Tehnologii Horticole - Legumic curs-SOARE RODICA

SOARE RODICA
LEGUMICULTURĂ
MANUAL UNIVERSITAR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL

LA DISTANȚĂ
1
Cuprins
Tema nr. 1. IMPORTANŢA ŞI BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII

PLANTELOR LEGUMICOLE ........................................................................................... 5
1.1. Legumicultura ca ramură a ştiinţei şi practicii, obiective, importanţă ............................... 5
1.2. Originea şi evoluţia plantelor legumicole ......................................................................... 10
1.3. Înmulţirea şi clasificarea plantelor legumicole ................................................................. 13
Tema nr. 2. ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE. PRACTICI DE
FOLOSIRE INTENSIVĂ A TERENULUI ÎN LEGUMICULTURĂ ................................ 21
2.1. Exigenţele ecologice ale plantelor legumicole faţă de factorii lumină
şi temperatură ......................................................................................................................... 21
2.1. Exigenţele ecologice ale plantelor legumicole faţă de factorii apă, hrană şi aer................. 29
2.3. Amenajarea terenului şi folosirea raţională în legumicultură ............................................ 39
Tema nr. 3. PREGĂTIREA SPAŢIILOR ŞI A TERENULUI PENTRU
ÎNFIINŢAREA CULTURILOR LEGUMICOLE .............................................................. 44
3.1. Sistemele de cultivare a plantelor legumicole şi construcţiile folosite
în legumicultură...................................................................................................................... 44
3. 2. Lucrări de pregătire a spaţiilor şi solului pentru înfiinţarea culturilor ............................... 52
3.3. Culturile legumicole în medii nutritive artificiale ............................................................. 57
Tema nr. 4. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR LEGUMICOLE .......................................... 62
4.1. Pregătirea seminţelor în vederea semănatului ................................................................... 62
4.2. Înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp ............................................................. 65
4.3. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp prin plantare de răsaduri şi prin plantare
de organe vegetative ............................................................................................................... 68
Tema nr. 5. LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE APLICATE CULTURILOR
LEGUMICOLE .................................................................................................................... 81
5.1. Lucrări de întreţinere cu caracter general aplicate în culturile legumicole ......................... 81
5.2. Lucrările de întreţinere cu caracter special aplicate în culturile legumicole ....................... 87
5.3. Recoltarea legumelor ....................................................................................................... 95
TEST RECAPITULATIV 1 ................................................................................................. 99
Tema nr. 6. ECOBIOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
A SPECIILOR LEGUMICOLE RĂDĂCINOASE ŞI PERENE ....................................... 104
2
6.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la morcov, pătrunjel, păstârnac şi ţelină ................... 104
6.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la sfecla roşie si ridichi ............................................ 111
6.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la hrean, sparanghel, revent şi anghinare .................. 115
Tema nr. 7. ECOBIOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPECIILOR
LEGUMICOLE DIN GRUPA BULBOASE ŞI DIN GRUPA FRUNZOASE ................... 125
7.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ceapa comună şi usturoiul comun ........................ 125
7.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la praz ..................................................................... 134
7.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la salată şi spanac .................................................... 136
LEGUMICOLE DIN GRUPA VERZEI ŞI DIN GRUPA PENTRU PĂSTĂI, SEMINŢE
ŞI CAPSULE ........................................................................................................................ 146
8.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la varză, conopidă, broccoli şi gulii ......................... 146
8.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la fasolea de grădină, mazăre, bame ......................... 154
8.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la porumbul zaharat ................................................. 159
TEMA nr. 9. ECOBIOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPECIILOR
LEGUMICOLE DIN GRUPA SOLANO-FRUCTOASE ................................................... 165
9.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la tomate ................................................................. 165
9.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ardei .................................................................... 177
9.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la vinete .................................................................. 180
LEGUMICOLE DIN GRUPA CUCURBITACEE. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
A CIUPERCILOR ................................................................................................................ 184
10.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la castraveţi şi pepeni ............................................ 184
10.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură dovlecel şi dovleac comestibil ............................... 194
10.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ciuperca comestibilă .......................................... 196
TEST RECAPITULATIV 2 ................................................................................................. 205
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 209
3
Tema nr. 1
IMPORTANŢA ŞI BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR
LEGUMICOLE
Unităţi de învăţare.
1. Legumicultura ca ramură a ştiinţei şi practicii, obiective, importanţă.
2. Originea şi evoluţia plantelor legumicole.
3. Înmulţirea şi clasificarea plantelor legumicole
Obiective:
ü noţiuni privind importanţa nutritivă şi economică a legumelor;
ü cunoaşterea zonelor de origine în care au luat naştere şi s-au format plantele
legumicole;
ü biologia plantelor legumicole;
Timpul alocat temei: 3 ore
Bibliografie recomandată :
1. Ciofu Ruxandra, Popescu V., Stan N., Pelaghia Chilom, Apahidean S., Horgoş A.,
Berar V., Lauer K.F., Atanasiu N., 2004 –Tratat de Legumicultură, Editura Ceres, Bucureşti
2. Duţă Adriana, 2005 – Ingineria sistemului legumicol, Vol. I. Editura Universitaria,
Craiova
3. Duţă Adriana, Soare Rodica, 2006 –Elemente de practică legumicolă. Editura
Universitaria, Craiova
4. Popescu V., 1996 - Legumicultura, vol I. Editura Ceres
5. Soare Rodica, 2008 – Manual de legumicultură, Vol. Editura Universitaria
1.1. Legumicultura ca ramură a ştiinţei şi practicii, obiective, importanţă.

Legumicultura, ca ramură a ştiinţei şi practicii, se ocupă cu studierea plantelor
legumicole, privind caracterele şi particularităţile biologice, botanice şi ecologice, pe baza cărora
se pot stabili tehnologii adecvate care să valorifice potenţialul productiv al cultivarelor pentru
obţinerea de producţii ridicate, de calitate superioară şi eşalonate pe tot parcursul anului.
Cultura plantelor legumicole este cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind printre
primele activităţi practice ale omului, dar cunoştinţele şi metodele de cultivare s-au dezvoltat intr-
un ritm foarte rapid în epoca modernă, prin lărgirea sortimentului de specii şi cultivare şi a
perfecţionării continue a bazei materiale. Această evoluţie a legumiculturii s-a produs datorită
aplicării unor tehnologii tot mai perfecţionate, în special prin dezvoltarea culturilor protejate,
apariţia culturilor forţate şi a culturilor fără sol, trecerii la sistemul industrial de cultură.
Legumicultura fiind o disciplină aplicativă prezintă legături şi interferenţe cu disciplinele
biologice si tehnice cum sunt: botanica, fitotehnia, fiziologia plantelor, genetica, biochimia,
agrotehnica, agrochimia, ameliorarea plantelor, protecţia plantelor, mecanizarea agriculturii,
management, marketing, construcţii, etc.
În legumicultură, procesul de producţie se poate dirija şi controla cunoscând foarte bine
atât elemente de tehnologie cat şi particularităţile biologice şi ecologice ale speciilor legumicole
4
de pe un teritoriu dat, care, în general, se caracterizează prin adaptare şi plasticitate mărită la
condiţiile naturale de mediu.
Cursul de legumicultură este structurat în două părţi:
- legumicultura generală, se referă la importanţa alimentară şi economică a legumelor,
istoricul, biologia şi ecologia plantelor legumicole, culturi în medii nutritive artificiale,
construcţii specifice, dotarea tehnico-materială, organizarea şi folosirea intensivă a terenului,
lucrările de pregătire a terenului în câmp şi spaţii protejate, înfiinţarea culturilor legumicole prin
semănat direct în câmp, producerea răsadurilor şi plantarea lor, lucrări de întreţinere generale şi
speciale aplicate solului şi plantelor, recoltarea, condiţionarea şi depozitarea producţiei de
legume;
- legumicultura specială prezintă, la principalele specii legumicole cultivate în ţara
noastră, particularităţile biologice şi exigenţele ecologici, precum şi tehnologiile de cultură în
câmp şi spaţii protejate.
Speciile legumicole cultivate pe glob, în jur de 250, sunt plante cultivate de la care se
consumă diferite părţi morfologice reprezentate de: rădăcini, tulpini tuberizate, bulbi, frunze,
muguri, lăstari, inflorescenţe, fructe, seminţe şi care poartă denumirea generică de legume.
Valoarea alimentară a legumelor este dată de conţinutul ridicat în substanţe
biocatalizatoare, vitamine şi săruri minerale şi de particularităţile lor dietetice deosebite.
Legumele se pot consuma în stare crudă, preparate, murate, congelate, conservate,
deshidratate, contribuind la diversificarea alimentaţiei, dar în mod deosebit la efectul favorabilă
asupra sănătăţii omului.
Pentru a asigura organismul uman cu necesarul de calorii, vitamine, săruri minerale ş.a.,
alimentaţia zilnică, de cca. 1900.gr, se recomandă să fie formată din 37 % produse de origine
animală şi 63 % produse vegetale, din care legumele să reprezinte 21-23 %, adică 400-450 g/zi,
ceea ce presupune pentru un adult, un consum de 145-165 kg legume / an. În cadrul unei
alimentaţii raţionale, consumul de legume trebuie asigurat zilnic, pe tot parcursul anului, în stare
proaspătă sau industrializată, atât cantitativ cât şi ca sortiment varietal.
Efectul favorabil al consumului de legume asupra organismului uman constă în :
ühidratarea organismului prin conţinutului ridicat în apă (75-97 %);
üstimularea activităţii sistemului muscular datorită hidrocarburilor simple direct
asimilabile (zaharuri simple, inulină, glicogen, ş.a.);
üaportul de aminoacizi vitali (leucină, izoleucină, lizină, triptofan, histidină, metionină,
alanină, fenilamină, etc.);
üreducerea grăsimilor;
üalcalinizarea plasmei sanguine;
üsusţinerea procesului de calcifiere şi sporirea activităţilor prin aportul de săruri
minerale;
üblocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
üstimularea funcţiilor glandelor interne;
ümenţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
ümărirea capacităţii de adaptare a organismului;
üneutralizarea acidităţii gastrice, determinată de consumul alimentelor bogate în proteine
(pâine, carne, ouă), prin conţinutul ridicat în elemente minerale bazice (Ca, K, Na, Mg, Fe, etc.);
üstimularea poftei de mâncare, etc.
Comparativ cu alte alimente, se constată că legumele au o valoare calorică mai scăzută
datorită proporţiei reduse de protide, lipide şi hidraţi de carbon, dar prezintă un conţinut mult mai
bogat în vitamine şi săruri minerale ceea ce le conferă de fapt şi importanţa alimentară deosebită
(Tabelul 1.1.).
5
Pe lângă conţinutul în vitamine şi săruri minerale, legumele mai conţin acizi organici
(lactic, malic, oxalic), uleiuri eterice, glucozizi, pigmenţi, substanţe fitoncide, etc.
Toate speciile legumicole au efect medicinal, datorită conţinutului ridicat în fitoncide,
uleiuri eterice, vitamine, glicozizi, etc., fiind cunoscute proprietăţile lor terapeutice din cele mai
vechi timpuri şi reactualizate în prezent, de medicina naturistă. Astfel, majoritatea speciilor
legumicole sunt utilizate în prevenirea şi tratarea unor boli, precum şi în industria farmaceutică ca
materie primă la fabricarea de medicamente:
- andive (cicoarea de Bruxelles): stimulează pofta de mâncare şi reglează funcţiile
hepatice şi biliare, previn accidentele vasculare, diabetul, osteoporoza, cancerul, etc., datorită, în
principal, fortificării sistemului imunitar al organismului uman;
Tabelul 1.1.
Valoarea nutritivă a legumelor comparativ cu alte alimente
Aliment Glucide Protide Lipide Vitamine Ca
A C
(g/100 g s.p.) (mg/ 100 g s.p.)
Pâine 51,0 8,2 1,2 0,00 2,0 58
Ouă 0,6 14,0 12,0 0,27 - 52
Lapte 5,0 3,4 3,4 0,03 1,7 120
Carne 0,0 11,2 35,0 0,00 0,5 10
Unt 1,0 1,0 80,0 0,70 0,3 300
Legume frunze 3,7 1,6 0,3 2,33 44,0 76
Legume fructe 5,3 2,0 0,4 2,26 19,0 30
Legume rădăcini 6,0 0,7 0,2 6,01 28,0 68
Legume bulbi 9,2 1,6 0,2 0,70 26,0 82
Cartofi 19,4 1,9 0,1 0,15 40,0 15
- anghinare: în nefrite cronice, vărsături, enterite, fermentaţii intestinale, hemoroizi,

angicolite, colestite, constipaţii, hipertensiune, hipercolesterolemie;
- ardei iute: bolile reumatice, respiratorii sau digestive;
- broccoli: efect anticancerigen, antianemic, bactericid şi antiinflamator, diuretic si
depurativ, contribuie la reducerea hipertensiunii şi la echilibrarea sistemului nervos;
- ceapă: in astenie, afecţiuni respiratorii, varice, tromboflebită, parazitoze intestinale, boli
reumatice, diabet zaharat, infecţii intestinale şi urinare, insomnii, în abcese, furunculoză, etc.;
- cimbru: bronşită, tuse, astm, antiseptic intestinal, carminativ, coleretic, diuretic,
vermifug;
- fasole de grădină: afecţiuni cronice ale rinichilor şi căilor urinare, cistite, litiaze renale,
adjuvant în tratamentul diabetului;
- hrean: în reumatismul cronic, gută, bronşite, avitaminoză C, anemie, diuretic în litiaza
renală, antiseptic, expectorant, antiparazitar, antitumoral şi antibacterian;
- morcov: în afecţiuni digestive, hepatice, oftalmologice, ale sistemului nervos, în anemii
şi reumatism, tulburări de creştere la copii, antiinfecţios, previne infecţiile organele respiratorii;
- pătrunjel: în tratarea unor boli de ficat, de rinichi, a ulcerului stomacal, a anemiei, a
arsurilor cu plăgi deschise, infecţii ale pielii;
- ridichi: în afecţiuni ale ficatului, vezicii biliare şi rinichilor, având acţiune diuretică,
bactericidă şi vermifugă;
- salată: sub formă de suc contribuie la revitalizarea ţesuturilor musculare, a creierului şi
nervilor, menţine fluiditatea sângelui, este un bun diuretic şi de asemenea măreşte peristaltismul
intestinal şi combate astfel constipaţia, stimulează pofta de mâncare, etc.
6
- spanac: ajută la curăţirea şi regenerarea aparatului digestiv, în special a intestinelor, are
efect laxativ, previne sângerarea gingiilor, contribuie la remineralizarea organismului, combate
rahitismul, sterilitatea, astenia fizică şi nervoasă, unele tipuri de boli de piele;
- sfecla roşie: contribuie la refacerea globulelor roşii, este diuretic, împiedică formarea
calculilor renali şi biliari, contribuie la eliminarea toxinelor din ficat, rinichi;
- tomate: în tratarea scorbutului, litiazei biliare şi renale, constipaţiei, previne
hipertensiunea şi infarctul, au efect energetic şi antiinflamator;
- ţelină: tratarea unor afecţiuni ale rinichilor şi căilor urinare, precum şi ale inimii;
- usturoi: în tratarea bolilor cardio-vasculare, tuberculozei, gripe, cancer, are efect
vermifug, antiseptic;
- varză: în combaterea ulcerelor duodenale, constipaţiei, erupţiilor cutanate;
- vinete: la scăderea colesterolului din sânge, previn accidentele vasculare, sunt diuretice,
laxative, antianemice, calmante, stimulente ale funcţiei hepatice şi pancreatice, etc.
Aceste argumente pledează atât pentru diversificarea sortimentului, cât şi pentru sporirea
consumului de legume.
Sub aspect economic, legumicultura deţine pe plan mondial, 2% din suprafaţa agricolă,
participând la realizările valorice din ansamblul agriculturii cu cca. 30%, date statistice care
subliniază eficienţa economică deosebit de ridicată a acestei ramuri, în economia întregului
sistem al agriculturii.
Importanţa economică a culturii legumelor se datorează particularităţilor şi specificităţii
sectorului legumicol, comparativ cu alte ramuri de producţie din cadrul agriculturii. Acestea se
referă la:
- posibilităţile de utilizare intensivă a pământului prin obţinerea de producţii mari la
unitatea de suprafaţă asigurând venituri importante;
- valorificarea intensivă a terenurilor prin practicarea culturilor succesive şi asociate în
câmp liber, spaţii protejate, realizându-se pe aceeaşi suprafaţă de teren, 2-3 recolte/an,
contribuind la majorarea veniturilor/ha şi amortizarea investiţiilor;
- prin folosirea de spaţii protejate cu condiţii de mediu artificiale (adăposturi acoperite cu
sticlă sau mase plastice, răsadniţe cu încălzire tehnică şi biologică, etc.) cultura legumelor se
poate practica tot timpul anului, având deci, un caracter industrial;
- posibilitatea înfiinţării unor culturi în câmp liber şi în diferitele tipuri de adăposturi prin
răsaduri, determină obţinerea unor producţii de legume extratimpurii şi timpurii, ce se pot
valorifica la preţuri foarte avantajoase;
- legumele (proaspete sau industrializate) se pot exporta, atât în sezon cât şi în extrasezon,
când preţurile de valorificare sunt deosebit de ridicate;
- un aspect social însemnat, îl reprezintă utilizarea raţională şi în regim permanent a forţei
de muncă, în legumicultură existând activitate în tot timpul anului. De asemenea, sectorul
legumicol creează fondul de bază de materii prime pentru industria de conserve, contribuind
astfel la absorbţia unei părţi din forţa de muncă disponibilă.
Reţinem: Legumicultura poate să reprezinte un factor determinant în economia unei ţări,

prin dezvoltarea de unităţi industriale care deservesc această ramură a agriculturii. În acest sens,
pentru desfăşurarea procesului productiv, sunt necesare tractoare, utilaje, instalaţii şi maşini
specifice, îngrăşăminte, erbicide, pesticide, elemente constructive de sere, solarii, răsadniţe şi
alte tipuri de adăposturi, materiale de acoperire, instalaţii de încălzire-răcire, aerisire, udare,
dezinfecţie, etc., iar pentru valorificarea în bune condiţii a producţiei de legume, trebuie să se
dispună de maşini şi instalaţii de sortare, calibrare, condiţionare, ambalare, de ambalaje
7
diversificate, depozite de păstrare, fabrici de prelucrare şi conservare, maşini şi utilaje de
transport, pieţe de gros, etc.
TEST DE EVALUARE
1. Care este efectul consumului de legume asupra organismului uman ?
Răspuns:
Efectul favorabil al consumului de legume asupra organismului uman constă în :
ühidratarea organismului prin conţinutului ridicat în apă (75-97 %);
üstimularea activităţii sistemului muscular datorită hidrocarburilor simple direct
asimilabile (zaharuri simple, inulină, glicogen, ş.a.);
üaportul de aminoacizi vitali (leucină, izoleucină, lizină, triptofan, metionină, alanină,
fenilamină, etc.);
üreducerea grăsimilor;
üalcalinizarea plasmei sanguine;
üsusţinerea procesului de calcifiere şi sporirea activităţilor prin aportul de săruri
minerale;
üblocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
üstimularea funcţiilor glandelor interne;
ümenţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
ümărirea capacităţii de adaptare a organismului;
üneutralizarea acidităţii gastrice, determinată de consumul alimentelor bogate în
proteine (pâine, carne, ouă), prin conţinutul ridicat în elemente minerale bazice (Ca, K, Na,
Mg, Fe, etc.);
üstimularea poftei de mâncare, etc.
2. Enumeraţi particularităţile sectorului legumicol care determină importanţa

economică:
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Legumele prezintă un conţinut mult mai bogat în:
a) vitamine şi lipide
b) proteine şi glucide
c) proteină
d) lipide
e) vitamine şi săruri minerale
Rezolvare: e
De rezolvat:
2. Din punct de vedere morfologic partea comestibilă a plantelor legumicole este
reprezentată de:
8
a) rădăcină
b) fruct
c) lăstar
d) inflorescenţă
e) rădăcină îngroşată, tulpina îngroşată, frunze, lăstari, muguri, fructe, seminţe
Rezolvare:
1.2. Originea şi evoluţia plantelor legumicole

Centrele de origine sunt considerate regiunile globului în care au luat naştere şi s-au
format plantele cultivate. Acestea pot avea unul sau mai multe centre de origine. În marea
majoritate a cazurilor centrele de origine apar în arealul principalelor centre genice.
Stabilirea originii plantelor de către specialiştii din domeniul geografiei botanice, precum
C.D. Darlington, I.Harlare, P.M. Jukovski, N.I. Vavilov, A.C. Zeven ş.a., a condus la delimitarea
unor teritorii restrânse şi izolate aşa numite genocentre care sunt situate cu precădere în zonele
temperate şi subtropicale. Acestea reprezintă aproximativ 1/40 din suprafaţa uscată a Terrei.
Centrele genice sau zonele de origine sunt primare, respectiv endemice, în care s-au
individualizat unele specii, iar pentru alte specii, sunt secundare, de diversificare evolutivă a unor
genofonduri de altă provenienţă.
N.I. Vavilov, a emis ipoteza existenţei a opt centre geografice, numite megacentre în care
îşi au originea majoritatea plantelor legumicole cultivate în prezent, atât în Europa cât şi în ţara
noastră:
1.China centrală şi de apus: varză chinezească, ceapă de iarnă, vinete cu fructe mici,
castraveţi cu fructe mici ş.a.;
2. India de sud: vinete cu fructe mari, castravete ş.a.;
3. India de nord-vest şi Asia de mijloc: usturoi, morcov, pepene galben, spanac, ridichi
ş.a.;
4. Asia Mică: ceapă, praz, salată, varză, sfeclă, morcov, castravete cu fruct mare, pepene
galben ş.a.;
5. Bazinul Mării Mediterane: conopidă, gulie, varză creaţă, varză de Bruxelles, mărar,
mazăre, anghinare, sparanghel, cimbru, ţelină, păstârnac, revent, cicoare scorţoneră, barba caprei,
măcriş, lobodă, busuioc, ceapă cu bulb mare, salată ş.a.;
6. Abisinia: bame;
7. Mexicul de sud şi America centrală: ardei, fasole, porumb zaharat, dovleac muscat;
8. America de Sud: tomate, cartof, dovleac.
Zeven şi Jukovski în 1975, bazându-se pe centrele de origine stabilite de Vavilov, precum
şi pe noile informaţii ştiinţifice, au propus 12 centre de diversitate (megacentre) pe care le-au
împărţit în 103 microcentre.
Teoria centrelor genice a lui Vavilov, continuată şi amplificată de către Zeven şi
Jukovski, a influenţat în mod hotărâtor dezvoltarea lucrărilor de ameliorare genetică, iar în
prezent, în stabilirea acţiunilor de asigurare a protecţiei biodiversităţii.
În lucrarea „The state of the World’s plant genetic resources for food and agriculture”
elaborată de FAO (Organizaţia Mondială pentru Agricultură şi Alimentaţie) în anul 1998, este
acceptat termenul de „regiuni de diversitate”, iar centrele genetice de diversitate ale plantelor pe
care le prezintă corespund, în mare măsură, cu megacentrele stabilite de savanţii citaţi anterior.
Regiunile de diversitate ale plantelor cultivate sunt grupate în 17 subregiuni.
Evoluţia plantelor legumicole
Odată cu intensificarea comerţului şi a contactelor dintre civilizaţiile agricole, schimbul
de material genetic s-a intensificat, astfel că, în zone foarte diferite ale agriculturii primitive, au
9
avut loc numeroase introgresii din surse de gene externe. S-a demonstrat că, plantele legumicole
provin în mare parte din flora spontană caracteristică fiecărei zone geografice, iar numărul foarte
mare de specii existente în prezent, se datorează atât selecţiei naturale cât şi celei artificiale.
Aşa cum afirmă Darwin, prin selecţia naturală au supravieţuit numai organismele care au
reuşit să se adapteze cel mai bine la condiţiile mediului ambiant în care are loc procesul de
selecţie.
Selecţia artificială, ştiinţifică, dirijată de om, în sensul folosului propriu, pe lângă
activitatea de alegere, induce, fixează şi amplifică unele caractere utile, realizând varietăţi, forme,
soiuri, hibrizi, noi de plante.
Totalitatea acestor transformări determină procesele de creştere şi dezvoltare individuală
sau ontogeneza, care reflectă evoluţia strămoşilor plantelor, respectiv filogeneza. Evoluţia
filogenetică sau filogeneza face referire la etapele evoluţiei unei specii de la apariţie şi până în
prezent, deci de-a lungul tuturor generaţiilor cărora le-a succedat. Pe parcursul filogenezei
organismele şi-au format anumite însuşiri şi caractere determinate de condiţiile specifice de
mediu din timpul fiecărei generaţii. Modul de manifestare al plantelor legumicole se schimbă în
cazul când şi succesiunea condiţiilor de viaţă se schimbă faţă de cele în care s-au format plantele
putând să apară noi însuşiri şi caractere. Mai mult, dacă schimbările succesiunii condiţiilor de
mediu depăşesc anumite limite, se poate ajunge până la dispariţia plantelor.
În acest sens, se poate exemplifica prin speciile legumicole ceapă, salată, spanac, ridichi
de lună, care s-au format şi au evoluat filogenetic în condiţii de lumină de zi lungă, adică de 16-
18 ore. În cazul cultivării în condiţii de zi scurtă, de 10-12 ore, ceapa numai formează bulbi ci
numai frunze aeriene, iar la celelalte specii menţionate, efectul asupra producţiei de legume este
pozitiv, în sensul că se întârzie fructificarea şi se formează organe morfologice comestibile, adică
căpăţâni, frunze, rădăcini îngroşate.
Evoluţia ontogenetică sau ontogeneza, care după principiile biologiei moderne reflectă
filogeneza, reprezintă evoluţia organismelor vii în decursul unei generaţii.
În cadrul ontogenezei sunt redate perioadele şi fazele de evoluţie prin care au trecut
organismele din fiecare generaţie în cadrul filogenezei, dar numai în ceea ce priveşte forma lor,
nu şi conţinutul. Se poate spune că, de la o generaţie la alta, aceste faze de evoluţie sunt diferite
în privinţa conţinutului lor, în funcţie de modul cum s-au schimbat condiţiile de viaţă, atât în
timpul generaţiilor precedente, cât şi a generaţiei actuale a indivizilor consideraţi.
Referitor la parcurgerea acestor două etape de evoluţie, se poate afirma că, filogenia
determină cadrul biologic general al realizării bazei ereditare, iar ontogenia duce la îmbogăţirea
continuă a filogeniei, prin apariţia de noi caractere.
După Marcov şi Haev, evoluţia plantelor legumicole anuale, bienale şi perene în cadrul
procesului de ontogeneză, se desfăşoară, prin parcurgerea a trei perioade biologice de bază,
fiecare cu câte trei faze.
I. Perioada de sămânţă
1. Faza embrionară – începe din momentul fecundării şi până când seminţele devin
mature şi independente faţă de fruct. Organismele noi sunt constituite din celule foarte tinere, atât
ca vârstă cât şi ca specificitate biologică, se află în raport de directă şi strictă dependenţă de
planta mamă, sunt slab rezistente, cu o mare plasticitate şi pot fi influenţate de condiţiile de viaţă.
2. Faza de repaus – durează din momentul când seminţele devin mature fiziologic şi până
când începe procesul de germinare. Procesele vitale, metabolice sunt extrem de mult încetinite,
iar pereţii îngroşaţi şi uscaţi ai tegumentului devin impermeabili pentru aer şi apă, deci unele
condiţii de mediu vitrege nu pot avea un efect nociv asupra organismelor. La seminţe se
deosebesc două feluri de repaus:
10
- repaus organic sau profund, care începe imediat după recoltare şi, chiar în condiţii
prielnice, seminţele nu încolţesc, deoarece acesta reprezintă o necesitate biologică pentru plantele
legumicole;
- repaus forţat, când sămânţa a ieşit din repausul organic, dar încolţirea nu poate avea loc
din cauza condiţiilor de mediu nefavorabile (lipsa căldurii şi umidităţii).
3. Faza de germinare – începe din momentul când se declanşează procesul de germinare
şi se termină când apare prima frunză adevărată. Pe parcursul acestei faze, se realizează o
riguroasă selecţie naturală a organismelor, deoarece seminţele anormale nu germinează, iar
embrionii slabi dispar odată cu epuizarea hranei de rezervă. În această fază rolul cel mai
important revine factorilor apă, temperatură şi aer. Organismele încep ritmul activ de viaţă, dar
prezintă cel mai înalt grad de sensibilitate, de fragilitate, deci trebuie asigurate condiţiile de viaţă
optime.
II. Perioada de creştere vegetativă
1. Faza de răsad – se desfăşoară de când apare prima frunză adevărată şi până când începe
acumularea substanţelor nutritive de rezervă. Pe parcursul fazei se folosesc în întregime
produsele procesului de asimilare pentru creşterea plantelor (rădăcini, tulpini, frunze), iar de
vigoarea pe care o dobândesc plantele, depinde într-o mare măsură realizarea producţiei.
2. Faza acumulării substanţelor de rezervă - durează atâta timp cât are loc acumularea
substanţelor nutritive de rezervă în organele morfologice specializate, frunze, tulpini, rădăcini,
muguri, la plantele legumicole de la care se consumă aceste părţi. În cazul speciilor de la care se
consumă fructele, acumularea se realizează în organe vegetative obişnuite, ajunse la dimensiunile
normale.
3. Faza de repaus sau latentă – începe din momentul când ritmul metabolismului
organismelor devine foarte lent, datorită unor condiţii nefavorabile şi până când metabolismul
devine activ odată cu apariţia unui mediu de viaţă favorabil. Această fază reprezintă o formă de
adaptare a plantelor legumicole bienale şi perene, precum şi a unor plante anuale (cartof, batat,
usturoi comun), care nu formează seminţe în condiţiile climatului temperat, astfel că, înmulţirea
are loc pe cale vegetativă.
III. Perioada creşterii de reproducere
1. Faza de îmbobocire - are loc de când apar tulpinile şi bobocii florali şi până când
începe maturarea gameţilor. În această fază suprafaţa de asimilare şi de absorbţie a plantei devine
maximă. La speciile legumicole de la care se consumă organe morfologice vegetative (salată,
spanac, ridichi de lună ş.a.), acestea trebuie recoltate înainte ca planta să treacă în această fază,
deoarece îşi pierd din valoarea nutritivă, aromă, frăgezime şi suculenţă.
2. Faza de înflorire - începe cu maturarea celulelor sexuale şi se încheie în momentul
fecundării. Deci, începutul fazei coincide cu deschiderea florilor iar sfârşitul, cu polenizarea şi
fecundarea. În această fază, organele de reproducere ale plantei prezintă cea mai pronunţată
sensibilitate.
3. Faza de fructificare - se desfăşoară din momentul fecundării şi până când seminţele
devin mature fiziologic, deci independente de planta mamă. Aceasta constituie faza de încheiere a
ciclul de viaţă pentru plantele mamă din speciile anuale, bienale şi trienale, care dispar şi faza de
început a ciclului de viaţă pentru generaţia nouă, care apare.
Reţinem:
Plantele legumicole în decursul erelor geologice au fost supuse unui proces îndelungat de
transformări sub influenţa condiţiilor de mediu, ajungând să capete forme şi însuşiri care le
deosebesc fundamental de strămoşii lor.
Cunoaşterea centrelor de origine a plantelor legumicole, respectiv a condiţiilor pedo-
climatice în care s-au format şi au trăit strămoşii lor, permit explicarea şi înţelegerea
11
caracteristicelor biologice şi ecologice ale fiecărei specii, deoarece acestea reprezintă totalitatea
acumulărilor unei îndelungate dezvoltări istorice. Pentru aceste considerente cunoaşterea sigură a
locului de formare a plantelor reprezintă o importanţă majoră în stabilirea măsurilor care se
impun pentru protejarea sau conservarea unor specii.
TEST DE EVALUARE
Care specii legumicole îşi au originea în Mexicul de sud şi America centrală?
Răspuns:
Speciile legumicole cu originea în Mexicul de sud şi America centrală sunt: ardei, fasole,
porumb zaharat, dovleac muscat
2. Care sunt perioadele şi fazele evoluţiei ontogenetice ale plantelor legumicole?

Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1.Tomatele îşi au originea în :
a) China centrală
b) India de sud
c) India de nord-vest şi Asia de mijloc
d Bazinul Mării Mediterane
e) America de Sud
Rezolvare: e
De rezolvat:
2. Perioada creşterii de reproducere cuprinde:
a) faza de îmbobocire şi faza acumulării substanţelor de rezervă
b) faza de repaus
c) faza embrionară
d) faza de îmbobocire, faza de înflorire şi faza de fructificare
e) faza latentă şi faza embrionară
Rezolvare:
1.3. Înmulţirea şi clasificarea plantelor legumicole

Înmulţire plantelor legumicole, în funcţie de evoluţia lor filogenetică, care le-a
determinat specificul biologic, se realizează în două moduri:
- pe cale sexuată (generativă) – prin seminţe;
- pe cale vegetativă (asexuată) – prin organe morfologice întregi sau porţiuni de organe, de
natură vegetativă.
Înmulţirea sexuată se realizează prin seminţe la tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei,
pepeni verzi, pepeni galbeni, fasole, mazăre, bob, bame, ceapă, praz, varză albă, varză roşie,
varză creaţă, varză de Bruxelles, conopidă, gulie, ridichi ş.a., precum şi prin fructe uscate,
indehiscente, care conţin una sau mai multe seminţe, la morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină,
12
mărar, leuştean, sfeclă roşie, spanac, salată, cicoare, scorţoneră, barba caprei, cimbru, busuioc,
etc.
În practică, această metodă este mult mai accesibilă datorită multiplelor avantaje pe care le
prezintă pentru procesul de producţie:
· coeficient mare de înmulţire, o plantă putând produce un număr foarte mare de seminţe,
deci de descendenţi, astfel că sunt necesare suprafeţe restrânse pentru culturile semincere
(Tabelul 1.2.);
· durata mare de păstrare a viabilităţii seminţelor, în mod obişnuit între 2-7 ani, iar
condiţiile speciale de depozitare (temperaturi sub 00C, lipsa oxigenului, umiditatea relativă a
aerului foarte scăzută), fac posibilă păstrarea materialului genetic sub formă de seminţe în aşa
numitele ’’bănci de gene’’;
Raportul dintre producţia de seminţe/ha şi necesarul

de seminţe/ha, la unele culturi legumicole
Tabelul 1.2.
Producţia de sămânţă Norma de sămânţă/ha Cultură seminceră :
Specia (kg/ha) (kg/ha) cultură comercială
Castraveţi 150- 300 4,0 - 6,0 1 : 40 – 1 : 50
Ceapă 800 8,0 1 : 100
Fasole 1200 80 - 150 1 : 15 – 1 : 8
Mazăre 1200 150 - 220 1:8–1:5
Morcov 600 3,0 1 : 200
Tomate 100 0,25 1 : 400
Varză 800-1200 0,4 1:2000 –1:3000
· pentru păstrarea seminţelor nu sunt necesare amenajări costisitoare (condiţii de regim de

viaţă cu atmosferă controlată), acestea având prin constituţia lor o capacitate bună de păstrare;
· seminţele fiind de dimensiuni mici, ocupă în timpul păstrării un spaţiu redus;
· operaţiunile de sortare, ambalare depozitare, etc. a seminţelor se pot executa mecanizat;
· datorită dimensiunilor reduse şi caracterelor morfo-anatomice specifice, seminţele se
pot semăna cu ajutorul maşinilor;
· prin înmulţirea sexuată s-au introdus în legumicultură hibrizii simpli, haploizi, diploizi,
poliploizi şi heterozis.
Înmulţirea vegetativă sau asexuată are loc prin organe morfologice de natură vegetativă,
întregi sau porţiuni de organe, ale plantelor legumicole. Această metodă poate constitui pentru
specii ca usturoiul şi hreanul, singura posibilitate de înmulţire, deoarece în condiţiile climatului
temperat, în care se încadrează ţara noastră, nu produc seminţe. Unele specii legumicole, cum
sunt cartoful, anghinarea, tarhonul, leuşteanul, reventul, ştevia, măcrişul ş.a., deşi formează
seminţe, în practică, sunt înmulţite de obicei vegetativ, deoarece această metodă este mai
eficientă în sensul obţinerii mai rapide a organelor comestibile.
În cadrul metodei de înmulţire pe cale vegetativă se folosesc organe vegetative întregi sau
părţi din plantă ale speciilor legumicole, care au particularitatea de a forma rădăcini şi a se
individualiza atunci când sunt puse în condiţii prielnice de mediu.
Avantajele înmulţirii pe cale vegetativă sunt:
· se menţin şi se transmit integral la descendenţi, caracterele şi însuşirile valoroase ale
plantei mamă, cunoscut fiind că organismele astfel obţinute, se caracterizează printr-o mai mare
stabilitate şi prezintă mai puţine variaţii faţă de factorii de mediu;
13
· realizarea de producţii mai timpurii şi chiar mai ridicate, comparativ cu cele obţinute
prin înmulţirea sexuată.
Dintre dezavantajele metode amintim:
· coeficientul de înmulţire este mai redus, planta mamă asigurând un număr mic de
descendenţi;
· se folosesc cantităţi mai mari de material pentru multiplicarea speciilor;
· datorită normelor ridicate de material înmulţitor/ha, sunt necesare spaţii de depozitare
mari;
· capacitatea de păstrare a plantelor mamă sau a organelor vegetative este de scurtă
durată;
· culturile de plante mamă ocupă suprafeţe mari.
În practică, se folosesc mai multe metode de înmulţire pe cale vegetativă.
üÎnmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. Pentru plantare se folosesc tuberculi de
mărime mijlocie (50-70 gr) sau mare, ce se secţionează longitudinal, astfel ca fiecare să
prezinte1-2 muguri (ochi).
üÎnmulţirea prin bulbili se întâlneşte la usturoiul comun, usturoiul de Egipt sau
Rocambole, ceapa de Egipt, ceapa eşalotă.
üÎnmulţirea prin drajoni se aplică la tarhon, cardon, anghinare ş.a. Aceste specii
formează pe rădăcini muguri, din care vor creşte lăstari aerieni, numiţi drajoni. Lăstarii se despart
de planta mamă, se fasonează şi se plantează imediat sau pot fi puşi la înrădăcinat timp de două
săptămâni.
üÎnmulţirea prin rizomi este practicată la revent şi măcriş. Rizomii sunt tulpini
subterane, cu internodii scurte şi muguri din care cresc tulpini aeriene.
üÎnmulţirea prin rădăcini tuberizate are aplicabilitate la batat şi la hrean. Se folosesc
pentru multiplicare porţiuni de rădăcini secundare, lungi de 10-15 cm şi 0,5-2 cm grosime, pe
care se află muguri dorminzi şi care, în urma plantării, pornesc în vegetaţie şi emit noi rădăcini.
üÎnmulţirea prin butaşi de tulpină se utilizează la speciile legumicole care au proprietatea
de a emite uşor rădăcini adventive, cum sunt tarhonul, batatul, reventul, cartoful, ş.a. Butaşul
prezintă polaritate, adică partea bazală are însuşiri rizogene, produce rădăcini, iar partea apicală
este caulogenă, şi dă naştere la tulpini. Materialul biologic este reprezentat din porţiuni de
tulpină, în lungime de 10-12 cm, care se recomandă să fie pus la înrădăcinat înainte de plantare.
üÎnmulţirea prin despărţirea tufei se practică la ştevie, leuştean, tarhon, măcriş, revent,
anghinare, ceapa de tuns ş.a. Lucrarea se execută toamna sau primăvara devreme, înainte de
pornirea plantelor în vegetaţie.
üÎnmulţirea prin marcote se întâlneşte la tarhon, cardon şi constă în muşuroirea
primăvara, a unei porţiuni din tulpini care înrădăcinează, iar toamna se detaşează marcotele de
planta mamă.
üÎnmulţirea prin altoire este aplicată la tomate, pepeni verzi, pepeni galbeni, vinete,
ardei, castraveţi etc. şi constă în grefarea unui butaş, care poate fi o ramură detaşată, un mugure,
o porţiune de tulpină, etc., numit altoi, pe o plantă înrădăcinată, numită portaltoi. Această
metodă se practică pe scară largă în ţări cu legumicultură avansată, deoarece prin altoire se obţin
plante cu rezistenţă sporită la atacul bolilor şi dăunătorilor (în special la Fusarium oxisporum şi
nematozi), precum şi la efectul negativ al unor factori de mediu (temperaturi scăzute, secetă,
etc.). Astfel, la pepenii galbeni se foloseşte ca portaltoi Cucurbita maxima şi Cucurbita
moschata, la castraveţi Cucurbita ficifolia, la tomate Lycopersicon hirsutum, la vinete Solanum
integrifolium, la pepenele verde Lagenaria vulgaris, etc.
üÎnmulţirea prin miceliu este caracteristică ciupercilor. Se utilizează miceliul pe role de
gunoi de cabaline, aşa numitul miceliu clasic şi pe boabe de cereale, miceliul granulat.
14
üÎnmulţirea prin culturi de ţesuturi şi celule „in vitro”, este o metodă modernă, cu
aplicabilitate la aproape toate plantele legumicole, folosită în prezent în majoritatea ţărilor
dezvoltate economic, ca metodă neconvenţională de ameliorare, reprezentând o superioritate
evidentă faţă de cele convenţionale.
Culturile „in vitro” constau în creşterea pe medii sintetice, sterile, a unor fragmente
vegetale (explante sau inoculi) macroscopice (culturi de organe) sau microscopice (ţesuturi,
celule, protoplaşti). Acestea exploatează la maxim întreaga potenţialitate a celulei vegetale sau,
altfel spus, capacitatea plantelor de a se reproduce pe cale vegetativă.
Clasificarea plantelor legumicole

Plantele legumicole pot fi încadrate în patru tipuri de clasificări: clasificarea botanică,
clasificarea după durata vieţii, clasificarea după organul comestibil şi clasificarea după tehnologia
de cultură.
Ø Clasificarea botanică este singura clasificare ştiinţifică în care sunt grupate speciile
legumicole ţinându-se cont de gradul de înrudire în unităţi taxonomice: clase, ordine, familii.
Speciile legumicole, majoritatea dicotiledonate şi mai puţine monocotiledonate (din
familiile Liliaceae şi Poaceae), fac parte din încrengătura Angiospermatophyta, fiind grupate în
12 familii botanice.
1. Familia Chenopodiaceae: spanac (Spinacia oleracea), sfeclă de masă (Beta vulgaris,
var conditiva), lobodă de grădină (Atriplex hortense).
2. Familia Polygonaceae: revent (Rheum undulatum), ştevie (Rumex patientia), măcriş
(Rumex acetosa).
3. Familia Fabaceae (Leguminosae, Papilionaceae): fasole de grădină (Phaseolus
vulgaris), mazăre de grădină (Pisum sativum), bob de grădină (Vicia faba).
4. Familia Apiaceae (Umbelliferae): morcov (Daucus carota), pătrunjel (Petroselinum
crispum), păstârnac (Pastinaca sativa), ţelină (Apium graveolens), mărar (Anethum graveolens),
leuştean (Levisticum officinale), fenicul de Florenţa (Foeniculum vulgare, ssp. dulce, convar.
azoricum), asmăţui (Anthriscus cerefolium).
5. Familia Malvaceae: bame (Hibiscus esculentus).
6. Familia Brassicaceae (Cruciferae): varză albă de căpăţână (Brassica oleracea var.
capitata f. alba), varză roşie (Brassica oleracea var. capitata, forma rubra), varză creaţă
(Brassica oleracea var. sabauda), varză de Bruxelles (Brassica oleracea var. gemmifera), varză
chinezească (Brassica rapa, ssp. chinensis), varză pentru frunze (Brassica oleracea convar.
acephala), gulie (Brassica oleracea var. gongylodes), conopidă (Brassica oleracea var. botrytis,
subvar. cauliflora), broccoli (Brassica oleracea convar. botrytis, var. cymosa), ridichi de lună
(Raphanus sativus, convar. sativus), ridichi de vară-iarnă (Raphanus sativus convar. niger), hrean
(Armoracia rusticana), creson de grădină (Lepidium sativum).
7. Familia Cucurbitaceae: castravete (Cucumis sativus), pepene galben (Cucumis melo),
pepene verde (Citrullus vulgaris), dovlecel (Cucurbita pepo), patison (Cucurbita pepo, var.
patisoniana), dovleac comestibil (Cucurbita maxima), dovleac muscat (Cucurbita moschata).
8. Familia Solanaceae: tomate (Lycopersicon esculentum), ardei (Capsicum annuum),
vinete (Solanum melongena), cartof (Solanum tuberosum).
9. Familia Lamiaceae (Labiatae): cimbru de grădină (Satureja hortensis), cimbrişor
(Thymus vulgaris), busuioc (Ocimum basilicum), magheran (Majorana hortensis).
10. Familia Asteraceae (Compositae): salată (Lactuca sativa), cicoare de grădină
(Cichorium endivia), cicoare de Bruxelles-andive- (Cichorium intybus), scorţoneră (Scorzonera
15
hispanica), barba caprei (Tragopogon porrifolius), anghinare (Cynara scolymus), cardon (Cynara
cardunculus), tarhon (Arthemisia dracunculus).
11. Familia Liliaceae: ceapă comună (Allium cepa), usturoi comun (Allium sativum), praz
(Allium porrum), ceapă eşalotă (Allium ascalonicum), ceapă de iarnă (Allium fistulosum), ceapă
de tuns (Allium schoenoprasum), ceapă de Egipt ( Allium cepa, f. bulbiferum), usturoi de Egipt
(Allium sativum ssp sagitum), sparanghelul (Asparagus officinalis).
12. Familia Poaceae (Gramineae): porumb zaharat (Zea mays, convar. saccharata).
13. Familia Agaricaceae: ciuperca albă (Agaricus bisporus).
14. Familia Pleurotaceae: buretele vânăt (Pleurotus ostreatus)
15. Familia Strophariaceae: ciuperca de paie (Stropharia rugosa)
ØClasificarea după durata vieţii

Această clasificare are la bază modul de grupare a speciilor legumicole după durata vieţii,
adică timpul necesar parcurgerii fazelor ontogenetice. În condiţiile climatului temperat, pantele
legumicole pot fi: anuale, bienale, trienale şi perene (multienale)
1. Plantele legumicole anuale parcurg ciclul de viaţă într-un singur an. Din această grupă
fac parte: tomate, ardei, vinete, cartof, castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi, dovleac
comestibil, fasole, mazăre, bob, bame, ridichi de lună, salată, spanac, conopidă, broccoli, lobodă,
mărar, cimbru, magheran, busuioc, spanac de Noua Zeelandă, batat, porumb zaharat, asmăţui,
creson de grădină, ş.a.
Unele dintre aceste specii (tomate, ardei, castraveţi etc.), cultivate în condiţii de sere
încălzite sau în zonele geografice de origine, cresc continuu, timp de mai mulţi ani, deci, se
comportă ca plante multienale.
Tot plante anuale sunt şi speciile legumicole care se înmulţesc vegetativ şi care, pe
parcursul unui an, formează organele de multiplicare: usturoiul comun, cartoful, batatul.
2. Plante legumicole bienale - sunt grupate plante în care fazele ontogenetice se
desfăşoară pe parcursul a doi ani: în primul an se formează organele vegetative specializate, în
care se depun substanţele hrănitoare de rezervă, iar în anul al doilea, elementele de fructificare,
deci seminţele. Din această categorie fac parte: varza albă, varza creaţă, varza roşie, varza de
Bruxelles, varza chinezească, varza pentru frunze, gulia, ceapa ceaclama, ceapa de apă, prazul,
morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, sfecla de masă, ridichile de vară-iarnă, scorţonera,
barba caprei, cicoarea de Bruxelles ş.a.
3. Plantele legumicole trienale se caracterizează prin faptul că pentru parcurgerea
ontogenezei sunt necesari trei ani. Din această grupă face parte ceapa de arpagic la care în anul I,
din sămânţă se obţin organe vegetative, de dimensiuni mici, numite arpagic, în al II-lea an, din
arpagic se formează din nou organe vegetative, de dimensiuni mai mari, bulbii de ceapă, iar în al
III-lea se obţin fructele şi seminţele, încheindu-se astfel, ciclul de viaţă.
4. Plante legumicole perene, fac parte speciile legumicole la care cultura poate să dureze
între 3 şi15 ani. În timpul iernii organele vegetative dispar păstrându-se numai partea subterană
(rizomi, rădăcini îngroşate, bulbi, stoloni, etc.), în care sunt depozitate substanţelor hrănitoare de
rezervă şi care îşi reiau creşterea vegetativă şi fructificarea în primăvara fiecărui an.
În Europa şi în ţara noastră se întâlnesc următoarele specii legumicole perene: sparanghel,
hrean, leuştean, revent, tarhon, ştevie, măcriş, anghinare, cimbrişor, ceapă eşalotă, ceapă de tuns,
ceapă de iarnă, ceapă de Egipt, usturoi de Egipt, etc.
Ø Clasificarea după organele comestibile
16
I. Plante legumicole de la care se consumă organe morfologice de natură vegetativă
1. Rădăcini îngroşate sau tuberizate: morcov, pătrunjel de rădăcină, păstârnac, ţelină de
rădăcină, sfeclă roşie, ridichi de lună, ridichi de vară-iarnă, hrean, scorţoneră, barba caprei, batat
(cartof dulce) ş.a.
2. Bulbi şi tulpina falsă aeriană: ceapă, usturoi, praz.
3. Tulpini îngroşate sau tuberizate: gulie, cartof.
4. Frunze: salată de frunze, spanac, lobodă de grădină, pătrunjel de frunze, ţelină de
frunze, sfeclă de frunze, varză de frunze, leuştean, asmăţui, creson, spanac de Noua Zeelandă,
tarhon, ştevie, măcriş, mărar, cimbru, cimbrişor, busuioc, magheran , cicoare de grădină, cicoare
de Bruxelles, etc.
5. Peţioli: revent, ţelină de peţioli, sfeclă de peţioli, fenicul de Florenţa, cardon.
6. Lăstari etiolaţi sau neetiolaţi: sparanghel.
7. Muguri: salată pentru căpăţână, varză albă, varză roşie, varză creaţă, varză de
Bruxelles, varză chinezească.
8. Carpofori: ciupercă de strat (champignon), păstrăv de fag, ciupercă de paie ş.a.
II. Plante legumicole de la care se consumă organe morfologice de natură generativă sau
de fructificare
1. Primordii de inflorescenţe sau inflorescenţe: conopidă, broccoli, anghinare (bractee şi
receptacol).
2. Fructe:
ala maturitate tehnică: ardei gras, ardei iute, vinete, castraveţi, dovlecei, fasole, mazăre,
bame.
ala maturitate fiziologică: tomate, ardei gogoşar, ardei lung, ardei de boia, pepene
galben, pepene verde, dovleac comestibil, dovleac de plăcintă.
3. Seminţe la maturitate tehnică: mazăre, fasole, bob, porumb zaharat.
Ø Clasificarea după tehnologia de cultură
Această clasificare este considerată cea mai completă şi adecvată din punct de vedere al
practici productive, deoarece sunt cuprinse specii care deşi aparţin mai multor familii botanice, cu
durata vieţii diferită, se aseamănă prin tehnologia de cultură aplicată.
1. Plante legumicole rădăcinoase: morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, ridichi
de lună, ridichi de vară-iarnă, scorţoneră, barba caprei.
2. Plante legumicole pentru rădăcini tuberizate şi tuberculi: cartof timpuriu şi de vară,
batat.
3. Plante legumicole pentru bulbi şi tulpini false: ceapă, usturoi, praz.
4. Plante legumicole pentru frunze şi peţioli: spanac, salată, cicoare, lobodă de grădină,
spanac de Noua Zeelandă, pătrunjel de frunze, mărar, cimbru, busuioc, asmăţui, magheran,
creson de grădină, ţelină de frunze şi de peţioli, sfeclă de frunze şi de peţioli, , fenicul de
Florenţa, cardon.
5. Plante legumicole vărzoase: varză albă, varză roşie, varză creaţă, varză de Bruxelles,
varză de frunze, varză chinezească, gulie, conopidă, broccoli.
6. Plante legumicole pentru păstăi, seminţe şi capsule: mazăre de grădină, fasole de
grădină, bob de grădină, bame, porumb zaharat.
7. Plante legumicole solano-fructoase: tomate, ardei, vinete.
8. Plante legumicole cucurbitacee: castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi,
dovleac comestibil.
9. Plante legumicole perene: sparanghel, revent, hrean. leuştean, tarhon, ştevie, măcriş,
anghinare.
17
10. Ciuperci de cultură: ciuperca de strat sau champignon, ciuperca Pleurotus sau bureţii,
ciuperca de paie.
Reţinem :
de cultură.
Înmulţirea este o însuşire fundamentală a materiei vii care constă în capacitatea
organismelor de a da naştere la urmaşi asemănători şi care de regulă, conduce la sporirea
numărului de indivizi de acelaşi fel. Căile de înmulţire a organismelor sunt extrem de variate şi
depind în mare măsură de condiţiile de viată.
TEST DE EVALUARE
1. Cum se înmulţesc plantele legumicole? Dezvoltaţi înmulţirea sexuată
Răspuns:
Înmulţire plantelor legumicole se realizează în două moduri:
- pe cale vegetativă (asexuată) – prin organe morfologice întregi sau porţiuni de organe,
de natură vegetativă.
Înmulţirea sexuată se realizează prin seminţe la tomate, ardei, vinete, castraveţi,
dovlecei, pepeni verzi, pepeni galbeni, fasole, mazăre, bob, bame, ceapă, praz, varză albă,
varză roşie, varză creaţă, varză de Bruxelles, conopidă, gulie, ridichi ş.a., precum şi prin fructe
uscate, indehiscente, care conţin una sau mai multe seminţe, la morcov, pătrunjel, păstârnac,
ţelină, mărar, leuştean, sfeclă roşie, spanac, salată, cicoare, scorţoneră, barba caprei, cimbru,
busuioc, etc.
Avantajele înmulţirii sexuate:
· coeficient mare de înmulţire, o plantă putând produce un număr foarte mare de
seminţe, deci de descendenţi, astfel că sunt necesare suprafeţe restrânse pentru culturile
semincere.
· durata mare de păstrare a viabilităţii seminţelor, în mod obişnuit între 2-7 ani, iar
condiţiile speciale de depozitare (temperaturi sub 00C, lipsa oxigenului, umiditatea relativă a
aerului foarte scăzută), fac posibilă păstrarea materialului genetic sub formă de seminţe în aşa
numitele’’bănci de gene’’;
· pentru păstrarea seminţelor nu sunt necesare amenajări costisitoare (condiţii de regim
de viaţă cu atmosferă controlată), acestea având prin constituţia lor o capacitate bună de
păstrare;
· seminţele fiind de dimensiuni mici, ocupă în timpul păstrării un spaţiu redus;
· operaţiunile de sortare, ambalare, depozitare a seminţelor se pot executa mecanizat;
· datorită dimensiunilor reduse şi caracterelor morfo-anatomice specifice, seminţele se
pot semăna cu ajutorul maşinilor;
· prin înmulţirea sexuată s-au introdus în legumicultură hibrizii simpli, haploizi,
diploizi, poliploizi şi heterozis.
2. Prezentaţi clasificarea speciilor legumicole după familia botanică
18
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Tomatele se înmulţesc:
a) pe cale sexuată
b) pe cale vegetativă
c) prin miceliu
d) numai prin seminţe
e) numai prin răsad
Rezolvare: a şi b
De rezolvat:
2. Din punct de vedere morfologic partea comestibilă la gulie este:
a) rădăcină îngroşată
b) fruct
c) lăstar etiolat
d) inflorescenţă
e) tulpina îngroşată
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
Importanţa economică a culturii legumelor se datorează particularităţilor şi specificităţii
sectorului legumicol, comparativ cu alte ramuri de producţie din cadrul agriculturii şi anume:
posibilităţile de utilizare intensivă a pământului prin obţinerea de producţii mari la unitatea de
suprafaţă asigurând venituri importante; valorificarea intensivă a terenurilor prin practicarea
culturilor succesive şi asociate în câmp liber, spaţii protejate, realizându-se pe aceeaşi suprafaţă
de teren, 2-3 recolte/an; prin folosirea de spaţii protejate cu condiţii de mediu artificiale
(adăposturi acoperite cu sticlă sau mase plastice, răsadniţe cu încălzire tehnică şi biologică, etc.)
cultura legumelor se poate practica tot timpul anului, având deci, un caracter industrial;
posibilitatea înfiinţării unor culturi în câmp liber şi în diferitele tipuri de adăposturi prin răsaduri,
determină obţinerea unor producţii de legume extratimpurii şi timpurii, ce se pot valorifica la
preţuri foarte avantajoase; legumele (proaspete sau industrializate) se pot exporta, atât în sezon
cât şi în extrasezon, când preţurile de valorificare sunt deosebit de ridicate.
Evoluţia ontogenetică sau ontogeneza, care după principiile biologiei moderne reflectă
filogeneza, reprezintă evoluţia organismelor vii în decursul unei generaţii.
În cadrul procesului de ontogeneză, se desfăşoară, prin parcurgerea a trei perioade
biologice de bază, fiecare cu câte trei faze. Astfel, I. Perioada de sămânţă cu faza embrionară,
faza de repaus şi faza de germinare; II –Perioada creşterii vegetative cu faza de răsad, faza
acumulării substanţelor de rezervă şi faza de repaus; III – Perioada creşterii generative cu faza de
îmbobocire, faza de înflorire şi faza de fructificare.
Înmulţire plantelor legumicol, în funcţie de evoluţia lor filogenetică, care le-a determinat
specificul biologic, se realizează în două moduri:
- pe cale vegetativă (asexuată) – prin organe morfologice întregi sau porţiuni de organe, de
natură vegetativă.
19
de cultură.
Tema nr. 2
ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE. PRACTICI DE FOLOSIRE INTENSIVĂ A
TERENULUI ÎN LEGUMICULTURĂ
Unităţi de învăţare
1. Exigenţele ecologice ale plantelor legumicole faţă de factorii lumină şi temperatură
2. Exigenţele ecologice ale plantelor legumicole faţă de factorii hrană, apă şi aer
3. Amenajarea şi folosirea raţională a terenului în legumicultură.
Obiectivele temei:
ücerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de vegetaţie: lumina, căldura, apa, hrana şi
aerul;
ücunoaşterea criteriilor ştiinţifice şi tehnologice de întocmire a asolamentelor;
üpracticilor de folosire intensivă a terenului în spaţii protejate şi neprotejate.
Bibliografie recomandată:
1.Ciofu Ruxandra, Popescu V., Stan N., Pelaghia Chilom, Apahidean S., Horgoş A., Berar
V., Lauer K.F., Atanasiu N., 2004 –Tratat de Legumicultură, Ed.Ceres, Bucureşti
2.Duţă Adriana, 2005 – Ingineria sistemului legumicol, Vol. I. Editura Universitaria,
Craiova
3.Duţă Adriana, Soare Rodica, 2006 –Elemente de practică legumicolă. Editura
5. Soare Rodica, 2007 – Manual de legumicultură, Vol. I, Editura Universitaria
2.1. Exigenţele ecologice ale plantelor legumicole faţă de factorii lumină şi

temperatură
20
Lumina este un factor deosebit de important, deoarece prin parametrii săi specifici
intensitate, durată de acţiune şi compoziţie spectrală, influenţează fotosinteza şi celelalte procese
fiziologice care stau la baza formării şi acumulării masei biologice, cât şi în desfăşurarea
morfogenezei, direcţionând întregul proces de dezvoltare al plantei.
Lumina solară variază în natură în timp - în cursul unei zile, de la o zi la alta, de la un
anotimp la altul - şi în spaţiu - de la un punct geografic la altul, în funcţie de latitudine, altitudine,
etc.
Plantele legumicole manifestă faţă de lumină cerinţe particulare, ca urmare a originii
ecologeografice şi a evoluţiei lor filogenetice, cu importanţă deosebită pentru practica productivă.
Aşa dar, numai prin buna cunoaştere a pretenţiilor speciilor legumicole faţă de radiaţia
luminoasă, se poate asigura nivelul optim prin aplicarea de măsuri tehnologice corespunzătoare,
atât la culturile din câmp, cât şi la cele din spaţii protejate (sere, solarii, răsadniţe, etc.).
Intensitatea luminii
Intensitatea radiaţiei solare este dependentă de altitudine, anotimp, lună, relief,
nebulozitate, grad de poluare, înălţimea soarelui faţă de orizont, etc. În zonele temperate, din
emisfera nordică, unde se găseşte şi România, cel mai mult interesează intervalul octombrie-
martie, când lumina devine factor limitativ pentru culturile din sere, solarii, răsadniţe.
Pentru plantele legumicole este mai benefică lumina difuză în comparaţie cu cea directă,
deoarece conţine 60-90% din iradiaţiile fiziologic active care sunt absorbite mai intens de către
clorofilă decât iradiaţiile solare directe.
Este cunoscut faptul că la o intensitate corespunzătoare a luminii, care este, în general, de
20 000 -30 000 de lucşi, plantele asimilează cel mai bine, iar între 50 şi 100 de lucşi intensitatea
fotosintezei rămâne aproape constantă.
Plantele legumicole manifestă cerinţe diferite faţă de intensitatea luminoasă, în funcţie de
zona de origine şi evoluţia filogenetică, astfel:
Øspecii legumicole cu cerinţe reduse la care creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor
are loc la intensităţi ale luminii de 1000-3000 lucşi. Acestea pot fi cultivate primăvara devreme,
toamna târziu sau iarna (în condiţii de protejare), precum şi în culturi asociate sau intercalate.
Provin din zone mai nordice, cum sunt unele plante perene, ştevie, măcriş, ceapă de tuns, ceapă
de iarnă, etc. sau anuale, sfecla pentru frunze şi mazărea;
Øspecii legumicole cu cerinţe medii, necesită 4000-6000 de lucşi, precum spanacul,
salata, ridichile de lună, mărarul, pătrunjelul, morcovul, ţelina, speciile din grupa verzei, etc..
Aceste specii se pot cultiva primăvara devreme sau pe terenuri cu expoziţii N-E sau N-V, la
altitudine mai mare şi în zonele nordice ale ţării, precum şi iarna în spaţii încălzite;
Øspeciile legumicole cu cerinţe mari sunt plantele originare din zone geografice sudice,
tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi, fasolea, etc., care
necesită un minim de 8000 lucşi, optimul fiind de 20 000-30 000 lucşi. Se cultivă în regiunile
cele mai favorabile, din sudul şi sud-vestul ţării, pe terenuri cu expoziţie sudică, dar şi în sere şi
solarii, unde se folosesc cultivare special create pentru intensitate luminoasă mai redusă.
În funcţie de evoluţia ontogenetică, plantele manifestă cele mai mari cerinţe faţă de
intensitatea luminii în faza de răsad, în momentul răsăririi, în faza acumulării substanţelor de
rezervă, precum şi în fazele de îmbobocire, înflorire şi fructificare.
Diminuarea intensităţii radiaţiei luminoase sub nivelul cerinţelor specifice, determină
etiolarea şi alungirea plantelor, aparatul foliar prezintă o creştere insuficientă, se prelungeşte mult
durata de vegetaţie şi scade drastic producţia.
Durata de iluminare zilnică sau fotoperioada
21
Durata de strălucire a soarelui pe parcursul unei zile este diferită, fiind determinată atât de
mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui, cât şi de latitudine, astfel că suferă
modificări pe parcursul unui an calendaristic, de la o lună la alta, precum şi de la o zi la alta.
Plantele legumicole care provin din zone mai nordice (temperate) necesită, pentru
creştere şi dezvoltare favorabilă, lungimea zilei de 15-18 ore, iar pentru cele care provin din zone
sudice (subtropicale şi tropicale) 10-12 ore.
În funcţie de cerinţele pe care le manifestă faţă de lungimea zilei, plantele legumicole se
grupează astfel:
Øplante de zi scurtă - provin din regiuni tropicale şi subtropicale şi solicită o fotoperioadă
de până la 12 ore. Dacă sunt cultivate vara, în regiuni mai nordice, majoritatea înfloresc şi
fructifică numai când durata zilei se apropie de optimul necesar. Din această grupă fac parte
tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi, fasolea ş.a.;
Øplante de zi lungă – sunt originare din zone temperate şi necesită o fotoperioadă de 15-
18 ore/zi, situaţie în care plantele înfloresc mai repede şi mai abundent. În condiţii de zi scurtă,
perioada creşterii generative (de reproducere) este mult întârziată. Aceste caracteristici sunt
specifice următoarelor specii: spanac, salată, cicoare, ceapă, usturoi, praz, speciile din grupa
verzei, morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă de masă, ridichi, mazăre de grădină ş.a.;
Øplante neutre - sunt indiferente la lungimea zilei şi pot creşte în condiţii optime, atât
vegetativ cât şi generativ, în orice situaţie de fotoperioadă. Această însuşire se manifestă la unele
cultivare de sparanghel, salată, spanac, tomate, fiind realizată prin lucrări repetate de ameliorare,
care au zdruncinat baza ereditară a organismului vegetal.
Dacă plantele legumicole sunt cultivate în alte condiţii de durată a luminii zilnice decât
cele caracteristice zonei în care s-a desfăşurat filogeneza, au loc perturbaţii în ciclul evoluţiei
ontogenetice a plantei prin prelungirea fazelor creşterii vegetative şi a inducţiei florale, respectiv
dezvoltarea mugurilor florali şi fructelor.
La plantele legumicole, cum sunt spanacul, salata, ridichile de lună, gulia, varza
chinezească ş.a., de la care se folosesc pentru consum părţi vegetative, schimbarea duratei de
iluminare este benefică pentru practica legumicolă. În acest sens, pentru satisfacerea cerinţelor
producţiei, plantele de zi lungă se vor cultiva în condiţii de zi scurtă, adică primăvara şi toamna.
Astfel, perioada creşterii vegetative se prelungeşte şi se întârzie emiterea tulpinilor florifere şi a
fructificării, contribuind la obţinerea de producţii ridicate cantitativ şi calitativ, precum şi la
eşalonarea recoltărilor pe o perioadă mai lungă de timp.
Compoziţia spectrală a luminii
Radiaţiile solare sunt formate din:
- 52 % radiaţii vizibile - roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet (ROGVAIV);
- 48 % radiaţii invizibile, dintre care 43 % infraroşii şi 5 % ultraviolete.
Aceste radiaţii ale spectrului solar nu sunt absorbite în aceeaşi măsură de către frunze,
fiind folosite în mod diferit în fiziologia plantelor verzi. Coeficientul de utilizare a luminii este
foarte mult dependent de specie, vârsta şi culoarea frunzelor şi conţinutul acestora în clorofilă.
Astfel, pigmenţi din frunze - clorofilele a, b şi c - absorb, în general, radiaţiile de 395-685 nm,
adică de la violet-verde, până la roşu-portocaliu, iar în ce priveşte nuanţa frunzelor, cele de
culoare verde închis absorb cantitatea cea mai mare de radiaţii, iar frunzele galben-verzui, absorb
o cantitate cu 12-55% mai redusă.
Domeniul vizibil al spectrului luminos, cuprins între 200 şi 750 nm reprezintă radiaţia
activ fiziologică, care influenţează în mod direct toate procesele vitale din organismul plantei.
Aşadar, cel mai puternic sunt absorbite radiaţiile roşii care au o lungime de undă între
570-700 nanomicroni. Acestea sunt folosite de către frunze, în special la sinteza glucidelor care
22
au rol esenţial în creşterea vegetativă, acumularea substanţelor de rezervă, precum şi la înfloritul
şi fructificarea plantei.
Radiaţiile albastru – violet, cu lungimea de undă de 350-500 nm, sunt absorbite mai ales
de frunzele plantelor de umbră şi semiumbră, determinând sinteza substanţelor proteicei şi a
glucidelor, cu rol în creşterea organelor morfologice.
Radiaţiile galbene (560-590 nm) şi verzi (500-560 nm), favorizează în mod deosebit
înflorirea, iar cele ultraviolete, în cantităţi moderate, sunt necesare plantelor legumicole pentru
sinteza unor vitamine (de exemplu vitamina C), absorbţia azotului de către rădăcini, etc.
Radiaţiile ultraviolete influenţează sinteza unor vitamine, iar în exces au efect dăunător
asupra celulelor şi ţesuturilor organismelor.
Radiaţiile infraroşii sunt absorbite de către frunze numai în proporţie de 8-10 %, iar în
cantitate mai mare influenţează negativ creşterea plantelor prin intensificarea respiraţiei.
Speciile legumicole manifestă cerinţe diferenţiate faţă de componentele spectrului vizibil
al luminii naturale. Pentru tomate şi castraveţi este mai benefică lumina redusă în radiaţii
albastre şi violet, pe când spanacul, salata, varza ş.a., în lipsa acestor radiaţii, reacţionează
negativ, formând frunze mici, etiolate şi lipsite de turgescenţă. De asemenea, în cadrul culturilor
protejate, materialele de acoperire se caracterizează prin fotoselectivitate diferită. De exemplu,
sticla nu permite trecerea radiaţiilor ultraviolete şi foarte puţin a celor albastru-violet, pe când
foliile de polietilenă şi de policlorură de vinil sunt transparente pentru aceste radiaţii. În acelaşi
timp însă, acestea prezintă un grad ridicat de acces şi pentru radiaţiile infraroşii, ceea ce scade
foarte mult capacitatea de izolare termică.
Măsuri tehnologice pentru optimizarea factorului lumină
Îmbunătăţirea condiţiilor de luminozitate, atât în câmp cât şi în spaţii protejate, are în
vedere, pe de o parte, compensarea deficitului, prin potenţarea luminii naturale, cât şi micşorarea
excesului radiaţiei, folosindu-se în ambele situaţii metode directe şi indirecte.
Măsurile tehnologice pentru înlăturarea efectelor negative ale insuficienţei luminii, în
perioadele din an deficitare în radiaţii luminoase, constau în:
zonarea speciilor şi a cultivarelor, în funcţie de gradul de favorabilitatea a luminii din
ţara noastră;
alegerea terenurilor cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică;
stabilirea epocii optime de înfiinţare şi desfiinţare a culturilor pentru asigurarea
corespunzătoare a luminii, sub aspectul intensităţii, duratei şi compoziţiei spectrale;
orientarea corectă a rândurilor faţă de punctele cardinale;
realizarea desimii optime la unitatea de suprafaţă, pentru ca plantele să nu se
umbrească, efectuându-se la timp repicatul răsadurilor, folosirea normelor corecte de sămânţă şi
răsaduri/ha, executarea la momentul oportun a răritului plantelor pe rând sau în cuib, etc.;
alegerea corectă a speciilor legumicole în cadrul culturilor succesive şi asociate pentru
folosirea raţională a luminii naturale;
combaterea buruienilor deoarece concurează plantele legumicole la lumină;
executarea la timp şi corect, a lucrărilor speciale de palisat, copilit, ciupit, defoliere
asupra plantelor legumicole;
utilizarea de cultivare adaptate la condiţii de lumină mai reduse pentru culturile din
spaţii protejate;
folosirea în construcţia serelor a profilelor cât mai înguste şi vopsite în alb, pentru a
reduce umbrirea plantelor, respectiv, pentru a reflecta lumina;
utilizarea de materiale cu grad mai mare de penetrabilitate a luminii, în special sticlă
semicristal, precum şi menţinerea ei curată prin spălări periodice, iar la adăposturile acoperite cu
mase plastice, nu se vor folosi materiale îmbătrânite, a căror transparenţă este redusă cu 20-50%;
23
orientarea diferitelor tipuri de construcţii în mod corect faţă de punctele cardinale, cele
cu o pantă, cu latura lungă, pe direcţia est-vest, iar a celor cu două pante, pe direcţia nord-sud;
în cazul producerii răsadurilor, cât şi la culturi, se pot folosi materiale de acoperire
transparente fotoselective, care potenţează radiaţiile spectrului solar favorabile plantelor;.
reducerea temperaturii din localul de cultură cu câteva grade sub optim în zilele noroase
şi noaptea pentru a micşora respiraţia, precum şi pentru a deplasa „punctul de compensaţie” spre
o intensitate luminoasă mai scăzută;
iluminarea artificială cu ajutorul unei game diferite de lămpi, caracterizate prin
randament şi spectru luminos foarte variate.
Excesul radiaţiei luminoase poate deveni dăunător plantelor în anumite faze, fapt pentru
care se recomandă diminuarea sau chiar înlăturarea completă a luminii. Metodele de diminuare a
excesului de lumină sunt:
alegerea terenurilor cu expoziţie nordică, nord-estică sau nord-vestică pentru speciile
legumicole mai puţin pretenţioase la lumină, cultivate vara, în zonele sudice, cu insolaţie
excesivă;
stabilirea judicioasă a epocii de înfiinţare la salată, spanac, ridichi de lună, conopidă
care sunt plante de zi lungă şi pentru obţinerea de organe comestibile, se impune cultivarea numai
în condiţii de zi scurtă, adică primăvara şi toamna;
executarea unor lucrări de etiolare (înălbire) la sparanghel, praz, cicoare, sfecla de
peţiol, ţelina de peţiol ş.a., prin acoperirea organelor comestibile cu pământ, folie de polietilenă
de culoare neagră sau alte materiale opace;
protejarea de lumină a părţilor comestibile de cartof, morcov, sfeclă roşie, ceapă ş.a.,
pentru a nu porni în vegetaţie;
umbrirea plantelor legumicole din spaţii protejate, când excesul de radiaţie solară din
timpul verii, provoacă „efectul de seră”, care se manifestă cu creşteri exagerate ale temperaturii,
prin mai multe metode:
opacizarea sticlei prin stropiri, numai a acoperişului sau şi a pereţilor laterali, cu diferite
emulsii din praf de cretă, var stins, humă, reziduuri cu calciu de la industria zahărului, etc.;
folosirea de jaluzele din şipci de lemn, plasă de plastic divers colorate;
Exigenţele plantelor legumicole faţă de temperatură sunt determinate de zona de origine
şi de evoluţia filogenetică.
Fiecărei specii legumicole îi este caracteristică o anumită temperatură minimă, optimă şi
maximă. Temperatura biologică optimă a unui organism vegetal, numită „optimum armonic”,
reprezintă nivelul la care procesele fiziologice şi biochimice se desfăşoară cu intensitate maximă,
raportul dintre fotosinteză (F) şi respiraţie (R) este mai mare decât 1 (F>R), iar creşterea şi
fructificarea sunt corespunzătoare potenţialului biologic specific plantei legumicole respective.
Sub şi peste nivelul termic al „optimului armonic”, organismele vegetale reacţionează
negativ.
La nivele termice sub acest optim, adică la temperatura minimă, procesele antagonice,
respectiv anabolismul şi catabolismul, sunt mult încetinite (F/R = 1) şi, ca urmare, plantele nu
mai reuşesc să acumuleze şi stagnează în creştere. Dacă deficitul termic se prelungeşte sau
temperatura scade sub nivelul minimului biologic, plantele vor pieri datorită faptului că
activitatea catalazei scade foarte mult comparativ cu cea a oxidazei, cauzând intoxicarea
organismului vegetal cu produşi ai dezasimilaţiei.
Temperaturile mai mari decât optimul armonic sunt cele maxime, când raportul dintre F
şi R este tot 1:1. Acest fenomen determină îmbătrânirea prematură a plantelor, creştere vegetativă
foarte redusă, emiterea prematură de lăstari floriferi, polenul pierde viabilitatea şi de aici o slabă
fructificare, etc.
24
În cazul în care temperatura continuă să crească şi depăşeşte nivelul maximului biologic,
raportul dintre fotosinteza care scade şi respiraţia mult intensificată, devine subunitar (F/R<1),
provocând epuizarea plantelor, coagularea coloizilor şi în final dispariţia plantei.
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură, plantele legumicole se pot clasifica în trei
categorii: rezistente, nepretenţioase şi pretenţioase la temperaturi scăzute.
ØSpecii legumicole rezistente la temperaturi scăzute sau negative – se caracterizează prin
temperaturi minime de 0-10C, optime de 12-150C şi maxime de 20-240C. În sol prezintă organe
de rezervă (rădăcini îngroşate, rizomi, bulbi, etc.) care suportă valori termice de –10 …-150C, iar
acoperite cu zăpadă, de –20…-270C. În această grupă sunt incluse plantele perene: hrean,
leuştean, ştevie, măcriş, revent, sparanghel, tarhon, anghinare, ceapă eşalotă ş.a.
ØSpecii legumicole puţin pretenţioase la căldură - provin din genocentre cu climat
temperat, situate în zone mai nordice, temperaturile minime fiind de 2-50C, cele optime de 15-
200C şi maxime, de 25-300C. Plantele rezistă până la –2…-50C, iar acoperite cu zăpadă sau
mulcite, suportă temperaturi de–10…-150C. Din această categorie fac parte mazărea, bobul,
morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ridichile, sfecla roşie, ceapa, usturoiul, prazul, varza
albă, varza roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, gulia, conopida, spanacul, salata, etc..
ØSpecii legumicole pretenţioase la căldură, numite şi termofile - sunt originare din zone
tropicale şi subtropicale şi, în condiţiile climatului temperat, se cultivă numai în sezonul cald sau,
în extrasezon, în diferite tipuri de adăposturi, încălzite sau neîncălzite. Aceste specii legumicole
necesită temperaturi minime de 8-150C, optime de 22-300C şi maxime de 30-400C. Valorile
termice sub 80C, dacă persistă mai mult timp, sunt letale. Plantele termofile sunt: fasolea,
tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni, pepenii verzi, bamele ş.a.
Pe parcursul evoluţiei ontogenetice, cerinţele speciilor legumicole faţă de factorul căldură
prezintă un anumit nivel termic pe fenofaze (Tabelul 2.1).
În perioada de sămânţă, faza de repaus, cerinţele faţă de căldură sunt foarte mici, astfel
că, pentru o bună păstrare, temperatura trebuie să fie, în general, în jurul valorii de 00C.
Pe parcursul fazei de germinare, temperatura se asigură la limita superioară a optimului
biologic, în funcţie de specie, pentru declanşarea proceselor vitale din seminţe şi accelerarea
proceselor biochimice, în acest fel scurtându-se perioada până la răsărire. Dacă temperatura se
menţine scăzută timp îndelungat după declanşarea procesului de germinare, seminţele pierd
cantităţi importante de elemente nutritive de rezervă, astfel că o parte pier prin alterare (aşa
numita ,,clocire” a seminţelor).
În prima săptămână după răsărit, predomină procesele de dezasimilare, temperatura
micşorându-se cu 8-100C faţă de optimul biologic, pentru diminuarea respiraţiei, economisirea
rezervelor din sămânţă şi evitarea alungirii răsadurilor.
În faza de răsad, temperatura se va menţine la limita inferioară a optimului armonic sau
0
cu 2-4 C sub acest nivel, în scopul obţinerii unui material săditor de calitate superioară şi cu o
capacitate ridicată de adaptare la condiţiile de mediu mai puţin favorabile. Prin acest nivel termic
se intensifică activitatea catalazei, cu efect direct asupra creşterii conţinutului în zahăr din frunze
şi tulpină, ceea ce conferă tinerelor plante o rezistenţă sporită la temperaturi scăzute.
Temperaturile optime în funcţie de intensitatea lumini şi fenofază

Tabelul 2.1.
Faza de Temperatura (0C) Umiditate
Specia
vegetaţie Zile senine Zile noroase Noaptea atmosferică (%)
I 23-25
Tomate II 14-16 12-13 10-12 55-65
III 20-22 16-18 14-16
25
IV 22-24 18-20 16-18
60-70
V 24-26 20-22 18-20
I 26-28
II 15-17 14-16 14-16
Ardei, 70-75
III 20-24 19-21 16-18
vinete
IV 23-25 20-22 18-20
70-80
V 25-27 22-24 20-22
I 26-28
II 18-20 16-18 15-17 85-95
Castraveţi III 22-24 19-21 17-19
IV 24-26 20-22 18-20
90-95
V 26-28 22-24 20-22
I 18-20
Varză,
II 10-12 9-11 8-10 70-75
conopidă,
III 16-18 12-14 10-12
gulioare
IV 18-20 14-16 12-14 70-80
I – de la semănat la răsărit; II – prima săptămână după răsărire
III – faza de răsad până la plantare; IV – de la plantat până la fructificat, recoltare
V – în perioada fructificării; VI – după plantat în faza de rozetă
VII – în faza de formare a căpăţânii
În perioada creşterii vegetative, nivelul termic trebuie menţinut la limita inferioară a

optimului biologic sau, la unele specii de la care se folosesc pentru consum părţi vegetative, chiar
cu 2-40C sub acest nivel. Tot la aceste specii, care, în general, sunt bienale, în faza de repaus,
respectiv de păstrare a organelor morfologice de rezervă de la un an la altul, temperaturile de
depozitare vor fi de –10C… +10C. Pentru vernalizare, care are loc în această fază de repaus,
temperatura optimă, pentru majoritatea speciilor, este de 4-80C.
În timpul perioadei de fructificare, cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură
devin cele mai mari, necesitând valori termice la limita superioară a „optimului armonic”. Pentru
ca raportul între asimilaţie şi dezasimilaţie, să fie cât mai ridicat, trebuie ţinut cont de
termoperiodismul plantelor, micşorând temperatura în zilele noroase şi noaptea cu 4-60C faţă de
optim, pentru a reduce respiraţia, respectiv consumul asimilatelor.
Nivelul temperaturii optime pentru fiecare specie legumicolă depinde în afară de lumină
şi faza de vegetaţie şi de gradul de asigurare a apei din sol şi din atmosferă, de concentraţia CO2
din aer şi de conţinutul soluţiei solului în elemente nutritive.
Pe durata excesului caloric are loc creşterea consumului de apă a plantei, deoarece
organismul reacţionează printr-o transpiraţie mai abundentă, reuşind în felul acesta să-şi
micşoreze temperatura cu 6-80C. În aceeaşi situaţie, umiditatea ridicată, în special atmosferică,
devine nocivă, deoarece împiedică transpiraţia, creşte temperatura în ţesutul frunzei, astfel că
planta nu mai are nici un mijloc de apărare împotriva temperaturilor maxime.
Sub un anumit nivel al temperaturii solului se manifestă „seceta fiziologică” din cauză că
rădăcinile nu mai pot absorbi apa, chiar dacă aceasta se găseşte în cantităţi corespunzătoare,
datorită modificării permeabilităţii protoplasmei, care scade odată cu creşterea vâscozităţii.
Un alt fenomen care apare, în condiţii de temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute,
este „foamea fiziologică”, când rădăcinile nu se pot aproviziona cu elementele minerale existente
în soluţia solului, datorită inactivării diferitelor sisteme enzimatice. S-a constatat că temperatura
scăzută afectează mai mult absorbţia anionilor decât a cationilor.
În general, plantele legumicole reacţionează favorabil atunci când între variaţia
temperaturii din sol şi cea din atmosferă există un raport direct proporţional. Există şi aspecte
particulare, în sensul că unele specii pretenţioase la căldură, cum sunt castraveţii, ardeii, vinetele,
26
reacţionează pozitiv la o încălzire a solului cu 3-40C faţă de temperatura atmosferică. La alte
specii, cum sunt cele din grupa cu pretenţii reduse la căldură (unele plante din familia Cruciferae
şi Compositae), necesită la nivelul rădăcinilor o temperatură mai scăzută în sol cu câteva grade,
comparativ cu cea din aer.
Măsuri tehnologice pentru optimizarea factorului temperatură
ØÎnlăturarea deficitului de căldură:
zonarea plantelor legumicole, prin cultivarea lor în ecosisteme cu regim termic
corespunzător;
alegerea de terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică, sud-vestică, cu soluri uşoare sau
mijlocii, de culoare închisă, cu capacitate mare de înmagazinare a căldurii, ferite de curenţii reci
de aer şi de vânturile dominante din zonă, cu apa freatică la adâncimi mai mari de 2 m, care
prezintă o uşoară pantă pentru evacuarea excesului de umiditate;
introducerea în sortimentul de cultură a unor cultivare cu mare grad de adaptabilitate şi
rezistenţă genetică la temperaturi inferioare optimului biologic caracteristic speciei respective;
instalarea de panouri, garduri, perdele, etc. de protecţie, care se aşează perpendicular pe
direcţia vânturilor sau curenţilor reci dominanţi din zonă pentru protejarea culturilor legumicole;
stabilirea momentului optim de înfiinţare şi desfiinţare a culturilor în câmp liber şi în
solarii, avându-se în vedere evoluţia specifică zonei respective a factorului căldură, precum şi
momentele critice ale plantelor legumicole;
tratarea seminţelor de legume cu temperaturi scăzute, care determină germinarea
normală la o temperatură cu câteva grade mai redusă faţă de nivelul optim caracteristic speciei
respective;
producerea de răsaduri viguroase, bine călite, capabile să se adapteze rapid, fără şocuri
fiziologice, la condiţiile de temperatură de după plantarea primăvara devreme, din câmp;
mulcirea solului;
fertilizarea cu îngrăşăminte organice, cu P şi K;
în cazul brumelor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă se recomandă irigarea prin
aspersiune sau/şi realizarea perdelelor de fum;
evitarea irigării excesivă a culturilor legumicole pentru a prevenii răcirea solului în
cazul culturilor timpurii;
cultivarea speciilor legumicole primăvara devreme şi toamna târziu în adăposturi din
materiale, asigură un plus de 4-100C faţă de mediul exterior datorită radiaţiei calorice naturale
(,,efectul de seră”);
utilizarea diferitelor surse convenţionale de energie termică, a biocombustibilului, a
apelor geotermale, etc. în cadrul culturilor protejate.
ØÎnlăturarea excesului de căldură se referă la:
utilizarea de specii şi cultivare legumicole cu însuşiri morfo-fiziologice care permit
adaptarea la excesele calorice;
respectarea epocii optime de înfiinţare şi desfiinţare a culturilor, astfel încât plantele să
evite perioadele cu temperaturi maxime;
mulcirea solului cu materiale reflectorizante;
irigarea culturilor pentru răcirea solului şi a plantelor;
aerisirea spaţiilor de cultură, liber sau forţat cu instalaţii speciale;
înfiinţarea de sisteme de ecranarea faţă de radiaţia solară a diferitelor tipuri constructive
de adăposturi pentru cultura plantelor legumicole.
Reţinem:
27
Temperatura condiţionează toate procesele biochimice şi fiziologice ale organismelor
vegetale: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia şi circulaţia sevei prin plantă, formarea şi
acumularea substanţelor de rezervă, morfogeneza, etc.
Referitor la intensitatea celor două procese antagonice, fotosinteza şi respiraţia, acestea
nu sunt influenţate în mod egal de nivelul temperaturii. Astfel, fotosinteza prezintă o sporire de
1,5-1,6 ori la o creştere a temperaturii de 100 C, între limitele de 0-300C, iar respiraţia se
intensifică de 2-2,5 ori la acelaşi nivel termic. Prin intensificarea fotosintezei se acumulează
cantităţi mari de substanţă uscată în plantă, iar prin intensificarea respiraţiei are loc un consum
ridicat de substanţe sintetizate anterior.
În condiţii de intensitate luminoasă, sub „punctul de compensaţie” la culturile legumicole
din spaţiile protejate, trebuie să se acţioneze prin scăderea temperaturii din local pentru a se evita
scăderea ratei fotosintezei, şi implicit, epuizarea şi în final moartea plantei.
Căldura, alături de lumină, este parte constituentă a radiaţiei solare, înregistrând variaţii
diurne, lunare şi anuale, specifice pentru fiecare zonă geografică.
Cunoaşterea exigenţelor speciilor legumicole faţă de factorul căldură, respectiv asigurarea
optimului caloric şi înlăturarea deficitului sau excesului termic, este deosebit de importantă
deoarece nivelul temperaturii mediului ambiant influenţează desfăşurarea optimă a proceselor
fiziologice care au loc în plantă, acţionând atât ca factor stimulativ cât şi limitativ.
TEST DE EVALUARE
1. Cum se clasifică plantele legumicole în funcţie de cerinţele pe care le manifestă
faţă de lungimea zilei?
Răspuns:
În funcţie de cerinţele pe care le manifestă faţă de lungimea zilei, plantele legumicole se
grupează astfel:
Øplante de zi scurtă - provin din regiuni tropicale şi subtropicale şi solicită o fotoperioadă de
până la 12 ore. Dacă sunt cultivate vara, în regiuni mai nordice, majoritatea înfloresc şi
fructifică numai când durata zilei se apropie de optimul necesar. Din această grupă fac parte
tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi, fasolea ş.a.;
Øplante de zi lungă – sunt originare din zone temperate şi necesită o fotoperioadă de 15-18
ore/zi, situaţie în care plantele înfloresc mai repede şi mai abundent. În condiţii de zi scurtă,
perioada creşterii generative (de reproducere) este mult întârziată. Aceste caracteristici sunt
specifice următoarelor specii: spanac, salată, cicoare, ceapă, usturoi, praz, speciile din grupa
verzei, morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă de masă, ridichi, mazăre de grădină ş.a.;
Øplante neutre - sunt indiferente la lungimea zilei şi pot creşte în condiţii optime, atât
vegetativ cât şi generativ, în orice situaţie de fotoperioadă. Această însuşire se manifestă la
unele cultivare de sparanghel, salată, spanac, tomate, fiind realizată prin lucrări repetate de
ameliorare, care au zdruncinat baza ereditară a organismului vegetal.
2. Cum se clasifică plantele legumicole în funcţie de cerinţele pe care le manifestă

faţă de factorul temperatură?
Răspuns:
Exerciţii:
Exemplu rezolvat
28
1. Din grupa plantelor legumicole pretenţioase faţă de temperatură fac parte :
a) varză, conopidă, gulie
b) usturoi, mazăre
c) castraveţii, ardei, fasole
d) cimbru, busuioc
e) morcov, pătrunjel, păstârnac
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Care sunt speciile legumicole cu cerinţe medii faţă de intensitatea luminoasă?
a) spanacul, salata, ridichile de lună, mărarul, speciile din grupa verzei
b) ştevia, ceapa de tuns
c) pătrunjelul, morcovul, ţelina
d)mazăre verde, fasole de grădină
e) tomate, ardei, vinete
Rezolvare:
2.2. Exigenţele ecologice ale plantelor legumicole faţă de factorii apă, hrană şi aer
Apa este esenţială în creşterea şi dezvoltarea plantelor, în sensul că procesele fiziologice
şi biochimice din organismul vegetal au loc în prezenţa unei anumite cantităţi de apă:
ü participă în procesul de asimilaţie clorofiliană, deci de sintetizare a materiei organice;
ü este mediu a reacţiilor de oxidare, reducere, etc.;
ü uşurează absorbţia şi circulaţia sevei prin vasele conducătoare;
ü întreţine tensiunea celulară şi menţine turgescenţa ţesuturilor;
ü reglează temperatura ţesuturilor prin transpiraţie şi evaporaţie, pentru buna desfăşurare
a anabolismului şi catabolismului organismului, etc.;
ü formează soluţia solului şi transportă substanţele minerale şi pe cele de sinteză în
plantă, etc.
Speciile legumicole înregistrează în organism anumite cantităţi de apă, gradul de
participare în comparaţie cu celelalte componente din constituţia plantelor este de 75-97 % în
părţile comestibile, ceea ce le conferă suculenţă, frăgezime, prospeţime.
Pentru aprecierea cerinţelor privind consumul de apă, este necesar a se cunoaşte
gradienţii fiziologici ai plantelor legumicole: coeficientul de transpiraţie, productivitatea
transpiraţiei, bilanţul hidric şi coeficientul de valorificare a apei consumate.
Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă, exprimată în grame, consumată
pentru formarea unui gram de substanţă uscată. Acesta prezintă valori diferite datorită
provenienţei speciilor legumicole din zone pedoclimatice diverse, situându-se, în general, între
169 (salată) şi 802 (dovlecel) g apă/g s.u. (Indrea D., 1992).
Valoarea coeficientul de transpiraţie variază şi în cadrul speciei, fiind influenţat de
cultivar, durata de vegetaţie, factorii de sol şi climă, agrotehnica aplicată, etc. Tot în cadrul
speciei valoarea coeficientului de transpiraţie se găseşte în corelaţie directă cu temperatura,
intensitatea şi durata luminii, umiditatea solului, curenţii de aer, vânturile şi în corelaţie indirectă,
cu umiditatea atmosferică, fertilizarea echilibrată şi raţională, precum şi afânarea permanentă a
solului, etc. Amplitudinea valorii coeficientului de transpiraţie poată fi de la 1 la 5 sau chiar 10,
de exemplu la sfecla roşie, de la 227 la 2086.
Productivitatea transpiraţiei reprezintă raportul dintre cantitatea de substanţă uscată
acumulată şi consumul de apă, într-un interval bine delimitat.
29
Între cei doi indici fiziologici există o relaţie inversă, iar pentru reducerea necesarului de
apă al plantelor legumicole trebuie micşorat coeficientul de transpiraţie, sporind astfel,
productivitatea transpiraţiei.
Bilanţul hidric este raportul dintre cantitatea de apă consumată într-o unitate de timp şi
cantitatea de apă absorbită, în acelaşi interval. Pentru un metabolism normal şi echilibrat acesta
trebuie să fie egal cu 1.
Valorile cantitative care participă la acest raport unitar, pot fi mai ridicate sau mai
scăzute, în funcţie de specie, cultivar, fază de vegetaţie, condiţii pedo-climatice, agrotehnica
aplicată, etc.
Valoare bilanţului hidric poate fi supraunitară în cazul unui consum mai mare decât
posibilităţile de aprovizionare cu apă, ceea ce duce la ofilire şi dacă se prelungeşte în timp, la
moartea plantelor sau subunitară, datorită unui exces de umiditate, ce determină asfixierea
organismului.
Coeficientul de valorificare a apei consumate reprezintă raportul între cantitatea totală de
apă consumată de către plante în perioada de vegetaţie şi producţia de legume obţinută,
exprimându-se în tone de apă /tona de produs util. Valorile raportului sunt în funcţie de
randamentul productiv al fiecărei specii, de cultivar, desimea culturii, gradul de fertilitate a
solului, etc. şi se situează între limitele de 60-300 tone de apă consumată pentru 1 tonă de legume
proaspete.
În funcţie de caracteristicile sistemului radicular şi a indicatorilor fiziologici, speciile
legumicole se pot grupa în patru categorii privind absorbţia, respectiv, consumul de apă (Indrea,
1992):
Øspecii legumicole cu absorbţie slabă şi consum redus, prezintă sistem radicular slab
dezvoltat cu capacitate mică de aprovizionare cu apă, iar suprafaţa foliară este redusă. Aceste
sunt: ridichile de lună, mărarul, ceapa, usturoiul etc.;
Øspecii legumicole cu absorbţie bună şi consum redus, la care rădăcinile sunt bine
dezvoltate, pivotul pătrunde în sol la adâncimi mari, iar frunzele prezintă diferite caracteristici
morfo-anatomice care le dă posibilitatea de a-şi micşora pierderile de apă prin transpiraţie. Din
această grupă fac parte morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, tomatele, porumbul zaharat etc.;
Øspecii legumicole cu absorbţie slabă şi consum mare au un sistem radicular slab
dezvoltat, cu posibilităţi reduse de aprovizionare cu apă şi aparat foliar bogat. Grupa cuprinde
specii precum salata, spanacul, prazul, varza, conopida, gulia, conopida, ţelina, mazărea, fasolea,
ardeii, vinetele, castraveţii etc.;
Øspecii legumicole cu absorbţie bună şi consum mare se caracterizează prin rădăcini bine
dezvoltate, ce explorează un volum mare de sol, au o bună capacitate de aprovizionare cu apă şi
aparat foliar bogat ce înregistrează pierderi relativ mari prin evapo-transpiraţie. Sfecla de masă,
cartoful, dovlecelul, pepenele galben, pepenele verde etc. fac parte din această grupă.
Pe parcursul evoluţiei ontogenetice, plantele legumicole manifestă pretenţii diferite
privind consumul de apă, pentru fiecare fenofază fiind specific un anumit nivel al optimului
hidric din sol.
Pentru hidratarea seminţelor, respectiv germinare, consumul de apă necesar declanşării
proceselor vitale şi creşterii germenului este mare, asigurându-se 90% din capacitatea totală
pentru apă a solului (c.t.a.).
În faza de răsad a plantelor sistemul radicular este slab dezvoltat iar consumul este redus,
astfel că substratul trebuie să aibă o umiditate ridicată, de 80% din c.t.a.
În perioada de călire a răsadului consumul de apă al plantelor trebuie redus prin scăderea
umidităţii din substrat la 60-65%, pentru o bună adaptare a tinerelor plante la condiţiile de după
plantare.
30
În timpul creşterii vegetative şi acumulării substanţelor de rezervă se întâlnesc două
situaţii. La plantele legumicole la care se consumă organe vegetative, consumul de apă este în
general mare, astfel că nivelul optim al umidităţii din sol este de 70-90% din c.t.a. La speciile la
care organele comestibile sunt fructe sau seminţe, cerinţele şi consumul plantelor sunt medii spre
mare, de 65-75% din c.t.a.
Pe parcursul fazelor de înflorire, fructificare şi recoltare plantele legumicole prezintă
cerinţe mai mici faţă de apă, valorile umidităţii solului situându-se de la 50% la 80% din c.t.a., în
funcţie de specie.
De asemenea, creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor sunt condiţionate de umiditatea
relativă a aerului, care prezintă valori optime diferite în cadrul speciilor legumicole. Abaterea în
plus sau în minus de la optimul caracteristic are efect negativ asupra plantelor.
Excesul de umiditate se întâlneşte, în special, în spaţiile de cultură, unde sunt temperaturi
ridicate ce duc la supraîncălzirea ţesuturilor, blocare migrării substanţei uscate din frunze,
dereglări ireversibile ale metabolismului, precum şi dezvoltarea şi proliferarea unui număr mare
de agenţi patogeni.
Cerinţele privind nivelul corespunzător al umidităţii atmosferice pentru principalele
specii legumicole:
a 85-95 %, la castraveţi, ţelină, spanac, etc.
a70-80 %, la speciile din grupa verzei, cartof, mazăre, sfeclă, salată, morcov, pătrunjel,
păstârnac, praz ş.a.
a 45-70 %, la tomate, ardei, vinete, fasole, etc.
a45-55 %, la pepenele verde, pepenele galben, dovleac, ceapă, usturoi.
Măsuri tehnologice pentru optimizarea factorului apă
Există situaţii de deficit cât şi de exces de apă, care pot produce pagube însemnate
culturilor legumicole.
Măsurile tehnologice pentru înlăturarea deficitului de umiditate sunt:
zonarea speciilor şi cultivarelor legumicole în funcţie de cerinţele plantelor faţă de
umiditate pentru a se asigura o proporţie cât mai mare din apa necesară din precipitaţii;
înmagazinarea apei în sol prin arături adânci de toamnă şi prin reţinerea zăpezii pe sol;
respectarea epocii optime de înfiinţare a culturilor legumicole din primăvară, astfel
încât plantele să beneficieze de apa acumulată în sol şi de condiţiile meteorologice (precipitaţii,
temperaturi) favorabile;
reducerea pierderilor de apă prin evapo-transpiraţie din sol prin:
- asigurarea unei desimi corespunzătoare a plantelor la unitatea de suprafaţă, deoarece
aparatul foliar acoperă suprafaţa pământului;
- mulcirea solului
cultivarea speciilor legumicole pretenţioase la umiditatea solului şi cea atmosferică între
perdele de protecţie;
aplicarea raţională a îngrăşămintelor minerale şi organice pentru a evita
supraconcentrarea soluţiei solului, care împiedică absorbţia apei de către rădăcini;
distrugerea sistematică a buruienilor care sunt mari consumatoare de apă;
irigarea culturilor legumicole pe baza unui sistem de prognoză a udărilor, corelat cu
cerinţele şi consumul plantelor pe fenofaze.
Metodele tehnologice de combatere a excesului de umiditate din sol şi atmosferă se referă
la următoarele măsuri:
amplasarea culturilor legumicole pe terenuri ferite de inundaţii, cu pânza de apă freatică
la peste 2 m adâncime, cu textură uşoară sau mijlocie, cu o mică pantă şi pe care să nu băltească
apa;
31
cultivarea speciilor legumicole cu consum şi cerinţe mari faţă de regimul de apă din sol
şi din atmosferă în regiuni cu precipitaţii abundente;
modelarea solului în straturi înălţate ce favorizează scurgerea surplusului de apă în
rigole;
evacuarea excesului de apă prin lucrări de drenaj;
distrugerea hardpanului, care nu permite infiltrarea apei, prin lucrări specifice
(subsolajul, etc.) ale solului;
aerisirea spaţiilor de cultură pentru eliminarea surplusului de umiditate;
irigarea raţională a culturilor legumicole.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul hrană şi dirijarea prin măsuri tehnologice
Necesarul de hrană al plantelor se asigură atât prin intermediul rădăcinilor din soluţia
solului, nutriţia radiculară, precum şi prin frunze, nutriţia extraradiculară.
Nutriţia minerală a plantelor este asigurată în proporţie de 0,1 %-10 % de macroelemente
(N, P, K) şi de 0,001 %-0,0001 % de microelemente (Cu, B, Mn, Zn, Fe, Mo, Co, S, Na, etc.),
acestea având un rol bine definit în evoluţia normală a proceselor de creştere şi dezvoltare.
Consumul specific reprezintă cantitatea de elemente nutritive folosită de către plantă
pentru realizarea unei unităţi de produs comercial şi este variabil, în cadrul speciilor legumicole.
În general, potasiul participă cu cantităţile cele mai mari, urmat de azot şi calciu, fosforul şi
magneziul având un aport mai scăzut la nutriţia plantelor.
În funcţie de nivelul consumului de elemente minerale, speciile legumicole pot fi
încadrate, în trei grupe de consum:
consum specific mare – gulie, varză de căpăţână, conopidă, sparanghel, mazăre, fasole,
ţelină de rădăcină, etc.;
consum specific mediu – ardei, tomate de seră, praz spanac, morcov, ridichi ş.a.;
consum specific mic – sfeclă roşie, ceapă, salată, tomate de câmp, castraveţi.
Consumul de elemente minerale este mai ridicat cu cât perioada de vegetaţie a
cultivarelor este mai lungă şi producţia mai mare.
Absorbţia elementelor nutritive are loc în mod diferenţiat, în raport cu fazele de vegetaţie,
ce prezintă cazuri particulare, bine fixată în codul genetic al organismului prin acumulări
succesive, pe parcursul filogenezei.
Astfel, în primele faze de creştere, cerinţele plantelor sunt mai scăzute, deoarece sistemul
radicular este slab dezvoltat şi deosebit de sensibil la concentraţii ridicate ale soluţiei solului. Pe
parcursul formării şi creşterii părţilor comestibile (rădăcini îngroşate, bulbi, căpăţâni, fructe, etc.)
se consumă cele mai mari cantităţi de elemente minerale, iar concentraţia soluţiei solului poate fi
maximă până la valori care să nu depăşească pragul de toleranţă.
Consumul substanţelor minerale, specific pentru fiecare plantă legumicolă este determinat
de multitudinea factorilor, precum şi de interrelaţiile complexe care condiţionează producţie
legumicolă: cultivar, sistem de cultură, factorii climatici şi edafici, agrotehnică, etc.
Ø Cultivarele (soiuri, hibrizi, linii, etc.) existente în cadrul speciilor, prezintă diferenţieri
majore în ce priveşte potenţialul productiv, perioada de vegetaţie, raportul între recolta utilă şi
masa vegetativă reziduală, compoziţia chimică a părţilor comestibile, etc.
Astfel, cultivarele cu potenţial productiv ridicat şi perioade de vegetaţie lungă consumă
cantităţi mai mari de hrană, comparativ cu cele mai puţin performante în ce priveşte recolta şi
perioade de vegetaţie reduse.
La culturile protejate (sere, solarii, etc.), consumul de elementele minerale sunt mai
ridicate decât la cele din câmp, datorită potenţialului biologic deosebit de ridicat al cultivarelor,
unei durate mai lungi a perioadei de cultură, în special la ciclul I din sere, etc.
32
ØSolul, în care se dezvoltă sistemul radicular al plantei este alcătuit din trei faze, care
sunt interdependente şi se influenţează reciproc:
Øfaza solidă, în proporţie de 50% din volumul total al solului, este formată din 45%
substanţe minerale + 5% substanţe organice, constituie suportul mecanic pentru rădăcini şi
principala sursă de elemente nutritive pentru organismul vegetal.
Fracţiunea organică de 5%, provine din acumulări în timp, de resturi vegetale şi animale,
în diferite grade de descompunere, fiind formată, în funcţie de provenienţă şi funcţiile ei, din
materie organică moartă, care se numeşte humus şi materie organică vie sau edafon.
Humusul reprezintă partea cea mai stabilă şi evoluată, determinând, în mare măsură,
gradul de fertilitate a solului, iar după natura substanţelor din care este format, conţine, în medie
3-4% azot, 45-60% carbon, 34-45% oxigen, 0,3-5,5% hidrogen şi sub 1% săruri minerale.
Factorii climatici, respectiv asigurarea temperaturii, umidităţii, luminii (activitatea
fotosintetică) şi aerului la nivelul parametrilor optimului biologic, influenţează pozitiv prelevarea,
respectiv consumul elementelor minerale din sol, de către plantele legumicole. Astfel, rata de
absorbţie a elementelor minerale se află în raport direct cu temperatura, sporind continuu până la
un anumit nivel termic, specific pentru fiecare plantă legumicolă, după care se reduce. La
temperaturi necorespunzătoare (foarte scăzute sau foarte ridicate), scade capacitatea de absorbţie
a rădăcinilor şi se manifestă fenomenul de „foame fiziologică”, când organismul nu se poate
aproviziona cu hrana necesară, cu toate că soluţia solului prezintă o concentraţie optimă în săruri
minerale. De asemenea, trebuie menţinut un raport direct proporţional între cantitatea de
substanţe nutritive şi gradul de aprovizionare cu apă a solului, pentru a se evita supraconcentrarea
soluţiei solului.
Cationii din soluţia solului sunt Ca++, Mg++, K+, NH4+, Na+, majoritatea
microelementelor, H+, iar anionii, PO4- - -, SO4- -, CO4 - -, NO3-, Cl -, CO3H - .
Azotul se găseşte în sol sub formă organică, precum şi minerală, aceasta din urmă fiind
rezultat al proceselor de nitrificare şi amonificare efectuate de către microflora edafică. Formele
amoniacale se fixează în complexul absorbant ca ioni NH4+, iar cele nitrice, ionii NO3- , sunt
foarte solubile, deci disponibile pentru plantele legumicole.
Solurile cu textură mijlocie, care conţin mai puţin de 0,10% N total sunt sărace în acest
element. Gradul de aprovizionare normal, se situează între 0,17% şi 0,25% N, în cazul azotului
total şi între 3-4% la formele potenţial asimilabile, limite considerate, în general, optime pentru
majoritatea culturilor legumicole.
Fosforul asimilabil, adică anionii de PO4 - - -, se găseşte fixat, prin intermediul ionilor de
Ca şi Mg, în complexul argilo-humic. Fosforul trebuie să se găsească, într-un sol normal
aprovizionat şi deci propice pentru plantele legumicole, în proporţie de 0,20%-0,25% P total sau,
sub formă potenţial asimilabilă, între 90 şi 120 ppm (extract acetat).
Potasiul provine din descompunerea materiei prime organice şi minerale din sol şi din
îngrăşăminte, fiind numai sub formă minerală. În solurile din ţara noastră se găsesc cantităţi mari
de K total, de cca. 10 ori mai mult decât conţinutul total de azot şi fosfor. De exemplu, un sol cu
textură mijlocie, la un grad de aprovizionare normal, are o proporţie de 1,6-2,0% K total, iar sub
formă potenţial asimilabilă, de 100-140 ppm (lactat de Ca).
üSoluţia solului formată din substanţe în stare de dispersie moleculară ionică şi
coloidală, constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive.
Concentraţiile pe care le poate prezenta soluţia solului, sunt foarte variate, fiind în funcţie de tipul
de sol, condiţiile climatice, aportul freatic, activitatea microorganismelor, concentraţia în săruri a
apei de irigat, natura îngrăşămintelor, amendamentele aplicate, etc. Atunci când elementele
chimice se află într-o gamă cât mai largă şi în proporţie apropiată de nivelul optim, specific
33
pentru fiecare plantă legumicolă, solul se consideră fertil şi oferă condiţii optime pentru
realizarea unor recolte superioare de legume.
Dimpotrivă, când soluţia solului are un conţinut excesiv de săruri solubile, putând fi
foarte acidă sau foarte alcalină, efectul este foarte nociv asupra majorităţii speciilor legumicole.
Gradul de toleranţă, în ce priveşte concentraţia optimă, care favorizează realizarea de producţii
superioare, este, după Stan Nistor (2003) de 1500-3000 ppm la speciile cu toleranţă slabă (ţelină,
ridichi, fasole ş.a.), de 2000-4000 ppm, la cele cu toleranţă medie (varză, conopidă, tomate, ardei
ş.a.) şi de 2500-4500 ppm, la plantele cu toleranţă mare (sparanghel, spanac, sfeclă ş.a.).
üpH-ul sau reacţia solului, respectiv potenţialul de hidrogen, depinde de concentraţia de
ioni de H+, mai exact de proporţia dintre ionii de hidrogen şi cei de oxidril din soluţia solului, pe
de o parte şi de proporţia dintre coloizii cu caracter bazic şi cei cu caracter acid, pe de altă parte.
Acest echilibru este sub incidenţa, mai puternică sau mai redusă, a mai multor factori: aplicarea
îngrăşămintelor, irigaţiile şi precipitaţiile, tehnici de prelucrarea a solului, activitatea sistemului
radicular al plantelor, etc.
pH-ul solului este important pentru plantele legumicole, deoarece are rol în solubilizarea
elementelor nutritive, în special a fosforului şi oligoelementelor, condiţionând, în mare parte,
preluarea de către rădăcini a anionilor şi cationilor din soluţia solului.
Reacţia solului poate fi acidă, când pH-ul este mai mic de 7, neutră, când pH-ul este = 7
şi bazică sau alcalină, când pH-ul este mai mare de 7.
Majoritatea speciilor legumicole preferă un pH în jur de 6,5-7,5, adică spre neutru:
tomate, castraveţi, dovlecei, salată, praz, spanac, morcov, sfeclă roşie, ţelină, varză de Bruxelles,
ceapă, dovleac comestibil ş.a.
Pepenii verzi, batatul, ardeii, cartoful, reventul, măcrişul, hreanul ş.a., pot fi cultivate pe
soluri acide spre neutru (pH =5,5 - 7), iar fasolea, varza albă, varza roşie, conopida, scorţonera,
cicoarea, mazărea ş.a., preferă solurile neutre spre bazice, cu pH-uri cuprinse între 7,2 şi 8.
Menţinerea şi creşterea pH-ului se poate asigura prin aplicarea de amendamente calcice şi
a îngrăşămintelor cu reacţie neutră.
Cea mai mare populaţie din sol o reprezintă micro- organismele, care descompun şi
reînoiesc materia organică, previn aşa numita „oboseală a solului”, fixează azotul din aer, etc.
Pentru asigurarea în optim a proliferării şi activităţii micro-organismelor din mediul edafic,
trebuie să se asigure o aerisire corespunzătoare a solului, corectarea pH-ului, dacă este acid,
menţinerea unei umidităţi moderate, etc.
Factorii climatici, respectiv asigurarea temperaturii, umidităţii, luminii (activitatea
fotosintetică) şi aerului la nivelul parametrilor optimului biologic, influenţează pozitiv prelevarea,
respectiv consumul elementelor minerale din sol, de către plantele legumicole. Astfel, rata de
absorbţie a elementelor minerale se află în raport direct cu temperatura, sporind continuu până la
un anumit nivel termic, specific pentru fiecare plantă legumicolă, după care se reduce. La
temperaturi necorespunzătoare (foarte scăzute sau foarte ridicate), scade capacitatea de absorbţie
a rădăcinilor şi se manifestă fenomenul de „foame fiziologică”, când organismul nu se poate
aproviziona cu hrana necesară, cu toate că soluţia solului prezintă o concentraţie optimă în săruri
minerale. De asemenea, trebuie menţinut un raport direct proporţional între cantitatea de
substanţe nutritive şi gradul de aprovizionare cu apă a solului, pentru a se evita supraconcentrarea
soluţiei solului.
Intensitatea fotosintezei, determinată, în cea mai mare proporţie, de cantitatea de lumină
primită de către frunze, dar şi de concentraţia bioxidului de carbon din zona aparatului foliar,
influenţează în mod direct capacitatea de absorbţie a substanţelor nutritive din mediul de cultură,
de către plantele legumicole.
34
În egală măsură şi conţinutul optim de oxigen din soluţia solului, precum şi de aer, în
general, din sol, sunt importante pentru buna desfăşurare a aprovizionării cu elemente nutritive de
către plantele legumicole.
Nutriţia extraradiculară a plantelor legumicole
Absorbţia elementelor minerale prin frunze sau nutriţia extraradiculară reprezintă o
modalitate de stimulare metabolică a organismului vegetal şi de corectare rapidă a unor eventuale
deficienţe care pot surveni în nutriţia minerală a plantelor.
Frunzele sunt adaptate pentru absorbţia substanţelor gazoase (CO2 şi O2) din aerul
atmosferic, dar şi ionii din soluţiile nutritive pot pătrunde prin cuticulă şi apoi prin osteola
stomatelor.
Ritmul de absorbţie a elementelor nutritive este diferit, fiind în funcţie de intensitatea
luminii şi de temperatură, care trebuie să fie moderate, de umiditatea relativă a aerului, specifică
pentru fiecare plantă legumicolă, de pH-ul soluţiei nutritive (uşor acid spre neutru 6,0-6,8), de
starea de aprovizionare a plantei cu elementele respectiv, etc.
Nutriţia extraradiculară a plantelor legumicole completează nutriţia radiculară, obţinându-
se bune rezultate mai ales pentru absorbţia rapidă a elementelor greu accesibile, administrate în
sol: fier, zinc, mangan, etc. În prezent, legumicultura beneficiază de o serie de produse
comerciale ce conţin mai multe elemente minerale în anumite proporţii şi cu adaosuri de
microelemente.
Fertilizarea foliară se aplică culturilor atât în timpul vegetaţiei culturilor cât şi la răsaduri,
fiind deosebit de eficientă. Influenţă favorabilă se constată şi în faza formării organelor de
reproducere, când consumul de substanţe nutritive este foarte ridicat, iar plantele legumicole, în
general, nu se pot aproviziona, în mod corespunzător, numai prin sistemul radicular.
Măsuri tehnologice pentru optimizarea factorului hrană:
alegerea tipurilor de sol cu însuşiri fizice, chimice şi biologice, precum şi ca potenţial
de fertilitate, care să corespundă cerinţelor şi consumului de substanţe nutritive, caracteristice
fiecărei specii legumicole;
zonarea culturilor în funcţie de tipul de sol;
folosirea de cultivare de legume cu consumuri specifice de elemente nutritive mai
scăzute, pentru creşterea randamentului de utilizare a fertilităţii naturale a solului;
asigurarea unei desimi corespunzătoare la unitatea de suprafaţă în vederea utilizării
integrale a elementelor de fertilitate a solului;
efectuarea de lucrări agrotehnice care să contribuie la menţinerea şi potenţarea
calităţilor naturale ale solului;
distrugerea sistematică a buruienilor;
evitarea tasării solului;
stabilirea judicioasă a rotaţiei culturilor şi a succesiunilor, astfel încât să se cultive una
după alta, specii legumicole cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive din sol şi cu sistemul
radicular cu configuraţie diferită, pentru ca să poată explora adâncimi diferite ale solului;
efectuarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire din culturile legumicole: rărit,
copilit, cârnit, defoliere, mulcirea solului, bilonat, irigare, etc.;
recoltarea legumelor la maturitatea optimă, deoarece prin întârzierea lucrării, se
consumă, mari cantităţi de elemente nutritive;
aplicarea la timp şi raţional a îngrăşămintelor minerale şi organice.
Factorul aer
Aerul, alături de ceilalţi factori de vegetaţie, prin compoziţia sa chimică, dar şi prin
mişcările sale (vânturi, curenţi de aer) condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor. Aerul
atmosferic se compune din peste 78% azot, 21% oxigen, 0,03% dioxid de carbon şi alte gaze,
35
care se găsesc în proporţii infime. Însemnătatea fiziologică a componentelor aerului pentru
plantele legumicole constă în următoarele: azotul are rol în menţinerea presiunii fiind component
principal al atmosferei, oxigenul este folosit în procesul de respiraţie, iar dioxidul de carbon stă la
bazal procesului de asimilaţie clorofiliană.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele componente ale aerului.
Dioxidul de carbon se găseşte în aerul atmosferic în proporţie de numai 0,03%. În procesul
de fotosinteză plantele verzi sintetizează alături de apă şi folosind energia luminoasă, substanţele
organice simple care sunt utilizate mai departe ca bază la crearea substanţelor complexe.
Capacitatea plantelor de a prelua dioxidul de carbon din aer depinde de o serie de factori
externi, cum sunt intensitatea şi compoziţia spectrală a luminii, temperatura, cantitatea de CO2,
apa din sol, nutriţia minerală, curenţii de aer şi de factori interni, precum conţinutul frunzelor în
pigmenţi clorofilieni, cantitatea de apă şi formele de apă din frunze, vârsta frunzelor, gradul de
deschidere a osteolelor stomatelor, etc.
Există situaţii când proporţia de dioxid de carbon prezintă amplitudini de variaţie faţă de
concentraţia normală, de 0,03 %. Astfel, nivelul de CO2 imediat la suprafaţa solului, cât şi în sol,
este mai mare, datorită respiraţiei plantelor, dar şi microorganismelor ce asigură descompunerea
materialului organic administrat. Ca urmare, în funcţie de conţinutul în materie organică, aerul
din sol prezintă un conţinut în CO2 situat între 0,06 % şi 0,47 %. S-a determinat că solul nisipos
produce, în medie, 2 kg de CO2/ha/oră, cel lutos, 5 kg CO2/ha/oră, iar diferitele tipuri de
cernoziomuri, în jur de 25 kg CO2/ha/oră.
Prin sporirea, până la o anumită limită, a cantităţii de dioxid de carbon din jurul plantei,
când şi ceilalţi factori sunt asiguraţi în optim, se intensifică fotosinteza. Acest efect pozitiv se
reflectă asupra ritmului creşterii şi dezvoltării plantelor, a măririi cantităţii şi calităţii producţiei.
În spaţiile protejate, administrarea suplimentară de CO2, se realizează mai multe procedee,
ca de exemplu:
- arderea de gaze naturale, metan, butan, propan, sau de petrol lampant;
- gheaţa carbonică, în cantitate de 30-50 g/m2/24 ore;
- degajarea de dioxid de carbon din butelii speciale, câte 5-6 g/zi/m2 ;
- recuperarea gazelor de ardere de la centralele termice şi obţinerea din acestea, printr-un
sistem de filtrare, a CO2 care se dirijează apoi, sub presiune, pentru distribuire în sere;
- utilizarea unor instalaţii sau aparate, cum este MASTER B155, care funcţionează prin
arderea petrolului lampant şi care poate deservi o suprafaţă de 1250 m2 de seră.
La culturile de legume din spaţiile protejate, prin utilizarea de fertilizări cu CO2, care se
pot aplica atât la producerea răsadurilor, cât şi în vegetaţie, se obţin importante sporuri de recoltă,
dar cu condiţia ca toţi factorii biotici, care condiţionează procesul de fotosinteză, să fie asiguraţi
la nivelul „optimului armonic”, caracteristic fiecărei specii.
Studii recente au arătat că, prin aplicarea timp de 8 zile, la o cultură de salată în seră, a unei
concentraţii de 0,12 % CO2, s-au obţinut producţii cu 56% superioare faţă de martor, la castraveţi,
concentraţia de 0,2%, folosită zilnic timp de 6 ore, a determinat un plus de producţie de 30% iar
la tomate, proporţia de 0,18% dioxid de carbon, timp de 9 ore/zi, s-a dovedit, în condiţiile date,
cea mai eficientă, sporul de producţie fiind de 26% (Indrea, D., 1992).
Ardeiul gras şi vinetele reacţionează pozitiv atunci când sunt cultivate într-o atmosferă
îmbogăţită în CO2. La ardei, sporul de recoltă a fost de 35% la o concentraţie de 0,1%, iar la
vinete producţia timpurie de fructe s-a majorat cu 10% şi cea totală cu 24%, folosindu-se
concentraţii de 413 şi 663 ppm dioxid de carbon (Popescu, V., 1996).
Prin folosirea îngrăşămintelor organice la fertilizarea de bază sau ca mulci, se degajă CO2
în cantităţi variabile, în funcţie de provenienţa lor şi starea de descompunere. De exemplu,
gunoiul proaspăt de bovine, în strat gros de 8 cm, la temperatura de 24-300 C, degajă 12 l CO2
36
/m2, iar după patru zile, 20 l CO2 /m2, în timp ce la gunoiul de cabaline, în aceleaşi condiţii, se
înregistrează 5 l CO2/m2, când este proaspăt şi 8,8 l CO2/m2, după patru zile.
Tot o sursă de fertilizare cu CO2, o constituie apa din precipitaţii sau irigaţii, prin care
ajung în sol cantităţi relativ mari de anhidridă carbonică, sub forma anionului CO3H - , care intră
în relaţii de schimb cu ceilalţi ioni.
Concentraţiile prea mari de CO2, peste limita nivelului superior la care anabolismul plantei
este maxim, au efect toxic asupra proceselor fiziologice, stopează fotosinteza prin închiderea
treptată a stomatelor, limitează respiraţia, etc.
Efectul de inhibare a respiraţiei, prin mărirea concentraţiei de dioxid de carbon din
atmosferă, se utilizează în practică, în cadrul metodelor de păstrare în stare proaspătă a legumelor
o perioadă lungă de timp. Astfel, păstrarea corespunzătoare a unor legume precum morcovul,
pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, sfecla roşie, ridichile de iarnă, cartoful, etc. în silozuri sau şanţuri,
se bazează pe proprietatea dioxidului de carbon de a inhiba respiraţia. Ca urmare a schimbului
foarte redus de aer cu exteriorul, se acumulează CO2 în exces, procesele catabolice se limitează şi
consumul de substanţe nutritive de rezervă este minim pe tot parcursul păstrării legumelor.
Oxigenul este eliberat de către plantele verzi în procesul de fotosinteză şi utilizat în
procesul de respiraţie.
Intensitatea respiraţiei variază în funcţie de specie, iar în cadrul acesteia, de soi, fenofază,
organul morfologic, etc., constatându-se că acest proces este mai intens în faza de germinare a
seminţelor. De asemenea, şi factorii externi (lumina, temperatura, apa, substanţele nutritive şi
condiţiile de sol) pot limita sau potenţa procesele oxidative din organismele vegetale.
În mediul natural, oxigenul se găseşte în cantitate suficientă de 21%.
În anumite condiţii specifice cantitatea de oxigen din aer poate să scadă, determinând
disfuncţionalităţi în metabolismul general al plantei. Situaţia se întâlneşte în spaţiile închise, sere,
solarii şi, în special, în răsadniţe, unde volumul de aer este mult redus, fiind necesar a se interveni
prin aerisiri corespunzătoare pentru împrospătarea atmosferei cu oxigen.
Şi în solurile tasate, neaerisite şi cu exces de umiditate conţinutul în oxigen este mai scăzut,
putând ajunge la 1-2%, faţă de 12-17% cât reprezintă în cazul solurilor bine structurate. Oxigenul
este consumat în procesul de respiraţie, atât de către rădăcinile plantelor, cât şi de flora
microbiană care se găseşte în pământ. Lipsa oxigenului din aerul solului determină reducerea
absorbţiei apei şi substanţelor nutritive, împiedică formarea de noi perişori absorbanţi şi de
rădăcini tinere, afectează grav viaţa macro şi microorganismelor aerobe, etc.
Măsuri tehnologice pentru optimizarea factorului aer
În general, pentru culturile legumicole din câmp, cantităţile de O2 şi CO2 din aerul
atmosferic se situează în limite corespunzătoare pentru desfăşurarea normală a proceselor
metabolice. În spaţiile protejate şi în solurile tasate sau cu exces de umiditate, apare, de cele mai
multe ori, insuficienţa oxigenului şi excesul de dioxid de carbon.
Evitarea unei astfel de situaţii are loc prin aplicarea de măsuri tehnologice specifice:
alegerea de terenuri cu textură uşoară sau mijlocie, permeabile, care să nu formeze crustă;
afânarea repetată şi profundă a solului;
evacuarea excesului de apă rezultat din precipitaţii;
amplasarea diferitelor tipuri de construcţii în locuri adăpostite natural împotriva vânturilor
dominante din zonă;
apărarea construcţiilor de vânturile dominante prin instalarea de perdele de protecţie
artificiale din coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, stuf, etc., sau de panouri din plastic,
precum şi prin plantarea de arbori cu creştere rapidă, etc.;
37
aerisirea localurilor de cultură prin deschiderea ferestrelor (la sere), îndepărtarea foliei pe
anumite porţiuni (la solarii), ridicarea ramelor (la răsadniţe), folosirea de folie perforată pentru
acoperirea diferitelor tipuri de adăposturi (solarii, tunele joase), etc.;
irigarea raţională;
ü fertilizarea cu dioxid de carbon, care se realizează prin mărirea concentraţiei de CO2 din
mediul de cultură, se poate efectua prin unele măsuri tehnologice;
ü aplicarea unor cantităţi sporite de îngrăşăminte organice la culturile din câmp şi din
spaţii protejate.
Reţinem:
Plantele legumicole prezintă particularităţi morfologice şi fiziologice distincte în ce
priveşte sistemul radicular, precum şi cerinţele faţă de apă, ca urmare a condiţiilor pedoclimatice
în care a avut loc filogeneza lor.
În funcţie de modul de înfiinţare a culturilor legumicole, la aceeaşi specie legumicolă se
întâlnesc sisteme radiculare diferite, sub aspectul volumului şi adâncimii de explorare a solului.
Astfel, prin semănat direct rădăcinile plantelor sunt mai profunde, în special pivotul, care nu se
rupe cu ocazia transplantării, acestea suportând mai uşor oscilaţiile aprovizionării cu apă. În ce
priveşte culturile înfiinţate prin răsaduri, plantele prezintă rădăcini mai fasciculate, care sunt
repartizate în stratul superficial al solului.
Consumul de apă la plante este în general invers proporţional cu cantitatea de substanţe
minerale din sol şi direct proporţional cu intensitatea luminii.
Lumina, căldura, apa, aerul şi hrana sunt cei cinci factori abiotici, numiţi şi factori de
vegetaţie, obligatorii, indispensabili şi de valoare egală. Aceştia sunt în interdependenţă unul cu
altul, determinând producţia de legume.
Deficitul de umiditate, respectiv seceta atmosferică, depreciază calitatea organelor
comestibile prin pierderea prospeţimii, frăgezimii, gustului, determină scăderea viabilităţii
polenului şi o slabă fructificare, favorizează atacul de dăunători, agenţi patogeni, etc.
Nu se recomandă alternarea perioadelor de umiditate ridicată cu cele secetoase, deoarece
provoacă şocuri şi dezechilibre fiziologice la plante, depreciază calitatea organelor morfologice
(crăparea rădăcinilor îngroşate, a fructelor, etc.).
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în principal, în funcţie de rezerva de elemente
nutritive din sol, consumul specific, tehnologia de cultură, conţinutul îngrăşământului în
substanţă activă şi producţia planificată. Administrarea îngrăşămintelor în doze exagerate
determină perturbări în metabolismul plantelor, poluarea solului, a apei freatice şi a producţiei de
legume, scăderea eficienţei economice.
În ţările cu agricultură dezvoltată, pentru stabilirea cu precizie a cantităţilor de elemente
nutritive, se întocmesc programe de fertilizare prin modelare matematică pe calculator, pe baza
cărora se măresc sau se micşorează dozele de îngrăşăminte aplicate la culturile legumicole.
TEST DE EVALUARE
1. Care este rolul apei în procesele fiziologice şi biochimice din organismul vegetal?
Răspuns:
ü participă în procesul de asimilaţie clorofiliană, deci de sintetizare a materiei organice;
ü este mediu a reacţiilor de oxidare, reducere, etc.;
ü uşurează absorbţia şi circulaţia sevei prin vasele conducătoare;
ü întreţine tensiunea celulară şi menţine turgescenţa ţesuturilor;
üreglează temperatura ţesuturilor prin transpiraţie şi evaporaţie, pentru buna desfăşurare
38
a anabolismului şi catabolismului organismului, etc.;
2. Care este compoziţia aerului atmosferic ?

Răspuns:
Exerciţii:
Exemplu rezolvat
1. Din grupa plantelor legumicole cu absorbţie slabă şi consum mare fac parte:
a) varză, conopidă, gulie
b) usturoi, morcov
c) castraveţii, ardei, fasole
d) cimbru, busuioc
e) salata, spanacul, prazul, ţelina, mazărea, fasolea, ardeii, vinetele, castraveţii
Rezolvare: a şi e
De rezolvat:
2. Când se aplică fertilizarea foliară:
a) la fertilizarea starter
b) la fertilizarea de bază
c) la pregătirea terenului
d) în timpul vegetaţiei culturilor
e) la producerea răsadurilor
Rezolvare:
2.3. Amenajarea terenului şi folosirea raţională în legumicultură

Organizarea şi folosirea intensivă a terenului presupune: nivelarea de bază, amenajarea
pentru irigare, împărţirea suprafeţei în sole şi parcele, executarea drumurilor interioare,
construirea de spaţii pentru materiale şi pentru sortarea, ambalarea şi păstrarea de scurtă durată a
legumelor, precum şi practicarea culturilor succesive.
La amenajarea terenului în vederea irigării este obligatoriu executarea nivelării capitale şi
realizarea unei pante de 1-3 %0 pe direcţia rigolelor de udare.
Terenul destinat culturii legumelor se împarte în sole, numărul acestora fiind în funcţie de
numărul culturilor de bază. Pe teritoriul fermei se vor amenaja drumuri principale şi secundare
care nu vor ocupa mai mult de 1-3 % din suprafaţa de cultură, precum şi sistemul de irigare.
Asolamentul legumicol presupune stabilirea structurii speciilor din cadrul unei ferme
legumicole şi modul de repartizare a acestora pe suprafaţa de teren (în anul de cultură), iar rotaţia
reprezintă repartizarea speciilor din cadrul asolamentului, pe aceiaşi suprafaţă de teren, timp de
mai mulţi ani.
Pentru proiectarea şi punerea în funcţiune a unui asolament se au în vedere criterii
biologice și tehnologice:
Øplantele legumicole trebuie să facă parte din familii botanice diferite, deoarece
contribuie la proliferarea bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor respective. Este necesar ca
speciile din aceeaşi familie botanică, să revină pe acelaşi teren după 3-4 ani;
Øse va ţine seama de modul de valorificare a îngrăşămintelor în cadrul culturilor, în
general şi a celor organice, în special, astfel că, în anul I după aplicarea gunoiului de grajd se vor
cultiva specii legumicole din grupele vărzoase, solano-fructoase, cucurbitacee, praz, ţelină ş.a.; în
39
anul al II-lea se recomandă rădăcinoase (morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă roşie, ridichi, etc.)
şi bulboase (ceapă şi usturoi), pepene verde; în anul al III-lea, legumele păstăioase.
Øadâncimea de explorare a solului de către rădăcini pe aceeaşi solă să fie diferită, pentru
a se evita epuizarea substratului de cultură în substanţe nutritive şi apă la un anumit nivel. Astfel,
salata, ceapa, usturoiul, castraveţii ş.a. care au un sistem radicular superficial şi slab dezvoltat,
vor urma în rotaţie după rădăcinoase, pepeni verzi, pepeni galbeni, etc., ale căror rădăcini pătrund
la mare adâncime în sol;
Ødurata de vegetaţie a speciilor, respectiv a cultivarelor, precum şi cerinţele diferite faţă
de factorii de vegetaţie, îndeosebi faţă de căldură se impune să fie diferite;
Øîn cadrul rotaţiei culturilor, trebuie realizată şi o alternanţă a erbicidelor, pentru a
preveni distrugerea unilaterală a unor specii şi înmulţirea buruienilor problemă;
Respectând principiile, regulile şi recomandările privind asolamentul şi rotaţia culturilor se pot
concepe diferite scheme orientative de asolamente (Tabelul 2.2.)
Asolament pentru ferme specializate în aprovizionarea pieţei cu legume pentru consum proaspăt
Tabelul 2.2.
Sola 1 2 3 4
/an
I Tomate, ardei, Ceapă, praz, morcov Varză, conopidă Castraveţi, pepeni
vinete
II Ceapă, praz, Varză, conopidă Castraveţi, pepeni Tomate, ardei, vinete
morcov
III Varză, Castraveţi, pepeni Tomate, ardei, vinete Ceapă, praz, morcov
conopidă
IV Castraveţi, Tomate, ardei, vinete Ceapă, praz, morcov Varză, conopidă
pepeni
Prin culturi succesive, se înţelege cultivarea a 2-3 specii de legume pe aceeaşi suprafaţă
de teren, una după alta, în decursul unui an de zile. Cultura care ocupă terenul o perioadă mai
mare se numeşte cultură principală, iar cea care ocupă terenul o perioadă mai mică, cultură
secundară sau succesivă. Culturile secundare se pot înfiinţa înainte sau după cultura principală.
Pentru stabilirea sortimentului varietal în cadrul unei succesiuni, se au în vedere
particularităţile biologice şi exigenţele ecologice ale speciile legumicole: să nu facă parte din
aceeaşi familie botanică, să aibă perioade de vegetaţie diferite, sistemul radicular să exploreze
adâncimi diferite ale solului şi cerinţele faţă de temperatură, apă, hrană, trebuie să fie diferite, iar
faţă de natura solului şi conţinutul în humus, pH, etc., să fie asemănătoare.
Culturile succesive se practică în câmp, sere, solarii şi răsadniţe
40
c.b.-cultură de bază; c.s.-cultură secundară
Fig. 2.1. Scheme de culturi succesive în câmp
Culturile asociate sau intercalate reprezintă cultivare pe aceeaşi suprafaţă de teren, în

aceeaşi perioadă din an, a două sau mai multe specii legumicole.
La stabilirea culturilor asociate se au în vedere ca plantele legumicole să aibă pretenţii
diferite faţă de factorul lumină, ritmul de creştere să fie diferit, să suporte acelaşi erbicid, să
prezinte habitusuri diferite (specii cu talie joasă asociate cu specii cu talie înaltă) şi să permită
efectuarea în bune condiţii a lucrărilor de întreţinere a culturilor (Tabelul 2.3.).
Culturi asociate în câmp

Tabelul 2.3.
Nr. Cultura:
crt. principală secundară
1 Tomate sau vinete Salată sau gulioare
2 Pepeni verzi Cartof timpuriu
3 Tomate sau castraveţi sau fasole pe şpalier Conopidă sau varză de toamnă
4 Castraveţi Fasole + salată
Reţinem:
Folosirea intensivă a terenului în legumicultură se realizează prin practicarea de culturi
succesive, asociate, intercalate.
Cultivarea unei specii legumicole timp de mai mulţi ani pe aceeaşi solă (monocultura)
determină înmulţirea şi răspândirea masivă a bolilor şi dăunătorilor, produc o alterare rapidă a
însuşirilor agrochimice şi fizice ale solului. S-a demonstrat că monocultura determină o scădere
substanţială a producţiei.
41
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt criteriile pentru proiectarea şi punerea în funcţiune a unui asolament
legumicol?
Răspuns:
Øplantele legumicole trebuie să facă parte din familii botanice diferite, deoarece
contribuie la proliferarea bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor respective. Este necesar ca
speciile din aceeaşi familie botanică, să revină pe acelaşi teren după 3-4 ani;
Øse va ţine seama de modul de valorificare a îngrăşămintelor în cadrul culturilor, în
general şi a celor organice, în special, astfel că, în anul I după aplicarea gunoiului de grajd se
vor cultiva specii legumicole din grupele vărzoase, solano-fructoase, cucurbitacee, praz, ţelină
ş.a.; în anul al II-lea se recomandă rădăcinoase (morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă roşie,
ridichi, etc.) şi bulboase (ceapă şi usturoi), pepene verde; în anul al III-lea, legumele
păstăioase.
Øadâncimea de explorare a solului de către rădăcini pe aceeaşi solă să fie diferită, pentru
a se evita epuizarea substratului de cultură în substanţe nutritive şi apă la un anumit nivel.
Astfel, salata, ceapa, usturoiul, castraveţii ş.a. care au un sistem radicular superficial şi slab
dezvoltat, vor urma în rotaţie după rădăcinoase, pepeni verzi, pepeni galbeni, etc., ale căror
rădăcini pătrund la mare adâncime în sol;
Ødurata de vegetaţie a speciilor, respectiv a cultivarelor, precum şi cerinţele diferite faţă
de factorii de vegetaţie, îndeosebi faţă de căldură se impune să fie diferite;
Øîn cadrul rotaţiei culturilor, trebuie realizată şi o alternanţă a erbicidelor, pentru a
preveni distrugerea unilaterală a unor specii şi înmulţirea buruienilor problemă.
2. Ce sunt culturile succesive? Exemple.

Răspuns:
Exerciţii:
1. Asolamentul legumicol reprezintă:
a) cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de teren, în aceeaşi perioadă din an, a două sau mai
multe specii legumicole.
b) cultivarea legumelor în acelaşi an, pe aceeaşi solă, una după alta
c) repartizarea culturilor pe sole şi modul cum urmează în cursul anilor pe aceeaşi
suprafaţă de teren
d) cultivarea mai multor specii legumicole pe aceeaşi solă
e) cultivarea intercalată a culturilor pe sole într-un singur an
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Culturi asociate în câmp pot fi:
a)Tomate sau vinete cu Salată sau gulioare
b) Pepeni verzi cu cartof timpuriu
c) Tomate cu castraveţi cu fasole pe şpalier
d) Castraveţi cu tomate
e) Conopidă cu varză de toamnă
Rezolvare:
42
REZUMATUL TEMEI
În timpul evoluţiei ontogenetice, speciile legumicole prezintă cerinţe diferite faţă de
factorii de vegetaţie, iar fiecărei fenofaze îi corespund anumite niveluri specifice, a căror
cunoaştere şi posibilităţi de asigurare în optim, fundamentează măsurile tehnologice necesare
pentru realizarea productivităţii biologice.
Cunoaşterea limitelor de acţiune a factorilor de mediu asupra proceselor fiziologice şi
biochimice din plante creează posibilitatea dirijării cu deosebită atenţie a acestora. În condiţiile
practicării culturilor protejate, numai prin corelare armonioasă a factorilor de vegetaţie, se poate
asigura valorificarea superioară a potenţialului productiv al speciilor, respectiv al cultivarelor.
În România, insuficienţa luminii se manifestă cu precădere în intervalul octombrie-
martie, când devine factor limitativ pentru culturile din sere, solarii, răsadniţe. În acest caz, este
util să se cunoască pe lângă cerinţele generale faţă de lumină şi nivelul „punctului de
compensaţie”, care reprezintă acea valoare a intensităţii luminoase la care asimilaţia este egală cu
dezasimilaţia, cu alte cuvinte cantitatea de CO2 rezultată din respiraţie este folosită în fotosinteză.
Acesta are valori specifice pentru fiecare plantă şi cultivar legumicol, de 600-1000 lx pentru
frunzele heliofile şi de 60-200 lx pentru frunzele ombrofile.
Asolamentele constituie o măsură agrotehnică de mare importanţă deoarece îmbunătăţesc
fertilitatea solului, reduc atacul de boli şi dăunători, precum şi gradul de îmburuienare a
culturilor, permit folosirea raţională a îngrăşămintelor, contribuie la sporirea producţiei de
legume, măresc eficienţa economică a fermei, etc.
Plantele legumicole manifestă cerinţe diferite faţă de factorii de vegetaţie, ca urmare a
originii ecologeografice şi a evoluţiei lor filogenetice, cu importanţă deosebită pentru practica
productivă.
Aşa dar, numai prin buna cunoaştere a pretenţiilor speciilor legumicole faţă de aceşti
factori vitali şi de importanţă egală, se poate asigura nivelul optim prin aplicarea de măsuri
tehnologice corespunzătoare, atât la culturile din câmp, cât şi la cele din spaţii protejate (sere,
solarii, răsadniţe, etc.).
Alegerea terenului se face în funcţie de cerinţele plantelor legumicole ce urmează a fi
cultivate dar şi de condiţiile pedoclimatice, pe baza unor studii complexe care să permită, în final,
întocmirea proiectelor de fiinanţare a exploataţiilor legumicole.
În alegerea terenului destinat culturilor legumicole se ţine cont de exigenţele plantelor
faţă de factorii pedoclimatici, care influenţează hotărâtor creşterea şi dezvoltarea.
Referitor la factorii climatici, se va lua în calcul caracteristicile zonale privind temperatura
şi umiditatea relativă a aerului, nebulozitatea, precipitaţiile medii anuale, data ultimului îngheţ de
primăvară şi primului îngheţ de toamnă, frecvenţa căderilor de grindină, etc.
În ce priveşte factorii pedologici, se recomandă ca terenul să prezinte grad ridicat de
fertilitate, strat arabil profund, conţinut ridicat în substanţă organică (minim 4-5 % humus), cu
textură uşoară (nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă), structură şi capacitate bună de reţinere a apei,
care se lucrează uşor, nu formează crustă şi se încălzeşte repede. De asemenea, sunt potrivite
terenurile plane, cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, ferite de curenţii reci de aer şi
vânturile dominante din zonă, cu apa freatică la peste 2 m adâncime. Totodată, se recomandă ca
terenul să fie amplasat în aproprierea sursei de apă.
43
Tema nr. 3
PREGĂTIREA SPAŢIILOR ŞI A TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA CULTURILOR
LEGUMICOLE
Unităţi de învăţare
1. Sistemele de cultivare a plantelor legumicole şi construcţiile folosite în legumicultură
2. Lucrări de pregătire a spaţiilor şi solului pentru înfiinţarea culturilor
3. Culturi în medii nutritive artificiale
Obiectivele temei:
üprezentarea construcţiilor folosite în legumicultură
ü cunoaşterea lucrările de bază pentru pregătirea solului în vederea înfiinţării culturilor
legumicole în câmp;
ü posibilităţi de pregătire a serelor bloc de tip industrial şi a solariilor pentru înfiinţarea
culturilor legumicole;
ü prezentarea metodelor de cultivare a legumelor în medii nutritive artificiale
Craiova
3. Duţă Adriana, Soare Rodica 2006 - Elemente de practică legumicolă. Editura
4. Popescu V., 1996 - Legumicultura, Vol I. Editura Ceres
5. Soare Rodica, 2008 – Manual de legumicultură, Vol.I Editura Universitaria
3.1. Sistemele de cultivare a plantelor legumicole şi construcţiile folosite în

legumicultură
Sistemele de cultivare a plantelor legumicole sunt diverse şi se pot deosebi între ele după:
locul de cultură, modul de înfiinţare al culturilor, destinaţia şi eşalonarea producţiei şi natura
substratului.
După locul de cultură:
Øculturi în câmp - plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în teren deschis;
Øculturi forţate - se efectuează în spaţii închise (sere încălzite acoperite sticlă sau cu
materiale plastice, răsadniţe calde) în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg ciclul de
cultură, iar produsele proaspete se obţin în perioade deficitare ale anului, respectiv iarna,
primăvara sau toamna;
Øculturile protejate – se efectuează în diferite construcţii mai simple (solarii, adăposturi
joase din materiale plastice, răsadniţe reci) şi beneficiază numai parţial de un microclimat
artificial. În interiorul acestor construcţii se asigură o temperatură cu 2-5º C mai ridicată decât în
exterior.
După modul de înfiinţare:
44
Øculturi înfiinţate prin semănat direct în câmp, practicate la speciile cu desime mare la
unitatea de suprafaţă şi la cele care nu suportă transplantarea: morcov, pătrunjel, ridichi, mazăre,
fasole, spanac, etc.;
Øculturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor întâlnite la speciile care se cultivă în sere şi
solarii, dar şi la unele culturi în câmp, la specii cu seminţe foarte mici şi la culturi timpurii şi
semitimpurii pentru a scurta perioada de vegetaţie: ţelină, salată, tomate, ardei, vinete, etc.;
Øculturi înfiinţate prin plantarea de organe sau porţiuni de organe de plantă, se practică la
specii care nu se pot înfiinţa în condiţiile climatului temperat din ţara noastră pe cele două căi de
mai sus (usturoi, hrean) sau la specii la care organele morfologice au particularitatea de a forma
rădăcini şi a se individualiza atunci când sunt puse în condiţii prielnice de mediu (leuşteanul,
reventul, ştevia, etc).
După destinaţia produselor întâlnim:
Øculturi pentru consum în stare proaspătă;
Øculturi pentru industrializare.
După eşalonarea producţiei sau perioada când se execută:
Øculturi extratimpurii;
Øculturi timpurii;
Øculturi semitimpurii;
Øculturi târzii.
După caracteristicile substratului de cultură în care cresc rădăcinile plantelor:
Øculturi în medii nutritive naturale, cum este solul sau diferite amestecuri de pământuri
fertile naturale;
Øculturi în medii nutritive artificiale (fără sol), cunoscute sub denumirea de “culturi în
substraturi neconvenţionale”.
În sectorul legumicol, se întâlnesc construcţii de dimensiuni mici, mijlocii până la
construcţii de mare anvergură: răsadniţe, adăposturile joase acoperite cu materiale plastice, sere
acoperite cu sticlă sau cu materiale plastice, ciupercări, spaţii pentru obţinerea andivelor.
Serele sunt construcţii tipizate, special amenajate, în care se realizează un climat artificial,
favorabil plantelor legumicole pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Serele se clasifică în mai multe grupe:
Ø După tipul constructiv:
üsere individuale, formate dintr-un singur compartiment şi care sunt specializate
pentru cultura unei anumite specii legumicole (tomate, etc.) şi producere de răsaduri;
üsere bloc de tip industrial, numite şi universale, formate din mai multe compartimente,
fără pereţi despărţitori între ele şi în care se pot practica culturi de legume specifice pentru sere.
Ø După materialele folosite la construcţie:
ü cu schelet din beton;
ücu schelet metalic din oţel galvanizat sau aluminiu;
ü cu schelet din tuburi PVC;
ü cu schelet mixt;
Ø După materialele de acoperire:
ü sere acoperite cu sticlă;
üsere acoperite cu materiale plastice
ØDupă regimul termic:
üsere calde sau încălzite artificial asigură optimul de căldură necesar plantelor;
üsere semicalde, cu încălzire artificială limitată;
üsere reci care nu sunt încălzite artificial.
ØDupă destinaţie:
45
üsere de producţie pentru obţinerea de legume pentru consum;
üsere înmulţitor, în care se obţin răsaduri de legume sau legume de consum;
üsere pentru culturi în medii nutritive artificiale (culturi neconvenţionale), numite şi
culturi fără sol.
Pentru a corespunde necesităţilor pentru care au fost construite, serele trebuie să fie cu
rezistenţă mare în timp, fiabile, să permită efectuarea mecanizată a procesului de producţie, să
asigure condiţii optime de luminozitate, etanşeitate, încălzire uniformă, aerisire, etc.;
Sere acoperite cu sticlă
În România modelul care ocupă cele mai mari suprafeţe de sere acoperite cu sticlă este cel
de tip olandez „VENLO”, cu suprafaţa de 1 ha, pentru producerea de răsaduri (sere înmulţitor) şi
de 3 ha sau de 6 ha, pentru producerea legumelor de consum.
Unitatea funcţională într-o seră este traveea, adică suprafaţa de teren dintre două rânduri
de stâlpi, cu lăţimea de 3,2 m sau 6,4 m.
Instalaţiile şi dispozitivele specifice serelor cuprind: instalaţia de încălzire, instalaţiile de
irigare şi fertilizare precum şi pentru aplicarea soluţiilor de tratare, instalaţia de aerisire, instalaţia
pentru producerea CO2, instalaţia de iluminare, instalaţia de umbrire, etc.
Sere acoperite cu material plastic, numite solarii
Sunt construcţii simple, uşor de realizat cu scheletul format din arce metalice, cu schelet
demontabil sau fix. Cel mai utilizat model constructiv în ţara noastră este solarul individual tip
tunel înalt I.C.L.F. Vidra, care prezintă următoarele caracteristici: lungimea de 66,5 m şi lăţimea
la bază de 5,4 m, suprafaţă de 359 m2 , iar scheletul de susţinere este confecţionat din arcade de
ţeavă metalică, cu diametrul de 1,5-2,0 ţoli şi amplasate din 4 în 4 metri, fiind încastrate în
calupuri din beton şi au înălţimea sol-coamă de 2,7m. Pentru fixarea scheletului la nivelul coamei
şi pe laterale, se sudează trei lonjeroane din fier beton.
La acoperire se foloseşte folie de polietilenă, în grosime de 0,2 mm, care se fixează la sol
cu pământ, iar peste solar, cu benzi de polipropilenă. Pentru susţinerea peliculei, pe lungimea
adăpostului, se prind de arcade, mai multe rânduri de sârme, care vor servi şi drept şpalier pentru
palisarea plantelor (Fig. 3.1.).
Fig. 3.1. Solar individual tip tunel înalt
În prezent, datorită revoluţionării materialelor de construcţii şi a dezvoltării industriei

specifice, a realizării de cultivare de legume pentru sere deosebit de performante, a posibilităţilor
de aplicare în legumicultură a informaticii, într-un cuvânt, prin existenţa resurselor nelimitate de
creştere a producţiilor de legume şi implicit, a profitului, construcţiile de sere din ţările Uniunii
Europeane, cunosc o dezvoltare şi diversificare deosebită.
Se evidenţiază din acest punct de vedere Olanda, care are o bogată ofertă atât în ce
priveşte construcţiile în sine (modele, tipuri constructive, performanţe tehnice, etc.), cât şi
46
dotările, respectiv instalaţiile şi echipamentele, foarte performante, de ultimă generaţie, cum ar fi
de exemplu, dirijarea în totalitate a factorilor de vegetaţie, prin pachete de programe, de către
computer (Horgoş, A., 2003,).
Materialele plastice şi-au găsit o aplicabilitate variată în construcţia acestor sere-solar,
realizându-se tipuri cu schelet rigid sau demontabil, cu pelicule montate pe schelete, precum şi
gonflabile, la care se menţine forma specifică, prin introducerea de aer sub presiune în interior.
Materialele plastice întrebuinţate la acoperirea serelor sunt: polietilena, policlorura de
vinil (P.V.C.), polipropilena, poliamida, polistirenul, etc.
În aceste sere acoperite cu materiale plastice se pot produce atât răsaduri cât şi legume
pentru consum sau pentru industrializare şi pot fi de tip individual sau bloc.
După regimul caloric pe care îl realizează acestea sunt cunoscute sub două denumiri:
hsere-solar calde, cu încălzire artificială;
hsere- solar sau simplu solarii, la care încălzirea se face numai pe cale naturală, pe baza
„efectului de seră” produs de radiaţiile solare, fiind varianta cea mai mult utilizată în ţara noastră.
Există mai multe tipuri constructive de solarii tipizate:
ØSere-solar tip Filclair sunt confecţionate din oţel galvanizat cu elementele constructive
îmbinate cu copci şi nu cu şuruburi sau prin sudare, fiind astfel mai rezistent atât la greutatea
stratului de zăpadă cât şi la acţiunea vânturilor puternice. Pentru acoperire se foloseşte folie cu
calităţi tehnologice deosebite, patent Filclair, cu durată de folosire de 45 de luni. Aceasta este
formată din trei straturi, cel de la exterior cu scop de protejare împotriva radiaţiilor ultraviolete,
cel interior cu rol anticondens ce permite trecerea integrală a luminii spectrale albastre care este
indispensabilă atât pentru fotosinteză, cât şi pentru sinteza proteinelor, iar între cele două un strat
cu o rezistenţă mecanică foarte bună.
Modele de solarii tip Filclair pot avea dimensiuni variabile, lăţimea de 6,40 m; 7,50 m;
8,00 m; 8,70 m; 9,0 m şi multiplul acestora, iar înălţimea între 3,00 m şi 6,00 m (Fig. 3.2.).
Fig. 3.2. Sere-solar Filclair
Aerisirea spaţiului se realizează pe la acoperiş prin ferestrele de aerisire, amplasate pe o

parte şi alta a coamei, sau lateral prin aerisitoare amplasate pe toată lungimea serei şi în care se
pot monta ventilatoare sau pereţi răcitori.
ØSere-solar tip RICHEL se individualizează prin forma, lăţimea şi înălţimea construcţiei,
modul de aerisire, performanţele peliculei de acoperire. Se întâlnesc mai multe tipuri
constructive: modelul tunel simplu sau dublu, modelul cu acoperişul tip arc gotic, modelul cu
perete drept şi aerisire pe acoperiş, modelul cu perete drept şi aerisire laterală (Fig. 3.3.).
Se impune şi în România, introducerea acestor construcţii avansate, în sectorul de culturi
protejate care prezintă următoarele avantaje:
47
Ø sunt standardizate, înalte, cu schelet rezistent, confecţionat din metal unde spaţiul din
interior este mult mai luminos şi volumul de aer este mai mare,;
Ø folosesc tipuri noi de materiale plastice:
-folii din policlorură de vinil, cu transparenţă şi rezistenţă mecanică remarcabilă, cu
posibilităţi de aditivare împotriva condensulului;
-folii multistrat cu rezistenţă mecanică bună, fiind utilizată 2-3 ani;
-polistiren, material plastic rigid, cu transparenţă de 80-90%, elasticitate redusă şi
rezistenţă mare la tracţiune;
-plăci rigide din polimetacrilat de metil, foarte rezistente la tracţiune precum şi la
temperaturi ridicate;
Fig. 3.3. Sere solar tip RICHEL, a1 – tipul tunel simplu (7-8 m lăţime); a2 – tipul tunel
simplu (9-9,30 m lăţime ); b – tipul tunel dublu (16 m lăţime); c – sistem de aerisire
Øpermit aplicarea celor mai moderne şi performante tehnologii de cultivare a speciilor

legumicole, inclusiv cele în medii nutritive artificiale (culturi fără sol):
- se pot dota cu ecrane termice pentru menţinerea temperaturilor din solarii în limite
optime, care înlătură riscul pierderii de plante datorită îngheţului;
- dotare cu instalaţii de ventilaţie forţată, cu ajutorul cărora poate fi controlată temperatura
aerului din interior;
- dotare cu echipamente de irigare prin picurare ce creează posibilităţi de economisire a
apei şi energiei, fiind folosite şi pentru dezinfecţia solului şi aplicarea fertilizărilor faziale.
Adăposturile joase acoperite cu materiale plastice
üTunele sunt alcătuite din schelet format din arcuri de fier beton, sau nuiele flexibile, în
lungime de 1,6-1,8 m, peste care se aşează pelicula de polietilenă. Arcele se fixează în pământ,
distanţate la 1,0-1,5 m, cu deschiderea la bază de 0,7-0,8 şi înălţimea sol-coamă de 0,40-0,45 m,
lungimea optimă, pentru o exploatare raţională a tunelelor, fiind de 12-15 m.
Folia de polietilenă se fixează întâi la capete, prin legare cu sfoară de câte un ţăruş aşezat
în poziţie oblică, la distanţa de 0,5m faţă de arcele exterioare, apoi este bine întinsă de-a lungul
coamei, după care se trage peste arce şi se fixează la sol cu pământ sau alte materiale (cărămizi,
pietre de râu, etc.). Pentru asigurarea aerisiri se recomandă îndepărtarea foliei lateral sau folosirea
de pelicule perforate, pe întreaga suprafaţă sau numai la coamă, permiţând schimbul de aer din
interiorul tunelului cu exteriorul.
üAdăposturile individuale se utilizează pentru protejarea plantelor termofile şi cu habitus
mare, la care distanţele între rânduri şi pe rând sunt mari (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni,
pepeni verzi, vinete, etc.), întâlnindu-se sub diferite variante: sub formă de trepied, de clopot, etc.
Răsadniţele
48
Răsadniţele sunt construcţii simple, uşor de realizat, destinate în general, pentru
producerea de răsaduri, dar şi pentru culturi legumicole de consum, în vederea obţinerii de
producţii extratimpurii şi timpurii. Răsadniţele prezintă: toc, rame de acoperire, sursa de încălzire
şi amestecul nutritiv.
Pot fi clasificate după următoarele criterii:
Ødupă poziţia faţă de suprafaţa solului:
- răsadniţe de suprafaţă;
- răsadniţe semiîngropate;
- răsadniţe îngropate.
Ødupă sursa de încălzire:
- răsadniţe cu încălzire biologică;
- răsadniţe cu încălzire.
Ødupă materialele folosite la construcţia tocului:
- confecţionat din scândură de lemn;
- confecţionat din prefabricate de beton;
- construit din cărămidă sau materiale similare
ØDupă gradul de mobilitate:
- răsadniţe fixe;
- răsadniţe mobile.
ØDupă numărul pantelor:
- cu o pantă;
- cu două pante.
Răsadniţele cu o pantă au tocul confecţionat din scândură şi au drept sursă de încălzire
biocombustibilul.
La răsadniţele cu două pante, tocul poate fi din lemn sau din zidărie, sunt îngropate sau
semiîngropate, fixe sau mobile, cu încălzire tehnică sau biologică.
Acoperirea răsadniţelor se face cu rame, cu dimensiuni de 1,5 m x 1,0 m, confecţionate
din lemn, cu unul sau două sprosuri, pe care se fixează sticlă sau folie de polietilenă transparentă.
La răsadniţele cu o pantă, ramele se sprijină pe cele două laturi lungi ale tocului.
La răsadniţele cu două pante se montează stâlpii de coamă, care pot fi din lemn sau ţeavă
metalică, distanţaţi la 2 sau 4 m unul de altul, pe ei fixându-se coama din lemn sau din ţeavă
metalică, fier beton, tablă sub formă de jgheab, iar ramele de acoperire sunt aşezate cu un capăt
pe toc, iar celălalt, pe coamă, de o parte şi alta a răsadniţei (Tabelul 3.1. şi Fig. 3.4.).
Caracteristicile constructive ale răsadniţelor

Tabelul 3.1.
Tipul de răsadniţă
Caracteristici U.M.
Cu o pantă Cu 2 pante
Lungimea tocului m 16-20 20-32
Lăţimea tocului m 1,5 3
Înălţimea tocului m 0,30 0,30-0,40
Dimensiunea riglelor m 1,5x0,05x0,03 3,0x0,06x0,03
Dimensiunea ţăruşilor de fixare a
m 0,80 x 0,05 x 0,05
tocului
Dimensiunea stâlpilor de coamă m - 1,4x0,07x0,07
Înălţimea de la substrat la coamă m - 0,55
Unghiul ramelor la coamă 0 160
49
Dimensiunea ramelor m 1,50 x 1,00
Număr de sprosuri/ ramă buc 1 sau 2
Răsadniţele cu încălzire tehnică folosesc ca sursă de căldură apa caldă, abur, aer cald,
curent electric, etc.
În cadrul răsadniţelor cu încălzire biologică, biocombustibilul este cel ce asigură energia
calorică, prin procesele fermentative ale materiei organice. Biocombustibil poate fi reprezentat de
gunoi de grajd de cabaline, de taurine, ovine sau, în lipsa acestuia, gunoi artificial, format din
diferite resturi vegetale, care pot constitui amestecuri fermentative termogene.
Fig. 3.4. Tipuri de răsadniţe cu încălzire biologică.
Cu 8-10 zile înainte de amenajarea răsadniţelor biocombustibil se aşează în „platforme de

preîncălzire”, care sunt constituite din straturi alternative, de gunoi uscat şi gunoi proaspăt, pentru
declanşarea fermentaţiei. În cazul insuficienţei sau a lipsei gunoiului de grajd proaspăt, materialul
uscat se umectează cu apă caldă sau urină de grajd, pentru a realiza umiditatea de 70-75 %.
Intrarea în fermentaţie se poate grăbi prin aşezarea în interiorul platformei de pietre încinse sau
bulgări de var nestins.
La 5-6 zile de la amenajare, temperatura din interiorul platformei ajunge la 40-600C, în
funcţie de gunoiul utilizat, iar de pe întreaga platformă se degajă aburi („fumigaţie”), moment în
care biocombustibilul se consideră pregătit pentru instalarea patului cald.
Atunci când se dispune de suficient gunoi proaspăt, nu se mai amenajează aceste
„platforme de preîncălzire”.
Înălţimea şi grosimea patului cald sunt variabile, în funcţie de mai multe criterii: perioada
de instalare, randamentul caloric al materialului, destinaţia răsadniţelor (pentru semănat sau
repicat răsaduri, pentru culturi de consum, etc. (Tabelul 3.2.).
Grosimea şi cantitatea de biocombustibil utilizată pentru amenajarea patului cald la

răsadniţe
50
Tabelul 3.2.
Perioada de instalare Grosimea patului cald Cantitatea de biocombustibil
(m) (kg/m2)
Ianuarie 0,80-1,00 600-750
Februarie 0,50-0,80 350-600
Martie 0,20-0,50 150-350
În situaţia în care se înfiinţează mai multe răsadniţe, acestea se vor instala pe un pat cald
comun, formând o baterie, a cărei suprafaţă, considerată economică, dar şi facil de exploatat, este
de 600-900 m2. Dacă se amenajează mai multe baterii, între ele se asigură drumuri de acces, late
de 3-4 m, pentru circulaţia mijloacelor de transport.
Amenajarea răsadniţelor de suprafaţă presupune parcurgerea următoarelor etape:
Ø alegerea terenului care trebuie să fie ferit de curenţii reci de aer, cu o uşoară pantă, cu
pânza de apă freatică la peste 2 m adâncime, să dispună de sursă permanentă de apă;
Ø terenul se acoperă cu paie, frunze uscate, tulpini de porumb, etc., în grosime de 10 cm,
cu rolul izolator;
Ø biocombustibilul se aşează în straturi succesive, de 20-25 cm, care se bat bine cu dosul
furcii, se consolidează bine marginile, apoi se continuă cu mijlocul patului;
Ø se pun tocurile şi se acoperă cu rame şi rogojini sau prelate. Între tocuri, precum şi între
ele şi marginile patului cald, se lasă poteci de circulaţie, late de 0,5 m, care se umplu cu
biocombustibil până la partea superioară a tocului;
Øse introduce substratul nutritiv, care este format din turbă, mraniţă, pământ de ţelină şi
nisip, în proporţii diferite, în funcţie de specia legumicolă, mod de folosire (semănat sau repicat),
etc. Pământurile trebuie să fie uşoare, permeabile, afânate, cu mare capacitate de reţinerea apei,
bogate în elemente nutritive, cu pH neutru, libere de boli şi dăunători.
Reţinem:
Gunoiul de cabaline este cel mai indicat generator biologic de căldură, caracterizându-se
printr-o umiditate de 70 % şi un potenţial termic de 70-800C în primele 5-7 zile de fermentare,
după care se stabilizează la 300C, pentru o perioadă de 45-50 de zile, comparativ cu gunoiul de
taurine care asigură în primele zile de fermentare un nivel caloric de aproximativ 40-450C, după
care se menţine, timp de 30-35 zile la 20-220C.
Procurarea biocombustibilului se execută pe parcursul verii şi se conservă uscat în
grămezi sau şire, bine tasate şi protejate de precipitaţii pentru a nu fermenta.
Răsadniţele cu o pantă se orientează cu latura lungă pe direcţia est-vest, cu uşoară
înclinare spre sud, iar cele cu două pante, se aşează cu latura lungă pe direcţia nord-sud;
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt sistemele de cultură a plantelor legumicole după natura substratului în
care cresc rădăcinile?
Răspuns:
Øculturi în medii nutritive naturale, cum este solul sau diferite amestecuri de
pământuri fertile naturale;
Øculturi în medii nutritive artificiale (fără sol), cunoscute sub denumirea de
“culturi în substraturi neconvenţionale”.
2. Prezentaţi avantajele folosirii unor construcţii avansate pentru culturile protejate

Răspuns:
51
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Substratul nutritiv pentru producerea răsadurilor este reprezentat de:
a) pământ de ţelină, mraniţă, turbă, nisip
b) gunoi semifermentat, îngrăşăminte chimice
c) gunoi uscat şi gunoi proaspăt
d) numai mraniţă
e) numai pământ de grădină
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Grosimea şi cantitatea de biocombustibil, optimă, în luna ianuarie, utilizată
pentru amenajarea patului cald la răsadniţe este de:
a) 0,80 -1,00 m şi 600-750 kg/ m2
b) 0,50 - 0,80 m şi 350-600 kg/ m2
c) 0,20 - 0,50 m şi 150-350 kg/m2
d) 1,00 - 1,5 m şi 600-750 kg/ m2
e) 0,20 - 0,50 m şi 350-600 kg/m2
Rezolvare:
3. 2. Lucrări de pregătire a spaţiilor şi solului pentru înfiinţarea culturilor

Fluxul lucrărilor de pregătire a solului în câmp se diferenţiază în două grupe:
Ølucrări de pregătire a solului pentru înfiinţarea culturilor de bază;
Ølucrări de pregătire a solului pentru înfiinţarea culturilor succesive.
Lucrările de pregătire a solului pentru înfiinţarea culturilor de bază se desfăşoară, în
general, în două etape: toamna şi primăvara.
Toamna se execută:
üdesfiinţarea culturii anterioare constă în strângerea de pe câmp a mijloacele de susţinere
a plantelor (şpalieri, araci, sârme, etc.), precum şi a resturile vegetale. Pe suprafeţe mari, lucrarea
se execută mecanizat, cu diferite tipuri de grape cu discuri, GDU-3,4 M; GDU-4,4 M + U 650,
care, concomitent cu mărunţirea (tocarea) resturilor vegetale, execută şi afânarea superficială a
solului. Pe suprafeţe mici lucrarea se efectuează manual;
ünivelarea de exploatare se efectuează cu scopul uniformizării suprafeţei solului,
executându-se pe suprafeţe mari mecanizat, prin 2-3 treceri perpendiculare, cu nivelatoarele NN-
3,2 sau NT-2,8 în agregat cu U 650, iar pe suprafeţe mici şi la denivelări reduse, manual;
üfertilizarea de bază se efectuează în două faze:
- toamna se aplică integral gunoiul de grajd şi 2/3 din îngrăşămintele minerale greu
solubile pe bază de fosfor şi potasiu;
- primăvara se distribuie restul de 1/3 din îngrăşăminte cu P şi K, precum şi cele pe bază
de azot.
Gunoiul de grajd se recomandă să fie bine descompus, în cantitate de 30-40 t/ha, odată la
3-4 ani, iar îngrăşămintele minerale în doze orientative, de 300-500 kg/ha superfosfat şi 150-200
kg/ha sare potasică. Distribuirea se realizează cu MIG-5, MIG-6 sau MIG-10 + U 650, respectiv,
cu MIC-1, MIC-300, MA-3,5 + U 650.
52
Tot la fertilizarea de bază, dacă este necesară corectarea reacţiei solului, se aplică şi
amendamentele.
La stabilirea tipului de îngrăşământ, precum şi a cantităţilor/ha, la fertilizarea de bază a
solului se vor lua în considerare următoarele aspecte:
- consumul specific de elemente minerale al plantelor;
- producţia/ha planificată;
- rezerva în substanţe nutritive a solului;
- conţinutul în substanţă activă a îngrăşămintelor;
- coeficientul de folosire de către plante a elementelor nutritive din sol şi din
îngrăşăminte;
- metoda de udare preconizată, ş. a.
üarătura adâncă sau de bază se execută imediat după fertilizarea de bază cu scopul de
afânare a solului, distrugerea buruienilor, germenilor de boli şi dăunători, infiltrarea apei în
profunzime, ajută pătrunderea rădăcinilor în straturile profunde pentru extragerea substanţelor
nutritive şi îmbunătăţeşte structura solului.
Arătura de bază se lasă peste iarnă ca atare, în brazdă ,,crudă”, pentru ca gerurile iernii să
distrugă rezerva de patogeni şi dăunători, iar îngheţurile şi dezgheţurile repetate, facilitează
mărunţirea solului primăvara.
Se recomandă ca adâncimea arăturii să fie de 20-22 cm pe solurile uşoare şi de 25-30 cm
pe solurile mijlocii, executându-se cu ajutorul plugurilor PP-3-30, PP 4-30 + U 650.
La interval de 3-4 ani este indicat să se execute subsolajul, la adâncimea de 40-50 cm,
pentru distrugerea stratului de sol puternic tasat prin trecerea repetată a plugului (hardpan), cu
subsolierul MAS -60.
Primăvara se continuă fluxul de lucrările de bază aplicate terenului prin:
ümărunţirea solului şi pregătirea patului germinativ, sunt lucrări obligatorii pentru
realizarea umidităţii, căldurii şi aeraţiei optime, necesare încolţirii seminţelor şi răsăririi, precum
şi pentru plantarea în bune condiţii şi prinderea răsadurilor. În cazul semănatului direct, la
speciile cu seminţe mici se recomandă ca adâncime de lucru să nu depăşească adâncime de
semănat deoarece acestea au putere de străbatere mică, iar în cazul încorporării profunde răsărirea
va fi neuniformă. Mecanizat lucrarea se execută cu grapele 8-GCN-1,7, GD-3,2, 8-GCR-1,7 ş.a.,
sau cu combinatoare, C-3,9, CPGC-4, etc.;
ücombaterea buruienilor se realizează prin lucrări mecanice (arătura adâncă, cultivaţii
repetate) şi prin folosirea de erbicide. Distrugerea buruienilor implică aplicarea unui complex de
lucrări de combatere, atât la pregătirea patului germinativ cât şi pe parcursul perioadei de
vegetaţie a culturilor.
În cadrul lucrărilor de bază ale solului, la pregătirea patului germinativ se aplică erbicide
ppi, (preplant incorporation), sub formă de soluţie. Erbicidele folosite sunt în majoritate volatile
şi se vor încorpora în sol imediat după aplicare, cu grapa cu discuri, la 8-10 cm .
Erbicidele se aplică cu maşini de stropit, de tipul MET-1200, EEP-600, în cantitate de 400
l/ha, sau cu aparate de tip Vermorel, în cazul unor suprafeţe mai mici, etc.
Tipul de erbicid se aplică în funcţie de specia legumicolă, iar doza optimă/ha se stabileşte
în funcţie de conţinutul substanţă activă, tipul de sol, gradul de îmburuienare, compoziţia
floristică, etc. (Tabelul 3.3.).
La aplicare erbicidelor se va ţine seama de condiţiile climatice: temperatura aerului să fie
de 16-220C, (temperaturile scăzute diminuează efectul lor, iar cele ridicate, peste 250C determină
volatilizarea erbicidului), umiditatea din sol nu trebuie să fie sub 60 %, (în condiţiile în care
umiditatea este sub acest nivel şi nu intervine o ploaie, se va iriga prin aspersie, cu norme de
udare de 150-100 m3 apă/ha), iar viteza vântului să nu depăşească 15-20 km/oră deoarece
53
împiedică aplicarea uniformă a soluţiei sau poate ajunge pe culturile învecinate, având efect
fitotoxic asupra acestora dacă sunt sensibile la erbicidul respectiv;
ümodelarea solului constă în executarea mecanizată sau manuală a straturilor înălţate pe
care se seamănă sau plantează, precum şi a rigolelor de udare care servesc la irigarea plantelor şi
la deplasarea tractorului în agregat cu utilajele specifice.
În cazul modelării mecanice lucrarea se execută cu maşinile MMS-2,8 + U 650 sau cu
agregatul de modelat şi fertilizat solul AMFS-4,5, în agregat cu tractoare de peste 65 CP.
Straturile pot avea lăţimea la coronament de 50 cm (brazde înguste), 94 cm sau 104 cm (brazde
late), iar rigolele, în ambele situaţii, au deschiderea de 46 cm şi adâncimea de 18-20 cm,
ecartamentul tractorului fiind diferit, de 192 cm, 140 cm şi respectiv 150 cm (Fig. 3.5.).
Există situaţii când terenul este insuficient afânat sau mărunţit, încât lucrarea de modelare
se execută în două treceri: întâi se deschid rigole cu maşina MDR-5 sau cu cultivatoarele CPU-
4,2, CPS-6, echipate cu corpuri de rariţă, distanţate la 96 cm pentru straturi înguste şi la 140 cm,
respectiv 150 cm, pentru straturi late, după care se execută modelatul solului cu MMS-2,8 (4,5).
Modelarea solului se recomandă să se efectueze cu câteva zile înainte de înfiinţarea
culturii, pentru evitarea îmburuienării, iar în cazul culturilor timpurii, coronamentul să se
încălzească mai repede.
Erbicide aplicate ppi aplicate în culturile legumicole

Tabelul 3.3.
Produsul Cultura legumicolă Doza Buruieni combătute
comercial kg,l/ha
Devrinol Tomate prin răsad 0,5 g/m2
50 WO Tomate semănate direct 2,4 Monocotiledonate şi unele
Ardei ,vinete, varză, 3-4 dicotiledonate anuale
brocoli
Balan Castraveţi, pepeni 8-10 Monocotiledonate şi
18 EC Vinete, salată 8-10 dicotiledonate anuale
Eptam 6E Fasole de grădină 4-6 monocotiledonate
Paarlan Tomate 1,2-1,5 Monocotiledonate
CE-720 dicotiledonate anuale
Castraveţi 1,2-1,5
Pivot Mazăre şi fasole grădină 0,8 Monocotiledonate şi
100 LC dicotiledonate
Ramrod Arpagic, ceapă ceaclama 6-8 Monocotiledonate şi
PU-65 dicotiledonate
Ro-neet 6E Sfeclă roşie, spanac 4-6 Monocotiledonate şi
dicotiledonate
Trifluran Tomate transplantate, 3-5 Monocotiledonate
24 EC vinete,varză, conopidă, 3 dicotiledonate anuale
morcov, ardei ceapă,
mazăre
Venzar 80 W Sfeclă roşie 1-1,5 dicotiledonate anuale
54
Fig. 3.5. Modelarea solului în legumicultură.
a –straturi înguste cu MMS-2,8; b –straturi late cu MMS-2,8 ; c - straturi late cu MMS-4,5
Lucrări de pregătire a solului pentru înfiinţarea culturilor succesive se realizează
asemănător cu cele efectuate la pregătirea solului pentru culturile de bază, cu unele deosebiri:
üla fertilizarea de bază nu se aplică îngrăşăminte organice, ci numai minerale;
üudarea de aprovizionare în cazul solului tasat şi lipsit de umiditate, cu o cantitate de
300-400 m3 apă/ha;
üarătura de vară sau superficială, la adâncimea de 18-20 cm, cu care ocazie se
încorporează îngrăşămintele chimice, urmată imediat de mărunţirea, erbicidarea şi modelarea
solului;
ütăvălugirea coronamentului după semănat, în cazul terenurilor afânate pentru realizarea
unui contact cât mai bun între sămânţă şi sol.
Pregătirea serelor bloc de tip industrial

Lucrările pregătitoare sunt:
üdefrişarea culturii anterioare şi evacuarea resturilor vegetale din seră constă în tăierea
plantelor la bază, cu 20-25 cm deasupra nivelului solului şi la parte superioară aproape de sârma
şpalierului. Resturile vegetale se transportă în remorci bine căptuşite cu folie de polietilenă în
afara serei pentru compostare, iar dacă nu sunt perfect sănătoase, se ard;
üinventarierea focarelor de boli şi dăunători se recomandă din timpul perioadei de
vegetaţie, prin notarea în registrul de seră a eventualelor focare de infestare. După încheierea
ciclului de producţie se smulg rădăcinile din pământ şi se verifică fiecare în parte pentru
depistarea nematozilor. Se întocmeşte o hartă a serei, se notează zonele atacate, pentru a se insista
cu dezinfecţia în aceste locuri;
üverificarea şi repararea elementelor constructive se execută după fiecare ciclu de
producţie, prin curăţirea sau înlocuirea geamurilor sparte, vopsirea părţile metalice, etc.;
üfertilizarea de bază se execută cu îngrăşăminte organice şi minerale. Îngrăşămintele
minerale greu solubile se administrează la începutul fiecărui ciclu de cultură, iar gunoiul de grajd
numai vara, înainte ciclului II. Dozele sunt în funcţie de tipul de sol, de cerinţele speciilor
legumicole cultivate, de rezultatele cartării agrochimice şi de producţia scontată. Orientativ, se
aplică 80-100 t/ha gunoi de grajd semifermentat, 700 kg/ha P2O5 şi 500 kg/ha K2O;
ümobilizarea solului se realizează la adâncimea de 28-30 cm, cu sapa rotativă ,,Vicon”,
,,Falk”, MSS-1,4, etc., acţionate de tractoarele ,,Eicher” şi V-445 sau motocultorul;
ümărunţirea substratului de cultură prin afânare cu freza ,,Howard”sau freza viticolă, în
agregat cu tractorul V-445, pe adâncimea de 12-15 cm. Odată la 2-3 ani se impune subsolajul la
50 cm adâncime, cu subsolierul SPV -45 sau SPS-50 + V445;
üdezinfectarea solului şi a construcţiei se poate efectua pe cale termică şi pe cale chimică.
O posibilitate economică de dezinfecţie a spaţiilor protejate pe cale termică este metoda
numită „solarizare”, ce se realizează pe baza temperaturile înalte produse prin „efectul de seră”.
55
Solarizarea se efectuează în perioada iulie-august şi constă în acoperirea solului serei, care
trebuie umectat în prealabil, cu folie de polietilenă transparentă. În aceste condiţii sunt distruse o
serie de specii de ciuperci parazite (Botrytis, Phytium, Rhizoctonia, Sclerotinia ş.a.), precum şi
seminţe de buruieni.
Dezinfecţia chimică a solului se aplică iarna, înaintea ciclului I, dar şi înaintea ciclului II,
dacă nu s-a efectuat tratamentul termic. Se folosesc substanţe fumigante cu spectru larg de
acţiune în combatere dăunătorilor şi patogenilor de sol.
Ca dezinfectant al solului se recomandă produsul Nemasol 510, în doză de 700-1200 l/ha
sau Formalina 3%, pentru distrugerea buruienilor, nematozilor şi patogenilor din sol. Se
administrează sub formă lichidă, cu maşini de stropit sau prin intermediul instalaţiei de irigare şi
se recomandă aerisirea localului şi a solului prin efectuarea a 1-2 lucrări cu freza.
Se continuă cu dezinfectarea părţilor constructive şi a instalaţiilor din sere, a uneltelor de
lucru şi a echipamentelor de protecţie, pe cale chimică prin stropiri cu Dithane M-45, 0,4 %,
Ortocid 0,4 % care se amestecă cu Carbetox 0, 6%, Parathion 0,2 %, (acţiune fungicidă), Nogos
0,2 %, Ultracid 0,2 % (acţiune insecticidă), Acrex 0,3 % (acţiune acaricidă) sau pe cale termică,
cu arzătorul cu flacără, cu care se trece peste părţile metalice ale serei (scheletul de susţinere,
conducte de încălzire, etc.);
ümodelarea solului şi marcarea rândurilor se execută în mod diferenţiat în funcţie de
specie şi sistemul de cultură. Se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului echipat cu corpuri de
rariţă, la distanţe corespunzătoare, la adâncimea de 12-15 cm, apoi se finisează straturile înălţate
cu sapa.
În solarii, pregătirea solului se desfăşoară în două etape, toamna şi primăvara. Toamna se
execută:
üdefrişarea culturii anterioare cu grapa cu discuri GD- 1,4+V-445 sau manual;
ünivelarea de întreţinere;
üadministrarea îngrăşămintelor organice, cca. 30-60 t/ha gunoi de grajd şi a celor chimice
greu solubile, doze orientative de 80-90 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O, în funcţie de specie
şi soi, rezerva naturală a solului, etc.;
üarătura de bază, la 28-30 cm, cu PCV –1,2 în agregat cu tractorul V-445;
Primăvara se continuă cu lucrările:
üafânarea solului cu FPP – 1,4 sau cu grapa cu cadru flexibil în agregat cu V-445;
üdezinfectarea solului şi a scheletului cu insecto-fungicidele folosite la seră;
üerbicidarea ppi cu produsele similare, aplicate la culturile din câmp, cu maşinile MPSP
3-300 sau EEP-600, iar pe suprafeţe mici, cu aparate de stropit tip ,,Vermorel” şi încorporate în
sol imediat, cu FPP-1,4, la adâncimea de 10-15 cm sau cu sapa, ocazie cu care se mărunţeşte şi
solul;
ümodelarea terenului mecanizat, prin deschiderea de rigole cu corpuri de rariţă, montate
pe cadrul cultivatorului, urmat de perfectarea straturilor cu MMS–2,8 modificată, în agregat cu
tractorul L-445 sau cu sapa pe suprafeţe mici;
üacoperirea solarului cu folia de polietilenă, cu 8-10 zile înainte de înfiinţarea culturilor.
Pregătirea răsadniţelor, se efectuează diferenţiat, în funcţie de tipul constructiv, respectiv
sursa de încălzire.
Pentru răsadniţele fixe, cu încălzire tehnică, lucrările sunt asemănătoare cu cele de
pregătire a serelor:
üstrângerea şi evacuarea resturilor vegetale de la cultura anterioară;
ü aplicarea îngrăşămintelor;
ü afânarea solului;
ü dezinfectarea solului şi a părţii constructive;
56
ü nivelarea solului şi marcarea rândurilor.
Retinem:
Metoda termică de dezinfecţia solului în sere se aplică numai vara, după încheierea
ciclului I de cultură. Pentru dezinfecţie se folosesc conducte cu abur la 1400C, timp de 5-6 ore,
introduse sub prelate termorezistente, întinse pe travee şi fixate pe margini cu săcuţi cu nisip.
După încheierea lucrării este necesar un timp de pauză de 6-7 zile, până la plantare, pentru
refacerea microflorei din sol.
În serele bloc încălzite tehnic, se practică două cicluri de cultură: ciclul I iarnă-vară (15
decembrie-30 iunie) şi ciclul II vară-toamnă (15 iulie – 30 noiembrie).
În unele situaţii, serele bloc nu dispun de sursă de căldură în perioadele reci ale anului,
practicându-se cicluri decalate, culturile înfiinţându-se primăvara, când temperatura din interior
permite acest lucru şi se încheie toamna, la venirea sezonului termic nefavorabil. În cadrul
răsadniţele cu încălzire biologică există două situaţii distincte, ce necesită următoarele lucrări:
- când cultura în răsadniţă nu are loc în succesiune: pregătirea biocombustibilului,
amenajarea patului cald, instalarea răsadniţelor şi introducerea amestecului de pământ;
- când cultura în răsadniţă urmează în succesiune, după răsaduri: înlocuirea
biocombustibilului vechi, dintre tocuri, cu altul proaspăt, adăugarea de amestec nutritiv, pentru
realizarea unui substrat de cultură în grosime de 20-25 cm şi marcarea rândurilor.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt avantajele utilizării unor tipuri de construcţii avansate în sectorul de
culturi protejate:
Ø sunt standardizate, înalte, cu schelet rezistent, confecţionat din metal unde spaţiul
din interior este mult mai luminos şi volumul de aer este mai mare,;
Ø folosesc tipuri noi de materiale plastice:
-folii din policlorură de vinil, cu transparenţă şi rezistenţă mecanică remarcabilă, cu
posibilităţi de aditivare împotriva condensulului;
-folii multistrat cu rezistenţă mecanică bună, fiind utilizată 2-3 ani;
-polistiren, material plastic rigid, cu transparenţă de 80-90%, elasticitate redusă şi
rezistenţă mare la tracţiune;
-plăci rigide din polimetacrilat de metil, foarte rezistente la tracţiune precum şi la
temperaturi ridicate;
Øpermit aplicarea celor mai moderne şi performante tehnologii de cultivare a
speciilor legumicole, inclusiv cele în medii nutritive artificiale (culturi fără sol):
- se pot dota cu ecrane termice pentru menţinerea temperaturilor din solarii în limite
optime, care înlătură riscul pierderii de plante datorită îngheţului;
- dotare cu instalaţii de ventilaţie forţată, cu ajutorul cărora poate fi controlată
temperatura aerului din interior;
- dotare cu echipamente de irigare prin picurare ce creează posibilităţi de
economisire a apei şi energiei, fiind folosite şi pentru dezinfecţia solului şi fertilizărilor.
2. Prezentaţi lucrările de pregătire a răsadniţelor
Exerciţii
57
Exemplu rezolvat:
1. Pentru cultura legumelor în câmp, erbicidarea ppi se execută:
a) primăvara;
b) vara;
c) toamna;
d) înainte de înfiinţarea culturilor
e) înainte de răsărire
Rezolvare: d
2. Gunoiul de grajd şi îngrăşămintele greu solubile se administrează în câmp:

a) primăvara;
b) toamna după arat;
c) toamna, înainte de arat;
d) la înfiinţarea culturii;
d) numai la cultura succesivă;
Rezolvare:
3.3. Culturile legumicole „fără sol” sau culturi în medii nutritive artificiale, cunoscute
sub denumirea de “culturi în substraturi neconvenţionale”.
Culturile legumicole în medii nutritive artificiale constituie în prezent o realitate de vârf a
tehnologiilor foarte performante în producţia vegetală a agriculturii mondiale. Interesul deosebit
al cultivatorilor pentru culturile fără sol este generat de nivelul impresionant al producţiilor care
se obţin curent: peste 500 – 550 t/ha la tomate şi 700–800 t/ha la castraveţi. Avantaje pe
care le prezintă culturile „fără sol” sunt:
- se elimină lucrările de pregătire a terenului precum şi cele de întreţinere a solului;
- posibilitatea cultivării repetate a unei singure specii pe aceeaşi suprafaţă;
- renunţarea la dezinfecţia solului şi combaterea buruienilor;
- folosirea economică a îngrăşămintelor chimice;
- reducerea consumului de apă de către plante şi a pierderilor de apă prin percolare;
- monitorizarea proceselor de creştere şi fructificare a plantelor;
- majorarea producţiilor, atât timpurii cât şi totale;
- îmbunătăţirea calităţii producţiei, inclusiv prin eliminarea poluării cu nitraţi şi nitriţi;
- realizarea unor parametri ergonomici superiori;
- posibilităţi de robotizare şi automatizare a majorităţii lucrărilor cerute de tehnologie.
Variantele de culturi legumicole efectuate în medii nutritive artificiale se clasifică după
cum urmează:
Cultură hidroponică cu două variante:
1. mediul de dezvoltare a rădăcinilor este exclusiv lichid, modul de administrare a soluţiei
nutritive fiind:
Øîn strat adânc, static, de soluţie;
Ø în strat subţire (film) de soluţie circulantă (NFT);
2. mediul de dezvoltare a rădăcinilor este:
Øîn substrat mineral inert natural (nisip, pietriş, bazalt, etc.);
Øîn substrat mineral inert industrial (vată minerală tip ,,Grodan”, vermiculit, perlit).
B. Cultură semihidroponică cu două variante.
1. mediul de dezvoltare a rădăcinilor este în substrat natural organic inert (turbă, rumeguş,
etc.) în amestec cu substrat mineral inert;
2. mediul de dezvoltare a rădăcinilor este în substrat inert + materiale schimbătoare de
ioni ce reţin elementele soluţiei nutritive.
58
C. Cultură aeroponică, rădăcinile cresc liber într-un spaţiu aerian închis (tuburi de
material plastic cu orificii pentru rădăcini).
A. Cultura hidroponică
1. În mediu exclusiv lichid:
Øîn strat adânc, static, de soluţie: se caracterizează prin faptul că rădăcinile plantelor se
dezvoltă direct în soluţia nutritivă, iar plantele sunt susţinute de o plasă metalică acoperită cu
material poros (turbă, muşchi), care are rolul de a proteja tulpina, de-a reduce fluctuaţiile de
temperatură de la nivelul rădăcinilor etc. (Fig. 3.5.).
Fig. 3.5. Instalaţii pentru cultura hidroponică: 1.apă; 2.îngrăşăminte dizolvate;

3.concentrator; 4. rezervor cu soluţie nutritivă; 5. pompă; 6. grătar; 7.strat de muşchi; 8.bazin cu
soluţie nutritivă; 9.conductă de alimentare; 10. conductă de evacuare
Ø în strat subţire (film) de soluţie circulantă (NFT- Nutrient Film Technique - tehnica
filmului nutritiv) a fost concepută de către englezul Cooper (1975), fiind rapid preluată în
producţia de legume datorită costurilor de investiţii mai redusese, determinate de faptul că
bazinele de cultură sunt înlocuite cu rigole înguste, impermeabile. Tehnologic se deosebeşte de
metodele prezentate mai sus, prin aceea că nutriţia hidro-minerală este asigurată de un strat foarte
subţire de soluţie nutritivă (ca o peliculă de film) care se scurge lent prin rigolele cu plante. Prin
această tehnică, sistemul radicular al plantelor dezvoltă foarte rapid, pe fundul rigolelor, „saltele”
de rădăcini, iar soluţia nutritivă care este circulantă, este bine oxigenată datorită suprafeţei mari
de contact cu aerul (Fig. 3.6.).
Fig. 3.6. Sistemul NFT
59
2. Mediul de dezvoltare a rădăcinilor este:
Øîn substrat mineral inert natural (nisip, pietriş, bazalt, etc.) în care rădăcinile plantelor
cresc într-un mediu solid care asigură condiţii corespunzătoare prin realizarea unui raport optim
între fazele solidă, lichidă şi gazoasă ale materialelor componente. Soluţia nutritivă traversează
periodic substratul de la suprafaţă spre bază (metoda olandeză) sau de la bază spre suprafaţă
(metoda americană) (Fig. 3.7.).
Fig. 3.7. Cultură hidroponică în mediu mineral inert natural

A – Tipuri de substraturi; a – pe biloane; b – în rigole; c – brazde înălţate; d – în saci; e –
în ghivece. B - Pat de nisip cu strat de pietriş pentru drenaj.
Øîn substrat mineral inert industrial (vată minerală tip ,,Grodan”, vermiculit, perlit,
poliuretan ş.a.).
Vata minerală are o mare capacitate de reţinere a apei, dar cu o presiune scăzută, de unde
rezultă că este cedată, respectiv absorbită, uşor de către sistemul radicular al plantelor.
Pentru înfiinţarea culturii, panourile de vată minerală se aşează în seră, în rigole, întreaga
suprafaţă a traveei fiind mulcită cu folie opacă de culoare albă. Pe panouri, la distanţe variabile,
în funcţie de specia legumicolă care urmează să fie plantată, se decupează folia învelitoare şi pe
locul obţinut se aşează ghivecele cu răsaduri. Odată cu plantarea răsadurilor se montează
instalaţia de irigare fertilizantă, iniţial cu terminalele de distribuire a soluţiei nutritive la baza
tulpinii răsadurilor, apoi după ce rădăcinile plantei au trecut din ghiveci în patul de cultură,
capilarele instalaţiei de udare prin picurare sunt mutate pe panou, la baza cubului nutritiv.
Cel mai utilizat tip de vată minerală este ,,Grodan”, obţinută prin topirea diferitelor roci
bazaltice la temperaturi de circa 16000C. Se produce atât sub formă de cuburi pentru obţinerea
răsadurilor cât şi sub formă de plăci (saltele) pentru culturile legumicole.
B. Cultură semihidroponică
Se folosesc ca suport de înrădăcinare pentru plante fie materiale inerte naturale sau
industriale în amestec cu materiale naturale organice, fie în exclusivitate numai materiale
organice. Acestea sunt:
turba se poate aşeza fie în rigole căptuşite cu folie de polietilenă, fie în saci confecţionaţi
din acelaşi tip de material. Irigarea fertilizantă se aplică plantelor prin intermediul instalaţiei de
irigare prin picurare, cantitatea de soluţie distribuită depăşind cu cca 20% consumul plantelor şi
pierderile prin evaporare. Excesul de soluţie nutritivă se drenează din substratul de cultură, după
60
care se evacuează din instalaţie, soluţia având un sistem deschis de circulaţie;compostul
forestier se obţine din scoarţă de conifere mărunţită, cu dimensiuni mai mici de 2-3 cm şi care se
compostează cel puţin un an, caracterizându-se prin capacitate redusă de reţinere a soluţiei
nutritive, dar foarte bună de aerare şi un pH acid;
rumeguşul trebuie să provină de la anumite specii forestiere, iar pentru îmbunătăţirea
drenajului se impune amestecarea, în proporţie de până la 10% din volumul substratului, cu nisip
grosier;
paie, pleavă, fibră de la nucile de cocos sau alte deşeuri agricole, recomandate în special
de ecologişti, pentru evitarea dezechilibrării biocenozelor, determinate de exploatările masive de
turbă sau forestiere.
În ceea ce priveşte elementele componente ale instalaţiei de semihidroponică sunt
asemănătoare cu cele prezentate la cultura hidroponică.
C. Cultură aeroponică - rădăcinile cresc liber în interiorul unor tuburi din material plastic,
în care soluţia nutritivă este pulverizată foarte fin, sub formă de aerosoli sau ceaţă artificială.
Reţinem:
Înaltul nivel tehnologic al culturilor în medii nutritive artificiale se bazează pe dotări de
vârf care folosesc echipamente şi materiale elaborate de către o industrie specializată.
Recoltele deosebit de ridicate cantitativ sunt valoroase şi prin calitatea lor, fiind totodată
şi nepoluate, fapt care se datorează posibilităţii dirijării cu precizie şi perfectă corelare a factorilor
de vegetaţie în cadrul mediilor nutritive artificiale.
Indiferent de metodele de cultură neconvenţională preconizate sau de instalaţiile existente
în dotarea lor, alcătuirea corectă a soluţiilor nutritive, respectiv concentraţia totală, raportul dintre
ioni, pH-ul, etc., reprezintă aspectul esenţial şi primordial al reuşitei culturilor legumicole în
medii nutritive artificiale.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt avantajele folosirii culturilor fără sol?
Răspuns:
Avantaje pe care le prezintă culturile „fără sol” sunt:
- se elimină lucrările de pregătire a terenului precum şi cele de întreţinere a solului;
- posibilitatea cultivării repetate a unei singure specii pe aceeaşi suprafaţă;
- renunţarea la dezinfecţia solului şi combaterea buruienilor;
- folosirea economică a îngrăşămintelor chimice;
- reducerea consumului de apă de către plante şi a pierderilor de apă prin percolare;
- monitorizarea proceselor de creştere şi fructificare a plantelor;
- majorarea producţiilor, atât timpurii cât şi totale;
- îmbunătăţirea calităţii producţiei, inclusiv prin eliminarea poluării cu nitraţi şi nitriţi;
- realizarea unor parametri ergonomici superiori;
- posibilităţi de robotizare şi automatizare a lucrărilor cerute de tehnologie.
2. Prezentaţi variantele de culturi legumicole efectuate în medii nutritive artificiale
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Materiale naturale organice folosite ca suport de înrădăcinare pot fi:
61
a) pământ de ţelină, mraniţă, turbă, vată minerală
b) gunoi semifermentat, îngrăşăminte chimice
c) paie, pleavă, fibră de la nucile de cocos
d) numai turbă
e) turbă, compost forestier, rumeguş
Rezolvare: c şi e
De rezolvat:
2. Grosimea şi cantitatea de biocombustibil, în luna ianuarie, utilizată pentru
amenajarea patului cald la răsadniţe este de:
a) 0,80 -1,00 m şi 600-750 kg/ m2
b) 0,50 - 0,80 m şi 350-600 kg/ m2
c) 0,20 - 0,50 m şi 150-350 kg/m2
d) 1,00 - 1,5 m şi 600-750 kg/ m2
e) 0,20 - 0,50 m şi 350-600 kg/m2
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI:
În sectorul legumicol, se întâlnesc construcţii de dimensiuni mici, mijlocii până la
construcţii de mare anvergură: răsadniţe, adăposturile joase acoperite cu materiale plastice, sere
acoperite cu sticlă sau cu materiale plastice, ciupercări, spaţii pentru obţinerea andivelor.
În culturile artificiale se folosesc ca suport de înrădăcinare pentru plante fie materiale
inerte naturale sau industriale în amestec cu materiale naturale organice, fie în exclusivitate
numai materiale organice.
Pregătirea solului pentru înfiinţarea culturilor legumicole presupune un complex de
lucrări care să asigure un mediu edafic corespunzător în ce priveşte regimul de nutriţie, de apă şi
de aer pentru dezvoltarea normală a plantelor. Aceste lucrări se execută diferenţiat, în funcţie de
locul de cultură, particularităţile biologice ale plantelor, caracteristicile solului şi condiţiile
climatice. Marcarea rândurilor se execută cu corpuri de cultivator conform schemelor de plantare,
iar în cazul irigării prin picurare, prin amplasarea în mod corect a furtunurilor de udare, care în
urma irigării de aprovizionare vor marca locurile de plantare a răsadurilor.
62
Tema nr. 4.
ÎNFIINŢAREA CULTURILOR LEGUMICOLE
1. Pregătirea seminţelor în vederea semănatului
2. Înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp
3. Înfiinţarea culturilor prin producere de răsaduri şi prin plantare de organe vegetative
Obiectivele temei :
Ø metode de pregătire a seminţelor înainte de semănat
Ø cunoaşterea epocii de semănat, a metodelor şi mijloacelor de semănat, precum şi
adâncimea de semănat în vederea producerii răsadurilor
Ø particularităţile tehnologiei de producere a răsadurilor
Timpul alocat temei : 8 ore
Bibliografie recomandată :
1.Ciofu Ruxandra, Popescu V., Stan N., Pelaghia Chilom, Apahidean S., Horgoş A., Berar
V., Lauer K.F., Atanasiu N., 2004 –Tratat de Legumicultură, Editura Ceres, Bucureşti
2.Duţă Adriana, 2005 – Ingineria sistemului legumicol, Vol. I. Editura Universitaria,
Craiova
3.Duţă Adriana, Soare Rodica 2006 –Elemente de practică legumicolă. Editura
5. Soare Rodica, 2007 – Manual de legumicultură, Vol I. Editura Universitaria
4.1. Pregătirea seminţelor în vederea semănatului

Aceste operaţii sunt selectarea, dezinfectarea, umectarea, stimularea, drajarea şi
amestecarea seminţelor mici cu seminţe de plante indicator, precum şi distrugerea perişorilor şi
ţepilor de pe tegumentul seminţelor.
·Sortarea şi calibrarea seminţelor, constă în separarea seminţelor întregi, mari, care asigură
răsărirea mai rapidă a plantelor, de cele mici şi mai puţin viabile. Lucrarea se execută cu
selectoare de tipi Super Petkus, pentru cantităţi mari, iar pentru cantităţi mici, manual prin
cernere cu site.
·Dezinfectarea seminţelor se execută obligatoriu pentru a se evita transmiterea prin
materialul semincer a germenilor de boli şi dăunători. Dezinfectarea se poate realiza prin metode
fizice (pe cale termică) sau chimice (Tabelul 4.1., Tabelul 4.2.).
·Umectarea şi preîncolţirea are aplicabilitate la seminţele cu tegumentul tare şi gros pentru
a declanşa germinaţia. Operaţia se efectuează în mod diferenţiat în funcţie de cantitatea de
seminţe ce urmează a fi prelucrată.
63
În cazul unor cantităţi mici de seminţe, acestea se pun în săcuţi de tifon care se umplu 2/3
din volum şi se ţin alternativ 1-3 ore în apă şi la aer. După umectare seminţele se zvântă şi se
seamănă în sol reavăn.
Cantităţile mari de seminţe se aşează în straturi subţiri pe o platformă de beton şi se
stropesc cu apă în 2-3 reprize şi prin lopătare se amestecă de mai multe ori pe zi (Tabelul 4.3.).
Preîncolţirea sau încolţirea forţată este o continuare a umectării până la apariţia germenilor
la 5 % din seminţe în cazul semănatului mecanizat şi până la 50 % când se seamănă manual
·Călirea conferă tinerelor plante un plus de vitalitate, precocitate şi rezistenţă la temperaturi
scăzute. Se realizează prin supunerea seminţelor la şocuri termice, alternând temperaturile
pozitive cu cele negative. Perioada de timp este diferită, în funcţie de specie. Astfel, la tomate
este de 12 ore la 20-24 0C şi 12 ore la 0-2 0C, o perioadă de 10-15 zile.
Posibilităţi de dezinfecţie termică a seminţelor de legume

Tabelul 4.1.
Metoda şi timpul
Specia legumicolă Agentul patogen
de tratare
VMT şi toate speciile de bacterii şi Termic uscat
Tomate
ciuperci 800C-24 ore; 700C-72 ore
VMT şi toate speciile de bacterii şi Termic uscat
Ardei
ciuperci 550C-24 ore; 800C-6 ore
Virusul mozaicului verde al castraveţilor Termic uscat
Castraveţi
şi toate speciile de bacterii şi ciuperci 700C, 72 ore
Termic umed
Vinete Aschochyta hortorum
500C, 30 minute
Xanthomonas campestris Termic umed
Varză şi conopidă
Phoma lingam 500C, 30 minute
Termic uscat
Salată Virusul mozaicul salatei
400C, 10 zile
Termic umed
Spanac şi morcov Toate speciile de ciuperci
500C, 25 minute
Termic umed
Ţelină Septoria apicola
480C, 30 minute
Posibilităţi de dezinfecţie chimică a seminţelor de legume

Tabelul 4.2.
Specia Agentul patogen Produs şi doza Metoda Specificare
Tomate Corynebacterium Criptonol 0,1% Vacuum- Sămânţa se usucă în
michiganense infiltraţie curent de aer la -300C
Ciuperci de sol Tiuram 75 PU Prăfuire Cu 2-3 zile înainte
şi de pe sămânţă 4g/kg de semănat, inclusiv
Ardei, vinete, Ciuperci de sol Tiuram 75 PU Prăfuire la sămânţa tratată termic
salată, fasole, şi de pe sămânţă 4g/kg
Castraveţi, Virusul mozaicul Fosfat trisodic Imersie, După tratare, se spală
pepeni verde al castravetelui 1kg /45 l apă 30 minute în curent de apă
galbeni, Pseudomonas Kasuran 50WP, Prăfuire Cu 2-3 zile înainte
pepeni verzi, lachrymans 4g/kg de semănat, inclusiv
dovlecei Ciuperci de sol Tiuram 75 PU Prăfuire la sămânţa tratată termic
şi de pe sămânţă 4g/kg
64
Varză, Ciuperci de sol Tiuram 7 Prăfuire Cu 2-3 zile înainte
conopidă şi de pe sămânţă 5 PU 4g/kg de semănat, inclusiv
Alternaria brassicae TMTD 3g/kg Prăfuire la sămânţa tratată termic
Ceapă, praz Ciuperci de sol Formol 0,3% Imersie Sămânţa se zvântă şi se
şi de pe sămânţă CuSO4 1,5% şi sudaţie seamănă imediat
·Călirea conferă tinerelor plante un plus de vitalitate, precocitate şi rezistenţă la temperaturi

scăzute. Se realizează prin supunerea seminţelor la şocuri termice, alternând temperaturile
pozitive cu cele negative. Perioada de timp este diferită, în funcţie de specie. Astfel, la tomate
este de 12 ore la 20-24 0C şi 12 ore la 0-2 0C, o perioadă de 10-15 zile.
·Stimularea seminţelor are ca scop scoaterea seminţelor din repaus pentru a grăbi
germinaţia şi activarea proceselor metabolice ce determină precocitatea plantelor şi îmbunătăţirea
cantităţii şi calităţii producţiei de legume.
Durata necesară umectării şi preîncolţirii seminţelor la unele specii legumicole

Tabelul 4.3.
Specia legumicolă Necesar ore la temperatura de 200C
umectare preîncolţire
Tomate, salată, ridichi 1-3 24
Varză, conopidă 4-5 24
Fasole, mazăre 10-12 48
Castravete, pepeni galbeni 24 48-72
Morcov, pătrunjel 48 72-120
Ardei, ceapă, spanac, ţelină 72 96-120
Pentru stimulare se aplică tratamente fizice şi chimice. Pe cale fizică se folosesc

ultrasunete, radiaţii gamma electromagnetice şi Röntgen, temperaturi ridicate şi coborâte, etc.
Pentru stimularea chimică se folosesc soluţii de îngrăşăminte chimice (2-3 %) şi organice (must
de grajd, diluate 1:2), soluţii de Atonik 1:2000, de procaină, 10 mg/l, acidul giberelic 100 ppm,
Cycocelul 0,15-0,5%, soluţii cu microelemente, etc.
·Granularea sau drajarea seminţelor se aplică cu scopul de a mări volumul seminţelor mici,
în vederea semănatului cu maşini de precizie şi pentru asigurarea unei rezerve de hrană după
încolţirea seminţelor. În acest sens, seminţele de morcov, tomate, pătrunjel, ceapă, salată, etc. se
introduc în îngrăşăminte chimice sau organice, precum şi microelemente, substanţe bioactive,
vitamine, etc.
·Amestecarea seminţelor mici de legume cu seminţe de plante indicator, se aplică pentru a
asigura distribuirea uniformă a acestora în timpul semănatului. Seminţele care răsar greu se vor
amesteca cu seminţe cu germinaţie mai rapidă (salată, ridichi de lună, ş.a.), numite plante
indicator, deoarece după răsărire, ele indică rândurile de plante şi se poate executa aşa numita
,,praşilă oarbă”.
·Distrugerea sau îndepărtarea ţepilor (perişorilor) de pe suprafaţa seminţelor de morcov,
tomate, ş.a. are drept scop efectuarea cu mai multă precizie a lucrării de semănat.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt lucrările de pregătire a seminţelor înainte de semănat?
Răspuns:
65
Lucrările de pregătire a seminţelor înainte de semănat sunt: sortarea şi calibrarea
seminţelor, dezinfecţia, umectarea şi preîncolţirea, călirea, stimularea germinaţiei şi drajarea
seminţelor, amestecarea seminţelor mici de legume cu seminţe de plante indicator şi
distrugerea sau îndepărtarea ţepilor (perişorilor) de pe suprafaţa seminţelor.
2. În ce constă dezinfecţia seminţelor şi de ce se realizează?

Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Drajarea seminţelor este o lucrare de:
a) îndepărtarea ţepilor (perişorilor) de pe suprafaţa seminţelor
b) calibrare
c) stimulare a germinaţiei
d) dezinfecţie
e) mărirea volumului seminţelor mici
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Care este durata necesară umectării şi preîncolţirii seminţelor de ardei, ceapă,
spanac, ţelină:
a) 10-12 şi 48
b) 24 şi 48-72
c) 4-5 şi 24
d) 72 şi 96-120
e) 48 şi 72-120
Rezolvare:
4.2. Înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp

Speciile legumicole care se înfiinţează prin semănat direct în câmp sunt: morcov,
pătrunjel, păstârnac, sfeclă roşie, ridichi, scorţonera, barba caprei, ceapă ceaclama, salată, spanac,
cicoare, lobodă, sfeclă de masă, cardon, fenicul de Florenţa, mărar, cimbru, busuioc, cimbrişor,
magheran, anghinare, mazăre, fasole, bob, bame, tomate pentru industrializare, castraveţi,
dovlecei, pepeni verzi, pepeni galbeni, dovleac comestibil, porumb zaharat, ş.a.
Epoca de semănat a speciilor legumicole se stabileşte diferenţiat, în funcţie de sistemul de
cultură, particularităţile biologice şi cerinţele faţă de căldură ale speciilor legumicole, durata
perioadei de vegetaţie, etc.
Prin coroborarea acestor criterii s-au stabilit trei epoci de semănat cu mai multe urgenţe:
- epoca de primăvară: cuprinde urgenţa I, urgenţa a II-a, urgenţa a III-a, urgenţa a IV-a;
- epoca de vară cu urgenţa a V-a, urgenţa a VI-a;
- epoca de toamnă: urgenţa a VII-a şi urgenţa a VIII-a
Urgenţa I-a- se înfiinţează culturile timpurii, când în sol, la adâncimea de semănat,
temperatura s-a stabilizat la 2-40C. Calendaristic, perioada corespunde cu jumătatea lunii martie.
Speciile care se seamănă în această urgenţă sunt: mazăre, bob, morcov, pătrunjel, păstârnac,
ridichi de lună, mărar, ceapă, spanac, salată, etc.
Urgenţa a II-a - când temperatura în sol ajunge la 5-60C, calendaristic, sfârşitul lunii
martie-început de aprilie. Se însămânţează sfecla de masă, cimbrul ş.a.
66
Urgenţa a III–a - corespunde cu jumătatea lunii aprilie, când în sol temperatura se
stabilizează la 8-100C. În această perioadă se seamănă speciile termofile: tomate, fasole de
grădină, porumb dulce, ridichi de vară.
Urgenţa a IV-a - când în sol temperatura ajunge la nivelul minim de germinare, de 14-
160C, adică în prima jumătate a lunii mai. Se înfiinţează speciile pretenţioase la căldură cum sunt
dovleceii, castraveţii, pepenii galbeni şi pepenii verzi, dovleacul comestibil, bamele.
Urgenţa a V-a - perioada când se seamănă culturile succesive, în luna iunie şi până la
jumătatea lunii iulie: castraveţii, fasole de toamnă, dovleceii, morcov, sfeclă roşie, ridichi de
iarnă.
Urgenţa a VI-a - în a doua jumătate a lunii august, când se însămânţează culturile de
toamnă: salată, spanac şi ridichi de lună.
Urgenţa a VII-a - se înfiinţează culturile ce vor ierna ca plante bine înrădăcinate şi cu
rozetă de frunze: spanac, salată, ceapă ceaclama. Calendaristic corespunde cu jumătatea lunii
septembrie şi prima decadă din octombrie.
Urgenţa a VIII-a - în pragul iernii (noiembrie), când speciile vor ierna sub formă de
sămânţă negerminată: păstârnac, pătrunjel, ceapă ceaclama, morcov, mazăre.
Norma sau cantitatea de sămânţă / ha se stabileşte în funcţie de desimea plantelor la
unitatea de suprafaţă, masa a 1000 de boabe (MMB) şi valoarea culturală a seminţelor.
număr de seminţe germinabile/ m2 x MMB x 100

N (kg/ha) = ---------------------------------------------------------------
valoarea culturală a seminţelor (P% x G%)
Adâncimea de semănat este determinată de mărimea seminţelor, textura şi calitatea

pregătirii solului, epoca de semănat, etc. Seminţele mici se seamănă la adâncimea de 1-2 cm, iar
cele mijlocii şi mari la 3-5 cm (Tabelul 4.4.).
Date tehnice privind înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp
Tabelul 4.4.
Epoca de Cantitate de Adâncime
Specia legumicolă
semănat sămânţă (kg/ha) semănat (cm)
10 - 15.03 2,5 - 3
Morcov 1 - 1,5
10 - 15.06
Păstârnac 1 - 15.03 6-8 1,5 - 2
Pătrunjel 10 - 15.03 4-5 1.5 – 2
1.03 – 1.04
Ridichi de lună 10 – 12 1,5 -2,5
15 – 30.08
Ridichi vară 20.04-30.04
8 - 10 1,5 – 2,5
Ridichi toamnă 10.06-30.06
1 - 15.04
Sfeclă roşie 10 – 15 4–5
10 - 15.06
Arpagic 15 – 20.03 80 – 100 1,5 – 2
1 – 10.03
Ceapă ceaclama 6–8 2–3
20-30.11
1 – 5.09
Salată 1,5 – 2 1,5 – 2
1 – 10.03
25.08 – 5.09
Spanac 15 – 25 2–3
5 – 10.03
Castraveţi 5 – 10.05 3–5 2–3
67
15-20.06
Pepene verde 25.04 – 5.05 2–3 4–5
Pepene galben 25.04 – 5.05 3–5 3–4
Dovlecei 20 – 25.04 5–6 3–4
20.04 – 10.05
Fasole de grădină 80 – 100 4–5
10.06 – 10.07
Mazăre verde 1 – 10.03 180 -220 3–5
Tomate toamnă 5.04-10.05 1,5 1,5 – 2
Metodele de semănat se diferenţiază în funcţie de suprafaţa cultivată, dotarea tehnică, etc.

üSemănatul mecanizat, se realizează în rânduri echidistante sau în benzi de câte 2-12
rânduri.
La semănat se folosesc semănători de tip SUP – 21, SUP – 29, etc., la care seminţele sunt
distribuite neuniform pe rând şi se folosesc în cazul seminţelor mici, dar şi a celor mijlocii şi
mari, atunci când distanţa între rânduri este redusă, de 12,5-15-20 cm: mazăre, morcov, pătrunjel,
păstârnac, ridichi, ceapă ceaclama, salată, spanac, mărar, cimbru, etc.
Cu maşinile de semănat de precizie, care distribuie sămânţa bob cu bob, SPC-6(8), CSSL-9,
SR-2, Stanhay, Fendt, etc. se seamănă seminţele mijlocii şi mari de: sfeclă roşie, fasole de
grădină, bame, castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi, porumb zaharat, tomate, etc.
üSemănatul manual se practică pe suprafeţe mici sau la speciile cu habitus dezvoltat şi care
necesită suprafeţe de nutriţie mari. Se realizează în rânduri sau în cuiburi, prin distribuirea a 2-3
seminţe la cuib (castraveţi, dovlecei, pepeni verzi şi galbeni, dovleac, fasole urcătoare, etc.).
Schemele de semănat se stabilesc în funcţie de desimea optimă a plantelor la unitatea de
suprafaţă, metoda de irigare, caracteristicile tehnice ale tractoarelor şi utilajelor folosite pentru
semănat, întreţinere şi recoltare. Semănatul se efectuează pe teren modelat sau plan, în rânduri
echidistante sau în benzi, cu câte 2, 4, 6 sau 8 rânduri, precum şi în cuiburi (Fig. 4.1.).
Morcov
Ridichi de lună
68
Sfeclă de masă Ceapă ceaclama
Arpagic Spanac
Tomate pentru industrializare Castraveţi timpurii şi târzii
Pepene galben Fasole verde (soiuri pitice)
Fig. 4.1. Scheme de semănat în câmp
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt criteriile de stabilire a epocilor de semănat?
Răspuns:
Epoca de semănat a speciilor legumicole se stabileşte diferenţiat, în funcţie de sistemul
de cultură, particularităţile biologice şi cerinţele faţă de căldură ale speciilor legumicole,
durata perioadei de vegetaţie, etc.
2. Care sunt epocile şi urgenţele de semănat în câmp pentru speciile legumicole?

Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Culturile de morcov se înfiinţează calendaristic la:
a) 10 - 15.03; 25 -30. 11.
69
b 5.04-10.05
c) 10 - 15.06
d) 25.08 – 5.09
e) 1 – 5.09
Rezolvare: a şi c
De rezolvat:
2.Cantitatea de samânţă (kg/ha), pentru cultura de ceapă ceaclama este:
a) 80 – 100
b) 6-8
c) 24
d) 15-20
e) 2-3
Rezolvare:
4.3. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp prin plantare de răsaduri şi prin
plantare de organe vegetative
Producerea răsadurilor de legume
Răsadurile sunt plante legumicole tinere ce se obţin în sere, solarii, răsadniţe sau pe
brazde reci în câmp şi care servesc pentru transplantare la înfiinţarea culturilor legumicole în
câmp şi în spaţii protejate.
Prin răsaduri se înfiinţează în câmp culturile de tomate timpurii şi de vară-toamnă, ardei,
vinete, varză albă, varză roşie, varză creaţă, varză de Bruxelles, conopidă, gulii, castraveţi
timpurii, pepeni galbeni, pepeni verzi, salată, praz, ceapă de apă, ţelină, ş.a.
În spaţii protejate (sere calde şi reci, tunele joase, răsadniţe, etc.) se înfiinţează prin răsad
culturile de tomate, ardei, vinete, castraveţi, pepeni galbeni, salată, gulioare, etc.
Suprafaţa optimă pentru producerea materialului săditor necesar la înfiinţarea unui ha de
cultură, este de 40- 60 m2 când răsadul se repică şi de 120- 200 m2, când se seamănă rar, fără
efectuarea lucrării de repicat.
Norme tehnologice privind producerea răsadurilor
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de specie, vârsta optimă a răsadului şi sistemul
de cultură preconizat.
Norma de sămânţă (g/ha) la unitatea de suprafaţă este variabilă, fiind în funcţie de specia
legumicolă, desimea culturii, valoarea culturală, etc.(Tabelul 4.5.).
Metodele de semănat sunt următoarele:
Øsemănat des urmat de repicat, se foloseşte la răsadurilor destinate înfiinţării culturilor
din spaţii protejate, timpurii din câmp şi pentru unele culturi de vară. În acest caz, semănatul se
execută în spaţii încălzite, lucrarea executându-se, în general, manual, pe strat de amestec nutritiv
sau în diferite tipuri de lădiţe, sămânţa fiind distribuită prin împrăştiere sau în rânduri;
Øsemănat rar, când răsadul nu se mai repică, se aplică culturilor de vară şi de toamnă din
câmp.
Date tehnice privind semănatul pentru producerea răsadurilor
Tabelul 4.5.
Răsad de: Epoca de Cantitate de sămânţă
semănat
(g/m2) (g/ha)
Tomate timpurii 20-25 II 4-5 250
Tomate de vară-toamnă 20-30 III 5-6 250-300
Ardei gras şi vinete timpurii 1-15 III 6-10 600-900
70
Ardei şi vinete de vară-toamnă 20-30 III 6-10 600-900
Varză şi conopidă timpurie 25 I-5 II 7-8 350
Varză de vară 15-20 III 4-5 350
Varză şi conopidă de toamnă 20-30 V 4-5 350
Castraveţi timpurii 25-30 III 15-20 2000
Dovlecei timpurii 15-20 III 15-20 2000
Salată timpurie 20-25 II 1,2-1,5 200
Praz 20-30 III 3-4 3 kg
Ceapă de apă 20-30 III 4-5 4 kg
Ţelină 15-30 III 2-3 150
Acoperirea semănăturii se face cu un strat de amestec de pământ, de 1-1,5 cm grosime (de

0,5-0,7 cm la salata şi ţelină), după care se tasează cu bătătorul de lemn şi se udă cu stropitoarea
cu sită fină. În cazul în care nu s-a folosit amestec dezinfectat, udatul se face cu soluţii de
Captadin 0,25 %, Previcur 0,2 %, Folpan 15 %, etc.
Lucrarea de semănat se poate realiza şi în lădiţe sau direct în ghivece sau cuburi nutritive.
În cazul în care se folosesc lădiţele, se umplu cu amestec nutritiv, se seamănă la adâncimi
corespunzătoare şi, dacă există spaţii încălzite, pot fi aşezate pe registrele de căldură pentru a
beneficia de un plus termic.
Semănatul direct în cuburi nutritive sau ghivece, se recomandă la producerea răsadurilor
pentru culturile din spaţii protejate şi a celor timpurii din câmp, precum şi a speciilor legumicole
a căror sistem radicular nu suportă transplantatul (castravetele). Această metodă elimină lucrarea
de repicat, asigură producerea unui răsad de calitate şi la plantare procentul de prindere este
ridicat, deoarece rădăcinile nu sunt deranjate cu ocazia transplantării.
Cuburile nutritive se confecţionează prin presare, din amestecuri de pământ, realizate după
diferite reţete, în funcţie de specia legumicolă, resursele materiale, etc. Pentru confecţionare se
folosesc dispozitive de presare manuală, confecţionate din metal sau cutii din lemn, modalităţi
întâlnite în sistemul gospodăresc sau în ferme mici. Se folosesc prese care presează cuburi cu
latura de 5, 6 7, 8 şi 10 cm, în funcţie de specia la care se produce răsadul.
Pentru presarea corespunzătoare a cuburilor, amestecul de pământ trebuie să fie afânat şi cu
umiditatea de 80%. După confecţionare cuburile nutritive se aşează în spaţii încălzite şi acoperite
până la declanşarea răsăritului.
Proporţiile în care participă pământurile la realizarea substraturilor folosite la producerea
răsadurilor sunt în funcţie de specia legumicolă, modul de folosire a amestecului de pământ
(semănat sau repicat), precum şi posibilităţi de procurare existente. (Tabelul 4.6.).
Răsadurile se pot produce şi în alte tipuri de ghivece:
ghivece din material plastic - sunt de dimensiuni variabile, cu diametrul de 5 -12 cm şi
înălţimea de 5-10 cm, cu pereţii rigizi sau flexibili, de formă tronconică sau trunchi de piramidă.
Se pot recupera, sunt uşor de manevrat şi se recomandă dezinfectarea înaintea de refolosire;
Reţete de amestecuri de pământ

Tabelul 4.6.
Specia Reţete Amestecuri de pământ (%)
Mraniţa Pământ Turbă Nisip
ţelină
Tomate S 50 25 - 25
R* 30 20 40 10
Ardei S 40 50 - 10
71
R* 40 20 30 10
Vinete S 40 40 - 20
R* 10 20 65 5
Varză, conopidă, gulioare S 50 25 - 25
R 50 30 - 20
Castraveţi, pepeni S 40 40 - 20
R* 60 20 20 -
Salata S 25 75 - -
R 25 75 - -
S-semănat; R- repicat la strat; R*- repicat la cub nutritiv
ghivecele tip Jiffy, numite şi ghivece din turbă, sunt confecţionate din 70-75% turbă de
Sphagnum, bogată în humus, 22-28% celuloză din fibre de lemn de pin, 2-3% îngrăşământ cu
azot uşor solubil, uree, microelemente şi un liant, având forme şi mărimi diferite. Aceste ghivece
sunt produse pe cale industrială, plăntuţele având condiţii de nutriţie şi de creştere foarte
favorabile, iar prin faptul că se plantează cu totul, prinderea este în proporţie de 100%.
Tipurile de ghivece din turbă sunt:
-jiffy-pots în formă de trunchi de con, trunchi de piramidă sau prismatică şi de volume
diferite. Necesită umplerea cu amestec de pământ;
-jiffy-strips sunt în formă de trunchi de piramidă, prezentându-se în plăci cu 6-12 ghivece,
cu diametrul şi înălţimea de 4-8 cm, necesitând umplerea cu amestecul nutritiv. Pentru plantare
ghivecele se despart, prin tăiere sau rupere la locul de îmbinare şi se plantează cu totul;
-jiffy-seven, (tip „pastilă”), sunt din turbă presată şi deshidratată, cu diametrul de 5 cm şi
înălţimea de 1 cm, învelite într-o plasă biodegradabilă. Cu 24 de ore înainte de folosire se
umectează cu apă mărindu-se volumul de 7 ori, astfel că nu mai trebuie umplute cu amestec de
pământ (Fig. 4.2.).
Ghivecele confecţionate din hârtie, numite ,,paper-pots”, au aspectul unui fagure de albine
şi sunt prinse între ele cu un adeziv solubil în apă care, după umplere cu pământ şi udare, se
dizolvă, iar ghivecele se individualizează. Plantarea se efectuează cu totul, deoarece hârtia este
biodegradabilă.
Paletele alveolare tip „Hemilton”, sunt confecţionate din material plastic cu dimensiunile
de 40x60 cm având formă tronconică sau trunchi de piramidă, cu diametrul la bază de 2,3 sau 4
cm şi înălţimi diferite. Se poate semăna automatizat cu instalaţia tip Hemilton, câte o sămânţă la
adâncimea de 0,5-1cm, după care, paletele se aşează în spaţiile de producere a răsadurilor.
72
Fig. 4.2.Tipuri de ghivece
1– Jiffy-strips; 2 – Jiffy-seven (pastilă); 3 – Jiffy-pots;
4 – palete alveolar
Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor presupun o serie de verigi tehnologice, care se

referă la repicat, dirijarea factorilor de vegetaţie şi asigurarea stării de sănătate şi vigurozitate a
tinerelor plante.
ØRepicatul este lucrarea de transplantare provizorie a răsadurilor din semănătura deasă, la
distanţe mai mari, pentru a asigura plantelor lumina, aerul şi saţiul de nutriţie la nivelul optim
pentru fiecare specie legumicolă. Se efectuează la răsadurile destinate culturilor din spaţii
protejate şi celor timpurii în câmp.
Momentul optim pentru repicat este când plantulele au formate 1-2 frunze adevărate, pentru
a asigura o prindere mai bună şi mai rapidă.
În ce priveşte adâncimea de repicat, majoritatea răsadurilor se repică mai adânc decât au
fost în semănătură, iar la salată, ţelină şi gulii se face la aceeaşi adâncime.
Înainte de repicat substratul se udă bine, pentru ca răsadurile să se scoată uşor, cu ajutorul
unei linguri plantator, după care se sortează, oprindu-se exemplarele sănătoase şi viguroase, cu
sistemul radicular integral şi cu cât mai mult pământ la rădăcină.
Metodele de repicat se diferenţiază după destinaţia răsadurilor, materialele folosite şi
locul de repicare:
repicatul în ghivece şi cuburi nutritive permite obţinerea unui răsad viguros, de calitate
superioară, precum şi o prindere rapidă, iar la plantare, rădăcinile rămân întregi, astfel încât
plantele nu suferă şocul transplantării.
După repicat, recipientele se aşeza unele lângă altele, în sere sau solarii, pe folie de
polietilenă, iar în răsadniţe pe un strat de nisip, în grosime de 10 cm;
repicatul la pat nutritiv constă în amenajarea unui strat de amestec de pământ, de 15-16
cm, pe folie de polietilenă, iar după afânare, nivelare şi tasare, răsadul se va repica la distanţe
egale, atât între rânduri, cât şi între plante pe rând. Cu 10-12 zile înainte de plantare, se taie
substratul nutritiv în ambele sensuri, sub formă de pătrat, rezultând cuburile nutritive ce urmează
a fi plantate;
Indiferent de metodă, după repicat răsadurile se udă cu stropitoarea cu sită fină, cu apă
călduţă,.
ØDirijarea factorilor de vegetaţie
Dirijarea factorilor de vegetaţie se referă la asigurarea microclimatului la nivelul optimului
biologic deoarece tinerele plante sunt deosebit de pretenţioase în faza de răsad.
73
Lumina este un factor deficitar, atât ca intensitate cât şi ca durată, în perioada de producere
a răsadurilor, adică sfârşitul toamnei şi început de primăvară.
Optimizarea acestui factor prin măsuri tehnologice constă în alegerea terenurilor cu
expoziţie favorabilă pentru producerea răsadurilor, asigurarea desimii optime a plantelor,
repicatul efectuat la timp, menţinerea foliei sau a sticlei cât mai curate, îndepărtarea imediat, ziua,
a materialelor puse peste noapte pe răsadniţe pentru păstrarea căldurii, precum şi prin iluminatul
suplimentar.
În cazul răsadurilor produse pentru ciclul II de cultură din sere (în lunile iunie-iulie),
intensitatea luminii este foarte puternică, astfel că trebuie luate măsuri de umbrire (prin cretizare,
folosirea de plasă colorată, jaluzele, ecrane termice, etc.).
Temperatura se dirijează în funcţie de exigenţele ecologice al plantelor, faza de vegetaţie
şi intensitatea luminii. Cel mai ridicat nivel termic, la toate speciile legumicole, trebuie asigurat
în faza de germinare, pentru ca răsărirea să se desfăşoare normal şi în timp optim. După răsărire,
temperatura se scade, timp de 5-7 zile, pentru reducerea respiraţiei, respectiv a proceselor
oxidative din cotiledoane şi pentru a împiedica alungirea răsadurilor. În continuare, temperatura
se va corela atât cu intensitatea luminii, cât şi cu faza de vegetaţie..
Apa, respectiv udatul răsadurilor se aplică sistematic, în funcţie de specia legumicolă şi de
fenofază, la început cu 2-3 l/m2 iar mai târziu, 8-10 l/m2 (Al.S. Apahidean, 2004). În această
fază, tinerele plante sunt sensibile atât la excesul, cât şi la deficitul de apă. Excesul de umiditate
în spaţiile de producere a răsadurilor determină proliferarea agenţilor patogeni şi dăunători.
Deficitul se combate prin udări repetate a răsadurilor cu stropitoarea cu sită fină, cu apă la
temperatura mediului ambiant şi prin aerisiri în cazul excesului de umiditate.
Aerul în spaţiile de producere a răsadurilor trebuie dirijat cu foarte multă atenţie. Prin
aerisire se asigură împrospătarea atmosferei în oxigen şi eliminarea excesului de dioxid de
carbon, se reglează regimul de temperatură şi se elimină condensul din localul de cultură.
La începutul creşterii răsadurilor aerisirile vor fi mai moderate şi pe măsură ce plantele
avansează în vegetaţie se vor intensifica, ajungând ca, înainte de plantarea în câmp, în vederea
perfectării călirii, să se efectueze ziua şi noaptea.
Substanţele nutritive se asigură prin dozarea componentelor amestecurilor nutritive şi prin
fertilizări faziale, aplicându-se 1-3 îngrăşări, sub formă de soluţii în concentraţie de 0,5-1%. Se
folosesc atât îngrăşăminte organice, cât şi îngrăşăminte chimice simple sau complexe.
Îngrăşăminte organice folosite sunt gunoiul de păsări macerat şi diluat cu apă 1:20, mustul
de grajd diluat 1:10 ş.a., care se aplică printre rândurile de răsaduri.
După fertilizare, indiferent de tipul de îngrăşământ utilizat se recomandă udarea prin
aspersiune sau cu stropitoarea cu sită fină, pentru spălarea eventualelor resturi de soluţie de pe
frunze.
Rezultate bune se obţin prin utilizarea îngrăşămintelor foliare, aplicându-se prin pulverizare
fină, în faza de 2-4 frunze adevărate.
ØAsigurarea stării de sănătate şi vigurozitate a răsadurilor se realizează prin mai multe
măsuri tehnologice
Combaterea buruienilor comportă dezinfecţia termică a substratului nutritiv, lucrări de
plivit şi erbicidare.
În cazul suprafeţelor mari, combaterea buruienilor se poate efectua folosind o gamă largă
de erbicide, care se aplică fie înainte de semănat (ppi), fie între semănat şi răsărit (preemergent)
sau după răsărire (postemergent) (Tabelul 4.7.).
74
Erbicidarea răsadurilor de legume
Tabelul 4.7.
Doza Momentul
Specia legumicolă Produsul comercial
(g/m2) aplicării
Tomate, ardei Devrinol 50 WP 0,5
Trefmyd 24 EC ppi
Tomate Paarlan 72 EC 0,2 ppi
Tomate Sencor 70 WP 0,03 pre
Tomate, ardei Dual 500 EC 0,6 pre
Tomate, ardei, vinete Dymid 80 WP 1,0 pre
Enide 50 WP 1,2
Tomate Dual 0,53 post
Tomate, ardei, vinete,varză Fusilade 25 W 0,3
post
Leopard 5EC 0,15
Prevenirea şi combaterea agenţilor patogeni şi dăunători reprezintă o acţiune deosebit

de importantă în procesul de producere a răsadului. Se recomandă ca pe lângă măsurile, luate
iniţial, de dezinfecţie a substratului nutritiv, a spaţiului, a uneltelor folosite la producerea
răsadurilor şi a seminţelor, să se aplice şi tratamente cu insectofungicidele specifice (Tabelul
4.8.).
Tratamentele cu substanţe bioactive se aplică cu scopul de a spori potenţialul biologic al
plantelor şi pentru a preveni alungirea acestora. Produse, cu efect stimulator sau cu efect
retardant, folosite la producerea răsadurilor sunt prezentate în tabelul 4.9.
Călirea răsadurilor se referă la măsurile luate pentru adaptarea tinerelor plante la
condiţiile de mediu în care urmează să fie transplantate, asigurând totodată o bună şi rapidă
prindere la locul definitiv.
Astfel, înainte de plantare cu 4-6 zile, se sistează udările şi fertilizările pentru a forţa
dezvoltarea sistemului radicular şi a spori concentraţia sucului cellular, se scade treptat
temperature, se aeriseşte din ce în ce mai puternic, iar spre sfârşitul perioadei, răsadurile rămân
complet descoperite.
ØTehnica plantării răsadurilor
În câmp, prin plantare de răsaduri, se înfiinţează următoarele culturi legumicole: tomate
timpurii, tomate de vară-toamnă, ardei gras, lung, gogoşar, iute şi de boia, vinete, varză albă,
varză roşie, varză creaţă, varză de Bruxelles, varză chinezească, gulii, conopidă, broccoli,
castraveţi timpurii, dovlecei timpurii, pepeni galbeni şi pepeni verzi timpurii, salată, ţelină, ceapă
de apă, praz.
Operaţiile pregătitoare înainte de plantare constă în udarea, până la saturaţie a
substratului, cu 12-24 ore înainte de livrare, pentru a preleva plantele cu cât mai mult pământ la
rădăcină. Pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători se aplică un ultim tratament fito-sanitar,
cu insecto-fungicide specifice. După prelevare, răsadurile se sortează, iar cele nerepicate se
fasonează şi se mocirlesc. Lucrarea constă în înlăturarea a ½ - 1/3 din aparatul foliar, pentru a
reduce dezechilibrul între pierderile de asimilate şi apă datorită respiraţiei, respectiv transpiraţiei
prin frunze. Se aplică la speciile legumicole din grupa verzei (cu excepţia verzei de Bruxelles),
ceapă de apă, praz, ţelină, salată ş.a. La praz, ceapă de apă şi ţelină se fasonează şi rădăcinile, prin
scurtarea lor, pentru a favoriza emiterea de rădăcini laterale, adventive.
75
Mocirlirea constă în introducerea sistemului radicular într-un amestec de pământ, balegă
proaspătă de bovine şi apă, la care se pot adăuga insecticide şi substanţe biostimulatoare de
înrădăcinare. Lucrarea se execută pentru o prindere mai rapidă.
Combaterea agenţilor patogeni la răsadurile de legume

Tabelul 4.8.
Agent patogen sau Tehnologie Produsul
Observaţii
dăunător combatere
Previcur N 0,15-,25%
Phythium debarianum sp. Tratamente Stropirea patului germinativ sau
Topsin M 70 WP
Rhizoctonia sp. la sol a cuburilor nutritive
0,05%, Bavistin 0,1%
Stropirea patului germinativ
Phytium debaryanum sp. Tratamente Previcur N 0,2%
înainte sau după semănat cu 15-
Phytophtora parasitica la sol Captadin 50 PU 0,2%
20 l/100 m2
Galithion 5 g-3 g/mp 3 kg momeli/ha cu 3% fosfură
Tratamente
Gryllotalpa gryllotalpa Sinoratox 5 g- de zinc + tărâţe şi melasă,
la sol
Fosfura de zinc încorporat la 2 cm
Tratamente
Agriotes sp. Lindatox 3 PP Încorporat în sol sau amestec
la sol
Limax sp. În vegetaţie Metaldehida 5 Repartizat pe sol
Dithane M45-0,2%
Alternaria solani Tratamente în Tratamente periodice la 10-14
Polyram combi 0,2%
Septoria hycopersici vegetaţie zile
Captadin 50 PU 0,2%
Leveillula sp. Tratamente Afugan 50 EC 0,05% Pentru ardei si vinete la
Sphaerotheca sp. vegetaţie Systhane 12 E-0,03% semnalarea atacului
Pseudomonas lachrymas
Aliette 80 WP-0,2%
Pseudoperonospora
Tratamente în Dithane M 45-0,2%
ubensis
vegetaţie Ronilan 50 PU-0,05% Tratamente periodice preventiv
Peronospora brassicae
Sumilex 50 WP-0,1%
Botrytis cynerea
Macrosiphon euphorbiae Actellic 50 EC-0,1%
Tratamente
Mizus persici Ecalux S-0,1% La semnalarea dăunătorilor
în vegetaţie
Brevicorine brassicae Sinoratox 35 EC-0,1%
Tratamente
Tetranychus uriticae Omite 57 EC-0,1% Tratamente periodice
vegetaţie
Polyphagotarsonemus Tratamente Neoron 500 EC-0,1%
Tratamente periodice
latus vegetaţie Talsar 10 EC-0,05%
Biostimulatori pentru tratarea răsadurilor

Tabelul 4.9.
Specia Produsul Doza Scopul utilizării
(%) Moment aplicare
Tomate, ardei, vinete, 0,1 Înainte de repicat se Favorizează înrădăcinare

vărzoase Revital mocirlesc rădăcinile rapidă
Tomate, ardei, vinete, Atonik 80PS 2-3 tratamente, timp de Stimulează creşterea şi
castraveţi 0,05 30 zile prinderea
Tomate, ardei, vinete Alar 85 PS 0,3 În faza de 3-4 frunze Previne alungirea
Tomate, ardei, castraveţi Cycocel 0,1-0,2 În faza de 3-4 frunze Previne alungirea tulpinii
40LS adevărate
76
Epoca de plantare a răsadurilor în câmp se stabileşte în funcţie de cerinţele speciilor
legumicole faţă de căldură, de durata perioadei de vegetaţie şi de eşalonarea producţiei.
Pentru plantarea răsadurilor în câmp s-au stabilit următoarele epoci optime de plantare:
üepoca de primăvară, care prezintă trei perioade:
- primăvara devreme, când în sol, la adâncimea de plantare, se realizează minim 3-40C,
calendaristic în a treia decadă a lunii martie. Se plantează: salata, varza, conopida, guliile, etc.;
- primăvara mai târziu, când temperatura solului este de 9-100C, calendaristic după 20
aprilie. Se plantează tomatele timpurii, varza de Bruxelles, varza de vară ş.a.;
- primăvara târziu, când în sol sunt 14-150C, între 1-15 mai, se vor planta speciile termofile:
ardeii, vinetele, castraveţii, pepenii, tomate;
üepoca de vară, din luna iunie-până la mijlocul lunii iulie, când se înfiinţează majoritatea
culturilor succesive: praz, varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza chinezească, conopida,
guliile, prazul. În ultima decadă a lunii august se plantează salata pentru recoltări în toamnă;
üepoca de toamnă - sfârşit de septembrie-început octombrie, când se înfiinţează cultura de
salată pentru consumul extratimpuriu, iernând sub formă de rozetă de frunze (Tabelul 4.10.).
Metodele de plantare sunt manuale, semimecanizate sau mecanizate.
üManual, răsadurile se plantează cu plantatorul sau cu sapa (Fig. 4.3.).
Fig. 4.3. Tipuri de plantatoare şi plantarea răsadurilor
üSemimecanizat - presupune deschiderea rigolelor de plantare cu ajutorul cultivatoarelor

echipate cu corpuri de rariţă, după care urmează ca răsadul să fie aşezat manual, acoperirea fiind
manuală sau mecanizată.
üMecanizat se efectuează cu maşinile de plantat răsaduri MPR-6 în agregat cu tractorul L-
445.
Adâncimea de plantare a răsadurilor de salată, gulii, ţelină, ceapă de apă, praz ş.a. este
aceeaşi la care au fost plantele la locul de producere, cele de ardei, vinete, castraveţi, cu maxim 1-
2 cm mai adânc, iar specii care emit rădăcini adventive de pe tulpină, precum tomatele, varza,
conopida ş.a., se plantează mai adânc, până la nivelul frunzelor cotiledonale.
La tomate, în cazul răsadurilor alungite, se plantează „îngenuncheat”, adică prin
poziţionarea tulpinii în pământ, sub forma literei „L”, până sub prima frunză adevărată.
Schemele de plantare se stabilesc ţinând seama de desimea optimă/ha, de configuraţia
sistemului radicular, habitusul plantei, precum şi de asigurarea spaţiului necesar pentru efectuarea
lucrărilor mecanizate (Fig. 4.4.).
După plantare răsadurile se udă obligatoriu pentru a asigura prinderea bună şi rapidă a
plantelor.
77
Tomate timpurii Ardei
Varză şi conopidă timpurie Gulioare
Ţelină de rădăcină Salata de căpăţână
Ceapă de apă Praz
Vinete
Fig. 4.4. Scheme de plantare a răsadurilor în câmp
78
Date tehnologice privind plantarea răsadurilor în câmp pe teren modelat
Tabelul 4.10.
Epoca de
Cultura legumicolă Scheme de plantare(cm)
plantare
Tomate timpurii 25.IV – 1.V 80+70 x 25-30
Tomate vară-toamnă (nepalisate) 1 – 15.V 60+90 x 30
Tomate vară-toamnă (palisate) 1 – 15.V 100 x 26-30 nemodelat
Ardei gras şi lung 25.IV – 20.V 80+70 x15
Ardei gogoşar 1 – 20.V 80+70 x 20
Vinete 25.IV – 20.V 80+70 x 25-30
Ceapă de apă 10 – 30.V 20+40+70 x 4-5
Praz 10.V – 10.VI 20+40+20+70 x 8-10
Ţelină 15.V – 10.VI 80+70 x 18-20
Varză timpurie 5.III – 5.IV 80+70 x 18-20
Varză de vară 25.IV – 15.V 80+70 x 22-24
Varză de toamnă 15.VI – 15.VII 80+70 x 26-30
Varză roşie 20.VI – 10.VII 80+70 x 22-24
Gulioare 10 – 30.III 28+28+28+66x22-24
Gulii 20.VI – 10.VII 40+40+70 x 28-32
Conopidă timpurie 15 – 30.III 80+70 x 18-20
Conopidă toamnă 20 – 30.VI 80+70 x 26-30
Salată timpurie 1 – 15.III 28+40+20+70x15-20
Înfiinţarea culturilor legumicole în spaţii protejate

ØAdăposturi acoperite cu folie de polietilenă
Epoca de plantare din solariile şi tunelele joase este, de regulă, devansată cu 15-20 de zile
faţă de cea din câmp, datorită faptului că spaţiul protejat acumulează, în special în sol, un plus de
căldură de 5-70C, care permite înfiinţarea culturilor legumicole primăvara mai devreme (Tabelul
4.11.).
Metoda de plantare folosită în mod obişnuit în spaţiile protejate cu folie este plantarea
manuală în gropi executate cu lingura plantator sau cu săpăliga, în care se aşează răsadurile
produse la ghiveci, după care se trage pământul în jurul bolului în care se găsesc rădăcinile şi se
bătătoreşte uşor, cu dosul lingurii sau cu mâna.
ØAdăposturi acoperite cu sticlă
Epoca de plantare în serele acoperite cu sticlă se stabileşte în funcţie de regimul termic
(sere încălzite sau sere „reci”), de ciclul de cultură şi de specia legumicolă şi cerinţele ei faţă de
căldură şi intensitatea luminii.
În serele încălzite, în ciclul I, în a doua decadă a lunii decembrie se plantează castraveţii, la
începutul lui ianuarie tomatele, apoi ardeiul gras, încheindu-se cu vinetele, la sfârşit de ianuarie,
început februarie. În ciclul II, plantările se efectuează, pentru tomate şi castraveţii tip cornişon,
începând cu a doua decadă a lunii iulie (Tabelul 4.12.).
79
Norme tehnice privind plantarea răsadurilor de legume în spaţii acoperite cu folie de polietilenă
Tabelul 4.11.
Spaţiul Epoca de Nr plan
Cultura legumicolă
cultură înfiinţare te/ha
Tomate ciclu scurt 20.III – 5.IV 62000
Sere tip tunel înalt

Tomate ciclu
20.III – 5.IV 50000
prelungit
Ardei gras 1 – 15.IV 62000
Vinete 1 – 10.IV 33000
Castraveţi 5 – 15.IV 21000
Varză 1 – 10.III 62000
Salată 20.IX – 5.X 148000
Fasole păstăi VI; VIII 22000
Tomate 15 – 20.IV 57000- 65000
Tunele
joase
Castraveţi 20 – 30.IV 14000- 18000

Varză timpurie 1 – 10.III 57000
În serele neîncălzite artificial, aşa numitele sere reci, se practică cicluri de cultură
decalate. Astfel, ciclul I se înfiinţează primăvara, când regimul termic din interiorul adăpostului a
ajuns la nivelul apropiat de optimul necesar speciei legumicole respective, iar ciclul II, cu
plantarea în iulie, se încheie toamna mai devreme, la apariţia temperaturilor nefavorabile.
Norme tehnice privind plantarea răsadurilor de legume în sere acoperite cu sticlă

Tabelul 4.12.
Cultura Perioada Scheme şi distanţe (cm) Mii plante/ha
(40+80+80+80+40)x40-45 28-31
Ciclul I
Tomate
(40+120+120+40)x34-40 24-31
Ciclul II
Ardei Ciclul I (40+80+80+80+40)x40-50 25
Vinete Ciclul I (50+110+110+50)x40 18-24
(60+200+60)x40 16
Cu fructe semilungi
(50+110+110)x40 24
Castraveţi
(60+200+60)x40-50 24
Cu fructe mici
(60+200+60)x40-50 16
Pepeni galbeni Ciclul I (60+200+60)x40 16
Ciclul I (40+80+80+80+40)x30-40 31-42
Fasole verde
Ciclul II (40+30+180+30+40)x30 31-50
Salată Ciclul I [40+5(25)+40+5(25)40]x20 156-185
Metoda de plantare în seră este manuală, după ce s-au trasat mici rigole, cu ajutorul unui
cadru pe care sunt fixate corpuri de rariţă. Răsadurile stocate la capetele traveelor se distribuie la
distanţele corespunzătoare pe rând, după care cu lingura plantator se aduce pământul în jurul
balului de pământ, în aşa fel încât 1-2 m din acesta să rămână deasupra nivelului solului,
deoarece zona coletului este sensibilă şi nu trebuie să ajungă în contact cu pământul.
ØÎnfiinţarea culturilor legumicole în câmp prin plantare de organe vegetative se

efectuează la cartof, batat, usturoi, hrean, ştevie, sparanghel, leuştean, măcriş revent, ceapă
eşalotă, ceapă şi usturoi de Egipt, ceapă de frunze, etc (Tabelul 4.13.).
80
Norme tehnice privind plantarea de organe vegetative
Tabelul 4.13.
Adâncime
Epoca de Norma Metoda de
Cultura de plantare Mii plante /ha
plantare (kg/ha) plantare
(cm)
35-45*** MPR6+EPC6 -
Cartof timpuriu 10III-1IV 3500-4500 50**** MPCI6** 72-82
- 4SaBP 75*
1X-20X 4-5 -MPB-8 (12);
Usturoi 800-1000 667-880
10III-30III 2-3 -manual
Sparanghel 15III-30III 14000 puieţi 35-40 -manual 14
Hrean 20III-5IV 3000-6000 4-5 -manual 67
-MPB-8 (12);
Ceapă arpagic 20III-30III 800-1300 4-5 800-850
-manual
*- pentru tuberculi neîncolţiţi; ** - pentru tuberculi încolţiţi; *** - pentru tuberculi cu diametrul de 4-6
cm;**** - pentru tuberculi cu diametrul de 7-9 cm
Reţinem:
Epoca de semănat a speciilor legumicole se stabileşte diferenţiat, în funcţie de sistemul
de cultură, particularităţile biologice şi cerinţele faţă de căldură ale speciilor legumicole, durata
perioadei de vegetaţie, modul de eşalonare a producţiei în cursul anului.
TEST DE EVALUARE
1.Care sunt metodele de semănat in vederea producerii răsadurilor ?
Răspuns:
Metodele de semănat sunt următoarele:
Øsemănat des urmat de repicat, se foloseşte la răsadurilor destinate înfiinţării culturilor din
spaţii protejate, timpurii din câmp şi pentru unele culturi de vară. În acest caz, semănatul se
execută în spaţii încălzite, lucrarea executându-se, în general, manual, pe strat de amestec nutritiv
sau în diferite tipuri de lădiţe, sămânţa fiind distribuită prin împrăştiere sau în rânduri;
Øsemănat rar, când răsadul nu se mai repică, se aplică culturilor de vară şi de toamnă din
câmp.
Øsemănat direct în lădiţe, ghivece sau cuburi nutritive.
2. Care sunt măsurile tehnologice de asigurare a stării de sănătate şi vigurozitate a

răsadurilor?
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Lucrarea de repicat constă în :
a. rărirea răsadurilor
b. mocirlire
c. etiolare
d. transplantarea provizorie a răsadurilor
e. plantarea răsadurilor la locul definitiv
Rezolvare: d
81
2. Călirea răsadurilor este obligatorie pentru:
a) toate răsadurile de legume
b) numai pentru tomate şi ardei
c) răsadurile destinate culturilor din sere şi solarii
d) răsadurilor destinate culturilor timpurii din câmp
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
În general, sămânţa folosită la semănat trebuie să provină din categorii biologice
superioare, cu indici agrobiologici de calitate şi să fie însoţită de buletin de analiză, datat recent.
În vederea semănatului se recomandă ca seminţele să fie supuse unor operaţiuni pregătitoare,
pentru asigurarea unei bune germinaţii şi pentru prevenirea transmiterii de agenţi patogeni şi
dăunători.
La producerea răsadurilor, în legumicultura modernă se recomandă ghivecele tip Jiffy,
deoarece plăntuţele au condiţii de nutriţie şi de creştere foarte favorabile, iar prin faptul că se
plantează cu totul, prinderea este în proporţie de 100%.
Măsurile tehnice pentru asigurarea temperaturi în optim la producerea răsadurilor se
referă la înlăturarea deficitului prin izolarea pereţilor localurilor, acoperirea răsadniţelor noaptea
cu rogojini sau prelate, înlocuirea pe poteci a biocombustibilului epuizat cu material proaspăt, în
fermentaţie, acoperirea ziua a răsadniţelor cu două rânduri de rame, etc. În caz de exces, pentru
scăderea temperaturii se fac aerisiri sau se umbresc plantele prin diferite metode.
În ce priveşte aerul, se execută aerisiri, în general zilnic, la sere prin deschiderea
ferestrelor de la acoperiş şi de la pereţii laterali, acţionate mecanic sau automatizat, iar la solarii,
la început prin deschiderea uşilor de la capetele localului, iar pe măsură ce vremea se încălzeşte,
prin ridicarea foliei de pe părţile laterale.
Schemele de plantare, se stabilesc în funcţie de specia legumicolă, configuraţia
sistemului radicular, mijloacele mecanice folosite, ciclul de cultură şi regimul termic al serei,
cultivarea în asociere a două sau trei specii legumicole.
82
Tema nr. 5.
LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE APLICATE CULTURILOR LEGUMICOLE
1. Lucrări de întreţinere cu caracter general aplicate în culturile legumicole
2. Lucrări de întreţinere cu caracter special aplicate în culturile legumicole
3. Recoltarea, condiţionarea şi păstrarea producţiei de legume.
Obiective:
ücunoaşterea lucrărilor de întreţinere generale aplicate culturilor legumicole
ücunoaşterea lucrărilor de întreţinere speciale aplicate culturilor legumicole
ümodalităţi de recoltare, condiţionarea şi păstrarea producţiei de legume.
Craiova
3. Duţă Adriana, Soare Rodica, 2006 –Elemente de practică legumicolă. Editura
4. Popescu V., 1996 - Legumicultura, Vol I. Editura Ceres
5. Soare Rodica, 2008 – Manual de legumicultură, Vol.I. Editura Universitaria
5.1. Lucrări de întreţinere cu caracter general constituie secvenţe tehnologice comune

care se aplică la toate culturile de legume.
Ø Afânarea solului şi combaterea crustei
Lucrările curente de afânare a solului şi distrugere a crustei sunt necesare după instalarea
unor condiţii nefavorabile pentru plante, determinate de bătătorirea solului, formarea crustei în
urma ploilor sau irigării, etc.
În cazul speciilor legumicole care germinează şi răsar greu (ceapă, morcov, pătrunjel,
păstârnac, ş.a.), în intervalul dintre semănat şi răsărirea plantelor, se execută aşa numita ,,praşilă
oarbă”. Lucrarea se poate executa mecanizat cu tăvălugul inelar, TI-3,5 sau cu grapa cu colţi
reglabili, trecând perpendicular pe direcţia rândurilor.
După răsărire, se execută praşile mecanice printre rândurile de plante şi manuale, între
plante pe rând.
ØCompletarea golurilor, constă în asigurarea numărului optim de plante la unitatea de
suprafaţă. La culturile legumicole înfiinţate prin răsad, completarea golurilor se realizează la 5-7
zile de la plantare, folosind răsad de aceeaşi vârstă şi soi din rezerva de 5-15 %, reţinută în acest
scop. În cazul culturilor legumicole înfiinţate prin semănat direct în câmp, golurile se
completează cu sămânţă umectată. La unele specii, precum tomatele, salata, sfecla roşie, ceapă,
etc., se pot folosi plăntuţele rezultate din rărit.
ØCombaterea buruienilor
Metoda combaterii integrate a buruienilor se bazează pe folosirea în complex a tuturor
măsurilor preventive şi curative.
Măsurile preventive se referă la rotaţia corespunzătoare a culturilor în cadrul
asolamentului, arătură, lucrări repetate de grăpare a solului până la înfiinţarea culturilor,
distrugerea buruienilor înainte de a fructifica, etc.
83
Metodele curative de combatere a buruienilor sunt următoarele:
- prăşitul manual şi mecanic, pe rând şi respectiv, între rânduri;
- plivitul;
- combaterea chimică a buruienilor constă în aplicarea erbicidelor preemergente (între
semănat şi răsărit) şi postemergente (după răsărire sau plantarea răsadurilor), (Tabelul 5.1.).
- mulcirea, ce constă în acoperirea solului dintre plante şi dintre rânduri cu produse de
natură organică (paie, mraniţă, turbă, rumeguş, coajă de copac, coji de arahide, etc.), de natură
sintetică (hârtie şi carton biodegradabile, folie de polietilenă) sau de natură organo-sintetică
biodegradabile, care se descompun în sol.
Înainte de aplicarea mulciului terenul trebuie să fie bine pregătit, afânat şi nivelat, curat
de buruieni, cu umiditatea de 60-70% din capacitatea de câmp pentru apă.
Erbicide recomandate culturilor legumicole din câmp

Tabelul 5.1.
Doza Cultura Remanenţa
Mod de
Erbicidul (kg; l/ha) Buruieni la care se aplică (luni)
aplicare
combătute
0,8-1,0 Monocotiledonate Tomate prin răsad -
Agil 100EC Post 1,0-1,5 anuale şi perene Ardei, morcov
Dicotiledonate, Ceapă arpagic 3
Afalon 47WP Pre 1,5-2,0 monocotiledonate Morcov, cimbru,
cartofi, mazăre
1,5-3,0 Dicotiledonate Ceapă, usturoi 1
Basagran 48LS Post 2,0-3,1 Mazăre grădină
Bladex 50WP Pre 1,0-1,5 Dicotiledonate Mazăre de grădină

Blazer 2S Post 0,6 Dicotiledonate Tomate prin răsad
Flex CS Post 1-1,25 Dicotiledonate Fasole de grădină
Focus ultra Post 1,0 Monocotiledonate Tomate semănate
ØFertilizarea fazială sau suplimentară

Fertilizarea suplimentară radiculară se realizează cu îngrăşăminte sub formă de soluţie sau
sub formă solidă.
Dintre îngrăşămintele chimice solide se utilizează azotatul de amoniu, superfosfatul,
azotatul de potasiu, sulfatul de potasiu, sulfatul de magneziu, clorură de potasiu, etc., aplicându-
se în mai multe reprize, mecanizat sau manual, de-a lungul rândurilor, apoi se încorporează în sol
printr-o praşilă superficială.
Se recomandă fracţionarea dozelor, în funcţie de perioada de vegetaţie a plantelor şi de
efectul îngrăşămintelor asupra acestora. Astfel, în primele săptămâni de vegetaţie se aplică
formulări în care predomină fosforul, în perioada creşterii active se folosesc combinaţii sporite în
azot, iar în perioada de fructificare, cele bogate în elementul potasiu.
La fertilizarea organică, cu must de gunoi de grajd sau gunoi de păsări, soluţia de
îngrăşăminte se poate obţine după o perioadă de fermentare de 1-2 săptămâni. Pentru folosire
soluţiile se diluează cu apă, în proporţie de 1:5 părţi de apă, respectiv cu 1:15-20 părţi de apă.
Soluţia se aplică odată cu apa de irigat (fertirigarea), prin aspersiune sau picurare.
Fertilizarea extraradiculară reprezintă secvenţa cea mai rapidă de a corecta carenţele de
nutriţie apărute pe parcursul perioadei de vegetaţie a culturile legumicole. Pe piaţa din România
există firme care lansează o gamă variată de îngrăşăminte ce se aplică prin fertirigare (la sol) sau
84
prin fertilizare extraradiculară, produse precum F-141, F-231, F-411, F-011, Foliar-feed,
Folamin-234, Polimet, Cropmax, ş.a., în concentraţii de 1,0 %.
ØIrigarea culturilor legumicole
Regimul de irigare a culturilor legumicole se exprimă prin norma de irigare, norma de
udare, numărul şi frecvenţa udărilor.
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă care se dă la o singură udare (m3/ha), iar
norma de irigare însumează totalitatea udărilor care se administrează la o cultură, pe întreaga
perioadă de vegetaţie (m3/ha).
Cantitatea de apă ce trebuie administrată prin norma de irigare este diferită. Se stabileşte
în funcţie de: zona geografică, deficitul apei în sol, care prezintă variaţii mari în cursul anilor
datorită unei repartizări neuniforme a precipitaţilor, particularităţile morfologie şi biologice ale
speciei legumicole, etc. În general, în timpul perioadei de vegetaţie se aplică un număr de 2-10
udări, cu norme de udare de 200-400 m3/ha.
În legumicultură, irigarea se poate efectua prin scurgerea apei la suprafaţa solului sau pe
brazde, prin aspersiune şi prin picurare.
Irigarea pe brazde se aplică pe terenuri bine nivelate, cu o pantă de 0,1-0,3 %, care
asigură scurgerea apei pe rigola de udare şi permite infiltrarea la nivelul rădăcinilor. În acest caz,
solul rămâne uscat pe coronament şi se pot executa concomitent lucrările de întreţinere şi
recoltare.
Irigarea prin aspersiune asigură transmiterea apei sub presiune, cu ajutorul pompelor, în
conducte metalice sau din material plastic, fiind pulverizată radiar prin aspersoarele prevăzute cu
duze.
Irigarea prin picurare este o metodă modernă (se utilizează de cca. 55 ani şi este
originară din Israel) şi de perspectivă, datorită următoarelor avantaje:
- se diminuează evaporaţia şi permite folosirea eficientă a apei de irigare, asigurând
umiditatea constantă a solului;
- asigură economie de apă până la 50%;
- nu determină creşterea umidităţii atmosferice, diminuându-se pericolul proliferării şi
atacului agenţilor patogeni şi dăunători;
- în zona rădăcinilor active a plantelor nu are loc depozitarea de săruri, ele fiind
transportate în straturile profunde;
- se poate aplica pe toate tipurile de teren;
- se reduce frecvenţa buruienilor din culturile legumicole;
- oferă posibilitatea automatizării şi programarea normelor de udare şi a dozei de
fertilizare, etc.
ØCombaterea bolilor şi dăunătorilor prin metode preventive şi curative.
Măsurile principale ce vizează combaterea preventivă sunt:
- obţinerea unui material semincer sănătos, liber de boli şi dăunători;
- cultivarea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă naturală, genetică, la atacul
agenţilor patogeni şi dăunători;
- tratamente de dezinfecţie aplicate la seminţe, sol, amestecuri de pământ, etc;
- asolamentul şi rotaţia corespunzătoare a culturilor;
- evacuarea de pe câmp a resturilor vegetale infestate;
- distrugerea buruienilor purtătoare de agenţi patogeni sau dăunători;
85
- nutriţia echilibrată a plantelor determină creşterea rezistenţei plantelor faţă de
agresivitatea patogenilor şi dăunătorilor. De exemplu, excesul de azot determină
creşteri vegetative puternice şi sensibilizarea plantelor la atacul agenţilor patogeni;
- efectuarea la timp a tuturor lucrărilor de întreţinere pentru obţinerea de plante
viguroase, cu rezistenţă sporită la atacul bolilor şi dăunătorilor;
- folosirea de materiale de izolare, prin acoperirea unor culturi cu folii (tip
Covertan);
Combaterea curativă, cu rol de distrugere a focarelor de boli şi dăunători se
realizează prin următoarele metode:
- fizice: sterilizarea solului, a amestecurilor de pământ şi a uneltelor cu abur, a
seminţelor;
- mecanice: eliminarea din cultură a plantelor sau organelor atacate;
- chimice: tratamente cu diferite substanţe chimice fito-sanitare;
- biologice: utilizarea de organisme vii – virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare,
insecte entomofage ş.a.- sau substanţe – feromoni, hormoni, repelenţi, capcane.
Unele produsele de combatere pentru agenţii patogeni şi dăunătorii prezenţi în culturi,
sunt prezentate în Tabelul 5.2 şi Tabelul 5.3.
Produse chimice pentru combaterea agenţilor patogeni din culturile legumicole

(după Costache C. şi Roman T., 2000)
Tabelul 5.2.
Concentraţie soluţie
Agentul patogen şi boala produsă Produse de combatere Pauză (zile)
(%)
1 2 3 4
Botrytis cinerea Calidan 26,2 2 SC 0,15 21
(putregai cenuşiu la salată) Sumilex 50 WP 0,1 14
Acrobat M 2690 WP 0,2 14
Pseudoperonospora cubensis Bravo 500 SC 0,25
(mana la castraveţi) Previcur 607 CS 0,15 21
Ridomil Cu 45 WP 0,4 3
Pseudomonas lachrymans Champion 0,3 14
(pătarea unghiulară a frunzelor de Dithane M 45 0,2
castraveţi) Turdacupral 0,5 14
Sclerotinia sclerotiorum
Rovral 50 WP 0,2 21
(putregaiul alb la morcov)
Bravo 500 WP 0,2 14
Peronospora destructor
Dithane M 45 80 WP 0,2 14
(mana cepei)
Ridomil gold MZ 608 0,25 7
Sulf muiabil 0,4
4
Sphaerotheca fuliginea (făinarea Rubigal 0,03
7
cucurbitaceelor) Bumper 0,015
7
Shavit F 71,5 7
Erysiphe umbelliferarum 0,05
Sulf muiabil 80 PU 4
(făinarea la morcov) 0,4
Botrytis alli
Bravo 500 SC 0,2 14
(putregai cenuşiu la ceapă)
Helminthosporium alli Dithane M 45 80 WP 0,2 14
(helmintosporioza) Folpan 50 WP 0,2 21
86
Puccinia porrii (rugina) Bavistin 50 WP 0,05 14
14
Bremia lactucae Acrobat MZ 690 WP 0,2
14
(mana la salată) Dithane M 45 80 WP 0,2
Rovral 0,05 21
Botrytis cinerea
Sumilex 0,05 14
(putregaiul cenuşiu la tomate)
Captadin 0,2 14
Phythophthora infestans Ridomil plus 48 0,25 3
(mana tomatelor) Curzate Manox 0,25 3
Alternaria porri f. sp. solani Dithane M 45 0,2 14
(alternarioza) Bravo 500 0,2 14
Xanthomonas campestris pv.
Sancozeb 0.2 14
vesicatoria (băşicarea fructelor de
Vandozeb 0,2 14
ardei)
Alternaria tenuis (putrezirea Champion 0,3
receptaculului şi a seminţelor de Dithane M 45 0,2 14
ardei) Vandozeb 0,2
Alternaria brassicae Dithane M 45
0,25 3
(Alternarioza) Sancozeb
Leveillula taurica Bumper 0,02 7
(făinarea ardeiului) Shavit 0,05 7
Colletotrichum lindemuthianum Topsin M 0,2 14
(antracnoza) Dithane M 45 0,25 14
1 2 3 4
Fundazol Tratament la baza 14
Verticillium dahliae (verticiloza Topsin M tulpinii cu soluţie 14
sau ofilirea la vinete) Metoben 0,05% -I trat. şi 0,1% 14
Bavistin trat. II şi III 14
Xanthomonas campestris (arsura

comună) Ridomil plus 48 0,25 3
Pseudomonas syringe pv. (arsura Dithane M 45 0,2 14
aureolată)
Peronospora pisi (mana) Ridomil plus 48 0,25 3
Ascochyta pisi(antracnoza) Dithane M 45 0,2 14
Peronospora brassicae (mana) Dithane M 45 0,25 3
Combaterea dăunătorilor din culturile legumicole cu produse chimice

Tabelul 5.3.
Produse de Conc.(%) sau
Dăunătorul Culturi atacate
combatere doza (kg/ha)
1 2 3 4
Coropişniţa Sintogril 5 G 50 kg
Toate speciile
(Gryllotalpa gryllotalpa) Galithion 5G 30 kg
Limaxul cenuşiu Salată, castraveţi, varză, Mesurol 4 G 3 – 6 kg
(Deroceras agreste) fasole Metaldehidă 5 G 30 kg
Păduchele cenuşiu al verzei Actellic 50 EC 0,15
Varză, conopidă. tomate,
(Brevicoryne brassicae) şi Fastac 10 EC 0,15
ardei, mazăre, salată, fasole
afide Mospilan 20 SC 0,02
Neoron 500 EC 0,08
Păianjenul roşu comun Vinete, castraveţi, fasole,
Omite 570 EC 0,10
(Tetranychus urticae) bame, ardei
Nissorun 10WP 0,04
Tripsul comun (Thrips Mospilan 20 SC 0,04
Ceapă, castraveţi, vinete
tabaci) Supersect 10 EC 0,03
Gărgăriţa mazărei Fasole, mazăre Carbtox 37 EC 0,4
87
(Bruchus pisorum) Ekalux S 0,1
Gărgăriţa fasolei Supersect 10 EC Fastac 0,03
(Achanthoscelide 10 EC 0,03
sobtectus)
Musca verzei (Delia Dipterex 80 SP 0,2
Varză, conopidă
brassicae) Carbetox 37 EC 0,4
Victenon 50 WP 0,05
Gândacul de Colorado Supersect 10 EC 0,03
Vinete, tomate
Leptinotarsa decemlineata Fastac 10 EC 0,02
Decis 2,5 EC 0,05
Dimilin 25 WP 0,05
Buha verzei (Mamestra
Varză, conopidă, ridichi
brassicae)
Omida fructelor Tomate, ardei, bame,

Sinoratox 35 EC 0,15
(Helicoverpa armegera) fasole, bob
Fastac 0,02
Fluturele alb al verzei Varză, conopidă, ridichi, Talstar 10 EC 0,04
(Pieris brassicae) muştar Fastac 10 EC 0,02
Musca minieră (Liriomyza Castraveţi, tomate, pepeni, Trigard 75 WP 0,02
trifolii) vinete Vertimec 1,8 EC 0,09
Reţinem:
În cursul vegetaţiei, fertilizarea cu substanţe nutritive se aplică în fazele critice, de
consum maxim a plantelor, când începe formarea organelor comestibile. În general, se consideră
necesar să se aplice 1/2 sau 2/3 din necesarul de îngrăşăminte cu azot şi 1/4-1/3 din totalul de
îngrăşăminte pentru o cultură legumicolă.
Dozele de îngrăşăminte minerale sau organo-minerale ce se aplică în timpul perioadei de
vegetaţie se stabilesc pe baza analizelor de laborator, atât la sol cât şi pe baza celor obţinute în
urma diagnozei foliare.
Pentru a preveni formarea şi extinderea populaţiilor de paraziţi vegetali rezistenţi, se
recomandă alternarea tratamentelor cu pesticide cu baze chimice diferite, pe parcursul perioadei
de vegetaţie a plantelor.
În acţiunea de combatere a bolilor şi dăunătorilor, este deosebit de importantă cunoaşterea,
precum şi monitorizarea condiţiilor de mediu care favorizează apariţia şi evoluţia atacului agenţilor
patogeni şi dăunători din culturile legumicole. Majoritatea infecţiilor (cu excepţia făinărilor), se
produc la umiditate atmosferică ridicată (85%) şi/sau la prezenţa picăturilor de apă pe organele
aeriene ale plantelor, în condiţiile în care temperatura variază între limite relativ largi.
TEST DE EVALUARE
1. Enumeraţi lucrările de întreţinere cu caracter general ?
Răspuns:
Lucrările de întreţinere cu caracter general sunt: afânarea solului şi combaterea
crustei, completarea golurilor, irigarea, fertilizarea suplimentară, prevenirea şi
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
2. Care sunt principale măsuri ce vizează combaterea preventivă a bolilor şi

dăunătorilor ?
Răspuns:
88
Exerciţii:
Exemplu rezolvat
1. Cu ce scop se execută lucrarea de mulcire:
Răspuns:
a) protejarea culturilor împotriva bolilor şi dăunătorilor
b) rărirea răsadurilor
c) protejarea culturilor împotriva buruienilor, prin acoperirea solului dintre plante şi dintre
rânduri cu produse de natură organică, sintetică sau de natură organo-sintetică biodegradabile,
care se descompun în sol.
d) afînarea solului
e) sterilizarea solului
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Care sunt produsele de combatere a bolilor din culturile legumicole?
a) Trigard 75 WP, Vertimec 1,8 EC
b) Champion, Dithane M 45, Vandozeb
c) Sinoratox 35 EC, Talstar 10 EC, Fastac 10 EC
d) Agil 100EC, Afalon 47WP, Basagran 48LS
e) Topsin M, Metoben, Bavistin
Rezolvare:
5.2. Lucrările de întreţinere cu caracter special
ØRăritul este o lucrarea ce se execută în unele culturi legumicole care se înfiinţează prin
semănat direct în câmp, manual sau mecanizat, cu semănători care distribuie sămânţa la
întâmplare pe rând (SUP-21, SUP -29). Ca urmare, după răsărire, plantele sunt prea dese pe rând
şi prin rărit se asigură spaţiul de nutriţie optim (Tabelul 5.4.).
Fiind costisitoare, pentru evitarea lucrării, se recomandă folosirea normelor optime de
sămânţă/ha, amestecarea seminţelor mici cu seminţe de plante indicator sau cu nisip, drajarea
seminţelor şi folosirea maşinilor de semănat de precizie.
Specificul lucrării de rărit în culturile legumicole

Tabelul 5.4..
Cultura Modul de executare a lucrării Observaţii
Morcov Când plantele au 4-5 frunze: -
manual şi mecanic, „prin buchetat”, la distanţe de 3,5-
4 cm
Pătrunjel Idem morcov, la 5-6 cm -
Păstârnac Idem morcov, la 6-10 cm -
Ridichi: -de lună -la distanţa de 2-3 cm; -
-de vară -la distanţa de 6-8 cm;
-de iarnă -la distanţa de 8-10 cm.
Sfecla de masă Când plantele au 2-3 frunze, la distanţe de 12-14 cm, Cu plantele
10-12 cm sau 4 cm, în funcţie de destinaţia producţiei smulse se
înlocuiesc golurile
Ceapa ceaclama Când plantele au 3-4 frunze, la distanţe de 3,5-4cm Idem
sau 2,5-3cm
Salata pentru Când plantele au 2-4 frunze în rozetă, la distanţa de
căpăţână 15-20cm
89
Cicoarea de Când plantele au 2-3 frunze, la distanţa de 7-8cm -
Bruxelles
Cimbru, Când plantele au 3-5 frunze adevărate, la distanţa de Cu plantele
Busuioc 15-20cm smulse se
Tomate Când plantele au 3-4 frunze adevărate, la distanţa de înlocuiesc golurile
semănate în câmp 18-25cm
Sparanghel Când puieţii au înălţimea de 10-15cm, la distanţa de Se execută în
8-10cm pepinieră
Scorţonera Când plantele au 2-3 frunze, la distanţa de 8-0cm -
Barba caprei
ØBilonatul şi muşuroitul se execută cu scopul favorizării formării organelor comestibile

la unele specii de legume (cartof, morcov), de creştere a rădăcinilor adventive (tomate,
castraveţi), de a proteja de îngheţ unele culturi semincere (ceapă, varză), precum şi de a mări
rezistenţa unor plante semincere la acţiunea vânturilor.Lucrarea constă în strângerea pământului
în jurul plantelor, manual sau mecanizat (Tabelul 5.5.).
Specificul executării bilonatului şi muşuroitului

Tabelul 5.5.
Cultura Modul de executare a lucrării Observaţii
Cartof Lucrarea se execută înaintea îmbobocitului cu rarăţa sau manual cu Favorizează
sapa tuberizarea
Morcov, Lucrarea se efectuează după formarea sistemului foliar, cu atenţie Previne nverzirea
Sfecla roşie pentru a nu se acoperi cu pământ mugurele central capului rădăcinii
Batat Se execută muşuroirea înainte ca vrejii să se întindă
Tomate, Varză Lucrarea se efectuează după ultima praşilă
Castravete, La praşila a 2-a manuală, plantele se muşuroiesc şi din loc în loc, pe
dovlecel, pepene vrej, se pune pământ pentru emiterea de rădăcini adventive.
ØProtejarea culturilor legumicole împotriva brumelor

Metodele de protejare practicate sunt diferite, în funcţie de specia legumicolă, suprafaţa
cultivată şi de posibilităţile materiale (Tabelul 5.6.).
ØÎnlăturarea efectelor grindinii se realizează prin lucrări ce au drept scop refacerea
plantelor afectate:
- îndepărtarea părţilor rupte, sau a întregii plante atunci când este distrusă în proporţie mai
mare de 50 %;
- stropirea plantelor cu un fungicid;
- fertilizarea culturii cu îngrăşăminte chimice sau organice;
- irigarea şi prăşitul culturii;
- completarea golurilor dacă mai există răsaduri.
Posibilităţi de protejare a culturilor legumicole împotriva brumelor

Tabelul 5.6.
Metode de Descrierea metodei Observaţii
protejare
Perdele de a. Prin arderea de material organic umed (paie frunze, bălegar, Se aprind cu
fum rumeguş, etc.) care trebuie să ardă mocnit, fiind necesare 50-60 1-2 ore
grămezi de 1,0 m înălţime/ha, distanţate la 40-60m; înainte de
b. arderea a 20-30 bucăţi/ha de pneuri uzate ; căderea
c.10-15 sau 20-30 capsule fumigene/50ha, în funcţie de nivelul brumei, la
90
temperaturii. Capsulele se aşează astfel, încât vântul să antreneze temperatura
fumul spre culturi; în aer de 1-
d. pe suprafeţe mari, substanţele fumigene se aplică cu aviatic. 20C
Irigarea a. Irigarea prin aspersiune, cu pulverizarea apei foarte fin şi încet; -

culturilor udarea începe când temperatura aerului, la 10cm deasupra solului, se
apropie de 1-00C şi durează până dimineaţa;
b. irigarea pe brazde, începând de seara, atunci când este anunţată
bruma.
Folii Peste plante se aşează direct pelicule de polietilenă sau adăposturi -
plastic joase
Acoperirea Plantele se acoperă cu un strat de pământ, în grosime de 3-4cm, Descoperirea
plantelor manual sau mecanizat, până trece pericolul îngheţului, după care face cu
cu pământ acesta se înlătură. atenţie fără a
răni plantele
ØEtiolarea sau înălbirea se efectuează la unele specii legumicole în scopul protejării

organelor comestibile de lumină, condiţii în care acestea sunt mai fragede, mai suculente, cu
aspect comercial superior, etc. (Tabelul 5.7).
ØSusţinerea plantelor se realizează la speciile legumicole la care tulpina are creştere
înaltă, nedeterminată şi ţesut mecanic slab dezvoltat, care nu îi permite menţinerea în poziţie
verticală. Această lucrare de îngrijire specială se mai numeşte şi tutorat sau palisat şi se aplică la
tomatele cu creştere nedeterminată, castraveţi, fasole ş.a.
Pe suprafeţe mari susţinerea plantelor se face cu ajutorul şpalierilor, iar pe suprafeţe mici
se folosesc tutorilor individuali (araci).
ØLucrări de dirijare a creşterii şi fructificării
Lucrările de dirijare a creşterii şi fructificării, sau operaţiuni în verde, cuprind lucrările de
copilit, cârnit şi ciupit, (Tabelul 5.8.).
Metode de etiolare folosite în legumicultură

Tabelul 5.7.
Cultura Modul de etiolare
Conopidă -Se leagă 2-3 frunze deasupra căpăţânii false;
-se frânge nervura principală de la 1-2 frunze care se vor apleca peste partea
comestibilă.
Praz Se bilonează sau muşuroieşte tulpina falsă (organul comestibil) pe parcursul
creşterii.
Cicoare de Rădăcinile îngroşate de cicoare, toamna după recoltare, se sortează şi se pun la
Bruxelles „forţat”, pentru creşterea mugurelui –andiva- în condiţii de întuneric total, în
(Andive) diferite spaţii: în şanţuri, răsadniţe, sere, sub tunele joase de folie neagră, pivniţe,
hale de forţare
Fenicul de Peţiolii se muşuroiesc sau se bilonează, pe măsură ce cresc, în 2-3 reprize,
Florenţa manual sau mecanizat.
Sparanghel -În primăvara anului III de cultură, de-a lungul rândului de plante se execută
biloane înalte de 30-35cm, manual sau mecanizat;
-idem, dar în loc de biloane, se instalează tunele joase, cu folie neagră.
Ţelina pentru -Când peţiolii sunt de 18-20 cm, se bilonează sau muşuroiesc, cu grijă, să nu se
peţiol acopere mugurele central;
-peţiolii se acoperă cu diferite materiale opace.
91
Dirijarea creşterii şi fructificării la plantele legumicole din câmp
Tabelul 5.8.
Cultura Modul de executare a lucrării
legumicolă Copilit Cârnit sau Ciupit
Tomate a: se înlătură toţi copilii (copilit a: tulpina se cârneşte după 4
timpurii radical); inflorescenţe;
(cultivare cu b: se lasă numai primul copil b: tulpina se cârneşte după 3
port înalt) prefloral, (copilit parţial). inflorescenţe, copilul după 1
inflorescenţă.
Tomate de a: în zonele de S şi SV ale ţării se -tomatele de vară se cârnesc după 6-8
vară-toamnă lasă numai 1-2 copili; inflorescenţe;
(cultivare cu b: în zonele centrale şi de nord se -tomatele de toamnă se cârnesc cu 15 zile
port înalt) copilesc radical. înainte de I brumă de toamnă.
Varza de Se cârneşte mugurele din vârful tulpinii,
-
Bruxelles la sfârşitul lunii IX.
Castraveţi Se ciupeşte tulpina în faza de răsad, după
timpurii - 3-4 frunze, apoi lăstarii de ordinul I şi II,
după 5-6 frunze.
Pepeni galbeni Se ciupeşte tulpina în faza de răsad după
- 4-5 frunze, iar lăstarii, după ce s-au
format pe plantă 4-6 fructe.
ØTratarea plantelor cu substanţe bioactive

Substanţele bioactive sunt produse organice, naturale sau de sinteză, care se aplică
culturilor legumicole în diferite fenofaze ale ciclului biologic, având o acţiune stimulatorie,
retardantă sau inhibată. Prin acţiunea lor intervin în reglarea echilibrului metabolic al
organismului vegetal, sporind rezistenţa plantelor la factorii de stres, cu influenţe benefice asupra
creşterii şi dezvoltării, respectiv asupra producţiei de legume. (Tabelul 5.9.).
ØCopcitul - se aplică la ţelină şi hrean şi are drept scop îndepărtarea rădăcinilor
secundare de pe rădăcina principală, pentru a favoriza îngroşarea acesteia. Operaţia se realizează
manual, prin îndepărtarea pământului din jurul rădăcinii, apoi cu un cuţit bine ascuţit se taie toate
ramificaţiile laterale („mustăţi”), după care se aşează pământul la loc.
Substanţe bioactive folosite în culturile legumicole

Tabelul 5.9.
Produsul Cultura la care se Scopul efectuării Conc. Mod şi moment
aplică tratamentelor (%) de aplicare
1 2 3 4 5
Atonik 80 PS Tomate Stimulează creşterea şi 0,025 Săptămânal, de 3-4 ori
Castraveţi fructificarea
Antak 80 Tomate Copilit chimic 5 Când copilii au 2-
2,5cm
Cycocel 40 Tomate Creşterea producţiei 0,15 1-2 stropiri în
timpurii vegetaţie
Ethrel EC Tomate timpurii Maturarea fructelor 0,025 Stropiri, când fructele
(Romthrel) creşterea producţiei au ø de 25mm
timpurii
Tomate de Concentrarea coacerii 0,25- 0,50 Stropiri când primele
industrializare fructe sunt în pârgă
Ardei lung şi gogoşar Maturarea fructelor 0,50
92
Castraveţi, pepene Creşte numărul de flori 0,025- Stropirea plantelor
galben, dovlecel ♀ şi producţia 0,05 când au 3-4 frunze
Faverex EC Fasole de grădină Asigură polenizarea şi 1,5-2 La începutul
fecundarea înfloritului şi la
înfloritul în masă
Procaina Tomate, ardei, vinete Favorizează 0,0001 Începând de la
castraveţi, fasole fructificarea înflorire, 2-3
verde tratamente
Revital Tomate, ardei, vinete, Stimulează creşterea 0,05- 0,1 La 10 zile de la
castraveţi rădăcinilor plantare, apoi la
interval de 7 zile
Solex EC Ardei gras Asigură legarea fructelor 1,5-2 La începutul şi la
înfloritul în masă
Tomato-stim Tomate Stimulează legarea 1-3 Îmbăierea sau
fructelor pulverizarea florilor
din inflorescenţele I,II
şi III
Vifarex EC Vinete Stimulează legarea 1,5-2 La începutul şi la
fructelor înfloritul în masă
Lucrări de îngrijire cu caracter special efectuate în culturile legumicole protejate -

presupune executarea următoarelor lucrările de îngrijire cu caracter special:
Øsusţinerea plantelor;
Ødirijarea creşterii şi fructificării;
Ødefolierea;
Østimularea fructificării;
Øpolenizarea suplimentară;
Øtratarea plantelor cu substanţe bioactive;
Øîndepărtarea butonilor florali, a florilor bărbăteşti şi a fructelor tarate;
Ømulcitul.
üSusţinerea plantelor.
În serele solar palisatul plantelor se aplică diferenţiat, în funcţie de specie, tipul de solar,
forma de cultură, etc.
Astfel, la tomate, forma de cultură în ciclu scurt, sistemul de susţinere este format din
şpalieri scurţi, cu un singur rând de sârmă, la fel ca la cultura timpurie din câmp. În ciclul
prelungit, palisare se realizează pe spalier înalt, format din sârmele scheletului solarului sau
special instalate, legându-se plantele la baza tulpinii, între inserţiile frunzelor 1-2 şi cu celălalt
capăt de sforile şpalierului. Săptămânal, plantele se răsucesc în jurul sforii, care trebuie să fie
lejeră, pentru a nu le smulge din pământ.
La castraveţi şi pepenii galbeni, palisarea se execută în acelaşi mod ca la tomatele ciclul
prelungit, cu deosebirea că sfoara nu se leagă la baza plantei, pentru a nu strangula tulpina, ci se
înfăşoară de 2-3 ori în jurul acesteia, după care se trece de 2-3 ori după I sau al II-lea lăstar. Pe
măsură ce planta creşte, se va răsuci în jurul sforii.
La fasolea de grădină cu port înalt, unde la un cuib sunt mai multe plante, sfoara se
înfăşoară de mai multe ori în jurul bazei tulpinii, iar capătul opus se leagă de sârma spalierului,
plantele susţinându-se singure prin răsucire în jurul sforii.
üÎn serele acoperite cu sticlă, de-a lungul traveei, se găsesc amplasaţi spalierii cu mai
multe rânduri de sârmă, de care se leagă sforile.
La tomate, castraveţi şi pepeni galbeni, se palisează numai tulpina, iar la ardeiul gras şi
vinete se susţin individual trei sau patru ramificaţii oprite pentru fructificare.
93
La castraveţi, în funcţie de metoda preconizată pentru dirijarea fructificării, orientarea sforii,
respectiv a plantelor, este diferită:
- metoda „Pergolă”: se dirijează sfoara, în poziţie verticală la sârma spalierului, aflată
deasupra rândului de plante, apoi plantele, pe măsură ce cresc, se răsucesc în jurul sforii şi se conduc
pe orizontală spre axul traveei;
- metoda în „V”: tulpinile sunt conduse în poziţie oblică, astfel că privit rândul de plante de
la capătul traveei descrie forma literei V. Rândurile de castraveţi se amplasează între două sârme ale
spalierului, iar sforilor de pe acelaşi rând, se leagă în mod alternativ de o sârmă sau cealaltă a
instalaţiei de susţinere. Când tulpina ajunge la nivelul doliei, se dirijează pe orizontală, de-a lungul
sârmei spalierului, până la planta vecină.
ØDirijarea creşterii şi fructificării
üÎn serele acoperite cu pelicule de material plastic, lucrările de copilit, cârnit şi ciupit
sunt asemănătoare cu cele efectuate la plantele legumicole din câmp.
Copilitul se execută astfel:
- la tomate, atât la ciclul scurt cât şi la ciclul prelungit, se execută radical;
- la vinete se poate interveni printr-un copilit parţial, lăsându-se numai doi copili pe
tulpină şi anume primul copil prefloral şi cel de după prima floare, restul fiind înlăturaţi;
- la ardeiul gras (numai în cazul cultivarelor viguroase) prin eliminarea ramificaţiilor care
cresc spre interiorul tufei şi păstrarea celor exterioare, astfel că planta are aspectul unui vas gol în
interior.
Cârnitul tulpinii:
- la tomate, cultură în ciclul scurt se efectuează după patru inflorescenţe, iar la ciclul
prelungit după 8-10 inflorescenţe (cu 40-50 zile înainte de desfiinţarea culturii);
- la vinete şi ardei gras, cele 3-4 braţe de fructificare, se cârnesc cu 40 de zile înainte de
încheierea culturii.
Ciupitul tulpinii:
- la soiurile de castraveţi şi pepeni galbeni unisexuat monoici, se realizează la plantarea
răsadului, prin ruperea vârfului de creştere a tulpinii după 3-4 frunze. În continuare este condus
ca tulpină un lăstar de ordinul I, care se ciupeşte după 5-7 frunze, apoi unul de ordinul II, ciupit
după 5-6 frunze şi de ordinul III, care se ciupeşte, când ajunge la sârma spalierului. Toţi lăstarii
de ordin superior fertili se vor ciupi după 1-2 fructe.
üÎn serele acoperite cu sticlă, tehnica de aplicare a lucrărilor de copilit, cârnit şi ciupit se
execută asemănător cu cea aplicată în solar, cu unele diferenţe.
Copilitul tulpinii:
- la tomate, atât în ciclul I cât şi în ciclul II de cultură, se efectuează radical, prin înlăturarea
tuturor copililor, când sunt foarte mici şi mici (2-5 cm), pentru a nu consuma inutil hrana
necesară formării şi creşterii fructelor şi a nu umbri, prin poziţia lor, florile;
- la ardeiul gras, care are creştere dichotomică, tulpina se copileşte parţial, fiind condusă cu
două, trei sau patru braţe de fructificare, în funcţie de vigoarea cultivarului şi numărul de rânduri
amplasat pe travee (la 4 rânduri se lasă 2-3 braţe, la 3 rânduri, 3-4 braţe).
Tot la ardei se pot aplica variante combinate de copilit. Astfel, pe travee se plantează trei
rânduri de ardei şi la cele două din exterior, plantele se conduc cu două ramificaţii, orientate
linear pe direcţia spalierului. La rândul din mijloc plantele se lasă cu patru braţe care se conduc în
„V”, două la sârma din dreapta şi două la cea din stânga. Pe braţele reţinute se formează lăstarii
purtători de rod. Aceste braţe se vor copili de ramificaţiile care cresc spre interiorul tufei, astfel
ca planta să aibă aspectul unui vas gol în interior, în vederea captării unei cantităţi cât mai mari
de lumină şi realizării unei bune aerări (Fig. 5.1.).
94
Fig. 5.1. Dirijarea fructificării la ardeiul gras în sere bloc
Plantele de vinete, în funcţie de vigoarea cultivarului, se conduc cu 2, 3 sau 4 braţe,

respectiv tulpina şi primii 1, 2 sau 3 copili de la bază, care se copilesc radical până în jurul datei
15 mai, după care se lasă lăstarii care apar. Este important ca în perioada când condiţiile de
lumină, atât ca intensitate cât şi ca durată, sunt reduse să se limiteze sarcina de rod de pe plantă:
1-2 fructe în martie, 3-4 în aprilie, ajungând la 5-6 fructe în luna mai.
Cârnitul tulpinii:
- la tomatele din ciclul I de cultură se execută după 8-12 inflorescenţe, iar din ciclul II,
după 5-7 etaje de fructificare, lăsând în mod obligatoriu cel puţin două frunze deasupra ultimei
inflorescenţe.
În cazul unor sere înalte (din Olanda, Belgia), în care se practică cicluri prelungite, pe
plante, care au o lungime de peste 7-8 m, se lasă 25-30 de inflorescenţe. Porţiunea de tulpină la
această metodă, se defoliază şi se coboară periodic la sol, unde se acoperă sau nu cu pământ, iar
vârful vegetativ, orientat în sus, continuă creşterea în înălţime a plantei, formându-se noi frunze şi
elemente de fructificare, respectiv inflorescenţe;
- la ardei, cu cca. 35-40 de zile înainte de desfiinţarea culturii, se rupe vârful de creştere la
fiecare braţ, deasupra ultimului fruct format;
- la vinete, braţele de fructificare se cârnesc cu 40-50 de zile înainte de defrişarea culturii,
iar copilii după 1-2 fructe formate.
Ciupitul la hibrizii de castraveţi, care sunt ginoici (formează numai flori femeieşti,
fructele obţinându-se prin partenocarpie), se efectuează pentru realizarea unui echilibru între
creşterile vegetative şi cele generative, precum şi pentru a limita numărul de fructe pe plantă.
Metode de tăieri de fructificare la castraveţi:
metoda „Pergolă” - pe tulpină, până la 60-80cm înălţime, se înlătură toţi lăstarii şi nu se
lasă nici fructe (eventual dacă planta este viguroasă pot rămâne 1-2 fructe), apoi până la sârma
spalierului se lasă 8-12 fructe şi 3-4 lăstari care se ciupesc după 1-2 fructe şi 2-3 frunze. Tulpina,
condusă pe orizontală, se ciupeşte când a ajuns la axul traveei, conducându-se în continuare un
lăstar de ordinul I până la planta vecină, unde se cârneşte. Pe toată porţiunea de plantă, condusă
pe orizontală, se lasă câte un fruct la nod şi, pe măsură ce se recoltează, se opresc şi lăstari, de
ordinul I, respectiv II, care se ciupesc după 1-2 fructe şi 1-2 frunze;
metoda „pletelor”, sau palisarea plantelor în „V” - planta se conduce până la dolie în
poziţie oblică, după care pe orizontală, pe sârma spalierului până la planta vecină, unde tulpina se
cârneşte. Pe tulpina condusă până la sârma spalierului, ciupirile se fac ca la metoda „Pergolă”, iar
pe porţiunea orizontală se lasă 3-4 lăstari numiţi „plete”, primii ciupindu-se după 4-5 fructe, iar
cei formaţi mai târziu, după 7-8 fructe şi tot atâtea frunze (Fig. 5.2.).
Aceste două metode se aplică la castraveţii cu fructul lung şi semilung.
95
Fig. 5.2. Scheme de conducere a plantelor şi de dirijare a fructificării la castraveţii de seră
La castraveţii cu fruct mic, tip „cornişon”, metoda de dirijare a fructificării constă în

conducerea tulpinii pe verticală până la dolie, apoi, de-a lungul sârmei spalierului, până la planta
vecină, unde se cârneşte. Pe înălţimea tulpinii de 30-40cm de la sol, nu se lasă nici un lăstar şi
nici un fruct, după care se vor lasă pe tulpină toate fructele iar lăstarii se ciupesc astfel: în prima
treime a plantei după un fruct şi o frunză, în treimea următoare după două fructe şi două frunze,
iar pe ultima treime, după trei fructe şi trei frunze. Pe porţiunea dirijată pe orizontală se pot lăsa şi
plete lungi, în funcţie de hibrid, astfel încât, să existe în permanenţă pe plantă vârfuri de creştere
pentru a se menţine vigoarea plantei.
Ciupitul la pepeni galbeni, care sunt plante unisexuat monoice, tăierile de fructificare
favorizează formarea de lăstari de ordin superior, pe care se găsesc mai multe flori femeieşti.
ØDefolierea este lucrarea de eliminare a frunzelor îmbătrânite, rănite sau atacate de boli
şi dăunători, care numai îndeplinesc rol asimilator şi pot constituie surse de infestare.
ØStimularea fructificării
Stimularea fructificării la plantele cultivate în spaţii protejate se aplică cu scopul de a
preveni avortarea florilor sau formarea de fructe mici, atunci când sunt condiţii
necorespunzătoare de lumină şi temperatură.
Lucrarea se realizează cu produse chimice aplicate sub formă de soluţie, în concentraţii
diferite: Tomafix, Tomato-stim, (pentru tomate), Solex EC (ardeiul gras), Vifarex EC (vinete),
Faverex EC (fasolea verde).
La tomate, tratamentul se execută în faza când peste jumătate din florile inflorescenţei
sunt deschise, cu petalele sub un unghi de 450, dimineaţa şi spre seară, în zilele însorite, iar pe
timp noros, pe parcursul întregii zile. Soluţia stimulatoare nu se aplică pe butoni florali,
tratamentul repetându-se de 1-2 ori pentru fiecare inflorescenţă, la interval de 3-5 zile. Lucrarea
se execută prin îmbăierea inflorescenţei într-un pahar cu soluţie, după care aceasta se scutură sau
prin pulverizarea foarte fină a soluţiei pe flori, cu ajutorul unui pulverizator de mână. Indiferent
de metoda folosită, se va avea grijă să nu rămână picături de soluţie pe flori, prin lovirea, cu
degetul, de câteva ori a pedunculului inflorescenţei, deoarece surplusul de soluţie, determină
obţinerea de fructe deformate, asemănătoare cu gogoşarii.
Se va evita ca soluţia stimulatoare să ajungă pe organele vegetative, frunze şi vârf de
creştere, deoarece are efecte negative asupra acestora.
În ciclul I de cultură a tomatelor, se tratează primele 3-4 inflorescenţe, iar în ciclul al II-
lea, ultimele două inflorescenţe.
ØPolenizarea suplimentară
Posibilităţi de polenizare suplimentară:
- la tomate şi ardei gras prin scuturarea sârmelor spalierului în fiecare zi, dimineaţa, între
orele 9-10, câteva minute sau prin dirijarea curentului de aer către flori, cu aparatul purtat AS-1;
96
- la castraveţi, pepeni galbeni, vinete, dovlecei se recoltează polenul de la florile mascule
în recipiente, apoi cu un pămătuf (beţişor cu vată) sau pensulă se transferă, prin tamponare, pe
stigmatul florilor femele.
Pentru obţinerea de legume ecologice, polenizarea se efectuează cu ajutorul bondarilor, o
colonie poate poleniza 1000-3000 m2 de cultură, timp de 6-8 săptămâni.
ØTratarea plantelor cu substanţe bioactive cu aceleaşi substanţe ca la culturile legumicole
din câmp;
ØÎndepărtarea butonilor florali, a florilor bărbăteşti şi a fructelor tarate
La ardeiul gras se recomandă eliminarea butonilor florali sau a florilor de la prima şi a
doua ramificaţie dicotomică a tulpinii, pentru stimularea creşterii vegetative a plantei, pe de o
parte, iar pe de altă parte, fructele ce se formează în aceste puncte sunt mici şi/sau deformate.
ØMulcirea solului.
Reţinem:
Lucrările de întreţinere cu caracter special se aplică numai la anumite sisteme de cultură,
precum şi la unele specii legumicole, iar în cadrul acestora, la cultivarele care prin specificul lor
biologic necesită anumite operaţii în verde.
Lucrările de dirijare a creşterii şi fructificării, sau operaţiuni în verde sunt:
üCopilitul ce constă în eliminarea lăstarilor (copili) care apar la subsuoara frunzelor,
pentru a limita creştere vegetativă în favoarea fructificării. Operaţia se efectuează la tomate,
ardei, vinete, când copili sunt mici, de maxim 5-6 cm lungime.
Copilitul se poate realiza şi pe cale chimică, cu produsul ANTAK 80 PS, prin aplicarea de
soluţie în concentraţie de 5%, pe copil.
üCârnitul se aplică la plantele legumicole cu creştere nedeterminată (tomate, varza de
Bruxelles, etc.) pentru a sista creşterea vegetativă şi a favoriza creşterea şi maturarea mai rapidă a
organelor comestibile.
La tomate mugurele vegetativ se rupe deasupra ultimei inflorescenţe lăsând 1-2 frunze
trăgătoare de sevă.
üCiupitul se efectuează la plantele din familia Cucurbitaceae (castraveţi, pepeni) pentru
a favoriza apariţia de lăstari superiori pe care se găsesc mai multe flori femele. Fiind specii
unisexuat monoice, acestea formează un număr mai mare de flori bărbăteşti pe tulpină şi lăstarii
de ordin I şi II (10-6 flori ♂la 1 floare ♀).
Palisarea plantelor se efectuează diferit, în funcţie de specia legumicolă, respectiv de
hibrid şi vigoarea lui, de metoda de cultură şi tăierile de fructificare preconizate, etc.
Polenizarea suplimentară se aplică în perioada de vegetaţie a unor specii legumicole
cultivate sere, în special în ciclul I de cultură, când luminozitate este redusă şi nu se asigură
polenizarea şi fecundarea normală a florilor.
La hibrizii de castraveţi ginoici (care prezintă numai flori femeieşti, fructele formându-se
prin partenocarpie), în condiţii de temperaturi foarte ridicate, a unui sol aprovizionat excesiv cu
azot sau prin polenizarea florilor femeieşti de către insecte, pot să apară accidental şi flori
bărbăteşti care trebuie în mod obligatoriu eliminate deoarece se obţin fructe deformate,
(„măciucate” - prin formarea de seminţe la unul din capete, fructul are aspectul unei măciuci).
Îndepărtarea fructelor deformate, tarate, se aplică la tomate, ardei gras, castraveţi, cu
scopul de a păstra pe plantă numai fructele normale, care pot ajunge la forma şi dimensiunile
specifice cultivarului respectiv.
97
TEST DE EVALUARE
1. Cum se execută lucrarea de cârnit la tomatele cultivate în seră ?
Răspuns:
Cârnitul tulpinii la tomatele din ciclul I de cultură se execută după 8-12 inflorescenţe,
iar din ciclul II, după 5-7 etaje de fructificare, lăsând în mod obligatoriu cel puţin două
frunze deasupra ultimei inflorescenţe.
2. Ce rol au substanţele bioactive în dezvoltarea plantelor
Răspuns:
Exerciţii:
1.Lucrarea specială la feniculul de Florenţa este de:
a) etiolare
b)cârnit
c) ciupit
d) stimularea fructificării
e) copilit
Răspuns: a
2.Copilitul este indicat la următoarele specii legumicole?

a) castraveţi, vinete, dovlecei
b) fasole verde, pepeni verzi
c) ardei gogoşar, pepeni verzi, porumb zaharat
d) dovleac plăcintar, mazăre verde
Răspuns:
5.3. Recoltarea legumelor

La speciile legumicole de la care se consumă organe morfologice de natură vegetativă,
recoltarea se efectuează la maturitatea de consum, când legumele au atins mărimea şi greutatea,
forma, pigmentaţia, însuşirile organo-leptice, etc., caracteristice speciei, respectiv cultivarului.
La speciile legumicole de la care se consumă organe morfologice de fructificare (de
natură generativă), recoltarea se efectuează la două grade diferite de maturare:
- maturitate tehnică, care corespunde momentului în care produsele legumicole sunt
tinere (inflorescenţe şi fructe în formare, fructe fără sau cu seminţe în formare, fructe cu seminţe
verzi sau în lapte, seminţe nemature, verzi, etc.) şi au realizat toate însuşirile cerute pentru
consum imediat sau pentru prelucrare (conservare).
- maturitate fiziologică sau la coacere deplină, care corespunde fazei de dezvoltare când
seminţele din fructe sunt mature şi pot germina, dând naştere la noi plante.
Recoltarea legumelor pentru consum în stare proaspătă, se execută, în general, manual,
prin rupere (castraveţi, dovlecei, pepeni verzi şi galbeni, fasole verde, mazăre de grădină, loboda
de grădină, ştevie, etc.), tăiere (salată şi spanac cu o porţiune din rădăcină, varză, conopidă, gulii,
etc.), desprindere (tomate, etc.), smulgere (ceapa şi usturoiul verde, ridichile de lună, salata,
spanacul, rădăcinoase, cartoful timpuri, etc.), dislocare cu sape, casmale, furci, etc. (ceapa şi
usturoiul uscat, rădăcinoas, prazul, cartof, etc.), semimecanizat sau mecanizat (tomate, morcov,
pătrunjel de rădăcină, ţelină, păstârnac, ridichi de iarnă, sfeclă roşie, ceapă, mazăre, fasole, etc.).
Condiţionarea legumelor
98
Operaţiunile de condiţionare, care, în general, se recomandă a fi făcute de către
producător, diferă ca număr, mod şi moment de efectuare, în funcţie de specie şi soi, destinaţie,
calitate, dotare tehnică, etc:
-scuturarea de pământ (rădăcinoase, bulboase), fasonat şi tăiat cozi, rădăcini, frunte, etc.
(rădăcinoase, bulboase, varză, conopidă, gulii, salată, etc), îndepărtarea frunzelor uscate, pătate
(la toate speciile legumicole de la care se consumă frunzele);
-sortarea după grad de maturare, culoare, stare fitosanitară, mărime, formă, se realizează
manual sau cu instalaţii speciale de sortare;
-spălarea se efectuează cu scopul îndepărtării pământului şi a unor rezidii de substanţe
chimice de pe legume, operaţiune care ridică valoarea comercială a produselor;
-aşezarea în legături (verdeţuri, ridichi de lună, gulioare, ceapă şi usturoi verde, praz,
sparanghel, etc.), împletirea în funii (ceapă şi usturoi);
Starea şi modul în care legumele ajung pe piaţă în vederea comercializării sub
formă de produse proaspete, sunt condiţionate în mare măsură de operaţiunea de păstrare. Aceasta
reprezintă perioada de timp cuprinsă între recoltarea şi consumul produselor legumicole.
Din punct de vedere al însuşirilor genetice, legumele se încadrează în trei grupe de rezistenţă
a capacităţii de păstrare:
ülegume puţin rezistente la păstrare care sunt uşor perisabile, având epiderma subţire şi
conţinut ridicat în apă: salată, spanac, ridichi de lună, mazăre verde, fasole verde, bame, gulioare,
sparanghel, dovlecei în floare, castraveţi, ciuperci ş.a., la care durata maximă de păstrare este de 2-3
zile;
ülegume cu durata de păstrare medie, de la 10 la 20 de zile, în funcţie de cultivar şi gradul
de maturare la care au fost recoltate, precum şi de condiţiile de depozitare: tomate, ardei, vinete,
varză timpurie şi de vară, varză creaţă, varză de Bruxelles, andive, pepeni galbeni, pepeni verzi, etc.;
ülegume rezistente la păstrare, cu o durată de 3-10 luni. Acestea au epiderma mai mult sau
mai puţin îngroşată sau prezintă elemente morfologice de protecţie împotriva factorilor exteriori,
conţinutul în substanţă uscată este mare iar cel în apă scăzut, au un grad de compacticitate ridicat,
ceea ce împiedică accesul aerului şi deci reducerea proceselor oxidative. În plus, părţile comestibile
ale acestor specii sunt organele de rezervă ale plantei, care prin specificul ontogeniei lor intră în
repaus vegetativ şi toate procesele biochimice se desfăşoară cu o intensitate foarte redusă. Din
această grupă fac parte specii legumicole anuale: cartof şi usturoi; bienale: morcov, pătrunjel,
păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, ridichi de iarnă, scorţoneră, ceapă ceaclama, ceapă de apă, varză de
toamnă, varză roşie, gulii; trienale: ceapa din arpagic.
Metodele de păstrare a legumelor sunt în funcţie de:
- natura produselor legumicole care se păstrează;
- durata păstrării: de scurtă durată sau temporară şi de durată mare;
- locul de păstrare: silozuri, şanţuri sau brazde de pământ, spaţii amenajate (pivniţe, magazii,
pătule), depozite speciale.
În silozuri, şanţuri sau brazde de pământ se depozitează o perioadă lungă de timp legume
rezistente la păstrare: rădăcinoase, cartofi, varză de toamnă, gulii de toamnă. Terenurile pe care se
amenajează trebuie să fie mai înalte şi ferite de excesul de umiditate iar adăposturile să fie astfel
concepute încât să se asigure, ventilarea prin coşurile de aerisire.
Silozul este un depozit semiîngropat şi acoperit cu pământ folosit pentru legumele recoltate
toamna. Prezintă, în general, o formă prismatică (de exemplu la bază 1,2-1,5m, înălţimea de 1m) iar
pe mijloc un jgheab sau un canal săpat de-a lungul silozului, de minim 20/20cm, care comunică la
capătul silozului cu exteriorul. Peste canal se aşează un grătar şi din loc în loc coşuri pentru aerisire,
confecţionate din şipci de lemn sau coceni de porumb, tulpini de floarea soarelui, aşezate la distanţe
variabile ce permit schimbul de aer cu exteriorul pe baza diferenţei de temperatură.
99
Aşezarea legumelor se poate face prin stratificare în nisip (morcov, pătrunjel, păstârnac,
ţelină) sau fără nisip (cartofi, sfecla roşie, varza, ridichile de iarnă). În cazul stratificării în nisip,
legumele se aşează în straturi subţiri, peste care se aruncă apoi nisip reavăn, astfel încât să fie
acoperite complet, inclusiv spaţiile dintre ele şi se continuă, clădind regulat produsele în straturi
succesive, sub forma unui acoperiş. După epuizarea stocului de legume, silozul se acoperă cu un
strat uniform de paie, în grosime de 20-30cm, iar peste acesta se pune pământ, în aşa fel încât în
miez de iarnă acesta să fie de 40-50cm.
Reţinem:
Recoltarea reprezintă operaţiunea prin care legumele trec din sfera producţiei, în sfera
circulaţiei şi a consumului. În vederea recoltării, trebuie stabilit gradul de maturare şi momentul
optim de recoltare, în funcţie de destinaţia producţiei, diferenţiindu-se mai multe grade de
maturare.
Capacitatea de păstrare a legumelor depinde şi de agrotehnica aplicată. Astfel, culturile
fertilizate neraţional, cu cantităţi exagerate de îngrăşăminte, în special cu azot, udările cu norme prea
mari de apă, determină creşterea în volum, ţesuturi afânate şi excesiv hidratate, care intensifică
procesele respiratorii şi implicit, viteza de depreciere a produselor.
La unele specii legumicole, durata de păstrare este mai mare atunci când sunt recoltate
înainte de maturitatea fiziologică, când se consumă în mod obişnuit: tomate (în faza de steluţă, bănuţ
sau în pârgă), ardeii gogoşari şi lungi (înainte de înroşire), unele soiuri de pepene galben la care
maturarea poate să aibă loc şi după recoltare (postmaturare).
Durata de păstrare este influenţată negativ când sortarea produselor este necorespunzătoare,
fără să se elimine legumele tăiate, rănite, traumatizate sau cu urme de atac a agenţilor parazitari.
TEST DE EVALUARE
1. Când se efectuează recoltarea la speciile legumicole de la care se consumă organe
morfologice de fructificare (de natură generativă) ?
Răspuns:
Recoltarea se efectuează la grade diferite de maturare:
- maturitate tehnică, care corespunde momentului în care produsele legumicole sunt tinere
(inflorescenţe şi fructe în formare, fructe fără sau cu seminţe în formare, fructe cu seminţe
verzi sau în lapte, seminţe nemature, verzi, etc.) şi au realizat toate însuşirile cerute pentru
consum imediat sau pentru prelucrare (conservare).
- maturitate fiziologică sau la coacere deplină, care corespunde fazei de dezvoltare când
seminţele din fructe sunt mature şi pot germina, dând naştere la noi plante.
2. Prezentaţi clasificarea legumele după capacităţii de păstrare a organelor comestibile

Răspuns:
Exerciţii:
1.Care legume se recoltează la maturitatea tehnică?
a) tomate, ardei, pepeni galbeni
b) castraveţi, vinete, dovlecei
c) porumb zaharat, fasole verde, mazăre verde
d) ardei gogosar, pepeni verzi, dovleac comestibil
100
e) pepeni verzi, dovleac plăcintar
Răspuns: b şi c
2. Care legume se recoltează la maturitatea fiziologică?
a) tomate, ardei, pepeni galbeni, dovleac comestibil
b) castraveţi, vinete, dovlecei
c) porumb zaharat, fasole verde, mazăre verde
d) ardei gogoşar, pepeni verzi
e) pepeni verzi, dovleac plăcintar
Răspuns:
REZUMATUL TEMEI
- lucrările generale constituie secvenţe tehnologice comune ce se aplică la toate culturile
de legume având drept scop optimizarea regimului aero-hidric din sol; realizarea desimii optime
de plante la unitatea de suprafaţă; irigarea, fertilizarea suplimentară, combaterea buruienilor,
combaterea bolilor şi dăunătorilor;
- lucrările speciale se aplică numai la anumite sisteme de cultură, precum şi la unele
specii legumicole, iar în cadrul acestora, la cultivarele care prin specificul lor biologic necesită
anumite operaţii în verde. Aceste sunt: răritul, bilonatul, protejarea culturilor împotriva brumelor,
combaterea efectelor grindinei, etiolarea, susţinerea plantelor, lucrări de dirijare a creşterii şi
fructificării;
- în vederea recoltării, trebuie stabilit gradul de maturare şi momentul optim de recoltare,
destinaţia producţiei, etc.
La speciile legumicole de la care se consumă organe morfologice de natură vegetativă,
recoltarea se efectuează la maturitatea de consum, când legumele au atins mărimea şi greutatea,
forma, pigmentaţia, însuşirile organo-leptice, etc., caracteristice speciei, respectiv cultivarului.
La speciile legumicole de la care se consumă organe morfologice de fructificare (de
natură generativă), recoltarea se efectuează la două grade diferite de maturare:
- maturitate tehnică, corespunde momentului în care produsele legumicole sunt tinere
(inflorescenţe şi fructe în formare, fructe cu seminţe verzi sau în lapte, seminţe nemature, verzi,
etc.) şi au realizat toate însuşirile cerute pentru consum imediat sau pentru prelucrare
(conservare).
- maturitate fiziologică sau la coacere deplină.
Lucrarea de recoltare se execută, pe cât posibil, pe timp uscat şi răcoros, pentru a nu
deprecia calitativ şi cantitativ legumele. Lucrarea se execută dimineaţa sau după amiaza şi, nici într-
un caz, imediat după ploaie.
Condiţiile de mediu asigurate în timpul păstrării şi anume temperatura, umiditatea
atmosferică şi circulaţia aerului, influenţează capacitatea şi durata de păstrare a legumelor.
Asigurarea ventilaţiei produselor, respectiv a circulaţiei aerului, este foarte necesară pentru
uniformizarea şi reglarea temperaturii, umidităţii relative şi a compoziţiei aerului din spaţiul de
păstrare, recomandându-se ca în localurile amenajate, viteza aerului să fie de 15-25m/minut şi o
recirculare a volumului de aer de 7-8 ori/oră.
Locul de păstrare al legumelor poate fi reprezentat de: silozuri, şanţuri sau brazde de
pământ, spaţii amenajate (pivniţe, magazii, pătule), depozite speciale. Pentru a preveni atacul unor
agenţi patogeni sau dăunători, aceste spaţii trebuie să fie curăţate, dezinfectate prin stropiri cu sulfat
de cupru 2-3%, lapte de var 20-30%, hipoclorit de sodiu, formalină 3%, etc.
Depozitele de tip industrial sunt construcţii speciale pentru păstrarea legumelor unde, în
funcţie de gradul de dotare, reglarea condiţiile de microclimat se face prin ventilaţie mecanică, prin
instalaţie frigorifică sau cu atmosferă controlată.
101
TEST RECAPITULATIV 1
1. Insuficienţa luminii în faza de răsad produce:

a) alungirea plantelor
b) îngălbenirea plantelor
c) putrezirea plantelor la bază
d) creşterea exagerată a plantelor
e) limitarea creşterii plantelor
2. Călirea răsadurilor este obligatorie pentru:
a) toate răsadurile de legume
b) răsadurile destinate culturilor din câmp şi solarii
c) răsadurilor destinate culturilor timpurii din câmp
d) răsadurile destinate culturilor din sere
e) răsadurile destinate culturilor din răsadniţe
3. Lucrarea de mocirlire a răsadurilor constă în:
a) udarea răsadurilor
b) introducerea sistemului radicular într-un amestec de pământ, balegă proaspătă, apă şi
substanţe stimulatoare de prindere
c) scurtarea rădăcinilor
d) îndepărtarea limbului foliar
e) stimularea formării bobocilor florali
4. Lucrarea de rărit se execută la următoarele specii legumicole:
a) morcov, pătrunjel, păstârnac, ridichi
b) tomate, vinete
c) cartof, castraveţi, sparanghel
d) salată, ceapă, sfeclă roşie
e) andive, batat, broccoli
5. Culturile legumicole se înfiinţează în câmp la temperatura:
a) minimă
b) optimă
c) maximă
d) nu se ia în calcul temperatura
e) indiferent de pragul de temperatură
6. Care sunt modalităţile de folosire intensivă a terenului în legumicultură?
a. rotaţia optimă a culturilor în cadrul asolamentului şi practicarea culturilor succesive,
asociate, duble şi intercalate de legume;
b. eşalonarea înfiinţării culturilor din 10 în 10 zile, în câmp, sere, solarii
c. cultivarea unui sortiment bogat de specii cu perioadă diferită de vegetaţie, în câmp,
sere, solarii
d. practicarea culturilor asociate pe întregul an
e. înfiinţarea culturilor cu specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie
7. Care este locul de producere a răsadurile de legume pentru diferite sisteme de
cultură?
a) sere, solarii
b) răsadniţe, brazde reci în câmp
c) numai în solarii
d) numai în sere
e) numai în răsadniţe
102
8. Care sunt metodele de semănat în vederea producerii răsadurilor?
a) în ghivece umplute cu amestec nutritiv, ghivece Jiffy, palete alveolare, la strat în
amestec nutritiv prin împrăştiere sau în rânduri echidistante, pe brazde reci în câmp
b) în lădiţe
c) în pahare de plastic
d) în amestec nutritiv
e) numai în palete alveolare
9. În ce faze de vegetaţie plantele legumicole au cerinţe ridicate faţă de temperatură
şi de ce?
a) după răsărire, pentru creşterea frunzelor adevărate;
b) în faza de repaus, pentru a rezista peste iarnă, şi la fructificare, pentru coacerea
fructelor
c) în timpul germinării, pentru declanşarea proceselor vitale, după repicat pentru calusarea
sistemului radicular, în perioada de reproducere, pentru polenizare şi fecundare
d) în timpul polenizării
e) numai în faza de răsad
10. Din grupa legumelor cu un consum de apă redus şi absorbţie slabă, fac parte :
a) ceapa, usturoiul, mărarul
b) pepenele verde, morcovul, pătrunjelul
c) prazul, varza, castraveţii
d) conopidă, porumb zaharat, sfeclă roşie
e) cartof, fasole verde, ţelină
11. Pregătirea terenului în sere are loc :
a) înaintea fiecărui ciclu de cultură
b) toamna şi primăvara
c) toamna, primăvara şi vara
d) înainte de ciclul I de cultură
e) înainte de ciclul II de cultură
12. Care specii legumicole se înfiinţează în Epoca de vară, Urgenţa V
a) ceapa ceaclama, anghinare, scorţonera
b) pătrunjel, ţelina, pepeni verzi
c) fasole de grădină, dovlecei, morcov, ridichii negre, castraveţi
d) varza de Bruxelles, tomate, mazăre
e) fenicul de Florenţa, ceapa, usturoi
13. Etiolarea plantelor determină:
a) înflorirea abundentă
b) formarea unor organe comestibile cu ţesuturi fragede, suculente
c) oprirea plantelor din creştere
d) albăstrirea plantelor
e) creşterea exagerată a plantelor
14. Care sunt lucrările de pregătire a terenului toamna, pentru înfiinţarea culturilor
legumicole în câmp
a) desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea de bază, arătura
adâncă
b) pregătirea patului germinativ, erbicidarea, fertilizarea, combaterea ppi a buruienilor
c) irigarea de aprovizionare, arătura adâncă şi modelarea solului
d) desfiinţarea culturii anterioare, arătura
103
e) desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea de bază, arătura
superficială
15. Care sunt lucrările de pregătire a terenului primăvara, pentru înfiinţarea
culturilor legumicole în câmp
a) pregătirea patului germinativ, erbicidarea, fertilizarea, combaterea ppi a buruienilor,
modelarea solului
b) desfiinţarea culturii anterioare, arătura adâncă, modelarea solului
c) desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea de bază, arătura
adâncă, modelarea solului
d) dezinfectarea solului, arătura adâncă, fertilizarea de bază, modelarea solului
e) irigarea de aprovizionare, arătura adâncă şi modelarea solului
16. Legumele rezistente la păstrare, cu o durată de 3-10 luni, sunt.
a) cartof şi usturoi; bienale: morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină
b) tomate, ardei, vinete
c) sfeclă roşie, ridichi de iarnă, scorţoneră, ceapă
d) salată, spanac, cicoare
e) mazăre, porumb zaharat, bame
17. Excesul de azot determină la culturi de salata
a) creşterea rezistenţei plantelor la atacul bolilor şi dăunătorilor
b) acumularea glucidelor
c) creşterea cantităţilor de nitraţi;
d) plante sensibile faţă de atacul agenţilor patogeni
e) creşterea producţiilor
18. Care sunt lucrările de pregătire a serelor pentru înfiinţarea culturilor legumicole
a) defrişarea culturii anterioare şi evacuarea resturilor vegetale din seră
inventarierea focarelor de boli şi dăunători, verificarea şi repararea elementelor
constructive, fertilizarea de bază, mobilizarea solului, mărunţirea substratului de cultură,
dezinfectarea solului şi a construcţiei, marcarea rândurilor
b) desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea de bază, arătura
adâncă, modelarea solului
c) mobilizarea solului, mărunţirea substratului de cultură dezinfectarea solului şi a
construcţiei, marcarea rândurilor
d) irigarea de aprovizionare, arătura adâncă şi modelarea solului
e) desfiinţarea culturii anterioare, arătura adâncă, mulcirea solului
19. Care sunt lucrările de pregătire a solarilor pentru înfiinţarea culturilor
legumicole
a) defrişarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, administrarea îngrăşămintelor
organice, arătura de bază, la 28-30 cm
b) afânarea solului, dezinfectarea solului şi a scheletului, erbicidarea ppi, acoperirea
solarului cu folia de polietilenă, cu 8-10 zile înainte de înfiinţarea culturilor.
c) acoperirea solarului şi plantarea răsadurilor
d) irigarea de aprovizionare, arătura adâncă şi modelarea solului
e) nivelarea de întreţinere şi plantarea răsadurilor
20 Epoca optimă pentru semănat arpagic este:
a) 22.06
b) 15 – 20.03
c) 15.04
d) 01-14.05
104
e)15-20.08
21. Produse insecticide folosite pentru combaterea dăunătorilor sunt:
a) Actellic, Faster, Mospilan, Omite
b) Dithane, Bravo, Curzate, Champion
c) Cropmax, Folimax, Kelpak, Agroleaf
d) Previcur, Actellic, Fastac, Mospilan
e) Antak, Revital, Tomato-stim, Atonik
22.Operaţii ce se recomandă înainte plantării răsadurilor în câmp:
a) irigarea de aprovizionare, rărirea
b) fertilizarea foliară
c) completarea golurilor
d) udarea, un tratament fito-sanitar, sortarea, cele nerepicate se fasonează şi se mocirlesc.
e) dirijarea creşterii şi fructificării
23. Epoca de plantare în serele acoperite cu sticlă se stabileşte în funcţie de:
a) regimul termic (sere încălzite sau sere „reci”), de ciclul de cultură
b) de specia legumicolă şi cerinţele ei faţă de căldură
c) de intensitatea luminii
d) în funcţie de desfiinţarea culturii anterioare
e) de durata perioadei de vegetaţie a cultivarelor
24.Care sunt culturilor legumicole ce se înfiinţează prin plantare de organe
vegetative
a )mazăre verde, gulii, dovlecei
b) tomate, ardei, castraveţi
c) cartof, batat, usturoi, hrean, ştevie, sparanghel, leuştean, măcriş revent, ceapă eşalotă,
ceapă şi usturoi de Egipt, ceapă de frunze
d) morcov, pătrunjel, păstârnac
e) fenicul de Florenţa, andive, salată
25 Diminuarea intensităţii radiaţiei luminoase sub nivelul cerinţelor specifice,
determină:
a) etiolarea şi alungirea plantelor
b) aparatul foliar prezintă o creştere insuficientă,
c) se prelungeşte mult durata de vegetaţie
d) scade drastic producţia.
e) acumularea nitraţilor
26. Produse erbicide folosite la combaterea buruienilor din culturile legumicole
sunt:
a) Actellic, Faster, Antak, Revital
b) Dithane, Bravo, Curzate, Champion
c) Cropmax, Folimax, Kelpak, Agroleaf
d) Agil, Afalon, Stomp, Focus ultra
e) Mospilan, Omite, Tomato-stim, Atonik
27. Lucrări de îngrijire cu caracter special efectuate în culturile legumicole protejate -
presupune executarea următoarelor:
a) susţinerea plantelor; dirijarea creşterii şi fructificării; defolierea, stimularea fructificării,
polenizarea suplimentară
b) tratamente pentru combaterea patogenilor şi dăunătorilor
c) tratarea plantelor cu substanţe bioactive, îndepărtarea butonilor florali, a florilor
bărbăteşti şi a fructelor tarate, mulcitul
105
d) afânarea solului şi combaterea crustei
e) completarea golurilor şi fertilizări foliare
28. Care specii legumicole se vor semăna în Urgenţa a VIII-a - în pragul iernii
(noiembrie), încât să ierneze sub formă de sămânţă negerminată:
a) păstârnac, pătrunjel, ceapă ceaclama
b) tomate din seminţe
c) morcov, mazăre, spanac
d) Ridichi de lună şi de vară
e) Varză timpurie, fasole verde
29 Avantajele irigării prin picurare sunt:
a) se diminuează evaporaţia şi asigură umiditatea constantă în sol; asigură economie de apă
până la 50%;
b) investiţii mari privind procurarea şi amenajarea
c) nu determină creşterea umidităţii atmosferice, diminuându-se pericolul proliferării şi
atacului agenţilor patogeni şi dăunători; în zona rădăcinilor active a plantelor nu are loc
depozitarea de săruri, ele fiind transportate în straturile profunde;
d) se poate aplica pe toate tipurile de teren, se reduce frecvenţa buruienilor din culturile
legumicole; oferă posibilitatea automatizării şi programarea normelor de udare şi a dozei de
fertilizare, etc.
e) astuparea orificiilor de picurare
30) Ciupitul la hibrizii de castraveţi, care sunt ginoici, se efectuează pentru:
a) realizarea unui echilibru între creşterile vegetative şi cele generative
b) pentru a limita numărul de fructe pe plantă
c) a nu suferi deformări fructele
d) executarea facilă a lucrărilor de fertilizare
e) efectuarea lucrărilor de sortare
106
Tema nr. 6.
ECOBIOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPECIILOR LEGUMICOLE
RĂDĂCINOASE ŞI PERENE
1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la morcov, pătrunjel, păstârnac şi ţelină.
2. Ecobiologia şi tehnologia de la ridichi şi sfecla roşie.
3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la unele specii perene (hrean, sparanghel, revent şi
anghinare).
Obiectivele temei:
Øcaracterizarea generală a speciilor legumicole
Øcunoaterea exigenţelor ecologice la speciile din grupa plantelor legumicole rădăcinoase
şi perene
Øelaborarea tehnologiilor de cultivare la speciile din grupa plantelor legumicole
rădăcinoase şi perene
1. Ciofu Ruxandra, Popescu V., Stan N., Pelaghia Chilom, Apahidean S., Horgoş, A.,
Berar V., Lauer K.F., Atanasiu N., 2004 – Tratat de Legumicultură, Editura Ceres, Bucureşti
2. Duţă Adriana, 2005 – Ingineria sistemului legumicol, Vol. II Tehnologii convenţionale.
Editura Universitaria, Craiova
3. Soare Rodica, Duţă Adriana, 2009 -Tehnologii legumicole alternative.
EdituraUniversitaria, Craiova
4. Popescu V, Atanasiu N., 2000 - Legumicultura vol II, Editura Ceres
5. Popescu V, Atanasiu N., 2001 - Legumicultura vol III, Editura Ceres
6.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la morcov, pătrunjel, păstârnac şi ţelină.

Morcovul – Daucus carota, Familia Apiaceae, este plantă bienală, care în primul an are o
creştere vegetativă, formând rădăcina îngroşată, iar în anul II, formează tulpini florale, cu flori,
fructe şi seminţe.
Rădăcina principală este pivotantă şi ajunge la adâncimi de peste 60 cm. Organul
comestibil, rădăcina îngroşată, se formează prin depunerea substanţelor de rezervă la 30-40 de
zile de la răsărire, în faza de 4-5 frunze, în axul epycotil (capul rădăcinii îngroşate), în axul
hypocotil (gâtul rădăcinii îngroşate) şi în rădăciniţa plantulei (rădăcina îngroşată propriu-zisă),
procesul fiind de 65-140 de zile, în funcţie de culivar.
Frunzele din rozetă sunt de 2-3 ori penat sectate, lung peţiolate şi uşor pubescente, iar cele
de pe tulpina floriferă, sunt scurt peţiolate şi spre vârf, sesile.
Tulpinile florale au înălţimi cuprinse între 1,0-1,5 m, sunt ramificate, striate longitudinal,
pubescente şi au în vârful ramificaţiilor inflorescenţe tip umbelă compusă, cu flori mici, albe,
hermafrodite, polenizarea fiind alogamă, entomofilă.
Fructul, numit impropriu sămânţă, este o pseudodiachenă, formată din 2 mericarpe
elipsoidale, cu coaste pe care se găsesc ţepi trifurcaţi care, în vederea semănatului, trebuie
înlăturaţi (cu maşini cu valţuri sau manual).
Plantă puţin pretenţioasă la căldură, morcovul necesită o temperatură minimă de
germinare de 3-50C, iar cea optimă de creştere şi depunere a substanţelor de rezervă este de 18-
107
220C. Plantele tinere rezistă la -3...-50C, iar la peste 240C, rădăcinile sunt scurte şi groase, dar cu
un conţinut superior în caroten, în timp ce la valori sub 12-130C, rădăcinile cresc lungi, subţiri şi
slab colorate (Bradley 1969, Whitaker1970).
Morcovul are pretenţii medii faţă de lumină, dar la umbră frunzele se alungesc şi
producţia scade.
Cerinţele faţă de apă sunt moderate, dar constante, prin alternarea perioadelor de secetă cu
cele de exces de umiditate rădăcinile crapă. Regimul optim de umiditate, în prima perioadă de
creştere este de 65-75% din CC, iar în perioada îngroşării rădăcinii, de 75-80% din CC.
Morcovul preferă soluri cu textură mijlocie sau uşoară, adânci, afânate, permeabile,
bogate în substanţe nutritive şi în humus, cu pH neutru. Pe faze de vegetaţie, morcovul, prezintă
un consum mai mare de azot în timpul formării rozetei de frunze şi la apariţia tulpinilor florifere,
de potasiu, în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie şi fosfor mai puţin, dar constant pe
parcursul vegetaţiei (Dumitrescu M.,1977).
Gunoiul de grajd se va administra culturii premergătoare pentru a evita ramificarea
rădăcinilor şi infestarea cu musca morcovului (Psilla rosae), dar pe soluri nisipoase, sărace în
humus, se pot aplica doze moderate, 20-30 t / ha, gunoi foarte bine descompus (mraniţă).
Tehnologia de cultură
Se practică cultura timpurie, pentru consumul din vară şi târzie (succesivă), pentru
păstrare şi consumul din toamnă-iarnă-primăvară.
Soiurile şi hibrizii de morcov se grupează astfel:
- timpurii (90-110 zile): Napoli F1, Bangor F1, etc.; semitimpurii (110-130 zile): Triumf
F1, De Nantes, Nantindo F1, Milenium, etc.; semitardive (130-150 zile): Berlanda F1, Espredo F1,
Karlena, Estival, etc.; tardive (peste 150 zile): Astral, Nogales F1, Bantry, etc.
Cultura timpurie
Pregătirea terenului se execută în doua etape. Toamna se efectuează:
desfiinţarea culturii premergătoare se execută, pe suprafeţe mici, manual, prin
strângerea resturilor vegetale şi evacuarea de pe teren, iar pe suprafeţe mari, mecanic, cu grape cu
discuri (GD-6,4; ş.a.), care mărunţesc resturile vegetale şi le încorporează la 7-12 cm în sol;
nivelarea de exploatare are drept scop eliminarea denivelărilor rămase de la cultura
anterioară, lucrare executată pe suprafeţe mici manual, cu sapa şi mecanic, cu nivelatoare (NT-
2,8; NM-3,2 ş.a.), pe suprafeţe mari;
fertilizarea de bază, cu 50-150 kg/ha P2O5 şi 50-125 kg/ha K2O, în funcţie de starea de
asigurare a solului cu fosfor şi potasiu, care se administrează cu MA-3,5. Pe soiurile nisipoase, se
poate aplica gunoi de grajd foarte bine descompus (mraniţă), 20-30 t/ha;
arătura adâncă, la 28-30 cm, cu PP-3-30, PPU-3-30.
Primăvara:
mărunţirea solului şi pregătirea patului germinativ cu grape sau combinatoare (GD-3,2;
C-3,9; ş.a.), în cazul suprafeţelor mari şi manual, cu sape şi greble ;
aplicarea a jumătate din cantitatea de îngrăşăminte cu azot, dozele recomandate fiind în
funcţie de natura soiului şi rezerva existentă (orientativ, 50-80 kg/ha N);
erbicidarea cu Triflurex 2,5-3 l/ha, Dual Gold 0,8-1 l/ha, Stomp 5l/ha, în 400 l apă, care
se aplică cu MET-1200 şi se încorporează în sol la adâncimea de 8-10 cm, cu GD-3,2;
modelarea solului în brazde înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm, mecanizat, cu
MMS-4,5 sau manual, cu sape, greble, etc., în cazul unor suprafeţe reduse.
Înfiinţarea culturii. Cultura de morcov se înfiinţează prin semănat direct în câmp.
Epoca de semănat este în luna martie, când în sol se realizează temperatura minimă
necesară germinării seminţelor de morcov, de 3-40C sau se poate semăna şi în noiembrie, astfel
încât cultura să ierneze sub formă de sămânţă negerminată.
108
Cantitatea de sămânţă este de 4-5 kg/ha, când se seamănă primăvara şi de 5-7 kg/ha, la
semănatul din toamnă. În cazul în care se foloseşte sămânţă granulată, cantitatea se reduce, fiind
de numai 0,8-1,6 kg/ha, iar dacă producţia este pentru industrializare (aşa numitele "conserve
ude") pentru care se folosesc morcovi mici (cu diametrul de 18-32 mm), necesarul de sămânţă va
fi de 10-15 kg/ha. Se recomandă să se folosească şi 0,1 kg/ha sămânţă de salată sau 1 kg/ha
sămânţă de ridichi de lună, ca "plante indicator", pentru efectuarea "praşilei oarbe".
Schemele de semănat la cultura de morcov, pe teren modelat şi pe teren plan, sunt
prezentate în fig. 6.1. Se seamănă cu maşinile de semănat SUP-21, CSSL-9, ş.a., prevăzute cu
role de tasare pe rânduri sau, ulterior, semănătura se tăvălugeşte cu un tăvălug neted (TN-3). În
ţările dezvoltate se folosesc semănători de precizie (Herriau, Nibex, Stanhay, etc.), care seamănă
sămânţă granulată, bob cu bob, asigurând astfel economie de sămânţă/ha, uniformitatea culturii şi
eliminarea lucrării de rărit.
Fig. 6.1. Scheme de semănat la morcov
Adâncimea de semănat este în funcţie de natura solului şi epoca de semănat: pe soluri

mijlocii şi uşoare, precum şi toamna, la 2,5-3.0 cm, iar pe soluri mai compacte şi primăvara, la
1,5-2,0 cm.
Lucrările de îngrijire cuprind mai multe secvenţe tehnologice:
praşila "oarbă", în cazul în care se formează crustă;
înlocuirea golurilor se execută după răsărirea plantelor, cu seminţe umectate sau
preîncolţite, care se seamănă într-un sol reavăn;
erbicidarea cu erbicide preemergente (Stomp, Kerb, Afalon, Linurex, Ipiron ş.a.) şi
postemergente (Afalon, Nabu, Gallant Super, Fusilade, etc.), în doze variabile, în funcţie de
natura solului, conţinutul produsului în s.a., grad de îmburuienare, etc.
irigarea culturii este necesară pentru asigurarea umidităţii optime şi constante în sol, de
70-75% din capacitatea de câmp. În funcţie de zona geografică şi regimul de precipitaţii, natura
solului, durata de vegetaţie a cultivarelor, etc., se efectuează 3-6 udări, cu norme de 300-450 m3
apă/ha ;
afânarea solului prin 2-3 praşilele mecanice şi manuale;
fertilizarea fazială se recomandă să se execute de 1-2 ori, în funcţie de natura solului şi
rezerva de elemente nutritive, de regimul de irigare preconizat, etc, cu câte 40-50 kg/ha azot,
aplicat în faza de 3-4 frunze şi când începe îngroşarea rădăcinii;
combaterea bolilor şi a dăunătorilor se realizează prin aplicarea de tratamente, la
semnalarea atacului de alternarioză (Alternaria dauci), septorioză (Septoria carotae),
cercosporioză (Cercospora carotae), cu Dithane M-45, 0,2%, Turdacupral, 0,4%, etc. şi de
făinare (Erysiphe umbeiliferarum), cu Afugan 0,05%, iar împotriva dăunătorilor musca
morcovului (Chamepsilla rosae) şi molia morcovului (Aethes williana) la avertizare, cu Divipan
0,1%, Fastac Sinoratox 0,2%, etc.;
răritul, se execută manual, când plantele au 4-5 frunze, la distanţa de 3,5-4,0 cm între
plante pe rând, asigurându-se o desime de 660-760 mii plante/ha.
Recoltarea pentru consumul timpuriu începe, în funcţie de cultivar, după 50-60 de zile de
la răsărire, când rădăcinile au diametrul de 1,5-2 cm. Producţia de morcov se încadrează între
limite foarte largi, 30-50 t/ha.
109
Cultura de toamnă
Fiind o cultură succesivă urmează după specii care eliberează terenul mai devreme: ceapă
şi usturoi verde, salată, spanac, mazăre ş.a.
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea practicată la cultura timpurie, dar cu
unele deosebiri care se referă la aspectele:
se cultivă soiuri semitârzii şi târzii, de mare productivitate şi cu bună capacitate de
păstrare în stare proaspătă;
pregătirea terenului comportă următoarele etape :
-udare de aprovizionare, dacă solul este uscat (500-800 m3 apă/ha) ;
- mobilizare superficială a solului la 15-20 cm, urmată imediat de mărunţire, erbicidare,
modelare şi tăvălugirea uşoară a coronamentului straturilor, pentru a asigura adâncimea
corespunzătoare de semănat;
înfiinţarea culturii, a doua jumătate a lunii mai şi până la sfârşitul lunii iunie, aplicând
aceleaşi norme tehnologice ca la cultura timpurie;
se efectuează un număr mai mare de udări,;
recoltarea, septembrie – octombrie cu DLR-4 sau manuală;
producţia estimată la morcovul de toamnă este de 30-60 t/ha.
Caracteristicile biologice, ecologice şi tehnologice la pătrunjel – Petroselinum

crispum, Familia Apiaceae
Pătrunjelul, plantă bienală, formează în primul an rozeta de frunze şi rădăcina îngroşată şi
în anul doi, tulpini florale, fructe, seminţe.
Rădăcina îngroşată, prezintă acelaşi mod de formare ca la morcov, este scurt sau lung
conică, cu pulpa de culoare albă, uşor cenuşie, iar cilindrul central este alb, dulce, cu aromă
caracteristică.
Frunzele din rozetă sunt lung peţiolate, glabre, lucioase, de 2-3 ori penat sectate, cu lobi
adânc dinţaţi, cu miros puternic, specific.
În anul al doilea de viaţă, după o perioadă de vernalizare, emite tulpini florifere, înalte de
1,0-1,3 m.
Fructul este o dicariopsă, cu două mericarpii, lat ovoide cu 5 coaste longitudinale, fine, de
culoare verde-cenuşiu şi cu miros specific, fiind în mod impropriu numit sămânţă. Prezintă o
facultate germinativă scăzută, de 60-70%, care se păstrează 2-3 ani.
Pătrunjelul se caracterizează prin cerinţe faţă de factorii de mediu apropiate de cele ale
morcovului, dar cu unele mici deosebiri.
Astfel, temperatura minimă de germinare este de 2-30C, cea optimă, este de 18-200C,
plantele tinere suportă valori negative de până la 8-90C, iar cele mature, rezistă la -17...-180C,
astfel că pot ierna în câmp.
Cerinţele faţă de apă sunt relativ ridicate, atât în sol (75-80% din capacitatea de câmp), cât
şi în atmosferă, în condiţii de secetă producţia scade semnificativ, însă, în acelaşi timp şi excesul
de umiditate este nefavorabil, determinând o dezvoltare slabă, sensibilizarea faţă de boli şi
scăderea capacităţii de păstrare a rădăcinilor îngroşate.
Pătrunjelul este pretenţios faţă de lumină, nu suportă umbrirea, motiv pentru care lucrări
precum răritul şi distrugerea buruienilor trebuie făcute la timp şi corect.
Pentru o producţie de 20 t/ha rădăcini îngroşate de pătrunjel, consumul per tonă este de 4
kg N, 2 kg P2O5, 5 kg K2O şi 0,8 kg MgO.
Având în vedere faptul că soiurile de pătrunjei au o perioadă de vegetaţie lungă, de 170-
200 zile, iar ritmul de evoluţie în prima jumătate a creşterii este mult mai lent comparativ cu
110
morcovul, la pătrunjel se practică o singură cultură într-un an, tehnologia fiind foarte
asemănătoare cu cea folosită la cultura timpurie a morcovului, cu unele particularităţi:
soiuri: Zaharat, Berlinez, Ollis, Felhosszu ş.a.;
cantitatea de sămânţă este de 5-6 kg/ha, semănatul se execută în benzi de câte două
rânduri conform fig. 6.2.;
se aplică un număr mai mare de udări;

bolile frecvente sunt septorioza (Septoria
petroselini) și făinarea (Erysiphe umbelliferarum)
care se combat prin tratamente cu Sulf muiabil PU
0,4%, Fundazol 0,1% sau Afugan 0,2%, Captadin
Fig. 6.2. Schema de semănat la 0,25%, zeamă bordeleză 1,0%, etc.;
pătrunjel
recoltarea pentru consum imediat începe când diametrul rădăcinii, la partea superioară
este de 1,5 cm, iar pentru păstrare, în decursul lunii octombrie. Pătrunjelul rezistă peste iarnă în
câmp, de unde se poate recolta în ferestrele iernii sau în primăvară.
producţia de rădăcini îngroşate se estimează la 15-25 t/ha, iar de frunze, la 5-6 t/ha.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la păstârnac – Pastinaca sativa, Familia

Apiaceae
Păstârnacul este o plantă bienală. Rădăcina este de culoare alb-gălbuie, de formă conică,
conic-alungită sau sferică, cărnoasă şi prezintă pe toată suprafaţa lenticele mari, aşezate sub
formă de spirală. Îngroşarea rădăcinii este mai intensă în ultimele două luni de vegetaţie, pivotul
cu rădăcinile secundare pătrunzând la 40-50 cm adâncime în sol.
Frunzele sunt peţiolate, penat sectate, cu foliole trilobate şi dinţate pe margini, glabre pe
partea superioară şi pubescente pe cea inferioară.
În anul al doilea de viaţă, apar tulpinile florale, puternice, înalte de 1,5-2,0 m, ramificate,
striate longitudinal, cu inflorescenţe mari, tip umbelă compusă, cu flori gălbui, hermafrodite, cu
polenizare alogamă.
Fructul, numit impropriu sămânţă este o dicariopsă, de formă oval-turtită, aripată pe
margini, de culoare alb spre cafeniu.
Păstârnacul germinează la temperatura minimă de 1-30C, optimul fiind de 16-180C, iar
plantele mature pot ierna în câmp, până la -7….-80C.
Faţă de apă are pretenţii mai mari decât morcovul şi pătrunjelul, dar nu suportă excesul,
iar alternanţa perioadelor de secetă cu cele de umiditate ridicată, sunt nefavorabile. Cere soluri
mijlocii, dar suportă şi pe cele grele, profunde, reacţionând favorabil la conţinut ridicat în humus
şi azot.
Soiurile de păstârnac omologate sunt Alb lung, Rotund, Semilung ş.a., cu perioadă de
vegetaţie de 180-200 zile, ceea ce nu permite cultura în succesiune, astfel că tehnologia este
asemănătoare cu a morcovului timpuriu, cu unele deosebiri:
în cazul terenurilor sărace în humus şi azot, la lucrările de pregătire din toamnă, se pot
aplica 20 t/ha gunoi de grajd, bine descompus, iar afânarea solului se va efectua cât mai adânc,
pentru ca rădăcinile să nu ramifice şi să se dezvolte corespunzător;
cantitatea de sămânţă este de 5-6 kg/ha, la care se adaugă 1-2% sămânţă de plantă
indicator, deoarece răsărirea durează cca. 20-25 zile;
schema de semănat este conform fig. 6.3.
111
Fig. 6.3. Schema de semănat la păstârnac
epoca de semănat: toamna târziu, primăvara devreme sau în ferestrele iernii şi vara
(iunie-iulie), plantele iernând în faza de rozetă de frunze şi bine înrădăcinate. În cazul în care
iarna este fără zăpadă, plantele se protejează de ger prin acoperire cu bălegar păios, frunze;
răritul se realizează la distanţa de 6-10 cm între plante pe rând, în funcţie de soiul
cultivat, iar celelalte lucrări se execută la fel ca la cultura de morcov;
se recoltează toamna târziu, înainte ca solul să îngheţe, manual sau semimecanizat.
Producţia se estimează la 30-40 t/ha.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la ţelina de rădăcină - Apium graveolens,

Familia Apiaceae
Ţelina este o plantă bienală.
Rădăcina îngroşată este de formă sferică, sferic-turtită, tronconică, cu epidermă groasă, de
culoare brun gălbui, iar parenchimul şi cilindrul central sunt albe, la unele soiuri oxidându-se în
contact cu aerul. La partea inferioară se găsesc numeroase ramificaţii secundare, de diferite
grosimi, ce nu se consumă şi care reprezintă 13-19% din greutatea rădăcinii.
Frunzele sunt lung peţiolate, penat-sectate, lucioase, de culoare verde închis, cu miros
puternic, specific.
În anul al doilea, cresc tulpinile florifere, înalte de 0,8-1,2 m striate longitudinal, puternic
ramificate, cu inflorescenţe tip umbelă compusă.
Florile sunt mici, alb-verzui, hermafrodite, cu polenizare alogamă, entomofilă. Fructul
este o dicariopsă, formată din două mericarpii foarte mici, de culoare verde-brună cu miros
puternic, caracteristic.
Faţă de lumină cerinţele sunt relativ reduse, ţelina fiind însă deosebit de pretenţioasă în ce
priveşte umiditatea din atmosferă şi sol, care trebuie să fie ridicată (90% din CC).
Cultura de ţelină reuşeşte bine pe soluri mijlocii, luto-nisipoase sau lutoase, bogate în
humus, profunde, cu bună capacitate de reţinere a apei, cu pH-ul neutru (6,5-7,0) şi fertilizate cu
gunoi de grajd în anul de cultură.
Consumul specific de elemente minerale la ţelină este de 6-6,5 kg N, 2,3-3,0 kg P2O5,
8,5-9,5 kg K2O, 7,5 kg CaO, 1,2 kg MgO/t de rădăcini îngroşate.
Soiurile de ţelină omologate au perioada de vegetaţie de 180-200 zile: Alabaster, Dacia,
Bistriţa, Nagyköi, Victoria ş.a.
Plante premergătoare bune pentru cultura de ţelină sunt tomatele, cartoful, castravetele,
fasolea şi mazărea de grădină, iar în succesiune poate urma după salată, spanac, gulioare, etc.
După ea însăşi, va reveni pe aceeaşi solă, numai la interval de patru ani.
Pregătirea terenului prezintă aceleaşi etape ca la cultura de morcov, cu o singură
deosebire, care se referă la fertilizarea de bază. Astfel, toamna, înainte de arătura adâncă, se
administrează 30-40 t/ha gunoi de grajd în descompunere, împreună cu îngrăşămintele cu fosfor
şi potasiu, iar în primăvară, înainte de plantarea răsadului, se mai aplică 50-60 kg/ha P2O5 şi 70-
80 kg/ha K2O.
Cultura se înfiinţează prin răsad, care se produce în răsadniţe semicalde şi reci sau pe
brazde reci în câmp, iar în cazul culturii timpurii sunt necesare spaţii încălzite (sere înmulţitor,
răsadniţe sau solarii). Se seamănă mai rar când răsadul nu se repică, suprafaţa de 120 m2 spaţiu
112
asigurând necesarul de răsaduri pentru 1 ha de cultură. Pentru culturi timpurii, la care se foloseşte
răsad repicat, se seamănă pe 30 m2/ha, urmând ca răsadul să fie repicat, suprafaţa necesară fiind
de 150 m2/ha. Se seamănă în ultima decadă a lunii martie-prima decadă aprilie, iar pentru culturi
timpurii, la sfârşit de februarie-început martie, într-un amestec de pământ format din mraniţă,
pământ de ţelină şi nisip în părţi egale, după care se acoperă cu un strat subţire (0,3 cm) de
pământ, deoarece seminţele au nevoie de lumină pentru a încolţi.
Cantitatea de sămânţă necesară producerii răsadurilor este de 80-100 g/ha. Lucrările de
îngrijire aplicate la răsaduri au drept scop dirijarea factorilor de vegetaţie şi asigurarea condiţiilor
optime pentru obţinerea unui material săditor corespunzător:
- temperatura, în perioada germinării, până la răsărire, se menţine la 18-200C, apoi scade
la 16-180C, în timpul zilei şi 12-150C, noaptea;
- umiditatea trebuie să fie moderată, atât în substrat cât şi în atmosferă şi se recomandă ca
înainte de plantare, pentru călirea răsadului, să se sisteze udările, timp de 5-6 zile;
- fertilizarea fazială se aplică când răsadurile au 25-30 de zile, cu soluţie de îngrăşăminte,
în concentraţie de 0,7-0,8% şi îngrăşăminte foliare cu microelemente;
- tratamentele fito-sanitare se execută imediat după semănat, prin stropirea patului
germinativ cu Ridomil 0,02%, Previcur 0,15% ş.a., aplicându-se 10-15 l soluţie/100 m2
semănătură, precum şi pe parcursul producerii răsadurilor pentru a preveni îmbolnăvirile cu
Phythium debaryanum;
- plivitul de buruieni; - aerisiri;
- repicatul răsadurilor pentru culturi timpurii se realizează în faza de două frunze
adevărate, în pat nutritiv sau în diferite tipuri de ghivece.
Un răsad bun pentru plantare are vârsta de 8-10 săptămâni, cu 5-10 frunze şi o greutate de
5-10 g. Pentru plantare răsadurile se sortează, iar cele nerepicate, se fasonează frunzele (la 1/3 din
lungime) şi rădăcina (se scurtează la 2-3cm ), după care, rădăcinile se mocirlesc.
Epoca de plantare este 10 mai-10 iunie, iar pentru culturile timpurii, între 25 aprilie.
Schema de plantare este conform Fig. 6.4.
Lucrările de îngrijire sunt cu caracter general:
completarea golurilor după 5-6 zile de la
plantare;
2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale, pe rând;
Fig. 6.4. Schema de plantare
la ţelină
combaterea buruienilor prin erbicidare cu Afalon 0,5-1 kg/ha, Kerb 4 kg/ha;
fertilizarea fazială cu Complex III (150 kg/ha) sau azotat de amoniu (100 kg/ha), în
două etape: la 3-4 săptămâni de la plantare şi când începe îngroşarea rădăcinii;
irigarea se efectuează ori de câte ori este nevoie, pentru a asigura umiditatea de 80-85%
din CA;
combaterea bolilor şi dăunătorilor: Septoria apiicola, Cercospora apii, Fusarium
oxysporum f.sp. apii, etc. se combat preventiv, prin tratamente cu Topsin 0,5-1%, Bavistin 0,5-1
%, Methoben 0,5-1%, etc., iar păduchii de frunze şi musca ţelinei, cu Fastac 0,03% ş.a.;
pe suprafeţe mici, se recomandă lucrarea de "copcit", prin care se înlătură o parte din
rădăcinile secundare, favorizând astfel îngroşarea mai puternică a părţii comestibile.
Recoltarea are loc în perioada octombrie-noiembrie, producţia este de 20-25 t/ha.
Rţinem:
Pentru cultura acestor specii plante premergătoare foarte bune şi bune sunt speciile care
lasă terenul curat de buruieni, au fost fertilizate cu îngrăşăminte organice şi nu aparţin familiei
113
Apiaceae cum sunt tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, pepenii galbeni, dovleceii, fasolea de
grădină, dar şi cerealele. Nu trebuie să urmeze după fasole sau legume din grupa verzei, care
favorizează atacul de Rhizoctonia, respectiv de Sclerotinia sclerotiorum.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt exigenţele ecologice faţă de factorul tempăeratură la morcov?
Răspuns:
Plantă puţin pretenţioasă la căldură, morcovul necesită o temperatură minimă de
germinare de 3-50C, iar cea optimă de creştere şi depunere a substanţelor de rezervă este
de 18-220C. Plantele tinere rezistă la -3...-50C, iar la peste 240C, rădăcinile sunt scurte şi
groase, dar cu un conţinut superior în caroten, în timp ce la valori sub 12-130C,
rădăcinile cresc lungi, subţiri şi slab colorate.
2. Care sunt cele mai frecvente bolile şi metode de combatere la cultura de ţelină?
Răspuns:
Exerciţii:
Exemplu rezolvat
1. Cantitatea de sămânţă necesară producerii răsadurilor de ţelină este de:
a) 80-100 g/ha.
b)80-100 kg/ha
c) 8-10 kg/ha
d) 8-10 g/ha
e) 3-5 kg/ha
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Recoltarea la păstârnac are loc în perioada:
a) octombrie-noiembrie
b) august
c) iunie-iulie
d) decembrie
e) pe tot parcursul anului
Rezolvare:
6.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la sfecla roşie si ridichi

Sfecla roşie- Beta vulgaris L., var. conditiva, Familia Chenopodiaceae, este o plantă
bienală.
Forma rădăcinii îngroşate este sferică, sferic turtită, conică, cilindro-conică, de mărimi (de
la 30-50 g până la 600-800 g) şi culori (de la galben şi roz până la roşu violaceu închis) variabile.
În treimea inferioară a rădăcinii îngroşate se găsesc rădăcini secundare, care împreună cu pivotul
pot ajunge la 1 m adâncime, explorând un mare volum de sol, ceea ce îi conferă plantei rezistenţă
la secetă.
Frunzele sunt mari, cordiforme, cu limbul întreg, peţiolate, lucioase, de culoare verde-
închis, cu nuanţe roşu-violacei (Fig. 6.8.)
114
În anul al doilea, din rădăcina îngroşată cresc 2-4
tulpini florale, înalte de 0,8 - 1,5 m, ramificate, muchiate,
glabre, pe care se găsesc frunze lanceolate şi sesile şi flori
hermafrodite, alb-verzui, grupate câte 2-5 în glomerule.
Polenizarea este alogamă, iar fructul, impropriu numit
sămânţă, este compus, fiind format din 2-5 nucule
concrescute în partea inferioară (sămânţă poligermă).
Fig. 6.8. Sfecla roşie
Prin metode genetice s-au obţinut soiuri cu sămânţa monogermă. Facultatea germinativă
este de 80% şi se menţine 3-4 ani.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor de sfeclă roşie este de 4-50C, când
răsărirea durează 20-22 de zile, iar la 18-200C, are loc în 5-6 zile. În intervalul 0-180C, cu cel mai
mare efect la 5-90C, are loc vernalizarea şi dacă se realizează aceste praguri în perioada
acumulării substanţelor de rezervă (îngroşării rădăcinii), planta poate să emită tulpini florale încă
din primul an de viaţă. Plantele mature suportă valori de până la -5..-80C, iar la peste 300C, scade
cantitatea şi calitatea rădăcinilor îngroşate.
Sfecla roşie este o plantă de zi lungă, iar faţă de intensitatea luminii prezintă cerinţe
moderate.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt de 60-70% din capacitatea de câmp, dar acestea cresc în
faza de germinare şi de îngroşare a rădăcinii, când trebuie asigurată o umiditate constantă, la
nivelul de 75-80%.
Se recomandă să se cultive pe soluri cu textură mijlocie (lutoase, luto-nisipoase), bogate
în humus şi potasiu, cu bună capacitate de reţinere a apei şi cu pH-ul uşor acid, de -6,5.
Sfecla roşie se cultivă în cadrul culturilor timpurii pentru consumul din vară, precum şi a
celor târzii, pentru recoltarea din toamnă, în vederea păstrării peste iarnă.
Secvenţele tehnologice sunt comune cu cele întâlnite la cultura timpurie şi târzie a
morcovului, cu unele particularităţi:
se recomandă cultivare timpurii, semitimpurii şi semitardive cu perioada de vegetaţie de
70--90 zile;
la pregătirea terenului se fertilizează cu o cantitate mai mare de potasiu, sub formă de
KCl (cca. 150-200 kg K2O/ha);
erbicidarea ppi se efectuează cu Ro-neet 4-6 l/ha, Adol 1-1,5 kg/ha, Venzar 1-1,5 l/ha
ş.a,, în 400 l apă, cu încorporare imediată în sol;
cultura timpurie se înfiinţează când în sol temperatura minimă de germinare este de 5-
0
6 C, calendaristic sfârşit martie-început aprilie, iar a culturii de toamnă, în luna iunie, până cel
târziu la jumătatea lunii iulie;
cantitatea de sămânţă: 12-14 kg/ha sămânţă poligermă şi 6-7 kg/ha sămânţă
monogermă, iar în cazul desimilor mari, pentru conserve "minibeets", 30-32 kg/ha;
schemele de semănat sunt ca la păstârnac.
Pentru cultura la care producţia este destinată industrializării ca "minibeets", se seamănă
la distanţa de 12,5 cm între rânduri şi 4 cm între plante pe rând, pentru realizarea desimii de 160-
200 de plante/m2.
Pe suprafeţe reduse, unde toate lucrările se execută manual, se seamănă în rânduri
echidistante, la 25 cm şi 10 cm pe rând;
se seamănă cu SPC-6 (8), CSSL-9, ş.a. la 4-5 cm adâncime;
115
lucrările de îngrijire sunt:
- erbicidarea preemergentă cu Pyramin 2l/ha, Dual 3l/ha + Venzar 0,75 kg/ha, imediat
după semănat, mai ales la cultura timpurie, înfiinţată primăvara devreme, deoarece perioada până
la răsărire este îndelungată (14-18 zile) datorită temperaturilor suboptimale de germinare;
- irigarea se efectuează atunci când umiditatea din sol scade sub 60-65 % din CC, cu
norme de 400-450 m3 apă/ha;
- bolile frecvente la cultura de sfeclă roşie sunt mana (Peronospora schachtii), făinarea
(Erysiphe betae) şi cercosporioza (Cercospora beticola) care se combat prin tratamente cu
Dithane 0,2%, Ridomil 0,2%, ş.a.
- dăunătorii Tanymecus palliatus (răţişoara sfeclei), Scrobipalpa ocellatella (molia
sfeclei) şi afidele se combat cu Fastac 0,4%, Decis 0,05%
- în cazul folosirii seminţei poligerme se execută răritul, lăsând o singură plantă, la 10-15
cm sau 4 cm, în funcţie de destinaţia producţiei.
Recoltarea sfeclei roşii timpurii începe în iulie şi se eşalonează toată vara, mecanizat cu
DLR-4 sau manual și toamna, în octombrie şi noiembrie (înainte de venirea îngheţurilor).
Producţia se evaluează la 25-30 t/ha.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la ridichile de lună - Raphanus sativus L., -

convar.sativus (Mill) şi ridichile de vară şi iarnă Raphanus sativus convar. niger (Mill)- Familia
Brassicaceae (Cruciferae)
Ridichile de lună sunt anuale, iar cele de vară şi de iarnă, bienale.
Partea comestibilă la ridichea de lună se formează numai prin îngroşarea hipocotilului, în
timp ce la ridichile de vară-iarnă, substanţele de rezervă se depun în hipocotil şi în rădăcina
pivotantă. Rădăcinile îngroşate pot fi de formă sferică sferic-alungită, culoarea rizodermei fiind
albă, roz, roşie de diferite nuanţe, violacee, brună, neagră şi cea a pulpei albă.
În secţiune transversală, ţesutul parenchimatic şi cel conducător sunt sub formă radiară,
cea mai mare parte fiind reprezentat de corpul lemnos, bogat în ţesut paratraheal.
Frunzele din rozetă sunt peţiolate, mari, pubescente, dinţate pe margini, iar de pe tulpina
florală, sunt mici, scurt peţiolate, lanceolate.
Ridichile de lună, în condiţii de zi lungă şi temperaturi ridicate, emit tulpini florale în
primul an, iar cele de vară-iarnă, în anul doi, după o perioadă de vernalizare (temperatura optimă
de vernalizare este de 5-8 0C. Acestea sunt înalte de 0,6-1 m, ramificate, cu flori albe, roz,
violaceu-deschis, hermafrodite, grupate în raceme terminale. Polenizarea este alogamă
entomofilă şi formează fructe tip silicve indehiscente, cu un ţesut spongios, în care se găsesc
înglobate 3-4 seminţe, de formă sferic-ovoidală, colorate în cafeniu-violaceu.
Temperatura minimă de germinare la ridichi este de 1-20C, cea optimă, de 200C, când
plantele răsar în 3-4 zile, iar nivelul termic optim pentru îngroşarea rădăcinii, se situează între 15-
170C, ziua şi 10-120C, noaptea. Plantele călite suportă temperaturi de până la -3...-60C.
În condiţii de temperaturi ridicate, însoţite de secetă, rădăcinile devin spongioase, iuţi,
improprii consumului, iar ridichile de lună emit prematur tulpini florifere.
Ridichile sunt pretenţioase faţă de lumină. Astfel, la ridichile de lună, cultivate în condiţii
de intensitate luminoasă de 5000 lx şi temperaturi de 170C ziua şi 120C noaptea, se alungeşte axul
hipocotil şi se prelungeşte foarte mult formarea organelor comestibile. Sunt plante de zi lungă,
având nevoie de fotoperioade de 16-18 ore pentru înflorire şi fructificare. Umiditatea optimă
pentru ridichi este de 70-80% din CC, insuficienţa apei determină stagnarea creşterii, lignificarea
ţesutului rădăcinii, care devine spongioasă şi iute, ridichile de lună fiind mult mai sensibile,
comparativ cu cele de vară-iarnă, la care sistemul radicular este mai profund şi mai rezistent la
116
secetă. De asemenea, alternanţa perioadelor de secetă cu cele de umiditate, duce la crăparea
rădăcinilor.
Tehnologiile de cultură a ridichilor de lună, de vară şi de iarnă sunt comune,
diferenţiindu-se sub aspectul epocii de înfiinţare, schemei de semănat, precum şi a normei de
sămânţă /ha.
Soiurile de ridichi de lună, au perioada de vegetaţie de 30-40 zile, ceea ce permite
cultivarea lor în cadrul culturilor succesive: Rodos, Rose, Rotunde timpurii, Redo, Roşii cu vârful
alb, Scharo, Isabell, etc.
Soiuri de ridichi de vară au perioada de vegetaţie de 70-80 zile: De Dumbrăveni, Roşie de
Iernut, Bere de München ş.a.
Soiurile de ridichi de iarnă, care au perioada de vegetaţie de 100-120 zile, cu recoltarea
toamna târziu, urmează în succesiune după culturi timpurii, de mazăre şi fasole de grădină,
cartofi, salată, spanac ş.a.: Negre rotunde, s.a.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie eşalonarea producţiei:
la ridichile de lună, cultură timpurie, se începe semănatul în martie, imediat ce se poate
intra pe teren şi temperatura din sol este de 2-30C şi se continuă în două, trei etape, la 10-15 zile,
până la mijlocul lunii aprilie. Cultura de toamnă se seamănă între 20 august-15 septembrie;
ridichile de vară se seamănă în luna aprilie;
ridichile de iarnă, din iunie şi până în prima decadă a lunii iulie;
ridichile de lună se seamănă conform schemei de la Fig. 6.9., iar cele de vară şi de iarnă
la fel ca păstârnacul. În grădina de lângă casă, pe suprafeţe mici, se seamănă mai des, în rânduri
echidistante: la 10-15 cm sau prin împrăştiere ridichea de lună; la 20 cm cea de vară; la 25-30 cm
ridichea de iarnă.
Fig. 6.9. Scheme de semănat la ridichile de lună
Norma de sămânţă/ha este de 15-20 kg la ridichile de lună şi de 10-12 kg la cele de vară şi

de toamnă.
Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm.
Lucrările de îngrijire sunt, în cea mai mare măsură, aceleaşi cu cele efectuate la cultura de
morcov:
pentru combaterea buruienelor se erbicidează postemergent cu produsul Semeron 1,5-2
kg/ha, când plantele au 3-4 frunze;
dăunătorii cei mai frecvenţi sunt purecii (Phyllotreta sp.) şi musca ridichilor (Delia
floralis), se efectuează tratamente cu Fastac 0,02%, ş.a.;
asigurarea distanţei optime pe rând, respectiv a numărului corespunzător de plante la/ha,
se realizează prin rărit, la 2-3 cm la ridichile de lună, 8-10 cm la cele de vară şi 14-16 cm la cele
de iarnă;
Recoltarea la ridichile de lună şi de vară, se execută manual, iar la ridichea de iarnă,
manual sau semimecanic, prin dislocare.
Producţiile la ridichile de lună sunt de 8-10 t/ha, la ridichile de vară de 15-20 t/ha şi la
ridichile de iarnă de 20-30 t/ha.
Reţinem :
117
Ridichile şi sfecla roşie aparţin la familii botanice diferite :
Sfeclă roşie - Beta vulgaris L., var. conditiva, Familia Chenopodiaceae
Ridichile de lună, - Raphanus sativus L., -convar.sativus (Mill) şi Ridichile de vară şi
iarnă Raphanus sativus convar. niger (Mill)- Familia Brassicaceae (Cruciferae)
Ridichile de lună în condiţii de zi scurtă, formează o rozetă de frunze bogată, rădăcina
este bine îngroşată, emite târziu tulpini florale, astfel că, pentru consum, în condiţii de climă
temperată, se cultivă numai primăvara şi toamna.
Indiferent de varietate, ridichile nu pot urma după specii din grupa verzei, deoarece
aparţin aceleaşi familii botanice (Brassicaceae).
Observaţie :
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt exigenţele ridichilor faţă de factorul lumină ?
Răspuns:
Ridichile sunt pretenţioase faţă de lumină. Astfel, la ridichile de lună, cultivate
în condiţii de intensitate luminoasă de 5000 lx şi temperaturi de 170C ziua şi 120C
noaptea, se alungeşte axul hipocotil şi se prelungeşte foarte mult formarea organelor
comestibile. Sunt plante de zi lungă, având nevoie de fotoperioade de 16-18 ore pentru
înflorire şi fructificare. Ridichile de lună în condiţii de zi scurtă, formează o rozetă de
frunze bogată, rădăcina este bine îngroşată, emite târziu tulpini florale, astfel că, pentru
consum, în condiţii de climă temperată, se cultivă numai primăvara şi toamna.
2. Care este tehnologia de cultură la sfecla roşie?

Răspuns:
Exerciţii:
1. Cantitatea de sămânţă/ha la ridichile de lună este de:
a) 70-90 g/ha.
b) 15-20 kg
c) 8-10 kg/ha
d)10-12 g/ha
e) 3-5 kg/ha
Rezolvare: b
2. Cultura ridichilor de iarnă se practică

a) Vara, în succesiune
b) Din toamna, să ierneze sub formă de seminţe negerminate
c) Primăvara timpuriu
d) În timpul iernii
e) Primavara si toamna
Rezolvare:
6.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la hrean, sparanghel, revent şi anghinare.

Hreanul – Armoracia rusticana, familia Brassicaceae
Rădăcina pivotantă este puternic dezvoltată, îngroşată, pe care se formează numeroase
rădăcini secundare de ordinul I (7-14) şi II (5-9), lungi de 40-60 cm şi groase de 1 cm, care se pot
118
folosi ca material de înmulţire (Ciofu Ruxandra, 1972). În anul 3-4 de la înfiinţarea culturii,
rădăcina principală are diametrul de 4-6 cm pe o lungime de 15-30 cm, este de culoare alb-
gălbui-cenuşiu la exterior şi cu pulpa albă.
Frunzele sunt lung peţiolate, de formă oval-alungită, mare, cu marginea dinţată crestată,
lucioase, de culoare verde.
Tulpinile florifere se formează în fiecare an, sunt înalte de 0,8-1,5 m, ramificate, cu
inflorescenţe de tip racem, cu flori hermafrodite, mici, albe și polenizare alogamă.
Fructele sunt silicve mici, globuloase fără seminţe sau cu seminţe sterile, astfel că
înmulţirea hreanului este exclusiv pe cale vegetativă.
Temperatura minimă, la care planta devine activă, este de 2-30C şi vegetează bine la valori
termice de 15-200C. Rezistă la –20…-300C. Hreanul este o plantă de zi lungă şi nu este pretenţios
la intensitatea luminoasă, putându-se cultiva şi în condiţii de semiumbră.
Faţă de umiditate are cerinţe ridicate, dar având un sistem radicular bine dezvoltat, care
explorează straturile adânci ale solului, se poate cultiva şi în condiţii de neirigat, în zonele cu
regim pluviometric normal.
Hreanul necesită soluri cu textură mijlocie, lutoase, cu bună capacitate de reţinere a apei,
bogate în substanţe nutritive şi în humus, cu pH-ul de 6,5-7,5. Pentru obţinerea unei tone de
rădăcini de hrean, plantele extrag din sol următoarele cantităţi de elemente minerale: 4,0-4,5 kg
N, 1,0-2,3 kg P2O5, 7,0-10,0 kg K2O, 2,0 kg CaO, 0,7 kg MgO.
Se cultivă populaţii locale, adaptate condiţiilor pedo-climatice specifice zonei: De Vidra,
De Moldova, De Craiova, De Banat.
Pentru înfiinţarea culturilor se recomandă solele care au fost ocupate cu solano-fructoase,
leguminoase, cucurbitacee, iar după specii din familia Brassicaceae, hreanul va reveni la un
interval de 4-5 ani.
Pregătirea terenului începe din toamnă, prin nivelare, fertilizare cu 40-50 t/ha gunoi de
grajd, 250-350 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică, după care solul se desfundă la
adâncimea de 30-40 cm sau, şi mai indicat, la 50-60 cm. În primăvară se mărunţește solul, se
aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se execută straturi înălţate sau biloane.
Cultura se înfiinţează pe cale vegetativă, prin butaşi. La detaşarea de pe rădăcini, butaşii
se taie oblic la partea inferioară pentru orientarea corectă în momentul plantării. Înaintea
plantării, la butaşii mai lungi se înlătură mugurii dorminzi din partea mediană, oprindu-se cei de
la extremităţi.
Epoca optimă de plantare este toamna târziu (butaşii nu trebuie păstraţi peste iarnă, în
primăvară pornind foarte timpuriu în vegetaţie) sau primăvara devreme, în martie, imediat ce se
poate intra pe teren. Pe straturile înălţate se plantează două rânduri, distanţate la 70-80 cm, iar
dacă terenul este modelat în biloane, butaşii se vor aşeza pe treimea superioară, la 30-35 cm
distanţă între ei, pe ambele pante ale bilonului.
Desimea plantelor la unitatea de suprafaţă, se stabileşte în funcţie de durata culturii: la
culturile care se desfiinţează după 2-3 ani, este de 60000-70000 plante/ha, iar la cele care rămân
pe loc 4-5 ani, de 30000-40000 plante/ha. În funcție de materialul de înmulțire folosit, cantitatea
necesară/ha este diferită. Astfel, când se plantează butași de 5 cm lungime, este necesară
cantitatea de 370-400 kg/ha, iar la cei de 10-15 cm, 1200-1800 kg/ha (Ciofu Ruxandra, 1972).
Lucrările de întreţinere sunt cele generale: afânarea solului, în mod progresiv, pe 6-12 cm
adâncime, erbicidarea preemergentă cu Afalon 50 PU 2-3 kg/ha sau Dual 50 CE 3 l/ha, irigarea
de 2-3 ori până la reluarea intensă a vegetaţiei, cu norme de udare de 250-350 m3 apă/ha,
evitându-se umiditatea excesivă, fertilizarea fazială în perioada de îngroşare a rădăcinii cu 150-
200 kg/ha Complex III, combaterea bolilor şi dăunătorilor, aplicând tratamentele adecvate la
semnalarea atacului.
119
Patogenii și dăunătorii specifici hreanului și produse de combatere: Cystopus candidus
(rugina albă), Ramularia armoraciae (pătarea frunzelor) cu Dithane, Bravo, Botrytis cynerea
(putregaiul cenuşiu al rădăcinilor) cu Ronilan, Rovral, Sumilex; gândacul hreanului (Phadeon
armoraciae) cu Sinoratox, Decis, Thiodan, Thionex, Zolone.
Pentru a preveni ramificarea rădăcinii se efectuează copcitul. Lucrarea se execută la sfârşit
de iulie-început august, prin îndepărtarea pământului din jurul rădăcinii, se taie ramificaţiile
secundare cu cazmale bine ascuţite sau cosoare, după care se trage pământul la loc şi se udă.
Recoltarea se execută începând din al doilea an de la plantare, toamna, mai devreme sau
târziu, în funcţie de cerinţe. Rădăcinile se fasonează prin îndepărtarea frunzelor şi ramificaţiilor
laterale şi se sortează, oprindu-se cele de 20-30 cm lungime şi diametrul uniform, de minim 1,5-
2,0 cm.
Producţiile sunt maxime în anii 2, 3 şi 4, crescând progresiv, de la 15-20 t/ha, la 25-30
t/ha, după care scad și plantaţia trebuie desfiinţată.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la sparanghel – Asparagus officinalis,

familia Liliaceae
Sparanghelul este o plantă perenă geophită.
Rădăcinile la sparanghel se formează în mod diferenţiat, prin ramificare succesivă
simpodială: în primul an planta formează o rădăcină primară şi o tulpină primară, care la bază
prezintă un mugure axilar, din care se formează o a doua rădăcină şi aşa mai departe, până la 6
tulpini cu rădăcinile aferente. Pe rizom, toamna, se formează noi muguri, din care, în anul
următor, cresc rădăcini şi lăstari, mărindu-se volumul, iar după 8-10 ani, îmbătrâneşte, creşterile
se reduc şi în final moare.
Totalitatea sistemului subteran al sparanghelului poartă denumirea de “grifă”, fiind format
din două categorii de rădăcini. O parte au rol de depozitare a substanţelor de rezervă, sunt
cărnoase, cilindrice, de aceeaşi grosime pe toată lungimea, care este de 40-50 cm şi se termină cu
un vârf tare şi ascuţit, ce face posibilă pătrunderea în sol. Cealaltă categorie, sunt rădăcini de
absorbţie a apei cu sărurile minerale şi sunt subţiri, lungi, ajungând la 4-5 m adâncime în sol.
Rădăcinile bătrâne mor în fiecare an, iar cele tinere se formează la baza mugurilor vegetativi, tot
mai sus pe rizom. În felul acesta, mugurii se formează an de an tot mai aproape de suprafaţa
solului şi odată cu ei şi sistemul radicular. Este motivul pentru care sparanghelul se cultivă în
şanţuri adânci de 35-40cm.
Lăstarii se formează din mugurii ce se găsesc în partea superioară a rizomului şi cât sunt
tineri, până la 20-25 cm lungime, reprezintă partea comestibilă, fiind suculenţi şi fragezi. Forma
lăstarilor este cilindrică cu partea dinspre vârf mai mult sau mai puţin ascuţită, unde se găsesc
numeroşi solzi membranoşi triunghiulari, care prezintă la bază mugurii, din care se vor forma
ramificaţiile tulpinii aeriene. Lăstarii, în funcţie de cultivar, au culoarea albă, cu vârful verde
deschis, gălbui sau roz-violaceu (sparanghelul etiolat) sau verde (sparanghelul neetiolat).
Tulpinile aeriene ale sparanghelului sunt verzi, cilindrice, puternic ramificate, înalte de
1,5-2 m. Ultimele ramificaţii sunt aciculare, filiforme, scurte, se numesc filocladii (cladode) şi
îndeplinesc rolul de frunze, având cloroplaste. Vara, tulpinile aeriene sintetizează substanţele
hrănitoare care sunt depozitate în rizomi pentru asigurarea recoltei din anul următor, iar toamna
îngălbenesc şi sunt distruse de ger (Fig. 6.10.).
Frunzele au formă de solzi transparenţi şi fără clorofilă, dispuse la nodurile tulpinale și la
baza filocladiilor.
Sparanghelul este unisexuat dioic, cu flori mici, alb-verzui, aşezate la baza cladodelor.
Florile femele au ovar superior şi stigmat trilobat, iar cele mascule sunt mai mari, cu antere
galben-portocalii.
120
Fig. 6.10. Sparanghelul
Prima înflorire are loc în al doilea an de viaţă, polenizarea fiind alogamă, entomofilă.
Fructul este bacă, de formă sferică şi culoare verde, apoi roşie la maturitatea fiziologică, cu trei
loji seminale, cu câte 1-2 seminţe. Seminţele sunt negre, lucioase, de formă triedrică spre sferică,
cu MMB de 17-20 g (40-50 seminţe/g), FG=80-95%, ce durează 4-6 ani.
Specie rustică, sparanghelul este puţin pretenţios la factorii de vegetaţie, în special faţă de
temperatură manifestând o mare plasticitate ecologică, rezistând la gerurile iernii şi la excesele
termice din vară.
Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 8-100C, iar la 7-80C în sol,
plantele pornesc în vegetaţie. Plantele tinere, în faza de puiet, sunt mai sensibile la temperaturi
scăzute în comparaţie cu cele mature, la care, rizomii din sol, în faza de repaus, suportă valori de
–20 …-250C. Optimul termic la sparanghel este situat în intervalul 16-230C, când se înregistrează
cel mai rapid ritm de creştere a lăstarilor, precum şi de desfăşurare a proceselor biochimice şi
fiziologice din plante. Sub 15-160C, începe migrarea asimilatelor din lăstarii aerieni şi
acumularea în rizomi şi rădăcinile de depozitare.
Lumina este necesară sparanghelului în perioada de producere a puieţilor, ca şi de
vegetaţie a lăstarilor verzi, a înfloririi şi fructificării, când, pentru sintetizarea şi acumularea în
rizomi a unor cantităţi mari de asimilate, este necesară o intensitate luminoasă ridicată. Pe
parcursul creşterii lăstarilor, pentru a fi cât mai fragezi, suculenți şi de culoare albă, trebuie
protejaţi de lumină prin diferite metode de etiolare.
Faţă de apă, sparanghelul are pretenţii mici. Umiditatea ridicată a solului este nefastă
pentru plante deoarece determină deprecierea lăstarilor, precum şi putrezirea rapidă a rădăcinilor
şi rizomilor, încetineşte creşterea lăstarilor aerieni şi provoacă ofilirea lor, măreşte sensibilitatea
la atacul patogenilor, dintre care cel mai periculos este Rhizoctonia violacea, etc. Seceta
prelungită, dacă intervine primăvara, duce la stagnarea creşterii lăstarilor şi deprecierea calitativă,
iar în perioada de vară şi toamnă, la scăderea cantității de asimilate din organele de rezervă ale
sparanghelului.
Culturile de sparanghel trebuie amplasate pe terenuri bine însorite, profunde şi bine
drenate, cu soluri nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, turboase sau cu sedimente de turbă, care au o
bună capacitate de reţinere a apei și să prezinte un conţinut ridicat în substanţe nutritive,
fertilizate cu doze mari de îngrăşăminte şi cu pH-ul de 6,5-7,8.
La sparanghel, consumul specific/tonă de lăstari este de 15-20 kg N, 6-7 kg P2O5, 20-25
kg K2O, 7,5 kg CaO, 3 kg MgO.
Sortimentul de cultivare de sparanghel este format din hibrizi simpli şi dubli sau numai
bărbăteşti, de la care se consumă lăstari etiolați sau de culoare verde. Hibrizi pentru lăstari
etiolați: Minerva, Diana, Junona, Cito, Darbone, Andreas, Larac,; soiuri pentru lăstari etiolați: De
121
Argenteuil, Lucullus, Uriaş de Braunschweig, Mary Washington; hibrizi pentru lăstari verzi:
Limbras 10, Limbras 22, Dariana, Franklin, Steline.
Secvenţele tehnologice specifice culturii de sparanghel sunt:
Øproducerea materialului săditor;
Øînfiinţarea plantaţiei;
Ølucrările de întreţinere şi recoltare.
Producerea materialului săditor
Puieţii se produc în pepiniere, într-un an de zile, fiind necesară suprafaţă de 1000-1200
m2/ha cultură (18000- 20000 puieţi). Pregătirea terenului în pepinieră: toamna, nivelarea,
fertilizarea cu doze de 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300 kg/ha superfosfat şi 150 kg/ha sare potasică,
arătura adâncă; primăvară, mărunţirea solului, aplicarea şi încorporarea a 100-150 kg/ha azotat de
amoniu şi modelarea în straturi înălţate. Semănatul se execută la sfârşit de martie-prima jumătate
aprilie, la temperatura de 8-100C în sol, cu sămânţă tratată. Pe suprafeţe mari se seamănă cu SPC-
6, 3-4 rânduri pe strat, la 30-40 cm între ele, 5-10 cm între seminţe/rând şi adâncimea de 2-3 cm,
folosindu-se 6 kg sămânţă/ha.
Lucrările de îngrijire în pepinieră se referă la menţinerea solului afânat şi fără buruieni,
prin praşile, mulcire şi erbicidare preemergentă cu Amiben 10-12 l/ha sau Sencor 0,5 kg/ha,
irigarea cu norme de udare de 200-250 m3 apă/ha, fertilizarea suplimentară cu 100-120 kg/ha
azotat de amoniu, combaterea bolilor (rugina) şi dăunătorilor (Crioceris aspargi) cu produse
specifice. În cazul în care plantele sunt dese, se răresc la 8-10 cm distanţă pe rând (20-30
plante/m2). Toamna tulpinile, înalte de 50-60 cm, se cosesc la 3-4 cm, iar pentru protejarea
puieţilor de ger peste iarnă, se acoperă cu un strat de paie, gunoi păios, frunze uscate, etc., în
grosime de 5-6 cm.
Primăvara, puieţii se scot din pepinieră, cu DLR-4. Puieţii se sortează, oprindu-se pentru
plantat cei viguroşi, care cântăresc 70-80 g şi au cel puţin 4-6 muguri bine dezvoltaţi şi cca.. 20
rădăcini, lungi de peste 10 cm. Puieţii necorespunzători se replantează în pepinieră, asigurând
condiţii pentru continuarea creşterii.
Pentru plantare, puieţii se fasonează prin îndepărtarea părţilor uscate şi scurtarea
rădăcinilor prea lungi sau rupte, după care se leagă câte 10-15 la un loc şi se pun în lăzi sau saci.
În cazul transportului la distanţe mari, pentru a evita deshidratarea materialului săditor, se
ambalează în paie umede sau în muşchi şi lăzile se ţin acoperite cu prelate. Dacă plantarea este
amânată, puieţii se depozitează 25-55 zile, la temperatura de 10C sau prin stratificare în nisip,
pământ, turbă.
Estimativ, randamentul este de 200000 puieţi de calitatea I-a/ha pepinieră, care asigură
înfiinţarea a 10-12 ha cultură de sparanghel, inclusiv, rezerva de 15-20% necesară pentru
completarea golurilor.
Înfiinţarea plantaţiei
Plante premergătoare foarte bune şi bune sunt speciile care refac structura solului, îl lasă
curat de buruieni şi părăsesc terenul toamna devreme: plante leguminoase anuale sau perene,
orzul, legumele solano-fructoase şi bostănoase, cartoful timpuriu şi de vară ş.a.
Pregătirea terenului: toamna, nivelarea, fertilizarea de bază cu 40-60 t/ha gunoi de grajd,
compost scos din ciupercării sau îngrăşământ verde, 400-500 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha
sare potasică, precum şi desfundarea solului la adâncimea de 35-40 cm (soluri mijlocii) sau 50-60
cm (soluri uşoare, unde plantarea este mai adâncă); primăvara, mărunţirea solului, aplicarea de
150-200 kg/ha azotat de amoniu şi marcarea şi deschiderea şanţurilor în vederea plantării
puieţilor.
Şanţurile sunt de 35-40 cm lăţime şi 30-35 cm adâncime, cu distanţa între axul central de
150-180 cm, fiind executate cu plugul pentru deschis rigole sau cu cultivatorul echipat cu corpuri
122
de rariţă şi se perfectează manual. Pământul de pe fundul şanţului se mărunţeşte pe adâncimea de
10-15 cm, cu sapa sau scarificatorul, apoi se adaugă un strat de 10 cm de gunoi descompus, turbă
sau mraniţă (15-20 t/ha), se pichetează locul de plantare cu ţăruşi, distanţaţi la 0,4-0,5 m, iar în
dreptul fiecărui pichet se efectuează un muşuroi, de 10 cm înălţime şi 25 cm diametru la bază, pe
care se va aşeza puietul de sparanghel.
Înainte de plantare puieţii se tratează prin îmbăiere, timp de 10-15 minute, contra
fuzariozei cu Bavistin 0,2%+Rovral 0,2% şi împotriva rizoctoniei cu hipoclorit de sodiu sau
potasiu, iar la cei care au fost păstraţi mai mult timp, rădăcinile se mocirlesc.
Epoca de plantare optimă este la sfârşitul lunii martie-începutul lui aprilie sau toamna, dar
numai în zonele cu ierni blânde, deoarece îngheţurile puternice distrug puieţii.
Puieţii se aşează fiecare, cu rădăcinile răsfirate, pe câte un muşuroi, după care se acoperă
cu un strat de 4-5 cm de pământ, urmat de o bună tasare şi se udă cu 1,5-2 l de apă/puiet,
adăugându-se apoi pământ, până la grosimea de 10 cm.
Cultivarele de sparanghel la care lăstarii se consumă verzi, se plantează în rigole de 15-20
cm adâncime, la distanţa de 75 x 40-50 cm.
La genotipurile de sparanghel la care lăstarii se consumă etiolaţi desimea este de 12000-
18000 plante/ha şi la cele cu lăstarii verzi, de 24000-33000 plante/ha, în funcţie de vigoarea
cultivarului.
În anul I de cultură se efectueazăurmătoarele lucrări de întreținere:
la 20-25 zile se completează golurile cu puieții opriți;
combaterea buruienilor prin praşile manuale sau cu erbicide, aplicate înainte de apariţia
lăstarilor (Manuron, Treflan, etc.);
efectuarea a 2-3 udări, în lunile iulie-august, când consumul de apă este mai mare;
fertilizarea cu 100 kg/ha azotat de amoniu, în două reprize;
patogeni, precum Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu), Puccinia asparagi (rugina
sparanghelului), Rhizoctonia violacea (rizoctonioza sparanghelului) ş.a., se combat prin
tratamente cu Poliram Combi-0,2%, Bayleton 0,1%, etc. Dăunători periculoși sunt gândacul
albastru al sparanghelului (Crioceris asparagi), gândacul roşu (Crioceris duodecempunctata) şi
gândacul sparanghelului (Crioceris quatrodecempunctata), care consumă lăstarii şi frunzele,
oprindu-se creşterea, plantele îngălbenesc și producția scade. Se combat prin stropiri cu Fastac
0,03%, Decis 0,05%, Sinoratox o,15%, etc.;
umplerea treptată a şanţurilor cu pământ, pe măsură ce cresc lăstarii, până în toamnă
şanţurile fiind 65-70% completate (şanţul rămâne gol pe o porţiune de 10-15 cm, de la suprafaţa
solului);
toamna, după îngălbenirea lăstarilor (noiembrie), se cosesc, la 4-5 cm deasupra solului
şi resturile se evacuează din plantaţie și se ard;
peste iarnă plantele se acoperă cu gunoi de grajd, paie, frunze;
În anul II de cultură, se aplică aceleaşi lucrări de îngrijire ca şi în anul I, în plus
executându-se:
primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie, şanţurile se completează cu pământ până la
nivelul suprafeţei solului;
toamna, după cosirea lăstarilor, se aplică 20-30 t/ha gunoi de grajd, printre rândurile de
plante sub formă de grămezi, urmând ca în primăvară să se încorporeze în sol.
În anul III de cultură se pregăteşte plantaţia pentru recoltare efectuându-se, pe lângă
lucrările curente, următoarele operaţiuni:
primăvara devreme se încorporează gunoiul de grajd în sol;
etiolarea, la genotipurile la care lăstarii se consumă înălbiți prin:
123
- bilonarea rândurilor cu plugul special sau cultivatorul echipat cu corpuri de rariţă, după
care se perfectează manual cu un tasator din scândură. Biloanele au înălţimea de 30-35 cm şi
lăţimea la bază de 40 cm, lucrarea fiind efectuată pe vreme uscată. Mulcirea biloanelor cu folie
neagră sau fumurie, paie, frunze ș.a., asigură o precocitate de 15-20 zile;
- în tunele joase, acoperite cu folie de polietilenă neagră;
la încheierea recoltării, biloanele se desfac, terenul se nivelează şi se aplică, în
continuare, lucrările de îngrijire curente, ca în primii doi ani, pentru acumularea asimilatelor în
rizomi: în lunile iulie-august se irigă mai des; toamna lăstarii se cârnesc pentru a intensifica
migrarea substanţelor de rezervă în rizomi și în pragul iernii se cosesc.
În anii următori, se execută lucrările de îngrijire din anul III, cu deosebiri privind
fertilizarea: gunoiul de grajd se aplică la doi ani, 30-40 t/ha și îngrăşămintele chimice anual.
Recoltarea începe în anul III de cultură, din aprilie şi până la finele lunii iunie, dimineaţa
sau spre seară, când lăstarii sunt turgescenţi. În primul an de recoltare se detaşează câte 3-5
lăstari/plantă şi pe o perioadă de 3-4 săptămâni. În anul următor, numărul de lăstari recoltaţi va
creşte treptat, de asemenea şi perioada de recoltare la 6 săptămâni şi de abia în anul al III-lea de
recoltare, durata va fi de 8-10 săptămâni, până cel mai târziu, la 20-30 iunie, detaşându-se, în
medie, 8 lăstari/plantă, care cântăresc 450-500 g.
Lăstarii etiolaţi se recoltează când vârful atinge marginea superioară a bilonului, manual,
prin răsucire şi aplecare sau prin tăiere cu cuţite speciale. Pentru detaşarea lăstarilor, se dă
pământul de o parte, se taie lăstarii, apoi se reface bilonul. Lăstarii se taie aproape de rizom,
deoarece porţiunile rămase putrezesc și sunt focare de infecţie, diminuându-se recolta următoare.
La sparanghelul verde lăstarii se recoltează manual, prin tăiere e la nivelul solului, când au 25 cm
lungime şi mugurii de la vârf nu s-au deschis.
Producţia de sparanghel etiolat este în primul an de recoltare de 2-3 t/ha, după care creşte
treptat, atingând în anii 6-9 nivelul maxim, de 9-12 t/ha. Din anul 10 randamentul scade, lăstarii
fiind subţiri, de calitate comercială inferioară. Culturile de sparanghel sunt profitabile 9-12 ani,
apoi nu se mai justifică menţinerea lor.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la revent – Rheum rhabarbarum, Familia

Polygonaceae
Reventul este o plantă multienală, la care organul vegetativ care asigură perenitatea
speciei îl constituie rizomul (tulpină subterană).
Rizomul este cărnos, bine dezvoltat, în grosime de 3-6 cm. În partea inferioară prezintă
rădăcini cărnoase, lungi de cca. 1m şi pe partea superioară, muguri, din care se formează noi
frunze (Fig. 6.8.).
Frunzele formează o tufă viguroasă, au peţiolul dezvoltat şi suculent, în lungime de 30-60
cm şi lat de 4-5 cm, uşor muchiat, de culoare verde, roz, violaceu sau roşu, în funcţie de soi,
respectiv de conţinutul în pigmenţi antocianici. Limbul este cordiform, cu marginea întreagă sau
ondulată, glabru pe partea dorsală şi uşor pubescent pe cea ventrală.
Fructul, în mod impropriu numit sămânţă, este o achenă (nuculă), triedrică, aripată şi de
culoare cafeniu-roşietică, cu MMB de 7-11 g, 30-60 seminţe/g, FG = 60-70%.
Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 18-200C, partea aeriană este distrusă la
–30C, dar rizomii rezistă la –15…-180C. Reventul nu suportă temperaturile excesive de 32-350C
şi pentru a intra în repausul vegetativ are nevoie de frigul din timpul iernii.
124
Lumina, sub aspectul intensităţii,
influenţează mai puţin creşterea vegetativă, astfel
că reventul poate fi cultivat şi în locuri umbroase,
dar pentru fructificare are nevoie de fotoperioade
de 16-18 ore. Umiditatea trebuie să fie moderată,
excesul determină putrezirea rizomilor, iar seceta
prelungită depreciază peţiolii.
Reventul se dezvoltă bine pe soluri
mijlocii, lutoase sau luto-argiloase, profunde, bine
drenate, rădăcinile de revent fiind sensibile la lipsa
Fig. 6.8. Reventul oxigenului din sol, bogate în elemente nutritive şi
în humus şi cu pH-ul de 6,1-6,5.
Cultura de revent poate fi eficientă între 5 şi 10 ani, în funcţie de tehnologia aplicată.
Pentru a preveni îmbolnăvirea plantelor cu Rhizoctonia crocorum (moartea violetă a rădăcinii),
reventul nu se va amplasa pe terenurile care au fost cultivate cu lucernă.
Sortimentul de cultivare, soiuri timpurii: Merton Foremost, Timperley Early; soiuri
tardive: Honeyred, Cherry, Valentine; populații: De Ardeal.
Terenul, toamna se fertilizează cu 50-80 t/ha gunoi de grajd, 200 kg/ha P2O5, 150-200
kg/ha K2O (Claes M.C., 1981), desfundarea solului la 40 cm adâncime şi modelarea.
Cultura se înfiinţează pe cale sexuată (metodă mai puţin indicată deoarece plantele intră
mai târziu în producţie) şi pe cale vegetativă (se obţin culturi mai precoce şi productive).
Pe cale sexuată, cultura se înființează atât prin semănat direct în câmp, când se folosește o
normă de sămânță de 5-6 kg /ha, cât şi prin răsaduri (puieţi), sistem mai eficient.
Puieţii se obțin în pepinieră, 1000 m2/ha de cultură, cantitatea de sămânță fiind de 2,5
kg/ha. Se seamănă toamna sau primăvara devreme, în ghivece sau pe brazde, la distanţe de
30x15-20 cm și 2-2,5 cm adâncime. Se aplică lucrările de îngrijire curente. Peste iarnă, puieţii se
protejează de îngheț prin bilonare. Puieţii se plantează toamna sau primăvara devreme, în gropi
sau în rigole deschise cu cultivatorul echipat cu corpuri de rariţă.
Înfiinţarea culturii pe cale vegetativă se efectuează prin despărţirea tufelor de revent în
vârstă de 4-5 ani, sănătoase şi viguroase. Rizomul se împarte în mai multe fragmente (3-5), astfel
ca fiecare porţiune să aibă greutatea de 200-250 g, cu cel puţin 1-2 muguri bine dezvoltaţi şi 2-3
rădăcini puternice. Despărțirea tufelor se execută înainte de plantare, care se recomandă să se
efectueze toamna, la sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, ca până la venirea
îngheţului, fragmentele de rizom să înrădăcineze, dar fără să pornească în vegetaţie. Dacă se
plantează primăvara, trebuie să fie foarte devreme, pentru ca mugurii să nu pornească în
vegetaţie.
Indiferent de modul de înfiinţare a culturii de revent, schema de amplasare este în rânduri,
la 100 x 80-100 cm (10000-12500 plante/ha) sau la 120-140 x 100 cm (7200-8300 plante/ha), la
soiurile tardive.
Lucrările de întreţinere aplicate sunt cele generale: praşile manuale şi mecanice pentru
afânarea solului şi distrugerea buruienilor (erbicidare cu produsul Kerb), irigarea culturii şi
tratamentele fito-sanitare curente, împotriva unor boli precum mana, putregaiul peţiolului,
făinarea, rugina, pătarea albă sau a puricilor negri, etc., folosindu-se produsele specifice.
125
Cultura de revent se fertilizează prin aplicarea, la interval de doi ani, de 30-50 t/ha gunoi
de grajd şi, în fiecare an, 50-80 kg/ha N, 100-150 kg/ha P2O5 şi 100-250 kg/ha K2O, în două
etape: după ieşirea plantelor din iarnă şi la încheierea recoltărilor (Claes M. C., 1981).
Pe măsură ce apar tulpinile florifere se înlătură.
Recoltarea începe în anul al doilea de la înfiinţarea culturii, primăvara, la cca. 35-40 de
zile după ce plantele şi-au reluat vegetaţia, din aprilie şi până în iunie. În primul an se recoltează
2-3 frunze/plantă, iar în anii următori, câte 5-7 frunze. Frunzele se taie la nivelul solului,
detaşându-se numai peţiolii cu diametrul la bază de minim 2,5 cm. Producţia de revent în primul
an de recoltare este de 3-5 t/ha, iar în următorii 6-8 ani, de 30-40 t/ha.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la anghinare-Cynara scolymus, Familia

Asteraceae
Anghinarea este o plantă perenă, dar în cultură se poate comporta ca specie anuală,
bienală sau trienală.
Rădăcinile la anghinare pornesc dintr-un rizom subteran, sunt viguroase şi îngroşate, se
ramifică în sol până la adâncimea de 1 m. Pe rădăcini se găsesc numeroşi muguri radiculari din
care, anual, se formează drajoni, ce au la bază rădăcini adventive, ceea ce permite, prin detaşarea
de planta mamă, utilizarea lor ca material vegetativ de înmulţire.
Frunzele, sub formă de rozetă, sunt mari, de 1-1,2 m lungime, cu peţiol puternic şi nervura
mediană îngroşată. Limbul este penat-sectat sau fidat, cu 5-8 perechi de segmente lanceolate,
terminate printr-un vârf ascuţit, sub formă de spin, fiind pe partea dorsală de culoare verde
deschis, iar pe cea ventrală, pubescente, cu peri deşi, lungi, albi-cenuşii .
Tulpina floriferă ajunge până la 2 m înălțime, este groasă și pubescentă, cu numeroase
ramificaţii care se termină cu câte o inflorescenţă de tip capitul. Calatidiile sunt de dimensiuni
mari, de 100-250 g greutate medie, de formă globuloasă şi cu receptacolul cărnos, protejat de un
involucru format din 4-5 rânduri de hipsofile ghimpoase, de culoare verde de diferite nuanţe sau
violacei. Capitulele nerecoltate pentru consum, se deschid, florile fiind tubulare, de culoare
violacee sau albe, hermafrodite, cu polenizare alogamă entomofilă.
Fructele, numite impropriu seminţe, sunt achene, de formă oblongă, uşor turtite lateral, cu
tegumentul lucios, de culoare cenuşie cu dungi negre.
Anghinarea este sensibilă la temperaturi sub 00C, astfel că iernarea în câmp, în condiţiile
climatului din ţara noastră, este posibilă prin protejarea plantelor cu paie sau prin muşuroire. La
temperaturi de peste 200C, timp de 15 zile, creşterea plantelor este încetinită.
Faţă de lumină cerințele sunt modeste, o intensitate luminoasă mai mare fiind necesară
numai în faza de răsad a plantelor.
În ce privește umiditatea, anghinarea este exigentă, în special în faza de depunere a
substanţelor de rezervă în calatidii, când consumul este ridicat şi rezerva de apă din sol trebuie să
fie de 75-80% din I.U.A. În condiţii de secetă, inflorescenţele sunt de calitate inferioară.
Anghinarea este o specie pretenţioasă faţă de condiţiile de sol, care trebuie să fie luto-
nisipos sau lutos, profund, fertil, bine structurat şi drenat, bogat în humus.
Pentru cultura de anghinare, Zuang H. (1982), recomandă următorul plan de fertilizare: la
înfiinţarea culturii, se aplică 30-50 t/ha gunoi de grajd, iar anual, câte 60-100 kg N/ha în
vegetaţie, precum şi 50-100 kg P2O5/ha şi 200-300 kg K2O/ha, toamna sau în ferestrele iernii.
Cultivarele omologate sunt: Breton F1, Violet de Provence, Violete de Napoli, Liscio.
Pregătirea terenului: toamna se aplică 30-50 t/ha gunoi de grajd şi 80 kg/ha P2O5, se
execută lucrarea de desfundat, la 40 cm adâncime, iar în primăvară, solul se afânează la 15-20 cm
şi se modelează în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 50 cm.
126
Cultura se poate înfiinţa prin semănat direct şi prin răsad sau, pe cale vegetativă.
Semănatul direct este un procedeu mai puţin folosit deoarece se obţin plante neuniforme,
fiind aplicat numai pe terenurile uşoare şi cu grad ridicat de fertilitate. Se seamănă în martie-
aprilie, 4 kg seminţe/ha, la adâncimea de 3-5 cm.
Pentru producerea răsadurilor, se seamănă între 1-15 februarie, în răsadniţe calde, pe pat
nutritiv, la 15 cm / rânduri, urmat de repicat la ghiveci sau direct în ghivece, cu diametrul de 6
cm. Răsadurile se plantează după 15 aprilie, la adâncimea la care au fost în ghivece.
Prin drajoni este metoda preferată de cultivatori, asigurând plantaţii uniforme şi producţii
mai mari. Drajonii se recoltează de la plante aflate în anul al III-lea de producţie, prin detaşare de
pe plantele mamă, după care se fasonează, prin îndepărtarea a 2/3 din limbul frunzei. Perioada de
recoltare a drajonilor este în funcţie de zona de cultură:
- în regiunile cu ierni aspre, la sfârşit lunii septembrie-început octombrie, iar după
fasonare, drajonii sunt plantați în răsadniţe, într-un amestec de pământ cu nisip. Pe parcursul
iernii se fac aerisiri dese, pentru eliminarea excesului de umiditate atmosferică, iar la temperaturi
scăzute, răsadniţele se acoperă cu rogojini şi se pune biocombustibil proaspăt pe poteci.
Primăvara, drajonii se sortează şi se plantează la locul definitiv;
- în zonele cu ierni blânde, drajonii se recoltează primăvara, detaşându-se cu “călcâi” şi se
plantează imediat în câmp.
Indiferent de modul în care se înfiinţează plantaţia de anghinare, distanţa între rânduri este
de 0,96–1,4 m şi între plante (cuiburi) pe rând de 0,8-1 m, cu 8000-13000 plante/ha.
Lucrările de întreţinere aplicate în primul an şi în anii următori, dacă plantaţia este
perenă, sunt cele generale:
praşile manuale şi mecanice pentru afânarea solului şi distrugerea buruienilor care se
poate realiza şi cu ajutorul erbicidelor;
irigarea culturii în perioada de formare a capitulelor, cu norme de udare de 250-300 m3
apă/ha, la 6-7 zile, evitându-se excesul de apă;
tratamente fito-sanitare împotriva bolilor: Leveillula taurica (făinare), Ramularia
cynarae (pătarea frunzelor), Bremia lactucae (mana), cu Dithane, Vandozeb, Bravo, ș.a.
Dăunătorii Anuraphis cardui (păduchele anghinarei), Apion carduorum (gărgărița anghinarei),
Gortyna flavogo (buha anghinarei), se combat prin tratamente cu Fastac, Supersect, etc.;
fertilizarea fazială se efectuează diferenţiat, în funcţie de anul în care se găseşte cultura
de anghinare (Zuang H., 1982):
-în anul I se aplică două îngrăşări cu azot, prima după plantarea materialului săditor şi
următoarea, la începutul formării capitulelor;
-în anii II și III, doza de azot se fracţionează în trei reprize, înainte de pornirea plantelor în
vegetaţie, la formarea capitulelor şi la încheierea recoltărilor, fosforul şi potasiul, fiind
administrat toamna;
toamna, înainte de venirea îngheţului, tulpinile florifere se taie la nivelul solului şi
frunzele se scurtează cu 2/3 din lungime, apoi plantele se bilonează sau muşuroiesc, pe o înălţime
de 20-25 cm. În regiunile cu ierni aspre şi zăpadă puţină, pe lângă muşuroire (bilonare), plantele
se acoperă cu paie, frunze uscate, bălegar păios descompus, rumeguş, etc. Primăvara devreme
materialele de acoperire se înlătură pentru a evita putrezirea rizomilor.
Capitulele de anghinare se recoltează eşalonat, în lunile iunie și iulie.
Producţia de anghinare este în primul an de recoltare de 40000-50000 inflorescenţe/ha,
respectiv 8-10 t/ha, iar în anii 2 şi 3, 80000-90000 capitule/ha, în greutate de 18-20 t/ha.
Retinem:
Plantele legumicole din grupa tehnologică rădăcinoase aparţin la familii botanice diferite,
sunt anuale sau bienale, criteriul comun fiind reprezentat de organul comestibil, rădăcina
127
îngroşată. Aceasta se tuberizează prin depozitarea substanţelor nutritive de rezervă, păstrându-şi
funcţiile de bază, de fixare a plantei în sol şi de absorbţie a apei cu substanţele nutritive.
Cultura de hrean se înfiinţează pe cale vegetativă, prin butaşi. La detaşarea de pe rădăcini,
butaşii se taie oblic la partea inferioară pentru orientarea corectă în momentul plantării. Înaintea
plantării, la butaşii mai lungi se înlătură mugurii dorminzi din partea mediană, oprindu-se cei de
la extremităţi.
Anghinarea se folosește în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită și ca plantă
ornamentală.
De la rubarb (revent) se folosesc numai petiolurile frunzelor.
La speciile rădăcinoase, alternanţa dintre seceta solului şi excesul de apă trebuie evitat,
deoarece favorizează crăparea rădăcinilor, iar la cele perene, excesul produce putrezirea
rizomului.
TEST DE EVALUARE
1.Care sunt exigenţele plantelor de anghinare faţă de factorul temperatură ?
Răspuns:
Anghinarea, spre deosebire de celelalte specii perene, este sensibilă la temperaturi
0
sub 0 C, astfel că iernarea în câmp, în condiţiile climatului din ţara noastră, este posibilă
prin protejarea plantelor cu paie, bălegar păios, folie de polietilenă, prin muşuroire, etc.
La temperaturi de peste 200C, timp de 10-15 zile, creşterea plantelor este încetinită, chiar
în condiţii de umiditate optimă în sol şi atmosferă.
2. Care sunt secvenţele tehnologice specifice culturii de sparanghel pentru

producerea materialului săditor ?
Răspuns:
Exerciţii:
Exemplu rezolvat
1. Care sunt metodele de înmulţire a plantelor de anghinare?
a) numai prin răsad
b) numai pe cale vegetativă
c) numai prin semănat direct
d) numai prin drajoni
e) prin semănat direct, prin răsad sau, pe cale vegetativă, prin drajoni.
Rezolvare: e
1. Din punct de vedere morfologic, organul comestibil la revent este

a) rădăcină îngroşată
b) tulpină tuberizată
c) lăstari
d) peţiol
128
e) frunze
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI:
Încadrarea plantelor legumicole rădăcinoase anuale şi bienale în aceeaşi grupă tehnologică
se justifică prin următoarele caracteristici comune:
partea comestibilă este reprezentată de acelaşi organ morfologic, rădăcina îngroşată sau
tuberizată;
prezintă exigenţe ecologice asemănătoare, ceea ce permite aplicarea unor secvenţe
tehnologice comune:
- se cultivă prin semănat direct în câmp, în afară de ţelină, la care se produce răsad;
- având cerinţe reduse faţă de căldură, culturile se înfiinţează primăvara devreme, iar
unele chiar din toamnă (păstârnac, pătrunjel);
- nu suportă fertilizarea cu gunoi de grajd în anul de cultură (cu excepţia ţelinei) deoarece,
pe de o parte, se depreciază partea comestibilă prin ramificarea rădăcinilor tuberizate, iar pe de
altă parte, se reduce rezistenţa la păstrare;
- necesită un pat germinativ bine pregătit pentru că seminţele sunt, în general, mici şi au o
perioadă de germinare şi de răsărire îndelungată;
- atât semănatul cât şi recoltarea se pot mecaniza, ceea ce măreşte productivitatea muncii,
reducându-se totodată cheltuielile de producţie.
Plantele legumicole perene cuprinde specii ce aparţin la mai multe familii botanice, părţile
comestibile fiind reprezentate de diferite organe morfologice ale plantelor: rădăcini tuberizate,
lăstari, bulbi, frunze, inflorescenţe.
Legumele perene au fost reunite în aceeaşi grupă tehnologică pe baza faptului că plantele
prezintă organe subterane specializate în depozitarea substanţelor nutritive de rezervă (rădăcini
tuberizate, rizomi, stoloni) care asigură dezvoltarea vegetativă şi generativă anuală, o perioadă
mai îndelungată, precum şi supravieţuirea la temperaturi de –10…-250C. Având în vedere acest
aspect, sunt amplasate pe o solă sau parcelă comună, separată în cadrul asolamentului, care nu
intră în planul de rotaţie a culturilor, ocupând terenul o perioadă de mai mulţi ani.
Din punct de vedere economic, importanţa plantelor perene decurge din faptul că
legumele se obţin, în cea mai mare parte, primăvara devreme, contribuind la asigurarea
consumului de produse proaspete într-o perioadă a anului deficitară sub acest aspect, precum şi la
diversificarea sortimentului legumicol oferit populaţiei.
129
Tema nr. 7
ECOBIOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPECIILOR
LEGUMICOLE DIN GRUPA BULBOASE ŞI DIN GRUPA FRUNZOASE
1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ceapa comună şi la usturoiul comun
2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la praz
3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la salată şi spanac
Obiectivele temei:
üprezentarea generală a speciilor legumicole
ücunoaşterea exigenţelor ecologice la speciile din grupa plantelor legumicole bulboase şi
frunzoase
üelaborarea tehnologiilor de cultivare la speciile din grupa plantelor legumicole
bulboase şi frunzoase
1. Ciofu Ruxandra, Popescu V., Stan N., Pelaghia Chilom, Apahidean S., Horgoş, A.,
Berar V., Lauer K.F., Atanasiu N., 2004 –Tratat de Legumicultură, Ed.Ceres, Bucureşti
Eeditura Universitaria, Craiova
3. Duţă Adriana, Soare Rodica 2006 – Elemente de practică legumicolă. Editura
3. Soare Rodica, Duţă Adriana, 2009 – Tehnologii legumicole alternative.
EdituraUniversitaria, Craiova
4. Popescu V, Atanasiu N., 2000-Legumicultura vol II, Editura Ceres
5. Popescu V, Atanasiu N., 2001—Legumicultura vol III, Editura Ceres
7.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ceapa comună şi usturoiul comun

Ceapa comună – Allium cepa , Familia Liliaceae
Sub aspectul tehnologiei de cultură, ceapa comună poate fi bienală (ceapa ceaclama şi
ceapa de apă) sau trienală (ceapa din arpagic).
Ceapa trienală prezintă creşteri vegetative pe parcursul a doi ani: în primul an formează
un bulb de dimensiuni mici – arpagicul – şi frunze aeriene; în al doilea an, din arpagic ia naştere
bulbul şi partea aeriană, iar fructificarea şi obţinerea seminţelor are loc în anul al treilea.
În cazul cepei bienale, creşterea vegetativă este în primul an, prin formarea bulbului şi a
părţii aeriene, iar în anul următor, în urma vernalizării, bulbul emite tulpinile florifere, cu flori,
fructe şi seminţe.
Pentru reuşita culturii de ceapă trebuie cunoscute particularităţile referitoare la modul de
germinare şi răsărire a plantelor. Astfel, germinarea fiind hipogeică, la începutul creşterii vârful
cotiledonului rămâne prins în tegumentul seminal din pământ, în timp ce zona meristematică de
la baza lui împinge frunza cotiledonală în formă de “cot” la nivelul solului. În faza următoare se
activează creşterea zonei meristematice din vârful cotiledonului, acesta fiind scos din pământ
împreună cu tegumentul seminal care este fixat de el, stadiu care se numeşte “bici”. În situaţia în
care, în această fază de răsărire, solul prezintă crustă, vârful plantulei va întâmpina o mare
rezistenţă şi nu reuşeşte să iasă din pământ cu tegumentul seminal fixat pe el. În acelaşi timp,
130
datorită activităţii puternice a meristemelor de creştere din “cotul” plantulei, rădăciniţa, care
întâmpină mult mai puţină rezistenţă, este scoasă din pământ, plantele fiind dezrădăcinate şi
cultura complet compromisă.
Rădăcina este fibroasă, slab dezvoltată, răspândită până la adâncimea de 18-20 cm şi
explorează un volum redus de sol.
Frunzele prezintă pe lungimea lor, respectiv pe porţiunea ce creşte în pământ şi pe cea
supraterană, aspecte şi caracteristici diferite:
- partea subterană a frunzelor care formează bulbul, este la exteriorul acestuia
pergamentoasă (un număr de 2-4 “foiţe”), cu rol de protejare împotriva gerului, uscăciunii,
umezelii, loviturilor, iar în interior, este cărnoasă şi suculentă, cilindrică şi sub formă de con,
acesta din urmă adăpostind unul sau mai mulţi muguri ce sunt vegetativi în faza de repaus,
devenind generativi, după o perioadă de vernalizare;
- partea aeriană a frunzelor reprezintă organul asimilator al plantei. În această porţiune
limbul foliar este de formă cilindrică (tubulară) şi fistuloasă, de culoare verde, cu epiderma
netedă şi lucioasă, acoperită cu pruină, constituind, pe o porţiune de 6-10 cm, aşa numita tulpină
falsă, datorită modului de creştere prin suprapunere concentrică a frunzelor.
Tulpinile florale au înălţimea de 0,5 - 1,5 m, sunt fistuloase, fusiforme şi se termină cu o
inflorescenţă de tip umbelă globuloasă, acoperită cu o membrană subţire, de culoare alb-verzuie,
care se rupe la înflorire. Într-o inflorescenţă se găsesc 300-800 de flori.
Florile sunt mici, alb-verzui, hermafrodite, cu polenizare alogamă.
Fructele de ceapă sunt capsule albe, triloculare, cu câte 1-2 seminţe în fiecare lojă
seminală.
Seminţele sunt mici, negre, triedrice, cu o scobitură caracteristică pe una din feţe şi în
vârf cu o ştirbitură semicirculară, lucioase, cu tegumentul tare, uşor zbârcit şi bogate în uleiuri
volatile.
Temperatura minimă pentru germinarea seminţelor este de 3-40C, când procesul are loc în
25-30 de zile, iar cea optimă, variază astfel: pentru germinare este de 18-200C, pentru creşterea
frunzelor verzi de 18-240C şi pentru formarea, creşterea şi maturarea bulbilor de 20-250C. La
temperaturi de 25-300C formarea bulbilor este accelerată dar greutatea este mai redusă datorită
încetiniri sau chiar opririi proceselor de sinteză.
Plantele tinere, bine înrădăcinate, pot rezista la temperaturi de -8…-100C, iar bulbii în
faza de repaus, până la -200C.
Vernalizarea bulbilor de ceapă are loc la 8-120C, limitele extreme fiind de 3 şi 170C.
Procesul de vernalizare este reversibil, astfel că prin supunerea bulbililor la tratamente termice,
de 350C, se previne emiterea de tulpini florale în anul II la ceapa din arpagic.
Ceapa are nevoie de o intensitate a luminii de 400 w/m2, iar dacă este cultivată în locuri
umbrite sau în condiţii de îmburuienare, bulbul rămâne mic şi de calitate inferioară. Ca plantă de
zi lungă, ceapă formează bulbi numai dacă are asigurată o fotoperioadă de minim 14-16 ore
zilnic. În condiţii de zi scurtă (8-10 ore), partea aeriană a frunzelor creşte foarte mult, atât ca
dimensiuni cât şi ca longevitate, dar bulbul nu se dezvoltă şi rămâne de dimensiuni mici.
Cerinţele faţă de umiditatea din sol sunt mari, ceapa având un sistem radicular slab
dezvoltat, superficial, cu o capacitate scăzută de absorbţie şi care explorează un volum mic de
sol. Cea mai mare nevoie de apă se manifestă în faza de germinare a seminţelor, răsărire şi
creştere a rădăcinilor şi frunzelor, când umiditatea din sol trebuie să fie de 80-90% din CC.
Sunt recomandate terenurile plane, cu expoziţie sudică, cu soluri uşoare sau mijlocii,
nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, bine structurate, afânate şi adânc lucrate, permeabile, bogate în
substanţe nutritive şi în humus, cu pH-ul de 6 -7.
131
Consumul specific mediu/tona de bulbi este de 3,4-4 kg N, 1,2 – 1,8 kg P2O5, 4 –4,8 kg
K2O, 2,4 kg CaO, 0,8 kg MgO, raportul între elementele N, P, K fiind de 1:0,4 :1,6 (Davidescu
D. şi Davidescu Velicica, 1992). Gunoiul de grajd se aplică la culturile premergătoare.
Tehnologia de cultură a cepei ceaclama (ceapa din sămânţă)
Cultura cepei ceaclama sau din sămânţă este mai avantajoasă faţă de celelalte sisteme de
cultură deoarece necesită cheltuieli de producţie cu cca 35% mai reduse, fiind singura metodă
practicată în ţările din UE.
Cultivarele de ceapă din sămânţă, hibrizi F1: Pacific, Django, Romito (timpurii),
Armstrong, Barito (semitimpurii), Gloria, Kitty, Marrona, Niky (tardivi). Soiuri: Delicioasă,
Roşie de Arieş, Roşie de Făgăraş, Diamant, Roşie de Arad, Ana, Luciana, Wolska, etc.
Plante premergătoare foarte bune şi bune pentru cultura de ceapă ceaclama sunt tomatele,
ardeii, vinetele, cartofii, castraveţii, dovleceii, ce eliberează terenul toamna devreme, îl lasă curat
de buruieni şi au fost fertilizate organic cu gunoi de grajd. Pentru a preveni atacul de nematozi,
fasolea şi mazărea sunt contraindicate ca plante premergătoare (Roşca I. şi colab., 2001). Se
recomandă revenirea culturii de ceapă pe aceeaşi suprafaţă numai după 4-5 ani, pentru a evita
proliferarea bolilor şi dăunătorilor (în special a nematozilor).
Lucrările de pregătire a patului germinativ, ca şi perioadele de executare sunt diferite.
Pentru culturi înfiinţate vara (august) şi toamna târziu, în pragul iernii, lucrările
pregătitoare sunt aceleaşi, deosebindu-se numai prin perioada când se efectuează, care trebuie să
fie în preajma semănatului:
- desfiinţarea culturii premergătoare se execută cu grape cu discuri (GD-3,2; GD–6,4;
GDU–3,4M) ce mărunţesc resturile vegetale şi le introduc în sol la 7-12 cm adâncime;
- irigarea de aprovizionare, dacă terenul nu prezintă nivelul de umiditate corespunzător în
vederea unei bune pregătiri a patului germinativ (lucrare necesară în special în cazul semănatului
din vară);
- nivelarea de întreţinere cu NT-2,8, NM-3,2, etc.;
- fertilizarea de bază: se administrează 1/3 din necesarul de îngrăşăminte chimice cu P şi
K (cca. 150 kg/ha superfosfat şi 100 kg/ha sare potasică), care se aplică cu MA-3,5.
- arătura adâncă la 28-30 cm, ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele chimice, cu
plugurile PP-3-30, PPU-3-30;
- mărunţirea solului şi pregătirea patului germinativ prin afânarea stratului de pământ pe
adâncimea de semănat se execute imediat după arătură, cu grapa sau combinatorul (GD-3,2);
- modelarea solului în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm, mecanizat cu
AMFS-4,5 + U-650 (MMS-4,5 + U-650);
- tasarea uşoară a coronamentului după modelare cu un tăvălug neted (TN-3), pentru
uniformizarea adâncimii de semănat.
Pentru culturi înfiinţate primăvara devreme (martie), lucrările de pregătire a terenului se
efectuează în două etape:
- toamna se execută toate lucrările prezentate anterior, până la arătura adâncă, inclusiv;
- primăvara se continuă cu pregătirea patului germinativ, când se administrează o treime
din necesarul de îngrăşăminte cu P şi K, precum şi de N şi modelarea în straturi înălţate.
Cultura de ceapă ceaclama se înfiinţează prin semănat direct.
Epoca de semănat este diferită, practicându-se trei urgenţe:
sfârşitul lunii august-început septembrie, când plantele vor ierna bine înrădăcinate,
având cca 15 cm înălţime şi grosimea unui creion;
în pragul iernii (pe parcursul lunii noiembrie, în funcţie de zona geografică), cultura
iernând sub formă de sămânţă negerminată;
132
primăvara foarte devreme (prima-a doua decadă a lunii martie), imediat ce se poate intra
pe teren şi temperatura solului a ajuns la 2-30C.
Cantitatea de sămânţă este de 6-8 kg/ha, la o desime de 550000 – 650000 plante/ha, 10-12
kg/ha, la 900000 – 950000 plante/ha.
Pentru eliminarea lucrării de rărit se poate folosi sămânţă granulată, situaţie în care se
reduce norme de sămânţă la jumătate. De asemenea, în vederea efectuării „praşilei oarbe”, se
recomandă ca sămânţa de ceapă să se amestece cu seminţele unor plante indicator (0,1 kg/ha
salată sau 1 kg/ha ridichi de lună), care răsar foarte repede.
Schema de semănat este prezentată în Fig. 7.1.
Se seamănă la adâncimea de 2,0-2,5 cm pe

soluri uşoare, precum şi toamna, iar pe soluri
mai compacte şi primăvara, la 1,5 – 2,0 cm.
Mijloacele de semănat sunt maşinile SUP-
21, CSSL-9, A-761 ş.a. Sămânţa granulată se
Fig. 7.1. Schema de semănat la
ceapa ceaclama
seamănă cu semănători de precizie, eliminându-
se lucrarea de rărit
Lucrările de îngrijire aplicate în culturile de ceapă ceaclama:

instalarea de parazăpezi la culturile înfiinţate din vară sau din toamnă, iar în caz de
băltire a apei, se iau măsuri de evacuare;
praşila oarbă se efectuează înaintea răsăririi plantelor în cazul formării crustei şi/sau
apariţiei buruienilor, cu grapa stelată;
înlocuirea golurilor se execută după răsărirea plantelor, cu seminţe umectate sau
preîncolţite din acelaşi soi;
distrugerea crustei şi afânarea solului se aplică ori de câte ori este nevoie, în medie 2-3
praşile mecanice între rânduri, cu CL-2,8 sau CL-4,5 M, la adâncimea de 5-8 cm şi 1-2 praşile
manuale pe rând, lucrări care diminuează şi rezerva de buruieni din cultura de ceapă.
erbicidarea la culturile de ceapă ceaclama se execută astfel:
- preemergent, imediat după semănat, întrucât durata de răsărire a plantelor de ceapă este
îndelungată, de 10-20 zile cu Dual Gold 0,8-1 l/ha, Stomp 6l/ha, Goal 1l/ha, etc.;
- postemergent cu Goal 1l/ha, Gallant Super 0,5-1 l/ha, Agil 0,8 l/ha, Fusilade 1l/ha,
Lontrel 0,5 l/ha, Cerlit 0,6 l/ha, Ecopart 0,6 l/ha ş.a.
O metodă eficientă de diminuare a rezervei de buruieni din sol, este mulcirea solului cu
materiale organice sau plastice, care pe lângă distrugerea buruienilor, împiedică formarea crustei,
evaporarea apei, etc.;
irigarea se efectuează cu norme de apă, de 200-250 m3/ha, dar mai des, pentru a menţine
umiditatea optimă în sol, cele mai mari cerinţe fiind în perioada de creştere a bulbului. Cu 2
săptămâni înainte de recoltare udările se întrerup pentru a favoriza maturarea bulbului;
fertilizarea fazială se execută de două ori: prima, în faza de 3-4 frunze (după rărit),
calendaristic, în luna mai şi cea de a doua, la cca. 20-25 zile, aplicându-se câte 50 kg/ha azotat de
amoniu, 60-80 kg/ha superfosfat şi 60 kg/ha sare potasică. Trebuie evitate cantităţile mari de azot,
precum şi aplicarea mai târziu, deoarece se prelungeşte perioada de vegetaţie, întârziind
maturarea bulbilor şi se reduce capacitatea de păstrare;
combaterea bolilor se realizează prin aplicarea de stropiri, la semnalarea atacului de
Peronospora destructor (mana) cu Ridomil, Bravo, Folpan, câte 2-2,5 kg/ha; Alternaria porri
(alternarioza) cu Ronilan, Dithane, Sancozeb, câte 1-2 kg/ha; Sclerotium cepivorum (putregaiul
133
alb) cu Ronilan, Rovral, câte 2,5 kg/ha; Botrytis allii (putregaiul cenuşiu al cepei) cu Rovral,
Sumilex, câte 1 kg/ha, etc.;
combaterea dăunătorilor Delia antiqua (musca cepei) cu Divipan 0,1%, Decis 0,05%,
Zolone 0,2%, Dipterex 0,15%; Thrips tabacii (tripsul comun) cu Divipan 0,1%, Faster 0,03%,
Talstar 0,05%; Lilioceris merdigera (gândacul roşu al cepei) idem musca cepei, etc.;
Pentru aderenţă se adaugă un adeziv, aracet sau detersin, 0,2%. Cu 15-20 zile înainte de
recoltare sunt interzise tratamentele fito-sanitare.
răritul se efectuează în faza de 3-4 frunze, la distanţa de 3,5-4 cm între plante pe rând,
pentru o desime de 660000-760000 plante/ha şi la 2,5-3 cm, pentru realizarea a 880000-1 060000
plante/ha;
tratamentul cu substanţe desicante se recomandă a fi făcut cu 10-12 zile înainte de
recoltare, pentru a grăbi intrarea în repaus vegetativ a bulbilor de ceapă, folosindu-se unul din
produsele: Reglone, 2-6 kg/ha, Ethrel, 2-3 l/ha, aldehida maleică, 0,1-0,3% ş.a., câte 300 l
soluţie/ha. Tratamentul poate fi înlocuit cu lucrarea de tăvălugire a culturii care are un efect
similar, de uscare a frunzelor şi maturarea bulbilor.
Recoltarea bulbilor de ceapă este în perioada sfârşit august-jumătatea lunii septembrie,
când 65-80% dintre plante s-au înmuiat în zona bazală a tulpinii false care este culcată la pământ.
În cazul în care acest proces nu are loc sau se manifestă la un număr redus de plante, fie datorită
vremii răcoroase şi umede, fie din cauza unor doze mari sau aplicării târzii de îngrăşăminte cu
azot, plantele trebuie tăvălugite, deoarece întârzierea recoltatului influenţează negativ calitatea
producţiei şi capacitatea de păstrare a bulbilor. Recoltarea se efectuează pe suprafeţe reduse
manual, prin smulgere sau cu sapa, iar în cazul unor ferme specializate, prin dislocare cu DLR-4
sau MRC-1,2 în agregat cu tractorul L-445. După recoltare, bulbii rămân pe câmp, sub formă de
grămezi mici sau mai bine, de benzi, timp de 5-6 zile, pentru a se usca, după care se strâng, se
sortează şi ambalează în vederea valorificării.
Producţia de ceapă ceaclama poate fi estimată având în vedere numărul de plante/ha (600-
700 mii), precum şi greutatea medie a unui bulb (40-60 g), la 25-35 t/ha, iar la hibrizi, în
condiţiile unei tehnologii performante, se realizează producţii duble, de 50-60 t/ha.
Cultura cepei din arpagic
Soiurile de ceapă din arpagic omologate în ţara noastră sunt Androna şi De Suttgart care
au perioada de vegetaţie de 120-140 zile.
Tehnologia de cultură a cepei din arpagic, cuprinde două etape: în primul an se produce
materialul de plantat, respectiv arpagicul şi în cel de al doilea an, se realizează cultura pentru
obţinerea bulbilor de consum.
Producerea arpagicului
Plantele premergătoare şi pregătirea terenului sunt la fel ca la cultura de ceapă ceaclama.
Înfiinţarea culturii are loc prin semănat direct în câmp, primăvara cât mai devreme, în
prima urgenţă, când în sol temperatura este de 2-30C, ceea ce corespunde cu perioada 1-20
martie. Schema de semănat pentru producerea arpagicului este prezentată în Fig. 7.2.
Fig. 7.2. Schema de semănat pentru producerea arpagicului
134
Norma de sămânţă este de 80-100 kg/ha.
Lucrările de îngrijire aplicate la cultura pentru producerea arpagicului sunt, în cea mai
mare parte, aceleaşi cu cele prevăzute la cultura de ceapă ceaclama, cu unele particularităţi
determinate de desimea foarte mare a plantelor/ha (3,5-5 milioane), ca şi de distanţa redusă între
rânduri. Astfel, în cazul în care prin erbicidare nu se reuşeşte combaterea totală a buruienilor, se
impune plivitul manual, de câte ori este necesar, pentru a preveni îmburuienarea culturii, în
special în primele două luni de vegetaţie. O altă deosebire constă în faptul că se aplică o singură
îngrăşare fazială, cu cantităţi reduse de azot sau, dacă plantele prezintă o creştere normală, nu se
mai fertilizează suplimentar.
Recoltarea are loc în iulie-august, după ce tulpina falsă se înmoaie şi cade la pământ,
manual, prin smulgere sau mecanic, prin dislocare. Arpagicul se lasă pe câmp expus la soare,
timp de câteva zile pentru a se usca, după care se strânge, se condiţionează şi sortează.
Partizii mici de arpagic se sortează manual, cu ajutorul unor site cu ochiuri de dimensiuni
diferite. În cazul cantităţilor mari se folosesc selectoare mecanice, care funcţionează tot pe
principiul sitelor vibratoare.
Prin sortare se obţine arpagic de calitatea I-a, cu diametrul de 7-14 mm şi de calitatea a II-
a, cu diametrul de 15-20 mm, ambele calităţi fiind folosite la înfiinţarea culturilor de ceapă pentru
consum. Bulbilii mai mari se plantează pentru obţinerea cepei verzi (de stufat).
Producţia de arpagic se estimează la 15-20 t/ha din care, în urma sortării, rezultă 10-14
t/ha arpagic de calitatea I şi a II-a (70% din total), restul de 5-6 t/ha, fiind folosit la producerea
cepei de stufat.
Păstrarea arpagicului reprezintă o secvenţă tehnologică importantă, de care depinde
obţinerea bulbilor de consum. Pentru ca mugurele vegetativ din care se va forma bulbul de ceapă
să nu sufere procesul de vernalizare, devenind astfel generativ, ceea ce va determina apariţia de
tulpini florifere (fuşti sau scaloi), arpagicul se păstrează la temperaturi scăzute, de 0-20C, în
depozite climatizate. În lipsa acestora, depozitarea va fi n încăperi bine aerate, la 18-200C şi
umiditatea relativă a aerului de 50-60%. Arpagicul se păstrează în lădiţe, cu greutatea maximă de
5-10 kg, fiind în mod obligatoriu evitate temperaturile situate între limitele de 30C şi 170C.
Producerea bulbilor pentru consum
Plantele premergătoare şi lucrările de pregătire a terenului sunt aceleaşi ca la ceapa
ceaclama, cu deosebirea că se aplică erbicidarea ppi, atât la culturile înfiinţate toamna, cât şi la
cele din primăvară: Dual 3-4 l/ha, Triflurex 3 l/ha, Digermin 3-5 l/ha, Satecid 6-8 l/ha, etc.
Pentru a devernaliza mugurii, se recomandă, ca înainte de plantare, arpagicul să fie supus
la temperaturi de 260C, pentru o perioadă de 8-12 săptămâni (în funcţie de mărimea bulbilor) sau
de 350C, timp de 10-15 zile arpagicul de calitatea I-a şi 20-30 de zile cel de calitatea a II-a.
De asemenea, tot înainte de plantat, bulbii se tratează cu Germisan în cantitate de 5 g/kg
de arpagic.
Epocile de înfiinţare a culturii sunt:
- epoca din toamnă, mai devreme, în intervalul 10 septembrie-1 octombrie, se recomandă
pentru zonele de sud şi de vest ale ţării, precum şi pentru arpagicul de calitatea I-a; pentru
arpagicul de calitatea a II-a, mai târziu, în cursul lunii octombrie (Rădoi,1983; Diţu, 1984; Suciu,
1986, citaţi de Butnariu, H. şi colab., 1992);
- epoca de primăvară, cât mai devreme, în prima urgenţă.
Pe suprafeţe mari, în ferme specializate, plantarea arpagicului se execută mecanic cu
MPB-8 sau MPB-12 în agregat cu tractorul U-650. Pe suprafeţe mai mici, se plantează manual.
Indiferent de metodă, adâncimea optimă este de 3-5 cm, în funcţie de mărimea bulbilor, natura
solului şi momentul plantării (toamna mai adânc decât primăvara).
135
Cantitatea de material semincer este de 800 şi 1300 kg/ha, fiind determinată de mărimea
arpagicului, desimea plantelor la unitatea de suprafaţă, epoca de înfiinţare a culturii.
Schema de plantare este prezentată în Fig. 7.3.
Lucrările de îngrijire la ceapa din arpagic sunt aceleaşi cu cele aplicate la ceapa ceaclama
fără lucrarea de rărit.
Bulbii se recoltează începând cu a treia

decadă a lunii iulie până în a doua decadă din
august, lucrarea efectuându-se în condiţiile aceloraşi
parametri ca la cultura de ceapă ceaclama. Producţia
Fig. 7.3. Schema de plantare la ceapa se situează între limitele de 30 şi 50 t/ha.
din arpagic
Cultura cepei de apă (prin răsad sau Caba)

Ceapa de apă este bienală, bulbul fiind obţinut în anul I din sămânţă la fel ca la ceapa
ceaclama, cu diferenţa că înfiinţarea culturii se realizează prin răsad. Soiul omologat este Aurie
de Buzău.
Producerea răsadului are loc pe straturi reci, amenajate în câmp, pe un teren pregătit
corespunzător, inclusiv prin aplicarea de erbicide ppi. Pe suprafaţa straturilor se aşterne un
amestec de pământ ca cel folosit în răsadniţă (mraniţă+pământ de ţelină+nisip), în grosime de 4-5
cm. Suprafaţa necesară pentru producerea a cca. 600 – 650 mii fire/ha este de 250-300 m2. Se
seamănă în intervalul a doua jumătate a lunii martie -prima decadă din aprilie, în rânduri
distanţate la 5 cm şi la adâncimea de 1,5-2 cm. Necesarul de sămânţă/m2 de strat este de 10-15 g
şi de 3,5-4 kg/ha cultură.
Lucrările de îngrijire aplicate la răsaduri sunt cele generale: asigurarea unei bune răsăriri
prin spargerea cruste dacă s-a format, udatul, o fertilizare suplimentară cu o soluţie de
îngrăşăminte chimice în concentraţie de 0,6-0,8%, plivitul de buruieni, tratamente fito-sanitare
preventive. Răsadul nu se repică.
Pregătirea terenului este la fel ca la cultura de ceapă din arpagic.
În vederea plantării, răsadul se sortează, se fasonează prin scurtarea frunzelor, la 1/3 din
lungime şi a rădăcinilor, la 5-6 cm, după care se mocirlesc într-un amestec în care s-a introdus un
fungicid şi un insecticid, împotriva dăunătorului musca cepei.
Plantarea are loc în perioada 10-30 mai, dar nu mai târziu de 10 iunie, manual cu
plantatorul, la aceeaşi adâncime la care au fost răsadurile la locul de producere, conform schemei
de la Fig. 7.4.
Fig. 7.4. Schema de plantare la ceapa de apă
Lucrările de îngrijire sunt în cea mai mare parte similare cu cele aplicate la celelalte forme
de cultură a cepei, cu deosebirea că la completarea golurilor se foloseşte răsad oprit în acest scop,
se aplică un număr mai mare de udări, între 10-12, pentru asigurarea unei umidităţi de 85-90%
136
din CC. De asemenea, o atenţie deosebită se va acorda tratamentelor fitosanitare, dat fiind
umiditatea ridicată, propice proliferării agenţilor patogeni şi dăunători.
Producţiile de ceapă de apă sunt cuprinse între 40 şi 50 t/ha.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la usturoiul comun – Allium sativum,

Familia Liliaceae
Usturoiul, în condiţiile climatului temperat este plantă anuală care, în decursul timpului, a
pierdut posibilitatea de a produce flori fertile, astfel că înmulţirea este vegetativă, prin
intermediul bulbililor.
Bulbul este format dintr-un număr variabil (1…20) de bulbili (căţei), prinşi pe tulpina de
la baza bulbului, care are aspect de disc, fiind înveliţi la exterior cu mai multe tunici
pergamentoase, de culoare alb- argintie, alb-gălbuie, alb cu nuanţe roz sau violaceu.
Mărimea, forma şi culoarea bulbului, precum şi mărimea şi numărul bulbililor sunt
diferite, fiind determinate, în cea mai mare măsură, de soi, dar şi de condiţiile de mediu,
agrotehnica aplicată, etc.
Bulbilul prezintă la bază un disc propriu (tulpina) care, în condiţii optime de umiditate şi
temperatură, diferenţiază rădăcini adventive. Pe disc sunt prinse o frunză cărnoasă şi 1-2 frunze
pergamentoase la exterior, ce adăpostesc şi protejează în centrul bulbilului un mugure vegetativ,
din care va lua naştere o nouă plantă.
Rădăcinile, prinse pe partea inferioară a discului, sunt fibroase, slab dezvoltate, răspândite
în stratul superficial al solului.
Frunzele aeriene sunt lineare, lanceolate, netede, de culoare verde cu nuanţe albăstrui,
acoperite cu pruină, care în partea lor mediană se învelesc unele pe altele, formând o tulpină falsă
destul de lungă.
Temperatura minimă de pornire în vegetaţie a bulbililor este de 3-40C. Plantele bine
înrădăcinate rezistă până la -250C. În perioada de creştere a bulbului, valorile termice optime sunt
de 20-240C, iar pentru maturare, de 25-300C.
În condiţii de intensitate luminoasă redusă, precum şi de zi scurtă, usturoiul nu formează
bulbi.
Apa din sol trebuie asigurată la nivelul de 70-75% din capacitatea de câmp până la
formarea bulbilor şi de 60-65%, în perioada de maturare a acestora. Seceta reduce drastic
producţia, iar excesul de umiditate determină putrezirea bulbilor.
Pentru culturile de usturoi sunt recomandate terenuri, precum şi soluri cu însuşiri
asemănătoare ca şi pentru culturile de ceapă.
De reţinut faptul că usturoiul este foarte sensibil la carenţa în cupru şi magneziu şi sensibil
la cea în Zn, Fe, B şi Mo.
Usturoiul prezintă, în medie, un consumul specific/tona de bulbi, de 5-6 kg N, 1,0–1,5 kg
P2O5, 3–3,5 kg K2O, 2-3 kg CaO, 0,5 kg MgO, iar raportul între elementele N, P, K trebuie să fie
de 1 : 0,3 : 0,6 (Davidescu D. şi Davidescu Velicica, 1992).
Soiurile de toamnă, De Moldova, Favorit, Record şi soiuri de primăvară, De Cenad, De
Dărăşti ş.a. La soiurile de toamnă bulbii au o capacitate de păstrare redusă, plantarea executându-
se în acest anotimp. Cultivarele de primăvară se caracterizează prin conservabilitate ridicată şi
permit efectuarea plantărilor în primăvară.
Locul în asolament, precum şi pregătirea terenului sunt la fel ca la ceapa din arpagic, cu
sublinierea că revenirea pe aceeaşi solă va fi după minim 5 ani, întrucât usturoiul este puternic
137
atacat de nematozi, care pot compromite total cultura. O altă deosebire constă în faptul că
potasiul se recomandă să fie administrat sub formă de sulfat de potasiu, avându-se în vedere
consumul ridicat de sulf.
Cultura se înfiinţează prin plantarea de bulbili bine dezvoltaţi, cu inserţie la nivelul
mediu, la nodurile IV şi V din bulb, care au o capacitate sporită în generarea unor plante mai
productive.
Pentru a preîntâmpina atacul nematozilor, înainte de plantare se recomandă efectuarea de
tratamente, prin îmbăiere, cu soluţie de Vydate-25 în concentraţie de 0,2 %.
Epoca de plantare din toamnă este în perioada 15 septembrie -15 octombrie, în funcţie de
zona geografică, în aşa fel încât plantele de usturoi să poată ierna sub formă de rozetă de frunze şi
bine înrădăcinate. În primăvară se plantează în prima urgenţă, în luna martie.
Cantitatea de material săditor/ha este de 800-1000 kg, funcţie de mărimea bulbililor.
Schema de plantare a usturoiului este la fel ca la ceapa din arpagic, asigurându-se 660000-
880000 plante/ha.
Pe suprafeţe restrânse se plantează în rânduri echidistante, la 35 cm sau în benzi de câte 5
rânduri, distanţate la 20 cm şi 40-50 cm între benzi, pe rând distanţa fiind de 6-8 cm.
Adâncimea de plantare a bulbililor este toamna de 4-5 cm, iar primăvara, de 2-3 cm.
Lucrările de întreţinere aplicate la culturile de usturoi sunt, în cea mai mare parte,
asemănătoare cu cele de la cultura de ceapă din arpagic, cu următoarele particularităţi:
primăvara, culturile înfiinţate din toamnă care se găsesc în stadiul de 2-3 frunze, se vor
erbicida cu Afalon 47-WP, 2 kg/ha, Basagran 1,5-3 kg/ha, etc.;
fertilizările faziale, se aplică în mod diferenţiat: la cultura de toamnă, la ieşirea din iarnă
şi la începutul formării bulbului, iar la cea de primăvară, când plantele au 2-3 frunze normale şi
următoarea la 20-25 de zile, administrându-se, de fiecare dată, câte 150-200 kg/ha Complex III.
Usturoiul se recoltează în perioada iulie-august, după ce frunzele s-au îngălbenit şi tulpina
falsă se înmoaie la bază şi cade la sol. Se recoltează manual, prin smulgere, după care, bulbii se
lasă câteva zile la soare, pentru a se usca. Producţia estimativă la usturoiul de primăvară este de
6-8 t/ha, iar la cultura de toamnă, unde bulbii sunt mai mari, de 10-12 t/ha.
TEST DE EVALUARE
1. Prezentaţi exigenţele ecologice la ceapa comună
Temperatura minimă pentru germinarea seminţelor este de 3-40C, când procesul are loc
în 25-30 de zile, iar cea optimă, variază astfel: pentru germinare este de 18-200C, pentru
creşterea frunzelor verzi de 18-240C şi pentru formarea, creşterea şi maturarea bulbilor de 20-
250C. La temperaturi de 25-300C formarea bulbilor este accelerată dar greutatea este mai
redusă datorită încetiniri sau chiar opririi proceselor de sinteză.
Plantele tinere, bine înrădăcinate, pot rezista la temperaturi de -8…-100C, iar bulbii în
faza de repaus, până la -200C.
Vernalizarea bulbilor de ceapă are loc la 8-120C, limitele extreme fiind de 3 şi 170C.
Procesul de vernalizare este reversibil, astfel că prin supunerea bulbililor la tratamente
termice, de 350C, se previne emiterea de tulpini florale în anul II la ceapa din arpagic.
Ceapa are nevoie de o intensitate a luminii de 400 w/m2, iar dacă este cultivată în locuri
umbrite, bulbul rămâne mic şi de calitate inferioară. Ca plantă de zi lungă, ceapă formează
bulbi numai dacă are asigurată o fotoperioadă de minim 14-16 ore zilnic. În condiţii de zi
scurtă (8-10 ore), partea aeriană a frunzelor creşte foarte mult, atât ca dimensiuni cât şi ca
longevitate, dar bulbul nu se dezvoltă şi rămâne de dimensiuni mici.
Cea mai mare nevoie de apă se manifestă în faza de germinare a seminţelor, răsărire şi
creştere a rădăcinilor şi frunzelor, când umiditatea din sol trebuie să fie de 80-90% din CC.
138
Sunt recomandate terenurile plane, uşoare sau mijlocii, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase,
bine structurate, permeabile, bogate în humus, cu pH-ul de 6 -7.
2.Care sunt secvenţele tehnologice la cultura de usturoi
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Epoca optimă de plantare a usturoiului este:
a) 15 septembrie -15 octombrie
b) 15 -30 august
c) 15 iunie-15 iulie
d) noiembrie-decembrie
e) în luna martie
Rezolvare: a şi e
2. Care este temperatura optimă de păstrare a arpagicului

a) 0-20C, în depozite climatizate şi în încăperi bine aerate, la 18-200C
b) 30C şi 170C
c) -1…-00 C
d) 5-10 0C
e) 150C
Rezolvare:
7.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la praz – Allium porrum – Familia Liliaceae

Prazul este specie bienală, în primul an având creştere vegetativă, iar în anul al doilea, în
urma vernalizării, formează elementele de fructificare, flori, fructe şi seminţe.
Partea comestibilă este reprezentată de bulb şi tulpina falsă care se formează prin
învelirea una pe alta, a porţiunii cilindrice a frunzei (cca ½ -1/3 din lungimea frunzei) în care se
depozitează substanţele hrănitoare de rezervă ale plantei. Este de culoare albă prin etiolare, are
formă cilindrică şi poate ajunge, în funcţie de cultivar şi tehnologia aplicată, la dimensiuni de 40-
70 cm lungime şi 4-8 cm în diametru.
Rădăcinile prinse pe partea inferioară a discului sunt fasciculate, fiind mai numeroase, de
dimensiuni mai mari şi pătrund mai adânc în sol decât la ceapă. Datorită sistemului radicular
bogat culturile de praz contribuie la ameliorarea structurii solului (Zuang H., 1982).
Frunzele, verzi sunt lanceolate, netede, îndoite sub formă de jgheab, acoperite cu pruină.
Tulpina floriferă este cilindrică, plină în interior, înaltă de 1,5-2 m, cu inflorescenţă
globuloasă, acoperită cu o membrană subţire, liliachie, ascuţită ca un coif, care se rupe la înflorit.
Florile sunt mici, de culoare alb-verzui sau violacee, hermafrodite, cu polenizare
alogamă.
Fructul este de tip capsulă triloculară, de culoare alb-argintie.
Seminţele mici, negre, zbârcite, de formă triedrică, lucioase, cu tegumentul tare sunt
asemănătoare cu cele de ceapă, cu durata de păstrare de 1-3 ani.
Pretenţiile plantelor de praz faţă de factorii de vegetaţie sunt, în general, aceleaşi cu ale
celorlalte bulboase, cu unele particularităţi referitoare la tehnologia specifică de cultivare.
139
Temperatura minimă de germinare este de 3-40C, răsadurile bine călite suportă îngheţuri
uşoare şi plantele mature, în faza de recoltare, rezistă până la –180C. Optimul termic necesar
prazului este de 15-200C pentru răsărire şi de 18-200C pentru formarea părţii comestibile.
Lumina, sub aspectul intensităţii, trebuie să fie asigurată la valori ridicate, prazul nu poate
fi cultivat în locuri umbrite. În ce priveşte partea comestibilă, pentru a fi cât mai fragedă şi
suculentă, tulpina falsă aeriană trebuie să se formeze în lipsa luminii.
Prazul este indiferent faţă de durata perioadei de iluminare.
Prazul are pretenţii mari, faţă de apă necesitând valori de 75-85% din CC.
Culturile de praz trebuie amplasate pe terenuri însorite, cu soluri mijlocii, luto-nisipoase,
cu bună capacitate de reţinere a apei, fertile, bogate în materie organică, bine structurate, adânci,
cu pH-ul de 6-7,5 şi fertilizate cu cantităţi mari de gunoi de grajd în anul de cultură.
Consumul specific /tona de praz este de 3,0-3,3 kg N, 1,5–2,0 kg P2O5, 4,0-4,5 kg K2O,
2,5 kg CaO, 0,8 kg MgO, raportul între elementele NPK, fiind de 1:0,6:1,2 (Davidescu D. 1992).
Cultura de praz se înfiinţează prin plantare de răsad. În linii generale, tehnologia de
cultură este asemănătoare cu a cepei de apă.
Cultivare de praz: Joland, Cămuş, Lincon, Bulgarian Giant, Autum Giant, etc.
Cultura de praz se înfiinţează primăvara mai târziu, fiind în succesiune după salată şi
spanac timpuriu, mazăre, varză, gulioare, etc.
Lucrările de bază privind pregătirea terenului, sunt la fel ca la celelalte bulboase, cu
deosebirea că în toamnă se încorporează în sol 30-40 t/ha gunoi de grajd.
Cultura se înfiinţează prin răsad, produs în răsadniţe sau solarii cu pat cald, dacă răsadul
este destinat culturilor de vară sau pe brazde reci în câmp, la plantările din vară, estimându-se în
jur de 250-300 m2 spaţiu pentru obţinerea necesarului de material săditor/ha de cultură.
Epoca de semănat: în februarie-martie pentru consumul din vară, iar pentru recoltările în
toamnă, în ultima decadă a lunii martie. Se seamănă în rânduri distanţate la 5-6 cm şi la
adâncimea de 1,5 cm. Cantitatea de sămânţă necesară producerii răsadurilor /ha cultură este de
2,5-3,0 kg.
Lucrările de îngrijire sunt cele generale.
Vârsta optimă a răsadurilor de praz la plantare este de 70–80 zile. Pentru obţinerea de
recolte mai timpurii, răsadurile se produc în ghivece, având vârsta de 110-125 zile (Apahidean S.
şi Apahidean Maria, 2004).
Înainte de plantare se aplică un tratament fito-sanitar, se sortează, alegându, se fasonează
frunzele (1/3-1/2 din limbul foliar) şi rădăcinile (se scurtează la 3-4 cm), apoi se mocirlesc.
Cultura de vară se înfiinţează în a doua jumătate a lunii mai, iar cea de toamnă, în iunie.
Se plantează 4 rânduri/coronament, la 28 cm şi 8-10 cm între plante pe rând, iar pe teren
plan, în benzi de câte trei rânduri, la 50 cm şi 35 cm între rânduri (Dumitrescu M., 1998).
Plantarea se execută cu plantatorul, mai adânc decât a fost răsadul la locul de producere,
la 10-12 cm, prin aceasta favorizându-se obţinerea unor tulpini false de dimensiuni mai mari.
Lucrările de întreţinere generale sunt la fel ca la cultura de ceapă de apă, aplicându-se în
plus etiolarea sau înălbirea, prin care tulpina falsă se protejează de lumină, pe măsură ce se
dezvoltă. Lucrarea se realizează manual prin muşuroire sau mecanic prin bilonare.
Prazul se recoltează în august (cultura de vară) şi din octombrie până în noiembrie, când
frunzele sunt încă verzi (cultura de toamnă). Producţia de praz se situează între 25 t/ha şi 50 t/ha.
TEST DE EVALUARE
1.Care este consumul specific de elemente nutritive/ tona de praz?
Consumul specific /tona de praz este de 3,0-3,3 kg N, 1,5–2,0 kg P2O5, 4,0-4,5 kg
140
K2O, 2,5 kg CaO, 0,8 kg MgO, raportul între elementele N, P, K fiind de 1 : 0,6 : 1,2 .
2.Care sunt secvenţele tehnologice la producerea răsadului de praz ?
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Epoca optimă de plantare a prazului este:
a) 15 septembrie -15 octombrie
b) 15 -30 august
c) 15 mai; 15 iunie-15 iulie
d) noiembrie-decembrie
e) în luna martie
Rezolvare: c
2. Care este vârsta optimă a răsadurilor de praz la plantare ?
b) 70-80 zile
c 100-110 zile
d) 25 zile
e) 35 zile
Rezolvare:
7.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la salată şi spanac

Salata - Lactuca sativa, Familia Asteraceae - este o plantă anuală. În prima parte a
perioadei de vegetaţie formează organele vegetative, apoi trece în faza generativă, prin emiterea
de lăstari floriferi, formând seminţe mature la cca 120 zile de la răsărire.
Rădăcina principală la salată este pivotantă şi poate pătrunde la plantele semănate direct
în câmp la adâncimi de peste 1,5 m. Rădăcinile secundare sunt fasciculate formând o masă
compactă distribuită superficial, la numai 10-15 cm adâncime la plantele obţinute prin răsad şi la
60-70 cm, la cele prin semănat direct în câmp.
Frunzele sunt sesile, înserate pe tulpină, care în perioada creşterii vegetative, este scurtă şi
groasă. La salata de frunze (var. acephala, crispa sau secalina), planta formează numai o rozetă
de frunze. La salata de căpăţână (var. capitata, var. romana, precum şi la tipurile obţinute din
încrucişarea dintre acestea: Eisberg, Cosberg, Batavia) frunzele cresc la început libere, după care
se învelesc unele pe altele în jurul mugurelui vegetativ central şi formează o căpăţână de forme,
dimensiuni şi grad de compacticitate diferite, determinate de genotip, la var. capitata fiind
globuloasă sau globulos-turtită, iar la var. romana, ovală sau ovoidă, mult alungită. Frunzele sunt
rotunde, ovale sau ovoide mai mult sau mai puţin alungite, cu marginile întregi, dinţate sau
puternic sectate, cu suprafaţa limbului netedă, ondulată sau de la puţin încreţită, până la puternic
gofrată. Culoarea frunzelor este de la verde deschis sau verde gălbui, aproape albe în interiorul
căpăţânii, până la verde închis, cu nuanţe albăstrui, galben, brun deschis, brun roşcat, roşu-
violaceu mai deschis sau puternic pronunţat, în funcţie de conţinutul în pigmenţi antocianici,
unicolore, bicolore sau pestriţe.
141
Tulpina florală, în funcţie de cultivar şi de condiţiile ecologice, apare după 45-70 de zile
de la răsărire, este erectă, înaltă de 0,6-1,0 m, cu multe ramificaţii care se termină cu o
inflorescenţă de tip capitul cu flori tubulare, mici, galbene, hermafrodite, cu polenizare autogamă.
F
Fructul indehiscent, numit în mod impropriu sămânţă, este o pseudoachenă în formă de

suveică, ascuţită la bază şi vârf, de culoare alb-argintie, cafenie sau neagră, în funcţie de genotip.
MMB este de 1-1,2 g, cu 800-1000 seminţe/g, cu FG 70-85%, ce se păstrează 3-4 ani.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 2-30C, plantele de salată
suportând în faza de rozetă cu 4-5 frunze, valori de -5..-60C. La 8-100C răsărirea are loc în 6-10
zile de la semănat. Optimul termic necesar pentru creştere şi formarea părţii comestibile este de
14-200C, în funcţie de intensitatea luminii. Pentru creşterea normală a sistemului radicular, salata
are nevoie de 12-130C în sol, iar sub nivelul minim de 70C, rădăcinile cresc lent şi scade
capacitatea de absorbţie.
Lumina influenţează salata încă din faza de germinare, seminţele încolţind mai uşor în
prezenţa luminii. Faţă de intensitatea luminii, cerinţele sunt moderate, de 4000 –5000 lx, ceea ce
face din salată o specie mult folosită în cadrul culturilor asociate. Deficitul de lumină, care poate
să apară în cazul culturilor efectuate iarna sau a desimii mari provoacă alungirea şi debilitarea
plantelor. De asemenea, în aceste condiţii, salata acumulează cantităţi sporite de nitraţi şi nitriţi în
frunze. Lumina puternică din timpul verii împreună cu temperaturile ridicate, grăbesc formarea
lăstarilor floriferi. În ce priveşte fotoperiodismul, salata este o specie de zi lungă. În condiţii de
iluminare de 14-18 ore/zi, perioada creşterii vegetative este scurtă şi plantele trec în faza de
reproducere, prin emiterea de tulpini florifere. Cultivată primăvara şi toamna, când durata zilei
este scurtă (8-10 ore), salata formează un aparat foliar bogat şi căpăţâni mari, iar apariţia
organelor de fructificare este mult întârziată. În procesul de ameliorare s-au obţinut cultivare cu
ereditatea zdruncinată, neutre la lungimea zilei, ce pot fi cultivate în condiţii de fotoperioadă de
16-18 ore, formând căpăţâni normale.
Nivelul optim al umidităţii din sol este de 65-70% din CC înainte de formarea căpăţânii şi
70 -75%, în faza de creştere a lor, excesul de umiditate fiind dăunător, deoarece sensibilizează
plantele la boli.
Culturile de salată se recomandă să fie amplasate pe terenuri plane, cu expoziţie sudică,
irigabile, pe care să nu băltească apa şi primăvara să se zvânte şi încălzească repede, cu soluri
bine structurate, uşoare sau mijlocii, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, de dorit aluviale, afânate şi
permeabile, bogate în substanţe nutritive şi în humus, cu mare capacitate de reţinere a apei, care
să nu formeze crustă, să fie curate de buruieni şi cu pH-ul de 6,5 –7. La un pH=5, randamentul
productiv al salatei este de numai 36%, faţă de un pH neutru (Zuang H., 1982). Este sensibilă la
solurile sărăturate, suportând maxim 2-4 g săruri/l, ceea ce o recomandă ca “plantă test” pentru
semnalarea prezenţei sărurilor în exces. De asemenea, manifestă dezechilibre nutriţionale în cazul
prezenţei clorului în apa de irigare.
Azotul trebuie aplicat în cantităţi moderate, ori ce exces devine deosebit de periculos
deoarece se acumulează în frunze sub formă de nitraţi şi nitriţi, pe de o parte, iar pe de altă parte,
favorizează atacul patogenului Botrytis spp. şi întârzie formarea căpăţânilor.
Consumul specific mediu/tona de căpăţâni, este de 2-3 kg N, 0,4-0,8 kg P2O5, 3,5–5 kg
K2O, 1,3 kg CaO, 0,4 kg MgO.
În condiţiile climatice din România la salată se practică cultura de primăvară, pentru
consumul timpuriu şi cultura târzie, pentru asigurarea consumului din toamnă. Avându-se în
vedere şi perioada scurtă de vegetaţie, salata este cultură secundară în cadrul sistemelor de culturi
succesive (fie ca o cultură anterioară, fie următoare culturii de bază) şi asociate. Astfel, după
salata timpurie se vor înfiinţa culturi de tomate de vară-toamnă, vinete, ardei lung şi gogoşar,
142
vărzoase de toamnă, praz, ţelină ş.a., iar înainte de cultura de toamnă a salatei, terenul poate fi
ocupat de culturi timpurii de varză, gulioare, conopidă, tomate, castraveţi, dovlecei, fasole,
cartofi, etc.
Se recomandă soiuri productive şi de calitate comercială superioară, care să formeze
căpăţâni îndesate, cu bună capacitate de păstrare şi care să emită cât mai târziu tulpini florale şi
mare rezistenţă la boli şi dăunători: De Arad, De Mai, Cora, Dena, Mona, Roxette (tip Iceberg),
Crispino RS (tip Iceberg), Polul nord, Silvia, Marula de Brăila.
În asolament, foarte bune şi bune premergătoare pentru cultura salatei sunt culturile
prăşitoare, care lasă terenul curat de buruieni şi îl părăsesc toamna devreme: tomate, ardei, vinete,
vărzoase timpurii, castraveţi, fasole de grădină, cartof timpuriu şi de vară, etc.
Pregătirea terenului se realizează în mod diferenţiat, în funcţie de perioada când se cultivă
salata.
Pentru salata timpurie, lucrările de bază ale solului se execută pentru cultura principală,
care urmează după salată.
Toamna se efectuează următoarele lucrări pregătitoare:
desfiinţarea culturii premergătoare se execută mecanic, cu grapele cu discuri (GD-3,2;
GD–6,4; GDU–3,4 M), iar pe suprafeţe mici, manual, prin strângerea resturilor vegetale şi
evacuarea de pe teren;
nivelarea de exploatare efectuată cu nivelatoarele NT-2,8; NM-3,2; etc. sau manual, cu
sapa;
fertilizarea de bază se realizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd semidescompus şi
îngrăşămintele chimice cu P şi K, (orientativ: 100-150 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat
de potasiu), care se aplică fie manual, fie cu MA-3,5;
arătura adâncă, la 28-30 cm, ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele sub
brazdă, cu plugurile PP-3-30, PPU-3-30, P2 V, P3 V ş.a. în agregat cu tractorul U-650, iar pe
suprafeţe mici cu cazmale;
mărunţirea solului concomitent cu arătura urmată de modelatul terenului, numai în cazul
în care culturile de salată se înfiinţează toamna devreme sau primăvara devreme.
Primăvara se continuă amenajarea patului germinativ:
mărunţirea solului cu grapa (GD-3,2; GCN-1,7; GDU-3,4 M) sau combinatorul C-3,9 şi
cu sape şi greble, în sistem gospodăresc;
aplicarea a 1/3 din doza necesară de azot, orientativ 40 kg/ha N;
erbicidarea cu 6-7 zile înainte de semănat cu Balan, Balance, Benefix, etc., câte 6-8 l/ha,
administrate cu EEP-600, MET-1200 şi se încorporează în sol, la adâncimea de 8-10 cm. Pe
suprafeţe mici, erbicidarea se efectuează manual cu aparate de tip „Vermorel”;
modelarea solului în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm, mecanizat cu
AMFS-4,5 + U-650 (MMS-4,5+U-650) sau manual cu sape şi greble, în cazul unor suprafeţe
reduse.
Pentru salata de toamnă (cultura târzie), lucrările de pregătire a solului sunt specifice
culturilor succesive:
udarea de aprovizionare cu 500–800 m3 apă/ha;
mobilizarea superficială a solului, la 15–20 cm, când se recomandă şi încorporarea
îngrăşămintelor starter cu azot (40–50 kg/ha), urmat imediat de mărunţire, erbicidare, modelare şi
tăvălugirea coronamentelor straturilor, cu un tăvălug neted (TN-3), pentru a asigura adâncimea
corespunzătoare de semănat.
Cultura de salată, indiferent dacă este timpurie sau de toamnă, se înfiinţează atât prin
răsad, cât şi prin semănat direct în câmp.
Înfiinţarea culturii de salată prin răsad
143
Pentru cultura timpurie de salată, atunci când plantarea se efectuează primăvara devreme,
răsadurile se produc în sere sau răsadniţe calde, iar în cazul culturilor înfiinţate din toamnă, pe
brazde reci în câmp. Pentru cultura de salată târzie, răsadurile se obţin pe brazde reci în câmp.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de eşalonarea producţiei:
pentru cultura timpurie de salată:
- începând cu prima decadă a lunii februarie, eşalonat din 10 în 10 zile, până în a doua
decadă a lunii martie, astfel încât răsadul la plantare să aibă vârsta optimă de 30-35 de zile;
- în prima sau a doua decadă din septembrie, pentru plantările din luna octombrie;
pentru cultura târzie, semănatul are loc în luna august.
Se seamănă într-un amestec de pământ format din mraniţă, pământ de ţelină şi nisip în
părţi egale, în rânduri distanţate la 5-6 cm în cazul în care răsadul nu se repică şi prin împrăştiere,
dacă răsadul urmează să fie repicat. Acoperirea se face cu un strat din acelaşi amestec de pământ,
în grosime de numai 0,2–0,3 cm, deoarece încolţirea seminţelor este mai bună şi mai rapidă în
condiţii de lumină.
Cantitatea de sămânţă pentru producerea răsadurilor pentru un ha este de 200 g,
estimându-se cca. 2–2,5 g sămânţă/m2 răsadniţă.
Lucrările de îngrijire aplicate la răsadurile de salată sunt cele obişnuite:
- se dirijează temperatura în funcţie de intensitatea luminii: în perioada germinării
seminţelor până la răsărire, se va menţine la 14-150C, apoi se coboară în timpul zilei la 10-120C şi
la 7-80C noaptea; cu o săptămână înainte de plantare, pentru perfectarea călirii, răsadurile se vor
ţine descoperite, la început numai ziua, apoi şi noaptea;
- umiditatea va fi moderată, atât în substrat cât şi în atmosferă şi înainte de plantare,
pentru călirea răsadurilor, se sistează udările 5-6 zile;
- fertilizarea fazială se aplică cu soluţie de îngrăşăminte chimice în concentraţie de 0,5 –
0,7% (0,2% azotat de amoniu, 0,1% superfosfat, 0,3 – 0,4% sulfat de potasiu), 4-5 l/m2 suprafaţă
cu răsaduri. Se recomandă şi îngrăşăminte foliare cu microelemente, în special cu bor şi
molibden, în concentraţii variabile, în funcţie de natura produsului;
- aerisirea se efectuează în mod periodic;
- tratamentele fito-sanitare se aplică imediat după semănat prin stropirea patului
germinativ cu Mycodifol 0,2%, Ridomil 0,02%, Previcur 0,15% ş.a., 10–15 l soluţie/100 m2
semănătură, precum şi pe parcursul producerii răsadurilor, cu aceleaşi produse sau alte substanţe
pentru a preveni îmbolnăvirile cu Pythium debaryanum;
- plivitul de buruieni, în mod repetat, când acestea sunt mici;
- repicatul răsadurilor se recomandă să se execute pentru 30-50% din răsadurile destinate
culturilor timpurii. Se realizează când plantele sunt în faza de 2 frunze adevărate, fie în palete
alveolare umplute cu amestec de pământ, fie în cuburi nutritive cu latura de 3-4 cm.
Înainte de plantare, la răsaduri se aplică un ultim tratament fito-sanitar, apoi se sortează,
alegându-se cele corespunzătoare. La răsadurile nerepicate, se efectuează fasonarea frunzelor (1/3
din limbul foliar) şi a rădăcinilor (se scurtează la 3-4 cm), după care se mocirlesc.
Epocile de plantare sunt pentru cultura timpurie de salată:
- începând cu luna martie, când temperatura solului este de 3-40C, etapizat, la intervale de
10-15 zile, pentru eşalonarea recoltării;
- la sfârşit septembrie, astfel încât, până la apariţia îngheţurilor, plantele să fie bine
înrădăcinate şi pregătite pentru iernare;
Pentru cultura târzie se plantează între 20 august-10 septembrie.
Schemele de plantare se stabilesc în funcţie de natura solului şi regimul de precipitaţii,
vigoarea soiului, mărimea suprafeţei cultivate şi modul de amenajare, etc. (Fig. 7.5.).
144
Fig. 7.5. Scheme de înfiinţare a culturii la salată
În grădinile familiale unde lucrările de întreţinere se efectuează manual, plantarea în

cultură pură este la distanţe de 25x15-18 cm. Se plantează la adâncimea la care au fost răsadurile
la locul de producere, pentru a nu stânjeni mugurele central din care se formează căpăţâna.
Plantarea se efectuează manual, cu săpăliga (răsad repicat la ghivece) sau cu plantatorul
(răsad nerepicat) sau mecanic cu MPR-6. După plantare se udă bine, pentru a asigura prinderea
răsadurilor.
Înfiinţarea culturii de salată prin semănat direct în câmp
Epoca de semănat se stabileşte în mod diferenţiat, în funcţie de modul de eşalonare a
producţiei:
cultura timpurie se înfiinţează fie în toamnă, fie în primăvară:
- toamna se seamănă până cel târziu la 30 septembrie, astfel încât plantele să ierneze sub
formă de rozetă de frunze şi bine înrădăcinate;
- primăvara începe semănatul când temperatura s-a stabilizat la 3-40C, calendaristic pentru
zonele de sud în prima-a doua decadă a lunii martie şi la sfârşitul lui martie-început aprilie, în
restul ţării. Se seamănă în 2-3 etape, iar pentru soiurile sensibile la fotoperioade lungi şi
temperaturi ridicate, nu se depăşeşte jumătatea lunii aprilie;
cultura târzie se înfiinţează începând din august, iar cultivarele neutre la lungimea zilei,
pot fi semănate în luna iulie.
În cazul în care terenul este uscat, trebuie să se asigură umiditatea optimă printr-o irigare
de aprovizionare ce se efectuează cu 3-4 zile înainte de semănat, recomandându-se şi o tăvălugire
după semănat.
Cantitatea de sămânţă este de 2-2,5 kg/ha şi pentru o bună distribuire se poate amesteca,
în proporţie de 1:5, cu mraniţă bine cernută. Pentru reducerea normei de sămânţă/ha se foloseşte
sămânţă drajată sau granulată care permite semănatul de precizie.
Schemele de semănat la cultura de salată semănată direct în câmp sunt la fel ca la cultura
înfiinţată prin plantarea de răsaduri.
Adâncimea de semănat este în funcţie de natura solului şi epoca de semănat, fiind de 2-2,5
cm pe soluri uşoare, precum şi toamna şi de 1,5-2 cm, pe soluri mai compacte şi când lucrarea se
execută primăvara.
Pe suprafeţe mari se seamănă cu SUP-21, CSSL-9, A-761 ş.a. prevăzute cu role de tasare
pe rânduri. În cazul în care nu se dispune de aceste role se trece peste semănătură cu un tăvălug
neted (3 TN-1,4) în agregat cu o grapă uşoară, lucrare care se impune, în special, în cazul
culturilor însămânţate vara.
Lucrările de îngrijire generale aplicate în culturile de salată sunt aceleaşi, indiferent de
tipul de cultură sau de modul de înfiinţare:
înlocuirea golurilor se execută la 3-4 zile de la plantarea răsadurilor sau după răsărire, cu
răsaduri oprite în acest scop, respectiv cu seminţe umectate care se seamănă manual, într-un sol
reavăn. Completarea golurilor la culturile semănate direct se poate realiza şi cu plantele de salată
rezultate în urma răritului;
145
protejarea culturilor înfiinţate din toamnă împotriva îngheţului, prin acoperirea plantelor
cu bălegar păios, frunze, paie, pleavă, precum şi prin instalarea de parazăpezi, distanţate între ele
la cca. 20 m;
distrugerea crustei şi afânarea solului prin două praşile: una mecanică între rânduri cu
CL-2,8 sau CL-4,5 M, la adâncimea de 5-8 cm şi cealaltă, manuală pe rând;
mulcirea solului cu folie de polietilenă de diferite culori influenţează pozitiv
precocitatea recoltei, împiedică formarea crustei şi menţine o umiditate constantă în sol, combate
buruienele, îmbunătăţeşte calitatea comercială a căpăţânilor de salată (Fritz D. şi Stolz W., 1989);
irigarea culturii începe imediat după plantare sau după semănat, cu o normă de udare de
150-200 m3 apă/ha. În continuare, în general, sunt necesare două udări, cu câte 200-300 m3
apă/ha, la începutul formării căpăţânilor şi în timpul creşterii acestora, pentru asigurarea
umidităţii optime de 70-75% din I.U.A;
fertilizarea fazială trebuie să se aplice la ieşirea din iarnă a culturilor de salată înfiinţate
din toamnă, cu un îngrăşământ de tip Complex III, 100-150 kg/ha. După lucrarea de rărit sau
când plantele de salată sunt în faza de 8-10 frunze în rozetă., culturile se fertilizează cu azotat de
amoniu. La culturile de salată înfiinţate prin semănat direct, Anstett A. (1962) recomandă la
prima fertilizare doza de 30 kg N/ha şi după 15 zile, 40 kg N/ha, iar la culturile prin răsad, două
fertilizări, prima la plantare şi următoarea după 15 zile, cu câte 40 kg N/ha;
bolile mai frecvent întâlnite la salată sunt: mana (Bremia lactucae) care se combate cu
produse precum Aliette, Ridomil, Ripost, Previcur, Acrobat, Dithane ş.a., putregaiul cenuşiu
(Botrytis cinerea), putregaiul umed (Sclerotinia sclerotiorum) şi putrezirea frunzelor bazale
(Rhizoctonia solani) cu produsele Ronilan, Rovral, Sumilex, etc.;
dintre dăunători, limaxul gălbui (Deroceras agreste) şi melcul de grădină (Helix
pomatia) se combat cu Metaldehidă, var nestins, superfosfat, iar păduchele verde al salatei
(Aulachortum scariolae) cu Mospilan, Ecalux, Fastac, Decis, etc.;
răritul se efectuează numai la culturile de salată înfiinţate prin semănat direct şi numai în
cazul în care distanţa între plante pe rând este mai mică de 15-20 cm. Costurile lucrării pot fi
reduse prin stabilirea cu precizie a normei de sămânţă/ha şi reglarea semănătorii în vederea
repartizării cât mai uniforme a seminţelor pe rând sau pot fi complet eliminate, prin folosirea de
seminţe granulate, respectiv drajate.
Recoltarea culturii timpurie de salată are loc în intervalul aprilie-iunie, iar pentru cea de
toamnă, în septembrie-noiembrie.
Lucrarea se execută pe ales şi manual, prin tăierea căpăţânii cu rozeta de frunze, sub colet,
de dorit pe timp uscat şi în a doua parte a zilei, chiar spre seară, când frunzele au conţinutul
maxim de asimilate. Căpăţânile recoltate se curăţă de frunzele deteriorate şi se sortează, apoi se
aşează una lângă alta în lădiţe sau coşuri, cu vârful în jos şi se valorifică imediat, salata având un
grad de perisabilitate ridicat.
Producţia de salată este de 15-25 t/ha la cultura timpurie şi de 10-15 t/ha la cultura de
toamnă, respectiv, între 100000-150000 căpăţâni/ha.
Biologia, ecologia şi tehnologia de cultură la spanac – Spinacea oleracea – Familia

Chenopodiaceae
Spanacul este o plantă anuală, unisexuat dioică. În prima parte a perioadei de vegetaţie
planta formează organele vegetative, după care trece rapid în faza creşterii generative, prin
emiterea de lăstari floriferi, seminţele ajungând la maturitate după 80-100 zile de la răsărire.
Rădăcina este pivotantă şi poate pătrunde la adâncimi de 1,4-1,8 m, dar masa rădăcinilor,
foarte bogat ramificate, explorează stratul de sol numai până la 0,4-0,6 m adâncime (Böhmer,
1980).
146
Frunzele din rozetă, în număr de 10-15, sunt sagitate, lung sau scurt peţiolate, cu poziţie
erectă sau laxă, în funcţie de cultivar. Limbul este mare, de formă, oval alungită, lucios, de
culoare verde intens. Plantele femele sunt mai dezvoltate, formează mai multe frunze, ce sunt mai
mari şi cărnoase, asigurând producţii superiore faţă de exemplarele mascule.
Tulpina florală, în funcţie de cultivar, sexul indivizilor, ca şi de condiţiile ecologice, apare
după 45-65 de zile de la răsărire la plantele mascule şi 65-85 de zile, la cele femele.
Zilele lungi, temperaturile ridicate şi umiditatea scăzută grăbesc formarea elementelor
generative. Raportul între plantele mascule şi femele este de 1:1. Florile staminate, mici, de
culoare verzuie, sunt grupate în spice terminale, iar cele pistilate, mici, alb-verzui, se găsesc câte
2-20 la un loc, dispuse la subsuoara frunzelor. Polenizarea este alogamă, anemofilă.
Fructul, numit în mod impropriu sămânţă, este o pseudodiachenă cenuşie, de forme şi
mărimi diferite, colţuroasă, cu spini terminali, la varietatea spinosa şi sferică-uşor turtită la
varietatea inermis. Tegumentul seminal este gros, imbibiţia decurge lent, iar răsărirea are loc în 8-
12 zile. Facultatea germinativă este de 70-80% şi se păstrează 4 ani.
Temperatura minimă de germinare este de 2-30C, cea optimă de 15-180C, iar valori de 22-
240C influenţează negativ producţia de frunze de spanac şi grăbeşte inducţia florală, respectiv
emiterea de lăstari floriferi. Plantele bine înrădăcinate şi sub formă de rozetă de frunze rezistă
peste iarnă în câmp, sub zăpadă, la îngheţuri de –18…-200C.
Lumina influenţează plantele de spanac mai mult sub aspectul fotoperioadei. Fiind o
plantă de zi lungă, pentru a forma o rozetă bogată de frunze şi a întârzia fructificarea, spanacul
trebuie cultivat în condiţii de fotoperioade scurte, adică primăvara şi toamna.
Spanacul este pretenţios la umiditatea din sol şi atmosferică. Umiditatea scăzută asociată
cu temperaturi ridicate şi zile lungi accelerează parcurgerea fenofazelor şi grăbeşte emiterea
lăstarilor floriferi în detrimentul producţiei de frunze, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Umiditatea în sol trebuie să fie de 75-85% din capacitatea de câmp la adâncimea de 20-25 cm.
Prin aplicarea unei udări înainte de recoltare, se măreşte durata de păstrare în stare
proaspătă a frunzelor.
Spanacul este o specie pretenţioasă faţă de condiţiile de sol, fiind necesare terenuri plane,
cu expoziţie sudică pentru culturile timpurii, irigabile, cu soluri bine structurate, cu textură
mijlocie, luto-nisipoase, de dorit aluviale, afânate şi permeabile, bogate în elemente nutritive, să
fie curate de buruieni şi cu pH-ul de 6,5 –7,5. Spanacul răspunde bine la fertilizarea cu
îngrăşăminte organice în anul de cultură. Azotul trebuie aplicat în cantităţi moderate, fertilizările
sporite cu acest element determină diminuare conţinutului în substanţă uscată, creşterea nitraţilor
din frunze, cu influenţă negativă asupra valorii dietetice a spanacului şi scăderea rezistenţei
plantelor la frig. Calculul necesarului de îngrăşăminte pentru cultura spanacului are în vedere atât
rezerva de substanţe nutritive din substratul de cultură, cât şi consumul specific mediu/tona de
frunze, care este de 3,7-5,0 kg N, 1,7-3,0 kg P2O5, 5,2-7,0 kg K2O, 2,1 kg CaO, 1,3 kg MgO.
Davidescu D. şi Davidescu Velicica (1992), recomandă ca raportul între elementele N, P
şi K, să fie de 1 : 0,5: 1,5.
Spanacul se cultivă pentru consumul timpuriu din primăvară, precum şi pentru asigurarea
consumului din toamnă, fiind integrat în acelaşi sistem de culturi succesive ca salata.
Cultivarele de spanac omologate au perioade de vegetaţie diferite (timpurii: 35-40 zile;
semitimpurii: 40-50 zile; târzii: 50-60 zile), cu frunzele din rozetă în poziţie oblică sau erectă,
pentru recoltarea mecanică prin cosire, care emit tulpini florifere târziu şi cu potenţial productiv
ridicat: Matador, Matares, Smarald, Polka F1, Avon, ş.a.
În asolament foarte bune şi bune premergătoare pentru spanac sunt culturile de tomate,
ardei, vinete, vărzoase timpurii, castaveţi, fasole de grădină, cartof timpuriu şi de vară, etc., în
general prăşitoarele, care lasă terenul curat de buruieni şi îl părăsesc toamna mai devreme.
147
Pregătirea terenului se realizează în mod similar ca la cultura de salată, singura deosebire
constând în produsele aplicate la erbicidarea ppi: Olticarb, Ro-neet, etc., câte 4-7 l/ha ş.a.
Cultura de spanac se înfiinţează prin semănat direct în câmp.
Epoca de semănat este în funcţie de eşalonarea producţiei:
pentru cultura timpurie, respectiv producţia de spanac timpuriu:
- toamna devreme, până cel târziu la sfârşit de septembrie, astfel încât plantele să ierneze
sub formă de rozetă cu 3-5 frunze şi bine înrădăcinate sau, în cazul în care terenul nu este liber, se
poate semăna în preajma iernii, pentru ca seminţele să germineze în primăvară;
- primăvara, imediat ce se poate intra pe teren şi temperatura solului este de 3-40C,
calendaristic, pentru zonele de sud în prima jumătate a lunii martie şi pentru restul regiunilor la
sfârşitul lui martie-început aprilie. Se recomandă să se semene în 2-3 reprize, la intervale de 10
zile, fără să se depăşească jumătatea lunii aprilie;
cultura de spanac târzie se înfiinţează începând din luna august.
În cazul în care terenul este uscat, se efectuează o irigare de aprovizionare,
recomandându-se şi tăvălugirea după semănat.
Cantitatea de sămânţă este de 20-22 kg/ha pentru culturile înfiinţate din toamnă şi de 15-
20 kg/ha la cele semănate primăvara şi la sfârşitul verii.
Schema de semănat la cultura de spanac este conform Fig. 7.6., iar pentru industrializare
se seamănă mai des, la 15-20 cm între rânduri, cu o desime de 1,5-1,8 milioane plante/ha.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm pe soluri uşoare, precum şi toamna şi de 2-3 cm, pe
soluri mai compacte şi primăvara.
Pe suprafeţe mari se seamănă cu SUP-21. La culturile semănate toamna târziu tasarea este
contraindicată deoarece până în primăvară, se formează o crustă groasă care va împiedeca
răsăritul normal al plantelor.
Fig. 7.6. Schema de semănat la spanac
Lucrările de îngrijire aplicate în culturile de spanac:

completarea golurilor, prin folosirea de sămânţă umectată;
protejarea culturilor de spanac înfiinţate din toamnă împotriva gerurilor din timpul
iernii, prin acoperirea plantelor cu bălegar păios, frunze, paie, pleavă, precum şi prin instalarea de
parazăpezi. Dacă se formează crustă de gheaţă sau polei, se va face o lucrare cu grapa stelată;
distrugerea crustei şi afânarea solului, ocazie cu care se încorporează îngrăşămintele
aplicate suplimentar;
mulcirea solului printre rândurile de plante;
irigarea culturilor de 1-2 ori, cu norme de 250-300 m3 apă/ha;
fertilizarea fazială se aplică la ieşirea din iarnă a culturilor care au fost semănate toamna,
cu 120-150 kg/ha azotat de amoniu sau prin aplicarea unei îngrăşări suplimentare cu 4-5 tone de
mraniţă în amestec cu 150 kg azotat de amoniu/ha, când plantele de spanac au 3-5 frunze în
rozetă (Dumitrescu M. şi colab., 1998). Vergniaud P. şi Huguet C. (1971) recomandă fertilizarea
suplimentară a culturilor pentru industrializare cu 50-75 kg/ha N, când plantele sunt în stadiul de
2-3 frunze adevărate;
148
boli precum mana spanacului (Peronospora spinaciae) şi antracnoza spanacului
(Colletotrichum spinaciae) se combat la semnalarea atacului cu produsele Ridomil, Sandofan,
Ripost, Aliette, Curzate, respectiv Benlate, Topsin, Bavistin, Derosal ş.a.
Recoltarea la culturile de spanac timpuriu poate începe când plantele au 5-6 frunze, din
luna aprilie până în iunie, încheindu-se înainte de apariţia tulpinilor florifere. Spanacul de
toamnă se recoltează din septembrie, eşalonându-se până în pragul iernii.
Pentru producţia destinată industrializării, recoltarea se execută cu M.R.M.-2, prevăzută
cu elevator pentru deversarea plantelor recoltate într-un mijloc de preluare, camion sau remorcă.
Pentru industrializare, se folosesc cultivare care se pretează la 2-3 recoltări prin cosire,
procedându-se după fiecare operaţie la o fertilizare cu azot, urmată de udare, astfel că plantele
formează în scurt timp, o nouă rozetă de frunze.
Se recomandă ca recoltatul să se execute în a doua parte a zilei, spre seară, deoarece
conţinutul în asimilate este mult mai mare, diminuându-se în acelaşi timp cantitatea de nitraţi şi
nitriţi din frunze. Se poate depozita câteva zile, la temperatura de 00C şi umiditatea relativă a
aerului de 90-92%, dar cel mai eficient mod de păstrare este sub formă congelată, când frunzele
păstrează în totalitate substanţele nutritive timp de 2-3 luni.
Producţia de spanac este, în medie, de 10-12 t/ha la cultura timpurie, de 8-10 t/ha, la
cultura de toamnă şi de 18-20 t/ha la cultura pentru industrializare, la care, în cazul recoltărilor
repetate de patru ori, se poate ajunge la peste 80 t/ha (Anstett A. şi colab., 1965).
TEST DE EVALUARE
1. Prezentaţi cerinţele salatei faţă de factorul lumină?
Lumina influenţează salata încă din faza de germinare, seminţele încolţind mai uşor
în prezenţa luminii. Faţă de intensitatea luminii, cerinţele sunt moderate, de 4000 –5000 lx,
ceea ce face din salată o specie mult folosită în cadrul culturilor asociate. Deficitul de
lumină, care poate să apară în cazul culturilor efectuate iarna sau a desimii mari provoacă
alungirea şi debilitarea plantelor. De asemenea, în aceste condiţii, salata acumulează cantităţi
sporite de nitraţi şi nitriţi în frunze. Lumina puternică din timpul verii împreună cu
temperaturile ridicate, grăbesc formarea lăstarilor floriferi. În ce priveşte fotoperiodismul,
salata este o specie de zi lungă. În condiţii de iluminare de 14-18 ore/zi, perioada creşterii
vegetative este scurtă şi plantele trec în faza de reproducere, prin emiterea de tulpini
florifere. Cultivată primăvara şi toamna, când durata zilei este scurtă (8-10 ore), salata
formează un aparat foliar bogat şi căpăţâni mari, iar apariţia organelor de fructificare este
mult întârziată. În procesul de ameliorare s-au obţinut cultivare cu ereditatea zdruncinată,
neutre la lungimea zilei, ce pot fi cultivate în condiţii de fotoperioadă de 16-18 ore, formând
căpăţâni normale.
2.Care sunt lucrările de îngrijire aplicate în culturile de spanac?
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Care este epoca de semănat în câmp la spanac?
a) 15 septembrie
b) 15 octombrie
c) 20-30 septembrie; 15 martie-15 aprilie
149
d) 20 august
e) 15 mai
Rezolvare: c şi d
2. La ce distanţă se execută răritul la culturile de salată înfiinţate prin semănat
direct ?
a) 15-20 cm
b) 5-6 cm
c) 30-35 cm
d) 8-9 cm
e) 40 cm
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI:
Plantele legumicole bulboase aparţin genului Allium, familia Liliaceae, cele mai
importante specii din cadrul grupei fiind ceapa comună, usturoiul comun şi prazul, care se cultivă
pentru bulb şi/sau tulpina falsă aeriană. Arpagicul se păstrează în lădiţe, cu greutatea maximă de
5-10 kg, fiind în mod obligatoriu evitate temperaturile situate între limitele de 30C şi 170C.
Ceapa, usturoiul şi prazul prezintă caracteristici morfobiologice şi exigenţe ecologice
asemănătoare, aplicându-se secvenţe tehnologice comune, cu deosebire în ce priveşte modul de
înfiinţare a culturii.
Salata şi spanacul sunt plantele legumicole de la care se consumă frunzele verzi şi aparţin
la familii botanice diferite. Astfel, salata – Lactuca sativa L aparţine la familia botanică
Asteraceae, iar spanacul – Spinacea oleracea L, aparţine familiei Chenopodiaceae.
În afară de faptul că prezintă aceleaşi părţi comestibile, speciile din grupa frunzoase au în
comun mai multe caracteristici agro-biologice şi ecologice care au permis reunirea lor în aceeaşi
grupă tehnologică:
majoritatea sunt plante anuale, cu o perioadă de vegetaţie relativ scurtă, astfel că se
pretează la sistemul de culturi asociate şi succesive, atât în câmp liber, cât şi în spaţii protejate,
fiind, în mod obişnuit, culturi secundare, fie anticipate, fie în succesiune;
sunt, în general, puţin pretenţioase la căldură, ceea ce permite cultivarea lor de
primăvara devreme până toamna târziu;
culturile, în cea mai mare măsură, se înfiinţează prin semănat direct în câmp, iar datorită
habitusului redus al plantelor, desimea la unitatea de suprafaţă este mare.
150
Tema nr. 8
ECOBIOLOGIA ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A SPECIILOR LEGUMICOLE DIN
GRUPA VERZEI ŞI DIN GRUPA PENTRU PĂSTĂI, SEMINŢE ŞI CAPSULE
1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la varză, conopidă, broccoli şi gulii
2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la fasolea de grădină, mazăre, bame
3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la porumbul zaharat
Obiectivele temei:
ücunoaşterea exigenţelor ecologice şi a secvenţelor tehnologice la varză, conopidă,
broccoli şi gulii.
ücunoaşterea exigenţelor ecologice şi a secvenţelor tehnologice la fasolea de grădină,
mazăre şi bame.
ü cunoaşterea exigenţelor ecologice şi a secvenţelor tehnologice la porumbul zaharat
1.Ciofu Ruxandra, Popescu V., Stan N., Pelaghia Chilom, Apahidean S., Horgoş, A., Berar
2.Duţă Adriana, 2005 – Ingineria sistemului legumicol, Vol. II Tehnologii convenţionale
3. Duţă Adriana, Soare Rodica 2006 –Elemente de practică legumicolă. Editura
4. Duţă Adriana, Soare Rodica 2009 –Tehnologii legumicole alternative. Editura
8.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la varză, conopidă, broccoli şi gulii

Varza albă - Brassica oleracea L. var. capitata L., forma alba, familia Brassicaceae
Caracteristici biologice şi ecologice
Fiind o plantă bienală, varza albă pentru căpăţână are în primul an o creştere vegetativă,
iar în cel de al doilea, dezvoltarea este generativă.
Rădăcina este pivotantă, puternic dezvoltată, răspândită la 30-40 cm adâncime.
Tulpina în primul an de viaţă este scurtă şi îngroşată, pe ea fiind înserate 25-40 frunze,
sub formă de rozetă iar în vârf, mugurele central, terminal. La începutul perioadei de vegetaţie
mugurele are o creştere activă şi deschisă, apoi devine închisă şi prin înmagazinarea substanţelor
hrănitoare de rezervă în frunze, care se învelesc unele pe altele, formează aşa numita “căpăţână”,
ce constituie organul comestibil al verzei albe.
Frunzele sunt mari, cu suprafaţa netedă sau uşor gofrată, simple, cu marginea întreagă,
ondulată sau crenelată, cu nervaţiune fină sau grosieră, acoperite cu pruină şi de culoare verde.
Căpăţâna, în funcţie de soi, este globuloasă, globulos-turtită sau alungită şi de
compacticităţi diferite, de la mediu afânat, până la foarte îndesat, cu o greutate medie de 1 până la
4-5 kg.
151
Tulpina florală apare în anul al doilea de viaţă, în urma unei perioade de vernalizare, este
înaltă de 1-1,5 m, cu numeroase ramificaţii, pe care se găsesc frunze mici, sesile şi inflorescenţele
de tip racem. Florile sunt hermafrodite, pe tipul 4, galbene şi cu polenizare alogamă.
Fructul este o silicvă dehiscentă, îngustă, cu 10-20 seminţe. Seminţele sunt sferice, brun-
roşietice, mici, 240-300/g, cu FG 85-90%, care se păstrează 4-5 ani.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor de varză este de 2-30C şi cea optimă de
200C, când încolţirea are loc în 3-4 zile. Pentru creşterea vegetativă optimul termic este de 15-
200C. Valori peste 28-300C stânjenesc formarea căpăţânii. Plantele tinere, în faza de răsad, rezistă
la –2…-3 şi bine călite până la –10…-120C. Plantele mature în faza de căpăţână recoltabilă
suportă temperaturi de -5…-70C.
Varza are pretenţii moderate faţă de lumină, cerinţe mari manifestând în faza de răsad.
Apa reprezintă elementul faţă de care varza are cele mai mari cerinţe, atât în ce priveşte
umiditatea din sol, cât şi cea atmosferică, plantele având un coeficient de transpiraţie ridicat, de
600 – 650 ml/g s.u.. Consumul de apă, care este în funcţie de faza de vegetaţie, prezintă valori
mai reduse până la formarea căpăţânilor, când umiditatea din sol trebuie să fie de 75-80% din CC
şi sporeşte în perioada de formare şi creştere intensă a organelor comestibile. În această fază,
necesarul de apă pentru realizarea unei tone de căpăţâni de varză fiind de 100-160 t, condiţii în
care umiditatea va fi de 80-85% din CC şi umiditate relativă a aerului de 85-90%. După formarea
căpăţânilor, alternanţa regimului de apă poate determina crăparea lor.
Terenurile pentru cultura verzei albe trebuie să fie plane, cu apa freatică la peste 2 m
adâncime, cu soluri uşoare sau mijlocii, bogate în elemente nutritive, cu pH-ul de 7,2-7,8.
Raportul de echilibru trebuie să fie de N : P2O5 : K2O : CaO : MgO 1:0,16:1,27:0,74:0,18
(Davidescu D., 1992). Varza răspunde bine la fertilizarea cu gunoi de grajd.
Pentru asigurarea aprovizionării eşalonate pe tot parcursul anului, în condiţiile climatice
din România la varza albă din câmp se practică trei culturi: timpurie, de vară şi de toamnă.
Cultura timpurie
Prin specificul tehnologiei, varza timpurie este o excelentă cultură anterioară care
părăseşte terenul vara devreme şi îl lasă curat de buruieni, putând fi înfiinţate culturi succesive de
toamnă: fasole de grădină, castraveţi, dovlecei, praz, morcov, sfeclă roşie, salată, spanac ş.a.
Cultivarele de varză albă omologate pentru cultura timpurie au perioada de vegetaţie
scurtă, de 85-105 zile, formează căpăţâni cu greutatea medie de 1-1,5 kg, bine îndesate. Hibrizi
F1: Admiral, Alpha Daneză, Delphi, Musketeer, Tucana, Resistor, Flavius, Guardian ş.a.
În cadrul asolamentului, varza va ocupa sola care a fost cultivată cu ardei, vinete, cartofi
timpurii şi de vară, castraveţi, care sunt plante foarte bune premergătoare, iar bune premergătoare
sunt ceapa şi prazul. După ea însăşi, pe aceeaşi solă, varza va reveni numai după 3-4 ani.
Pregătirea terenului se execută toamna şi primăvara:
desfiinţarea culturii premergătoare prin strângerea resturilor vegetale şi evacuarea de pe
teren (pe suprafeţe mici) sau mecanic, cu GD-3,2; GD–6,4; GDU–3,4M, care mărunţesc resturile
vegetale şi le încorporează în sol la adâncimea de 7-12 cm;
nivelarea cu sapa sau mecanic cu NT-2,8, NM-3,2, etc;
fertilizarea de bază cu 30 t/ha gunoi de grajd şi 75-80 kg/ha P2O5 şi 40-70 kg/ha K2 O
(doze orientative);
arătura adâncă la 28-30 cm, ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele;
mărunţirea solului şi pregătirea patului germinativ cu GD-3,2; GDU-3,4M; C3,9;
administrarea a ½ din doza de azot, orientativ 50-70 kg/ha N;
erbicidarea, cu 6-7 zile înainte de plantat, cu Triflurex, Digermin, Devrinol, Ramrod
ş.a., în 400 l apă/ha, care se aplică cu MET-1200 şi se încorporează în sol 8-10 cm, cu GD-3,2;
152
modelarea solului în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm, cu AMFS-4,5
+ U-650 (MMS-4,5 + U-650) sau manual.
Cultura se înfiinţează prin răsad produs în răsadniţe calde, solarii cu pat cald, sere
înmulţitor, într-un strat de amestec de pământ (40% mraniţă, 40% pământ de ţelină, 20% nisip),
în grosime de 5-10 cm, 40 m2/ha de cultură. Datele tehnologice se referă la următoarele elemente:
epoca de semănat se situează între 20 ianuarie şi 10 februarie;
cantitatea de sămânţă este de 300-350 g/ha (8-10 g/m2);
lucrările de îngrijire au în vedere asigurarea în optim a luminii, regimului termic, hidric
şi trofic;
repicatul se efectuează când plăntuţele sunt în faza cotiledonală sau la formarea primei
frunze adevărate, în ghivece sau cuburi nutritive cu latura de 5 cm, în diferite amestecuri de
pământ: pentru umplerea ghivecelor: 50% mraniţă, 25% pământ de ţelină, 25% nisip sau 40%
mraniţă, 40% pământ de ţelină, 10% turbă, 10% nisip; pentru presarea cuburilor nutritive: 30%
mraniţă, 30% pământ de ţelină, 30% turbă;
aplicarea de tratamente preventive împotriva patogenilor şi dăunătorilor, la intervale de
8-10 zile, cu unul din produsele Ridomil 48 WP, 0,3%; Dithane M-45, 0,2%; 0,25%; Captadin 50
PU, 0,2%, respectiv Sinoratox 35 EC, 0,1%; Actellic 50 EC, 0,1%; Onevos 33 EC, 02% ş.a.;
perfectarea călirii înainte de plantare cu 6-7 zile, prin sistarea udărilor şi aerisiri
energice, ziua, apoi se lasă descoperite şi noaptea.
Un răsad de varză timpurie bun pentru plantare, are 45-50 zile, înălţimea de 12-15 cm, 6-7
frunze cu nuanţe violacei în rozetă şi rădăcinile dispersate în substrat în proporţie de 80-90%.
Plantarea răsadurilor are loc începând cu a doua jumătate a lunii martie până la 5-10
aprilie, când temperatura solului a ajuns la 5-60C.
Schemele de plantare asigură pe teren modelat 53300-67000 plante/ha şi pe teren plan,
67000-80000 plante/ha (Fig. 8.1).
Adâncimea de plantare este până la
prima frunză adevărată. Lucrarea se poate
efectua fie manual, cu săpăliga, fie mecanic,
pe suprafeţe mari, cu MPR-6.
După plantare se udă bine, pentru a
Fig. 8.1. Schema de plantare la varza timpurie asigura prinderea răsadurilor.
Lucrările de întreţinere sunt generale:
completarea golurilor la 5 – 6 zile de la plantare;
distrugerea crustei şi afânarea solului prin 2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale, când
plantele se bilonează sau muşuroiesc;
erbicidarea la 15-20 zile de la plantare (Semeron 1,5-2 kg/ha);
irigarea se efectuează pentru a asigura umiditatea de 75-80% din CC, fiind necesare 3-4
udări, cu norme de 300-400 m3 apă/ha;
fertilizarea fazială se aplică în faza de 12-14 frunze în rozetă şi următoarea când începe
formarea (“învelirea”) căpăţânii, cu câte 25-50 kg/ha N şi 25-50 kg/ha K2O;
patogenii verzei şi produse de combatere: Xanthomonas campestris (nervaţiunea neagră
a frunzelor) cu Dithane M45; Peronospora brassicae (mana cruciferelor) cu Ridomil, Dithane,
Aliette, Sancozeb; Phoma lingam (putregaiul uscat) cu Dithane, Bavistin; Cystopus candidus
(albumeala cruciferelor) cu Bravo; Plasmodiophora brasicae (hernia rădăcinilor verzei) cu
Benlate, Topsin; Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb) şi Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu)
cu Benlate, Ronilan, Sumilex;
153
dăunătorii verzei şi produse de combatere: Brevicoryne brasicae (păduchele cenuşiu) şi
Phyllotreta sp. (purecii verzei) cu Sinoratox,, Ekalux, Decis, Talstar; Delia brassicae (musca
verzei) cu Sinoratox; Mamestra brassicae (buha verzei) şi Pieris brassicae (fluturele alb al
verzei) cu Sinoratox, Decis; Calophelus sophiae (gândacul albastru al verzei) şi Ceuthorrhynchus
quadridens (gărgăriţa tulpinilor) cu Thiodan, Thionex.
Recoltarea la varza timpurie începe în a doua decadă a lunii mai în zonele de câmpie şi la
început de iunie în celelalte regiuni. Producţia de varză timpurie este de 30 t/ha.
Cultura de vară
Varza de vară prezintă, în cea mai mare parte, verigi tehnologice comune, cu următoarele
deosebiri:
se folosesc cultivare semitimpurii, cu perioada de vegetaţie de 110-120 zile, cu greutatea
medie a căpăţânii de 1,5-2 kg, bine îndesate şi cu capacitate bună de păstrare în stare proaspătă:
hibrizii F1 Almanac, Bronco, Histona, Lena, Quisto, Menza, Oscar, soiul Gloria, etc.
răsadul se produce în răsadniţe semicalde sau solarii, cu semănatul la 25-28 februarie,
respectiv 10-15 martie. Se seamănă în rânduri distanţate la 7-8 cm, răsadul nu se repică, suprafaţa
necesară fiind de 150-200 m2/ha iar la plantare vârsta optimă trebuie să fie de 40 de zile;
plantarea se execută între 20 aprilie–10 mai, după aceeaşi schemă ca la varza timpurie,
dar la 25-30 cm între plante pe rând, cu un număr de 44400-53300 plante/ha. Răsadul se sortează
şi se fasonează, prin reducerea limbului foliar. Rădăcinile se mocirlesc într-un amestec de pământ
argilos, apă, balegă proaspătă de bovine şi un pesticid;
lucrările de îngrijire sunt la fel ca la varza timpurie;
recoltarea, din a doua decadă a lunii iulie, producţiile obţinute fiind de 35-45 t/ha.
Cultura de toamnă
Varza de toamnă urmează în succesiune după culturi timpurii de salată, spanac, ceapă şi
usturoi verde, cartofi, mazăre, fasole, castraveţi.
Secvenţele tehnologice sunt, în cea mai mare parte, similare cu ale celorlalte culturi de
varză, cu unele particularităţi:
cultivarele sunt semitardive şi tardive, cu perioada de vegetaţie de peste 140 zile, care
formează căpăţâni mari, în medie de 3-4 kg, bine şi foarte bine îndesate şi cu capacitate ridicată
de păstrare sau de murare. Hibrizi F1: Atria, Piton, Rinda, Hinova; soiuri: Licurişcă, Măgura, ş.a.;
lucrările pregătitoare ale solului sunt cele recomandate pentru culturile succesive:
udarea de aprovizionare, fertilizarea cu 250-300 kg/ha Complex III, care se încorporează prin
arătură la 15-18 cm, executată în agregat cu grapa stelată, apoi se erbicidează şi modelează;
răsadurile se produc pe brazde reci în câmp în luna mai, prin semănat în rânduri
distanţate la 8-10 cm, 3-4 g sămânţă/m2, 150 m2 /ha. Lucrările de îngrijire sunt cele obişnuite,
acordându-se atenţie asigurării regimului de umiditate optim prin udări mai dese. Buruienile se
combat prin erbicidare, imediat după semănat, cu Ramrod 6 kg/ha sau Lasso 4 l/ha. Vârsta
răsadurilor la plantare este de 35-40 zile;
plantarea se execută în intervalul 15 iunie-15 iulie. Răsadul se fasonează şi se
mocirleşte. Schema de plantare este ca la varza timpurie, dar cu distanţe mai mari între plante pe
rând, de 35-40 cm (33000-38000 plante/ha);
lucrările de îngrijire sunt la fel ca la varza timpurie, dar cu un număr mai mare de udări;
se recoltează în intervalul septembrie-noiembrie, pe măsură ce se maturează căpăţânile.
Producţia de varză de toamnă este de 50-70 t/ha.
Varza roşie - Brassica oleracea L. var. capitata L., forma rubra, familia Brassicaceae
154
Varza roşie are origine comună cu varza albă, provenind din aceeaşi specie sălbatică. A
fost luată în cultură odată cu varza albă, în prezent fiind cultivată pe toate continentele, dar pe
suprafeţe reduse.
De la varza roşie se consumă căpăţânile în stare proaspătă, sub formă crudă ca salate,
singură sau în amestec cu varza albă, precum şi murată, alături de alte legume. Conţine 10-10,3%
s.u., formată din glucide, protide, vitamine şi săruri minerale, în cantităţi apropiate de cele de la
varza albă. În frunze se găsesc cantităţi ridicate de antociani care, prin consum exagerat, devin
dăunători pentru organism. Varza roşie are rezistenţă bună la păstrare în stare proaspătă.
Căpăţânile de varză roşie sunt mici (1-2 kg), bine îndesate, cu frunze pieloase, de culoare
violacee de diferite nuanţe.
Varza roşie prezintă aceleaşi exigenţe ecologice ca şi varza albă, cu deosebirea că în faza
de căpăţână suportă temperaturi de –7…-80C.
Dat fiind preferinţele consumatorilor pentru varza roşie mai mult în sezonul toamnă-iarnă,
tehnologia de cultură este similară cu a verzei albe de vară şi de toamnă, cu unele particularităţi:
cultivarele omologate: Primero F1, Vorox F1, Cap de negru, Roşie de Argeș;
datorită habitusului mai mic, distanţa între plante pe rând este de 30 cm, realizându-se
desimea de 45000 plante/ha;
dozele de îngrăşăminte cu azot sunt mai reduse sau chiar eliminate în faza de formare a
căpăţânii, întrucât diminuează intensitatea coloritului frunzei. Pentru acumularea pigmenţilor
antocianici, se aplică cantităţi sporite de îngrăşăminte cu potasiu;
producţiile de varză roşie sunt de 20-40 t/ha.
Varza creaţă - Brassica oleracea L. conv. capitata (L.) Alef., var. sabauda, familia
Brassicaceae
Varza creaţă, cunoscută şi sub denumirea de varză de Milano sau de Savoia, se cultivă
pentru căpăţânile a căror frunze au gust plăcut, fin şi uşor dulce, fiind folosită în stare proaspătă,
sub formă de salate sau la prepararea diferitelor mâncăruri. Valoarea nutritivă este superioară faţă
de varza albă, de 27 cal. şi un conţinut de peste 9% substanţă uscată, formată din 6,1% hidraţi de
carbon, 2% substanţe proteice (de două ori mai mult decât varza albă), 0,1% lipide, 0,8%
celuloză, săruri minerale (K=290 mg/100 g s.p.), vitamine (C=23 mg/100 g s.p.; A=1 000 u.i.;
B6=0,19 mg/100 g s.p. ş.a.). Prezentând un conţinut mai scăzut în celuloză, varza creaţă este uşor
digerabilă, fiind suportată şi de persoanele cu diferite afecţiuni gastro-intestinale.
Varza creaţă se deosebeşte de varza albă prin aspectul frunzelor ce sunt puternic gofrate
şi prin culoarea lor, verde-gălbui sau verde-albăstrui, fiind acoperite cu un strat fin de pruină.
Căpăţânile sunt mai mici şi mai afânate, respectiv, mai uşoare (greutatea medie a căpăţânii este
de 1-2 kg) şi deseori, la maturitate, plantele nu învelesc.
Tehnologia de cultură - Varza creaţă are aceeaşi tehnologie de cultură ca şi varza albă de
toamnă, asigurând producţii corespunzătoare numai în cadrul culturii târzii, datorită climatului
temperat continental din ţara noastră, caracterizat prin veri cu temperaturi foarte ridicate şi secetă
atmosferică pronunţată. Elementele tehnologice specifice culturii de varză creaţă constau în:
sortimentul de cultivare: Famosa F1, Vorbote, Marilena;
producţiile se încadrează între limite de 20-40 t/ha. Dat fiind faptul că frunzele la varza
creaţă sunt mai fine, căpăţânile se recoltează cu grijă.
Varza de Bruxelles - Brassica oleracea L. var. gemmifera, familia Brassicaceae

155
Varza de Bruxelles, specie bienală, formează în primul an un sistem radicular bine
dezvoltat şi o tulpină înaltă de 0,8-1,2 m, cu diametrul de 4-6 cm, care prezintă în vârf, în
mijlocul unei rozete de frunze, un mugure vegetativ, cu creştere activă, deschisă. Pe tulpină sunt
înserate, sub formă de spirală, 40-60 frunze, cordiforme, cu limbul mare, la subsuoara lor
formându-se câte un mugure, care ajunge la o greutate de cca 10-20 g, de formă sferică, ovală sau
ovoidă.
Pe măsură ce mugurii cresc, frunzele

îngălbenesc şi cad, pe tulpină rămânând numai
rozeta de frunze din vârf şi verzişoarele (mugurii
axilari ) (Fig. 8.2.).
În anul al doilea de viaţă, din mugurii axilari
se formează tulpinile florifere, asemănătoare cu
cele de la varza albă pentru căpăţână.
Varza de Bruxelles are, în general, aceleaşi
Fig. 8.2. Varza de Bruxelles pretenţii faţă de factorii de vegetaţie ca şi varza
albă, dar prezintă o plasticitate ecologică mai
mare.
Plantele cresc la temperaturi

situate între 3 şi 350C şi continuă vegetaţia după îngheţuri de –8..-100C, suportând geruri de peste
–150C. Mugurii axilari se dezvoltă normal la temperaturi moderate, de 15-180C.
Se recomandă evitarea excesului de azot, al cărui efect depresiv poate fi înlăturat prin
doze sporite de potasiu (150-300 kg/ha), element care influenţează pozitiv calitatea verzişoarelor,
acestea având un grad de fermitate mai mare şi o capacitate de păstrare în stare proaspătă
superioară (Moreau B. şi colab., 1973).
Tehnologia de cultură a verzei de Bruxelles se aseamănă cu a verzei albe de toamnă, cu
unele particularităţi care se referă la următoarele aspecte:
soiul omologat în ţara noastră este Târzie de Amager.
producerea răsadurilor are loc mai devreme, începând din aprilie, prin semănat în
răsadniţe semicalde sau pe brazde reci în câmp, folosindu-se 200-250 g seminţe/ha. Se seamănă
rar, în jur de 1,5-2,5 g sămânţă/m2, deoarece răsadul nu se repică, rezultând 300-350 fire/m2.
Vârsta optimă a răsadurilor la plantare este de 50-60 zile;
plantarea răsadurilor se execută în intervalul mai–iunie, în funcţie de modul de
eşalonare a producţiei şi durata perioadei de vegetaţie a cultivarelor. Schema de plantare este de
două rânduri pe stratul de 104 cm, la 70 cm între rânduri şi 45-60 cm pe rând, în funcţie de
vigoarea genotipului, cu un număr de 22000-30000 plante/ha;
genotipurile care nu au capacitatea de a forma verzişoarele simultan, trebuie cârnite în
septembrie, prin ruperea vârfului vegetativ de creştere, deasupra ultimilor muguri formaţi;
recoltarea verzişoarelor se efectuează eşalonat, începând cu cele de la baza tulpinii, din
luna august şi până la venirea iernii, iar în zonele unde temperatura nu scade sub –150C, continuă
pe tot parcursul anotimpului rece, până în primăvară. În cazul în care, la venirea iernii, mugurii
din vârful tulpinii nu sunt suficient dezvoltaţi, plantele se smulg din pământ şi se aşează cu
rădăcinile în nisip umed, în locuri ferite de îngheţ unde, pe seama substanţelor de rezervă din
tulpină, verzişoarele îşi continuă creşterea şi se pot recolta o perioadă de timp îndelungată.
Producţia se situează între limitele de 5-6 t/ha şi 10-14 t/ha, la cultivarele performante.
156
Gulia - Brassica oleracea L, convar. caulorapa., var. gongylodes L., familia Brassicaceae
Gulia este plantă bienală. În anul I are creştere vegetativă, formând tulpina tuberizată, în
anul II, dezvoltând organele de fructificare.
Rădăcina este pivotantă, fibroasă, sistemul radicular fiind mai puţin dezvoltat decât la
varză, cu răspândire în sol pe o adâncime de până la 30-35 cm.
Tulpina, în primul an de vegetaţie, este scurtă şi după 40-50 de zile de la răsărirea
plantelor nu mai creşte în înălţime şi începe să se îngroaşe prin depunerea substanţelor de rezervă
în parenchim, formând partea comestibilă a plantei, care este cărnoasă, suculentă şi fragedă. În
funcţie de cultivar, tulpina tuberizată este de formă globuloasă, globulos-turtită sau ovală, de
dimensiuni mai mici sau mai mari, având culoarea la exterior verde albicioasă, verde sau violet
deschis până la violet-albastru. Pulpa este de culoare albă (Fig. 8.3.).
Frunzele sunt înserate în spirală pe tulpina îngroşată, fiind lung peţiolate, cu teaca lăţită şi
limbul oval şi cu marginea adânc dinţată, de culoare verde, iar la unele cultivare, nervurile şi
peţiolul sunt violacei.
Tulpinile florale apar în anul al doilea din mugurii de la subsuoara frunzelor, elementele
de fructificare fiind asemănătoare cu cele prezentate la varza albă.
Guliile prezintă aceleaşi exigenţe ecologice ca şi varza albă.
Consumul specific/t gulii este de 5,0-

8,2, kg N, 2,2-3,6 kg P2O5, 8,8-10 kg K2O, 3-
3,5 kg CaO, 1,0-1,5 kg MgO (Fritz D., Stolz
W., 1989).
Raportul de echilibru N : P2O5 : K2O :
CaO : MgO pentru cultura de gulii este de 1:
0,16 : 1,27 : 0,74 : 0,18 (Davidescu D. şi
Davidescu Velicica 1992).
Fig. 8.3. Gulia
În condiţiile climatice din ţara noastră, tehnologia de cultură a guliei în câmp este
similară cu tehnologia verzei albe timpurii şi a verzei albe de toamnă, cu unele particularităţi
generate de morfologia plantei.
Cultura timpurie:
cultivarele de gulioare au perioada de vegetaţie de 70-80 zile, tulpinile îngroşate fiind
mici şi fragede: Korist F1, Ligana, Dvorsky, Kupa, Favorit, Trerro;
cantitatea de sămânţă este de 500-600 g/ha;
schema de plantare este conform schemei de la Fig. 8.4 a., având grijă ca să nu se
introducă rădăcinile mai adânc în sol decât au fost la locul de producere, pentru a nu stânjeni sau
chiar împiedeca îngroşarea tulpinii, proces care are loc imediat deasupra coletului;
la efectuarea praşilelor mecanice sau manuale nu se strânge pământ în jurul bazei
tulpinii, deoarece împiedică dezvoltarea normală a părţii comestibile;
157
a. b.
Fig. 8.4. Scheme de plantare la gulioare (a.) şi gulii (b.)
gulioarele se recoltează când tulpinile tuberizate au diametrul de 5-10 cm, de la

începutul lunii mai, eşalonat, până în iunie. Producţia de gulioare este de 15-20 t/ha.
Cultura de toamnă:
cultivare de gulii omologate, cu perioada de vegetaţie 100-130 zile: Kosak F1, Goliath
alb, Goliath albastru, Albastră de Iernut;
pentru producerea răsadurilor, se seamănă pe brazde reci, între 20 mai-10 iunie, 400-500
g seminţe/ha;
schema de plantare este conform Fig. 8.5 b.
recoltarea, în funcţie de durata perioadei de vegetaţie a cultivarelor, începe din
septembrie şi durează până în octombrie, înainte de venirea îngheţului. Producţia de gulii de
toamnă este de 30-40 t/ha.
Conopida - Brassica oleracea L. var.botrytis, subv. cauliflora, familia Brassicaceae

Conopida este plantă anuală, care formează în primele 90-120 zile de la răsărire, partea
vegetativă şi primordiile de inflorescenţă apoi, după alte 70-90 de zile, se obţin seminţele mature.
Rădăcina este pivotantă, mai dezvoltată decât la varză şi pătrunde în sol la 70 cm
adâncime. Suprafaţa absorbantă a sistemului radicular este de 100 de ori mai mare comparativ cu
suprafaţa de asimilaţie a frunzelor la plantele mature şi de 10 ori, la răsaduri (Voinea M, 1973).
Tulpina este înaltă, 25-35 cm şi se termină cu o rozetă de frunze.
Frunzele care au o creştere verticală sau oblică spre interiorul rozetei, sunt lung peţiolate
cu limbul mare, oval-alungit, fin dinţat şi cu marginea uşor ondulată, de culoare verde intens.
Căpăţâna falsă, partea comestibilă, se formează în centrul rozetei de frunze, prin
ramificări succesive, de ordinul 6, a pedicelelor florali, în număr de 600-1200, care se
hipertrofiază şi devin cărnoşi, suculenţi. Căpăţâna falsă are aspect de calotă granulată şi, în
funcţie de cultivar, poate avea mărimi, culori (verde, violet) şi grade de compacticitate diferite.
După 15-20 zile de la formare, căpăţâna se afânează, pedicelii florali cresc, se alungesc şi
lignifică, devenind de culoare verde şi în felul acesta apar lăstarii floriferi, care au înălţimea de
60-70 cm. Florile, fructele şi seminţele au aceleaşi caracteristici morfologice ca la varza albă
(MMB=2,2-3,0 g, FG=70-80%, ce se păstrează 4 ani).
Conopida este o plantă de climat răcoros şi umed iar în condiţii de temperaturi ridicate şi
secetă producţia este diminuată cantitativ şi sub aspectul calităţii comerciale şi nutritive.
În general, exigenţele ecologice ale conopidei sunt asemănătoare cu ale verzei, cu
deosebirea că temperaturi de –3…-50C distrug atât căpăţânile false cât şi plantele de conopidă.
Tehnologia de cultură a conopidei timpurii şi de toamnă prezintă elemente comune cu
tehnologia similară a verzei albe, deosebirile fiind în ce priveşte cultivarele şi randamentul
productiv:
genotipurile pentru cultura timpurie au perioada de vegetaţie de 90 zile, Fastman, de
100-120 zile, Dumbrava, Fremont F1 şi de 120-130 zile, Alto, Cabrera F1, Fortados, Veralto;
cultivarele pentru cultura de toamnă sunt semitârzii (130-150 zile), White Ball,
Suprimax, Lateman, Serrano F1 şi târzii (peste 150 zile), Aviso F1, Batsman, Cindy F1 ;
producţia medie la conopida timpurie este de 25 t/ha, iar la cea de toamnă de 30-40 t/ha.
TEST DE EVALUARE:
1. Care este epoca de înfiinţare în câmp a culturii de varză albă timpurie?
158
Răspuns:
Plantarea răsadurilor are loc începând cu a doua jumătate a lunii martie până la 5-
10 aprilie, când temperatura solului a ajuns la 5-60C.
2. Care sunt patogenii şi produsele de combatere la conopidă?
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt distanţele de plantat pentru gulioare?
a. 4 rânduri pe coronament la 28 cm şi 22-24 cm între plante pe rând.
b. 3 rânduri pe coronament la 28 cm şi 22-24 cm între plante pe rând.
c. 4 rânduri pe coronament la 28 cm şi 12-14 cm între plante pe rând.
d. 3 rânduri pe coronament la 37 cm şi 22-24 cm între plante pe rând.
e. 3 rânduri pe coronament la 37 cm şi 12-14 cm între plante pe rând.
Rezolvare: a
2. Cantitatea de sămânţă pentru producerea răsadurilor unui ha de varză este de:
a. 10-15 kg/ha
b. 150-100 kg/ha
c. 300-350 g/ha
d. 80-100 g/ha
e. 160-180 /ha
Răspuns:
8.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la fasolea de grădină, mazăre, bame

Mazărea de grădină - Pisum sativum L. conv. medullare Alef, conv.medullo-accharatum
Lehm, Familia Fabaceae
Mazărea de grădină este o specie anuală.
Rădăcina principală este pivotantă şi pătrunde la peste 100 cm în sol iar rădăcinile
secundare sunt răspândite în stratul de până la 40 cm adâncime. Sistemul radicular la mazăre şi,
în special, ramificaţiile tinere sunt prevăzute cu nodozităţi cu azoto-bacterii (Rhizobium
leguminosum) care fixează în sol între 50 şi 200 kg N/ha din azotul atmosferic.
Tulpina este erbacee, goală în interior, agăţătoare cu ajutorul cârceilor din partea
terminală a frunzelor, având înălţimi de 20-200 cm, în funcţie de cultivar. La cultivarele cu
creştere determinată, tulpina este de până la 60 cm înălţime şi mai groasă, bogat ramificată şi se
menţine în poziţie verticală, pe când la soiurile cu creştere nedeterminată înălţimea plantei este de
peste 100 cm, subţire, cu internodii lungi şi ţesut mecanic slab dezvoltat, astfel că se culcă la
pământ dacă nu este susţinută.
Frunzele, dispuse altern, sunt compuse, cu 1-3 perechi de foliole ovale sau ovoide, cu
marginea întreagă şi în vârf cu un cârcel cu 3-5 ramificaţii, provenit din transformarea foliolei
terminale. Prin mutaţie genetică, a apărut un nou tip de mazăre, numit “afila”, la care foliole sunt
transformate în cârcei şi care prezintă o rezistenţă mai mare la cădere.
Florile sunt hermafrodite, papilionate, albe sau galben deschis, solitare sau grupate câte 2-
3, cu polenizare autogamă.
Fructul, păstaie dehiscentă, cilindrică, dreaptă sau uşor curbată, în funcţie de soi.
159
Seminţele, în număr de 6-12 într-o păstaie, sunt netede sau zbârcite, în funcţie de varietate
şi de dimensiuni şi de forme diferite: sferice, sferic-turtite, ovoide, cubice. Seminţele verzi ajung
la greutate maximă în 20-25 zile de la înflorit, apoi scad în greutate şi pierd gustul dulce prin
transformarea glucidelor în amidon, boabele trecând de la faza zaharoasă la faza amidonoasă.
Facultatea germinativă este de 85-95% şi se păstrează 3-4 ani la conv. medullare (seminţe
colţuroase) şi 4-5 ani la conv. medullo-saccharatum (seminţele sferice şi netede).
Temperatura minimă necesară germinării seminţelor este de 2-30C, când plantele răsar în
8-10 zile. În faza de răsad suportă –6…-70C în cazul soiurilor cu bobul neted şi de –2…-30C cele
cu bobul zbârcit. Pentru creşterea vegetativă nivelul termic optim este de 15-220C şi de 5-70C
pentru inducţia florală (Krug H., 1991). Valori de peste 250C stânjenesc dezvoltarea, iar la 300C,
embrionii mor, astfel că numărul de seminţe în păstaie scade foarte mult.
Asimilaţia clorofiliană la mazăre este normală la 4000-6000 lx, dar cultivată la umbră sau
prea des, plantele formează puţine păstăi. În ceea ce priveşte fotoperioada, mazărea fiind plantă
de zi lungă, solicită o durată de iluminare de 12-14 ore zilnic. În condiţii de zi lungă, formarea
florilor este accelerată, în timp ce la fotoperioadă scurtă, frânată, fenomen care stă şi sub
incidenţa perioadei de vegetaţie a soiurilor. Astfel, cultivarele timpurii sunt aproape neutre la
lungimea zilei, spre deosebire de cele târzii care reacţionează foarte puternic, în sens negativ, la
fotoperioadă scurtă (Berry G. J. şi Aitken Y., 1979).
Mazărea consumă cele mai mari cantităţi de apă în faza de germinare a seminţelor,
înflorire şi legare a păstăilor, când solicită în sol o umiditate de 75-80% din CC. Insuficienţa apei
din sol şi seceta atmosferică determină avortarea florilor, micşorarea dimensiunilor păstăilor şi a
numărului de seminţe în fruct, iar excesul provoacă creşteri vegetative puternice, dar fructificarea
şi măreşte sensibilitatea plantelor la atacul agenţilor patogeni şi dăunători.
Terenurile trebuie să fie plane sau cu o uşoară pantă sudică, însorite şi lipsite de buruieni,
cu soluri adânci şi permeabile, cu textură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă şi pH-ul de 6-7,5.
Consumul specific de elemente nutritive/tona de boabe fiind de 12-13 kg N, 2-5 kg P2O5,
20 kg K2O, 10 kg CaO. Mazărea nu suportă aplicarea gunoiului de grajd în anul de cultură, cele
mai bune rezultate fiind obţinute pe terenurile fertilizate organic cu cel puţin doi înainte.
Mazărea de grădină este o cultură legumicolă anterioară, urmând în succesiune culturi de
toamnă: ardei, specii din grupa verzei, praz, castraveţi, morcov, salată, spanac, etc.
Sortimentul de cultivare de mazăre este bogat şi variat, fiind format din soiuri cu bobul
neted şi cu bobul zbârcit, care au perioade de vegetaţie diferite: extratimpurii (45-50 zile): Lulu,
Işalniţa 60, Marifon; timpurii (50-55 zile): Prima, Masterfon, Mingomark, Timpurie de Craiova;
semitimpurii (55-60 zile): Afila, Bördi, Diana, Ujmajori Korai; semitardive (60-70 zile): Adela,
Armonia, Cornelia, Işalniţa 110, Frila, Vidra 187; tardive (70-80 zile): Götinga, Regina.
Plante premergătoare bune sunt culturile care lasă terenul curat de buruieni şi nu fac parte
din familia Fabaceae.
Pregătirea terenului se execută toamna şi primăvara.
Toamna se efectuează desfiinţarea culturii premergătoare cu grapele GD-3,2; GD–6,4;
care mărunţesc resturile vegetale şi le încorporează în sol la adâncimea de 7-12 cm, nivelarea de
exploatare (NT-2,8), fertilizarea de bază cu îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu (doze
orientative: 45-55 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O) şi arătura adâncă la 25-30 cm, urmată de
mărunţirea solului. Se recomandă aplicarea de îngrăşăminte cu microelementele Mn, B, Cu, Mo,
necesare nu atât pentru nutriţia mazării, ci a bacteriilor fixatoare ale azotului atmosferic.
Primăvara se grăpează şi se aplică 40-80 kg/ha N şi se erbicidează ppi cu Dual 3-4 l/ha
sau Triflurex 2,5-3,5 l/ha sau Digermin 3,5-5 l/ha, etc.
Cultura de mazăre se înfiinţează prin semănat direct în câmp.
160
Epoca de semănat este fie toamna târziu, între 20-30 noiembrie, când cultura iernează sub
formă de sămânţă negerminată, fie în ferestrele iernii sau primăvara foarte devreme, în mustul
zăpezii, calendaristic în luna martie, când în sol se realizează temperatura minimă de germinare a
seminţelor, de 2-30C şi umiditatea solului este de 70-80% din CC. Pentru aprovizionarea ritmică
a fabricilor de conserve, există două posibilităţi de stabilire a epocii de semănat:
- prin semănatul concomitent, primăvara devreme, a unui sortiment bogat de cultivare, cu
perioade de vegetaţie diferite;
- prin semănatul numai a unui singur soi, de preferat timpuriu şi performant ca producţie,
începând cu prima urgenţă, în 2-3 epoci, la distanţe de 10 zile, în perioada 25 februarie-10 aprilie.
Norma de sămânţă/ha este de 170-240 kg/ha. Seminţele se dezinfectează cu Tiramet 3-4
g/kg şi se tratează cu Nitragin 6-8 g/kg, respectiv 1,5 kg/ha.
Schema de semănat pe suprafeţe mari, este în benzi, cu câte cinci rânduri în bandă,
distanţate la 12,5-15 cm şi 40 cm între benzi, ceea ce permite efectuarea lucrărilor de grăpat,
irigat, tratamente fito-sanitare şi recoltare. Desimea plantelor la unitatea de suprafaţă este
determinată de precocitatea cultivarelor: la soiurile tardive 800 mii plante/ha, la cele semitârzii, 1
mil. plante/ha şi la soiurile timpurii, peste 1,2 mil. plante/ha.
Lucrarea se execută cu maşinile de semănat universale, adâncimea de semănat fiind de 3-
5 cm, în funcţie de mărimea seminţelor.
Pe suprafeţe reduse se seamănă la 25-30 x 2-3 cm.
La cultura de mazăre verde se aplică numai lucrări generale:
erbicidarea preemergentă, imediat după semănat, dacă nu s-a efectuat erbicidarea ppi, cu
Topogard, Leguzin, Promedin, etc., precum şi postemergentă, cu Agil, Targa, Pivot, Basagran;
irigarea prin aspersiune, de 2-3 ori, cu norme de 250-300 m3 apă/ha, efectuate în fazele
critice: imediat după răsărit, înainte de înflorit şi la legarea boabelor;
fertilizare fazială în preajma înfloritului şi numai când plantele au creşteri vegetative
reduse, cu 50 kg/ha azotat de amoniu sau 28 kg/ha N, 50 kg/ha P2O5 şi 100 kg/ha K2O (Zuang H,
1982). Se pot administra şi fertilizanţi foliari, odată cu tratamentele fito-sanitare;
combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează prin aplicarea de tratamente preventive
sau la semnalarea atacului:
- patogeni şi produse de combatere: Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul umed) şi Botrytis
cinerea (putregaiul cenuşiu) cu Ronilan, Rovral, Sumilex; Colletotrichum lindemuthianum
(antracnoza) cu Benlate, Topsin M, Bavistin/Derosal+ Dithane;
- dăunători şi produse de combatere: Kokothrips robustus (tripsul mazărei), Doralis fabae
(păduchele negru) şi Bruchus pisorum (gărgăriţa mazărei), Acanthoscelides obtectus (gărgăriţa
fasolei), Mamestra pisi (buha mazărei) cu, Mospilan, Fernos, Decis, Fastac, Thiodan;
Acyrthosiphon pisum (păduchele verde), Laspeyresia sp. (molia păstăilor de mazăre) cu Zolone,
Thionex, etc.
Recoltarea boabelor de mazăre de grădină se efectuează când au mărimea caracteristică
soiului şi sunt dulci. Prin depăşirea momentului optim boabele se întăresc, îşi pierd calităţile
alimentare şi nu mai corespund consumului. Recoltarea începe în jur de 15 mai şi se încheie la
sfârşitul lunii iunie. Pentru industrializare lucrarea se execută mecanizat cu MRM-2,2 + MA-1,2,
urmat imediat de batozare, cu batoze.
Producţia de boabe de mazăre este determinată de soi, modul de recoltare, fiind de 3-6
t/ha, în cazul recoltatului mecanic şi de 6-8 t/ha, când se recoltează manual, în mai multe etape.
Fasolea de grădină - Phaseolus vulgaris, Familia Fabaceae

În zona de origine fasolea este perenă, în cultură fiind anuală.
161
Rădăcina este iniţial pivotantă, bine dezvoltată şi pătrunde în sol la 100 cm, iar mai târziu
se ramifică, devenind fasciculată cu numeroase nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot atmosferic
(Rhizobium phaseoli).
Tulpina este erbacee, muchiată, acoperită cu perişori, fiind de înălţimi şi aspect diferite, în
funcţie de convarietate: la conv. nannus are înălţimea de 30-50 cm, este mult ramificată, având
aspect de tufă, cu internodii scurte, iar la conv. vulgaris poate ajunge la 3-5 m înălţime, este puţin
ramificată, cu internodii lungi.
Frunzele, alterne şi peţiolate, sunt trifoliate, cu foliole ovate sau romboidale, de culoare
verde în diferite nuanţe şi pubescente.
Florile sunt hermafrodite, papilionate, cu petalele albe, roz, violacei, albastre, roşii,
grupate câte 2-8 în raceme scurte şi laxe, ce sunt situate fie la subsuoara frunzelor, fie terminal (la
cultivarele destinate recoltării mecanizate). Înflorirea cultivarelor cu creştere determinată începe
la 40-50 zile de la răsărire şi durează între 10 şi 20 zile iar la cele cu port înalt după 60-70 zile,
perioada de formarea a florilor fiind pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Polenizarea este
autogamă şi are loc împreună cu fecundarea înainte de deschiderea florilor.
Fructele, în fază tânără, sunt păstăi cărnoase, fragede, suculente, lungi de 5-25 cm, drepte
sau curbate, cilindrice sau cilindric-turtite şi de culoare galbenă, verde sau mov în nuanţe diferite,
roşie, pestriţă, etc. Păstăile ajung la recoltare după 15-20 zile de la înflorire iar prin depăşirea
maturităţii tehnice, ţesutul conducător din nervura mediană se lignifică. La maturitatea fiziologică
pericarpul se usucă.
Seminţele, 4-8 în păstaie, sunt netede, lucioase, de forme, mărimi şi culori diferite, în
funcţie de cultivar: sferice, ovale, cilindrice, reniforme, de la alb până la negru, unicolore sau
pestriţe, cu MMB=250-500 g, cu FG de 85-90%, ce se păstrează 3-5 ani.
Fiind specie termofilă, temperatura minimă de germinare este de 9-100C şi cea optimă de
16-200C. Pentru creştere, înflorire şi fructificare, de 20-250C. La peste 300C, viabilitatea
polenului scade şi florile avortează, iar sub 100C, încetează creşterea şi la –0,50C, plantele mor.
Procesul de fotosinteză se poate desfăşura şi la un minim de 2400 lx., dar producţii bune
de păstăi se obţin la peste 8000-10000 lx.
Umiditatea optimă pentru fasole este de 75-80% din CC., în condiţii de secetă şi
temperaturi ridicate, în faza de înflorire şi fructificare, are loc avortarea în masă a florilor iar
păstăile formate devin aţoase şi îşi pierd frăgezimea. Excesul de umiditate determină putrezirea
seminţelor în perioada germinaţiei, prelungeşte perioada de înflorit, sensibilizează plantele la
atacul patogenilor, etc.
Se recomandă soluri uşoare şi mijlocii, cernoziomuri şi aluviuni, bogate în humus,
permeabile, cu pH-ul de 6,5-7,4 şi la care gunoiul de grajd a fost aplicat la culturile
premergătoare, cu 1-2 ani înainte.
Consumul specific la fasolea de grădină, pentru obţinerea unei tone de păstăi verzi este de
7,0-9,0 kg N, 2,3-4,5 kg P2O5, 7,0-8,0 kg K2O, 10-12 kg CaO, 1,7-3 kg MgO.
La fasolea pentru păstăi se practică cultura timpurie sau în ogor şi cultura succesivă sau
de toamnă, tehnologiile fiind apropiate şi asemănătoare cu tehnica culturală prezentată la mazărea
de grădină.
Sortimentul de genotipuri de fasole verde este foarte bogat şi variat, cultivarele grupându-
se după înălţimea plantei (pitice, urcătoare), culoarea păstăilor (galbenă, verde, violetă, roşie ş.a.),
lungimea perioadei de vegetaţie (timpurii = 50-60 zile; semitimpurii = 60-65 zile; târzii = 65-75
zile), direcţia de consum (consum în stare proaspătă, industrializare).
Soiuri pitice: -păstaie galbenă: Echo. Milenium, Aura, Cristina, Unidor, Maxidor,
Goldstem; - păstaie verde: Almere, Işalniţa 43, Allure, Tilla, Elena. Narbone, Sixta, Xera ş.a.
162
Soiuri urcătoare: Aurie de Bacău, Verba, Violetă de Iaşi ş.a.
Locul în asolament şi pregătirea terenului sunt la fel ca la mazărea de grădină,
deosebindu-se la cultura de fasole de toamnă, care urmează în succesiune după vărzoase timpurii,
spanac şi salată, etc., prin următoarele date culturale: aplicarea udării de aprovizionare,
fertilizarea cu 50-60 kg/ha azot, mobilizarea superficială, mărunţire şi erbicidare ppi.
Cultura de fasole de grădină se înfiinţează prin semănat direct în câmp. Sămânţa se
tratează împotriva patogenilor cu Tiramet 4g/kg, Tiuram 75 PU-4 g/kg, Vitavax 200-3 g/kg ş.a.
Epoca de semănat pentru cultura timpurie este între 15-30 aprilie în zonele de câmpie din
sud şi vest şi 5-10 mai în restul ţării, când temperatura din sol este de 9-100C. Pentru cultura
succesivă: în regiunile colinare, în cursul lunii iunie; la câmpie, până la jumătatea lunii iulie, mai
devreme soiurile tardive şi după câteva zile cele semitimpurii şi timpurii.
Cantitatea de sămânţă la soiurile de fasole pitică este de 100-150 kg/ha şi la fasolea
urcătoare, de 60-80 kg/ha.
Soiurile pitice se seamănă în rânduri, distanţate la 40 cm şi la 4-5 cm între plante pe rând,
cu un număr de 500000-600000 plante/ha, mecanic cu SPC-8, etc., la adâncimea de 3-6 cm.
Fasolea urcătoare, se seamănă în cuiburi, manual, câte 2-4 seminţe/cuib, la distanţele între cuiburi
de 90 x 40-50 cm, cu 23000-28000 cuiburi/ha.
Lucrările de îngrijire sunt cele de la mazăre, cu specificările:
rezultate bune s-au obţinut prin combaterea integrată a buruienilor, aplicând ppi
produsul Agil, 0,8 l/ha şi post, Agil, 1 l/ha + Flex, 1 l/ha, praşile mecanică şi una manuală;
patogenii Xanthomanas phaseoli (arsura comună), Pseodomonas phaseolicola (arsura
aureolată), Uromyces phaseoli (rugina) se combat cu Dithane cupromix, Kocide 101, Sancozeb,
Polyram, iar Acanthoscelides obtectus (gărgăriţa fasolei) cu Fastac, Ekalux, Thiodan, etc.;
susţinerea plantelor la cultivarele cu port înalt: pe suprafeţe mici, prin arăcit, câte un
arac înalt de 2-2,5 m la fiecare cuib; pe suprafeţe mari pe spalier înalt de cca. 2 m, plantele fiind
conduse cu ajutorul sforilor la sârme.
Pentru consum proaspăt se recoltează manual şi eşalonat, iar pentru industrializare, printr-
o singură trecere, manual sau mecanizat, cu maşinile MF-3, FZB.
Producţia medie de păstăi la fasolea pitică în ogor este de 6-8 t/ha şi de 4-5 t/ha la cultura
succesivă, iar la fasolea urcătoare, de 15-30 t/ha.
Bamele - Hibiscus esculentus, Familia Malvaceae

Bamele sunt plante erbacee, anuale.
Rădăcina pivotantă, pătrunde la 0,7-0,8 m în sol şi ramifică puţin.
Tulpina este erectă, viguroasă, ramificată, înaltă de 0,4-1,5 m, fiind acoperită cu perişori
rigizi verzi sau roşietici.
Frunzele sunt mari, lung peţiolate, cu limbul palmat-lobat, format din 5-7 lobi, de culoare
verde-cenuşiu închis şi cu pubescenţă pronunţată.
Florile solitare, mari, hermafrodite, sunt albe la început, galbene în momentul polenizării
şi roşii-brune după fecundare. Polenizarea este autogamă.
Fructele sunt capsule cu 5-10 muchii care delimitează lojile seminale. Capsulele la
maturitatea de consum, în funcţie de soi, au lungimea de 5-15 cm şi sunt sau nu acoperite cu
perişori fini, iar la maturitatea fiziologică ajung la 20 cm lungime, sunt dehiscente, lignificate şi
cu perii rigizi.
Seminţele, sferice, reticulate, sunt verzi-cenuşii, cu MMB=65-85g, F.G.=75-80% după
recoltare şi 90% după un an de păstrare.
163
Temperatura minimă de germinare este de 14-150C, cea optimă de 350C, iar pentru
creştere şi fructificare este de 28-350C.
Bamele necesită intensitate luminoasă mare, în special în faza de înflorit şi polenizare.
Umiditatea în sol şi atmosferică, în special în faza de fructificare şi creştere a capsulelor,
trebuie să fie ridicată.
Cultura de bame dă rezultate bune pe terenuri însorite, cu expoziţie sudică, ferite de
vânturile şi curenţii reci, cu soluri uşoare sau mijlocii, cu textură nisipo-lutoasă sau luto-
nisipoasă, bogate în substanţe nutritive, cu un conţinut în humus de 5-6%, fertilizate cu doze mari
de gunoi de grajd şi cu o reacţie neutră, de 6,5-7,5.
Cultivarele de bame omologate sunt timpurii (100-120 zile) şi fără peri rigizi pe
pedunculii capsulelor: Ela, Beatrice, Acme, Bella.
Plante premergătoare bune pentru bame sunt tomatele, ardeii, vinetele, speciile din grupa
verzei. Se cultivă în succesiune după culturi extratimpurii înfiinţate din toamnă de salată şi
spanac, ceapă şi usturoi pentru stufat sau ridichi de lună, gulioare ş.a.
Pregătirea terenului începe din toamnă prin lucrările specifice, când se aplică 30-40 t/ha
gunoi de grajd, 60-70 kg/ha P2O5 şi 70-80 kg/ha K2O, care se încorporează prin arătura adâncă de
28-30 cm. În primăvară se fertilizează cu 100 kg N/ha, se erbicidează ppi cu Triflurex şi, în
funcţie de sistemul de irigare, solul se modelează în straturi înălţate.
Cultura se înfiinţează când temperatura s-a stabilizat la 15-160C, în a doua jumătate a lunii
mai. Norma de sămânţă este de 10-12 kg/ha. Se seamănă cu SPC-6 sau SPC-8, la adâncimea de
3-4 cm, pe teren plan la 75x40 cm, iar pe teren modelat, câte două rânduri pe strat, la 70x40 cm.
Se recomandă amestecarea seminţelor cu seminţe de plante indicator de salată sau ridichi de lună,
durata răsăririi fiind de 2-3 săptămâni.
Lucrările de întreţinere sunt la fel ca la fasolea verde, cu deosebiri în ce priveşte agenţii
parazitari şi combaterea lor: Psedomonas hibisci (pătarea cafenie a frunzelor) cu Dithane,
Sancozeb; Erysipha abelmoschi (făinarea) cu Afugan, Systhane, Morestan, Kumulus;
Verticillium dahliae (verticilioza) cu Benlate, Metoben, Bavistin; Doralis fabae (afide), ploşniţe,
tripşi cu Sinoratox, Thiodan, Thionex, Ekalux, Fernos.
Recoltarea capsulelor se efectuează la maturitatea tehnică, din a doua decadă a lunii iulie
şi până la sfârşit de septembrie. Lucrarea se execută zilnic sau la două zile, cu atenţie deoarece
fructele de bame se confundă cu butonii florali, cu care seamănă prin mărime, formă şi culoare.
Producţia de bame, în funcţie de soi, este de 4-7 t/ha.
TEST DE EVALUARE:
2. Care este epoca de semănat la cultura de fasole verde?
Răspuns:
Epoca de semănat la fasolea verde, pentru cultura timpurie este între 15-30 aprilie în
zonele de câmpie din sud şi vest şi 5-10 mai în restul ţării, când temperatura din sol este de
9-100C, iar pentru cultura succesivă: în regiunile colinare, în cursul lunii iunie; la câmpie,
până la jumătatea lunii iulie, mai devreme soiurile tardive şi după câteva zile cele
semitimpurii şi timpurii.
2. Care sunt lucrările de întreţinere la bame?
Exerciţii.
164
Exemplu rezolvat:
1. Care este epoca de înfiinţare a culturii de mazăre de grădină?
a) 20-30 noiembrie
b) februarie- martie
c) 1-15 mai
d) 10-15 septembrie
e) 25 octombrie
Rezolvare: a şi b
2. Cantitatea de sămânţă la de fasole este:
a. la fasolea pitică de 10-15 kg/ha şi la fasolea urcătoare, de 6-8 kg/ha
b. la fasolea pitică de 50-60 kg/ha şi la fasolea urcătoare, de 150-180 kg/ha
c. la fasolea pitică de 25-75 kg/ha şi la fasolea urcătoare, de 160-180 kg/ha
d. la fasolea pitică de 200 kg/ha şi la fasolea urcătoare, de 180 kg/ha
e. la fasolea pitică de 100-150 kg/ha şi la fasolea urcătoare, de 60-80 kg/ha
Răspuns:
8.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la porumbul zaharat - Zea mays L.conv.

saccharata, Familia Poaceae
Porumbul zaharat este o specie erbacee, anuală.
Rădăcina este fasciculată, pătrunzând în profunzime la 100-150 cm, dar cu masa
rădăcinilor la 30-60 cm adâncime.
Tulpina, înaltă de 1,5-3 m, prezintă 7-15 internodii cu măduvă în interior şi cu diametrul
de 2-6 cm.
Frunzele mari, dispuse altern, sunt lanceolate, lungi de 50-80 cm şi late de 4-12 cm şi cu
marginea uşor ondulată.
Florile sunt unisexuate, planta fiind monoică. În vârful tulpinii se formează inflorescenţele
mascule, panicul ramificat, iar la subsuoara frunzelor inflorescenţa de tip spadix, ştiuletele, cu
florile femele prevăzute cu un stil lung, ce creşte liber “mătasea porumbului” de sub frunzele
acoperitoare (pănuşi). Polenizarea este alogamă, anemofilă.
Fructul este de tip cariopsă, fiind numit impropriu sămânţă.
La maturitatea de consum boabele sunt bine formate, cu suprafaţa netedă, de culoare albă,
galbenă, portocalie, roz, violacee sau neagră, în funcţie de cultivar. La coacerea deplină,
seminţele devin zbârcite şi cu aspect sticlos, specific porumbului zaharat, având MMB de 130-
280 g şi o facultate germinativă de 85-90%, ce se păstrează 3-4 ani.
Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 10-120C, iar cea optimă de 20-
22 C. Fiind o plantă termofilă, dacă după răsărire intervin temperaturi de 4-50C creşterea
0
încetează, iar brumele uşoare distrug plantele de porumb. Pentru creştere şi fructificare normale
porumbul zaharat, în funcţie de cultivar, are nevoie de 65-85 zile, în care temperaturile să nu
coboare sub 160C şi să nu depăşească 30-320C, suma gradelor de temperatură de la răsărire şi
până la recoltare fiind cuprinsă între 8860C şi 9920 C (Stan N., 2004).
Porumbul dulce este pretenţios faţă de intensitatea luminii.
Faţă de apă cerinţele sunt ridicate, cel mai mare consum, de cca. 4,5 l/plantă/zi,
înregistrându-se între înflorit şi faza de “bob în lapte”, când umiditatea din sol trebuie să fie de
80% din IUA.
Culturile de porumb dulce se amplasează pe terenuri cu expoziţie sudică, ferite de
vânturile şi curenţii reci, cu soluri mijlocii, cu textură luto-nisipoasă şi lutoasă, (aluvionare,
cernoziomuri levigate), permeabile, care să acumuleze căldură, bogate în substanţe nutritive şi în
165
humus, fertilizate cu doze mari de gunoi de grajd şi cu pH de 6,5-7,5. Consumul specific al
porumbului zaharat, pentru o tonă de producţie biologică utilă este de 9,6-11,7 kg N; 3,5-4,0 kg
P2O5; 9,7-18,8 kg K2O; 3,2-3,4 CaO.
Cultivarele de porumb dulce omologate se încadrează în grupele de precocitate de 65-85
zile, care formează ştiuleţi de 12-22 cm lungime la recoltare şi cu 14-20 rânduri de boabe pe
cocean şi un conţinut ridicat în zaharuri (dulci şi extradulci): extratimpurii: Estival, Gina, Prima;
Timpurii: Dacia, Legend; semitimpurii: Desert, Savuros, Deliciul verii, Dulce de Bacău,
Wombat; semitardive: Diamant, Dulcin, Jubilee.
Plante premergătoare bune sunt tomatele, ardeii, vinetele, cartofii, speciile leguminoase
anuale sau perene, precum şi cerealele păioase.
Pregătirea terenului constă în efectuarea lucrărilor de bază ale solului, începând din
toamnă prin lucrările specifice: desfiinţarea culturii premergătoare, nivelarea de întreţinere,
fertilizarea cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare
potasică, care se încorporează în sol, printr-o mobilizare profundă, la 28-30 cm adâncime.
Primăvara, se pregăteşte patul germinativ prin grăpări repetate, când se aplică şi 150-200 kg/ha
azotat de amoniu, precum şi 30 kg/ha Sinoratox 5G, în cazul terenului infestat cu dăunători
edafici (viermi sârmă, răţişoară, etc.).
Înfiinţarea culturii de porumb zaharat se efectuează, în mod obişnuit, prin semănat direct,
dar se poate produce şi răsad, în vârstă de 20-25 zile, metoda fiind recomandată pentru obţinerea
de producţii mai timpurii cu 20-30 zile sau pentru regiunile cu veri scurte şi răcoroase.
Se seamănă când în sol temperatura s-a stabilizat la 9-100C. În funcţie de modul de
eşalonare a producţiei, se poate semăna la aceeaşi dată hibrizi cu perioade diferite de vegetaţie
sau, un singur hibrid, în 2-3 etape, la interval de 8-10 zile, pentru ca recoltarea să se eşaloneze pe
o perioadă mai îndelungată. În câmpia din sudul şi vestul ţării, se seamănă la 15-20 aprilie, iar în
celelalte zone, cu 10-20 de zile mai târziu.
Norma de sămânţă este de 12-14 kg/ha, semănatul executându-se cu semănători de
precizie, la adâncimea de 5-6 cm.
Pe teren modelat se seamănă două rânduri pe strat, distanţate la 80 cm şi 20-22 între
plante pe rând, cu 61000-67000 plante/ha, iar pe teren plan, la 70 x 22-25 cm, numărul de
plante/ha fiind de 54000-65000.
Lucrările de întreţinere se referă la menţinerea solului afânat şi fără buruieni, prin
efectuarea a 2-3 praşile mecanice şi tot atâtea manuale. Prima praşilă, mecanică între rânduri şi
manuală pe rând, trebuie executată la 10-14 zile de la răsărire şi la următoarea, se aplică
fertilizarea fazială cu azot, în cantitate de 40-80 kg/ha sau cu 150-200 kg/ha Complex III, în cazul
solurilor mai sărace în elemente nutritive.
În ce priveşte erbicidarea se recomandă aplicarea preemergentă a erbicidului Stomp, 4
l/ha, Merlin Mix, 2 l/ha, iar postemergent Astral, 2,4 D, etc.
Irigarea culturii de porumb zaharat se impune în cazul zonelor cu deficit de apă în sol:
prima udare, când plantele au 10-15 cm înălţime şi următoarea la 2-3 săptămâni, iar în faza de
formare a boabelor în ştiulete se udă zilnic.
Principali agenţi patogeni la porumbul dulce sunt: Puccinia sorghi, Ustilago maydis,
Fusarium spp., Pythium spp., Diplodia spp. ş.a. care se combat prin măsuri preventive şi curative
cu fungicide specifice: Dithane, Sancozeb, Afugan, Topaz, Systhane, Morestan, Kumulus,
Benlate, Topsin, Metoben, Bavistin, Derosal, etc. Dintre dăunători amintim: Helicoverpa zea,
Ostrinia nubilalis, Diabrotica spp. Tanymecus dilaticolis, Rhopalosiphum maidis, care se combat
prin tratamente preventive la sămânţă şi în vegetaţie la avertizare, cu unul din produsele:
Sinoratox, Actellic, Divipan, Decis, Talstar, etc.
166
Porumbul zaharat, prin specificul său biologic, emite copili, care în condiţiile culturilor
irigate nu trebuie eliminaţi. Totuşi, la unii hibrizi, dacă producţia se valorifică sub formă de
ştiuleţi, pentru ca aceştia să fie mai mari şi cu boabe mai multe, se recomandă efectuarea
copilitului.
Recoltarea începe la cca. 20-25 zile de la apariţia mătăsii şi când are culoare cafenie şi
începe să se usuce, fază în boabele sunt în faza de lapte-ceară, au culoarea caracteristică
hibridului, pieliţa subţire şi suprafaţa bombată. Recoltarea ştiuleţilor se execută manual, iar în
ţările mari producătoare, cum sunt SUA, recoltarea în vederea industrializării este mecanizată.
Producţia de ştiuleţi este de 10-15 t/ha, respectiv 60000-70000 bucăţi/ha şi de boabe, de
3,5-5,0 t/ha.
Retinem:
Plantele din grupa vărzoase aparţin familiei botanice Brassicaceae sub aspectul evoluţiei
ontogenetice, sunt plante bienale care în primul an de viaţă formează organe vegetative de
rezervă şi în anul al doilea elementele de fructificare, în afară de conopidă şi broccoli care, în
cultură, sunt tratate ca specii anuale.
Plantele legumicole din grupa tehnologică pentru păstăi, seminţe verzi şi capsule, deşi fac
parte din familii botanice diferite, (Fabaceae – mazăre şi fasole, Malvaceae - bame şi Poaceae –
porumbul dulce) prezintă caractere morfo-biologice şi secvenţe tehnologice asemănătoare.
TEST DE EVALUARE:
1. Care sunt cerinţele porumbului zaharat faţă de factorul temperatură?
Rezolvare:
Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 10-120C, iar cea optimă de
20-220C. Fiind o plantă termofilă, dacă după răsărire intervin temperaturi de 4-50C
creşterea încetează, iar brumele uşoare distrug plantele de porumb. Pentru creştere şi
fructificare normale porumbul zaharat, în funcţie de cultivar, are nevoie de 65-85 zile, în
care temperaturile să nu coboare sub 160C şi să nu depăşească 30-320C, suma gradelor de
temperatură de la răsărire şi până la recoltare fiind cuprinsă între 8860C şi 9920C.
2. Care sunt patogenii, dăunătorii şi produsele de combatere la porumbul zaharat?
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt distanţele de semănat pe teren modelat pentru porumbul zaharat?
a) 4 rânduri pe coronament la 28 cm şi 22-24 cm între plante pe rând
b) 3 rânduri pe coronament la 37 cm şi 22-24 cm între plante pe rând
c) 2 rânduri pe coronament la 80 cm şi 20-22 cm între plante pe rând
d) 3 rânduri pe coronament la 37 cm şi 10-15 cm între plante pe rând
e) 3 rânduri pe coronament la 40 cm şi 10-12 cm între plante pe rând
Rezolvare: c
2. Recoltarea porumbului zaharat are loc:
a) la cca. 20-25 zile de la apariţia mătăsii, când are culoare cafenie şi începe să se usuce,
b) la maturitatea fiziologică, când mătasea s-a uscat
c) la 70-80 zile de la apariţia mătăsii,
d) la maturitatea tehnică, în faza de lapte-ceară
167
e) toamna târziu
Răspuns:
REZUMATUL TEMEI:
Plantele legumicole din grupa vărzoase prezintă secvenţe culturale comune:
se pretează la efectuarea de culturi succesive în câmp şi spaţii protejate, fiind culturi
principale, atât anterioare, cât şi succesive;
necesită fertilizarea cu gunoi de grajd în anul de cultură, care se aplică la pregătirea de
bază a terenului;
culturile se înfiinţează, cu preponderenţă, prin răsad;
ca lucrări de întreţinere se aplică numai cele cu caracter general.
Plantele legumicole din grupa tehnologică pentru păstăi, seminţe verzi şi capsule prezintă
următoarele secvenţe culturale comune:
sunt plante anuale, cu perioada de vegetaţie scurtă, fiind incluse în sistemul de culturi
succesive, fie ca plante anterioare, fie succesive;
manifestă, în general, pretenţii modeste faţă de factorii ecologici;
sunt excelente plante premergătoare, deoarece lasă solul bogat în azot (speciile din
familia Fabaceae) şi curat de buruieni;
culturile se înfiinţează prin semănat direct în câmp, iar lucrările de întreţinere sunt
numai cu caracter general, astfel că există posibilitatea mecanizării culturilor în proporţie de
aproape 100%.
168
TEMA nr. 9
GRUPA SOLANO-FRUCTOASE
1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la tomate
2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ardei
3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la vinete.
Obiectivele temei:
ücunoaşterea exigenţelor ecologice şi tehnologia de cultură la tomate
ücunoaşterea exigenţelor ecologice şi tehnologia de cultură la ardei
ücunoaşterea exigenţelor ecologice şi tehnologia de cultură la vinete
9.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la tomate

Tomatele- Solanum lycopersicum L., familia Solanaceae
Specii perene în condiţii de climat subtropical şi tropical, în cultură tomatele sunt plante
anuale.
Rădăcina, pivotantă pătrunde până la 2 m în adâncime şi pe o rază de 0,6-0,8 m, dar masa
rădăcinilor, care reprezintă peste 70% din volumul sistemului radicular, se găseşte în stratul arabil
al solului. La culturile înfiinţate prin răsad, vârful pivotului se rupe, determinând ramificarea
rădăcinii în stratul de 30-40 cm adâncime.
Tulpina are creşterea în înălţime condiţionată genetic. Cultivarele de tomate din subspecia
vulgare, datorită mugurelui vegetativ apical se caracterizează prin creştere nedeterminată,
continuă, a tulpinii, care este înaltă de 2-10 m şi prezintă internodii lungi, cu ţesut mecanic slab
dezvoltat, în cultură fiind necesară palisarea. La subspecia validum, creşterea tulpinii este
determinată, încetând după 3-6 inflorescenţe prin apariţia în partea apicală a unei inflorescenţe
sau lăstar steril. Plantele au portul pitic (30-50 cm) sau semiînalt (50-80 cm), internodii scurte şi
groase, ceea ce le permite menţinerea verticalităţii. La subsuoara frunzelor se formează câte un
lăstar, numit copil, cu frunze şi inflorescenţe, care concurează elementele de fructificare de pe
tulpină. În funcţie de genotip şi de sistemul de cultură, copilii rămân pe plantă sau sunt înlăturaţi,
parţial sau total, lucrare numită copilit. În contact cu substratul de cultură tulpina emite rădăcini
adventive. Pe suprafaţa tulpinii se găsesc numeroşi perişori glandulari.
169
Frunzele tomatelor sunt mari, imparipenat sectate, cu foliole de diferite dimensiuni, fiind
acoperite cu peri glandulari, la fel ca tulpina.
Florile sunt hermafrodite, cu petalele de culoare galbenă, grupate în cime cu un ax, duble
sau multiplu ramificate, în funcţie de genotip. Polenizarea este autogamă.
Fructele sunt bace de forme, mărimi şi culori diferite, în funcţie de genotip: sferice, sferic turtite,
ovale, ovoide, piriforme, etc.
Seminţele sunt comprimate lateral, aproape plate, acoperite cu perişori deşi, cu aspect de
pâslă, de culoare argintie, cu MMB de 2,7-3,4 g şi FG de 85-90%, ce se păstrează 5-6 ani.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 9-100C, și cea optimă de 26-300C
(Fölster E., 1991). Tratarea seminţelor cu variaţii termice mari, de la 24-260C la 1-20C, determină
germinarea normală şi rapidă la valori sub pragul minim (Petrescu C., 1992). Temperatura optimă
este de 20-280C, dar fiecare fază a evoluţiei ontogenetice a plantelor necesită un nivel termic
specific.
Faţă de lumină tomatele au pretenţii mari pe întreaga perioadă de vegetaţie. Intensitatea
luminoasă ridicată asigură obţinerea de răsaduri viguroase, scurtarea perioadei de timp până la
fructificare şi formarea unui număr mare de flori şi de fructe în inflorescenţă, creşterea mai rapidă
a fructelor şi obţinerea de producţii timpurii şi totale superioare. În condiţii de insuficienţă a
luminii, răsadurile se alungesc şi se etiolează, florile avortează şi cad, se prelungeşte perioada de
înflorire şi fructificare, creşterea fructelor este perturbată, iar maturarea întârziată. Cerinţele cele
mai mari faţă de intensitatea luminii sunt în faza de răsad, iar numărul de noduri până la prima
inflorescenţă, precum şi numărul de zile până la iniţierea florală, indiferent de cultivar, sunt mai
reduse la intensitate ridicată (Kinet, 1977; Dieleman I., Heuvelink E., 1992). În faza de maturare
a organelor florale, condiţii de iluminare adverse determină întârzierea fructificării, mergând
până la căderea florilor, iar în perioada de coacere a fructelor, recoltarea este amânată.
Tomatele se înscriu cu pretenţii mai reduse față de apă, comparativ cu alte specii
legumicole, având coeficientul de transpiraţie de 300-400 g apă/g s.u. Capacitatea de absorbţie a
sistemului radicular, în general bună, este determinată de modul de înfiinţare a culturii: prin
semănat direct, rădăcinile se dezvoltă în profunzime, pretenţiile faţă de apă sunt mai reduse şi se
înregistrează chiar rezistenţă la secetă; prin răsad, rădăcinile cresc în stratul superficial al solului
şi aprovizionarea cu apă este mică. Udările dese, în primele faze de vegetaţie, determină formarea
unui sistem radicular slab dezvoltat. La începutul creşterii, consumul de apă fiind mai scăzut,
umiditatea din sol trebuie să fie de 65-70% din CC, iar în perioada de creştere intensă a fructelor,
când plantele de tomate înregistrează cel mai ridicat consum de apă, nivelul umidităţii optime
ajunge la 75-80% din CC. Aprovizionarea plantelor cu apă, se stabileşte prin determinarea
concentraţiei sucului celular, care în cazul regimului hidric optim, este de 8-9%. Tomatele
necesită 55-60% din umiditate relativă maximă a aerului pe toată perioada de la răsărire şi până
când se formează fructele şi de 65-70%, în fazele de creştere şi de maturare. În condiţii de
umiditate relativă ridicată, creşterea apicală încetineşte, frunzele sunt mici şi tulpinile fasciate, iar
viabilitatea polenului şi legarea fructelor sunt reduse (Nisen A., 1993). De asemenea, este
favorizată instalarea bolilor ca Botrytis cinerea, Phytophthora infestans, Phytophthora parasitica.
Pentru culturile timpurii din câmp se recomandă soluri uşoare sau mijlocii, de culoare
închisă, permeabile, bogate în elemente nutritive şi în humus (3-4%), cu pH-ul de 6-7. Culturile
de vară–toamnă se amplasează pe soluri mijlocii, lutoase, cu apa freatică mai la suprafaţă şi
profunde pentru-ca rădăcinile să exploreze straturile adânci ale solului.
Tomatele reacţionează favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd în anul de cultură. În
zonele cu precipitaţii abundente şi temperaturi mai scăzute, gunoiul de grajd se aplică ponderat
sau poate lipsi, deoarece determină creşteri vegetative puternice, întârziind coacerea fructelor şi
scăderea rezistenţei la atacul patogenilor (Dumitrescu M., 1998).
170
Raportul de echilibru între N : P : K se recomandă să fie de 1 : 0,6 : 1,2 (Davidescu D.,
Davidescu Velicica, 1992).
Pentru asigurarea consumului în stare proaspătă şi industrializare, precum şi
aprovizionarea eşalonată pe o perioadă cât mai lungă din an, tomatele se cultivă în câmp (pentru
consum în stare proaspătă și industrializare) și în spații protejate (consum în stare proaspătă).
Cultura timpurie
Cultivarele de tomate omologate pentru cultura timpurie au perioada de vegetaţie de 90-
110 zile, majoritatea sunt hibrizi F1, cu creștere nedeterminată şi cu fructe de formă sferică, de
mărime mijlocie, cu greutate medie de 60-100 g, uniform colorate în roşu şi cu pulpă fermă,
având bună capacitate de transport şi de păstrare: Arletta, Fortara, Export II, Hector, Ișalnița 50.
În asolament, foarte bune plante premergătoare pentru tomate sunt mazărea şi fasolea,
lucerna şi trifoiul, bune, rădăcinoasele şi bulboasele și corespunzătoare, bostănoasele și cerealele,
dar să nu fi fost erbicidate cu produse triazinice, care prin remanenţă sunt toxice pentru tomate.
Pe aceeași solă, tomatele vor reveni numai după 3-4 ani.
Pregătirea terenului se execută în toamnă, continuând primăvara:
desfiinţarea culturii premergătoare cu grapele GD-3,2; GD–6,4 etc., care mărunţesc
resturile vegetale şi le încorporează în sol, la adâncimea de 8-12 cm, sau manual, pe suprafețe
mici;
nivelarea curentă cu nivelatoare (NT-2,8; NM-3,2; etc.), în cazul unor sole mari sau
manual, cu sape;
la fertilizarea de bază se aplică 30-40 t/ha gunoi de grajd şi 2/3 din cantitatea de
îngrăşăminte necesare (200-300 kg /ha superfosfat și 100-150 kg/ha sulfat de potasiu);
arătura adâncă, la 28-30 cm cu PP-3-30, PPU-3-30, P2 V, P3 V, pe suprafeţe mici,
folosindu-se cazmale alte unelte manuale;
pregătirea patului germinativ cu GD-3,2; C3,9 sau manual, cu sape şi greble;
administrarea a ½ din doza necesară de azot (orientativ 150 kg/ha azotat de amoniu) şi
restul de 1/3 din îngrăşămintele cu P şi K (100-150 kg/ha superfosfat, 75-100 kg/ha sulfat de
potasiu);
erbicidarea ppi cu Dual, Triflurex, Sencor, în 400 l apă/ha. Se aplică cu MET-1200, iar
pe suprafeţe mici cu aparate de tip „Vermorel”;
modelarea solului în straturi cu lăţimea la coronament de 104 cm, cu AMFS-4,5 + U-
650 (MMS-4,5) sau manual, cu sape şi greble.
Cultura se înfiinţează prin răsad produs în răsadniţe calde, solarii cu pat cald de
biocombustibil sau sere înmulţitor, necesarul fiind de 40 m2/ha de cultură. Se seamănă des,
deoarece răsadul se repică. Ca substrat se foloseşte un amestec de pământ, format din 50%
mraniţă, 25% pământ de ţelină, 25% nisip, ce se aşează în grosime de 5-10 cm.
Epoca de semănat este în ultima decadă a lunii februarie, pentru zona I de favorabilitate şi
1-10 martie pentru celelalte zone, astfel încât la plantare, răsadul să aibă vârsta de 50-55 zile.
Norma de sămânţă este de 200-250 g/ha Se seamănă în rânduri, la distanța de 5x1-2 cm,
folosind, în medie, 5-7 g sămânţă/m2.
Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor: asigurarea unei cantităţi cât mai mari de
lumină şi călirea corespunzătoare, prin corelarea temperaturii cu intensitatea luminii, precum şi
un regim hidric şi trofic asigurat la nivel optim. Udatul se efectuează cu apă la temperatura de 15-
160C, cu moderaţie, pentru evitarea excesului de umiditate, astfel încât apa să străbată întreg
substratul. Cu 5-6 zile înainte de plantare, se sistează udările, pentru perfectarea călirii
171
răsadurilor. Se execută aerisiri regulate pentru împrospătarea aerului şi evacuarea gazelor nocive
şi a excesului de umiditate atmosferică, precum și tratamente fitosanitare (Tabelul 9.1.).
Repicatul se efectuează în faza de prima pereche de frunze adevărate, în ghivece sau
cuburi nutritive cu latura de 7-8 cm, în diferite amestecuri de pământ, în funcţie de scop şi
posibilităţi de procurare a componentelor: pentru umplerea ghivecelor: 50% mraniţă, 40%
pământ de ţelină, 10% nisip; 40% mraniţă, 40% pământ de ţelină, 10% turbă, 10% nisip; pentru
cuburi nutritive: 30% mraniţă, 40% pământ de ţelină, 20% turbă, 10% nisip.
Pentru a preveni alungirea răsadurilor, în faza de 3-4 frunze adevărate, se aplică un
tratament cu Cycocel 0,1%, 10 l/100 m2, prin pulverizare fină pe frunze, cu “Vermorelul”.
Tabelul 9.1.
Tratamente fitosanitare efectuate la răsadurile de tomate
Perioada Denumire Produse utilizate Mod de lucru
agent
Tratamente contra bolilor
După semănat Phythium Ridomil-0,025; Prin stropit pat germinativ, cu 10-
debaryanum Previcur-0,15%; Mycodifol-0,2; 15 l soluţie/100 m2 suprafaţă
Phytophtora Captadin 0,2%. semănată
parasitica
Răsărit- Idem Idem De 1-2 ori, cu 15-20 l soluţie/100
repicat m2
De la repicat Idem Idem 4-5 l soluţie/m2, imediat după
şi până la repicat, de 1-2 ori
plantare Alternaria spp. Dithane-0,2%; Preventiv, stropiri foliare, la
Septoria Mycodifol-0,2; interval de 7-10 zile
lycopersicii Bavistin 0,1%.
Tratamente contra dăunătorilor
Pe toată Gryllotalpa a.Galithion 2,5 g/m2 a. în sol, la 2-3 cm adâncime
perioada de gryllotalpa b.1 kg cereale umectate cu b. momelile se încorporează în
producere a fosfură de zinc, 50g sau zonele atacate
răsadului Lindatox, 0,10 l
Trialeurodes Actellic 0,1%; Onevos 02%; 1-2 tratamente foliare la apariţia
vaporariorum Decis 0,05%, Fastac 0,02%; dăunătorului
Macrosiphon Onevos 2%; Sinoratox 0,1% Idem
sp.
Myzus
persicae
Cu 8-10 zile înainte de plantare se efectuează perfectarea călirii, prin sistarea udărilor,
scăderea temperaturii până la 10-120C, aerisiri energice ziua, apoi răsadurile se lasă descoperite şi
noaptea.
Înainte de plantare, cu 12-24 ore, răsadul se udă bine şi se aplică un tratament cu
Mycodifol 0,2% sau alt produs cupric şi cu un insecticid.
Un răsad de tomate timpurii, bun pentru plantare, este de 50-55 zile, sănătos, viguros, înalt
de 14-18 cm şi cu diametrul la colet de 6-8 mm, cu 6-8 frunze şi cu florile din prima inflorescenţă
în formare iar rădăcinile au o dispersie în substratul ghiveciului de 80-90%.
Epoca de plantare este când temperatura solului, la 10-15 cm adâncime a ajuns la 10-120C
și pericolul brumelor târzii de primăvară a trecut, în sudul ţării între 15-25 aprilie şi 1-10 mai
pentru celelalte zone. Schema de plantare este conform Fig. 9.1., cu 44500-533000 plante/ha.
172
Fig. 9.1. Schema de plantare la tomatele timpurii
Pe suprafeţe mari se plantează mecanizat (MPR-6+dispozitiv pentru ghivece ș.a.) sau

semimecanizat, în rigole deschise cu CL-2,8, urmat de plantarea manuală, iar plantatul manual
are loc în gropiţe efectuate cu sapa. Se plantează până la prima frunză adevărată, pentru formarea
unui sistem radicular mai bogat. Se udă moderat, pentru a nu răci solul, cu 1-2 l/plantă.
Lucrările de întreţinere generale prezintă aceleaşi secvențe culturale ca la celelalte culturi
legumicole înfiinţate prin răsad:
completarea golurilor, la 4-5 zile de la plantare, cu răsad de bună calitate, de aceeaşi
vârstă şi soi, oprit ca rezervă (5-10%);
afânarea solului şi distrugerea buruienilor, prin praşile mecanice între rânduri şi manuale
pe rând, de 3-4 ori, la ultima efectuându-se bilonarea (muşuroirea) tulpinii pentru formarea de
rădăcini adventive;
combaterea chimică a buruienilor în culturile infestate cu monocotiledonate: Agil,
Leopard, Panthera, Fusilade, Nabu sau cu dicotiledonate: Sencor, Metrazin (Indrea D., 2007);
după udarea de la plantare, dacă umiditatea din sol scade sub nivelul de 65-70% din CC,
la 4-5 zile se execută a doua udare, apoi, după înfloritul primei inflorescenţe, a treia, iar
următoarele la intervale de 8-10 zile. În fazele de formare şi creştere a fructelor umiditatea
trebuie să ajungă la 75-80% din CC. În funcţie de faza de vegetaţie şi natura solului, normele de
udare sunt de 200-400 m3 apă/ha;
fertilizarea fazială se efectuează de două sau mai multe ori, cu îngrăşăminte chimice
obişnuite, precum şi cu îngrăşăminte foliare. Prima fertilizare se aplică atunci când începe legarea
fructelor din inflorescenţa întâi, cu 40-50 kg/ha N şi 40-60 kg/ha K2O şi următoarea, la începutul
fructificării inflorescenţei a treia, cu aceleaşi doze. Îngrăşămintele se aplică pe teren reavăn şi
fără buruieni, după care se încorporează în sol;
bolile cele mai frecvente care parazitează culturile de tomate și produsele de combatere
sunt: mana tomatelor (Phythophtora infestans) cu Ridomil, Bravo, Polyram, Dithane, Sancozeb;
alternarioza (Alternaria solani) și putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) cu Ronilan, Rovral,
Dithane, Captadin, Bravo; pătarea albă a frunzelor (Septoria lycopersici), antracnoza
(Colletotrichum coccodes), verticilioza (Verticillium dahliae), fuzarioza (Fusarium oxysporum) și
pătarea cafenie (Cladosporium fulvum) cu Benlate, Topsin, Bavistin; pătarea frunzelor şi
băşicarea frunzelor (Xantomonas vesicatoria) cu Dithane, Sancozeb; făinarea (Erysiphe sp.) cu
Systhane, Afugan ş.a.;
dăunători și produse de combatere: Tetranychus urticae (păianjenul roşu),
Polyphagotarsonemus latus (păianjenul lat) cu Neoron, Omite, Nissorun, Pyranica; Macrosiphon
euphorbitae (păduchele verde al solanaceelor), Macrosiphon solani (păduchele roşu),
Leptinotarsa decemliniata (gândacul din Colorado), Thrips tabaci (Tripsul comun), Helicoverpa
armigera (omida fructelor), Myzus persicae (păduchele verde) cu Sinoratox, Diazol, Faster,
Decis,; Trialeurodes vaporariorum (musculiţa albă) cu Talstar, Faster, Supersect, Applaud.
Lucrările speciale au drept scop dirijarea creşterii şi fructificării pentru obţinerea de
producţii timpurii şi de calitate superioară:
173
susţinerea plantelor pe spalier, cu un rând de sârmă, la înălţimea de 0,4-0,5 m, de care se
palisează tulpina, prin legare directă sau cu ajutorul unei sfori. Pe suprafețe mici se pot folosi
tutori individuali;
copilitul se execută fie radical, prin înlăturarea tuturor lăstarilor, când sunt mici (5-10
cm), fie parţial, lăsând numai primul copil prefloral;
cârnitul prin ruperea vârfului vegetativ al tulpinii, efectuându-se diferenţiat: când
plantele se copilesc radical, după 4 inflorescenţe, iar la cel parţial, tulpina după 3 inflorescențe şi
copilul după o inflorescenţă;
stimularea fructificării numai în cazul primăverilor răcoroase, pentru a preveni avortarea
florilor (2,4D 0,5 mg/l, Tomatostim, 3%, ş.a.).
în caz de brume sau îngheţuri la sol tomatele timpurii se protejează prin “perdele de
fum”(arderea de materiale organice umede - gunoi de grajd, paie, frunze, anvelope uzate, etc.)
sau irigarea prin aspersiune. Pe suprafeţe mici, plantele se acoperă cu folii, pământ, hârtie.
Recoltarea tomatelor timpurii are loc pe măsură ce se maturează fructele, în zonele de sud
ale ţării după 15 iunie, eşalonându-se la intervale de 4-5 zile, până la sfârşitul lunii iulie-prima
decadă august. Producția fiind de peste 25-35 t/ha, în funcţie de potenţialul productiv al
cultivarelor.
Cultura de vară-toamnă
Cultura de vară-toamnă se practică pentru producții de tomate atât pentru consum în stare
proaspătă, cât şi pentru industrializare şi are ponderea cea mai mare, fiind extinsă în toate cele
trei zone de favorabilitate. Tehnologia de cultură, prezintă aceleaşi secvenţe ca şi tomatele
timpurii, deosebindu-se prin următoarele elemente culturale:
sortimentul de cultivare este format, în majoritate, din soiuri cu creștere determinată, cu
perioade de vegetație de 115-120 zile (semitimpurii): Minerva, Mobil, Emilia, Natalia, Perla
Clujului, Roxana, Ștefania, Unirea, Petra; de 120-130 zile (semitardive) Ace Royal, Buzău 22,
Daneza Uriaș F1;
răsadul se produce în răsadniţe sau solarii, la 15-20 martie pentru cultura de vară şi până
la 10-20 aprilie, la cea de toamnă. Pentru cultura de vară se seamănă des, deoarece răsadul se
repică la strat sau pat nutritiv, iar pentru culturile de toamnă, se seamănă rar, cca. 250 plante/m2,
fără să se mai repice. Vârsta răsadului trebuie să fie de 45 de zile pentru a nu se alungi, iar
răsadul nerepicat, se mocirlește;
se plantează eșalonat, între 25 aprilie şi 25 mai, conform fig. 9.2.
Fig. 9.2. Schema de plantare la tomatele de vară-toamnă
În mod curent, soiurile de tomate cu port înalt care se palisează, se plantează pe teren
nemodelat, la distanţe mai mari între rânduri;
lucrările de întreţinere au în vedere ciclul de cultură mai lung:
- se irigă cu norme mai mari de udare, 350-400 m3 apă/ha şi mai des;
- soiurile cu port înalt se susţin pe spalier cu un rând de sârmă, amplasat la 1,2-1,5 m
înălţime, la care plantele sunt conduse pe sfori sau cu două sârme, tulpina fiind legată direct de
sârmele spalierului;
- copilitul se execută numai la soiurile cu port înalt, se lasă 1-2 copili, plantele fiind
conduse cu 2-3 tulpini;
174
- cârnitul, se efectuează la soiurile cu creştere nedeterminată, la cultura de vară după 5-6
inflorescenţe, iar la cea de toamnă, cu 3-4 săptămâni înainte de data probabilă a căderii primei
brume de toamnă;
- la soiurile cu creştere determinată nu se aplică lucrările de susţinere, copilit şi cârnit,
acestea dezvoltându-se viguros, umbresc bine solul şi păstrează umiditatea;
recoltarea începe din iulie şi se eșalonează până la căderea brumelor. Producţiile de
tomate de vară-toamnă sunt de 40 - 60 t/ha.
Cultura prin semănat direct
Cultura de tomate înfiinţată prin semănat direct se practică pentru asigurarea producţiei
destinată industrializării. Se folosesc cultivare cu port pitic, cu potenţial genetic superior,
productive, cu rezistenţă sporită la patogeni, cu înflorire şi maturare simultană a fructelor în
proporţie de 80-90%, fiind apte pentru recoltarea mecanizată: genotipuri timpurii: Peto 86,
Diablo, Ferma, Vitamina, Buzău 47, Early Nemapride F1; semitimpurii: Vidra 533, Dacia, Denar,
Roma VF, Kecskeméti 549, Romec 544, Dicing Master F1, Topspin F1 ; tardivi: Uno.
Reuşita culturilor de tomate prin semănat depinde de alegerea judicioasă a terenului care
trebuie să fie bine structurat, cu textură uşoară, perfect nivelat şi cu drenaj bun, să nu formeze
crustă şi să nu fie infestat de buruieni, precum şi de modul de fertilizare. Pe solurile fertile, cu un
conţinut ridicat în humus, nu se aplică toamna gunoi de grajd, iar pe celelalte tipuri de sol,
cantitatea este redusă, 20-25 t/ha. La fertilizarea de bază se recomandă toamna, 400-450 kg/ha
superfosfat şi 100 kg/ha sulfat de potasiu şi primăvara, înainte de semănat, 300 kg/ha Complex
III sau 150-200 kg/ha azotat de amoniu (Anstett A., 1968).
Pregătirea patului germinativ trebuie să asigure o bună mărunţire, să fie suficient de tasat
pentru a permite adâncimea de semănat optimă, cu umiditate corespunzătoare şi lipsit de
buruieni. Se erbicidează ppi cu Devrinol, Paarlan ș.a., se modelează terenul, apoi se trece cu
tăvălugul uşor peste coronamente, pentru aşezarea solului pe adâncimea de semănat.
Semănatul începe când temperatura din sol, timp de 5-6 zile, este de 10-120C. Pentru ca
recoltarea să se eşaloneze pe o perioadă lungă de timp, pentru aprovizionarea ritmică a fabricilor
de conserve, se poate semăna la o singură epocă, mai multe cultivare, cu perioade de vegetaţie
diferite sau un sortiment cu aceeaşi perioadă de vegetaţie, în 3 etape: epoca timpurie, 10-15
aprilie, epoca semitimpurie, 15-30 aprilie şi epoca tardivă, 1-15 mai. Pentru fiecare zonă epoca de
semănat se stabileşte astfel ca plantele să răsară după ultima brumă târzie de primăvară.
Se seamănă cu maşinile SPC-6, CSSL-9 ş.a., cantitatea de 1,2-1,5 kg sămânţă/ha, iar în
cazul seminţei drajate, 0,30-0,35 kg/ha, la adâncimea de 2-2,5 cm. Schema de semănat este la fel
ca la cultura prin răsad, distanța între rânduri fiind de 50 cm. Dacă nu s-a erbicidat ppi, se va
folosi o plantă indicator, pentru efectuarea unei praşile oarbe (400 g sămânţă de salată /ha). În
cazul în care solul rămâne afânat, se recomandă un tăvălugit uşor al straturilor (TM-3, etc.).
Pentru asigurarea răsăririi uniforme şi în timp optim, de 12-15 zile, se asigură umiditatea
de 75% din I.U.A., pe adâncimea de 0-5 cm, prin udări cu norme mici, cu aspersoare cu jet fin.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi cu cele prezentate la cultura prin răsad, cu
următoarele specificări:
pentru combaterea buruienilor, imediat după semănat, se erbicidează preemergent cu
Dual Gold, Sencor, Devrinol, Stomp, Lasso, Goal, etc., iar în vegetație, când plantele au format
6-7 frunze, cu: Focus ultra, Nabu S, Fusilade Super, Targa, Agil, combinația AS+Titus, etc.;
se irigă la intervale de 15 zile în iunie şi iulie şi de 20-25 zile, în august şi septembrie, cu
norme de 300-400 m3 apă/ha, pentru asigurarea unei umidităţi optime în sol, de 70-75% din CC;
rărirea plantelor pe rând dacă sunt prea dese, în faza de 3-5 frunze, la distanţele de 15-
25 sau 25-30 cm, în funcţie de vigoarea cultivarului. Plantele rezultate se vor folosi la
completarea golurilor;
175
ridicarea plantelor căzute în zona rigolelor pe coronamentul straturilor, pentru accesul
muncitorilor, precum şi a mijloacelor mecanice de recoltare; lucrarea se poate executa manual
sau mecanizat;
când 50% din fructe sunt în pârgă, pentru coacere simultană, plantele se stropesc cu
Ethrel, 500 ppm, pentru recoltarea mecanizat.
Recoltarea se execută la coacerea deplină, fie manual prin 2-3 treceri, fie mecanizat, când
peste 80% din fructe sunt coapte, cu combine (CRT-2 S, Hume 33, Blackwelder ş.a.). Producţia
de tomate pentru industrializare se situează între 40 şi 100 t/ha.
Cultura protejată
Cultura tomatelor în solarii asigură consumul extratimpuriu de tomate, practicându-se
ciclul scurt, cu plantarea la 20-30 martie şi încheierea culturii la 15-20 iulie şi ciclul prelungit, cu
aceeaşi perioadă de debut, dar cu desfiinţarea după 20 septembrie.
Secvenţele tehnologice ale culturii în solarul tip tunel înalt sunt asemănătoare cu cele
întâlnite la cultura timpurie neprotejată, prezentând însă unele deosebiri, determinate de
specificul locaţiei:
pregătirea solarului toamna: defrişarea şi scoaterea din solar a resturilor vegetale,
fertilizarea cu 50-60 t/ha gunoi de grajd, mobilizarea solului la adâncimea de 28-30 cm şi, la 2-3
ani, la 40-50 cm (subsolaj), pentru distrugerea hardpanului. Primăvara solarul se acoperă cu folia
de polietilenă și solul se mărunţeşte, dezinfectează şi modelează în straturi cu lăţimea la
coronament de 94 cm sau în biloane distanţate la 70 cm;
pentru obținerea răsadului se seamănă la 25-30 ianuarie, folosindu-se 200 g sămânţă/ha;
înfiinţarea culturii, pentru ambele cicluri, are loc între 25 martie -5 aprilie, după ce
temperatura din solar s-a stabilizat la 10-120C.
Schema de plantare este conform Fig.9.3, cu 25 cm distanța între plante pe rând la ciclul
scurt şi 30-35cm, la cel prelungit desimea fiind de 57000 plante/ha şi respectiv, 40800-47600
plante/ha.
Pentru a nu răci solul, se udă local, cu 0,5-1 l apă/plantă.
Fig. 9.3. Schema de plantare a tomatelor în solarul tip tunel înalt
solarul se aerisește la început prin deschiderea uşilor de la un capăt, apoi, când vremea
se încălzeşte, se desfac ambele capete şi mai târziu, se ridică folia de pe partea laterală;
susţinerea plantelor se efectuează la cca. 20 zile de la plantare: la ciclul scurt se
foloseşte spalier scund, ca la cultura timpurie în câmp; la ciclul prelungit, plantele se conduc cu
ajutorul sforilor, până la sârma spalierului de la partea superioară a solarului;
copilitul se execută radical, ocazie cu care se face şi defolierea, îndepărtând frunzele
bătrâne, rănite, bolnave;
cârnitul plantelor se efectuează după 4 inflorescenţe la ciclul scurt şi 8-10 inflorescenţe
la ciclul prelungit;
176
polenizarea suplimentară se efectuează dimineaţa, prin baterea sârmelor spalierului, cu
ajutorul vibratorului electromagnetic sau cu ajutorul bondarilor;
recoltarea tomatelor din solar începe în jur de 20-30 mai şi durează până la 20-30 iulie la
ciclul scurt şi până la sfârşit de septembrie, la ciclul prelungit. Producția este de 40-50 t/ha la
ciclul scurt și de 60-80 t/ha, la ciclul prelungit.
Cultura în sere
În serele bloc de tip industrial din ţara noastră se realizează două cicluri de cultură pe an:
ciclul I, iarnă-vară şi ciclul II, vară-toamnă.
Sortimentul de cultivare pentru culturile din sere se recomandă hibrizi F1, cu port înalt, cu
creştere viguroasă, programaţi genetic pentru condiţii de intensitate luminoasă scăzută precum şi
cu o rezistenţă sporită la atacul patogenilor și dăunătorilor: Cristal F1, Alvaro F1, Amanda F1,
Rosaliya F1, etc.
Lucrările de pregătirea a serei constau în
pregătirea terenului, secvenţele tehnologice şi modul lor de succesiune sunt următoarele:
üdefrişarea culturii ciclului anterior, evacuarea resturilor vegetale şi inventarierea
focarelor de boli şi dăunători:
ümobilizarea solului la 25-30 cm adâncime, cu o sapă rotativă (MSS-1,4; Falk ş.a.) în
agregat cu tractorul V-445 sau Eicher, urmată de o lucrare de frezare cu freza rotativă FPP-1,3;
üînainte de ciclul I fertilizarea se efectuează numai cu îngrăşăminte minerale, cu doze
precise stabilite pe baza analizelor chimice ale solului şi vara, înainte de ciclul II, se fertilizează
organic, aplicându-se 60-80 t/ha gunoi de grajd, precum şi îngrăşăminte chimice, dar în doze mai
reduse (Tabelul 9.2.).
üdezinfecţia chimică a solului înainte de ciclul I cu Nemasol 700-1200 l/ha, formalină
3% ş.a. şi termică înainte de ciclul II cu abur de joasă presiune, timp de minim 6 ore. În cazul în
care dezinfecţia termică nu se poate realiza, se vor folosi produsele chimice amintite mai sus;
verificarea şi repararea elementelor constructive şi a instalaţiilor, curăţarea şi înlocuirea
geamurilor sparte, dezinfecţia construcţiei şi a inventarului de lucru cu produse chimice precum
Nogos 0,2%, Ultracid 0,2%, Omite 0,1%, Acrex 0,3%, Dithane 0,4% ş.a. sau pe cale termică,
numai părţile metalice ale construcţiei, prin folosirea arzătoarelor cu flacără.
Tabelul 9.2..
Doze orientative privind fertilizarea de bază,
cu îngrăşăminte minerale, la culturile de tomate din seră
(după Mănucă O., 1991)
Ciclul de Aprovizio- Doze orientative (s.a. kg/ha)
cultură narea solului N P2O5 K2O MgO
Ciclul I Scăzută 250(80)* 200-500(200)* 500(300)* 100(60)
Moderată 100 (50) 100-150 400 (300) 50-100
Normală 100 (45) 0-100 300 0-50
Ridicată 0 0 0 0
Ciclul II Dozele se reduc cu 1/3
*Cifrele din paranteze reprezintă cantităţile maxime de elemente nutritive care pot fi
asigurate din îngrăşămintele minerale.
ümodelarea solului se face în straturi înălţate şi rigole, cu ajutorul unor corpuri de rariţă,
după care se marchează rândurilor, cu un marcator.
Producerea răsadurilor de tomate are loc în sere înmulţitor. Pentru ciclul I, se seamănă în
ultima decadă a lunii octombrie iar pentru ciclul II, în prima decadă a lunii iunie. Semănatul se
poate face des, pe pat nutritiv sau în lădiţe urmând ca răsadurile să fie repicate sau direct în
177
ghivece. Norma de sămânţă este de 200 g pentru producerea răsadurilor necesare înfiinţării unui
ha de cultură de tomate. În cazul semănatului des, la 8-12 zile de la răsărire, răsadul se repică în
cuburi nutritive cu latura de 8-10 cm, confecţionate dintr-un amestec de pământ în care să
predomine turba (de exemplu: 33% turbă neagră, 34% turbă roşie, 33% compost forestier) sau în
ghivece de plastic umplute cu acelaşi amestec nutritiv.
Lucrările de îngrijire sunt la fel ca la răsadurile pentru cultura timpurie: dirijarea
temperaturii în funcţie de fenofază şi intensitatea luminii, rărirea ghivecelor pe travee după 20-25
zile de la repicat (numai la ciclul I), fertilizarea suplimentară, aplicarea de tratamente fito-sanitare
(vezi tabelul 7.11.).
Vârsta optimă a răsadurilor la plantare este de 80-90 zile pentru ciclul I şi de 30-35 zile
pentru ciclul II.
Înfiinţarea culturii pentru ciclul I se face la epoci diferite, în funcţie de gradul de
asigurare a căldurii în seră: în perioada 5 ianuarie -15 februarie în cazul serelor încălzite şi 15-30
martie în serele “reci”. Pentru ciclul II, răsadurile se plantează în jur de 15-20 iulie.
Pe traveea de 3,2 m se amplasează patru rânduri, fie echidistante, la 80 cm între ele, fie în
benzi de câte două, cu distanţa între benzi de 70 cm şi de 90 cm între rândurile din bandă iar între
plante pe rând de la 25 la 50 cm, cu un număr de 25 000-50 000 plante/ha, în funcţie de vigoarea
hibridului, tipul de seră, caldă sau rece, respectiv numărul de etaje de fructificare care se lasă pe
plante (Fig. 9.4.) (Tabelul 9.3.).
Fig. 9.4. Scheme de plantare a tomatelor în sere bloc
Tabelul 9.3.
Epoci de plantare, desimi şi număr de inflorescenţe la tomatele de seră
(după Voican V., Lăcătuş V., 1998)
Epoca de Număr Număr inflorescenţe Perioada Producţia
plantare plante/m2 pe plantă pe m2 recoltare (kg/m2)
1.I-15.II 3-4 10-12 30-48 IV-VIII 10-12
15.II-15.III 4-5 5-6 25-30 IV-VII 6-7
Lucrări de întreţinere
Lucrările de întreţinere efectuate în cultura de tomate din sere sunt numeroase şi necesită
o bună cunoaştere a biologiei plantelor, în vederea aplicării unor procedee de conducere a
creşterii şi fructificării în condiţiile climatului artificial, precum şi a cerinţelor ecolgice, pentru o
cât mai corectă şi completă dirijare a factorilor de vegetaţie. Aceste lucrări se referă la asigurarea
condiţiilor optime de sol, dirijarea factorilor de vegetaţie, combaterea patogenilor şi dăunătorilor,
precum şi operaţiunile asupra plantelor.
178
Completarea golurilor apărute în cultură se va face până cel mai târziu la 15-20 zile de la
plantare
Solul se menţine afânat prin lucrări cu sape, furci, unelte tip Wolf sau tip Gardena şi pe
suprafeţe mari cu motoprăşitoarea Simar de 5 CP sau cu motocultorul de mică putere în agregat
cu freza.
O lucrarea necesară şi benefică pentru plante este mulcirea solului la 50-60 zile de la
plantare, prin aşezarea pe intervalul dintre rânduri a unui strat, în grosime de 5-10 cm, de paie de
grâu sau secară, gunoi de grajd semifermentat sau amestec de turbă cu mraniţă. Rezultate bune se
obţin şi prin mulcirea cu folie de polietilenă transparentă, neagră sau alte culori.
Dirijarea factorilor de mediu
Temperatura se corelează cu faza de vegetaţie, intensitatea luminii, etc, menţinându-se
până la înflorire ziua la 17-200C şi noaptea la 15-160C, iar în perioada înfloririi şi legării
fructelor, la 22-250C ziua şi 18-190C, noaptea.
Pentru folosirea integrală a luminii naturale, geamurile trebuie menţinute cât mai curate,
iar spre sfârşitul lunii mai, când insolaţia devine excesivă, sera se “cretizează”, prin opacizarea
sticlei cu soluţie de humă sau şlam, în concentraţie de 20% ori alte materiale de umbrire.
Irigarea culturii se realizează prin aspersiune sau, mult mai eficient din toate punctele de
vedere, prin picurare, cu norme de udare care se corelează cu faza de vegetaţie, temperatura,
intensitatea luminii, etc., asigurând în sol o umiditate de 70-75% din I.U.A. până la înflorire şi de
75-80 % din I.U.A. în timpul fructificării. În aer, umiditatea relativă trebuie să fie de 55-60% în
faza creşterii vegetative şi de 65-70%, în perioada dezvoltării generative.
Aerisirile se fac la început mai moderat şi pe măsură ce plantele cresc şi vremea se
încălzeşte, se intensifică, prin deschiderea atât a ferestrelor de la acoperiş cât şi de la pereţii
laterali. Pentru îmbogăţirea concentraţiei în CO2 până la 0,18%, în vederea efectuării “fertilizării
carbonice”, se folosesc buteliile cu dioxid de carbon, arderea în seră a metanului, butanului sau
alte hidrocarburi, arderea petrolului lampant în instalaţii de tip “Master”, etc.
Fertilizările suplimentare se efectuează periodic şi stabilirea elementelor chimice, precum
şi a dozelor care se vor administra se face numai pe baza buletinelor de analiză chimică a solului
şi de consumul plantelor de tomate, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele sunt aplicate în stare
solidă sau lichidă, odată cu apa de irigat, prin metoda numită “fertirigat”, care este deosebit de
eficientă, fiind executată prin intermediul instalaţiei de irigare prin picurare.
Voican V. şi Lăcătuş V. (1998), propun un program, cu caracter general, pentru
fertilizarea tomatelor din sere (Tabelul 9.4.).
Tabelul 9.4..
Program de fertilizare fazială a culturii de tomate din seră
Număr de Îngrăşăminte (kg/ha)
zile după Azotat amoniu Complex Sulfat de potasiu Sulfat demagneziu
plantare (33-34%) 16:48:0 (45-49 % K2O (14-16 % MgO)
Ciclul I, iarnă-vară
15-30 100 - - -
31-60 100 - - -
61-90 100 - 100 -
91-120 100 100 150 50
121-150 100 - 200 50
151-180 100 100 100 50
Ciclul II, vară-toamnă
10-20 100 - - -
21-50 300 100 - -
179
51-80 200 - 200 50
81-110 100 - 200 50
Se recomandă ca fertilizarea cu îngrăşăminte aplicate radicular să fie suplimentată cu

îngrăşarea foliară, care se poate aplica odată cu obişnuitele tratamente fito-sanitare.
Dintre produsele folosite, rezultate pozitive s-au obţinut prin folosirea îngrăşământului
foliar “Polimet”, care prezintă următoarea compoziţie chimică: 12% N, sub formă nitrică,
amidică şi amoniacală; 8% P2O5; 6% K2O; microelementele Fe, Mn, Zn, B, Cu, Co, Mo.
Produsul este compatibil cu insecto-fungicidele folosite la tratamentele fito-sanitare şi aplicarea a
12 fertilizări cu soluţie de “Polimet”, în concentraţie de 0,4-0,5%, a determinat intensificarea
proceselor biochimice şi fiziologice la plantele de tomate, precum şi sporuri semnificative de
producţie, de peste 12%, îmbunătăţindu-se tot odată, atât valoarea nutritivă prin creşterea
conţinutului în S.U.S., S.U.T., glucide, vitamina C, cât şi calitatea comercială a fructelor (Duţă
Adriana, 1996).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează periodic, preventiv, cu produsele
recomandate de laboratorul de protecţie fito-sanitară.
Operaţiuni asupra plantelor
Susţinerea plantelor, când au 20-25 cm înălţime, cu ajutorul sforilor, care se leagă cu un
capăt, la bază, între inserţia primelor două frunze, cât mai lejer şi cu celălalt de sârma spalierului
de la nivelul doliei, tulpina fiind răsucită în jurul sforii, pe măsură ce creşte. Se pot aplica, în
funcţie de tipul de seră, şi alte modalităţi de susţinere şi conducere a plantelor.
Copilitul plantelor se execută radical la ambele cicluri de cultură.
Cârnitul tomatelor la ciclul I de cultură, se efectuează după un număr variabil de
inflorescenţe, în funcţie de vigoarea hibridului, data înfiinţării şi defrişării culturii, putându-se
lăsa pe plante între 5 şi 12 etaje de fructificare.
La hibridul de tomate Vemone, cultivat în “seră rece”, cu plantarea la sfârşitul lunii martie
şi la o desime de 36 000 plante/ha, cel mai ridicat nivel al producţiei, de 81,4 t/ha, s-a obţinut
prin cârnitul plantelor după 6 inflorescenţe, sistem care a surclasat cu cca 10% celelalte variante
luate în studiu (Duţă Adriana şi colab.,1991).
În ce priveşte ciclul II, cârnitul se execută după 4-5 inflorescenţe, în mod obligatoriu, cu
60-70 zile înainte de încheierea culturii.
În serele înalte de 6,4 m, unde se realizează cicluri prelungite, plantele se conduc cu 20-30
inflorescenţe şi tulpina, în lungime de 8-10 m, pe măsura defolierii, se coboară la sol sau la
nivelul sârmei spalierului, fiind mereu cu vârful în sus.
Stimularea fructificării la ciclul I se realizează la primele 2-3 inflorescenţe şi la ciclul II,
la ultimele 2-3 etaje de fructificare, folosindu-se substanţele stimulatoare de fructificare specifice.
Polenizarea suplimentară se recomandă să fie efectuată dimineaţa, la prima oră, prin
baterea sârmelor spalierului sau cu ajutorul vibratorului electromagnetic care, prin atingerea
peduncului floral cu o lamelă ce vibrează, determină spargerea sacilor polinici şi eliberarea
polenului. Lucrarea se recomandă la primele inflorescenţe la ciclul I şi la ultimele, la ciclul II de
cultură, inflorescenţe care se formează în condiţii de intensitate luminoasă redusă.
Pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie frunzele de la bază îmbătrânesc, nu mai au
rol asimilator şi treptat, ele trebuie îndepărtate. Lucrarea de defoliere se execută pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie, odată cu copilitul, astfel încât tulpina rămâne degarnisită de frunze până
sub etajul de fructe din care se recoltează.
Lucrarea de cizelare a inflorescenţelor, are drept scop obţinerea de fructe numai de
calitatea I, executându-se prin înlăturarea timpurie a fructelor tarate şi slab dezvoltate.
180
De subliniat, că toate părţile vegetative care se elimină de pe plante se adună cu grijă în
saci de polietilenă şi se îndepărtează imediat din seră.
Recoltarea ciclului I începe în mod diferenţiat, în funcţie de regimul termic al serei,
respectiv data înfiinţării culturii, din martie, aprilie sau mai şi durează până la 30 iunie -10 iulie
iar a ciclului II, se desfăşoară în intervalul 20 septembrie -30 noiembrie. Tomatele se recoltează
la diferite grade de maturare, în funcţie de destinaţia producţiei, la intervale de 2-3 zile iar vara
zilnic. După recoltare, fructele se sortează, se calibrează şi se ambalează în lădiţe, cu capacitatea
maximă de 6 kg.
Producţia de tomate din sere, în funcţie de tipul de seră, caldă sau rece, momentul
înfiinţării culturii, respectiv numărul de inflorescenţe de pe plantă, poate să fie la ciclul I de 60-
120 t/ha şi la ciclul II, de 40-60 t/ha.
TEST DE EVALUARE:
1. Care este epoca de plantare în câmp a tomatelor timpurii ?
Răspuns:
Epoca de plantare a tomatelor timpurii este când temperatura solului, la 10-15 cm
adâncime a ajuns la 10-120C și pericolul brumelor târzii de primăvară a trecut,
calendaristic, în sudul ţării între 15-25 aprilie şi 1-10 mai pentru celelalte zone.
2. Precizaţi care sunt cele mai frecvente boli ce parazitează culturile de tomate ?
Răspuns:
Exerciții
Exemplu rezolvat:
Care este schema de plantat pentru tomate timpurii în câmp?
a) 2 rânduri pe coronament/80 cm între rânduri/22-24 cm între plante pe rând
b) 3 rânduri pe coronament /40 cm între rânduri /20 cm între plante pe rând
c) 4 rânduri pe coronament /28 cm între rânduri /18 cm între plante pe rând
d) 3 rânduri pe coronament /25 cm între rânduri /15 cm între plante pe rând
e) 2 rânduri pe coronament /80 cm între rânduri /10-12 cm între plante pe rând
Rezolvare: a
1. Care sunt produsele de stimulare a fructificări în culturile de tomate?

a) Bravo, Champion, Topsin, Dithane, Sancozeb
b) Etrhel, Tomatostim, Cycocel
c) Mospilan, Nissorun, Faster
d) Cropmax, Agroblen, Universol
e) Dual Gold, Sencor, Devrinol, Stomp
Rezolvare:
181
9.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ardei - Capsicum annuum L. ssp.
macrocarpum:-convar. grossum (ardei gras); convar. tetragonum (a.gogoşar); convar. longum
(ardei lung); ssp.microcarpum:-convar.accuminatum (ardei iute) – Familia Solanaceae
Plantă perenă în zonele de origine, în cultură, ardeiul este anual.
Rădăcina principală este pivotantă, dar masa rădăcinilor secundare se dezvoltă în stratul
de sol de 30-60 cm, pe o rază de 30-40 cm, sistemul radicular reprezentând 9-10% din greutatea
totală a plantei.
Tulpina este ramificată fals simpodial (dichotomic), ramificaţiile având înălţimi de 40-70
cm la cultivarele cu creştere determinată şi de peste 200 cm, la cele cu creştere nedeterminată.
Plantele tăiate la 1-4 cm deasupra coletului, în condiţii favorabile de mediu, din mugurii laterali
formează lăstari noi care vor fructifica (Popescu V., 1977).
Frunzele sunt simple, peţiolate, cordiforme sau lanceolate, lucioase, de culoare verde
intens.
Floarea, care se formează la majoritatea cultivarelor în număr de una sau două la punctele
de ramificare a tulpinii, sunt hermafrodite, pe tipul 5, cu petalele de culoare albă şi cu polenizare
autogamă. Cultivarele de ardei iute prezintă o proporţie de cca. 75%, polenizare alogamă.
Fructele de ardei sunt bace de mărimi şi greutăţi diferite, în funcţie de convarietate şi
genotip, forma fiind sferică, sferic-turtită sau sferic alungită, conică, cilindro-conică, prismatică,
piramidal-trunchiată, etc. Culoarea la maturitatea tehnică este verde de diferite nuanţe sau galben,
de la nuanţa aproape albă, până la galben închis spre portocaliu, devenind roşie, portocalie sau
violacee la coacerea deplină.
Pericarpul are grosimi de 1-8 mm.
Seminţele prinse pe receptacol sunt rotund-turtite, galben-aurii, cu MMB de 4-8 g, 135-
250 seminţe/g, FG de 80-85%,ce se păstrează 3-4 ani.
Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 14-150C și cea optimă de 24-
0
26 C, nivel corespunzător şi pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor. Umectarea
seminţelor în soluţie de azotat de potasiu determină germinaţia seminţelor în condiţii bune la
200C (Chaux Cl şi Foury Cl, 1994). La valori sub 150C creşterea aproape încetează, iar la peste
32-350C şi în condiţii de secetă atmosferică, florile avortează, deoarece polenul îşi pierde
viabilitatea. În ce priveşte temperatura solului, ardeiul reacţionează pozitiv la valori termice
superioare cu 1-20C, faţă de cele din aer, optimul fiind de 25-270C. Sub acest prag intervin
dereglări ale creşterii rădăcinilor, cu stopări în creşterea plantei şi cu reducerea semnificativă a
producţiei de fructe.
Fiind originar din zone de climat subtropical, ardeiul este o plantă de zi scurtă, dar prin
lucrările de ameliorare, ereditatea a fost zdruncinată, fiind create soiuri care preferă zilele lungi
sau chiar iluminarea continuă (Popescu V.,1977).
Umiditatea din sol trebuie menţinută, în primele faze de creştere, la 65-75% din CC, iar în
perioada fructificării, la 75-85% din CC. În ce priveşte umiditatea atmosferică, pretenţiile
ardeiului sunt moderate, fiind de 65-75% din URA. La valori sub aceste limite florile pot avorta.
Ardeiul se cultivă pe aceleaşi terenuri şi tipuri de sol ca şi tomatele, aplicându-se doze
mari de gunoi de grajd.
Perioadele critice de nutriţie sunt la 15 zile de la plantare, la începutul înfloririi şi apariţia
primelor fructe. Consumul specific al plantelor de ardei pentru obţinerea unei tone de fructe este,
în medie, de 4,0-5,3 kg/ha N, 0,6-1,4 kg/ha P2O5, 5,0-6,7 kg/ha K2O, 2,3-2,7 kg/ha CaO, 0,7-0,9
kg/ha MgO.
182
Ardeiul gras şi iute se cultivă mai ales pentru consumul din vară, iar ardeii gogoşar, lung
şi de boia, pentru cel de la sfârşitul verii şi din toamnă. Secvențele tehnologice la cultura de ardei
prezintă elemente comune cu tomatele, fiind departajate prin următoarele date culturale:
sortimentului de cultivare de ardei este format din soiuri şi hibrizi care au perioade de
vegetaţie de la 100-120 zile (timpurii), până la peste 140 zile (târzii), productive şi cu însuşiri
calitative superioare, atât sub aspect nutritiv, cât şi comercial. Ardei gras: Delta F1, Denis F1,
Dolmy F1, Ceres, Feherozon, Işalniţa 85 V, Miniș 27, Galben superior, Opal, Victoria; ardei
gogoșar: Simultan, Andreea, Auriu, Creola, Carmin, Cornel, Titan; ardei lung: Arădean, Lung
românesc, Lung de Işalniţa, Cosmin; ardei iute: Arădean, Picant, Portocaliu, Iute delicios; ardei
boia: Carmen;
pentru obţinerea răsadurilor se seamănă la epoci diferite, în aşa fel încât la plantare să
aibă vârsta optimă de 60-65 zile:
- ardei gras şi iute, pentru cultura timpurie, între 20-25 februarie;
-ardei gras şi iute, cultură de vară-toamnă, 25 februarie-15 martie;
- ardei gogoşar, lung şi pentru boia, în perioada 5-20 martie.
Pentru culturile timpurii de ardei gras se seamănă des, deoarece răsadul urmează să fie
repicat, folosindu-se cca. 16-18 g sămânţă/m2. La ardeiul gogoşar, lung şi de boia, la care nu se
efectuează repicatul, se seamănă rar, 6-8 g/m2, la 8-10 cm între rânduri (400-500 fire/m2), fiind
necesară o suprafaţă de 200-250 m2/ha de cultură. Adâncimea de semănat este de 1,5-2,0 cm, iar
norma de sămânţă de 1-1,2 kg/ha. Se recomandă tratarea seminţelor și pentru a grăbi germinarea,
se umectează în apă uşor caldă, 48 ore. Răsadul de ardei de calitate bună trebuie să fie de 15-17
cm înălţime şi cu diametrul la colet de 5-6 mm, cu 10-12 frunze şi primul buton floral format şi
cu rădăcinile dispersate în substrat, în proporţie de 90-100%;
epoca de plantare pentru culturile de ardei gras şi ardei iute timpurii este, în sudul ţării,
în perioada 25 aprilie -5 mai, urmat de ardeiul gras de vară-toamnă, între 5-15 mai şi la 15-30
mai, de ardeiul gogoşar, lung şi pentru boia;
schema de plantare pe teren modelat, pentru toate genotipurile de ardei, este de două
rânduri pe strat, la distanţe de 60-70 cm, între plante pe rând fiind distanțe diferite, în funcţie de
vigoarea plantelor: 15-20 cm pentru ardeiul gras (65000-88000 plante/ha), 20-25 cm pentru
ardeiul gogoşar (54000-65000 plante/ha), 15 cm la ardeiul lung (88000 plante/ha) şi 10-12 cm la
ardeiul iute şi pentru boia (111000-133000 plante/ha). Pe teren nemodelat se plantează în rânduri
echidistante, la 70 x 15-20 cm, realizându-se desimi de 72000-95000 plante/ha. După plantare,
răsadul se udă din abundenţă pentru a asigura prinderea, irigarea fiind sistată 10-14 zile, pentru o
bună înrădăcinare a plantelor.
Ardeiul fiind sensibil la curenţii de aer, se recomandă ca odată cu plantarea răsadului, la
intervale de câte 22 m, să se semene două rânduri de porumb dulce, realizându-se perdele de
protecţie;
Gilly G. (1982), recomandă la o cultură de ardei gras plantată în primăvară şi cu
recoltarea eşalonată pe tot parcursul verii, aplicarea a patru fertilizări faziale: la 10 zile de la
plantare, legarea florilor de la I ramificare, legarea florilor de la ramificarea III-a, după a doua
recoltare
patogenii specifici ai ardeiului, precum și produsele de combatere sunt: Alternaria tenis
(putrezirea receptaculului) cu Ronilan, Rovral, Polyram, Dithane, Sancozeb; Phytophthora
capsici (putregaiul) cu Ridomil, Aliette Cu, Mikal M, Previcur; Leveillula taurica (făinarea) cu
Tilt 250, Bumper, Topas;
ardeiul gras şi iute se recoltează la maturitatea tehnică, din iulie şi până în octombrie.
Toamna, se recoltează şi la coacerea deplină, în special când producţia este destinată
industrializării (pastă, bulion, ketchup, făină vitaminizată). Ardeii gogoşar, lung şi pentru boia se
183
recoltează la maturitatea fiziologică, din a doua decadă a lunii august şi până la căderea brumelor.
Se recoltează manual, cu grijă, deoarece lăstarii sunt fragili la punctul de ramificare dicotomică şi
se rup uşor. Producţia este de 25-30 t/ha la ardeiul gras, 20-25 t/ha la ardeiul gogoşar, 15-20 t/ha
la ardei lung şi de 8-12 t/ha la ardei iute şi pentru boia.
TEST DE EVALUARE:
3. Care sunt cerinţele ardeiului faţă de factorul temperatură ?
Răspuns:
Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 14-150C și cea optimă de
24-260C, nivel corespunzător şi pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor.
Umectarea seminţelor în soluţie de azotat de potasiu determină germinaţia seminţelor în
condiţii bune la 200C (Chaux Cl şi Foury Cl, 1994). La valori sub 150C creşterea aproape
încetează, iar la peste 32-350C şi în condiţii de secetă atmosferică, florile avortează,
deoarece polenul îşi pierde viabilitatea. În ce priveşte temperatura solului, ardeiul
reacţionează pozitiv la valori termice superioare cu 1-20C, faţă de cele din aer, optimul
fiind de 25-270C. Sub acest prag intervin dereglări ale creşterii rădăcinilor, cu stopări în
creşterea plantei şi cu reducerea semnificativă a producţiei de fructe.
4. Precizaţi care sunt cei mai frecvenţi dăunători ce parazitează culturile de ardei?
Răspuns:
Exerciții
Exemplu rezolvat:
1. Care este schema de plantat pentru ardeiul gras în câmp, pe teren modelat?
a) 2 rânduri pe coronament /80 cm între rânduri şi 20-40 cm între plante pe rând
b) 2 rânduri pe coronament /80 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante pe rând
c) 3 rânduri pe coronament /37 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante pe rând
d) 4 rânduri pe coronament /80 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante pe rând
e) 2 rânduri pe coronament /80 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante pe rând
Rezolvare: e
2. Care sunt produsele de combatere a patogenilor în culturile de ardei?

f) Bravo, Champion, Topsin, Dithane, Sancozeb
g) Etrhel, Tomatostim, Cycocel, Faverex
h) Mospilan, Nissorun, Faster
i) Cropmax, Agroblen, Universol
j) Dual Gold, Sencor, Devrinol, Stomp
Rezolvare:
9.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la vinete- Solanum melongena L. Familia

Solanaceae
În condiţii de climat subtropical, vinetele sunt plante perene, în timp ce în zonele
temperate, sunt anuale.
184
Rădăcina plantelor pătrunde la cca. 1 m adâncime, dar prin plantare de răsad, masa
rădăcinilor se dezvoltă în stratul superficial al solului, la 20-40 cm. Vinetele nu formează rădăcini
adventive, iar refacerea sistemului radicular după transplantare este dificilă, astfel că răsadurile
trebuie produse la ghiveci şi o atenţie sporită la plantare.
Tulpina este erectă, ramificată simpodial sub formă de tufă, înaltă de 0,5-1,0 m şi foarte
rezistentă datorită lemnificării puternice, care începe de la bază la cca. o lună de la răsărire. Este
de culoare verde-violacee, pubescentă şi cu creştere viguroasă.
Frunzele lung peţiolate, dispuse altern pe tulpină, de formă ovoid-lanceolată, cu marginea
mai mult sau mai puţin ondulată, sunt mari, lungi de până la 40 cm şi 25 cm lăţime, de culoare
verde cu nervuri violacei şi formează pe peţiol şi nervuri spini (ţepi) rigizi.
Florile sunt axilare solitare, de culoare de la roz-liliachiu, până la albastru-indigo, cu un
caliciu cărnos, spinos, rigid și polenizare autogamă (10-30% alogamă entomofilă).
Fructul este o bacă, mare şi cărnoasă, cu suprafaţa netedă, de mărimi, forme şi culori
diferite, în funcţie de genotip, cu greutatea medie de 250-300 g. Prezintă diferite forme,
cilindrice, ovale, ovoide, piriforme sau sferice, având, la maturitatea tehnică, epicarpul lucios şi
de culori variate, de la alb, verde, roz, roşu, liliachiu şi violaceu, până la negru și pulpa alb-
verzuie, elastică, fragedă. La coacerea deplină, coaja devine galben-albicioasă sau galben-
maronie, pulpa se închide la culoare, se lignifică şi gustul devine iute-amar.
Seminţele sunt dispersate în masa pulpei și la maturitatea fiziologică sunt de culoare
galben-maronie, cu nuanţe violacei, reniform-turtite, cu suprafaţa netedă sau cu încrustări puţin
vizibile, cu MMB=3,5-5,0 g, 200-300 seminţe/g, FG=75-85%, ce se poate păstra 4-5 ani.
Vinetele, în comparaţie cu tomatele şi ardeii, manifestă pretenţii mai mari faţă de factorii
de vegetaţie.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor, ca şi de creştere şi fructificare, este de
15-170C, iar cea optimă de 27-320C. Creşterea sistemului radicular şi o bună aprovizionare a
plantelor cu apă şi substanţe nutritive se realizează la o temperatură a solului de 18-200C,
polenizarea având loc în condiţii optime la 20-220C (Gautier B., 1975).
Temperatura în sol nu trebuie să scadă sub 140C, la fel şi în aer, la valori mai scăzute,
creşterea încetează, polenizarea şi fecundarea nu se produc, florile avortează şi cad, iar la 2-30C,
plante pier în scurt timp.
Față de lumină vinetele sunt deosebit de pretenţioase, în special în faza de înflorire şi
legare a fructelor, când au nevoie de o intensitate luminoasă de 20000 - 40000 lx. În condiţii de
lumină sub 8000-10000 lx, plantele stagnează din creştere, florile avortează, datorită pierderii
viabilităţii polenului, fructele formate rămân mici, fenomene care apar în cazul desimilor prea
mari, când plantele se umbresc unele pe altele. Sunt plante de zi scurtă, având nevoie de o
fotoperioadă de 12-13 ore/zi.
Umiditatea solului trebuie să fie de 75-85% din CC, pe toată perioada de creştere,
fructificare şi recoltare, deoarece plantele au un consum mare de apă şi o putere de absorbţie
redusă. Insuficienţa apei determină avortarea în masă a florilor şi chiar căderea fructelor deja
formate, iar cele rămase pe plantă, sunt mici şi îmbătrânesc prematur.
Se recomandă terenuri plane, cu o uşoară pantă spre sud, bine nivelate, permeabile şi cu
posibilităţi de irigare, cu soluri aluvionare, bogate în humus (minim 5%), pe care s-au aplicat
doze mari de gunoi de grajd, bine structurate şi cu un grad de fertilitate ridicat, pH de la acid (5,5)
până la bazic (8).
Pentru realizarea unei tone de fructe, vinetele consumă în medie, 6-7 kg N, 1,0-1,5 kg
P2O5, 6-7,5 kg K2O, 0,2-0,5 kg CaO, 0,6-0,8 kg MgO. Spre deosebire de tomate şi ardei, la vinete
salinitatea poate să fie de la 0,380g până la 0,850 g/100 g sol. Davidescu D., Davidescu Velicica
(1992) recomandă un raport de echilibru N : P2O5 : K2O de 1 : 0,1 : 2.
185
Vinetele se cultivă în câmp pentru consumul din timpul verii, ca şi pentru recoltările de la
sfârşitul verii şi din toamnă, zonele de mare favorabilitate fiind zonele din sudul şi sud-estul ţării.
La cultura de vinete majoritatea secvențelor tehnologice sunt comune cu cele prezentate
la tomate, cu următoarele specificări:
sortimentul omologat de cultivare de vinete cuprinde genotipuri cu fructe mari, pulpa
albă, fragedă, gustoasă, cu seminţe puţine şi un conţinut ridicat în substanţă uscată, care sunt cu
perioade de vegetație diferite: timpurii (115-125 zile), Drăgaica, Felicia; semitimpurii (125-135
zile), Amurg, Contesa, Lucia, Pana corbului; semitardive (peste 135 zile), Viorica, Long violet;
semănatul pentru producerea răsadurilor are loc între 25 februarie-10 martie,
recomandabil, direct în cuburile nutritive, norma de sămânţă fiind de 500-600 g/ha. Repicatul
răsadurilor de vinete este obligatoriu în ghivece sau cuburi nutritive cu latura de 7-8 cm.
La plantare, răsadul trebuie să îndeplinească următorii parametri biologici de calitate: să
aibă vârsta de 55-60 zile, înălţimea tulpinii de 14-16 cm şi diametrul la colet de 5-7 mm, cu 6-8
frunze formate şi dispersia rădăcinii în substrat să fie de 80-90%;
epoca de plantare este când în sol temperatura este de 14-150C, de la 5-10 mai în
regiunile sudice şi din a doua jumătate a lunii mai, pentru celelalte zone. Schema de plantare este
ca la tomate, cu distanțe mai mari între plante pe rând, de 40-45 cm, cu 30000-33300 plante/ha,
iar pe teren nemodelat, la 80 x 40 cm, cu cca. 30000 plante/ha;
modelul de fertilizare fazială recomandat de Gilly G. (1982) la o cultură de vinete,
plantată în primăvară şi cu recoltarea eşalonată pe tot parcursul verii, este următoarea schemă de
fertilizare foliară: prima, la 15-20 zile de la plantare, cu F-411, 5 l/ha; a doua, la 10-15 zile de la
prima, cu F-231, 5 l/ha, folosindu-se cantitatea de 1000 l soluţie/ha;
Tabelul 9.5.
Fertilizarea suplimentară la cultura de vinete
Faza de vegetaţie Doza de substanţă activă (kg/ha)
N P2O5 K2O
Local, la plantarea răsadului 60 - -
După legarea primului fruct 130 100 180
După recoltarea primului fruct 100 100 140
La legarea celui de al treilea fruct 60 50 90
Total 350 250 590
recoltarea începe la jumătatea lunii iulie şi se execută eşalonat, la 4-6 zile, până la
apariţia temperaturilor nefavorabile din luna octombrie. Fructele se recoltează la maturitatea
tehnică, când au ajuns la mărimea, culoarea, luciul şi gradul de elasticitatea specifice cultivarului.
Producţia de vinete se situează între 25 t/ha şi 40 t/ha.
Reținem:
În vederea obţinerii de fructe mai mari şi mai timpurii la culturile de vară sau de a grăbi
creşterea fructelor toamna, până la venirea temperaturilor nefavorabile, se efectuează copilitul,
prin înlăturarea lăstarilor fără rod, precum şi cârnitul plantelor, de obicei, cu 20-30 zile înaintea
apariţiei primei brume. Cu ocazia operaţiunilor în verde şi/sau a recoltărilor, se recomandă
eliminarea frunzelor bătrâne de la bază, bolnave sau rănite, pentru asigurarea unei cât mai bune
igiene culturale;
TEST DE EVALUARE:
1. Precizaţi care sunt cerințele vinetelor față de factorul lumină ?
Răspuns:
186
Față de lumină vinetele sunt deosebit de pretenţioase, în special în faza de înflorire
şi legare a fructelor, când au nevoie de o intensitate luminoasă de 20000 - 40000 lx. În
condiţii de lumină sub 8000-10000 lx, plantele stagnează din creştere, florile avortează,
datorită pierderii viabilităţii polenului, fructele formate rămân mici, fenomene care apar în
cazul desimilor prea mari, când plantele se umbresc unele pe altele. Sunt plante de zi
scurtă, având nevoie de o fotoperioadă de 12-13 ore/zi.
2. Care este epoca de plantare în câmp a vinetelor ?

Răspuns:
Exerciții
Exemplu rezolvat:
1. Care este schema de plantat pentru vinete în câmp?
a) 2 rânduri pe coronament/80 cm între rânduri/22-28 cm între plante pe rând
b) 3 rânduri pe coronament /40 cm între rânduri /15 cm între plante pe rând
c) 4 rânduri pe coronament /28 cm între rânduri /20 cm între plante pe rând
d) 3 rânduri pe coronament /25 cm între rânduri /15 cm între plante pe rând
e) 2 rânduri pe coronament /80 cm între rânduri /40-45 cm între plante pe rând
Rezolvare: e
3. Care sunt produsele de combatere a dăunătorilor în culturile de vinete ?
k) Bravo, Champion, Topsin, Dithane, Sancozeb
l) Etrhel, Tomatostim, Cycocel, Faverex
m) Mospilan, Nissorun, Faster
n) Cropmax, Agroblen, Universol
o) Dual Gold, Sencor, Devrinol, Stomp
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
Plantele legumicole din grupa solano-fructoase, tomate, ardei şi vinete, aparţin familiei
Solanaceae. Datorită valorii alimentare a fructelor şi potenţialului productiv ridicat, au o
importanţă economică deosebită, practicându-se o mare varietate de sisteme de cultură (Tabelul
9.6.).
Tabelul 9.6.
Plante legumicole din grupa solano-fructoase
Nr.crt Specia Denumirea ştiinţifică Sistem de cultură
1. Tomate Solanum lycopersicum L. ütimpurie
sin. Lycopersicon esculentum Mill üde vară-toamnă:
sin. Lycopersicum lycopersicum Karst -consum proaspăt;
-subspecia vulgare -industrializare
-subspecia validum.
187
2. Ardei Capsicum annuum L. ütimpurie:
ssp. macrocarpum: ardei gras, ardei iute;
-convar. grossum (ardei gras) üde vară-toamnă:
-convar. tetragonum (a.gogoşar) ardei lung, ardei
-convar. longum (ardei lung). gogoşar, ardei iute,
ssp.microcarpum: ardei de boia
-convar.accuminatum (ardei iute)
3. Vinete Solanum melongena L. üde vară-toamnă
Speciile din această grupă se caracterizează prin particularităţi biologice şi ecologice

asemănătoare: sunt plante anuale, cu un habitus viguros, termofile şi cu pretenţii, în general,
ridicate faţă de factorii de vegetaţie, ceea ce determină aplicarea unor secvenţe tehnologice
comune:
Øse fertilizează cu îngrăşăminte organice în anul de cultură.
Øculturile se înfiinţează prin răsad;
Ødistanţele între rânduri şi pe rând sunt mari, lucrările de întreţinere executându-se în
bune condiţii şi cu mijloace mecanice.
188
Tema nr. 10.
GRUPA CUCURBITACEE.
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CIUPERCILOR
1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la castraveţi şi pepeni
2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la dovlecel şi dovleac comestibil.
3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ciuperca comestibilă
Obiectivele temei:
ücunoaşterea exigenţelor ecologice la speciile din grupa plantelor legumicole cucurbitacee
ümodalități de cultivare a speciilor din grupa plantelor legumicole cucurbitacee
ücunoaşterea exigenţelor ecologice şi a tehnologiei de cultură a ciupercilor comestibile
2 Duţă Adriana, 2005 – Ingineria sistemului legumicol, Vol. II Tehnologii convenţionale.
10.1. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la castraveţi şi pepeni

Castravetele - Cucumis sativus L., familia Cucurbitaceae
Caracteristici biologice și ecologice
Castravetele este o plantă erbacee anuală.
Sistemul radicular la castravete este slab dezvoltat, cu rădăcini trasante, în stratul
superficial al solului, la 15-25 cm adâncime şi pe o rază de cca. 50 cm, pe orizontală.
Tulpina, numită şi vrej, este târâtoare, ramificată, fistuloasă, pubescentă, foarte fragilă
când este tânără şi parţial lignificată, pe măsură ce avansează în vegetaţie. În funcţie de cultivar,
tulpina are creştere determinată, fiind de 0,7-0,8 m lungime sau nedeterminată, când ajunge la
lungimi de peste 3 m. Pe tulpină cresc cârcei cu care planta se susţine în poziţie verticală, iar la
subsuoara frunzelor, după 20-30 de zile de la răsărire, apar lăstarii. În contact cu solul reavăn,
tulpina emite rădăcini adventive, ceea ce sporeşte volumul sistemului radicular.
Frunzele dispuse altern sunt mari, peţiolate, simple, trilobate sau pentalobate, cu marginea
dinţată şi acoperite cu perişori aspri. Prin rănirea frunzelor cucurbitacina migrează în fructe, care
devin amare.
Florile sunt unisexuate, femele şi mascule şi, în general, asemănătoare între ele. Ambele
tipuri de flori sunt mari, cu corola de culoare galbenă, în formă de pâlnie, deosebirea constând în
faptul că florile pistilate au ovarul dispus inferior, de forma şi aspectul viitorului fruct, iar cele
staminate, sunt lung pedunculate și petalele se prind de un receptacul puţin proeminent. Modul de
formare a florile femele şi mascule pe tulpină şi ramificaţiile laterale stă sub incidenţa factorilor
genetici. În general, pe tulpină, raportul între florile pistilate şi cele staminate este de 1:10, pe
189
lăstarii de ordinul I, de 1:6-7, pe cei de ordinul II, de 1:3 şi de ordinul III, de 1:1, iar în
continuare, raportul se inversează, fiind în favoarea florilor productive (ramificaţiile IV- 3:1;
ramificaţiile V- 7:1 ş.a.m.d.). La genotipurile noi de castraveţi se formează un număr mai mare de
flori femele pe tulpină şi lăstarii inferiori, în timp ce la hibrizii pentru culturile protejate, plantele
produc numai flori pistilate, fiind ginoici cu fructe partenocarpice. La soiurile de castraveţi cu
înflorire mixtă, limitarea florilor mascule şi obţinerea de producţii timpurii şi totale ridicate/ha, se
poate realiza prin aplicarea tăierilor de fructificare, ciupind tulpina şi lăstarii de ordin inferior
după 4-6 frunze, ceea ce grăbește formarea ramificaţiilor superioare, pe care se găsesc mai multe
flori femele. Polenizarea este alogamă entomofilă, iar la polenizări incomplete, fructele se
deformează.
Fructul la castravete este o melonidă care se consumă la maturitatea tehnică, având o
creştere rapidă de la înflorire la maturitatea tehnică: 4-12 zile la cultivarele cu fruct mic și 12-32
zile la cele cu fruct lung.
Seminţele turtite, ovoid-alungite, cu baza şi vârful îngustate, albe, în condiţii de uscare
defectuoasă devin cenuşii, MMB este de 22-40 g, 25-45 seminţe/g și FG=70-90%, ce se păstrează
5-7 ani.
Castravetele fiind o plantă tipic termofilă, temperatura minimă de germinare a seminţelor
şi de vegetație este de 15-160C. La valori termice sub 11-120C, metabolismul este stânjenit, iar
dacă durează mai multe zile, plantele pier. Dacă seminţele sunt supuse unor şocuri termice sau
sunt ţinute 24 de ore la –2…-40C, germinaţia este declanşată la 100C. Optimul termic, în zilele cu
soare este de 25-280C, în zilele cu nor, 22-240C şi noaptea, 18-200C. În sol, temperatura trebuie
să fie de cel puţin 20-220C, la valori sub 180C rădăcinile nu se mai dezvoltă normal,
aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale fiind mult îngreunată.
Nivelul minim al intensității luminii, la care asimilaţia clorofiliană are loc, este de 10000
lx şi cel optim, la care fotosinteza depăşeşte respiraţia, se situează la 20000-30000 lx. Insuficienţa
luminii determină alungirea plantelor, reduce capacitatea de fructificare, creşte viteza de
îmbătrânire a frunzelor, etc. În cazul unei intensităţi luminoase excesive, fructele formate
îmbătrânesc prematur şi trec rapid de la maturitatea de consum la cea fiziologică. Castraveţii
sunt plante de zi scurtă. În condiţii de insolaţie puternică şi zile lungi de 15-16 ore, plantele
formează internodii scurte şi ramifică puternic.
Apa în sol trebuie menţinută, în funcţie de faza de vegetaţie, la nivelul de 75-85% din CC
până la fructificare şi de 80-85%, în perioada de fructificare-recoltare. Coeficientul de transpiraţie
a plantelor de castraveţi este ridicat, între 700 şi 800 ml apă/g s.u., în timp ce sistemul radicular
este slab dezvoltat şi cu capacitate redusă de aprovizionare cu apă. Umiditatea din sol insuficientă
determină stagnarea creşterii plantelor, apariţia unui număr mai mare de flori mascule,
deformarea şi amăreala fructelor, atac puternic de făinare şi de păianjen, etc. La o umiditate
ridicată în sol, asociată cu temperaturile scăzute, apare fenomenul de secetă fiziologică, absorbţia
la nivelul sistemului radicular fiind întreruptă.
Terenurile trebuie să fie bogate în humus (minim 5%), luto-nisipoase sau nisipo-lutoase,
cu structură granulată şi bine aerate, cu bună capacitate de reţinere şi de infiltraţie a apei, bogate
în substanţe nutritive uşor asimilabile şi cu pH-ul de 6,0-7,5.
Consumul specific/t de castraveți este de 1,7-3,0 kg N, 1,2-1,5 kg P2O5, 2,6-3,7 kg K2O,
1,5 kg CaO, 0,7 kg MgO. Substanţele minerale trebuie să se găsească în concentraţii moderate în
soluţia solului, de 0,160-0,250 g/100 g sol, excesul de săruri fiind dăunător. Castraveţii sunt
sensibili la elementul clor, precum şi la amendamentele calcaroase şi răspund bine la fertilizarea
cu gunoi de grajd proaspăt şi foarte bine, la cel semidescompus.
Cultura în câmp timpurie
190
Dat fiind perioada scurtă de ocupare a terenului, înainte de castraveţii timpurii, se pot
amplasa culturi înfiinţate din toamnă de salată, spanac, ceapă sau usturoi pentru stufat, iar după
încheierea recoltării castraveților, urmează în succesiune, legume de toamnă: varză, conopidă,
gulii, fasole, sfeclă roşie, ridichi de iarnă, spanac, salată, etc.
Genotipuri de castraveți omologate pentru cultura timpurie timpurii (60-70 zile): Corvin
F1, Magic, Topaz; semitimpurii (70-80 zile): Astrea F1, Select.
În cadrul asolamentului, foarte bune plante premergătoare sunt mazărea şi fasolea sau sola
săritoare cu lucernă, în primul an după desţelenire şi bune, tomatele, ardeii, varza, cartofii, ceapa,
usturoiul, rădăcinoasele ş.a. După bostănoase, castraveţii vor reveni după 3-4 ani.
Pregătirea terenului începe din toamnă prin desfiinţarea culturii premergătoare cu GD-3,2;
nivelarea curentă, fertilizarea de bază cu 30-50 t/ha gunoi de grajd şi cu ½ din doza de superfosfat
şi sulfat de potasiu (orientativ 250-300 kg/ha şi 200-250 kg/ha) și arătura adâncă, la 28-30 cm cu
PP-3-30.
Primăvara se continuă amenajarea patului germinativ: mărunţirea solului cu GD-3,2;
C3,9; administrarea a ½ din doza de azot (orientativ 150 kg/ha azotat de amoniu) şi restul de ½
din îngrăşămintele cu P şi K (100-150 kg/ha superfosfat, 75-100 kg/ha sulfat de potasiu);
erbicidarea ppi cu Balan, Benefex, Paarlan, în 400 l de apă/ha, care se administrează cu MET-
1200 şi se încorporează în sol la adâncimea de 6-7 cm, cu GD-3,2 sau CPGC-4; modelarea
solului în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm, cu MMS-4.
Producerea răsadurilor are loc în răsadniţe calde, solarii cu pat cald de biocombustibil sau
sere înmulţitor. Dat fiind faptul că sistemul radicular la castravete se reface greu, se recomandă
semănatul direct la ghiveci, evitându-se repicatul. Ca substrat se foloseşte un amestec de pământ
format din 30% mraniţă, 10% pământ de ţelină, 50% turbă, 10% nisip sau 20% mraniţă, 30%
pământ de ţelină, 50% turbă, ş.a.
Epoca de semănat este între 10 şi 20 martie, normă de sămânţă fiind de 1,0-1,2 kg
sămânță/ha. Se distribuie câte 2 seminţe în ghivece cu latura de 7-8 cm.
Prin lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor trebuie să se asigure cât mai multă lumină şi
o călire corespunzătoare, pe întreaga perioadă de producere, prin corelarea temperaturii cu
intensitatea luminii şi un regim hidric şi trofic asigurat la nivel optim.
Udarea se efectuează cu apă călduţă, care trebuie să străbată întreg substratul, dar cu
moderaţie, pentru evitarea excesului de umiditate. Cu 5-6 zile înainte de plantare, se sistează
udările, în vederea perfectării călirii răsadurilor.
Se execută aerisiri regulate pentru împrospătarea aerului şi evacuarea gazelor nocive şi a
excesului de umiditate, iar împotriva bolilor şi dăunătorilor, se aplică tratamente fito-sanitare
(Tabelul 10.1.).
În faza de 2-3 frunze adevărate, pentru a stimula formarea unui număr mai mare de flori
femele pe tulpină, răsadurile de castraveţi se stropesc cu soluţie de Ethrel 0,05%, iar pentru
prevenirea alungirii răsadurilor, cu soluţie de Cycocel, 0,1%, în cantitate de 10 l/100 m2.
Cu 7-10 zile înainte de plantare, se efectuează perfectarea călirii, prin asigurarea de
lumină cât mai multă, sistarea udărilor, scăderea temperaturii treptat, până la valori de 15-160C,
aerisiri de lungă durată în timpul zilei, apoi răsadurile se lasă descoperite atât ziua, cât şi noaptea.
Înainte de plantare, cu 12-24 de ore, răsadul se udă bine şi se aplică un ultim tratament cu
un fungicid şi un insecticid.
Un răsad de castraveţi, bun pentru plantare, are vârsta de 40-45 zile, înălţimea 15-17 cm şi
diametrul la colet de 6-8 mm, 4-5 frunze bine formate, cu rădăcinile dispersate 90-100% în
substratul ghiveciului.
Cultura se înființează când temperatura solului, la adâncimea de 10 cm, este de 10-120C
şi a aerului la 14-150C, calendaristic, în sudul ţării între 1-10 mai şi 10-20 mai, în celelalte zone.
191
Tabelul 10.1.
Tratamente fitosanitare efectuate la răsadurile de castraveţi
Fază Agent parazit Produse utilizate Mod de aplicare
Înainte de Phythium sp. Previcur-0,15%+ Benlate Se tratează amestecul de
semănat Rhizoctonia sp. sau Topsin, 0,05% pământ
Fusarium sp.
Pseudoperonospora cubenis Dithane 0,20%; Tratamente foliare
(mana) Turdacupral 0,4% preventive, la 7-10 zile
Sphaerotheca fuliginea Afugan 0,03%; Tratamente foliare,
Stropiri foliare (pătarea unghiulară) Systhane 0,03%; alternative cu cele
Karatane 0,08% împotriva manei
Gryllotalpa gryllotalpa Sintogril,300g/100 m2 Se distribuie pe sol şi se
Pe perioada de (coropişniţa) Gryllosin, încorporează la 2-3 cm
producere a 300g/100 m2 adâncime
răsadurilor Agriolimax agreste (limax) Mesurol, 30-60g/100m2 Se distribuie pe sol, fără
încorporare
Trialeurodes vaporariorum Mospilan 0,04%; Tratamente foliare la
(musculiţa albă) Actara 0,04% apariţia dăunătorului
Tetranychus urticae Omite 0,1%; Idem
(păianjenul roșu) Neoron 0,08%;
Myzus persicae; Actellic 0,15%; Mospilan Idem
Aphis fabae 0,015%
Schema de plantare este

conform Fig. 10.1., cu 33000-66000
plante/ha.
După plantare, se udă moderat
pentru a nu răci solul (1-2 l/plantă
sau 150-200 m3/ha).
Fig. 10.1. Schema de plantare la castraveţii timpurii
Lucrările de întreţinere generale sunt:

completarea golurilor se execută la 4-5 zile de la plantare, cu răsad de bună calitate, de
aceeaşi vârstă şi soi, oprit ca rezervă (5-10%);
afânarea solului şi distrugerea buruienilor prin praşile mecanice între rânduri şi manuale
pe rând;
erbicidarea postemergentă cu Nabu S sau Nabu S-RV, 1,5l/ha;
irigarea culturii de castraveţi se efectuează la început cu norme de udare moderate, de
250-300 m3 apă/ha, pentru a nu răci solul, după care, sporind şi consumul plantelor, cu 300-350
m3 apă/ha;
fertilizarea fazială se execută la începutul înfloritului, cu 40-50 kg N/ha și în perioada de
fructificare cu 50-75 kg K/ha (Zuang H., 1982), care se aplică pe teren reavăn, fără buruieni, fiind
încorporate în sol prin praşile manuale sau mecanice. Deosebit de eficiente sunt şerbetările cu
gunoi de grajd, 4-5 t/ha sau gunoi de păsări, 1-1,5 t/ha, aplicate odată cu irigarea, alternând
îngrăşările organice cu cele chimice. Rezultate bune se obţin și prin folosirea de îngrăşăminte
foliare, care se recomandă să fie aplicate în plus, pe lângă cele cu administrare radiculară;
patogenii la castraveţi și produse de combatere: Pseudomonas lacrymans (pătarea
unghiulară), Colletotrichum lagenariom (antracnoza) cu Dithane, Sancozeb, Kasumin 2L+
Turdacupral, Topsin, Bavistin; Pseodoporonospora cubensis (mana) cu Ripost,
Previcul+Dithane, Aliette; Alternaria cucumerina (alternarioza), Sclerotinia sclerotiorum
(putregaiul alb), Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu) cu Ronilan, Topsin, Sumilex; Spherotheca
192
fuliginea (făinarea) cu Morestan, Karathan, Afugan, Systhane; Fusarium oxysporum
f.cucumerinum (fuzarioza) cu Benlate, Topsin, Metoben, Bavistin.
dăunătorii și produse de combatere: Tetranychus urticae (păianjenul roşu comun) cu
Neoron, Omite, Daniron, Nissorun, Pyranica; Trialeurodes vaporarariorum (musculiţa albă) cu
Nudrin, Metomex, Lanate, Talstar, Fastac; Cerosipha gossypii (păduchele verde al castraveţilor)
cu Sinoratox, Actellic, Talstar; Thrips tabaci (tripsul comun) cu Actelic, Divipan, Mospilan ş.a.
Lucrările speciale au drept scop obţinerea de producţii de castraveți timpurii şi de calitate
comercială superioară:
dacă răsadurile nu s-au tratat cu Ethrel, se aplică o stropire, când plantele au 6-7 frunze,
cu soluţie în concentraţie de 0,05%;
ciupirea vârfului tulpinii la 4-5 frunze (în mod obişnuit la plantarea răsadului), apoi, se
ciupesc lăstarii de ordinul I şi II, după 5-6 frunze şi, în continuare, se poate repeta la lăstarii
superiori;
susţinerea plantelor, în vederea sporirii producţiei şi îmbunătăţirii calităţii fructelor, se
poate face pe spalier.
Recoltarea castraveţilor timpurii începe în prima decadă a lunii iunie, eşalonat, la 2-3 zile,
producţia de castraveţi timpurii este de 15-40 t/ha.
Cultura de vară
Cultura de vară are o pondere de cca. 70-80%, din suprafaţa totală ocupată cu castraveţi,
producţia fiind destinată consumului în stare proaspătă şi industrializării. Se folosesc cultivare
din grupa cornişon, cu fructe mici, care se recoltează la 3-12 cm lungime, cu precocități diferite.
Timpurii: Adonis, Cornisem F1,Mondial, Premier F1,Sonet; semitimpurii: Asterisc F1, Cornirom
F1, Lord, Levina F1, Record, Samurai, Zita F1; semitârzii: Meresto F1, Royal F1, Alibi F1.
Sortimentul de castraveți cu fructe de mărime mijlocie este similar cu cel de la cultura timpurie.
Plantele premergătoare şi pregătirea terenului sunt la fel ca la cultura de castraveţi
timpurie.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, când în sol, la adâncimea de 7-8
cm, temperatura este de 10-120C şi în aer de 18-200C, în zonele sudice şi vestice la sfârşitul lunii
aprilie, început de mai, iar în restul ţării, cu 1-2 săptămâni mai târziu. Se seamănă cu SPC-6 sau
SPC-8, modificate, 4-5 kg sămânţă/ha, la adâncimea de 2-3 cm în cazul solurilor mijlocii şi 3-4
cm, pe cele uşoare, nisipoase. Schema de semănat este la fel ca la cultura prin răsad, cu deosebire
la castraveții cornișon, la care distanţa pe rând este de 10-15 cm (89000-133000 plante/ha). Pe
suprafeţe mici, cultivarele viguroase, cu vrej lung şi fructe mijlocii, se seamănă în cuiburi, la 1,0-
1,2 x0,5-0,6 m,3-4 seminţe/cuib.
Culturile de vară se pot amplasa pe teren plan, pe care se găseşte montat un tip de spalier fix,
care, în cadrul rotaţiei, este folosit la culturile de tomate sau fasole urcătoare.
Se seamănă în benzi de câte două rânduri, la 60 cm de o parte şi alta a sistemului de
susţinere, între benzi distanţa fiind de 180 cm, ce permite efectuarea mecanizată a lucrărilor de
întreţinere. Pe rând, distanţa este de 10 cm, cu 83000 plante/ha. Plantele sunt conduse la sârma
spalierului cu ajutorul sforilor.
Lucrările de întreţinere sunt, în cea mai mare parte, asemănătoare cu cele de la cultura
timpurie, cu unele precizări:
completarea golurilor: cu seminţe umectate sau preîncolţite sau cu plante rezultate de la
rărit, acolo unde au fost prea dese;
răritul, dacă este necesar, se execută când plantele sunt în faza de 1-2 frunze adevărate,
prin ruperea tulpinii la nivelul hipocotilului și nu prin smulgere, pentru a nu disloca plantele
vecine;
în funcţie de cultivar, se aplică doze diferite de fertilizanți;
193
- la castraveţii cu fructe semilungi, la începutul fructificării 40-50 kg N/ha şi 50-75 kg
K2O/ha;
- la castraveţii pentru industrializare (tip cornişon), la 8-10 zile de la semănat, 30 kg N/ha
(Moreau B., Boyer M., 1970);
la culturile pentru industrializare, la care nu se face ciupitul, plantele în faza de 3-4
frunze normal dezvoltate se tratează cu Ethrel, în concentraţie de 250-500 ppm, 600 l soluţie /ha.
Recoltarea începe în a treia decadă a lunii iunie-început de iulie şi se eşalonează până spre
sfârşitul verii. Producţiile de castraveţi la culturile cu plantele dirijate la sol sunt de 10-15 t/ha la
tipul cornişon şi de 15-25 t/ha la tipul cu fructe semilungi, iar la cultura pe spalier, între 25 t/ha şi
50-60 t/ha.
Cultura de toamnă
Castraveţii de toamnă, urmează în succesiune după culturi timpurii de mazăre, varză,
gulioare, conopidă, cartof, salată şi spanac, ceapă şi usturoi verde sau cereale păioase, asigurând
materia primă în industria alimentară și pentru conserve în gospodăriile populaţiei.
Se folosesc cultivarele tip cornişon prezentate la cultura de vară.
Terenul se pregătește conform tehnologiei specifice culturilor succesive, printr-o udare de
aprovizionare, fertilizarea chimică (40-50 kg/ha N, 50-60 kg/ha P2O5, 40-80 kg/ha K2O),
mobilizarea superficială a solului, la 18-20 cm, când se încorporează şi îngrăşămintele,
concomitent cu mărunţirea, erbicidarea şi modelarea în straturi înălţate.
Înfiinţarea culturii are loc până cel mai târziu la sfârşitul lunii iunie. Datele tehnologice
privind schema de semănat, norma de sămânță/ha, precum și lucrările de întreținere sunt cele de
la cultura de vară.
Recoltarea începe de la sfârşitul lunii august şi până când temperaturile nocturne sunt sub
0
9-10 C. Producţiile sunt de 10 - 30 t/ha, în funcţie de cultivar, mărimea fructelor, desimea
plantelor/ha, etc.
Cultura în solarii
Tehnologia de cultură este similară, în cea mai mare parte, cu cea practicată la castraveții
timpurii din câmp, de care se departajează prin următoarele date culturale:
sortimentul de cultivare este format din hibrizi F1, ginoici, cu fructe semilungi şi de tip
cornişon, timpurii şi semitimpurii: Milenium, Comibac, Astrea, Corvin, Asterisc, Triumf ș.a.;
solarului se pregăteşte din toamnă, prin evacuarea resturilor vegetale, fertilizarea cu 40-
60 t/ha gunoi de grajd bine descompus, 300-400 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sulfat de
potasiu, arătura la 28-30 cm, cu PCV-1,2 fără cormană+tractorul V-445 sau prin desfundarea
solului la 40-45 cm, cu maşina de săpat solul MSS-1,4 în agregat cu tractorul V-445 (Scurtu I.,
1998). Pe suprafeţe reduse, lucrarea se execută manual, cu cazmale. În primăvară, se efectuează
reparaţiile curente și, cu 10-12 zile înainte de plantare, solarul se acoperă cu folie de polietilenă
sau folie microporoasă de tip Agryl P-17 sau Covertan, după care solul se dezinfectează (cu
Lindatox 3, 30 kg/ha, Galithion, 20-25 kg/ha, etc.), se administrează 100-150 kg/ha azotat de
amoniu şi se erbicidează, urmat de încorporarea produselor, mărunţire, afânare şi modelare;
epoca de semănat este în perioada 15-25 februarie, vârsta optimă a răsadurilor de
castraveţi fiind de 40-45 zile;
cultura în solar se înfiinţează între 5-25 aprilie, în funcţie de realizarea temperaturii
optime de plantare în solar;
Schema de plantare se adaptează pentru realizarea unei desimi de 22000-32000 plante/ha,
în funcţie de vigoarea cultivarului. Se plantează manual, cu lingura plantator sau în gropi făcute
cu sapa şi la încheierea lucrării se udă local, moderat, cu 1-1,5 l apă/cuib, pentru a nu răci solul;
aerisirea solarului se efectuează cu moderaţie şi mare atenţie, pe toată perioada de
vegetaţie;
194
irigarea culturii cu norme mici de udare, de 200-250 m3 apă/ha, umiditatea din sol fiind
menţinută la 75-80% din I.U.A. şi umiditatea relativă a aerului, la 80-85%;
fertilizarea suplimentară se aplică la 15-20 de zile de la plantare, cu cca. 100-150 kg/ha
azotat de amoniu iar următoarea, la trei săptămâni, cu Complex III, 200-250 kg/ha. Administrarea
îngrăşămintelor foliare, odată cu tratamentele fito-sanitare, este deosebit de eficientă;
plantele sunt susținute cu ajutorul sforilor ce se înfăşoară, cu un capăt, la baza tulpinii şi
cu celălalt se leagă de sârma spalierului, ce este montat de-a lungul solarului, la înălţimea de 2 m
de la sol;
dirijarea creşterii şi a fructificării la hibrizii ginoici: tulpina se conduce până la sârma
spalierului, unde se ciupeşte, lăsându-se un lăstar de ordinul I, care se conduce pe orizontală, de-a
lungul sârmei şi când a ajuns la planta vecină, se cârneşte. Pentru fortificarea plantei, pe o
porţiune de tulpină de 30-40 cm de la sol, sunt îndepărtate toate formaţiunile de rod (lăstari şi
fructe), apoi, vor fi lăsate toate fructele, iar lăstarii laterali se ciupesc, după ce au format fiecare
câte 2-3 fructe;
defolierea plantelor se execută prin îndepărtarea frunzelor bătrâne, ofilite, bolnave sau
rănite, ocazie cu care se înlătură şi fructele deformate;
recoltarea începe la 35-40 de zile de la plantare şi se eşalonează până la sfârşitul lunii
iulie. Producțiile de castraveți sunt de 40-80 t/ha.
Pepenele galben - Cucumis melo L., familia Cucurbitaceae

Rădăcina principală este bine dezvoltată, ramificată şi pătrunde în sol la adâncimi de 80-
100 cm, ceea ce permite cultivarea speciei şi în regiunile mai secetoase. Masa rădăcinilor
explorează stratul arabil al solului, până la 30-40 cm pe verticală şi în jur de 1 m pe orizontală.
Tulpina târâtoare, lungă de 4-5 m şi cu diametrul de 8-15 mm, aproape cilindrică, cu
internodii de lungimi diferite, în funcţie de cultivar, pubescentă, formează la fiecare nod lăstari şi
cârcei lungi. În contact cu solul, în faza tânără, tulpina emite rădăcini adventive la nivelul
nodurilor.
Frunzele sunt palmate, cu cinci lobi rotunjiţi sau reniforme, cu marginile dinţate sau
netede, pubescente şi au pe tulpină o poziţie alternă.
Florile unisexuate, dar se întâlnesc şi cazuri de hermafroditism, au corola mare, cu
petalele concrescute, de culoare galben intens. Florile mascule sunt grupate câte 3-6 la subsuoara
frunzelor, apar mai devreme şi în număr mai mare pe tulpină iar cele femele au ovarul dezvoltat,
de forma şi aspectul viitorului fruct şi sunt mai numeroase pe ramificaţiile de ordin superior.
Polenizarea este alogamă, entomofilă.
Fructul este o melonidă de formă, sferică, ovală, ovoidă, cu aspectul suprafeţei, netedă,
costată, iar greutatea medie de 0,5 kg - 3 kg.
Seminţele sunt oval-turtite, asemănătoare cu cele de castraveţi, dar mai mari, cu vârful
rotunjit şi baza ascuţită, albe sau gălbui şi suprafaţă netedă.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor la pepenele galben este de 15-160C, iar
cea optimă de germinare, precum şi de creştere şi fructificare este de 26-300C, maximul termic
fiind de 35-380C (la peste 400C, creşterea plantelor încetează). Pentru polenizare şi fecundare
normale, pepenii galbeni au nevoie de 20-220C. La fel ca şi castraveţii, pepenii galbeni necesită
în sol 24-260C, la 180C capacitatea de absorbţie a rădăcinii reducându-se considerabil. Lumina
influenţează atât creşterea vegetativă cât şi fructificarea. Insuficienţa luminii determină alungirea
răsadurilor şi a plantelor în cultură. Pentru înflorire, intensitatea optimă a luminii este de peste
8000 lx, iar pentru fructificare de minim 12000-15000 lx.
195
Pepenele galben necesită în perioada creşterii vegetative o umiditate de 65-70% din CC,
iar la înflorire-fructificare, de 70-75% şi sub 60% umiditate relativă a aerului. Excesul de apă din
sol determină diminuarea acumulării de zahăr şi sensibilizarea plantelor la atacul patogenilor.
Terenurile recomandate pentru culturile de pepene galben prezintă aceleași însușiri ca
pentru castravete.
Pentru cultura pepenilor galbeni se recomandă cultivare cu potenţial productiv ridicat şi
cu fructe de calitate superioară, atât sub aspect comercial, cât şi nutritiv, cu perioade de vegetație
diferite: timpurii (70-80 zile): Ica, Fondant, Crina, Templar F1 ; semitimpurii (80-90 zile): Creso
F1, Titus, Festiv, Sublim; semitârzii (90-100 zile): Comoara Ungariei, Courier F1, Roxana,
Cantalup ș.a.
În ce privește locul în asolament și pregătirea terenului, la pepenele galben sunt similare
cu cele prezentate la cultura de castraveți.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct în câmp şi mai rar prin răsad, produs direct în
ghivece, la fel ca la castraveţi.
Epoca optimă de semănat este când în sol, la adâncimea de 7-8 cm, temperatura este de
13-14 C şi în aer de 18-200C, calendaristic, în zona I de favorabilitate, între 5-10 mai, iar în zona
0
a II, după 15 mai.

Pe suprafeţe mari, se seamănă cu maşinile de semănat de precizie, norma de sămânță fiind
de 3-4 kg/ha și adâncimea de semănat de 3-4 cm în cazul solurilor mijlocii şi de 3,5-4,5 cm, pe
terenurile nisipoase.
Schema de amplasare a culturii de pepene galben este de un rând pe coronamentul
stratului, distanţele între plante pe rând fiind de 22-26 cm la cultivarele cu vrejul scurt (25600-
30300 plante/ha) şi de 30-35 cm, la cele viguroase (19000-22200 plante/ha). În sistem
gospodăresc, cultivarele cu vrejul lung se seamănă în cuiburi, la 1,5 x 0,5 m, câte 3-4
seminţe/cuib, urmând ca după răsărire să se lase 1-2 plante/cuib.
Lucrările de întreţinere generale se efectuează la fel ca la cultura de castraveţi de vară.
Pentru realizarea de producţii mai timpurii se ciupește tulpina (lucrare specială) după 3-4
frunze, apoi lăstarii de ordinul I și de ordinul II, după 5-7 frunze.
De asemenea, conducerea plantelor cu ajutorul sforilor şi legarea de sârmele spalierului,
la fel ca la castraveţi, dar cu distanţe mai mari între plante pe rând, de 30-40 cm, îmbunătăţeşte
randamentul plantelor sub aspectul precocităţii şi al productivității. Pentru protejarea fructelor de
contactul direct cu solul, rezultate bune se obţin prin mulcire.
Recoltarea pepenilor galbeni începe în iulie şi se eşalonează până spre sfârşitul lunii
septembrie. Producţia este de 25-35 t/ha.
Pepenele verde - Citrullus lanatus(Thlunb), familia Cucurbitaceae

Pepenele verde este o plantă erbacee anuală.
Rădăcina principală pătrunde în sol la adâncimi de 100-150 cm şi se dezvoltă pe
orizontală, pe o rază de 200-300 cm, sistemul radicular explorând cca. 8-10 m3 de sol, ceea ce
conferă plantelor de pepene verde o mare rezistenţă la condiţii de secetă.
Tulpina târâtoare, lungă de 4-5 m, ramificată, acoperită cu perişori, are capacitatea de a
emite rădăcini adventive în contact cu solul umed.
Frunzele sunt peţiolate, aşezate altern, cu limbul mare, adânc sectat sau întreg. Sunt
acoperite cu perişori deşi, aspri, cenuşii-argintii.
Florile sunt unisexuate, asemănătoare cu ale celorlalte specii cucurbitacee.
196
Fructul, melonidă de dimensiuni mari, care poate ajunge la peste 10 kg greutate. În funcţie
de cultivar, fructele sunt sferice, sferic-turtite sau rotunjite, ovoide, cilindrice.
Seminţele, de formă oval-turtită şi lăţite la vârf, cu tegumentul tare şi gros, ceea ce face ca
încolţirea să dureze 12-15 zile de la semănat.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 15,5-16,50C, când procesul are loc
în cca. 20 de zile, intervalul optim fiind situat între 25-350C, când plantele răsar după 5-6 zile.
Nivelul termic optim este de 25-300C ziua şi 20-220C noaptea, temperatura minimă biologică de
14-150C, cea maximă de 32-350C, iar plantele mature suportă bine căldurile de 400C.
Cele mai mari cerinţe faţă de lumină le are pepenele verde în faza înfloritului şi formării
fructelor, insuficienţa acesteia determină formarea unui număr redus de flori și, în consecință,
scăderea drastică a producției.
Deşi are un sistem radicular puternic dezvoltat, răspândit în straturile profunde ale solului,
în perioadele secetoase pepenele verde trebuie irigat pentru asigurarea unei umidităţi optime în
sol de 65-70% din capacitatea de câmp în faza de creştere activă şi de 70-75% în perioada de
fructificare.
Plantele de pepeni verzi preferă soluri cu textură uşoară sau mijlocie, structurate,
profunde, afânate, bine drenate şi pH-ul slab alcalin.
Pepenele verde are consum specific de elemente minerale/tona de fructe de 3,7 kg N, 1,7
kg P2O5, 5,0 kg K2O, 1,2 kg CaO, 0,7 kg MgO.
La pepenii verzi nu se aplică gunoi de grajd în anul de cultură.
Pentru eşalonarea consumului de pepene verde pe o durată cât mai mare de timp, se
folosesc cultivare timpurii (perioada de vegetaţie 80-95 zile), semitimpurii (95-120 zile) şi târzii
(peste 120 zile). Cultivare timpurii: Sugar Baby; semitimpurii: Crimson Sweet, Fabiola F1, Odem
F1, Saci F1; semitârzii: De Dăbuleni, Paradise F1 ; târzii: Favorit, Clausita, Lantha F1 ș.a.
În cadrul asolamentului, foarte bune plante premergătoare sunt speciile care au fost
fertilizate cu gunoi de grajd în anul de cultură, cum sunt tomatele, ardeii, speciile din grupa
verzei, cartofii, dar şi mazărea, fasolea sau leguminoasele perene, în primul an după desţelenire.
Pregătirea terenului, se efectuează la fel ca la pepenii galbeni, cu deosebirea că toamna, la
pregătirea de bază a terenului nu se aplică gunoi de grajd, ci numai 400-500 kg/ha superfosfat şi
250-300 kg/ha sulfat de potasiu. Pe solurile sărace în humus, cum sunt terenurile nisipoase, se
recomandă fertilizarea şi cu 25-30 t/ha gunoi de grajd bine descompus.
Având în vedere înrădăcinarea profundă a pepenilor verzi, este indicat subsolajul la 50 cm
adâncime, în loc de arătura adâncă.
În primăvară se completează fertilizarea cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi se
erbicidează. Terenul nu se modelează.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct în câmp, iar pentru producţii extratimpurii, prin
răsad, produs direct în ghivece, la fel ca la castraveţi.
Epoca optimă de semănat este în prima decadă a lunii mai după ce temperatura s-a
stabilizat în sol la 15-160C. În sistem gospodăresc, se seamănă manual, în rânduri sau cuiburi,
câte 3-4 seminţe/cuib. Pe suprafeţe mari, se folosesc maşinile de semănat, cantitatea de sămânţă
fiind 4-5 kg /ha şi adâncimea de semănat 3-4 cm.
În cazul culturilor de pepeni verzi înfiinţate prin răsad, acesta se produce în spaţii calde
(solarii cu pat de biocombustibil sau răsadniţe), prin semănat direct în cuburi nutritive cu latura
de 10 cm sau pungi de plastic, folosind un amestec de pământ format din 30% mraniţă, 50%
pământ de ţelină şi 20% nisip. Epoca de semănat este în cursul lunii martie. Vârsta răsadului este
de 30 de zile. Cantitatea de sămânţă este de 0,8-1,2 kg/ha. Lucrările de îngrijire sunt cele curente,
plantându-se, în zonele din sud, între 1-10 mai.
197
Distanţele de înfiinţare a culturii de pepeni verzi sunt variabile, realizându-se de la 8000-
11000 plante/ha (180 x 50-70 cm) până la 13300- 16600 plante/ha (150 x 33-40 cm).
Lucrările de îngrijire sunt, în general, la fel ca la pepenele galben:
asigurarea răsăririi plantelor, prin spargerea crustei;
în faza de 2-3 frunze plantele se răresc, lăsându-se 1-2 la cuib;
în caz de secetă se irigă, cu 350-400 m3 apă/ha, 2-4 udări pe solurile mijlocii şi 4-6 pe
terenurile nisipoase din sudul ţării;
până când vrejii acoperă solul se efectuează 1-2 praşile mecanice şi 1-2 manuale, ocazie
cu care se pune, din loc în loc, pământ pe vrej, pentru fixarea lor şi pentru emiterea de rădăcini
adventive;
fertilizarea fazială se recomandă în perioada de înflorire, cu un îngrăşământ complex
(Complex III), 200-250 kg/ha sau cu azotat de potasiu, 100-150 kg/ha, care se completează prin
aplicarea de îngrăşăminte foliare, 2-3 tratamente;
la plantarea răsadului, tulpina se ciupește după 2-3 frunze, pentru a favoriza apariţia
lăstarilor superiori, pe care se găsesc mai multe flori femele, când plantele sunt în faza de 2-4
frunze.
Producţia de pepeni verzi este la hibrizii F1 de 70-80 t/ha.
TEST DE EVALUARE:
4. Precizaţi care sunt exigenţele castravetelui faţă de factorul temperatură ?
Castravetele fiind o plantă tipic termofilă, temperatura minimă de germinare a
seminţelor şi de vegetație este de 15-160C. La valori termice sub 11-120C, metabolismul este
stânjenit, iar dacă durează mai multe zile, plantele pier. Dacă seminţele sunt supuse unor
şocuri termice sau sunt ţinute 24 de ore la –2…-40C, germinaţia este declanşată la 100C.
Optimul termic, în zilele cu soare este de 25-280C, în zilele cu nor, 22-240C şi noaptea, 18-
200C. În sol, temperatura trebuie să fie de cel puţin 20-220C, la valori sub 180C rădăcinile nu
se mai dezvoltă normal, aprovizionarea cu apă şi substanţe minerale fiind mult îngreunată.
5. Care sunt tipurile de sisteme de cultură folosite la producerea ciupercilor?
Exerciții
Exemplu rezolvat:
1. Lucrarea specială la pepenele galben se numeşte:
a) rărit
b) copilit
c) etiolat
d) ciupit
e) cârnit
Rezolvare: d
2. Înmulţirea ciupercilor se realizează prin:
a) seminţe
b) răsad
c) miceliu
d) despartirea tufei
e) marcotare
198
Rezolvare:
10.2. Ecobiologia şi tehnologia de cultură dovlecel şi dovleac comestibil

Dovlecelul comun şi dovlecelul patison - Cucurbita pepo L., var.oblonga, respectiv,var.
patissoniana G, Familia Cucurbitaceae
Rădăcina principală la dovlecel este pivotantă şi pătrunde la peste 1,5 m adâncime.
Formează numeroase ramificaţii în stratul arabil, având o bună capacitate de aprovizionare cu apă
şi elemente nutritive.
Tulpina este scurtă şi ramificată, muchiată, acoperită cu peri aspri, rigizi, formând tufe
compacte, viguroase, cu diametrul de peste 1 m, dar sunt şi soiuri la care tulpina este lungă,
târâtoare, sub formă de vrej.
Frunzele au peţiolul lung şi gros, sunt mari, simple, pentalobate, cu peri aspri şi rigizi, de
culoare verde uniformă sau marmorată.
Florile sunt unisexuate, mari şi prezintă particularităţi morfologice şi biologice similare cu
ale castraveţilor.
Fructul este o melonidă. La dovlecelul comun fructele sunt cilindrice sau oval-alungite, la
exterior de culoare albă, alb-verzuie, galbenă, verde de diferite nuanţe, în funcţie de soi şi cu
pulpa albă, fină, suculentă, fragedă. Patisonul are fructe sferic-turtite, cu marginea crenelată, alb-
verzui, alb-crem sau galbene la maturitatea de consum şi cenuşie sau cu nuanţe galben-cărămizii,
la maturitatea fiziologică.
Seminţele sunt mari, oval turtite, de culoare albă spre galben şi suprafaţă netedă, cu MMB
de 90-150 g şi FG de 80-95%, ce se păstrează 6-7 ani, dar numai dacă se asigură condiții de
temperatură şi umiditate scăzute, deoarece conţinutul bogat în grăsimi determină râncezirea.
Referitor la factorii de vegetaţie, dovlecelul prezintă aceleaşi exigenţe ecologice ca şi
castravetele, dar având o plasticitate ecologică mai mare, are rezistenţă sporită la condiţii de
secetă, iar minimul termic sub care plantele stagnează în creştere este de 7-80C.
Consumul specific pentru 1 t de fructe este de 2,6 kg N, 1,2 kg P2O5, 4,5 kg K2O, 1,5 kg
CaO, 0,6 kg MgO.
Zonele de favorabilitate pentru dovlecel sunt Câmpia de Vest şi Câmpia de Sud, unde se
practică cultura în ogor, pentru consumul din vară şi cultura succesivă, cu recoltarea în toamnă.
Se poate cultiva însă în toate regiunile, chiar şi în cele cu regim termic mai redus, datorită
perioadei de vegetaţie scurte, care permite realizarea producţiei în perioada de vară. După cultura
în ogor, urmează legume de toamnă (specii din grupa verzei, sfeclă roşie, ridichi de iarnă, spanac,
salată, etc.), iar înainte de cultura succesivă de dovlecel se practică culturi timpurii de salată,
spanac, ceapă şi usturoi verde, mazăre de grădină, fasole verde ş.a.
Sortimentul de soiuri şi hibrizi de dovlecel comun şi de patison prezintă o perioadă de
vegetaţie de 70-80 de zile, plantele cresc sub formă de tufă şi formează fructe cilindrice, respectiv
discoidale, de culoare alb-verzuie sau verde, de diferite nuanţe: Arlika F1, Diamant, Fără vrej,
Opal F1, Patison, etc.
Plantele premergătoare şi pregătirea terenului sunt la fel ca la cultura castravetelui.
Cultura se înființează la fel ca la castraveţi, fie prin răsad, pentru obţinerea de recolte mai
timpurii, fie prin semănat direct.
199
Răsadul se produce în ghivece nutritive, cu semănatul în a doua decadă a lunii martie și o
normă de 3 kg sămânță/ha. Vârsta optimă a răsadului este de 30-35 zile, plantându-se când
temperatura în sol a ajuns la 10-120C (sfârşit aprilie în zonele calde şi în mai, în celelalte zone).
Semănatul direct în câmp pentru cultura în ogor, se realizează între 20 aprilie-10 mai, iar
pentru cultura succesivă, vara, până cel târziu în decada a doua a lunii iulie. Pe suprafeţe mari se
seamănă cu SPC-6 (8), la adâncimea de 4-5 cm, cantitatea de sămânţă fiind de 5-6 kg /ha.
Schema de înfiinţare a culturii pe teren modelat este la fel ca la castraveți, dar cu 35-40 cm între
plante pe rând, iar pe teren plan, se seamănă, în general, în cuiburi, la 1 x 0,5-0,8 m, câte 2-4
seminţe/cuib.
Lucrările de îngrijire generale sunt comune cu ale castraveţilor.
Recoltarea, pentru cultura în ogor, începe din iunie, în cazul plantării de răsad şi în iulie,
când se seamănă direct, iar la cultura succesivă, din septembrie şi durează până la căderea
brumelor.
Patisonul se recoltează când diametrul fructelor este de 3,5-5 cm pentru conservare în
oţet, de 5-8 cm la calitatea extra şi 8-12 cm la calitatea I-a, pentru consum în stare proaspătă sau
industrializare sub formă de piureuri, supe concentrate, sosuri, etc.
Producţiile de dovlecel se situează între limitele de 8-10 t/ha şi 15-25 t/ha, în funcţie de
mărimea la care se recoltează fructele.
Dovleacul comun (comestibil)-Cucurbita maxima şi Dovleacul muscat (plăcintar)-

Cucurbita moschata, familia Cucurbitaceae
Dovleacul este o plantă erbacee anuală.
Rădăcina principală a plantei pătrunde la adâncimi de 2-3 m, cu ramificaţii laterale de
peste 0,5 m, dovleacul fiind rezistent la secetă. Datorită sistemului radicular puternic şi care
explorează un volum mare de sol, se foloseşte ca portaltoi, pentru altoirea pepenelui galben.
Tulpina este bine dezvoltată, târâtoare, de 3-5 m, acoperită cu perişori aspri şi se fixează
la sol, în dreptul nodurilor, prin rădăcinile adventive. La dovleacul muscat, există şi soiuri la care
tulpina este scurtă şi creşte sub formă de tufă, asemănător cu dovlecelul.
Frunzele sunt lung peţiolate, aşezate altern, cu limbul mare, de 15-40 cm în diametru,
acoperite cu perişori, de culoare verde.
Florile sunt unisexuate, mari, galbene, cele femele cu ovar mare, având aspectul viitorului
fruct. Spre deosebire de celelalte cucurbitacee, la dovleacul muscat florile femele apar înaintea
celor mascule.
Fructul este o melonidă, de mărimi, forme şi culori ale cojii diferite, în funcţie de specie
şi cultivar. La dovleacul comun, fructele sunt mari şi foarte mari, putând ajunge până la 30-50 kg,
de formă sferică sau sferic turtită, cu suprafaţa netedă sau adânc costată, cu coaja tare şi de
culoare albă, galbenă sau portocalie. Dovleacul muscat, prezintă fructe de forme variate, sferice
turtite, cilindrice, costate sau netede, la exterior de culoare de la galben, portocaliu, la maro
închis-roşcat şi cu pulpa galbenă sau portocalie, de diferite nuanţe.
Seminţele sunt mari, cu MMB de 300 g, ovat-aplatizate, albe sau alb-gălbui, cu suprafaţa
netedă, FG=75-90%, care se păstrează 5-7 ani.
Specie termofilă, seminţele au nevoie pentru germinare de un minim de 12-130C,
temperatura optimă de creştere şi fructificare, fiind de 25-280C, iar la peste 350C, plantele suferă
şi încep să se ofilească.
Consumul de apă la dovleac este ridicat, dar datorită sistemului radicular profund şi bine
dezvoltat rezistă la secetă, chiar prelungită.
200
Dovleacul este o plantă rapace, necesitând soluri fertile, bogate în elemente nutritive şi în
humus (6-8%), de tipul cernoziomurilor, brune deschis, cenuşii de stepă, cu apa freatică la 1,5-2
m adâncime şi cu pH-ul de 6,8-7,4. Consumul specific/t de produs util: 6,4 kg N, 3-9 kg P2O5, 16
kg K2O.
Cultivarele de dovleac omologate sunt De Bihor și Alb mare.
Plantele premergătoare, precum şi pregătirea terenului sunt la fel ca la celelalte
cucurbitacee, dar se aplică doze mai mari atât de gunoi de grajd, 50 t/ha, cât şi de îngrăşăminte
chimice: toamna 400-500 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu şi în primăvară 150
kg/ha azotat de amoniu şi 50-75 kg/ha sulfat de potasiu.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct, în ultima decadă a lunii aprilie sau prima
decadă din luna mai, necesarul de sămânţă fiind de 5-6 kg /ha. Schema de semănat este în rânduri
distanţate la 150x100 cm, cu o desime de 6600 plante/ha. Pe suprafeţe reduse se seamănă în
cuiburi, la adâncimea de 5-6 cm, câte 3-4 seminţe/cuib, la distanţa de 300x100 cm, urmând ca
după răsărire să rămână 2 plante/cuib, astfel că desimea va fi tot de 6600 plante/ha.
Se aplică lucrări de îngrijire generale, comune grupei bostănoase.
Fructele de dovleac se recoltează la coacerea deplină, când coaja s-a întărit şi a devenit
lucioasă iar pedunculul este zbârcit şi lignificat. Dovleacul comun se recoltează după căderea
primei brume, iar dovleacul muscat, care este sensibil la îngheţ, înainte ca temperatura să coboare
sub 1-20C. Producţiile se situează, în medie, între 30-60 t/ha la dovleacul comestibil şi 60-80 t/ha
la dovleacul muscat.
TEST DE EVALUARE:
1.Care este epoca de semănat a dovlecelului în câmp ?
Semănatul direct în câmp pentru cultura în ogor, se realizează între 20 aprilie-10 mai,
iar pentru cultura succesivă, vara, până cel târziu în decada a doua a lunii iulie. Pe suprafeţe
mari se seamănă cu SPC-6 (8), la adâncimea de 4 cm, cantitatea de sămânţă fiind de 5-6 kg
/ha.
2.Care este schema de semănat la dovleacul comestibil ?
Exerciții
Exemplu rezolvat:
1. Cultura de dovlecel se înfiinţează prin:
a) semănat direct
b) drajoni
c) rizomi
d) răsad
e) butaşi
Rezolvare: a şi d
2.Care este cantitatea de sămânţă/ha pentru înfiinţarea culturii de dovleac ?
a) 1-2 kg/ha
b) 50-60 g/ha
c) 150-160 g/ha
d) 5-6 kg/ha
201
e) 20-25 kg/ha
Rezolvare:
10.3. Ecobiologia şi tehnologia de cultură la ciuperca comestibilă

Ciuperca de strat - Agaricus bisporus, familia Agaricaceae
Particularităţi biologice şi botanice
Ciupercile sunt plante inferioare, fără clorofilă, cu nutriţie heterotrofă saprofită, care îşi
asigură hrana din substanţe organice în descompunere.
Corpul ciupercii, este format din două părţi distincte, una subterană, miceliul şi alta
aeriană, denumită carpofor sau bazidiofruct.
Miceliul este alcătuit dintr-o împletitură de hife ce au aspectul unor fire subţiri, alb-
cenuşii, puternic ramificate în substratul de cultură şi care reprezintă partea vegetativă a ciupercii.
Acesta are rol în nutriţia plantei şi ia naştere din primordiile care se formează la extremitatea
hifelor. După însămânţare are loc procesul de incubare, când miceliul se împânzeşte în substratul
de cultură.
Carpoforul se formează prin diferenţierea miceliului vegetativ şi reprezintă echivalentul
fructului de la plantele superioare de unde şi denumirea de bazidiofruct, constituind partea
comestibilă a ciupercii.
Bazidiofructul este format din pălărie, numită pileus şi picior sau stipes
Pălăria este de formă concavă, plată sau convexă, în funcţie de faza de vegetaţie şi
prezintă la exterior o cuticulă. Aceasta este detaşabilă şi are culoare albă, crem sau brună.
Culoarea cuticulei se modifică fie sub influenţa luminii, când devine alb-cenuşie, fie datorită
ventilaţiei excesive, care schimbă nuanţa albă a pălăriei în brun.
Pe partea inferioară a pălăriei se află un strat cu lamele himeniale dispuse radiar pe care se
formează sporii. Lamelele au la început culoarea roz, apoi, pe măsură ce sporii ajung la
maturitate, devine tot mai închisă, brun până la negru. Lamelele sunt protejate de o membrană
numită velum.
Piciorul este format din cuticulă, pulpă, canal medular şi postament micelian, alcătuit la
bază, dintr-o împletitură densă de filamente miceliene.
Producerea materialului de înmulţire la ciuperci se realizează în laboratoare speciale, în
condiţii sterile. Sporii sunt germinaţi pe diferite medii de cultură, perfect aseptice, formând un
miceliu primar care apoi se înmulţeşte pe alte medii de cultură (boabe de cereale, etc.),
obţinându-se miceliul secundar, ce se comercializează sub formă de miceliu granular.
Din momentul însămânţării şi până la formarea carpoforilor, ciupercile parcurg mai multe
etape de creştere:
Øetapa de creştere vegetativă sau faza de împânzire a substratului nutritiv începe după
însămânţarea miceliului şi durează 10-20 de zile, în funcţie de sistemul de cultură şi condiţiile de
mediu existente;
Øetapa de diferenţiere a hifelor miceliene se desfăşoară în amestecul de acoperire a
substratului. Pentru ca această etapă să se desfăşoare corespunzător este obligatoriu ca acoperirea
substratului împânzit cu hifele miceliene să se facă la momentul optim, deoarece întârzierea
lucrării determină scăderea capacităţii de fructificare;
Øetapa de formare a primordiilor de fructificare începe după 7-10 zile de la acoperirea
substratului cu amestecul de pământ;
Øetapa de formare a butonilor de fructificare are loc la 7-8 zile de faza precedentă;
Øetapa de fructificare-recoltare începe după 4-5 zile de la faza anterioară şi se desfăşoară
sub forma valurilor de recoltare.
Relaţiile cu factorii ecologici
202
Cunoaşterea şi satisfacerea exigenţelor ciupercilor faţă de substrat şi parametrii de
microclimat pe tot parcursul ciclului de cultură, constituie condiţia obţinerii producţiilor de
carpofori.
Substratul de cultură reprezintă un mediu nutritiv care favorizează creşterea miceliului
printr-o compoziţie biochimică corespunzătoare sistemului de nutriţie saprofit al ciupercii şi
constituie prin structura lui un suport de calitate pentru reţeaua miceliană şi, în continuare, pentru
fructificaţii. Ciuperca de strat, fiind specie tericolă, se hrăneşte din substratul de cultură care este
de natură organo-minerală, pregătit după o tehnologie specială şi în care se găsesc surse de
carbon, de substanţe azotoase şi elemente minerale.
Azotul, care trebuie să fie în proporţie de 1,6-2,7% din s.u., este asigurat din materialul
organic şi din îngrăşămintele chimice pe bază de azot, care se introduc în substratul de cultură.
Un substrat optim pentru cultura ciupercilor de strat prezintă raportul C/N = 15-20.
Ciupercile au nevoie pentru nutriţia lor şi de fosfor, calciu, potasiu, microelement.
Umiditatea substratului trebuie să fie de 65-70% iar reacţia neutră spre bazică, de 7-7,5,
cultura ciupercilor fiind compromisă la un pH acid.
Temperatura este factorul determinant în evoluţia ontogenetică a ciupercilor, dirijarea
efectuându-se pe faze de vegetaţie
Pentru ciuperca de strat termofilă (Agaricus bitorquis), temperaturile optime ale aerului,
în cadrul celor trei fenofaze sunt mai ridicate:
-faza I: 24-260C; -faza a II: 23-250C; -faza a III-a: 23-250C.
În ce priveşte temperatura substratului, la ciuperca criofilă trebuie să fie de 22-250C în
primele două faze şi de 16-180C în faza a treia, iar la ciuperca termofilă, de 27-300C în fazele I şi
II şi de 24-260C în faza a III-a.
Umiditatea optimă a compostului este de 62-67%, iar umiditatea relativă a aerului se
modifică în funcţie de faza de vegetaţie: fenofaza I=80%, fenofaza a II-a=85%; fenofaza a III-
a=90%. La valori mai scăzute se înregistrează reducerea masivă a producţiei de ciuperci.
Aerul trebuie menţinut în limitele concentraţiei normale, de 0,03% dioxid de carbon şi
21% oxigen. Pentru menţinerea concentraţiei optime, se efectuează aerisiri permanente ale
localului de cultură.
Lumina nu este necesară ciupercilor de strat, acestea având nutriţie heterotrofă, fiind chiar
dăunătoare, deoarece produce brunificarea pălăriei şi uscarea substratului de cultură.
Tehnologiile de cultivare ale ciupercilor de strat au cunoscut o modernizare continuă, în
prezent practicându-se trei sisteme de cultură: clasic, semiintensiv şi intensiv.
Pentru cultura sezonieră în sistemul clasic, perioada de instalare a culturii în spaţii fără
climatizare se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice specifice ale zonei geografice respective
şi de anotimp, astfel încât, perioada de cultură să coincidă cu condiţiile de temperatură exterioară
favorabile. În funcţie de tipul de local, se pot efectua:
-un ciclu de cultură, în perioada aprilie-august (în pivniţe, crame, depozite de legume-
fructe prevăzute cu posibilităţi de ventilaţie forţată) sau în toamnă (în serele de forţat viţa de vie,
libere până la începerea altoitului);
-două cicluri de cultură: ciclul de primăvară, din martie-aprilie, până la începutul lunii
iunie; ciclul de toamnă, din 20 august -15 septembrie până în noiembrie-decembrie
Prin încălzirea spaţiilor de cultură, se efectuează şi un ciclu de iarnă.
Sistemul semiintensiv presupune încălzirea obligatorie a spaţiului în perioadele reci ale
anului ca şi ventilarea forţată a aerului, dar nu posedă posibilităţi de răcire a localului de cultură
şi, prin urmare, în sezonul de vară nu se poate folosi. Se efectuează 3 cicluri de cultură pe an,
producţiile de ciuperci fiind cu 25-30% mai mari faţă de cele obţinute în sistemul clasic.
203
Sistemul intensiv industrial se practică în localuri special construite pentru cultura
ciupercilor şi prezintă următoarele caracteristici: realizarea unui substrat nutritiv sintetic sau mixt,
pasteurizat şi condiţionat cu aburi; dezinfectarea termică a localurilor şi paturilor de cultură;
controlul şi reglarea automatizată a factorilor de vegetaţie; folosirea intensivă a spaţiilor prin
efectuarea a 3-4 până la 5-7 cicluri de producţie/an.
Localurile de cultură şi pregătirea lor
În vederea realizării condiţiilor necesare obţinerii de producţii asigurate, spaţiile destinate
pentru cultura ciupercilor de strat, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe minime:
Ø evitarea oscilaţiilor termice între zi şi noapte mai mari de 3-40C;
Øsă poată fi încălzite sau răcite în funcţie de necesităţi, în vederea asigurării optimului
termic specific pe faze de vegetaţie;
Øsă prezinte o bună etanşeitate, atât pentru menţinerea temperaturii corespunzătoare, cât
şi a umidităţii relative a aerului ridicată;
Øsuprafeţele încăperilor să fie netede, pentru o curăţire şi spălare uşoară şi bună;
Øsă permită aerisirea prin mijloace directe sau prin ventilaţie;
Øsă fie prevăzute cu instalaţie de apă curentă, de canalizare, de curent electric;
Înaintea fiecărui ciclu de cultură, după evacuarea substratului epuizat, trebuie efectuate
lucrări de igienizare a localului de cultură, care sunt foarte importante pentru a preveni
proliferarea patogenilor şi dăunătorilor, cum sunt ciupercile parazite Pseudobalsamina
microspora, Chaetomium olivaceum, Verticilium psaliota, Mycogena perniciosa, Fusarium
martii, Fusarium oxisporum, nematozii, acarienii (căpuşele), etc.
În acest scop, se spală cu jet puternic de apă pardoseala, pereţii, stelajele, apoi spaţiul se
văruieşte şi se dezinfectează.
În funcţie de sistemul de cultură, dezinfecţia localurilor se execută în mod diferenţiat:
-în sistemul clasic şi semiintensiv, prin arderea sulfului, 30 g/m3 spaţiu sau un cartuş de
Bladafum/150 m2 de local, care se ţine închis 24 de ore, precum şi prin stropirea cu soluţii de
pesticide: sulfat de cupru 3% (1 l/m2); formalina (40 l/1 000 m2); amestec format din 3 kg
CuSO4+10 l lapte de var+2 l formalină+1 kg Heclotox 5% la 100 l apă;
-în sistemul intensiv dezinfecţia este termică, prin introducerea în localul de cultură închis
ermetic a aburului sub presiune, la temperatura de +700C timp de 12 ore şi 4-5 ore, la +800C.
Această operaţie se efectuează înainte de scoaterea compostului epuizat de la ciclul anterior şi se
repetă apoi după curăţarea şi spălarea încăperilor.
Substratul nutritiv (compostul)
În raport cu sistemul de cultură practicat, facilităţile de compostare şi posibilităţile de
aprovizionare cu diferite materiale, se întâlnesc mai multe tipuri de composturi: clasic, mixt şi
sintetic.
ØCompostul clasic (natural), are la bază gunoiul de grajd de cabaline la care se adaugă
paie de cereale, îngrăşăminte chimice şi amendamente şi poate fi utilizat în toate sistemele de
cultură a ciupercilor de strat.
ØCompostul mixt, utilizat cu precădere la cultura clasică şi semiintensivă, este
asemănător cu cel clasic, dar gunoiul de cabaline este înlocuit parţial cu alte componente.
ØCompostul sintetic, specific culturilor de ciuperci de tip intensiv, nu cuprinde gunoi de
grajd, sursele de azot fiind asigurate din alte materiale bogate în acest element. Pentru prepararea
compostului sintetic se foloseşte un reţetar foarte bogat, fiind utilizat în ciupercăriile din ţările
mari cultivatoare aproape în exclusivitate (Zăgrean V., 1998) (Tabelul 10.2.).
Aşezarea compostului în localul de cultură
În funcţie de sistemul de cultură, înălţimea şi configuraţia localului, posibilităţile
materiale, etc., aşezarea compostului în local, prezintă mai multe variante.
204
ØCultura clasică:
üîn biloane solitare, câte două (gemene) sau câte trei, de 30 cm înălţime, 45 cm lăţime la
bază şi 20 cm la vârf, 1 m linear de bilon ocupând un spaţiu de 0,45 m2, cu o suprafaţă de cultură
de 0,8 m2. Biloanele se realizează cu ajutorul unor tipare de lemn care se umplu cu compost, se
tasează, apoi se răstoarnă pe pardoseală, lăsând între ele poteci de circulaţie de 30-40 cm lăţime.
Pentru a se mări suprafaţa de cultură şi dacă localul este mai înalt, biloanele pot fi aşezate etajat,
pe stelaje;
üîn saci de polietilenă cu diametrul de 40-50 cm şi înălţimea de 60-70 cm, care sunt
perforaţi şi în care se introduce substratul nutritiv în grosime de 20-25 cm, bine tasat, necesarul
fiind de 20-25 kg compost/sac. Sacii se pot aşeza direct pe pardoseală sau pe stelaje;
üîn lăzi de PVC sau din lemn suprapuse, adânci de 14-16 cm,
üîn straturi, metodă folosită mai ales în cazul culturilor de ciuperci din sere. Pe traveea de
3,2 m se amplasează două straturi cu lăţimea de 100 cm, cu poteci de 40 cm între ele şi în dreptul
registrelor de încălzire. Grosimea stratului de compost este de 20-25 cm.
Tabelul 10.2.
Reţete de composturi pentru cultura ciupercilor de strat
U.M Tipul de compost
. Natural (clasic şi mixt) Sintetic
A* B* C* D* E*
Gunoi de cal (proaspăt) kg 5000 3500 2000 - -
Paie de grâu sau secară kg - 600 1000 1500 1600
Gunoi de păsări kg - 600 450 600 1300
Colţi de malţ kg - 60 - - -
Borhot de bere kg - - - 600 -
Urină de grajd l 350 - - - -
Uree tehnică (46%) kg - 30 - 35 -
Superfosfat (simplu) kg 25 30 - 25 -
Sulfat de amoniu kg 17 - - - -
Ipsos kg 100 125 135 105 135
TOTAL (pentru suprafaţa de kg 5492 4945 3585 2865 3035
50 m2 cultură)
*: A-după Mateescu N (1983); B-după Partenie Şt., Bănică Gh. (1983); C-după Gerrits J.P.G. (1988); D-
după Gyorgy Al., Timar L. (1985); E-după Gerrits J.P.G. (1988).
ØCulturi semiintensive şi intensive:

üpe stelaje confecţionate din lemn, prefabricate de beton sau aluminiu, late de 140-160
cm, cu 4-6 nivele, în funcţie de înălţimea localului, distanţate între ele la 50-60 cm, pe care
compostul se pune în grosime de 20-25 cm, fiind necesară cantitatea de 90-100 kg compost/m2 ;
üîn lăzi, care se stivuiesc mecanic, cu dimensiuni diferite. Grosimea compostului din lăzi
este de 15-18 cm;
üîn saci, la fel ca la cultura clasică.
Indiferent de modul de aşezare, necesarul de compost este de 100 kg/m2.
Însămânţarea miceliului
Înfiinţarea culturilor de ciuperci se realizează cu miceliu obţinut printr-un proces
tehnologic de tip industrial în laboratoare specializate.
După înfiinţarea culturii cu miceliu clasic sau granulat, suprafaţa respectivă se
dezinfectează prin pulverizare fină cu soluţie de Nogos 0,2% şi prăfuire cu Zineb, Dithane sau
205
Captan, 1 g/m2, apoi se acoperă cu hârtie (indicată cea de ziar, dar netipărită), care se udă prin
stropire cu apă, pentru menţinerea umidităţii optime în substratul de cultură. Indiferent de metoda
şi materialul de înmulţire folosit, în momentul însămânţării temperatura substratului trebuie să fie
de maxim 280C, cu tendinţă de scădere, a aerului de 22-240C iar umiditatea substratului de 65-
68% şi umiditatea relativă a aerului de 80-85%.
Lucrările de întreţinere: dirijarea factorilor de vegetaţie; acoperirea substratului cu
amestec de pământ (gobtarea); menţinerea stării de sănătate a ciupercilor prin măsuri fito-sanitare
preventive şi curative.
ØTemperatura:
üfaza I - perioada de împânzire a miceliului în substrat- durează de la însămânţare şi până
la acoperirea miceliului sau gobtare: timp de 7 zile de la însămânţare temperatura va fi de 220C în
local şi de 25-260C în substrat pentru a favoriza creşterea rapidă a hifelor miceliene, după care,
din ziua a 8-a, la ciuperca criofilă, temperatura aerului va scădea la 18-200C şi la 23-240C, în
compost;
üfaza a II-a -faza de formare a primordiilor de fructificare- durează de la gobtare şi până
la apariţia primilor butoni, la ciuperca criofilă temperatura din local trebuie să fie de 16-180C;
üfaza a III-a -perioada de creştere a ciupercilor şi de recoltare-, nivelul termic realizat în
local este determinant asupra ritmului de creştere a carpoforilor la ciupercile criofile, astfel că la
12-130C, recoltările se fac la 2-3 zile, la 14-150C la 1-2 zile iar la 16-180C zilnic.
ØUmiditatea:
üfaza I - pentru asigurarea umidităţii optime de 65-70% necesare procesului de incubare,
respectiv de împânzire a miceliului în substrat, se pulverizează fin cu apă hârtia care acoperă
substratul cu miceliu, cu ajutorul aparatelor de tip “Vermorel”. Umiditatea relativă a aerului de
80-85% se realizează prin stropirea potecilor de circulaţie şi a pereţilor;
üfaza a II-a - în substrat, umiditatea trebuie să fie mai redusă, comparativ cu faza
anterioară şi se realizează prin aplicarea de pulverizări fine cu apă la temperatura de 16-180C,
direct pe stratul de amestec de pământ folosit pentru acoperire. Umiditatea relativă a aerului în
această fază creşte la 85-90%;
üfaza a III-a - umiditatea din substrat scade faţă de faza precedentă şi udările se fac
numai după fiecare recoltare, dar umiditatea relativă a aerului trebuie să ajungă până la 90-95%.
ØAerul:
üfaza I - se execută o ventilaţie slabă, de 0,5-1,2 m3 aer/oră/m2 suprafaţă cultivată,
concentraţia ridicată de CO2 din aer favorizând creşterea şi împânzirea miceliului în substrat;
üfaza a II-a - ventilaţia se accentuează la 2-3 m3 aer/oră/m2,;
üfaza a III-a - ventilaţia devine foarte energică, de 5-8 m3 aer/oră/ m2, pentru a menţine
procentul de CO2 din aer la nivelul de 0,03%, peste această limită carpoforii fiind rapid depreciaţi
sub aspect calitativ.
Acoperirea substratului cu pământ sau gobtarea
După însămânţare, la 16-18 zile la sistemul clasic şi 10-12 zile la cel intensiv, miceliul
împânzeşte în întregime substratul de cultură, sub forma unei pâsle alb-cenuşii ce indică faptul că
trebuie să se execute acoperirea acestuia cu un amestec mineral, care declanşează fructificarea
ciupercilor.
Rolul amestecului de acoperire este multiplu:
-menţine în substrat nivelul optim de temperatură şi umiditate;
-favorizează dezvoltarea bacteriilor care stimulează fructificarea;
-neutralizează pH-ul compostului, care devine tot mai acid, ca urmare a creşterii
miceliului;
206
-are capacitate mare de absorbţie a apei, pe care o cedează apoi treptat ciupercilor în
formare;
-protejează substratul împânzit împotriva ciupercilor competitoare şi a dăunătorilor din
spaţiul de cultură;
-menţine un gradient optim de concentraţie în CO2 , între compost şi aerul atmosferic, ca şi
nutriţional, între compost şi stratul care îl acoperă;
- constituind pentru miceliu un mediu mult mai sărac în substanţe nutritive decât
compostul, determină trecerea de la faza de creştere vegetativă la cea de fructificare.
În funcţie de sistemul tehnologic de cultură, amestecurile folosite pentru gobtare prezintă
în componenţa lor turbă neagră sau roşie, nisip de râu, pământ de ţelină, mraniţă, rezidiu calcaros
de la fabricile de zahăr (şlam), praf de lignit, cretă furajeră, piatră concasată, etc.
În cazul sistemului de cultură intensiv, turba reprezintă materialul de bază în formarea
amestecurilor. Înainte de acoperire, la culturile semiintensive şi intensive se împrăştie la suprafaţa
compostului substanţe bogate în azot cum sunt făinurile de carne, de sânge, de soia, etc., 1-2 kg/t
de compost. După gobtare, pentru a stimula capacitatea de împânzire a miceliului în stratul de
amestec acoperitor, se execută stropiri, la intervale de 3-4 zile, cu suspensii de drojdie de bere,
0,5-1,0%. De asemenea, se face şi un tratament fito-sanitar, prin prăfuirea substratului cu un
fungicid (Zineb 1g/m2)
După gobtare se verifică periodic modul în care are loc împânzirea miceliului în stratul de
amestec de pământ, care trebuie să devină tot mai compact încât, după cca două săptămâni, acesta
nu se mai dispersează.
Măsurile de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor
După însămânţarea miceliului, pe parcursul incubării, pe suprafaţa hârtiei care acoperă
substratul sau pe sacii cu compost, se aplică pulverizări fine cu soluţii de formalină 0,5%, Decis
0,05%, Tedion 0,2%, în cantitate de 50-100 ml/m2.
Până la apariţia butonilor de fructificare se efectuează 2-3 tratamente fito-sanitare pentru a
preveni apariţia diferitelor ciuperci parazite utilizându-se produsele specifice:
-formalină 0,5%, la intervale de 5-6 zile, în cantitate de 100 ml/m2 ; Nogos 0,2%, la 2-3
zile, 50-100 ml/m2 ; administrate imediat după acoperire; Bavistin 0,1% şi Dithane M 45 0,2%,
prin stropiri între valurile de recoltare;
-împotriva muştelor; pulverizarea substratului imediat după gobtare cu Dimilin 25 PU,
400 g/150 l apă;
-acaricidele: Diazinon încorporat în compost la însămânţare; Dicofol la 7 zile de la
însămânţare; Andalin 0,06% după gobtare; pulverizări în caz de atac cu Omite 0,15%, Neoron
0,15%, Tedion 0,15%, Onevos 0,2% ş.a.
Recoltarea
În cazul în care au fost asigurate condiţiile optime de temperatură şi umiditate, recoltarea
ciupercilor de strat are loc după 18-23 de zile de la gobtare, respectiv 30-32 de zile de la
însămânţare. Perioada de recoltare durează 45-90 de zile, în funcţie de temperatura realizată în
localul de cultură.
Desfăşurarea producţiei de ciuperci se face eşalonat, sub forma valurilor de recoltare
numite şi generaţii, fiecare val cuprinzând 3-6 recoltări şi, de regulă, primele 3-4 valuri
concentrează 60-70% din producţia totală.
În timpul perioadei de recoltare se aplică între valurile de producţie, alternativ, tratamente
cu insecticide şi fungicide.
Producţia de ciuperci de strat în sistemul clasic, este în medie 5-6 kg/m2 sau 70 kg/t de
compost, în sistemul semiintensiv, de 7-8 kg/m2 şi în sistemul intensiv, de 10-12 kg/m2 sau 100
kg/t de compost.
207
Pentru a preveni transmiterea de boli şi dăunători la ciclul de cultură următor, la sfârşitul
perioadei de recoltare atât localul cât şi substratul uzat trebuie dezinfectate.
Substratul epuizat folosit la producerea ciupercilor se reciclează, fiind utilizat ca
îngrăşământ organic la fertilizarea altor culturi legumicole.
Reţinem:
Plantele legumicole din această grupă fac parte din familia Cucurbitaceae, sunt specii
unisexuat monoice, anuale, de la care se consumă fructele, numite melonide sau peponide, la
maturitatea tehnică (castravete, dovlecei) sau fiziologică (pepene galben, pepene verde, dovleacul
comun şi muscat).
Ciupercile sunt plante inferioare, fără clorofilă, cu nutriţie heterotrofă saprofită, care îşi
asigură hrana din substanţe organice în descompunere. Corpul ciupercii, este format din două
părţi distincte, una subterană, miceliul şi alta aeriană, denumită carpofor sau bazidiofruct.
Pentru aprovizionarea eşalonată, în vederea consumului în stare proaspătă sau a
industrializării, culturile de cucurbitacee se efectuează în câmp și în spații protejate, aplicându-se
tehnologii diferenţiate.
Ciupercile nu au capacitatea de a prelucra lumina soarelui precum fac plantele verzi care
se bucură de prezenţa clorofilei. Ciupercile extrag carbohidraţii şi proteinele dintr-un mediu bogat
în materie organică de natură vegetativă care de obicei este în stare de putrefacţie. Aceasta
materie organica trebuie preparata in compost pentru ca ciupercile să îl consume.
TEST DE EVALUARE:
Precizaţi care sunt măsurile de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor
pentru o bună fructificare?
După însămânţarea miceliului, pe parcursul incubării, pe suprafaţa hârtiei care acoperă
substratul sau pe sacii cu compost, se aplică pulverizări fine cu soluţii de formalină 0,5%,
Decis 0,05%, Tedion 0,2%, în cantitate de 50-100 ml/m2.
Până la apariţia butonilor de fructificare se efectuează 2-3 tratamente fito-sanitare pentru
a preveni apariţia diferitelor ciuperci parazite utilizându-se produsele specifice:
-formalină 0,5%, la intervale de 5-6 zile, în cantitate de 100 ml/m2 ; Nogos 0,2%, la 2-3
zile, 50-100 ml/m2 ; administrate imediat după acoperire; Bavistin 0,1% şi Dithane M 45
0,2%, prin stropiri între valurile de recoltare;
-împotriva muştelor; pulverizarea substratului imediat după gobtare cu Dimilin 400 g/150
l apă;
-acaricidele: Diazinon încorporat în compost la însămânţare; Dicofol la 7 zile de la
însămânţare; Andalin 0,06% după gobtare; pulverizări în caz de atac cu Omite 0,15%,
Neoron 0,15%, Tedion 0,15%, Onevos 0,2% ş.a.
6. Care sunt tipurile de sisteme de cultură folosite la producerea ciupercilor
Exerciții
Exemplu rezolvat:
1. În momentul însămânţării temperatura substratului şi umiditatea trebuie să fie
de:
a) maxim 280C, cu tendinţă de scădere, a aerului de 22-240C, iar umiditatea substratului
de 65-68% şi umiditatea relativă a aerului de 80-85%
208
b) maxim 180C, cu tendinţă de scădere, a aerului de 22-240C, iar umiditatea substratului
c) maxim 180C, cu tendinţă de scădere, a aerului de 22-240C, iar umiditatea substratului
d) maxim 400C, cu tendinţă de scădere, a aerului de 30-340C, iar umiditatea substratului
e) maxim 280C, cu tendinţă de scădere, a aerului de 12-140C, iar umiditatea substratului
de 65-68% şi umiditatea relativă a aerului de 30-45%.
Rezolvare: a
2. Înmulţirea ciupercilor se realizează prin:
a) seminţe
b) răsad
c) miceliu
d) despărţirea tufei
e) marcotare
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
Plantele legumicole cucurbitacee sunt originare din regiuni cu climat subtropical, fiind, în
general, cu pretenţii ridicate faţă de factorii de vegetaţie, mai ales în ce priveşte căldura şi lumina.
Având în vedere caracteristicile biologice, morfologice şi ecologice asemănătoare,
tehnologiile de cultură, în cea mai mare parte, prezintă elemente comune privind plantele
premergătoare şi pregătirea terenului, înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp, la
distanţe mari, atât între rânduri cât şi între plante pe rând, existând posibilităţi de mecanizare a
lucrărilor de semănat, întreţinere şi chiar de recoltare.
Acestea, alături de faptul că realizează producţii mari la unitatea de suprafaţă, fac ca
legumele din această grupă să fie considerate profitabile, fiind cultivate atât în câmp, cât şi în
spaţii protejate.
Cultivarea ciupercii de strat în prezent, se practică în tot mai multe societăţi comerciale,
precum şi în gospodăriile populaţiei, atât pentru consum propriu, cât şi pentru comercializare,
aceasta fiind una sau, poate, cea mai profitabilă dintre speciile legumicole.
Carpoforul se formează prin diferenţierea miceliului vegetativ şi reprezintă echivalentul
fructului de la plantele superioare de unde şi denumirea de bazidiofruct, constituind partea
comestibilă a ciupercii.
Ciupercile sunt heterotrofe, adica nu isi pot sintetiza singure nutrientii. Cel mai utilizat
substrat nutritiv este compostul.
Producţia de ciuperci de strat în sistemul clasic, este în medie 5-6 kg/m2 sau 70 kg/t de
compost, în sistemul semiintensiv, de 7-8 kg/m2 şi în sistemul intensiv, de 10-12 kg/m2 sau 100
kg/t de compost.
209
TEST RECAPITULATIV 2
1. Adâncimea optimă de semănat la pătrunjel este de:

a) 1-1,5 cm
b) 1,5-2 cm
c) 2,5-3 cm
d) 3-4 cm
e) 4-5 cm
2. Gunoiul de grajd se aplică la cultura de morcov?
a) numai plantei premergătoare
b) în fiecare an la înfiinţarea culturii timpurii
c) în fiecare an la înfiinţarea culturii de toamnă
d) din 5 în 5 ani
e) odată la 3 ani
3. Care este schema de plantat la praz pe teren modelat?
a) 3 rânduri/37 cm între rânduri/12 cm între plante pe rând
b) 2/80 cm/22-24 cm
c) 4/28 cm/8-10 cm
d) 6/15cm/8 cm
e) 5/10 cm/15 cm
4. Care este schema de semănat pe teren modelat la ceapă ceaclama?
b) 3/37cm/12 cm
c) 6/15/3
d) 4/28/5-6
e) 2/80 cm/5-6 cm
5. Care este schema de semănat pe teren modelat la salata de căpăţână?
b) 4/28/15-20 cm
c) 4/28/5-6 cm
d) 3/37/15-20 cm
e) 2 /60/ 4-5 cm
6. Excesul de azot la cultura de salată determină:
a) albăstrirea plantelor
b) etiolarea plantelor
c) creşterea plantelor
d) acumularea de nitraţi
e) stagnarea creşterii
7. Morcovul face parte din familia botanică:
b) Chenopodiaceae
a) Asteraceae
c) Apiaceae
d) Fabaceae
e) Malvaceae
8. Denumirea ştiinţifică a pătrunjelului este:
a) Daucus carota
b) Apium graveolens
c) Petroselinum crispum
210
d) Pastinaca sativa
e) Anethum graveolens
9. Usturoiul, în condiţii de climat temperat, se înmulţeşte prin:
a) seminţe
b) bulbili
c) seminţe şi bulbili
d) altoire
e) rizomi
10. Din familia Fabaceae fac parte:
a) mazărea de grădină, fasolea verde, bobul de grădină
b) tomate, ardei, vinete
c) salata, spanacul, andive
d) loboda, mărarul, dovlecelul
e) revent, măcriş, ştevie
11. Plante legumicole perene sunt:
a) varza, gulia, conopida
b) usturoi, ceapa ceaclama, praz
c) sparanghel, revent, leuştean
e) ciuperca, ridichi de vară-iarnă, batat
12. Ceapa se comportă ca o specie trienală când se cultivă prin:
a) seminţe
b) răsad
c) arpagic
d) rizom
e) despărţirea tufei
13. Data plantării gulioarelor în câmp este:
a) decada a II martie
b) decada a II aprilie
c) decada a II iunie
d) decada a II mai
e) decada a III mai
14. Recoltare conopidei de toamnă are loc:
a) înainte de scăderea temperaturii sub 00C
b) înainte de 01 decembrie
c) în funcţie de beneficiar
d)când organul comestibil a ajuns la mărimea caracteristică cultivarului
e) când diametrul calotei este mai mare de 12 cm
15. Gunoiul de grajd şi îngrăşămintele chimice se aplica în anul de cultură la
mazăre?
a) numai gunoiul de grajd
b) nu, fertilizarea se face odată la 4 ani
c) numai îngrăşămintele chimice
d) da
e) da, în fiecare toamnă
16. Lucrarea de cârnit la tomate se aplică cu scopul:
a) de a limita creşterea plantelor
b) de a stimula ramificarea plantelor
c) de a grăbii înflorirea plantelor
211
d) de a mări vigurozitatea plantelor
e) de a stimula formare fructelor din etajele superioare
17. Vârsta optimă a răsadului de tomate pentru cultura timpurie este de:
a) 30-40 zile
b) 40-50 zile
c) 55-60 zile
d) 75 zile
e) 25 zile
18. Copilitul se aplică la soiurile şi hibrizii de tomate
a) cu creştere determinată
b) cu creştere nedeterminată
c) la toate convarietăţile botanice
d) cu creştere semiînaltă
e) cu talie pitică
19. Care specii legumicole se pot înfiinţa după ridichi de lună:
a) sfeclă roşie, varză de toamnă, conopidă de toamnă
b) muştar
c) castraveţi, tomate, pepeni verzi
d) salata, spanac, ridichi de lună
5. fasole verde, dovlecel, praz
20. Intensitatea optimă a luminii pentru asimilaţia plantelor legumicole cucurbitacee
este:
a) până la 10 mii lucşi
b) între 10-20 mii lucşi
c) între 20-30 mii lucşi
d) între 2-3 mii lucşi
e) între 12-13 mii lucşi
21.Care sunt lucrările de îngrijire specifice culturilor de legume forţate şi protejate ?
a) controlul şi dirijarea temperaturii, luminii, regimului de gaze, polenizarea suplimentară,
stimularea fructificării, cizelarea fructelor, îndepărtarea unor butoni florali şi fructe,
defolierea
b) dirijarea factorilor de mediu, palisarea plantelor, tratarea florilor cu stimulatori,
cârnitul, copilitul, ciupitul
c) dirijarea creşterii şi fructificării plantelor, controlul factorilor de mediu, etiolarea,
mulcirea solului, dezinfecţia spaţiilor de cultură
d) răritul, defolierea, etiolarea
e) irigarea prin aspersiune, stimularea creşterii
22. Cum se execută copilitul la tomate, în diferite sisteme de culturi ?
a) total la culturile din sere şi solarii; parţial la culturile din răsadniţe şi câmp;
b) total la culturile timpurii şi cele din sere, solarii, răsadniţe; parţial la culturile de vară şi
de toamnă;
c) total la culturile din sere, solarii şi răsadniţe, parţial la culturile timpurii şi de vară-
toamnă
d) total, indiferent de sistemul de cultură
e) parţial, în toate sistemele de cultură, se lasă 1-2 copili
23. Plantele foarte bune premergătoare pentru castraveţi pot fi:
a) mazărea, fasolea şi lucernă, în primul an după desţelenire
212
b) tomatele, ardeii, varza, cartofii,
c) ceapa, usturoiul, praz
d) morcov, pătrunjel, păstârnac
e) pepeni verzi, pepeni galbeni, dovlecei
24. Principalii dăunătorii ai porumbului zaharat sunt:
a) Phyllotreta ssp., Delia floralis, Trioza apicalis
b) Trialeurodes vaporariorum, Macrosiphon sp.;Myzus persicae
c) Gryllotalpa gryllotalpa, Ditylenchus dipsaci, Lilioceris merdigera
d) Helicoverpa zea, Ostrinia nubilalis, Tanymecus dilaticolis
e) Silona lineatus, Bruchus pisorum, Acyrthosihon pisum
25. Temperatura minimă de germinare a seminţelor de ardei este de:
a) 14-150
b) 22-24
c) 18 0C
d) 8 0C
e) 32-35 0C
26. Epoca de semănat pentru producerea răsadului de castraveţi destinat culturii în
solarii este în perioada:
a) 5-15 ianuarie
b) 15-25 ianuarie
c) 25-30 martie
d) 10-15 aprilie
e) 15-25 februarie
27. Sparahghelul se înmulțeşte prin:
a.) seminţe sau rizomi
b) numai prin seminţe
c) numai prin rizomi
d) spori
e) miceliu
28. Cantitatea de sămânţă pentru înfiinţarea culturii de pepeni verzi este de:
a) 8-12 kg
b) 22 kg/ha
c) 0,4 kg/ha
d) 0,8-1,2 kg/ha
e) 0,1 kg/ha
29. Principalii patogeni la cultura de fasole pitică sunt:
a. Alternaria porri, Peronospora destructor, Erwinia carotovora
b) Pseodomonas phaseolicola, Colletotrichum lindemuthianum, Xanthomanas phaseoli
c) Alternaria cucumerina, Colletotrichum lagenariom, Spherotheca fuliginea
d) Erwinia atroseptica, Phytophthora infestans, Alternaria porri
e) Xanthomonas campestris, Erwinia carotovora, Phoma lingam
30. Densitatea optimă la plantare a vinetelor este de:
a) 15000 plante/ha
b) 300000 pl/ha
c) 30000-33300 pl/ha
d) 65000-75000 pl/ha
e) 600000 pl/ha
213
BIBLIOGRAFIE
1. Apahidean, Al. S., Apahidean, Maria - Cultura legumelor şi ciupercilor. Editura

AcademicPres, Cluj-Napoca, 2004
2. Berar, Viorel- Manual de legumicultură, Editura Agroprint, Timişoara, 1998
3. Butnariu, H. şi colab.- Legumicultura. Tipografia Institutului Agronomic Timişoara,
1990
4. Butnariu şi colab. (1992) – Legumicultura. Editura Didactică şi Pedagogică
S.A.Bucureşti.
5. Ciofu, Ruxandra şi colab. – Tratat de legumicultură. Ed. Ceres, 2003
6. Chilom, Pelaghia, Dinu, Maria, Giorgotă, M. – Legumicultură generală. Îndrumător
pentru lucrări practice. Reprografia Universităţii Craiova, 1998
7. Costache, M., Roman. T.- Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea agenţilor patogeni şi
a dăunătorilor de legume. Editura Ceres, Bucureşti, 1998
8. Davidescu, D. şi Davidescu Velicica- Agrochimie horticolă. Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992
9. Dumitrescu şi colab.- Producerea legumelor. Editura Artprint, Bucureşti, 1998
10. Duţă, Adriana- Legumicultură generală. Reprografia Universităţii Craiova, 1995
11. Duţă, Adriana– Legumicultură specială. Editura Sitech, Craiova, 2001
12. Duţă, Adriana – Ingineria sistemului legumicol, Vol. I. Ed. Universitaria, Craiova, 2004
13. Duţă, Adriana – Ingineria sistemului legumicol, Vol. II. Ed. Universitaria, Craiova,
2005
16. Duţă, Adriana, Soare, Rodica – Legumicultură. Îndrumător de lucrări practice.
Reprografia Universităţii Craiova, 2001
17. Duţă, Adriana, Soare, Rodica - Cultura plantelor legumicole, Editura Sitech, 2003
18. Horgoş, A.- Legumicultura specială. Editura Agroprint, Timişoara, 2003
19. Hoza, Gheorghiţa- Legumicultură. Editura Elisavaros, Bucureşti, 2001
20. Indrea, D., Apahidean, Al. S.- Ghid practic pentru cultura legumelor. Editura Ceres,
Bucureşti, 1995
21. Popescu V-Legumicultura, vol I- Editura Ceres-1996,
22. Popescu V,Atanasiu N-Legumicultura vol II, Editura Ceres -2000,
23. Popescu V,Atanasiu N—Legumicultura vol III, Editura Ceres -2001
24. Stan, N. şi Stan T. (1999) – Legumicultură, vol.I, Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
25.
***Hortinform-revista editata de Societatea Nationala de Horticultura- colectie
*** revista Profitul agricol-colectie
*** revista Sanatatea plantelor-colectie
214

Tehnologii Horticole - Legumic curs-SOARE RODICA

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnologii Horticole - Legumic curs-SOARE RODICA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SOARE RODICA

MANUAL UNIVERSITAR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL

Tema nr. 1. IMPORTANŢA ŞI BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII

Timpul alocat temei: 3 ore

1.1. Legumicultura ca ramură a ştiinţei şi practicii, obiective, importanţă.

- anghinare: în nefrite cronice, vărsături, enterite, fermentaţii intestinale, hemoroizi,

Reţinem: Legumicultura poate să reprezinte un factor determinant în economia unei ţări,

2. Enumeraţi particularităţile sectorului legumicol care determină importanţa

1.2. Originea şi evoluţia plantelor legumicole

2. Care sunt perioadele şi fazele evoluţiei ontogenetice ale plantelor legumicole?

1.3. Înmulţirea şi clasificarea plantelor legumicole

Raportul dintre producţia de seminţe/ha şi necesarul

· pentru păstrarea seminţelor nu sunt necesare amenajări costisitoare (condiţii de regim de

Clasificarea plantelor legumicole

ØClasificarea după durata vieţii

Timpul alocat temei: 7 ore

2.1. Exigenţele ecologice ale plantelor legumicole faţă de factorii lumină şi

Temperaturile optime în funcţie de intensitatea lumini şi fenofază

În perioada creşterii vegetative, nivelul termic trebuie menţinut la limita inferioară a

2. Cum se clasifică plantele legumicole în funcţie de cerinţele pe care le manifestă

2. Care este compoziţia aerului atmosferic ?

2.3. Amenajarea terenului şi folosirea raţională în legumicultură

Culturile succesive se practică în câmp, sere, solarii şi răsadniţe

Culturile asociate sau intercalate reprezintă cultivare pe aceeaşi suprafaţă de teren, în

Culturi asociate în câmp

2. Ce sunt culturile succesive? Exemple.

Timpul alocat temei: 4 ore

3.1. Sistemele de cultivare a plantelor legumicole şi construcţiile folosite în

Fig. 3.1. Solar individual tip tunel înalt

În prezent, datorită revoluţionării materialelor de construcţii şi a dezvoltării industriei

Fig. 3.2. Sere-solar Filclair

Aerisirea spaţiului se realizează pe la acoperiş prin ferestrele de aerisire, amplasate pe o

Øpermit aplicarea celor mai moderne şi performante tehnologii de cultivare a speciilor

Caracteristicile constructive ale răsadniţelor

Fig. 3.4. Tipuri de răsadniţe cu încălzire biologică.

Cu 8-10 zile înainte de amenajarea răsadniţelor biocombustibil se aşează în „platforme de

Grosimea şi cantitatea de biocombustibil utilizată pentru amenajarea patului cald la

2. Prezentaţi avantajele folosirii unor construcţii avansate pentru culturile protejate

3. 2. Lucrări de pregătire a spaţiilor şi solului pentru înfiinţarea culturilor

Erbicide aplicate ppi aplicate în culturile legumicole

Pregătirea serelor bloc de tip industrial

2. Gunoiul de grajd şi îngrăşămintele greu solubile se administrează în câmp:

Fig. 3.5. Instalaţii pentru cultura hidroponică: 1.apă; 2.îngrăşăminte dizolvate;

Fig. 3.6. Sistemul NFT

Fig. 3.7. Cultură hidroponică în mediu mineral inert natural

2. Prezentaţi variantele de culturi legumicole efectuate în medii nutritive artificiale

Timpul alocat temei : 8 ore

4.1. Pregătirea seminţelor în vederea semănatului

Posibilităţi de dezinfecţie termică a seminţelor de legume

Posibilităţi de dezinfecţie chimică a seminţelor de legume

·Călirea conferă tinerelor plante un plus de vitalitate, precocitate şi rezistenţă la temperaturi

Durata necesară umectării şi preîncolţirii seminţelor la unele specii legumicole

Pentru stimulare se aplică tratamente fizice şi chimice. Pe cale fizică se folosesc

2. În ce constă dezinfecţia seminţelor şi de ce se realizează?

4.2. Înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp

număr de seminţe germinabile/ m2 x MMB x 100

Adâncimea de semănat este determinată de mărimea seminţelor, textura şi calitatea

Metodele de semănat se diferenţiază în funcţie de suprafaţa cultivată, dotarea tehnică, etc.

Tomate pentru industrializare Castraveţi timpurii şi târzii

Pepene galben Fasole verde (soiuri pitice)

Fig. 4.1. Scheme de semănat în câmp

2. Care sunt epocile şi urgenţele de semănat în câmp pentru speciile legumicole?

Acoperirea semănăturii se face cu un strat de amestec de pământ, de 1-1,5 cm grosime (de

Adâncimea de semănat este determinată de mărimea seminţelor, textura şi calitatea

Metodele de semănat se diferenţiază în funcţie de suprafaţa cultivată, dotarea tehnică, etc.

Prevenirea şi combaterea agenţilor patogeni şi dăunători reprezintă o acţiune deosebit

se aplică un număr mai mare de udări;