2020

ENTOMOLOGI E GENERALĂ

Ramona ȘTEF
Universitatea de Științe Agricole și
Medicină Veterinară a Banatului
”Regele Mihai I al României” din
Timișoara
26.10.2020
2 Anamatomia și fiziologia

Curs ¾

Clasa Insecta – Anatomie și fiziologie

În corpul insectelor au loc o serie de Coodonate de

procese vitale: - de hrănire; sistemul
- de mișcare; nervos
- de simțire;
- de respirație
- de circulație

Intensitatea acestora este influen

influențată e mai mulțiți factori (temperatura fiind cel
mai important).
Prin secţiune transversală în corpul insectei se evidenţiază:
tegumentul (la exterior)
organele interne (la interior, acestea
formând hemocelul sau cavitatea generală
mixtă)

2 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Hemocelul este împărțit în 3 sinusuri

Sinusul
Sinusul
Sinusul perivisceral
perineural
pericardial (tubul digestiv,
(sistemul
(vasul dorsol) organele de
nervos)
reproducere)

EXOSCHELETUL

ENDOSCHELETUL

Endoscheletul este alcătuit din numeroase invaginații digitiforme care pornesc

din structurile tegumentare. Aceste invaginații se numesc apodeme și servesc ca suport
pentru mușchi și organe.
Endoscheletul este situat parțial în tegument și imediat sub tegument. Cea mai
mare parte a endoscheletului este situat în zona capului, toracelui, dar și în zona
abdominală.
Endoscheletul capului se numește tentorium (consolidează capsula cefalică).
Tentorium este alcătuit din brațe:
anterioare - situate în partea anterioară a
articulației mandibulare
posterioare - sunt situate în zona postoccipitală,
fiind unite printr-un pod transversal. Brațele
posterioare sunt unite printr-un pod transversal.

3 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Sursă: Grozea Ioana, 2015

Toracele prezintă apodeme transversale, denumite phragme, pe care se inseră

mușchii aripilor și picioarelor.
Endoscheletul capului se numește endothorax.
Apodemele laterale se numesc apofize pleurale și servesc la mișcarea aripilor
iar
Apodemele ventrale poartă denumirea de apofize sternale, responsabile de
mișcarea picioarelor.
Apodemele se întâlnesc și la ultima parte a corpului insectei, abdomenul. Primul
segment abdominal prezintă 1 pereche de phragme (invaginații transversale) pe care
sunt atașați mușchii longitudinali dorsali ai toracelui, mai precis ai metatoracelui
(ultimul segment toracic).

Sursă: Grozea Ioana, 2015

4 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

SISTEMUL MUSCULAR

Musculatura insectelor este bine dezvoltată fiind formată din fibre musculare
striate ce formează muşchii striaţi. Este reprezentată de muşchii scheletului (care
asigură funcţia de locomoţie), muşchii viscerali şi somatici. După funcţia, lor, muşchii
pot fi extensori (sau abductori) situaţi pe partea dorsală şi flexori (aductori) situaţi pe
partea ventrală a corpului. Muşchii se inseră pe apodeme şi servesc la mişcarea
aripilor, picioarelor, pieselor bucale, antenelor. Forţa musculară a insectelor este
foarte mare, muşchii cei mai dezvoltaţi sunt cei ai toracelui pe care se inseră aripile şi
picioarele.

Numărul vibraţiilor aripilor diferă de la specie la specie, astfel fluturele alb al

verzei realizează 9 vibraţii/secundă iar musca de casă 330 vibraţii/sec. Viteza de
deplasare în zbor a insectelor este condiţionată de dezvoltarea muşchilor, de
temperatură, hrană şi specie (cărăbuşii zboară cu o viteză de 3m/sec., iar fluturii cu
15m/sec.).

Unele insecte pot sări până la o înălţime de 10 ori mai mare decât înălţimea
corpului lor (unele ortoptere). Furnicile pot căra o greutate care depăşeşte de mai
multe ori greutatea corpului.

Insectele au musculatura cea mai perfecţionată din întregul regn animal,

numărul lor fiind mult mai mare decât la alte animale (la unele omizi sunt prezenţi
4041 de muşchi).

SISTEMUL DIGESTIV îndeplineşte funcţia de nutriţie. Este format din tubul

digestiv şi organele anexe.

Tubul digestiv este reprezentat prin intestinul anterior, mijlociu şi posterior.

Intestinul anterior (stomodeum) este constituit din orificiu bucal, faringe ca un sac,
esofagul, tubular, guşa, ca o pungă, proventriculul (stomacul masticator), musculos şi
cardia, intestinul mijlociu (mezenteron), la unele insecte (Blatta) prezintă nişte
diverticule (cecumurile gastrice). Intestinul posterior (proctodeum) apare diferenţiat
fiind format din valvula pilorică, ileum, colon şi rect care se deschide prin orificiul anal
(fig. ). Lungimea tubului digestiv variază în raport cu hrana astfel că la speciile
fitofage acesta este de 5-10 ori mai lung decât corpul, iar la speciile zoofage este mai
scurt.

5 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Glandele anexe sunt situate de

de-a
a lungul tractusului digestiv contribuind la
realizarea digestiei şi fiind reprezentate prin: glandele salivare, glande endocrine şi
glandele de excreţie.

Tubul digestiv. a - faringe; b - esofag; c - guşă; d - proventricul; e - cecumuri

gastrice; f - tuburile lui Malpighi; g - papile rectale; h - rectum.

Digestia. Hrana insectelor este de origine vegetală, sau animală, solidă sau
lichidă. Digestia începe odată cu introducerea hranei în cavitatea bucală unde are loc
transformarea parţială a polizaharidelor în monozaharide, în guşă se continuă
acţiunea
ea enzimelor (la unele specii are rol de cameră de înmuiere sau de rezervor), în
proventricul are loc finisarea prelucrării mecanice. Prelucrarea chimică se realizează
în intestinul mijlociu sub acţiunea unor enzime (amilaza, proteaza, peptidaza, etc.),
iarr în intestinul posterior are loc absorbţia surplusului de apă şi eliminarea hranei
nedigerate.

SISTEMUL CIRCULATOR este de tip lacunar deschis şi este format din vasul
dorsal situat în sinusul pericardial şi sânge;; este lipsit de vase de sânge.

Vasul dorsal,, fusiform, se întinde din partea posterioară a abdomenului până

la cap şi este alcătuit din inimă şi aortă (fig.). Inima prezintă un număr variabil de
cămăruţe piriforme (1-10),
10), denumite ventriculite şi este suspendată în sinusul
pericardial de nişte formaţiuni triunghiulare, muşchii aliformi.. Aorta se prezintă ca un
tub simplu care se întinde anterior din zona toracică până la ganglionii cerebroizi.

Sângele insectelor este alcătuit dintr

dintr-o
o substanţă lichidă numită plasmă,
pigmenţi şi substanţe anorgan
anorganice.
ice. Poate fi incolor sau galben, verde, roşu. Rolul

6 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

sângelui este multiplu, funcţia principală fiind cea trofică, de transportare a

substanţelor nutritive în corp, de imunizare prin digerarea microbilor, de excreţie prin
transportarea produselor de dezasimilaţie, şi endocrină, de conducere a hormonilor în
organism.

Circulaţia. Este determinată de mişcările celor două diafragme, a muşchilor

aliformi, ai ventriculitelor inimii şi ai abdomenului. Sub acţiunea acestora pereţii se
dilată şi se contractă consecutiv prin diastolă (dilatare), când valvulele unui
ventriculit se deschid iar sângele pătrunde în inimă şi sistolă (contractare), când
sângele este împins în ventriculitul din faţă, valvulele laterale închizându-se.
Circulaţia are un sens postero-anterior. La unele specii circulaţia este completată de
organe pulsatorii anexe, denumite ampule (antenale, pedale).

Sistemul circulator şi respirator la insecte

SISTEMUL RESPIRATOR. Majoritatea insectelor au o respiraţie de tip

trahean, la unele specii este tegumentară, iar la unele larve acvatice este branhială.
Sistemul respirator este format dintr-un număr mare de trahei care sunt invaginaţii
ale epidermei în formă de tuburi. Aceste trahei comunică cu exteriorul prin orificii
numite stigme situate pe mezotorace, metatorace şi segmentele abdominale. Stigmele
sunt în număr variabil (5-6 perechi la diptere, 10 perechi la lepidoptere) şi ajută la
eliminarea apei din corp.

Traheele se ramifică în tot corpul şi sunt formate din matrice (hipoderma

tegumentului) şi intimă. Cele care pornesc din stigme se unesc şi formează
trunchiurile traheale longitudinale, laterale şi mediane legate între ele. Ramura
dorsală serveşte inima, musculatura şi tegumentul dorsal, cea ventrală serveşte
muşchii, tegumentul ventral şi lanţul nervos ventral, iar cea viscerală serveşte
organele interne. Aceste ramuri se subîmpart în tuburi cu diametrul din ce în ce mai
mic formând o reţea vastă alcătuită din traheide şi ramificaţiile lor, traheole, care se
termină cu celulele traheene (fig. ).
7 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Trahea şi traheolele la insecte a) foto (după Linssen, 1987); b) schemă

Respiraţia. La majoritatea insectelor transportul oxigenului la diferite organe se

face prin sistemul traheal. Respiraţia are două faze: inspiraţia,, care este pasivă şi
constă în intrarea aerului în sistem, conducerea în corp şi evacuarea sa şi expiraţia,
activă care constă în schimbul de gaze. Numărul mişcărilor respiratorii este variabil
(12-120/minut)
120/minut) în funcţie de temperatură şi activitate.

SISTEMUL EXCRETOR
EXCRETOR. Substanţele nocive organismului sunt evacuate prin
organe specializate: tuburile lui Malpighi, corpul adipos, celulele pericardiale, glande
labiale.

Tuburile lui Malpighi (fig. ) sunt organele principale de excreţie şi se prezintă

ca nişte diverticule intestinale tubuliforme care au un capăt liber situat în hemocel,
iar celălalt capăt se deschide la limita dintre intestinul mijlociu şi intestinul posterior.
Numărul lor variază
iază între 2 şi 160, în funcţie de hrană şi specie. Rolul lor este de
eliminare a acidului uric, ureea, oxalatul de calciu, extragerea apei (omizi),
confecţionarea coconilor, etc.

Tuburile lui Malpighi; a) Melolontha melolontha; b) Galleriola mellonella;

mellonella c)
Timarcha tenebriosa (după Veneziani, din Ghizdavu şi col., 1997)

8 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Corpul adipos (ţesutul gras) este format din celule mari (trofocite, oenocite) ce
ocupă spaţiile libere dintre organe şi are rol în acumularea substanţelor grase şi
nutritive.

Celulele pericardiale sunt situate în jurul inimii şi absorb substanţele coloidale.

Acestea pot fi nefrocitele cu rol de a lua din sânge substanţele nocive şi fagocitele ce
pot îngloba mici corpuscule toxice (Ghizdavu şi col., 1997).

SISTEMUL SECRETOR. Este reprezentat de glande exocrine şi endocrine.

Glandele exocrine secretă substanţe la suprafaţa organismului prin nişte canale

speciale şi pot fi: glande cerifere care secretă ceara cu care insectele îşi acoperă corpul;
glande sericigene care secretă firul de mătase; glande urticante ce secretă substanţe
toxice cu rol în apărare (omida păroasă a dudului); glande repulsive care emană un
miros neplăcut (ploşniţe); glande producătoare de venin cu rol de apărare şi glande
atractante ce atrag sexul opus.

Glandele endocrine secretă hormonii care influenţează metabolismul,

creşterea, năpârlirea şi reproducerea insectelor. Acestea pot fi: glandele neurosecretorii
care secretă hormonul creierului ce dirijează creşterea şi dezvoltarea; glandele
protoracale care secretă hormonul ecdyson cu rol în năpârlirea larvelor; corpora allata
situată posterior faţă de ganglionii cerebroizi care secretă hormonul juvenil ce
controlează metamorfoza, histoliza şi histogeneza şi corpora cardiaca situată înaintea
glandei corpora allata şi are rolul de a regla metamorfoza.

SISTEMUL NERVOS. Sistemul nervos la insecte este de origine ectodermică şi

este constituit din sistemul nervos central sau al vieţii de relaţie, sistemul nervos
simpatic sau visceral şi sistemul nervos periferic sau senzorial.

Elementul de bază al sistemului nervos este neuronul, aglomerările de neuroni

formează ganglionii.

Sistemul nervos central (al vieţii de relaţie) constituie principala diviziune a

sistemului nervos şi este scalariform (fiecare pereche de ganglioni este legată prin
fibre longitudinale-conective şi fibre transversale- comisuri). La insecte, acesta este
mult mai dezvoltat decât la alte artropode. Este format din ganglionii cerebroizi,
ganglionii subesofagieni şi lanţul ganglionar ventral. Ganglionii cerebroizi (creierul
insectelor) sunt situaţi în capsula cefalică şi sunt formaţi din protocerebron (inervează

9 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

ochii compuşi şi ocelii), deutocerebron (inervează antenele) şi tritocerebron (inervează

buza superioară, fruntea şi clipeusul). Ganglionii subesofagieni sunt situaţi sub
esofag şi sunt formaţi din ganglioni mandibulari, ganglioni maxilari şi ganglioni labiali.
Lanţul ganglionar ventral este reprezentat prin ganglionii toracici care inervează
musculatura toracică, picioarele şi aripile şi ganglionii abdominali care inervează
regiunea abdominală (fig. ).

Sistemul nervos simpatic (visceral) este divizat în trei părţi: sistemul nervos
stomatogastric, care inervează inima, mezenteronul şi alte organe, sistemul nervos
ventral nepereche ce inervează partea ventrală a corpului şi sistemul nervos simpatic
caudal care inervează partea posterioară a corpului.

Sistemul nervos periferic este situat sub tegument şi este alcătuit din cordoane
nervoase senzitive (care primesc excitaţia din mediul extern) şi cordoane nervoase
motoare (care transmit răspunsul către muşchi).

Fiziologia sistemului nervos. Sistemul nervos central coordonează mişcările

prin senzaţii şi reflexe. Excitaţiile nervoase prin care insectele iau contact cu mediul
înconjurător sunt recepţionate de nervii senzoriali şi transmise ganglionilor cu care
aceştia sunt în legătură. De la ganglioni, prin intermediul nervului motor se
transmite răspunsul către organele efectoare. Drumul parcurs de excitaţia nervoasă
de la periferie la centru nervos şi de la acesta spre organul efector poartă numele de
arc reflex. Răspunsul organismului la diferiţi excitanţi externi sau interni se numeşte
act reflex. Arcul reflex stabileşte legătura funcţională dintre organe, coordonează şi
dirijează acţiunile către un scop determinat (fig. ).

10 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Schema arcului reflex

La albine, gustul dulce al nectarului pe care acestea îl percep cu ajutorul perilor

senzitivi de pe palpi este transmis nervului senzorial, iar de aici la ganglionii
cerebroizi, care comandă actul hrănirii prin nervi motori. Aceştia acţionează asupra
muşchilor aparatului bucal.

ORGANELE DE SIMT. Insectele iau contact cu mediul înconjurător prin

organele de simţ. Ca la majoritatea animalelor superioare şi la insecte se întâlnesc
cele cinci simţuri de bază: vizual, auditiv, olfactiv, tactil, gustativ precum şi alte
simţuri specifice: termal, static etc. Ele sunt specializate pentru anumiţi stimuli

11 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

chimici şi fizici prin care sunt recepţionate excitaţiile externe, care conduc la
comportări specifice.

Organele vizuale sunt reprezentate prin ochi simpli şi ochi compuşi. Ochii
simpli (ocelii)) sunt localizaţi pe frunte sau vertex, la insectele aadulte,
dulte, sunt în număr
variabil de 1-22,
22, cel mai frecvent 3 oceli şi au rol de organe ale echilibrului în timpul
zborului. La unele larve ochii simpli se numesc stemate,, care sunt în număr variabil
de 1-34.
34. Ochii simplii sunt mai puţin eficienţi în funcţia v
vizuală
izuală (disting doar lumina
de întuneric).

Ochii compuşi (faţetaţi) sunt în număr de doi şi constituie adevărate organe

vizuale ale insectelor, fiind situaţi pe părţile laterale ale capului (fig. ). Ei sunt formaţi
din organite vizuale (omatidii
omatidii sau faţete),
), care pot fi variabile ca număr de la 9 la 28000
(musca de casă are 4000 de faţete iar libelula are 28000 de faţete).

Omatidie

Fig. Ochii compuşi şi simplii (oceli) la insecte (după Leonardi, 1993)

Fiecare faţetă ajută la formarea unei lentile ce produce o imagine. Imaginea din
împrejurimi este perfectă, asemănătoare cu cea umană, dar la distanţe mai mari
aceasta este redusă. Imaginile percepute de ochii compuşi sunt cu atât mai clare, cu
cât omatidiile sunt mai numeroase, speciile diurne au mai m
multe
ulte omatidii (Linssen,
1996).

În general, la insecte organele vizuale sunt mai bine dezvoltate decât la alte
artropode. La unele specii de insecte ochii compuşi sunt reduşi ((Carabidae
Carabidae). Insectele
terestre au ochii bine dezvoltaţi, iar cele care trăiesc în sol sau locuri întunecate
prezintă ochi atrofiaţi din cauza mediului

12 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Organele olfactive (ale mirosului) sunt reprezentate de sensile olfactive (fig.

58) variabile ca număr plasate pe antene, palpii maxilari şi labiali. Acestea permit
insectelor să descopere
re sursa de hrană, partenerul sexual, etc. În general, masculii au
un număr mai mare de organe olfactive (situate cel mai adesea pe antene) decât
femelele (la masculul cărăbuşului de mai sunt prezente 50000 sensile, iar la femele
doar 8000). Aşa se explică faptul că masculii acestei specii percep mirosul emanat de
femele de la o distanţă de 1 km. La unele insecte simţul olfactiv este mai bine
dezvoltat decât la altele (furnicile).

Fig. Sensilă gustativă (stânga) şi sensilă olfactivă (dreapta)

Organele auzului sunt mai rare la insecte, acestea fiind considerate surdo
surdo-
mute. Organul auditiv principal se numeşte organ timpanal şi este caracteristic
cosaşilor, lăcustelor fiind situat pe tibiile picioarelor sau pe laturile primului segment
abdominal. Organelee coordotonale (sau receptorii mecanici de echilibru) sunt cele mai
simple organe auditive situate pe picioare, antene, etc.

Organele stridulante produc sunete cu scopul atragerii sexului opus.

Producerea sunetelor este specifică masculilor de cosaşi, grei
greieri
eri care realizează
stridulaţii prin frecarea aripilor. Organul specializat în perceperea sunetelor, la
majoritatea insectelor este organul lui Johnson situat la baza antenelor.

Organele tactile (de pipăit) sunt reprezentate de sensile (peri, ţepi, sete)
localizate
ocalizate pe antene, palpi labiali, palpi maxilari, picioare care percep diferite
oscilaţii. Insectele oarbe au aceste organe bine dezvoltate.

Organele gustului (fig.) sunt reprezentate de sensile gustative şi peri senzoriali,

aceştia sunt prezenţi pe pies
piesele
ele bucale (himenoptere), tars (lepidoptere) şi antene şi
au rol de a recunoaşte gustul dulce, amar, acru şi sărat. Unii fluturi percep gustul
dulce dar nu-ll percep pe cel sărat iar albina distinge cu uşurinţă gustul dulce.

13 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

Orientarea insectelor către un tip de hrană este determinată în special de miros şi

gust (omizile fluturelui alb al verzei sunt atrase de varză datorită conţinutului unei
esenţe de muştar).

Aparatul reproducător este situat în regiunea abdominală. La masculi (fig. )

acesta este format din: două testicule, două canale deferente, două vezicule seminale,
glande anexe, canal ejaculator şi organ copulator (penis, aedeagus). Testiculele sunt
formate din foliculi testiculari, care se prezintă ca nişte tuburi subţiri alcătuite din
mai multe zone: zona germinativă, zona de creştere, zona de maturare şi zona
transformărilor.

Aparatul reproducător femel (fig.) este format din două ovare, două oviducte
laterale, un oviduct comun, vaginul în care se deschide receptaculul seminal şi punga
copulatoare. Se mai găsesc de asemenea şi glande anexe. La exterior vaginul se deschide
prin orificiul genital femel. Un ovar este constituit din 1-2511 tuburi ovariene, numite
ovariole. Ovariolele prezintă o zonă apicală, ce conţine celule iniţiale şi ovogonii,
vitelarium ce conţine ovocite şi pedicel care conţine ovocite mature.

a b

Fig. Aparatul genital mascul (a) şi aparatul genital femel (b)Funcţia de reproducere
este realizată de celulele sexuale: ovulele şi spermatozoizii.

Dimorfismul sexual constă în diferenţieri ale sexelor ce aparţin aceleaşi specii.

Aceste deosebiri se manifestă prin caractere secundare cum ar fi: mărimea şi culoarea

14 Ștef Ramona
2 Anamatomia și fiziologia

corpului, reducerea aripilor, lungimea antenelor, dezvoltarea mandibulelor, forma

ultimului
lui segment abdominal şi caractere primare care sunt legate de structura
organelor genitale interne şi externe.

La rădaşcă (Lucanus
Lucanus cervus
cervus) masculii diferă de femele printr--o dezvoltare mai
mare a mandibulelor. La viermele vestic al rădăcinilor de porumb ((Diabrotica
Diabrotica virgifera
virgifera Le Conte)) lungimea antenelor, şi forma ultimului segment abdominal
constituie caractere certe de diferenţiere, şi anume, antenele masculilor sunt mai
lungi decât ale femelelor iar ultimul segment abdominal al masculilor este bont
(rotunjit) în comparaţie cu al femelelor care este ascuţit (fig. ).

Fig. Caractere de dimorfism sexual la specia Diabrotica virgifera virgifera Le

Conte;; mascul - stânga; femela-dreapta
dreapta (după Grozea, 2002)

15 Ștef Ramona