APARATUL BUCAL LA INSECTE

La insecte piesele bucale se găsesc aşezate în partea anterioară şi ventrală a capului. Ele îşi au
originea în apendicele din stadiul embrionar ale segmentelor cefalice 4, 5 şi 6, cu excepţia buzei
superioare care este de origine tegumentară. Acestea au rolul de prinderea, sfarâmarea alimentelor şi
introducerea în tubul digestiv.
După modul de hrană a insectelor aparatul bucal este diferit conformat, deosebindu-se următoarele
tipuri principale: pentru rupt şi masticat, pentru rupt, supt şi lins, pentru supt, pentru înţepat şi supt, pentru
lins şi supt, fiecare cu particularităţile sale de structură şi funcţiune.
Aparatul bucal pentru rupt şi masticat
Este considerat cel mai primitiv, din el derivând celelalte tipuri. Acest aparat bucal este format
din următoarele piese: buza superioară (labrum), falca superioară formată din două mandibule, falca
inferioară formată din două maxile şi buza inferioară (labium) (fig. 5).
Labrum sau buza superioară este o placă chitinoasă, de formă variabilă, articulată posterior cu
clipeul. Pe partea ventrală a labrului se găseşte adesea o cută mediană ce formează epifarinxul
(epipharynx), organ cu funcţii gustative.
Mandibulele (mandibulae) formează falca superioară a aparatului bucal şi sunt piese perechi,
simetrice situate sub buza superioară. Ele pot avea diferite forme; cel mai adesea au forma unui con
încovoiat ascuţit spre vârf, cu marginea internă dinţată şi cu muşchi puternici ce vin de la gene.
La insectele prădătoare, mandibulele au dinţi foarte puternici pentru a sparge chitina. Rolul lor
este de a apuca, rupe, roade şi tritura alimentele.
Maxilele (maxillae) formează falca inferioară a aparatului bucal şi sunt piese perechi, simetrice
situate sub mandibule. O maxilă este compusă din mai multe articole: cardo, articulat la capsula cefalică,
stipes, care formează corpul principal al maxilei şi la care se articulează lateral palpul maxilar (palpus
maxilaris), alcătuit din 1-7 articole şi prevăzut cu numeroase organe de simţ, iar distal se prind doi lobi,
unul extern cu aspect foliaceu (galea) şi unul intern, ascuţit (lacinia). Maxilele au rolul de a reţine,
mastica şi împinge hrana către esofag.
Labium sau buza inferioară se prezintă ca un sclerit impar, provenit din fuzionarea a două maxile
posterioare. Este compus din: submentum, sudat posterior cu gula şi mentum, la care se articulează doi
palpi labiali (palpus labialis) formaţi din 1-3 articole şi două perechi de lobi, cei mediani numiţi glose
(glossae) şi laterali, paraglose (paraglossae).
 La unele insecte pe partea internă a labiului se găseşte o piesă proeminentă numită hipofarinx la
baza acestuia deschizându-se glandele salivare.
Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la majoritatea insectelor (Coleoptera, Orthoptera,
Blattodea, larve de lepidoptere) şi se mai numeşte “aparat bucal de tip rozător sau masticator”.

Fig. 5 - Aparatul bucal pentru rupt şi masticat (Blatta orientalis):

c - cardo; g - galea; gl - glosse; l - lacinia; lbr - labrum; m - mentum;
md - mandibule; mx - maxile; p.lb - palp labial; p.mx - palp maxilar;
pgl - paraglosse; st - stipes; sbm – submentum (după Manolache şi Boguleanu).

Aparatul bucal pentru rupt, supt şi lins

Este foarte apropiat ca structură de cel pentru rupt şi masticat. Astfel, mandibulele sunt bine
dezvoltate, servind la ruperea şi roaderea hranei solide (polen). Glosele sunt alungite şi fuzionate formând
limba (ligula), iar pe linia lor mediană ventrală se află un şanţ prevăzut cu peri pe care se scurg lichidele
aspirate. De asemenea, s-au alungit palpii labiali şi lobii externi ai maxilelor (galea), care împreună cu
ligula formează un tub de sugere a substanţelor lichide. Celelalte piese, lobii interni, paraglosele şi palpii
maxilari s-au redus.
Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la unele hymenoptere (Apis mellifica - albina, Bombus
terrestris - bondar) (fig. 6).
 Fig. 6 - Aparatul bucal adaptat pentru rupt, supt şi lins (Apis mellifica L.):
c - cardo; gal - galea; gl - glosse; l - lacinia; lbr - labrum; lor - lorum; m - mentum;
md - mandibule; pgl - paraglosse; plb - palp labial; pmx - palp maxilar; st – stipes
(după Manolache şi Boguleanu).

Aparatul bucal pentru supt

Este un aparat bucal de tip maxilar, singura piesă dezvoltată fiind trompa, ce provine din alungirea
lobilor externi ai maxilelor (galea). Mandibulele lipsesc, palpii maxilari sunt reduşi, iar cei labiali sunt
puţin dezvoltaţi. În stare de repaus, trompa stă răsucită în spirală sub cap şi de aceea se numeşte
spiritrompă (fig. 7).
Acest aparat bucal este tipic lepidopterelor (fluturilor), care se hrănesc cu nectarul diferitelor flori.
 Fig. 7 - Aparatul bucal pentru supt la lepidoptere:
ant - antene; l.bl - labium; lbr - labrum; o - ochi compuşi;
plb - palpi labiali; tr - trompa (galea) (după Weber).

Aparatul bucal pentru înţepat şi supt

Se întâlneşte la insectele care se hrănesc cu seva plantelor (Heteroptera, Homoptera) sau cu
sângele animalelor (Culex, Anopheles etc.). Piesele bucale sunt lungi, flexibile, aciculare şi uneori dinţate
în vârf. Buza inferioară s-a alungit şi formează un jgheab care poate fi segmentat (insecte fitofage) sau
nesegmentat (Culicidae - ţânţari). În acest jgheab se găsesc mandibulele şi maxilele, iar buza superioară
acoperă dorsal jgheabul. Cu mandibulele şi maxilele perforează ţesuturile, iar buza inferioară rămâne la
suprafaţa tensionată şi ajută la scoaterea pieselor bucale. La heteroptere şi homoptere între cele două
maxile se formează două canale, unul alimentar şi altul salivar, aspiraţia fiind maxilară. Hipofarinxul în
acest caz este scurt (fig. 8 A).
La culicide (dintre diptere) aspiraţia este labială, efectuându-se printr-un canal alimentar format
de buza superioară tubuliformă, închisă de un hipofarinx lung străbătut de canalul salivar (fig. 8 B).
În repaus piesele bucale stau sub cap şi torace.
 Fig. 8 - Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:
A - la ploşniţă; 1 - aspect general; 2 - secţiune transversală;
B - la ţânţar; 1" - aspect general; 2" - trompa în poziţie funcţională;
a - antene; ca - canal alimentar; cl - clypeus; cs - canal salivar; hyp - hipofarinx;
lb - labium; lbr - labrum; md - mandibula; mx - maxile; pmx - palp maxilar
(după Weber).

Acest aparat bucal se întâlneşte şi la insectele din ordinul Thysanoptera, însă cu unele modificări.
 Aparatul bucal pentru lins şi supt
Este caracteristic numai unor diptere (Anthomyidae). Buza inferioară (labium) este mult
dezvoltată şi transformată într-o trompă tubulară, nearticulată şi cărnoasă. În partea inferioară a labiului
se găsesc două labele sau perniţe (labellum), provenite din modificarea palpilor labiali. Labelele sunt
străbătute de numeroase canale capilare (pseudotrahee), cu care ling şi aspiră hrana pe care, în prealabil,
o dizolvă. Celelalte piese sunt reduse cu excepţia palpilor maxilari (fig. 9).

Fig. 9 - Aparatul bucal pentru lins şi supt (Musca domestica L.):

cs - canal salivar; fc - fulcrum; l - labellum; lb - labele; lbr - labrum;
hyp - hipofarinx; mx - maxile; pmx - palpi maxilari.

Secundar, aparatul bucal se poate reduce şi dispare la unele grupe de insecte, la care adulţii nu se
hrănesc (Ephemeridae, masculii păduchilor testoşi - Coccidae, unele specii de muşte etc.) şi se cunosc
sub denumirea de insecte agnathe.
Studiul aparatelor bucale prezintă un interes deosebit în sistematica insectelor, precum şi în
aplicarea măsurilor chimice de combatere a insectelor dăunătoare.
 TORACELE ŞI APENDICELE SALE

Toracele reprezintă a doua regiune a corpului insectelor şi este alcătuit din trei segmente bine
diferenţiate: protorace (prothorax), mezotorace (mesothorax) şi metatorace (metathorax).
Pe torace se găsesc organele de locomoţie (picioarele şi aripile). Segmentele toracice sunt
prevăzute cu o musculatura puternică, mai ales la insectele bune zburătoare.
Fiecare segment toracic este alcătuit dintr-o serie de plăci sau sclerite. Astfel, scleritul dorsal se
numeşte not (notum) sau tergit (tergum), cel ventral sternit (sternum), unite între ele prin piese laterale
numite pleure (pleura).
Corespunzător celor trei segmente toracice, scleritele dorsale poartă următoarele denumiri:
pronotum, mesonotum şi metanotum, cele ventrale: prosternum, mesosternum şi metasternum, iar piesele
laterale: propleura, mesopleura şi metapleura.
Scleritele toracelui pot prezenta şi diviziuni secundare. Astfel, notul (notum) este divizat în trei
sclerite: prescut, scut şi scutel (scutellum). Dintre aceste diviziuni apare mai vizibil numai scutelul
mezotoracelui şi este folosit în sistematică drept criteriu de clasificare (la Heteroptera - Pentatomidae,
Scutelleridae, la Coleoptera, la unele diptere).
Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc membrane de articulaţie, numite
conjunctive, care dau posibilitatea toracelui să-şi mărească sau să-şi micşoreze volumul în timpul
respiraţiei, circulaţiei etc. Pleura este alcătuită dintr-un sclerit anterior numit epistern (episternum) şi unul
posterior epimer (epimerum), separate între ele printr-o sutură pleurală (fig. 10).
Dezvoltarea segmentelor toracice este în directă legătură cu locomoţia. Astfel, la insectele
alergătoare (Carabidae, Cincidelidae), înotătoare (Dytiscidae), săritoare (Halticinae, Psyllidae),
săpătoare (Gryllotalpidae), protoracele este puternic dezvoltat şi mobil. La insectele zburătoare
protoracele este mai slab dezvoltat, iar celelalte două segmente sunt bine dezvoltate, mai ales
mezotoracele (Hymenoptera, Diptera, Odonata) şi în majoritatea cazurilor sunt contopite între ele.
La cele slab zburătoare (efemerele), metatoracele este mult redus în raport cu gradul de reducere
al aripilor.
 a b
Fig. 10 – Segmentul toracal la insecte:
a – secţiune transversală (după S n o d g r a s s); b – arcul dorsal (notum)
(după W e b e r); Tg – tergit; Pl – pleure; St – sternit; Ar – aripi;
Pc – picioare; Ps – prescut; Sc – scut; St – scutel.

Picioarele
La torace se articulează trei perechi de picioare, câte o pereche pe fiecare segment, pe partea
ventrală a cavităţii coxale, între pleure şi sternit. Un picior este alcătuit din următoarele articole: coxa,
trochanter, femur, tibie şi tars (fig. 11).

Fig. 11 - Picior de insectă (Blatta orientalis):

Cx - coxă; Tr - trochanter; Fm - femur Ti - tibia; Ts - tars;
Gh - gheare; Ar - arolium (după I m m s).
 Coxa se articulează prin doi condili de pleură, fiind variabilă ca mărime şi formă după grupa de
insecte. Acest articol este uneori subdivizat în subcoxa şi coxa (Blatta orientalis).
Trochanterul este un articol scurt, ce face legătura între coxă şi femur. El poate fi mobil când
este sudat lateral cu femurul.
Femurul este articolul cel mai dezvoltat. La insectele săritoare el este mult alungit şi îngroşat
(Orthoptera, Coleoptera - Halticinae).
Tibia este, de asemenea, dezvoltată ca şi femurul şi prevăzută adesea cu spini sau peri
caracteristici, ce au un mare rol în determinarea unor specii de insecte.
Tarsul este format din 1-5 articole, primul articol având denumirea de metatars, iar ultimul
pretars.
Tarsul primitiv este format dintr-un singur articol, fixat mobil cu tibia (Protura, Thysanura).
La majoritatea insectelor pretarsul este prevăzut cu 1-2 gheare, care pot fi: simple, despicate etc.
Între gheare se găsesc adesea formaţiuni adezive sau de fixare ca: empodium (prelungire mediană
sub formă de păr), arolium (prelungire în formă de lob), pulvillus (prelungire bilobată) (fig. 12). De
exemplu la Musca domestica pretarsul prezintă empodium şi pulvillus, ceea ce permite deplasarea pe
suprafeţe netede.

Fig. 12 - Tipuri de pretarse:

a, b - Periplaneta americana; c - Asilidae; Pr - pretars; Gh - gheare;
Ar - arolium; Pv - pulvillus; Emp - empodium (după W e b e r).

În general, funcţia de bază a picioarelor este locomoţia, ele fiind acţionate de musculatura
toracelui, cât şi de o musculatură proprie.
 În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc picioarele, diferitele articole componente au suferit
modificări, astfel că se pot deosebi mai multe tipuri de picioare.
Picioare pentru alergat şi mers la care părţile componente sunt dezvoltate aproape uniform în
lungime şi grosime (Carabidae, Blattidae).
Picioare pentru sărit la care femurele posterioare sunt puternic dezvoltate, îngroşate şi
musculoase, iar tibiile sunt lungi şi subţiri (Acrididae, Tettigoniidae, Halticinae) sau coxa şi trochanterul
sunt dezvoltate (Cicadoidea, Psylloidea).
Picioare pentru săpat la care tibiile anterioare sunt lăţite şi prevăzute pe marginea externă cu
dinţi. Se întâlnesc mai ales la insectele care trăiesc în sol (Gryllotalpa gryllotalpa, unele Scarabaeidae).
Picioare pentru apucat (prehensoare) se întâlnesc la insectele răpitoare (Mantis religiosa) care
au coxa picioarelor anterioare lungă, femurul şi tibiile anterioare sunt dezvoltate şi prevăzute pe partea
internă, cu spini puternici, iar femurul prezintă un jgheab în care tibia se retrage ca într-o teacă.
Picioare pentru înot se întâlnesc la insectele acvatice (Dytiscus marginalis, Gyrinus), la care
tarsele picioarelor mediane şi posterioare sunt lăţite şi prevăzute cu numeroşi perişori, având forma unei
vâsle.
Picioare fixatoare (aderente) la care primele articole tarsale sunt late având forma unui disc,
prevăzut pe partea internă cu numeroase ventuze. Cu ajutorul acestora masculul se fixează de femelă în
timpul copulaţiei (Dytiscus, Gyrinus).
Picioare de colectat, la care tibiile posterioare prezintă pe partea externă o scobitură înconjurată
de peri (coşuleţ) unde se adună polenul. Intern, pe metatarse sunt şiruri de peri alcătuind periuţa (scopa),
servind la strângerea grăunţelor de polen şi la luarea solzilor de ceară de pe abdomen. Se întâlneşte la
Apis mellifica.
Picioare de toaletă la care metatarsele anterioare prezintă o scobitură adâncă cu pieptene, care
este acoperit de un pinten al tibiei. Albina îşi trece prin această scobitură antenele începând de la bază
spre vârf.
Aripile
În general insectele au două perechi de aripi inserate pe mezotorace şi metatorace, între tergit şi
pleure. Prezenţa lor constituie o caracteristică de bază la această clasă din Încrengătura Arthropoda. La
Odonata aripile sunt prinse dorsal în regiunea mediană.
Aripile sunt considerate evaginaţiuni (expansiuni) dorsale tegumentare paranotale ce se
articulează pe marginea latero-externă şi dorsală a toracelui. La insectele care posedă o singură pereche
de aripi acestea sunt situate pe mezotorace (Carabus, Othiorrhynchus, Lethrus).
 La diptere aripile posterioare sunt reduse şi se numesc balansiere, care îndeplinesc funcţia de
asigurare a echilibrului, precum şi reglarea musculaturii picioarelor. În alte cazuri (masculii
strepsipterelor) aripile anterioare sunt reduse la nişte formaţiuni măciucate, numite haltere (fig. 13).

Fig. 13 - Aripile la diptere:

A - aripa anterioară la un brachicer; B - halteră: a - nervură anală; al - alulă;
m - măciucă; s - organe senzoriale; sc - scamă; t - tija halterei
(B mult mai mărit decât A).

O aripă este formată din două membrane (superioară şi inferioară) suprapuse şi intim sudate între
ele pe margini. Pe suprafaţa aripilor apar în dreptul nervilor şi traheelor unele îngroşări numite nervuri.
Acestea pot fi longitudinale şi transversale, totalitatea lor alcătuind nervaţia aripilor. Prin unirea
nervurilor longitudinale cu cele transversale se formează celule, care pot fi închise complet (cellula
clausa) sau parţial (cellula aperta), purtând denumirea nervurilor înconjurătoare. Forma aripii, mărimea
şi dispoziţia nervurilor sunt variabile şi au o mare însemnatate în sistematica insectelor.
La o aripă se deosebesc următoarele regiuni: partea de aripă din imediata apropiere a toracelui
formează baza (basis), partea opusă acesteia sau regiunea distală formează vârful aripii (apex),
marginea anterioară sau costală, situată înainte în timpul zborului se numeşte costa; marginea posterioară
sau inferioară se numeşte dorsum, iar cea opusă bazei formează marginea exterioară sau termen.
Schema nervaţiei ipotetice primare de la marginea anterioară spre cea posterioară a aripii este
următoarea:
 - nervurile anterioare cuprind nervura costală (vena costalis), nervura subcostală (vena
subcostalis), adesea cu două ramuri (superioară şi inferioară) şi nervura radială (vena radialis), obişnuit
cu 5 ramuri (R1, R2, R3, R4, R5);
- nervurile intermediare cuprind nervura medială (vena medialis) cu patru ramuri (M1, M2, M3,
M4);
- nervurile posterioare cuprind nervura cubitală (vena cubitalis), frecvent cu două ramuri (Cu1,
Cu2) şi nervura anala (vena analis) cu trei ramuri (A1, A2, A3).
Nervurile transversale iau întodeauna denumirea nervurilor longitudinale pe care le unesc (nervura
medială - cubitală, radială - medială etc.) (fig. 14).

Fig. 14 - Schema nervaţiei unei aripi:

Co - costală; Sb - subcostală; Ra - radială; Me - medială; Cu - cubitală;
An - anală; Ju - jugală; rm - radială-medială; mcu - medială-cubitală (după W e b e r).

După structura şi consistenţa aripilor, insectele se pot împărţi în următoarele categorii.

I. Insecte cu aripile anterioare şi posterioare aproape de aceeaşi consistenţă (membranoase),
deosebindu-se următoarele tipuri:
- aripi membranoase propriu-zise, care sunt transparente şi se întâlnesc la libelule (Odonata),
viespi, albine (Hymenoptera);
- aripi membranoase cu peri, care au pe toată suprafaţa lor perişori, întâlnite la insectele din ordinul
Trichoptera;
- aripi membranoase cu solzi, întâlnite la fluturi (Lepidoptera).
II. Insecte cu aripile anterioare şi posterioare de consistenţă diferită:
 - tegmine, când prima pereche de aripi sunt uşor chitinizate, având consistenţă pieloasă, iar a doua
pereche sunt membranoase (Dermaptera, Orthoptera, Blattodea);
- elitre, când prima pereche de aripi sunt puternic chitinizate, iar a doua pereche sunt membranoase
(Coleoptera);
- hemielitre, când prima pereche de aripi au porţiunea bazală chitinizată şi partea apicală
membranoasă, iar a doua pereche de aripi sunt membranoase (Heteroptera).
Insectele sunt aripate sau aptere. Cele fără aripi sunt fie primar aptere (Protura, Diplura,
Thysanura, Collembola) sau secundar aptere (Cimicidae, Anoplura, Siphonaptera), când aripile s-au
redus până la dispariţie datorită vieţii parazitare. Pe lângă aripile propriu-zise, la unele insecte există câte
o pereche sau două perechi de apendice dorsale, cunoscute sub denumirea de patagia (la lepidoptere) sau
tegulae (la trichoptere, unele hymenoptere).
Aripile la insecte servesc ca organe de zbor. Zborul se efectuează prin mişcarea fiecărei perechi
de aripi în parte sau prin mişcarea simultană a ambelor perechi de aripi. În acest caz aripile anterioare se
prind de cele posterioare cu ajutorul unor dispozitive speciale ca: excrescenţe, cârlige, tufe de peri etc.
Astfel, la hymenoptere aripile posterioare sunt prinse de cele anterioare printr-un număr de cârlige
denumite hamuli, la lepidopterele cu zbor nocturn şi crepuscular acest dispozitiv este format dintr-un fel
de peri rigizi, care se prind într-o cută a aripii posterioare numit frenulum. La alte lepidoptere (Hepialus
humuli) se întâlneşte o formaţiune specială de prindere a aripilor denumită jugum.
În stare de repaus aripile pot lua diferite poziţii şi anume: orizontal pe corp (Plecoptera,
lepidoptere nocturne), în formă de acoperiş (trichoptere, unele Cicadidae, Psyllidae etc.), îndreptate
vertical sau oblic în sus (Pieridae), desfăcute sau îndreptate de-a lungul corpului (Odonata).
La unele specii de insecte aripile sunt deosebite la cele două sexe, determinând dimorfism sexual.
În general, la fluturi masculul prezintă aripi mai viu colorate, iar la unele specii (Lepidoptera -
Geometridae, Homoptera - Coccoidea), femelele sunt nearipate, iar masculii sunt aripaţi.