1. Segmentele capului și apendicii acestora.

Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6 segmente şi anume: acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi
labial. Aceste segmente ale capului sunt vizibile numai în stadiul embrionar, în timp ce la adult sunt intim sudate între ele. Totuşi
ele pot fi evidenţiate deoarece majoritatea posedă apendici şi anume:
- pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene;
- pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule;
- pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile;
- pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua pereche de maxile, unite pe linia lor mediană.
2. Antenele la insecte: definite, structura și rolul acestora.
Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv, tactil şi olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele
mirosului şi de pipăit, sub forma unor plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali, etc.
O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe care se găseşte un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se
articulează flagelul sau funiculum, format dintr-un număr variabil de articole.

3. Antenele regulate: definiție, tipuri, caacteristici și exemple.

a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe toată lungimea antenei (familiile Carabidae, Chrysomelidae,
etc.)
b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de la bază spre vârf, luând aspectul unui fir de păr, (familiile
Blattidae,Tettigoniidae, etc.)
c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor mărgele, (familia Tenebrionidae)
d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o excrescenţă sub forma unui dinte
Excrescenţele pot fi pe o singură parte (uniserate) sau pe ambele părţi (biserate)
e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe laterale mult mai mari, excrescenţele sunt pe o singură parte
sau 2: –monopectinate; -bipectinate.( unele lepidoptere)
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi, dispuşi în formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae,
Lymantriidae, Cubicidae;
 4. Antenele neregulate: definiție, tipuri, caacteristici și exemple.
a) antene clavate, la care articolele de la vârful flagelului sunt îngroşate (familia Pieridae)
b) antene măciucate, cu articolele de la vârful flagelului îngroşate în formă de măciucă (familia Silfidae)
c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate lateral în formă de lamele (familia Scarabaeidae)
d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale dezvoltate, prezentând apical pe ultimul articol o setă (cicade)
5. Regiunile capului insectelor: denumirile acestora și localizare.
Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza superioară; Lb- buza inferioară; Md-mandibule;
Mx-maxile;
La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poartă aceleaşi denumiri cu cele ale capului animalelor superioare.
6. Ochii la insecte, ca apendici ai capului și ca organe de simț.
Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi în orbitele epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi
anatomice numite omatidii.
La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi:
-oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului, ca la unele viespi din ordinul Hymenoptera;
b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la larvele unor insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea
ochilor, în nişte gropiţe antenale(ordinul Coleoptera)
7. Piesele aparatului buccal la insecte, proveniența acestora, localizare și rolul fiecăreia.
1.Labrum = o răsfrângere ategumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul Coleoptera şi Orthoptera), de
formă variabilă, executând diferite mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală se găseşte epifaringele, ce ar
reprezenta limba organ cu rol gustativ, olfactiv şi tactil.
2.Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe mobile, puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu
striaţiuni sau rugozităţi, cu rol de a roade hrana. Utilizarea determinata de doi muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi
altul îndoitor (adductor).
3.Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului maxilar. O
maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume:
- partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică;
- corpul maxilei numit stipes
4.Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine din unirea pe linie mediană a celei de a doua perechi de maxile.
Este format din:
- submentum (subbărbie);
- mentum (bărbie);
- prementum (prebărbie).
labiului având funcţie gustativă.
8. Piesele componente ale unei maxile și a labiumului
3 si 4 de la ex 7 
9. Aparatul bucal pentru rupt și mestecat de la Melolontha melolontha.
 Labrum este bine dezvoltat
 Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi rugozităţi pentru ros.
 Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo, pe care se articulează stipesul, bine
dezvoltat, ce constituie pivotul maxilei.
 Labium este format din submentum îngust, pe care se articulează mentum mai dezvoltat şi prementum.
10. Aparatul bucal pentru înțepat și supt: descriere și exemple.
 Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei.
 Labium este articulat (heteroptere, homoptere) sau nearticulat (diptere), s-a alungit şi s-a transformat într-o trompă
 Trompa este prevăzută cu un jgheab în care se găsesc mandibulele şi maxilele sub forma unor stileţi
 Stileţii mandibulari au rolul de a străpunge ţesuturile plantei gazdă iar stileţii maxilari au rolul de a suge hrana.
11. Aparatul bucal pentru supt: descriere și exemple.
 se întâlneşte la lepidopterele adulte (fluturi), deci la insectele care consumă hrană lichidă de la suprafaţa
ţesuturilor, reprezentată prin nectar sau diferite exudaţii.
 Labrum este redus la o mică placă aşezată la baza clipeului.
  Mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc.
 Maxilele au palpii rudimentari iar galeele sunt alungite sub forma unui jgheab, unite pe linie mediană,
formând o trompă nearticulată dispusă în repaus sub forma unei spirale.
 Labium este puţin dezvoltat, cu excepţia palpilor labiali
12. Toracele: structură și rolul acestuia.
 Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace, mezotorace şi metatorace. Fiecare segment toracic este
alcătuit din mai multe plăci chitinoase numite sclerite şi anume
- un sclerit dorsal numit tergit sau notum;
- un sclerit ventral ce poartă numele de sternit sau gastrum;
- două sclerite laterale numite pleure.
 Intre pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc membrane de susţinere numite “conjunctive” care permit
toracelui să-şi mărească sau să-şi micşoreze volumul în timpul respiraţiei, circulaţiei sângelui, etc.
 Protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare şi săpătoare, în timp ce mezotoracele şi metatoracele
sunt mai dezvoltate la speciile bune zburătoare

13. Regiunule aripii: denumire și localizare

La aripi se disting următoarele regiuni
- porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei;
- porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă;
- porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea anterioară sau costa, iar porţiunea opusă acesteia se numeşte
marginea posterioară sau dorsum;
- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf sau apex;
- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte tornus.
14. Nervațiunea aripilor.
Aripile prezintă nervuri longitudinale şi nervuri transversale. Suprafaţa aripilor înconjurată de nervuri se numeşte celulă iar
porţiunea dintre două nervuri, care se termină la marginea externă a aripilor se numeşte câmp.

15. Modul de cuplare al aripilor.

Dispuse dorsal intre tergite si pleure
-carlige = humuli (unele himenoptere)
-smoc de perisori rigizi si grosi= frenulum si retinaculum (unele lepidoptere)
-printr-un lob proeminent = jugum (unele lepidoptere)
 16. Numărul bătăilor aripilor în timpul zborului.
Variază la diferite grupe de insect astfel la
 Pieris brassicae e 9 bătăi/s;
 odonate = 28 bătăi/s;
 viespi = 110 bătăi/s;
 la albină = 190 – 250 bătăi/s.;
 la ţânţar Culex pipiens = 594bătăi/s.
17. Tipuri de aripi după consistență, caracterizare și exemple
1. aripi chitinoase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile anterioare de la insectele din ordinul Coleoptera);
2. aripi membranoase – sunt aripi fine, transparente (la insectele din ordinul Hymenoptera, Odonata);
3. aripi pergamentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă intermediară între cele chitinoase şi cele membranoase (aripile
anterioare de la insectele din ordinal Orthoptera);
4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt chitinoase iar la vârf sunt membranoase (Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la insectele din ordinul Trichoptera;
7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - de la insectele din ordinul Thysanoptera.

18. Clasificarea insectelor după prezența aripilor și exemple.

1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare);
2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). pot fi:
a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera, Odonata, Lepidoptera, etc.
b) o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind transformată în “haltere sau balansiere”, ordinul Diptera;
c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii parazitare au pierdut aripile – ordinul Aphaniptera,
Mallophaga, Anoplura.
19. Clasificarea aparatelor bucale după natura hranei și locul unde se găsește și exemple.
I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe, seminţe, în care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt
şi mestecat sau de tip ortopteroid. (Coleoptera, Orthoptera, Odonata, Dermaptera, Blattoptera, etc.),
II. lichidă ce se poate găsi
1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar sau cu diferite exudaţii. Insectele pot prezenta:
a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera;
b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul Hymenoptera
2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau sângele animalelor.
a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele din ordinele Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera
b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul Diptera (familia Tabanidae);
c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din ordinul Diptera (familia Muscidae);
20. Structura unui picior la insecte, tipuri de picioare și exemple.
Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-
femur; t-tibie; tstars; mt-metatars; pr-pretars;
1. Picior pentru mers (Melolontha melolontha);
2. Picior pentru sărit (Locusta migratoria);
3. Picior pentru săpat (Gryllotalpa gryllotalpa);
4.Picior pentru cules polen (Apis melifera);
5. Picior pentru apucat (Manthis religiosa)
6.picioare pentru înot şi vâslit (Hydrous, Dytiscus)
 21. Numărul de segmente ale abdomenului și regiunile acestuia.
Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte. Embrionar abdomenul este constituit din 12 segmente iar la adult
numărul segmentelor se poate reduce la 5 – 7 (exemplu la insectele din ordinul Coleoptera). Ultimul segment al abdomenului se
numeşte telson. La insectele la care abdomenul este format din 11 – 12 segmente se diferenţiază trei regiuni şi anume:
a) regiunea pregenitală (segmentele 1 – 7);
b) regiunea genitală (segmentele 8 – 9);
c) regiunea postgenitală (segmentele 10 – 12).

22. Tipuri de abdomen după modul de prindere la torace, și exemple.

a) abdomen sesil – când este legat anterior direct de metatorace (ordinal
Orthoptera, Coleoptera);

b) abdomen suspendat – la care primul segment este foarte redus şi se contopeşte

cu metatoracele, formând segmentul median sau propodeum, iar al doilea segment
se îngustează mult anterior formând o gâtuitură (familia Vespidae);
c) abdomen peţiolat sau pedicelat la care 1 – 2 segmente ce urmează propodeum se
îngustează mult, alcătuind un peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).

23. Apendicii abdomenului: caracterizare și exemple.

 Apendicii genitali alcătuiesc armătura genitală la adulţi, fiind situaţi pe segmentele 8 şi 9. Un apendice genital principal
este ovipozitorul numit şi oviscapt, tarieră, organ ce serveşte la depunerea ouălor.
 Corniculele se întâlnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-lea segment abdominal şi apar ca două piese scurte,
tubulare.
 Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau nearticulaţi (Forficula auricularia), care sunt fixaţi pe segmentul
anal. Cercii sunt consideraţi ca organe olfactive sau au rol în împerecherea unor insecte (Blatta).
 Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi de obicei pe abdomenul unor insecte inferioare (Diplura, Thysanura) servind
în locomoţie sau cu rol imprecis la Blatta.

24. Tubul digestiv.

Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei, prelucrarea chimică a
substanţelor cu ajutorul fermenţilor şi absorbţia substanţelor asimilabile
Este format din:
 Cb-cavitatea bucală;
 Gs-glandele salivare;
 Fa-faringe; Es-esofag;
 Gu-guşa; Pvproventricol;
 Vc-valvula cardiacă;
 Ce-cecumuri gastrice;
 Mp-membrana peritrofică;
 Tm-tuburile lui Malpighi;
 Pi-pilor; Vp-valvula pilorică;
 Vr-valvula rectală;
 Rc-rectum;
 An-anus
 25. Organele anexe ale tubului digestiv și fiziologia digestiei.
Organele anexe sunt reprezentate prin: glandele salivare şi sistemul de enzime(fermenţi).
Glandele salivare sunt în număr de una-două perechi situate pe diferite regiuni ale corpului deschizându-se în cavitatea bucală.
Sistemul de enzime sau fermenţi transformă hrana în produşi asimilabili organismului fiind specifici pentru fiecare grupă de
substanţe (proteine, glucide, lipide, etc.).

26. Sistemul respirator, alcătuire.

Sistemul respirator la insecte este reprezentat prin trahei –invaginaţiuni ale tegumentului în formă de tuburi ramificate
arborescent.Traheile se deschid la exterior prin orificii numite stigme, situate lateral în perechi în regiunea toracelui şi
abdomenului; la cap ele lipsesc.
Stigmele la insectele inferioare conduc direct în tubul traheii, pe când la cele superioare, după orificiul de deschidere mărginit de
un cadru chitinos numit peritrem, urmează o cameră numită atrium prevăzută cu perişori şi excrescenţe chitinoase cu rolul de a
filtra aerul.
Trunchiul traheii, care pleacă de la camera atrială se ramifică în 3 părţi: una dorsală care merge la inimă, una mijlocie la intestin şi
a treia ventrală cu ramificaţii în regiunea lanţului ganglionar.
27. Fiziologia respirației.
La insecte respiraţia se face prin sistemul trahean. Pătrunderea aerului în sistem are loc pasiv, iar evacuarea lui în mod activ, prin
acţiunea muşchilor dorsoventrali şi presiunea sanguină. Difuzarea oxigenului în ţesuturi şi evacuarea bioxidului de carbon din
organism are loc la nivelul traheolelor. Numărul mişcărilor respiratorii variază în raport cu intensitatea activităţii şi cu temperatura
mediului.

28. Părțile componente ale sistemului circulator .

Sistemul circulator (Figura 16) la insecte este deschis şi simplu. Organele de pulsaţie sunt reprezentate prin vasul dorsal, alcătuit
din inimă şi aortă şi două septe fibro-musculare: diafragma dorsală şi diafragma ventrală.
Acestea împart cavitatea corpului în 3 compartimente sau sinusuri: dorsal (pericardial), mijlociu (visceral) şi ventral (perineural).
29. Sângele și circulația sângelui în corpul insectelor.
Sub acţiunea muşchilor pereţii cămăruţelor se contractă şi se dilată. În momentul dilatării (diastola), toate valvulele se deschid şi
sângele pătrunde în inimă. Când se contractă (sistola) sângele este împins prin valvula anterioară înainte, iar cele laterale se
închid. Sângele ajuns în aortă se revarsă prin orificiul ei în partea anterioară şi ventrală a cavităţii cefalice şi de aici circulă înapoi în
tot corpul. Prin contractarea diafragmelor se determină mişcarea sângelui de jos în sus şi din
partea posterioară către cea anterioară.

30. Sistemul excretor- Tuburile lui Malpighi.

 Organele de excreţiei la insecte sunt reprezentate prin: tuburile lui Malpighi, ţesutul adipos, celulele pericardiale şi
glandele labiale.
 Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe de excreţie întâlnite la insecte.
 Acestea sunt invaginaţiuni ale tubului digestiv în zona pilorului. Sunt în număr variabil de la 2 la 160. Au un capăt fix în
pilor, iar celălalt pluteşte liber în cavitatea generală a corpului (mixocel). Tuburile lui Malpighi au pereţii semipermeabili.
 Produşii de excreţie pătrund prin pereţii tuburilor, ajung la baza acestora, în pilor, de unde sunt apoi evacuate, urmând
traectul tubului digestiv.
31. Corpul adipos, celulele pericardiale și glandele labiale ca o organe de excreție.
 Ţesutul adipos (gras) ocupă spaţiile libere dintre organe şi este mai dezvoltat la stadiile hibernante. Prezintă celule
specializate în excreţie
 Celulele pericardiale sunt celulele situate în jurul inimii, specializate în excreţie.
 Glandele labiale se întâlnesc la insectele inferioare, având rol în excreţie.
 32. Glandele exocrine : tipuri, caracterizare, rol și exemple.
Glandele exocrine secretă substanţe, care pătrund în diferite organe prin canale speciale; ele diferă ca origine şi sunt repartizate
pe diferite regiuni ale corpului: tegument, tubul digestiv, organe genitale, etc.
Printre acestea se numără:
 glandele ceriere (secretă ceara),
 glandele sericipare (secretă firul de mătase)
 , glande urticante,
 glandele salivare,
 glandele producătoare de venin,
 glandele repulsive (respingătoare),
 glandele atractante, etc.

33. Glandele endocrine : tipuri, caracterizare, rol și exemple.

Glandele endocrine sunt lipsite de canale speciale de secreţie, conţinutul lor pătrunde direct în sânge prin intermediul căruia este
transportat în toate regiunile corpului. Produsele secretate sunt cunoscute sub numele de hormoni având rol în dezvoltarea
larvară, metamorfoză, diapauză, etc.
Se cunosc 4 grupe de glande endocrine la insecte:
 celulele neurosecretorii ale ganglionilor cerebroizi
 glandele
 protoracale,
 corpora allata
 corpora cardiaca.

34. Sistemul nervos central.

Sistemul nervos central sau al vieţii de relație este alcătuit dintr-un lant dublu de ganglioni, dispuși câte o pereche, corespunzator
fiecărui segment al corpului, uniţi între ei prin cordoane nervoase longitudinale (conective) și transversale (comisuri), în alcatuirea
sa intră ganglionii cercbroizi, subesofagieni, toracici şi abdominali.
35. Sistemul nervos simpatic.
Sistemul nervos simpatic sau visceral este alcătuit din 3 părți. sistemul stomatogastric (care se leagă
de tritocerebrum prin nervul recurent, ce inervează tubul digestiv si organele de reproducere); simpaticul ventral nepereche,
întâlnit la unele insecte (lepidoptere etc.). ce inervează parte ventrală a corpului, traheele și stigmele și sistemul simpatic caudal,
prins (lepidoptere) ce inerveaza partea ventral a corpului.
36. Sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos periferic sau senzorial este format din cordoane nervoase senzitive (de la receptorii din tegument care primese
excitaţiile şi până la ganglioni) şi cordoane nervoase motrice (motoare) (de la ganglioni prin nervul motor, transmit excitaţia către
muşchi). Calea parcursă de excitația nervoasă la periferia corpului spre centrul nervos și de la acesta la muşchi, reprezintă arcul
reflex, prin care se face legătura dintre organe şi corpul insectelor cu mediul.
37. Organele de simt la insecte.
Organele de simţ au legătură cu sistemul nervos, avândrol de organe informatorii, receptând excitaţiile externe sau
interne. Prin intermediul lor excitaţiile sunt transformate în senzaţii nervoase şi transmise sistemului nervos.
simţuri de baza : auditiv, vizual, olfactiv, gustativ şi tactil, precum şi alte simţuri specifice: static, termal etc
38. Organe ale simțurilor mecanice.
Organele de pipăit sunt reprezentate prin sensile simple sau conuri senzitive răspândite pe toată suprafaţa corpului şi în special
pe antene, piese bucale, picioare şi apendici abdominali
Organele statice sau de echilibru
Organele de văz la insecte sunt reprezent te prin ochi simpli şi ochi compuşi .
 39. Organele de auz.
Majoritatea insectelor care produc anumite sunete (stridulaţii), prezintă organe speciale pentru a parcurge undele sonore,
reprezentate prin organe timpanale. Structura acestor organe este foarte complexă şi ele sunt amplasate pe diferite regiuni ale
corpului.
40. Organe ale simțurilor chimice
Organele simţurilor chimice, recepţionează mirosul şi gustul din mediul extern
Organele de miros sunt formate din sensile de tip placoid şi conic, dispuse î special pe antene, palpi labiali şi maxilari, al căror
număr varia ă după specie şi sex.
Organele de gust au rolul principal de a recunoaşte hrana, funcţie îndepli nită de terminaţii ale unor organe c m ar fi: antene şi
piese bucale (pa lpi labial i i maxilari, epifaringe et .); astfel insectele pot descoperi mătoarele categorii de gusturi: dul c , sărat,
amar, acruetc.
41. Organe ale simțurilor higrotermice.
Receptioneaza umiditatea si temperatura. Se gasesc pe diferite organe, de regula pe extremitatile acestora, receptorii de
umiditate sunt situati pe antene si palpimaxilari, iar cei de temperatura sunt situati pe antene,pe tarabele picioarelor și altor
organe.
42. Tropismele la insecte.
Sistemul nervos, alături de organele de simţ şi tot ansamblul de receptori şi efectori, determină
anumite comportări la insecte, cunoscute sub numele de Tropisme şi instincte.
-fototropisme (lumina)
-termotropismul (temperature)
-higrotropismul (umiditatea)
-chemotropismul (ag. Chimici)
-geotropismul (gravitatia)
-anemotropismul (aerul)

43. Instinctele la insecte.

Instinctele constituie o formă superioară de comportare a insectelor şi spre deosebire de tropisme, ele se manifestă numai sub
acţiunea stării fiziologice (starea de foame, maturitatea sexua ă etc.).
Instinctele insectelor s-au creat pe baza reflexelor necondiţionate, care au acţionat în serie, determin1ând o adaptare la
mediu într-un proces evolutiv îndelungat.
44. Dimorfismul sexual.
În lumea insectelor, deosebirea dintre sexe (masculi şi femeie). apare evidentă si
dupa caracterele sexuale secundare, cum ar fi: mărimea corpului, culoarea, forma
antenelor, etc., cee ace reprezinta dimorfismul sexual. Aceste caractere sexuale
secundare sunt foarte variate şi se diferenţiaza in ornamentale şi funcţionale.

-Caracterele ornamentale. La unele specii masculii spre deosebire de femeie prezintă

culoarea corpului, cu irizaţii mai evidente pe cap sau torace au diferite ornamentaţii

-Caracterele funcţionale. Masculii unor specii de insecte prezintă organele senzoriale

mai dezvoltate

45. Maturația sexuală.

Majoritatea insectelor, ajunse in stadiul de adult, sunt imature dpdv sexual. Pentru a fi mature dpdv sexual, insectele mai parcurg
o etapa denumita maturatie sexuala (perioada preovipozitara).In aceasta perioada, insectele consuma de regula foarte mult
pentru ca se hranesc pt a devine mature dpdv sexual; durata acestei perioade este in funcție de specie.
 46. Reproducerea partenogenetică sexuată.
Reproducerea partenogenetică (virginogenă) este o înmulţire asexuată, având loc fără o prealabilă copulaţie, iar dezvoltarea oului
se realizează fără fecundare. 3 tipuri:
-Partenogeneza arenotocă, când din ouă nefecundate rezultă numai masculi (Apis 1 ellifica);
-Partenogeneza telitocă, când din ouă nefecundate apar numai femeie (Aphididae );
-Partenogeneza deuterotocă, când din ouă nefecundate rezultă atât masculi cât şi t mele (unele specii
de lepidoptere ).
47. Pedogeneza, poliembrionia și hermafroditismul.
Pedogeneza=are loc intr-un stadiu timpuriu, inmultire feciorelnica
Hermafroditismul= tip de inmultire rar intalnita la insecte la care ambele organe sexuale se gasesc la acelasi individ.
Poate fi de doua feluri:
Poliembrionia= Inmultirea prin mai multi nuclei, specifica insectelor parazite, dintr-o celula rezulta maimulti nuclei (indivizi-3000)
care se dezvolta in corpul gazde
A Adevarat=individual trece mai intai prin faza de mascul, iar apoi devine femela
B.Primitiv=in peretii testiculelor se dezvolta ovariole aceesorii sau in ovare se formeaza spermatozoizi. Ouale fecundate dau
nastere la indivizi hermafroditi, iar cele nefecundate la masculi
48. Oul la insecte.
Oul la insecte este o ce lul ă de dimen iun mai mari, protejat la exterior de un în veliş gros, numit chorion având suprafaţa netedă
sau cu diferite ornamentaţii constituit la randul său din două membrane, una externă (exochorion) şi alta interna (endochorion).
49. Larva la insecte.
Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a insectelor, când ele se hrănesc activ şi înmagazinează în corpul
lor mari cantităţi de substanţe hrănitoare. Creşterea larvelor are loc prin năpârliri succesive.Când larva ajunge la o anumită limită
de dezvoltare, îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă, fenomen cunoscut sub numele de năpârlire.
50. Tipuri de larve protopode și apode: caracterizare și exemple.
Larve protopode: cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari, mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate:
chalcidele, ichneumonide, etc)
Larvele apode sunt lipsite de picioare, având sau nu capsula cefalică distinctă. ( ord. Lepidoptera)
51. Tipuri de larve postoligopode și polipode: caracterizare și exemple.
Larve postoligopode la care corpul este în general asemănător cu cel al adulţilor, insa mai mic şi cu rudimente de aripi,
caracteristic insectelor hemimetabole
Larv polipode sau eruciforme, sunt prevăzute, în afara picioar lor toracice şi cupicioare false (pseudopicioare) pe abdomen

52. Tipuri de larve oligopode: caracterizare și exemple.

Larve oligopode au aparatul bucal de rupt si mesticat putrnic, apendicele toracice si abdominale dezvoltate, dosebindu-se mai
multe subtipuri:
 campodeiform corpul este lăţit, îngustat posterior şi terminat cu 2 apofize(Cicindelidae, Carabidae etc.)
 elateriforme, larva are corpul lung subcilindric, iar tegumentul este gros şi puternic chitinizat, denumite popular viermi
sârmă (Elateridae)
 scarabaeiform (melolontoid), corpul este voluminos, curbat ca o potcoavă sau în forma literei "C
 pygidiul are aspectul nu i fund de sac, denumite popular şi viermi albi (Scarabaeidae).

53. Etapa embrionară.

Dezvoltarea embrionară sau embriogeneza se referă la dezvoltarea embrionului şi începe imediat după fecundarea oului şi
durează până la apariţia larvei.
În dezvoltarea embrionului se disting 4 faze:
a) faza de segmentaţie;
b) faza formării foiţelor embrionare sau germinative;
c) faza formării organelor sau organogeneza;
d) faza diferenţierii histologice.
 54. Etapa postembrionară.
Dezvoltarea postembrionare începe din momentul ieşirii larvei din ou şi se încheie cu apariţia adultului.
Transformările suferite de insecte de la apariţia stadiului de larvă şi până la adult poartă numele de metamorfoză iar fenomenul
biologic se numeşte metabolie.
55. Etapa postmetabolă.
Dezvoltarea postembrionară începe cu apariţia insectei adulte şi se încheie cu moartea fiziologică a ei. Insecta adultă nu creşte şi
nu năpârleşte, dar suferă profunde transformări de maturaţie şi îmbătrânire. Astfel, în prima perioadă insecta se maturizează din
punct de vedere sexual iar în a adoua perioadă intervine moartea fiziologică a adultului datorită epuizării substanţelor de rezervă
din organism.
56. Metamorfoza holometabolă:
stadii, caracterizare, exemple.
În cazul metamorfozei complete
(holometabole), insectele parcurg toate
stadiile de dezvoltare : ou,larvă, pupă si adult
57. Metamorfoza heterometabolă:
stadii, caracterizare, exemple.
În cazul metamorfozei incomplete insectele
parcurg 3 stadii ou, larvă şi adult fiind lipsite
de stadiul de pupă, iar larvele sunt
asemănătoare cu adaripi şi cu dimensiuni mai
reduse

58. Pupa la insecte, caracterizare, tipuri și exemple.

Stadiul de pupă, reprezintă un stadiu imobil şi trofic inactiv, ce se caracterizeaza prin transformări histofiziologice (histoliză şi
histogeneză), în urma cărora se produce transformarea larvei in insectă adultă (imago).
Procesul de histoliză constă în distrugerea parţială sau totală a unor organe sau ţesuturi specifice stadiului de larvă, prin
fagocitoză (celule sanguine), liocitoză (disocierea ţesuturilor prin actiunea fermenţilor secretaţi de fagocite) şi prin autoliză
(autodizolvarea ţesuturilor larvare).
59. Generația la insecte.
Generaţia reprezintă întreaga progenitură a unei populaţii de insecte de la stadiul de ou (în cazul ovipariei) sau de la naşterea
larvelor (în cazul vivipariei) şi până la moartea tuturor indivizilor adulţi ce au alcătuit descendenţa respectivă.
La insecte, o generaţie (F 1) începe de Ia depunerea ouălor sau a larve lor de o catre o populaţie de insecte adulte (F0) şi continuă
cu stadiile următoare până la adult, generaţia respectivă încheindu-se cu moartea ultimului individ. Adulţii acestei generaţii (F1),
prin ponta depusă, asigură o nouă generaţie (F2),astfel, în continuare, se asigură înmulţirea speciei din generaţie în generaţie.

60. Ciclul biologic la afidele nemigratoare.

Femela amfigonă, după copulaţie depune oul de iarnă (de rezistenţă), din care în primăvară apare o femelă apteră numită
fundatrix sau matcă. Aceasta se înmulţeşte partenogenetic şi dă naştere pe cale ovipară (la Phylloxeridae şi Chermesidae) sau
vivipara (la Aphididae şi Pemphigidae) la femeie aripate denumite fundatrigene
61. Ciclul biologic la afidele migratoare.
Ciclul biologic al afidelor migratoare se prezintă astfel: fundatrixul, care apare in oul hibernant pe planta gazdă primară, dă
naştere pe cale partenogenetică la 3-4 generaţii de fundatrige e. Printre femelele nearipate, în ultimele generaţii, apar şi femeie
aripate (migrans alatae), care migrează pe plante gazdă secundare şi formează aşa numitele colonii (colonicus sau exulens).
Acestea, se înm Iţesc în continuare partenogenetic, pe toată perioada de vegetaţie, dând naştere la o serie de generaţii de
virginogene aptere. În toamnă, în cadrul coloniei de virginogene apar sexuparele, reprezentate de femeie aripate, are se reîntorc
pe planta gazdă primară, unde dau naştere la formele sexuate (masculi şi femeie). După împerechere, femelele depun oul de
iarnă , evoluţia ciclului biologic la afidele migratoare este cunoscută sub nunmele de holociclică dioecică (dioică) .
 62. Ciclul biologic la insecte.
Prin ciclu biologic sau ciclul evolutiv, se înţelege succesiunea stadiilor, uneori şi a generaţiilor unei specii, într-o anumită perioadă
de timp, raportat deobicei la un an . În funcţie de stadiul în care insecta iernează, precum şi de durata dezvoltării stadiilor, fiecare
specie se caracterizează printr-un ciclu evolutiv propriu, care poate fi: monovoltin, bivoltin, trivoltin, polivoltin sau multianual etc
63. Diapauza la insecte.
Diapauza la insecte este o întrerupere temporară care intervine în timpul dezvoltarii insectelor. Ea este frecventă la numeroase
specii de insecte şi reprezintă, în general, o adaptare la condiţiile neprielnice alemediului înconjurător (temperaturi prea ridicate
sau scăzute, uscăciune, lipsa de hrană etc.). Întreruperea dezvoltării se poate produce în orice stadiu al insectei şi este
caracteristică fiecărei specii.
64. Temperatura ca factor ecologic și enumerați pragurile biologice de teperatură.
Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu temperatura mediului
în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau poikiloterme. În general insectele au
temperatura corpolui mai mare cu 0,5 – 1°C faţă de mediul înconjurător.

65. Zonele biologice de temperatură: localizare și precizați comportamentul insectelor în fiecare subzonă.
A.Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi pragul de prolificitate (0). Insectele cresc încet, durata
dezvoltării se prelungeşte mult, indivizii rămân sterili. Viteza reacţiilor biochimice este redusă şi nu se sintetizează substanţe
proteice.
b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (0) şi optimul termic (O1). Durata dezvoltării se scurtează, numărul
generaţiilor şi prolificitatea cresc, lungimea corpului rămâne constantă. Activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul
de substanţe este maximă. Dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de zile. Temperatura optimă de dezvoltare a
insectelor este cuprinsă între 20 – 30°C.
c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul biologic (T). Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor,
prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc.

66. Reprezentați schematic zonele și subzonele în funcție de factorul temperatură.

67. Comportamentul insectelor la temperaturi scăzute.

La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd treptat mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală.
Moartea insectelor la temperaturi scăzute survine datorită proceselor de deshidratare a protoplasmei, precum şi din cauza
îngheţării apei libere şi a formării cristalelor de gheaţă. Moartea insectelor prin îngheţ survine numai atunci când temperatura
scade sub o anumită limită, denumită prag termic critic, la care toată apa din corpul insectei îngheaţă
 68. Comportamentul insectelor la temperaturi ridicate.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor încetează treptat, datorită coagulării substanţelor proteice.
Coagularea poate fi parţială (necroză), când insectele îşi pot reveni şi totală (paranecroză), după care revenirea la viaţă nu mai
poate avea loc.
69. Definiți constanta termică, temperatura efectivă și formulele de calcul ae acestora.
Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează prin însumarea zilnică a temperaturilor de deasupra pragului
biologic, pe tot timpul de dezvoltare a stadiului respectiv, iar constantele dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice
K = Xn ( tn – t0)
K – constanta termică;
Xn - durata dezvoltării insectei;
tn – temperatura la care are loc dezvoltarea;
70. Clasificarea insectelor după hrana pe care o consumă.
insecte fitofag= se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate ale plantelor: rădăcini , tulpini, frunze, flori, fructe, seminţe etc.
insecte zoofage= se hrănesc cu organisme animale - vii sau moarte
insecte pantofage= au un regim de hrană mixt sau omnivor, zoofag şi fitofag consumând atât hrană vegetală cât şi animal

71. Clasificarea insectelor fitofage după organele pe care le atacă și după spectrul de plante pe care le atacă.
 xilofagle se hranesc cu lemn sau cu scoarţă
 folifage, care consuma aparatul foliar al plantelor
 insecte florifage, care se hrănesc cu elementele florale ale pl
 insecte cletrofage sau seminifage, care atacă seminţele
 insecte micofage sau micetofage, care se hrănesc cu ciuperci
 insecte saprofage care consumă materii organice în descompunere
72. Clasificarea insectelor zoofage și a insectelor fitofage după numărul de organe pe care le atacă .
 monofage se hrănesc cu o singură specie de planta (gărgăriţa mazării)
 oligojage consumă specii de plante aparţi nâ1 d la aceaşi familie botanică sau la familii înrudite(muştele cerealelor etc.)
 polifage care se hrănesc cu diferite specii de plante din diferite familii botanice (viermii albi, viermii sârmă, viermii
cenuşii).
73. Clasificarea insectelor după cerințele față de sol.
Solul ca atare reprezintă un factor ecologic important în dezvoltarea şi răspândirea insectelor, mai ales a celor edafice, el
influenţând direct prin proprietăţile sale fizice şi himice, fie indirect prin condiţionarea diferită a vegetaţiei.
 psamofile care se dezvoltă în soiurile nisipoase;
 halofile care trăiesc în terenuri sărăturate;
 pietrofile care sunt frecvente pe soiurile pietroase
 indiferente care se întâlnesc în diferite soiuri, indiferent de structura şi compoziţia lor.
74. Clasa Crustacea.
 Crustaceele cuprind specii cu tegumentul tare,impregnate cu saruri de calciu(crusta)
 Segmentele corpului sunt in nr. variabil, grupate in 2 regiuni: cefalotorace si abdomen
 Au 2 perechi de antene
 Aparatul buccal este format dintr o pereche de mandibule si 2 de maxile

75. Clasa Arachnida.

 Acarieni specii in general parasite si pradatoare
 Dimensiunea variaza intre 0,2-2,0 mm lungime
 Corpul este oval sau vermiform
 Corpul este alcatuit din doua regiuni cefalotoracele si abdomenul, fara sa fie delimitate
 Corpul este scurt si protejat de un tegument intarit sau moale, extensibil
76. Clasa Miriapoda. (paienjeni, acarieni)
 Cuprinde specii terestre cu respiralie tralreand, fitofage sau zoofage
 Corpul este viermiform alcatuit din cap si trunchi
 Cap= o pereche de antene si apparat buccal pentru supt si masticat
 Trunchi= 117 segmente homonome
77. Clasa Insecta.
 Clasa insecta cuprinde insectele fara aripi din care fac parte 4 ordine si insect cu aripi care cuprinde 27 de ordine
 Subclasa Apterygota
 Subclasa Pterygota
 Insectele au corpuri segmentate protejate de cuticulă impregnată cu chitină îndeplinind rolul de exoschelet. Corpul este
divizat în trei regiuni (sau tagme) distincte: cap, torace și abdomen.
 Capul poartă o pereche de antene senzitive, o pereche de ochi compuși, ochi simpli (numărul lor variază în funcție de
grup) și piesele aparatului bucal.
 Toracele este alcătuit din 3 segmente: protorace, mezotorace și metatorace, fiecare având câte o pereche de picioare.
Mezotoracele și metatoracele sunt înzestrate cu aripi. La unele grupe există doar o singură pereche de aripi sau lipsesc
complet.
78. Clasa Gastropoda. (melci)
 Animale nevertebrate
 Corpul este prevazut in general cu simetrie bilaterala
 Nesegmentat si diferentiat de cap,trunchi si talpa, aceasta avand rol
de fixare si miscare
 Protejat de o cochilie calcaroasa
 La cap prezinta 1-2 perechi de tentacule
-o pereche mai scurta= rol tactil;
-o pereche mai lunga prevazuta cu ochi= rol de vaz
79. Încrengătura Nematoda.
 Nevertebrate de dimensiuni mici, de obicei vizibile cu ochiul liber
 Corpul alungit, cilindric, nesegmentat, in general fusiform cu simetrie bilaterala
 Prezinta o regiune cefalica si alta posterioara
 Capul este protejat la exterior de o cuticula groasa sau cu striuri longitudinale si transversal
 Organisme sexuate
 Plantele gazda ale acestora sunt foarte diverse
80. Ordinul Coleoptera. (gandaci, carabusi, gargarite)
 Insect mici, mijlocii si mari
 Capul bine evidentiat
 Corpul este acoperit de un tegument puternic chitinizat
 Corpul este tare, adesea bombat, avand protoracele alcatuit dintr-un sclerit puternic
chitinizat
 Aripile sunt heterogene, prima este puternic chitinizata iar a doua membranoasa
 Picioarele sunt adaptate pentru mers, la unele fiind adaptate pt. alergat,sapat,inot,sarit

81. Ordinul Lepidoptera. (fluturi)

 Insect mici, mijlocii si mari
 Corpul este acoperit de solzi de diferite culori si forme
 Capul este mic, hipognat, cu ochi compusi mari
 Aparatul buccal pentru lins si supt
 Ambele perechi de aripi sunt membranoase, la unele female aripile sunt rudimentare sau chiar lipsesc

82. Ordinul Heteroptera

 Relativ marimi mari, de la cativa mm la cativa cm
 Corp turtit dorsoventral
 Aripile anterioare sunt hemielitre
 Aparatul bucal este adaptat pentru intepat si supt
 Picioarele sunt adaptate pentru sapat sau pentru apucat
83. Ordinul Hymeoptera. . (Viespi, albine)

 Insect mici mijlocii si mari

 Capul de tip ortognat, ochii compusi mari
 Aparat buccal pentru rupt, lins si supt sau numai pt lins si supt
 Sunt forme aripate si nearipate, cele aripate au aripi membranoase , cele
anterioare fiind mai mari
 Abdomenul este sesil, suspendat sau pedicelat si se termina cu un ac veninos
(deobicei)
 Picioare adaptate pentru cules

84. Ordinul Diptera. (muste, tantari)

 Insect mici si mijlocii, cu corpul moale
 Capul este in general ortognat rareori prognat
 Apparat buccal pentru supt sau intepat si supt
 Doar o pereche de aripi dezvoltate, celelalte fiind atrofiate
 Picioarele sunt alcatuite din 5 articole prevazute cu gheare puternice

85. Ordinul Orthoptera.

(lacuste, cosasi, greieri)
 Talie mijlocie sau mare
 Capul este ortognat
 Apparat bucal pentru rupt si mestecat
 Picioarele adaptate pentru sarit si sapat
 Aripile anterioare sunt pergamentoase, iar cele posterioare sunt
membranoase

86. Ordinul Homoptera. (cicade, purici, paduchi)

 Corp mic sau mijlociu
 Capul hipognat
 Aparatul buccal de intepat si supt
 Picioarele sunt adaptate pentru mers, uneori si pentru sarit
 Exista forme apterigote si aripate
 -la female aripile sunt membranoase
 -la masculi este prezenta o singura pereche de aripi
 87. Ordinul Blattoptera. (gandacul negru de bucatarie)
 Corp alungit, oval, puternic turtit dorsoventral
 Marimea corpului variaza de la 2 la 100 mm
 Prefer zonele calde
 Apparat bucal pentru rupt si mestecat

88. Ordinul Dermaptera. (urechelnite)

 Marimi mijlocii
 Corpul este alungit, turtit dorso-ventral
 Capul este hipognat
 Aparatul buccal pentru rupt si mestecat
 Aripile anterioare scurte, iar cele posterioare membranoase
 Abdomenul se termina cu doi cerci, in forma de clesti

89. Ordinul Odonata. (libelule)

 Cap rotunjit si voluminous, pe care se afla o pereche de ochi compusi si antene scurte
 Picioarele faciliteaza capturarea hranei din zbor
 Aparatul bucal modificat, adaptat pentru a inhata prada
 Abdomenul este alungit
90. Ordinul Thysanoptera. (tripsi)

 Insecte mici, 0,5-5,0 mm

 Corpul este alungit si divers colorat
 Capul este hipognat
 Aparatul bucal este pentru intepat si supt
 Aripile membranoase si inguste
 Picioarele sunt formate din 2 segmente, pretarsul prezentand o periuta cu rol
adeziv
 Dezvoltarea la aceasta insect este incompleta

91. Carantina fitosanitara.

Carantina fitosanitară reprezintă un complexul de măsuri care se aplică în scopul împiedicării răspândirii unor dăunători animali şi
agenti fitopatogeni periculoși ai plantelor cultivate.
Activitatea de carantină fitosanitară se desfăşoară pe baza legislaţiei în vigoare. Ca urmare a masurilor luate pe linia Inspecției de
Stat pentru Carantină Fitosanitară, din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentației, s-a împiedicat pătrunderea în fară a unor
dăunători periculoşi, cum sunt: musca mediteraneană a fructelor, gargarita chinezească a leguminoaselor etc.

92. Combaterea chimică: avantaje și dezavantaje.

Avantaje:
- reprezintă metoda cea mai sigură de aplicare rapidă şi salvare în mod cert a culturilor de pagubele provocate de daunatori;
- produsele fitofarmaceutice pot fi conditionate sub diferite forme şi permite specialiştilor agricoli så aleagă pe cele mai
corespunzătoare in funcţie de condițiile pedoclimatice locale
-dispune de mijloace de aplicare a tratamentelor, folosindu-se aparatura terestră de mare capacitate, generatoare de aerosoli şi
aviația utilitară etc., ce permit efectuarea lucrărilor într-un timp scurt, imediat după depistarea atacurilor şi înainte de a se
înregistra pagube:
-compatibilitatea produselor din punct de vedere chimic şi biologic, conduce la combaterea mai multor specii dăunătoare prin
efectuarea unui singur tratament etc.

DEZAVANTAJE:
-raman reziduri in sol
-pot afecta unele specii polenizatoare
-derglarea ecosistemului
93. Alegerea terenului și lucrările solului ca metode agrotehnice de combatere a dăunătorilor.
Alegerea terenului, prezintă importanta in cazul infiinţării noilor plantații de vita de vie şi pomi fructiferi. Este cunoscut faptul că
filoxera se dezvoltă foarte bine pe terenurile grele, argiloase şi nu se dezvoltă in ceie uşoare cu un conţinut mai mare de 60%
siliciu (soluri nisipoase).
De asemenea, înfiintarea pepinierelor viticole şi pomicole pe terenurile puternic infestate cu viermi albi ori viermi sirma, farà a lua
măsurile necesare de dezinsectizare a solului, se soldează cu pierderi insemnate.
94. Asolamentul și folosirea de specii, soiuri și hibrizi de plante rezistente.
Asolamentul şi rotația culturilor. Respectarea rotației culturilor in cadrul asolamentului impiedica inmultirea în masă a
dăunătorilor şi infestarea intr-un grad ridicat al culturilor, reprezentând principala măsură profilactică în combaterea dăunătorilor
monofagi (Bruchus etc.) sau oligofag (Zabrus, muştele cerealelor etc.).
95. Aplicarea rațională a îngrășămintelor și stabilirea epocii de semănat, sămânța și materialul săditor ca
metode agrotehnice de combatere a dăunătorilor.
Administrarea rațională a îngrăşămintelor şi amendamentelor, influențează activitatea daunatorilor. Prin aplicarea
ingrăşămintelor chimice se schimba structura anatomomorfologică plantelor şi este accelerată creşterea si dezvoltarea lor,
devenind mai rezistente la atacul daunătorilor.
Amendamentele contribuie de asemenea la diminuarea populațiilor de insecte ce se dezvoltă in sol, cum este cazul solurilor
podzolice, acide, care prin aplicarea amendamentelor conduc la neutralizarea reacţiei solului, creându-se condiții nefavorabile
pentru dezvoltarea viermilor sårma
Epoca de semanat prezintă importanti deosebită. Astfel, însămânțarea timpurie afinului poate reduce mult atacul puricelui inului,
care produce pagube mari în faza de răsărire a plantelor, far dacă plantele au trecut de faza de brädişor", atacul este mult redus.

96. Recoltarea la timp a culturilor și măsurile de igienă culturală ca metode agrotehnice de combatere a
dăunătorilor.
Recoltarea la timp a culturilor, preîntâmpină scuturarea semintelor şi formarea samulastrei pe care se dezvoltă unele specii
dăunătoare ca: musca neagră a cerealelor, musca de Hessa la cerealele plicase. gargaritele păstăioaselor şi viespilor seminifage de
leguminoase etc.
97. Metode mecanice de combatere a dăunătorilor.
 Adunarea insectelor cu ajutorul unor dispositive si aparate
 Santuri capcana (obstacole pt combatere)
 Plante capcana- adunarea insectelor intr-un spatiu cat mai mic, apoi distrugerea acestora
 Inele cleioase
 Braiele capcana-adaposturi artificiale applicate pe tulpina pomilor
 Scuturatul pomilor
 Omizitul-colectarea omizilor
 Igiena culturala- curatarea trunchiurilor/ramurilor groase
 Momeli alimentare
 Momeli cu feromoni
 Entoleterul- utilizat in mori, cu ajutorul fortei centrifuge
98. Metode fizice de combatere a dăunătorilor.
 Temperaturile – ridicate/ scazute (in depozite, magazii)
 Focul- la distrugerea resturilor vegetale
 Lumina- la sp de insect cu un fototropism pozitiv
 Razele infrarosii- utilizate in perioada de copulatie
99. Metode chimice de combatere a dăunătorilor: avantaje și dezavantaje.
Se repeata
100. Microorganismele entomopatogene ca metodă biologică de combatere a dăunătorilor.
Insecticidele virotice sunt produse pe bază de virusuri entomopatogene poliedrice, ce se obțin prin infestarea gazdelor şi
extragerea ulterioară a virusurilor inmultite.
101. Bacteriile ca metodă biologică de combatere a dăunătorilor.
Microorganismele patogene (virusuri, bacterii ciuperci) sunt foarte mult utilizate in combaterea daunatorilor animali, datorită
răspândirii lor în natură şi ele stau la baza preparării pe cale industrials a biopreparatelor sau insecticidelor biologice.
102. Ciupercile ca metodă biologică de combatere a dăunătorilor.
-
103. Exemple de paraziți și gazde ca metodă biologică de combatere a dăunătorilor.
Parazitii sunt organisme animale care se dezvoltă pe seama altor organisme animale (gazde) in mod lent, odată cu evoluția
acestora. După locul unde trăiesc, parazitii sunt; ectoparaziti, care se dezvoltă pe corpul gazdelor şi endoparaziti, care se dezvoltă
în interiorul lor.
Prădătorii sunt organisme animale ce se hrănesc cu prada vie, aceştia avand intotdeauna corpul mai mare decât al victimei.
Prâdătorii aparţin claselor de miriapode, arahnide, insecte, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere.

104. Exemple de prădători ai speciilor dăunătoare.

Dintre păsări importantă prezintă cele răpitoare şi insectivore cum ar fi: pitigoii, ciocănitoarea, cucul. bufnita, striga, srecarul
comun etc.
105. Definiți endohormonii și exohormonii și dați exemple, ca metodă biologică de combatere a dăunătorilor.
Endohormoni =Asigură creşterea şi dezvoltarea normală a insectelor, însă administrarea lor in doze mai mari decât cele utile
organismului conduc la dereglare dezvoltării şi în special a metamorfozei contribuind in final la moartea insectelor.
106. Lupta integrată: definiție, principii și elemente necesare pentru aplicarea luptei integrate.
Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere a agenților patogeni şi daunătorilor plantelor de cultură. Acest
program a fost elaborat ca o reactie a folosirii excesive a pesticidelor organosistemice şi mai ales a celor cloroderivate.
Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu de metode,care satisface in acelaşi timp exigentele economice,
ecologice şi sociologice, acordându-se prioritate utilizării organismelor naturale de limitare, respectându-se pragurile de toleranță
Obiectivele principale ale luptei integrate sunt:
1. Diminuarea riscurilor de apariție a rezistenței la pesticide a dăunătorilor.
2. Evitarea creşterii progresive a numărului de tratamente fitosanitare. A
3. Reducerea reziduurilor de pesticide din produsele agricole.
4. Menținerea unei stabilități a entomofaunci din agroccosistem
Principiile luptei integrate sunt:
1. Folosirea in complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere și anume: prognoză și avertizare, carantină fitosanitară, măsuri
agrofitotehnice, fizico- mecanice, chimice şi biologice.
2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se urmăreşte eradicarea torală a dăunătorilor, ci
mentinerea lor la un anumit nivel la care să nu produca pagube (sub pragul de daunare economica), prin asa zisa "metodă a
câmpului murdar".
3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea la minimum a numărului lor.
4. Folosirea măsurilor chimice numai dupa ce s-au aplicat masurile fizico-mecanice (tierile de întreținere și de rodire in
pomicultură şi viticultură)
5. Utilizarea pesticidelor selective si cu remanentă mică pentru protejare entomofaunei folositoare.
6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului acestora.
7. Limitarea suprafetei de tratat la un minim necesar. De exemplu se tratează numai jumătate din pom sau lanul se tratează
numai pe margini.
8. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate care au remanență mare şi se descompun greu. 9. Folosirea pe
scară largă a substantelor piretreide şi a preparatelor biologice ce nu lasă reziduuri pe produsele tratate.
10. Alternarea substantelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de contact pentru a se evita apariția de noi rase fiziologice de
agenți patogeni şi dăunători, rezistenți la pesticide.
11. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate cât mai mică față de om şi animale.
12. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la atacul agenților patogeni şi dăunătorilor.
Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate
Pentru a se putea introduce şi folosi cu succes combaterea integrată este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de
elemente şi în primul rand mecanismele naturale ce contribuie la reglarea densității numerice a speciilor cu importanță
economică, cum sunt:
a) evidența speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărților de răspândire a daunatorilor).
b) dinamica speciilor dăunătoare impreună cu speciile antagoniste (paraziți și prădători); raportul numeric optim în favoarea
duşmanilor naturali, exclude folosirea tratamentelor chimice,
c) ciclul biologic al speciilor daunătoare dintr-o anumită zonă, în strânsă corelaţie cu factorii ecologici; d) densitatea numerica la
speciile cheie, cu importanță economică mai mare,