă de pasat (terci/kasha obţinut din crupe care reprezintă
miezul brut tratat cu aburi), care este mult apreciat pentru valoarea nutritivă,
gustul plăcut si comportarea bună la fierbere. Sub formă de făină se foloseşte
la prepararea mămăligii, a biscuiţilor şi a altor preparate culinare (substituind
foarte bine orezul), dând acestora o aromă specifică, inconfundabilă, şi o
textură mai fermă. În amestec cu făina din soia prăjită se foloseşte la
fabricarea unui sort de ciocolată ieftină. Trebuie subliniat că hrişca este
singura cereală care nu este deficitară sub aspectul conţinutului de lizină (5-
7g/100g proteină), totuşi ea nu conţine gluten (deci poate intra in compoziţia
făinii de panificaţie în procent de maxim 1/10 părţi). Pe lângă acestea ea
conţine rutin şi quercetin (până la 6% din s.u.) doi glucozizi flavonici (cu efecte
antioxidante) folosiţi în medicină pentru tratarea fragilităţii vaselor capilare
sanguine. Seminţele de hrişcă mai conţin inozitol (parte a complexului de
vitamine B) care acţionează prin îmbunătăţirea metabolismului grăsimilor şi a
vitaminelor liposolubile, asigură de asemenea ficatul în procesarea
hormonilor, a medicamentelor, a glucozei, cu efect protectiv hepatic. Pe lânga
acesta seminţele integrale (netratate termic ) conţin chiro-inozitol, un compus
care scade nivelul de glucoză din sânge acţionând prin creşterea sensibilitaţii
celulelor la glucoză, şi mimând acţiunea insulinei. Hrişca conţine de asemenea
şi vitamina B8 (acid folic), vitamina P (este pseudovitamina C), vitamina E
(tecoferol). Boabele întregi, ca şi reziduurile de la prelucrarea lor, constituie un
furaj concentrat valoros mai ales pentru păsări. Carnea acestora, când sunt
hrănite cu hrişcă este mai albă şi mai grasă, iar puii cresc mai repede. Boabele
se mai folosesc în industria spirtului şi a amidonului. Din punct de vedere
agronomic, hrişca prezintă interes deoarece este puţin pretenţioasă faţă de
tehnologia de cultivare, care este puţin costisitoare. Planta acoperă foarte bine
terenul şi înăbuşă buruienile. Creşte foarte repede şi poate asigura în 3 luni,
recolte de circa 4-6 tone masă uscată, care poate fi folosită ca furaj (nutreţ
verde până în faza de înflorire sau ca fân; în stare verde nu se administrează
în hrana porcinelor cu pielea nepicmentată cărora le provoacă boala numită
fagopirism caracterizată prin inflamarea pielii de pe cap), sau ca îngraşământ
verde, combustibil, material pentru ambalaj. Hrişca este una dintre cele mai
valoroase plante melifere, atât d.p.v. cantitativ cât şi calitativ (mierea obţinută
are culoare maroniu închis şi o aromă extrem de puternică). De pe 1 ha. de
150
hrişcă albinele pot colecta pe vreme bună 60-90 kg. miere (chiar 150 kg în anii
foarte favorabili).
Sistematica Hrişca aparţine genului Fagopirum, care cuprinde mai

multe specii spontane şi cultivate.
Fagopirum tataricum (Gaertn) - hrişca tătăneasă este o specie rustică,
rezistentă la ger, cultivată în mică măsură prin Tibet şi Alpi. Se întâlneşte
adeseori ca hrişca comună. Este plantă anuală, ierboasă cu port erect.
Tulpina este puţin ramificată, glabră, de culoare verde, cu înălţime de
30-75 cm. Frunzele sunt triunghiulare, cordate, mai mult late decât lungi.
Fructul este trimuchiat, negru-bruniu cu aspect mat.
Fagopyrum rotundatum (Bab) - considerată de Hegi sinonimă cu F.
tataricum, cu care de altfel se aseamănă, dar cu fructul piramidat cu 3 faţete
şi coastele mai rotunjite.
Fagopirum cinosum(Meisn) - este plantă perenă cu tulpini mult mai
viguroase, care ajung până la 2 m. Inflorescenţa este ramificată cu flori albe;
fructele sunt mari.
Fagopyrum sagitatum (Gilib) sin. F. esculentum(Monch) - hrişca
cultivată este specia cea mai importantă. Studiind sistematica acestei specii,
Stoletova(1952) o împarte în 2 subspecii: vulgare si multiflorum, fiecare dintre
ele cuprinzând mai multe grupe de varietăţi.
Subspecia vulgare cuprinde forme timpurii sau semitimpurii, cu tulpini
până la 100 cm., având 8-12 internoduri lungi. Inflorescenţa este un racem cu
flori roz- pale sau roşiatice. Nu reacţionează la durata de lumină. Cuprinde mai
multe grupe (grex) răspândite în nord sau la altitudine mai mare şi anume:
grex ruthenicum grex ucrainicum, grex litorali şi grex himalaicum.
Subspecia multiflorum cuprinde forme mult mai viguroase, cu tulpini
înalte până la 200 cm., având 12-28 internoduri scurte, de culoare roşiatică.
Inflorescenţa este racem sau semiumbelă, cu flori roz-albe sau roşii.
Reacţionează puternic la ziua scurtă. Este tardivă, cu pretenţii ridicate
faţă de căldură si umiditate. Cuprinde grupele grex indicum cu 7 varietăţi: grex
mongolicum cu 3 varietăţi; grex coreanum cu 3 varietăţi; grex chinense cu 2
varietăţi şi grex manciuricum cu 2 varietăţi.
La noi în ţară se cultivă numai populaţii locale tardive si semitardive.
Compoziţia chimică. Seminţele de hrişcă se aseamănă foarte mult cu

seminţele de cereale în ceea ce priveşte compoziţia lor chimică tabelul 14.1.
Proteinele sunt formate în cea mai mare parte din globulină si
glutenină. Dintre aminoacizi primul loc îl ocupă arginina şi apoi lizina; în
cantităţi mai mici se găseşte şi cistina. Valoarea nutritivă a proteinei din hrişcă
este mai mare decât a altor cereale şi se apropie de cea a leguminoaselor. În
bob proteinele sunt repartizate în cea mai mare parte spre periferie. Grăsimea
este în proporţie redusă, dar rezista bine la oxidare. Extractivele neazotate
sunt reprezentate în cea mai mare parte din amidon, apoi zaharoza (1-2%) şi
dextrină (4-5%). Celuloza este în cantitate mare în fruct, pe câtă vreme în
sămânţa propriu-zisă este redusă. Reziduurile de la prelucrarea boabelor de
hrişcă şi paiele au un conţinut destul de ridicat de proteină şi extractive
neazotate în deosebi tărâţele.
151
Tabelul 14.1.
Compoziţia chimică a fructului şi a altor produse de hrişcă
Crupe
Componentele Fruct Tărâţe Coji Paie
sau făină
Apa 12,1 12,8 12,0 10,3 9,9
Proteine brute 10,8 7,9 28,3 4,4 5,2
Grăsimi brute 2,5 1,5 7,4 1,0 1,3
Ext. neazotate 62,2 76,1 42,7 38,5 35,1
Celuloza 10,3 0,6 4,8 43,7 43,0
Cenuşa 2,1 1,1 4,8 2,1 5,5
Particularităţiile biologice. Hrişca este grupată fitotehnic între cereale

datorită utilizării ei, dar d.p.v. botanic se deosebeşte foarte mult de ele, fiind o
dicotiledonată din familia Polygonaceae.
Rădăcina este pivotantă, adâncă de 20-40 cm., cu numeroase
ramificaţii fibroase, răspândite îndeosebi în stratul arabil. Perii absorbanţi sunt
foarte lungi ajungând la 3-5 mm. Datorită acestui fapt are o foarte mare putere
de solubilizare si absorbţie.
Tulpina este erectă, ramificată chiar de la bază, suculentă şi goală în
interior. Are suprafaţa uşor striată, culoare verde sau verde-roşiatică. Înălţimea
variază între 30-60 cm., dar în condiţii bune de fertilizare poate ajunge la 130
cm sau chiar mai mult figura 12.2., figura 14.1.
Fig. 14.1.Ramificaţia nedefinită la planta de hrişcă
Frunzele sunt triunghiulare sau sagitat-cordate, glabre, de culoare

verde; cele de la bază sunt lung-peţiolate, cele de la vârf sunt aproape sesile
figura 14.2. Limbul este lung de 2-5 cm. si lat de 1,5-5 cm., având nervuri uşor
păroase, de culoare verde sau roşiatică. Stipelele sunt mici şi verzi. Sucul
tulpinilor şi frunzelor este foarte acid; în celule se găsesc multe celule de oxalat
de calciu.
Fig.14.2. Partea ventrală şi dorsală a frunzei de hrişcă
152
Florile sunt reunite mai frecvent într- o inflorescenţă sub formă de
racem alungit, dar se întâlneşte şi forma de corimb sau semiumbelă.
Inflorescenţa este lung pedunculată, inserată la subsoara frunzelor
superioare, cuprinzând un număr foarte mare de flori uneori până la 3000, dar
în medie cca. 500, figura 14.3. Acestea sunt mici, de 2-3 mm., compuse dintr-
un perigon cu 5 sepale petaloide, albe-rozii sau roşii, cu miros pronunţat.
Staminele în număr de 8 sunt dispuse pe două cercuri: 5 la exterior si 3 la
interior. Caracteristic pentru flori este dimorfismul sexual studiat de Darwin;
unele flori au stilul mai lung decat staminele, altele mai scurt. Ovarul este
unilocular cu un pistil şi trei stigmate(rar 2 sau 4).
Fig.14.3. Inflorescenţa la planta de hrişcă
Fructul este o nuculă cu trei muchii, lung de 4-6 mm., lat de 2,8-3,7
mm. şi gros de 2.4-3.4 mm. Are culoare brună-castanie sau cenuşie-argintie,
lucioasă după recoltă şi mată mai târziu. MMB este 19-27 g., MH 55-70 kg.
Forma, mărimea şi culoarea sunt caractere foarte variabile în funcţie de mediu,
varietate şi soi.
Cerinţe faţă de climă şi sol

Clima. Hrişca, deşi originară din zona muntoasă, are totuşi cerinţe mari
faţă de căldură în tot timpul vegetaţiei. Pentru germinaţie are nevoie de cel
puţin 80, dar la această limită germinează abia după 20-30 de zile.
La temperatura de 12-150 răsare după 9-10 zile, iar la 200 chiar după 5 zile.
După răsărire plantele suportă oscilaţii mari de temperatură, totuşi la 1 0
plantele tânjesc. Sensibilă la caldură este hrişca în timpul înfloritului, când la
temperaturi mai joase de 150 sau peste 330 fac să stagneze foarte mult
creşterea. La -10 florile încep să îngheţe, iar la -50 piere întreaga plantă. Dacă
hrişca totuşi poate ajunge la maturitate la latitudini si altitudini mari se
datorează perioadei scurte de vegetaţie. Suma de grade de 1000-1200 este
suficientă pentru întreaga perioadă de vegetaţie(soiurile precoce).
Precipitaţii. Faţă de umiditate cerinţele plantei sunt tot atât de mari ca
şi faţă de căldură. După datele Institutului Agronomic din Moscova, obţinute
pe o perioadă de 10 ani, coeficientul de transpiraţie oscilează între 504 si 592,
el fiind deci mai ridicat decât la oricare dintre cereale. Pentru absorbţia celor
50% (din greutatea seminţei) de apă necesară le germinaţie, solul trebuie să
conţină cel puţin 20% umiditate din capacitatea sa de câmp. Până la
153
îmbobocire nu are nevoie de prea multă umiditate. Cerinţele devin mari de la
înflorire până la formarea bobului. Totuşi ploile de lungă durată din perioada
înfloritului împiedică zborul albinelor şi deci polenizarea si fecundarea. În
această fază de vegetaţie umiditatea aerului nu trebuie să scadă sub 40%,
deoarece fecundarea normală a florilor este împiedicată.
Prin urmare timpul mai răcoros, înnorat şi cu ploi potrivite sporeşte
foarte mult producţia.
Solul. Datorită cerinţelor termice ridicate, hrişca preferă solurile calde,
cu textura mijlocie spre nisipo-lutoase. Pe solurile grele poate da rezultate
bune doar daca sunt bine lucrate, afânate prin arături adânci şi dacă nu sunt
prea umede. Solurile argiloase umede, marmoroase sau calcaroase nu sunt
indicate, deoarece hrişca preferă solurile neutre sau uşor acide. Cele mai bune
rezultate se obţin pe cernoziomurile lutoase sau luto-nisipoase, apoi pe soluri
turboase şi mlăştinoase, care au fost drenate şi desţelenite recent.
Datorită puterii mari de solubilizare hrişca poate valorifica mai bine
decât alte cereale solurile mai sărace sau cu elemente nutritive aflate în stare
greu solubilă.
Rotaţia
Hrişca dă producţii satisfacătoare după premergătoare foarte variate.
De multe ori este folosită pentru cultivarea terenurilor pe care culturile au fost
compromise. Cele mai bune rezultate se obţin după leguminoase, apoi după
secară, cartofi sau sfeclă. Având perioada de vegetaţie scurtă, hrişca se
cultivă şi ca plantă de mirişte, fie pentru boabe, fie numai pentru masă verde.
În acest caz reuşeşte foarte bine după plante care se recoltează devreme ca
secara, rapiţa şi orzul de toamnă. Acest mod de cultură este indicat însă numai
în zonele cu precipitaţii satisfăcătoare în august şi septembrie.
După hrişcă merg bine cerealele de primăvară, iar în zonele mai calde, unde
poate fi recoltată mai devreme, pot urma chiar cereale de toamnă.
Fertilizarea
Pentru o producţie de 2000 kg/ha. boabe si 3400 kg/ha. paie, hrişca
extrage din sol cantităţile de elemente nutritive din tabelul 14.2.
Deşi hrişca are mare putere de solubilizare şi deci poate utiliza
rezervele nutritive din sol aflate sub forma greu solubilă, totuşi reacţionează
foarte bine la administrarea îngrăşămintelor chimice si organice. Gunoiul de
grajd administrat toamna are acţiune foarte favorabilă asupra producţiei pe
toate solurile mai sărace, fie ele grele sau uşoare.
Tabelul 14.2
Cantitatea de elemente nutritive extrase din sol la
o producţie de 2000 kg/ha
N P2O5 K2O
Boabe 36 20,5 9,7
Paie 28 22,0 87,3
Total 64 42,5 97,0
154
În anii ploioşi duce însă la creşterea prea mare a masei vegetative, la
cădere şi deci la scăderea producţiei de boabe. Din aceste motive este mai
indicat ca gunoiul să fie dat plantei premergătoare.
Îngrăşămintele fosfatice şi potasice trebuie să fie încorporate sub
arătura de toamnă. Fosforul poate fi dat chiar sub formă de fosforiţi, deoarece
hrişca îi poate uşor solubiliza. Se recomandă 30-60 kg/ha substanţă activă, în
funcţie de rezerva de azot din sol. Potasiul poate fi dat fie sub formă de sare
potasică (50-100 kg/ha), fie sub formă de cenuşă (200-400 kg/ha). Azotul se
dă primăvara înaintea semănatului sub formă de azotat sau sulfat de amoniu
în doză de 20-40 kg/ha. substanţă activă. Îngrăşămintele nu sporesc numai
producţia de boabe şi paie, ci şi producţia de nectar şi deci cea de miere. În
această privinţă rolul hotărâtor îl are fosforul şi apoi potasiul. Date împreună
au dus la o producţie de 152 kg/ha miere si 5000 kg. boabe.
Lucrările solului
Ţinând seama de cerinţele mari ale hrişcăi pentru umiditate şi căldură,
pregătirea terenului trebuie să fie făcută printr-o mobilizare cât mai bună a
solului, care contribuie la mărirea capacităţii pentru apă şi la încălzirea lui.
Când urmează după plante recoltate vara se face imediat arătura la 30-
25 cm., sau în solurile mai puţin profunde se ară la adancimea permisă de
grosimea stratului arabil. Dacă din lipsă de mijloace arătura nu poate fi făcută
imediat, atunci se recomandă afânarea cu grapa cu discuri, iar după 3-4
săptămâni arătura adâncă. Pe solurile uşoare data când se execută arătura
prezintă mai puţină importanţă. Ele pot fi lucrate chiar numai primăvara
superficial.
După plantele recoltate toamna se face numai arătura adâncă de
toamnă.
Primăvara până la semănat, ogoarele arate din toamnă se lucrează cu
cultivatorul şi grapa pentru afânare şi distrugerea buruienilor. Prima lucrare se
face la apariţia buruienilor şi la adâncimea de 10 cm; a doua se execută în
preajma semănatului la numai 5-6 cm. Pe solurile umede şi reci dă rezultate
bune arătura superficială la circa 10 cm., făcută la înverzirea ogorului, urmată
imediat de grapă.
Sămânţa şi semănatul
Recolta de boabe aşa cum rezultă de la treierat, chiar şi de pe lotul
semincer, conţine multe impuritaţi formate din seminţe de buruieni şi seminţe
seci. Pentru a ridica puritatea la 97% şi germinaţia la 90% sămânţa trebuie
pregătită cu toată atenţia. În acelaşi timp trebuie să fie alese seminţele cele
mai mari care să asigure plante mai viguroase şi mai productive după cum se
poate vedea din următorul tabel:
Pentru ridicarea capacitătii germinative şi mai ales a energiei
germinative se recomandă tratamentul aerotermic, fie prin expunerea
seminţelor la soare 2-3 zile, fie prin încălzire la 40-45 grade Celsius.
Data semănatului se stabileşte în funcţie de temperatura solului, de
pericolul de brume târzii şi de mersul vremii în perioada înfloritului.
Timpul optim de semănat se consideră când la 10 cm. adâncime în sol
temperatura se menţine la 9-10 grade Celsius, iar pericolul de brume a trecut.
Se mai are în vedere ca înfloritul să coincidă cu un timp potrivit de umed.
155
Când se cultivă în mirişte se seamănă imediat după recoltarea plantei
premergătoare, până cel mai târziu 15 iulie în regiunile de câmpie.
Distanţa dintre rânduri cea mai potrivită este de 12-15 cm. La Suceava
în medie pe 2 ani cea mai mare producţie s-a obţinut la varianta cu rânduri
duble 37,5/12,5 cm.,iar cea mai mică la varianta cu distanţa de 37,5.
Luând în consideraţie şi latura economică, apare mult mai avantajoasă
distanţa mică între rânduri care nu necesită praşile.
Cantitatea de sămânţă la hectar se calculează în funcţie de valoarea
utilă şi M.M.B. ţinând seama ca să se realizeze o densitate de 400-500 boabe
germinabile/metru pătrat, ceea ce corespunde de regulă cu 80-100 kg.
Orientarea rândurilor influenţează destul de mult producţia în zona de
pădure, cu nebulozitate mai multă şi pe soluri mai fertile.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm. în solurile mai grele şi de 5-7
cm. în cele mijlocii. Pe solurile uşoare mai puţin umede se poate merge până
la 9-11 cm, unde seminţele şi viitoarele plante găsesc mai uşor apa necesară.
Tăvălugitul semănăturilor de hrişcă este foarte indicat pe toate solurile
uscate şi uşoare, ca şi în anii cu primăveri secetoase. Prin capilaritatea ce se
crează apa se ridică uşor la nivelul seminţelor, care germinează mai repede.
Prin avansul plantelor în creştere se asigură sporuri de recoltă de 10-12%.
Pentru combaterea crustei şi a buruienilor se trece cu o grapă uşoară.
Buruienile nedistruse de grapă trebuie sa fie plivite căci în faza timpurie
de vegetaţie pot înăbuşi plantele tinere de hrişcă.
Pentru favorizarea polenizării şi a fecundării trebuie să fie duse în
preajma lanului colonii de albine(1stup/ha.).
Recoltarea
Din cauza duratei lungi de înflorire hrişca se coace foarte neuniform; pe
de altă parte pericolul de scuturare este foarte mare, aşa că se cere o atenţie
deosebită la alegerea datei de recoltare. Treierând-o mai devreme rămân
foarte multe seminţe seci; aşteptând coacerea tuturor seminţelor se pierd cele
mai valoroase. De aceea, se recomandă ca treieratul să se înceapă când 2/3
din fructe au ajuns la coacerea în pârgă, chiar dacă unele plante mai au câteva
flori. Pierderile prin scuturare cresc pe măsură ce se întârzie treieratul,
ajungând la coacerea completă la 20-30%. Hrişca surprinsă de brumă trebuie
să fie recoltată cât mai repede, deoarece ramurile fertile devin foarte fragile,
se rup uşor şi seminţele se pierd. Recoltatul se face cu aceleaşi mijloace ca la
cerealele propriu-zise(cu reglajele specifice pentru hrişcă), dimineaţa pe rouă
când vremea e uscată şi caldă, seara sau chiar noaptea pe lună pentru
reducerea pierderilor. Păstrarea boabelor trebuie făcută cu multă grijă,
deoarece conţinutul ridicat de apă la recoltat este destul de ridicată, mai ales
când sunt multe seminţe verzi. Imediat după recoltat boabele se vântură, iar
dacă umiditatea lor se menţine ridicată se întind în strat subţire şi se lopătează
de mai multe ori pe zi.
156
1. După sorg nu se pot cultiva cereale de toamnă ?
Nu se pot cultiva cereale de toamnă după sorg pentru care are o acțiune
nefavorabilă, epuizând terenul în apă și substanțe nutritive. Din acest
considerent, după sorg se vor cultiva numai culturi de primăvară.
2. Meiul este o plantă sensibil sau nu la îmburuienare ?
Meiul este sensibil la îmburuienare, datorită ritmului încet de creștere

între răsărit și înfrățire.
1. Care este importanța sorgului?

2. Descrieți importanța culturii de sorg.
3. Descrieți sistematica la sorg.
4. Care sunt plantele foarte bune premergătoare pentru Sorg?
5. Distanța între rânduri la sorgul pentru boabe este de ?
6. Necesarul de substanțe nutritive pentru 1000 kg boabe este de ?
7. Care este perioada optimă pentru a semăna cultura de mei ?
8. Ce importanță prezintă cultura de hrișcă?
9. Care sunt zonele de favorabilitate pentru cultura de hrișcă?
10. Care sunt elemengtele specifice paramertilor de semănat la cultura
de hrișcă?
157
BIBLIOGRAFIE
1. Axinte M, 2006, Fitotehnie,

2. Bîlteanu Gh. - 1998, Fitotehnie, Editura Ceres, București
3. Bîlteanu, Gh., Bîrnaure, V. - 1979, Fitotehnie, Editura Ceres, București
4. Bîlteanu, Gh., Bîrnaure, V. - 1989, Fitotehnie, vol. I, Editura Ceres, București
5. Bîlteanu, Gh., Salontai, AI., Vasilică, C., Bîrnaure, V., Borcean, I. -1991,
Fitotehnie, Editura Didactică și Pedagogică, București
6. Borcean, I. și colab. - 1997, Tehnologia plantelor de câmp, Universitatea de
Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului Timișoara
7. Borcean I. și colab. - 1998, Rezultate privind comportarea unui sortiment de
hibrizi de porumb în Câmpia Timișului. Lucrări Științifice USAMVB Timișoara,
Agricultură, vol. XXX, partea a I-a
8. Borcean, I. și colab. - 1992, Cercetări privind stabilirea principalelor verigi
tehnologice la porumb în condițiile Banatului, Universitatea de Științe
Agricole Iași
9. Borcean I. și colab. - 2002, Cultura și protecția cerealelor, Editura Agroprint,
Timișoara
10. Borcean I, Borcean A. - 2004, Cultura și protecția integrată a
cerealelor,leguminoaselor și plantelor tehnice, Editura de Vest, Timișoara
11. Borcean, I., David Gh., Borcean, A.,-2006, Tehnici de cultură și protecție a
cerealelor și leguminoaselor, Ed. De Vest.
12. Ceapoiu, N. și colab. - 1984, Grâul, Editura Academiei, București
13. Drăgbici, L. și colab. - 1975, Orzul, Editura Ceres, București
14. Giosan, N. și colab. - 1986, Soia, Editura Academiei, București
15. Goian M. - 1991 - Curs de agrochimie, USAMVB Timișoara
16. Hera, Cr., Borlan, Z. - 1980, Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare,
Editura Ceres, București
17. Imbrea Fl.-2014- Tehnologii integrate, Vol. I Cereale și leguminoase pentru
boabe, Ed. Eurobit Timișoara
18. Ionescu E.N. - 2000, Combaterea buruienilor și protecția mediului în cultura
cerealelor și a plantelor tehnice, MAA - ANCA, București
19. Matei Gh. -2014, Fitotehnie Cereale și Leguminoase, Vol I, Editura Sitech,
Craiova
20. Muntean L.S. și colab. - 2001, Fitotehnie, Editura I.I. de la Brad, Iași
21. Muntean, L.S. - 1995, Mic tratat de Fitotehnie, vol. I, Editura Ceres, București
22. Muntean, L.S., Borcean, I., Axinte, M., Roman, Gh.V. - 1995, Fitotehnie,
Editura Didactică și Pedagogică, București
23. Nan I., -1991, Managementul producerii cartofului, Federația cultivatorilor de
cartofi din România, Brașov.
24. Niță L.D., - 2004, Pedologie, Ed. Eurobit Timișoara
25. Niță Simona - 2016, Tehnologia culturilor de câmp, Ed. Eurobit Timișoara
26. Niță Simona - 2004, Fitotehnie, Ed. Eurobit Timișoara
27. Niță Simona - 2016, Zonarea ecologică a culturilor, Editura Agroprint
Timișoara
28. Panaitescu Liliana, Niță Simona - 2011, Fitotehnie Cereale și leguminoase
pentru boabe Ed. Eurobit Timișoara
158
29. Pop Georgeta, Șuveți Simona - 1998, Lucrări practice de fitotehnie, Editura
Mirton, Timișoara
30. Pop Georgeta - 2003, Tehnologia cultu rilor de câmp, Editura Avgusta
Timișoara
31. Sin Gh. și colab. - 2001, Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp,
Editura Ceres, București
32. Ștefănescu Maria - 1999, Evoluția producției de grâu în trei decenii de aplicare
staționară a îngrășămintelor - Contribuții ale cercetării științifice la dezvoltarea
agriculturii, vol. VI, SCA Turda.
33. Tabără,V. - Studiul unor elemente de productivitate la soiurile de grâu de
toamnă (Triticum aestivum ssp. vulgare L.)cultivate în Banat. Zilele academice
timișene ediț ia a VIII- a lucr.șt. Agricultură, vol. XXXI, Timișoara, 2003.
34. Tabără, V., - Calitatea panificabilă a unor soiuri de grâu de toamnă (triticum
aestivum ssp. vulgare L.) cultivate în Banat, Timișoara, 2003.
35. Viorel I.-2010, Fitotehnie,
36. Zamfirescu N., Velican V., Săulescu N., 1965. Fitotehnie, Vol I, Ediţia a II-a.
Editura “Agro-Silvică” Bucureşti.
37. Zamfirescu N., V. Velican, N. Săulescu, I. Safta, F. Canţăr, 1965. Fitotehnie –
Vol. II, Ediţia a II-a. Editura Agro-Silvică Bucureşti
38. http://www.fao.org/faostat/2022
159

Fitotehnie - Cereale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fitotehnie - Cereale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ȘTIINTELE VIEȚII ,, REGELE MIHAI I ''

PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.

Editura Agroprint Timișoara

PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.

Prof. univ. dr. Simona Niță

Editura Agroprint Timișoa

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 158

OBIECTUL FITOTEHNIEI ȘI LEGĂTURA CU ALTE ȘTIINȚE

Cuvinte cheie. Obiectul Fitotehniei, grupe de plante, rotație, fertilizare.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 2 ore

Legătura cu alte științe. La începutul secolului XX științele agricole,

Modul de folosință a terenului în România

Fondul funciar, după modul de folosinţă (la sfârşitul anului 2014)

2009 2010 2011 2012 2013 2014

Suprafaţa agricolă 14684,9 14634,5 14621,5 14615,1 14611,9 14630,1

Vii şi pepiniere viticole 215,4 213,6 211,3 210,5 210,3 209,4

Păduri şi alte terenuri

Drumuri şi căi ferate

Ape şi bălţi 833,3 833,9 822,2 836,8 836,0 831,5

Alte suprafeţe 474,9 495,4 498,7 499,6 500,9 495,4

Exploataţiile agricole cu principalele culturi în teren arabil, pe clase de

Principalele culturi Anii Total Clase de mărime a suprafeţei

Plante leguminoase pentru boabe

PRINCIPALII FACTORI CARE CONDIȚIONEAZĂ CREȘTEREA

Cuvinte cheie. Factori ecologici, biologici, tehnologici,social-economici

Resurse necesare și recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 2 ore

Factorii principali care condiționează producția la culturile de

Lumina. Energia luminoasă este absorbită de clorofilă și prin procesul

b) Factorul biologic (soiul sau hibridul)

Sămânța folosită pentru semănat trebui să îndeplinească următoarele

Etapele controlului și certificării semințelor

Su % = P X G/100 unde: Su = sămânța utilă;

P = puritatea fizică (%);

Cs/ha = D x MMB/ Su,

unde Cs/ha = cantitatea de sămânță la ha (kg/ha);

În cazul plantelor semănate în rânduri apropiate (cereale, mazăre, in,

Cs/ha = D x MMB/ Su,

1. Ce favorizează componentele spectrului luminos?

CEREALELE: IMPORTANȚĂ, BIOLOGIE. CREȘTEREA ȘI

Cuvinte cheie. Cerealele: importanță, biologie

Resurse necesare și recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 2 ore

Cerealele reprezintă grupa fitotehnică cu cel mai mare areal de

European Union (27 MS 2020)

Fig. 3.1. Suprafaţa cultivată de cereale (mii hectare) in Uniunea

Importanță economică și comercială - cerealele au constituit din cele

Înrădăcinarea (formarea sistemului radicular)

Fig. 3.2. Sistemul radicular la cereale

Rădăcinile pătrund mai adânc în sol la porumb și secară și au o

Capacitatea de înfrățire (gradul de înfrățire) reprezintă numărul de

Fig.3.4. Faza de înfrăţire (stadiul de

Dintre cerealele păioase, secara și orzul au capacitatea de înfrățire cea mai

CEREALELE:FAZELE DE VEGETAȚIE: ÎMPĂIEREA,

Cuvinte cheie. Faze de vegetație

Făcând parte din aceeași familie botanică (Poaceae sau Gramineae),

Resurse necesare și recomandări de studiu

Durata medie de parcurgere a unității de studiu este de 2 ore

Formarea tulpinii (împăierea)

Figura. 4.1 .Anexe foliare la cereale:

Figura 4.2. Anexele foliare la cereale (după Stoskopf N.C., 1985)

Căderea cerealelor este un factor limitativ al producției de cereale