LUCRAREA 1

CARACTERELE GENERALE ALE INSECTELOR

Dăunătorii din agricultură fac parte din lumea animală care, cuprinde aproximativ 2.000.000 de
specii din care peste 1.200.000 sunt specii de insecte. În ordine sistematică dăunătorii animali din
agricultură aparţin la patru încrengături zoologice: Nematoda, Mollusca, Arthropoda şi Vertebrata.
Încrengătura Arthropoda cuprinde clasele: Crustacea, Arachnida, Myriapoda şi Insecta.
Clasa Insecta fiind cel mai mare şi mai diversificat grup de animale dăunătoare va fi prezentată
mai amănunţit. Numele de insectă îşi are originea de la cuvântul latin “insectum”= segmentat. Insectele
sunt animale cu corpul format din segmente care pot fi homonome (ca la larve) sau heteronome (ca la
adulţi). Prezintă în general dimensiuni foarte variabile, de la forme milimetrice (0,1 – 0,2 mm) până la
forme mari (33 cm).
Insectele, pe lângă caracterele generale de artropod (corp segmentat, picioare articulate etc.) au şi
însuşiri particulare, proprii şi anume alcătuirea corpului din trei părţi bine evidenţiate: cap, torace şi
abdomen (fig. 1). Embrionul este format din 21 de somite sau metamere, care în viaţa postembrionară se
repartizează astfel: 6 somite vor forma capul, 3 somite toracele şi 12 somite abdomenul.
La cap, insectele prezintă o pereche de antene, piesele aparatului bucal şi organele vizuale (ochi
compuşi şi ochi simpli).
Toracele este alcătuit din 3 segmente bine distincte: protorace, mezotorace şi metatorace. Pe
fiecare segment toracal, ventral sunt inserate câte o pereche de picioare articulate, deci în total 6 picioare,
de unde şi denumirea clasei Insecta de Hexapoda. Pe mezo şi metatorace, dorsal şi lateral sunt inserate
una sau două perechi de aripi. La unele grupe de insecte acestea lipsesc.
Abdomenul este format dintr-un număr variabil de segmente (10 – 11 segmente la insectele
inferioare şi 5 – 6 la cele superioare) şi prezintă o serie de orificii: orificiul anal, orificiul genital şi câte
o pereche de orificii situate lateral pe majoritatea segmentelor abdominale, de regulă 8 perechi, numite
stigme, având rol în respiraţie.
 Fig. 1 - Insecta văzută lateral:
an - anus; ant - antenă; ce - cerc; cl - clypeus; cx - coxă; epm - epimerit;
eps - episternit; fe - femur; ge - genă; gh - gheară; md - mandibulă; msn - mezonot;
mtn - metanot; oc - oceli; ov - ovipozitor; pge - postgenă; pn - pronot;
pl.sg. - placă subgenitală; tr - trochanter; stg - stigme; ti - tibia; ts – tars
(după Keller).

Corpul insectelor este acoperit de un tegument format din: cuticulă, hipodermă şi membrană
bazală (fig. 2).

Fig. 2 – Secţiune transversală prin tegumentul unei insecte:

Epi - epicuticula; Exo - exocuticula; End - endocuticula; Hip - hipoderma;
Mb - membrană bazală; P - păr; Sp - spin; Ctr - celula trichogenă (după W e b e r).
 Tegumentul insectelor, spre deosebire de al celorlalte artropode, conţine numai chitină
(polizaharid azotat), nu şi carbonat de calciu. Pornind de la teoria lui I. I. Mecinicov (1845 – 1961)
conform căreia “nevertebratele sunt nişte vertebrate întoarse pe dos”, tegumentul la insecte reprezintă
scheletul extern al acestora şi asigură locul de inserţie al muşchilor pe interior. De asemenea, el protejează
insecta împotriva factorilor nocivi externi şi permite eliminarea unor substanţe în exterior.
Cuticula reprezintă învelişul corpului şi al apendicilor, conţine substanţe proteice şi chitină. Este
un înveliş mort, elastic şi dur, format din 3 straturi: epicuticulă, exocuticulă şi endocuticulă.
Epicuticula este un strat de natură grasă, nechitinizat, cu rolul de a menţine în corp o umiditate
constantă.
Exocuticula este stratul cel mai dur, formată din lamele de chitină dispuse perpendicular pe
suprafaţa tegumentului, asigurând duritatea.
Endocuticula este stratul cel mai îngroşat, formată din lamele de chitină, dispuse paralel cu
suprafaţa tegumentului, asigurând elasticitatea.
Hipoderma este formată din celule vii de formă cilindrică sau cubică, cu nuclei mari şi are rolul
de a secreta cuticula.
Membrana bazală se prezintă ca o palisadă, formată din celule stelate ale căror interstiţii sunt
pline cu substanţă intercelulară omogenă. Este stratul cel mai subţire, adesea greu de pus în evidenţă cu
ajutorul coloranţilor şi are rolul de a prelua substanţele hrănitoare din hemolimfă şi a le duce la
hipodermă.
Cuticula nu este aproape niciodată netedă, ci ea prezintă o sculptură caracteristică (creste, negi,
solzi, ţepi, peri simpli, ramificaţii). Totalitatea perilor şi dispunerea lor pe organele insectei se numeşte
chetotaxie şi prezintă importanţă în sistematică.

Coloraţia tegumentului la insecte

Tegumentul insectelor poate fi colorat în toate nuanţele (negru, verde, galben, roşu, brun), ceea
ce dă insectelor o înfăţişare de o rară frumuseţe. Aceste culori se datorează fie pigmenţilor (culori
pigmentare), fie structurii cuticulei (culori metalice) sau rezultă prin combinarea celor două situaţii.
În general, insectele prezintă trei tipuri de coloraţie:
- coloraţia pigmentară (chimică), când substanţele chimice sunt dizolvate în straturile
tegumentului şi mai ales în cuticulă. Pigmenţii se formează imediat după năpârlire şi se accentuează pe
măsură ce cuticula se întăreşte. Această coloraţie este permanentă şi nu dispare după moartea insectei.
 - coloraţia de structură (fizică, optică) este dată de structurile tegumentului care reflectă, refractă
şi interferează lumina, apărând culori metalice. Şi acest tip de coloraţie se păstrează după moartea
insectei.
- coloraţia prin transparenţă, când tegumentul insectei este transparent, iar conţinutul intern dă
culoarea insectei. Ex. larvele gândacului din Colorado sunt de culoare roşie-portocalie datorită coloraţiei
hemolimfei, iar culoarea verde a unor larve de lepidoptere este determinată de hrana ingerată.

Caractere generale anatomice

Sistemul circulator
Circulaţia la insecte este deschisă şi lacunară. Inima este situată dorsal şi are rol de pompare.
Sângele se numeşte hemolimfă, nu are globule roşii şi deci, nu transportă oxigen. Hemolimfa circulă prin
vasul dorsal (inimă şi aortă) de la partea posterioară spre partea anterioară dorsal şi prin diafragme
(dorsală şi ventrală).
Sistemul nervos este ganglionar şi scalariform, dispus ventral. Sunt câte doi ganglioni pe fiecare
segment legaţi prin comisuri şi conective. În capsula cefalică ganglionii se concentrează şi formează
creierul la insecte.
Sistemul respirator
Respiraţia la insecte este traheeană, completată uneori prin cea cutanee. Traheele se deschid la
exteriorul corpului prin orificii numite stigme. Fiecare stigmă prezintă iniţial o cameră atrială prevăzută
cu numeroşi spini ce au rolul de a filtra aerul. Din camera atrială porneşte o trahee scurtă, se ramifică în
trei ramuri (una pentru partea dorsală, alta pentru partea ventrală şi ultima pentru partea viscerală). Apoi
fiecare se divide dicotomic, ducând aerul până la ultima celulă din organism prin traheole. Expiraţia la
insecte este activă, iar inspiraţia este pasivă.
Sistemul excretor
Excreţia se face prin tuburile lui Malpighi, organe sub forma unor tuburi lungi şi subţiri, goale, ce
se deschid la tubul digestiv. Prin osmoză, metaboliţii (uraţi, acizi, săruri) trec în tubul digestiv şi sunt
eliminaţi prin orificiul anal.
Numărul lor este de 2 – 150. Funcţii de excreţie, ca rinichi de acumulare, mai îndeplinesc corpul
gras şi celulele pericardiale (nefrocite).
 Sistemul digestiv
Este format din tub digestiv şi diferite glande. Tubul digestiv cuprinde: intestinul anterior,
intestinul mediu şi intestinul posterior.
Intestinul anterior se deschide cu orificiul bucal şi cavitatea bucală în care se află glandele salivare,
apoi se continuă cu faringele, esofagul şi proventricul.
Intestinul mediu prezintă o serie de excrescenţe numite cecumuri gastrice, care ajută la digestie.
Intestinul posterior se deschide cu orificiul anal.
Sistemul secretor
Este format din glande exocrine şi endocrine. Glandele exocrine secretă ceară (glande ceriere),
fire de mătase (glande sericipare), substanţe urticante cu rol de apărare (glande repulsive), substanţe
atractante (glande producătoare de feromoni) etc. Glandele endocrine secretă hormoni, având rol în
metamorfoză şi diapauză.
Sistemul muscular
Musculatura la insecte este alcătuită din muşchi scheletici sau striaţi şi muşchi viscerali sau netezi.
Muşchii scheletici se prind pe partea internă a tegumentului şi servesc la mişcarea corpului,
organelor de locomoţie, pieselor bucale (muşchi mandibulari).
Muşchii netezi sunt circulari sau longitudinali şi alcătuiesc muşchii inimii, ai gonadelor şi
intestinului.
Sistemul reproducător
Sexele la insecte sunt separate, rareori întâlnim cazuri de hermafroditism.
Sistemul reproducător este situat în abdomen, iar orificiile canalelor genitale se deschid pe partea
ventrală pe segmentele 8 şi 9 abdominale.
Sistemul reproducător mascul este format dintr-o pereche de gonade (testicule), două canale
deferente, canal spermatic, glande anexe şi organ copulator numit aedeagus.
Sistemul reproducător femel este format dintr-o pereche de gonade (ovare), două conducte
genitale (oviducte), un canal comun (vagin), glande anexe, receptacul seminal şi bursa copulatoare.
Reproducerea la majoritatea insectelor este gamogenetică, însă unele insecte se reproduc şi
parthenogenetic (Homoptera – Aphididae).
 CAPUL ŞI APENDICELE SALE

Capul la insecte, denumit şi “capsulă cefalică” sau epicraniu, este format din 6 segmente, puternic
chitinizate şi intim sudate între ele (primul segment poartă numele de acron, al doilea antenal, al treilea
intercalar, al patrulea mandibular, al cincilea maxilar şi al şaselea labial). Acesta poate avea diferite
mărimi şi forme: rotunjit (adulţii de termite), oval (proture), alungit (unele heteroptere sau unele
coleoptere). Există o corelaţie între forma capului şi modul de viaţă al insectelor. La cele sedentare, capul
este mic faţă de restul corpului, iar cele răpitoare au capul mare.
La capul unei insecte deosebim mai multe regiuni, delimitate prin suturi fine. Astfel, între antene
şi anterior lor se află fruntea (frons). Anterior frunţii se află o placă intermediară pe care se prind părţi
ale aparatului bucal, numită clipeu (clypeus). Clipeul, în unele cazuri poate fi împărţit printr-o sutură
transversală într-un sclerit superior numit postclipeu (postclypeus) şi unul inferior anteclipeu
(anteclypeus). La clipeu se articulează buza superioară (labrum). Posterior frunţii se află creştetul
(vertex), cuprins între ochii compuşi şi partea posterioară a epicraniului. Lateral frunţii, sub ochii compuşi
şi înapoia lor se află obrajii (genae). Aceştia se prelungesc posterior prin tâmple (tempora). Posterior
vertexului se află occipitul (occiput). În partea ventrală a capsulei cefalice se găsesc buza inferioară
(labium) şi gula, partea cuprinsă între gât (collum) şi piesele bucale.
Capul este legat de torace printr-o membrană care formează gâtul la insecte (collum), iar orificiul
care face legătura între cap şi restul corpului (prin care trec tubul digestiv, nervii, traheea) se numeşte
orificiu occipital (foramen occipitale) (fig. 3).
Faţă de corp, capul poate avea trei poziţii, deosebindu-se trei tipuri.
- Cap prognat, situat în planul orizontal al corpului, formând cu acesta un unghi de 180o. Orificiul
bucal este îndreptat înainte. Se întâlneşte la urechelniţă (Forficulidae), termite (Isoptera).
- Cap ortognat, orientat în jos, pe o direcţie perpendiculară cu axul longitudinal al corpului (unghi
de 90o). Se întâlneşte la lăcuste (Acrididae).
- Cap hipognat, orientat în jos şi îndreptat posterior, formând un unghi ascuţit cu axul longitudinal
al corpului. Este caracteristic insectelor cu aparat bucal de înţepat şi supt. Se întâlneşte la tripşi
(Thysanoptera), cicade (Cicadoidea), ploşniţe (Heteroptera).
 Fig. 3 – Scleritele capului la Blatta orientalis:
v - vertex; s - sutura epicranială; fr - frons; cl - clypeus; lbr - labrum; o - ochi;
ant - antenă; ge - genă; md - mandibulă; p.mx - palp maxilar; p. lb - palp labial;
gl - glose; sm - submentum; lb - labium; f.o - foramen occipital; t - tâmpla;
oc - ocel; g - gropiţa antenală; mx - maxila; m - mentum (după H a n d s c h i n).

După cum s-a arătat, capul la insecte poartă organele vizuale, antenele şi piesele aparatului bucal.
Organele vizuale.
Organele vizuale la insecte sunt reprezentate prin ochi compuşi (faţetaţi) şi printr-un număr
variabil de ochi simpli (oceli şi stemmate).
Ochii compuşi sau faţetaţi sunt în număr de o pereche, situaţi pe părţile laterale ale capului şi au
diferite forme: ovali, circulari, reniformi (coleoptere, diptere, hymenoptere). La insectele care trăiesc în
peşteri sau în alte locuri întunecoase (furnicare), ochii compuşi pot fi reduşi sau pot lipsi. Alteori aceştia
pot fi mari încât se pot atinge pe marginea superioară (odonate).
Ochii compuşi sunt alcătuiţi dintr-un număr variabil de unităţi morfofuncţionale, numite
ommatidii, care pot ajunge până la 28.000 (odonate) sau 30.000 (necroforii). La suprafaţa ochilor
compuşi tegumentul se subţiază, devine transparent şi formează cornea. În dreptul fiecărei ommatidii,
cornea formează câte un contur hexagonal, circular sau oval, astfel încât ochii apar faţetaţi.
Ochii compuşi se întâlnesc la adulţi, precum şi la larvele insectelor cu dezvoltare incompletă
(hemimetabolă).
Insectele sunt mioape (văd de aproape), iar vederea la insecte este mozaicată, reală, mai mică şi
răsturnată; unirea imaginii făcându-se la nivelul sistemului nervos.
Ochii simpli sunt de două feluri: dorsali şi laterali.
 Ochii simpli dorsali se numesc oceli (ocelli dorsales) şi se întâlnesc la adulţii şi larvele insectelor
cu dezvoltare incompletă (hemimetabolă). Aceştia sunt în număr de 1 – 3, situaţi pe vertex sau frunte.
Cu ajutorul lor se asigură verticalitatea în timpul zborului şi insecta păstrează un tonus nervos ridicat.
Ochii simpli laterali sunt cunoscuţi sub denumirea de stemmate şi se întâlnesc la larvele
insectelor cu dezvoltare completă (holometabolă). Ei sunt în număr de 8 – 12 pe fiecare parte a capului,
dispuşi în coroană.
Antenele
Antenele sunt apendice perechi şi simetrice, inserate pe frunte, în poziţii diferite (sub ochi, anterior
ochilor etc.). Ele sunt formate din articole şi pot varia ca formă, număr de articole componente (până la
40) de la specie la specie, cât şi la sexe.
O antenă tipică este compusă dintr-un articol bazal sau scapus care se inseră pe capsula cefalică;
al doilea articol este pedicelul (pedicellus), urmat de funicul sau flagel (flagellum) format dintr-un număr
variabil de articole şi lipsit de musculatură proprie (fig. 4).

Fig. 4 - Părţile componente ale antenei:

sc - scapul; ped - pedicel; fl - flagel; cla - clavus (după H a n s c h i n).

Antenele variază ca formă şi mărime şi au o valoare deosebită în sistematică. Astfel, ele pot fi
drepte, când articolele sunt înşirate unul după altul în linie dreaptă şi genunchiate, când scapul formează
cu restul articolelor un unghi. De asemenea, ele pot fi: regulate (antennae aequales), când sunt formate
din articole mai mult sau mai puţin egale între ele şi neregulate (antennae inaequales), formate din
articole de diferite mărimi. În cadrul acestor două grupe de antene sunt cuprinse mai multe tipuri.
I. Antene regulate (antennae aequales)
 Antene filiforme, formate din articole de aceeaşi grosime şi homonome (Acrididae,
Catantopidae, Carabidae, majoritatea familiilor de Chrysomeloidea).
Antene setiforme (setacee), la care articolele flagelului se subţiază treptat spre vârf (Blatta
orientalis).
Antene seriforme (serate), cu articolele flagelului prevăzute cu expansiuni de forma unor dinţi
de fierăstrău (unele specii de Elateridae şi Buprestidae).
Antene moniliforme, formate din articole rotunjite şi bine diferenţiate între ele, având forma unor
mărgele (Tenebrio molitor).
Antene pectinate. Articolele flagelului prezintă expansiuni lungi (apofize), de forma unui
pieptene (unele specii de Tenthredinidae).
Antene bipectinate. Articolele flagelului prezintă expansiuni lungi bilaterale (unele specii de
lepidoptere).
Antene penate, formate din articole care prezintă peri lungi asezaţi sub formă de pană (masculi
de Noctuidae, Lymantriidae, Culicidae).
II. Antene neregulate (antennae inaequales)
Antene clavate, la care articolele antenale sunt îngroşate treptat spre vârf (Pieris brassicae,
Popilio machaon).
Antene măciucate, la care articolele terminale sunt puternic îngroşate, formând o măciucă bine
diferenţiată. Măciuca antenală poate fi: compactă, când articolele sunt strâns unite între ele (Coleoptera
– Paussidae); lamelată, când articolele ce formează măciuca sunt puternic dezvoltate lateral, având
forma unor lamele şi sunt mobile (Melolontha melolontha, Polyphylla fullo, Anomala solida); pectinată,
când articolele măciucii sunt imobile şi dezvoltate unilateral sub forma unor dinţi de pieptene
(Lucanidae).
Antene aristate, formate dintr-un număr mic de articole mult modificate, prezentând pe ultimul
articol lateral sau apical, o setă (Diptera – Muscidae, cicade).
Rolul principal al antenelor este cel senzorial, pe articolele lor găsindu-se formaţiuni (senzori) cu
forme variabile (plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali) ce servesc ca organe olfactive sau tactile.
Din punct de vedere al olfacţiei, antenele de la masculi sunt mai evoluate decât la femele. La unele insecte
ele au şi funcţii mecanice, servind drept cârmă în timpul zborului (unele hymenoptere), ca organe
prehensoare în timpul copulaţiei (Pediculidae), la luarea aerului (Hydrous). De asemenea, pentru unele
specii de insecte, antenele reprezintă un caracter al dimorfismului sexual.