CUPRINS

CAPITOLUL I
INTRODUCERE
NOŢIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A APARATULUI RESPIRATOR

CAPITOLUL II
BOLILE APARATULUI RESPIRATOR
BRONŞITA, AMIGDALITA, FARINGITA, LARINGITA, RINITA

CAPITOLUL III
MEDICAŢIA FITOTERAPEUTICA A APARATULUI RESPIRATOR

CAPITOLUL IV
EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE
CONCLUZII

CAPITOLUL V
BIBLIOGRAFIE

1
 Motto : Medicul trateaza, insa natura vindeca.
Hippocrate

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri omul a folosit produsele vegetale din natura
spre propriul sau folos. La unele a observat diversele acţiuni asupra organismului.
Aceste observaţii s-au înmulţit in decursul mileniilor si astfel, omul si-a creat
mijloace de a-si vindeca suferinţele fizice. Prin urmare, plantele au fost primele
medicamente pe care omul le-a folosit ca atare, iar mai târziu le-a prelucrat după
obiceiurile timpului.
In 1948, când s-a înfiinţat Organizaţia Mondiala a Sănătăţii (O.M.S.), se
raporta ca 80% din populaţia globului recurge la metode naturale ca prim
ajutor sau tratament in caz de îmbolnăviri. Si situaţia nu s-a schimbat prea mult
nici astăzi.
In urma cu un secol, practica empirica de utilizare a plantelor in scop
terapeutic era transmisa fie prin viu grai, din generaţie in generaţie. In prezent
fitoterapia a devenit o ştiinţa moderna, o ramura a ştiinţelor medicale.
Fără a subestima rolul chimioterapiei ( tratamentul bolilor cu ajutorul
medicamentelor de sinteza), fitoterapia, in special si terapia naturala, in general,
vin sa completeze ansamblul de metode prevenite si curative practicate in prezent.

2
Dar nu numai sa le completeze, deoarece numeroase substanţe active din plante,
tocmai cele cu acţiune puternica, sunt considerate tratamente de baza si nu
adjuvante in terapia moderna.
Se considera ca multe dintre medicamentele chimice sunt nocive, fie prin
efectele secundare nedorite de cauza toxica, de multe ori imprevizibila, fie de natura
alergica pentru ca substanţele de sinteza se comporta ca un corp străin introdus in
organism, in timp ce plantele medicinale si substanţele de biosinteza sunt apreciate
ca inofensive.

3
4
 APARATUL RESPIRATOR

NOŢIUNI DE ANATOMIE
Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigura mecanismul
respiraţiei: al ventilaţiei pulmonare, ca si al schimburilor de gaze de la nivelul
alveolelor pulmonare hematoza. Acestea sânt: căile respiratorii superioare (cavităţile
nazale şi faringele), cele inferioare (laringe, trahee şi bronhii) şi plămânii, ca organe
principale ale actului respirator.Organele aparatului respirator au o origine comuna cu
cele ale aparatului digestiv. Căile respiratorii superioare iau naştere din extremitatea
cefalică o intestinului primitiv, iar căile respiratorii inferioare şi plămânii, din
endodermul intestinului anterior, prin mugurele laringotraheal . Acest mugure da
naştere laringelui, traheei şi celor două bronhii primitive din extremitatea cărora se
vor dezvolta cei doi plămâni în sens lateral. Acolo iau naştere şi cavităţile pleurale, în
care plămânii, în dezvoltarea lor, se acoperă de mezoteliul celomic, ce va da naştere
seroaselor respective.
CĂILE RESPIRATORII EXTRAPULMONARE sânt reprezentate de fosele nazale,
faringe, laringe, trahee şi bronhiile primare.
Nasul şi cavitatea nazală formează primul segment al acestui aparat. Nasul,
formaţiunea mediofacrală cu caracteristici specifice fiecărui individ şi cu dublu rol
funcţional (respirator şi olfactiv) îmbracă forma unei piramide cu baza în jos. Este
alcătuit dintr-un schelet osteocartilaginos compus din oasele nazale, cartilajele
laterale, cartilajele aripii nasului (alare mari şi mici), ca şi altele accesorii, mai mici.
La exterior este acoperit de un strat de muşchi superficiali — pieloşi — şi tegumente,
iar la interior, căptuşit de mucoasa nazală, cu excepţia vestibulului căptuşit de
tegument. Nasul prezintă o cavitate nazală care este împărţită de un perete median

5
(sept nazal) în două cavităţi, numite fose nazale. Septul nazal este format din lama
perpendiculara a etmoidului şi osul vomer (sept osos), care se continuă anterior cu
septul cartilaginos, până la vârful nasului (apex nasi), unde se termină cu septul
fibros, mobil.

Fosele nazale comunică cu exteriorul prin două orificii, numite narine, iar cu
faringele, prin două orificii largi, meaturi nazofaringiene, choane pe schelet. Fiecare
fosă nazală prezintă anterior, in dreptul aripii nazale, un vestibul nazal, prevăzut cu un
prag denumit „limen nasi” peri (vibrise) şi glande, şi fosa nazală propriu-zisă, ce
purifică şi umectează aerul inspirat, Fosa nazală are patru pereţi, dintre care cei lateral
este mai complicat şi prezintă trei lame osoase : cornetele (concile) nazale, superior şi
mijlociu, prelungiri ale osului etmoid, şi cel inferior ataşat maxilarului ca os
independent.
Dedesubtul lor se formează nişte spaţii numite meaturi nazale in care se deschid
sinusurile paranazale, cavităţi accesorii ale foselor nazale. Acestea sânt sinusurile
frontale, etmoidale, ale maxilarului şi ale sfenoidului. Cavităţile nazale sînt căptuşite
de o mucoasă foarte bogat vascularizată şi împărţită funcţional în două regiuni: una în
treimea superioară, mucoasa olfactivă, şi una în partea inferioară, mucoasa
respiratorie.

Faringele (Pharynx greacă) este un organ musculos căptușit cu o mucoasă care se

continuă în cavitatea bucală și nazală. Faringele fiind o încrucișare a căilor digestive
prin esofag și respiratorii prin laringe.
Faringele este delimitat de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin
(Arcus palatoglossus), spre cavitatea nazală delimitarea este realizată de coanele
nazale. Ieșirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe
continuat cu trahea, iar pe de altă parte prin esofag.

6
Faringele este subîmpărțit în :
* zona nazală sau epifaringe (Pars nasalis pharyngis)
*zona orală sau mezofaringe (Pars oralis pharyngis)
*zona laringiană sau hipofaringe (Pars laryngea pharyngis)
*zona esofagiană (Pars esophagea pharyngis)
Faringele comunică cu cavitatea nazală și cu urechea medie prin Ostium pharyngeum
tubae auditivae sau trompa lui Eustache. Faringele oral de cel nazal este despărțit prin
vălul palatin (Palatum molle sau Velum palatinum).
Faringele este compus din mai multe straturi, cel superficial fiind o mucoasă care are
o serie de celule specializate ca celule flagelate, limfatice (amigdalele) și glandulare.
Sub statul mucos se află un strat musculos (Tunica muscularis) alcătuit din mușchi
striați care se pot subîmpărți în (Musculi constrictores pharyngis) și (Musculus
stylopharyngeus caudalis).
Irigarea cu sânge este asigurată de artera carotidă externă
Inervarea fiind realizată de nervii cranieni 9 și 10 (nervul vag și glosofaringian)

Laringele, alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, îndeplineşte funcţional rolul de a

proteja calea respiratorie, ca şi rolul unui organ al fonaţiei. Este format din unirea a
trei cartilaje neperechi: tiroid, cricoid şi epiglotă, şi trei cartilaje perechi: aritenoide,
corniculate şi cuneiforme, articulate între ele şi prezentând ca mijloace de unire,
ligamente şi membrane. Laringele posedă doua categorii de muşchi: extrinseci
(sternotiroidianul, tirohioidianul şi constrictorul inferior al faringelui) şi intrinseci,
care după acţiunea lor sânt: dilatatori ai glotei ( cricoaritenoidian posterior), sau
constrictori ai glotei (cricoaritenoidian lateral, aritenoidian transvers şi oblic şi
tiroarite-noidian) şi tensori al corzilor vocale (cricotiroidian şi vocal). Laringele este
un organ cavitar, căptuşit de o mucoasă şi prezintă în interior două perechi de plici
dispuse anteroposterior. Plicile superioare se numesc ventriculare sau falsele coarde

7
vocale, iar cele inferioare, plicile vocale — coardele vocale propriu-zise. Cavitatea
laringiană se subîmparte, în raport cu plicile, în trei etaje: spaţiul dintre plîcile vocale
formează glota sau etajul mijlociu; deasupra se află etajul supraglotic sau vestibulul
laringian, iar dedesubt, etajul infraglotic, care comunică direct cu traheea. La
formarea vocii ia parte contracţia ritmică o muşchiului vocal care produce vibraţiile
coloanei de aer. Calităţile sunetului: intensitate, înălţime, timbru, sînt în raport de
amplitudinea şi numărul vibraţiilor ca şi de integritatea aparatului de rezonanţă,
format de cavităţile din jur: vestibul laringian, faringele, cavitatea bucală, cavitatea
nazală, ca şi sinusurile paranazale.

Traheea este un tub fibrocartilaginos care continuă în jos laringele şi se întinde pină
la nivelul vertebrei a IV-a, a V-a toracală, cu o lungime de 11-13 cm şi cu un diametru
de circa 2 cm. Ca structură, traheea este alcătuită dintr-o tunică fibro-musculo-
cartilaginoasă, în grosimea căreia se găsesc 6-20 semiinele cartilaginoase, legate între
ele prin ligamente inelare. Posterior, unind cele două capete ale potcoavei
cartilaginoase, se află membrana traheala , în grosimea căreia se află muşchiul
traheal. Contracţia acestuia micşorează calibrul traheei. Tunica internă este formată
din mucoasa ciliată, cu numeroase glande, specifică mucoaselor respiratorii. Topo-
grafic, traheea prezintă un segment cervical de la c6-7 pana la T1 şi un segment
toracic care se termină la nivelul T4_5, unde apare bifurcaţia traheei în cele două
bronhii principale sau primare, care se termină şi ele la nivelul hilului pulmonar
respectiv.

Bronhia primara (principală) dreaptă este mai scurtă decât cea stingă, măsoară 2-4
cm, are 4-7 inele cartilaginoase şi un calibru mai mare, Având un traiect direct şi
aproape vertical spre baza pulmonului, plămânul drept este mai frecvent sediul unor
afecţiuni (inflamatorii, chiste hidatice etc). De la nivelul hilului, bronhia primară se

8
ramifică în trei bronhii secundare sau lobare pentru fiecare lob în parte, iar de aici, în
bronhii pentru fiecare segment, bronhii segmentare.
Bronhia primară (principală) stânga este mai lungă, măsoară 4-6 cm, are un calibru
mai subţire şi un traiect mai aproape de orizontală.De asemenea ea se divide în două
bronhii secundare sau lobare pentru fiecare lob, iar acestea, la rândul lor, se distribuie
segmentelor pulmonare.

PLĂMÂNII reprezintă organele principale ale actului respirator. Ei ocupă aproape

în întregime cavitatea toracică, fiind situaţi fiecare în câte o cavitate pleurală - dreaptă
şi stingă, separate pe linia mediană de către mediastinul toracic.
Mediastinul toracic reprezintă un spaţiu conjunctiv delimitat anterior de stern,
posterior de coloana vertebrală şi lateral de feţele mediale ale celor două pleure
mediastinale. Topografic, mediastinul se împarte in mediastinul superior, în care se
află situat timusul şi înapoia acestuia, vasele mari de la baza gâtului, un mediastin
anterior cuprins între stern şi cord, un mediastin mijlociu în care se află cordul şi un
mediastin posterior care adăposteşte esofagul, nervii vagi, canalul toracic, vena
azigos. Limita lui inferioară se află la nivelul diafragmei abdominale.

CONFIGURAŢIA EXTERNA A PLĂMÂNULUI. Unui plămân i se descriu

anumite aspecte morfologice: o bază în raport cu diafragma abdominală, un vârf, feţe
şi margini.
Vidul plămânului (apex), rotunjit, acoperit de pleura apicolă, ocupă regiunea
superioară a cavităţii pleurale (domul pteural - cupola pleurală), depăşind cu puţin
prima coastă şi clavicula.
Baza plămânului sau faţa diafragmatică, uşor boltită, acoperită de pleura bazală, vine
în contact cu faţa superioară a diafragmei. Faţa costală, convexă, acoperită de pleura
laterală, se află în raport cu coastele şi spaţiile intercostale. Fata medială, acoperită de

9
pleura omonimă, adăposteşte în mijlocul ei hilul pulmonar şi are raporturi cu organele
mediasti-nului pentru care prezintă şanţuri sau impresiuni.
Faţa medială a pulmonu-lui sting prezintă in treimea inferioară o scobitură
importantă pentru cord, impresiunea cardiacă, Marginea anterioară, moi accentuată,
prezintă la pulmonul stâng în treimea inferioară o scobitură, numită incizura cardiaca.
Marginea posterioară este mai puţin accentuată, iar marginea inferioară (conturul
bazei pulmonare), în raport cu şanţul sau sinusul costodiafragmatic.
Pe feţele costale pulmonare se observă nişte fisuri adânci, numite fisuri pulmonare.
Plămânul drept prezintă o fisură oblică şi una orizontală, care îl împarte în trei lobi:
superior, mijlociu şi inferior, iar la stângul, numai fisura oblică, aceasta împărţindu-l
în cei doi lobi, superior şi inferior. La rândul lor. fiecare lob pulmonar este divizat in
unităţi anatomice şi funcţionale mai mici, numite segmente. Plămânul drept prezintă
zece segmente, şi anume: lobul superior, trei segmente (apical, anterior şi posterior),
lobul mijlociu, două segmente (medial şi lateral sau axial), iar lobul inferior, cinci
segmente: unul apical inferior -Nelson Fowler-şi patru segmente baza le: anterobazal,
laterobazal, posterobazal şi mediobazal - (segment paracardiac). Plămânul sting este
format, de asemenea, din zece segmente (uneori numai nouă, lipsind segmentul
paracardiac). Lobul superior are cinci segmente: apical superior, apical posterior,
anterior, lingular superior si lingular inferior, ultimele două (lingula) fiind similare
lobului mijlociu:drept, iar lobul inferior, cu aceeaşi dispoziţie segmentară ca şi la
lobul inferior drept.
Segmentul pulmonar, la rândul său, este format din unităţi şi mai mici: lobulii
pulmonari. In bronhiola lobulului se deschid bronhiolele terminale ale acinilor
pulmonari, formaţi în totalitate din canalele alveolare şi alveolele pulmonare, ultima
unitate structurală a plămânului. Suprafaţa totală a alveolelor pulmonare însumează o
suprafaţă de aproximativ 80-120 m2 .

10
 PLEURA :Cavitatea pleurală este căptuşită pe faţa sa interna de o se-roasă, numită
pleură. Aceasta acoperă în întregime peretele cavităţii, formând pleura parietala.
Ajunsă la hilul pulmonar, se răsfrânge pe hil, învelind în întregime feţele pulmonului,
ca şi feţele lui intrafisurale şi formează pleura viscerală. Pleura parietală, după
regiunea de perete pe care îl acoperă, ia denumirea de pleură sternocostalo, pleură
diafragmatică, pleură mediastinală, şi în regiunea superioară, unde închide cavitatea
toracică, formează domul pleural (cupola pleurală). La baza cavităţii pleurale, acolo
unde pleura trece în unghi după un perete lateral pe diafragmă, se formează aşa-
numitele sinusuri: costodiafrogmatic-lateral şi costomediastinal-medial. Cavitatea
pleurală este de fapt o cavitate virtuală, în care se află o lamă fină de lichid pleural,
care ajută la alunecarea pleurelor între ele şi un vid, care ajută pulmonul să urmeze
peretele toracic.
în cazuri patologice, în această cavitate poate pătrunde aer (pneumo-torax), puroi
(piotorax sau pleurezie purulentă), sânge (hemotorax) sau să se formeze o serozitate
abundentă, realizând pleurezia obişnuită, devenind atunci o cavitate reală.

NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE
Respiraţia este un fenomen vital. Daca organismul poate rezista mai mult de 30 de
zile fara hrana, 3 - 4 zile fara apa, nu poate fi lipsit de oxigen mai mult de câteva
minute. Respiraţia este o funcţie care asigura eliminarea CO 2 si aportul de O2 către
celulele organismului. Aceasta funcţie cuprinde trei timpi: pulmonar, sanguin si
tisular.
-  Timpul pulmonar realizează primul moment al schimburilor gazoase. La nivelul
membranei alveolo-capilare, O2 trece din aerul alveolar în sânge, iar CO 2 în sens
invers
-  Timpul sanguin realizează transportul gazelor între plămân - organ de aport si
eliminare si ţesuturi, care consuma O2 si eliberează CO2 .

11
- Timpul tisular reprezintă al treilea moment al schimburilor gazoase - respiraţia
interna. La nivelul ţesuturilor, oxigenul pătrunde în celule, iar CO 2, produsul rezidual
al catabolismului, este eliminat.
Realizarea timpului pulmonar presupune mai multe procese, care reprezintă etape ale
respiratiei pulmonare (ventilaţia, difuziunea si circulaţia).
Ventilaţia este o succesiune de muscari alternative de inspiratie si expiratie, care
reprezintă deplasarea unor volume de aer. In timpul inspiratiei se aduce pâna la
nivelul alveolei aer atmosferic, bogat în O 2 si practic aproape lipsit de CO 2, iar în
timpul expiraţiei se elimina aerul pulmonar, sărac în O2 si bogat în CO2. Inspiraţia este
un act activ, expiraţia un act pasiv. Impulsurile acestei activităţi ritmice pornesc din
centrul respirator bulbar, care suferă influenta CO2 din sânge, dar si influenta scoarţei
cerebrale.
Inspiraţia - pătrunderea aerului în plămâni - se realizează prin mărirea diametrelor
cavitaţii toracice (anteroposterior, transversal si sagital), datorita intervenţiei
muşchilor respiratori (intercostalii, sternocleidomastoidianul, scalenii si diafragmul).
în cursul inspiratiei, plămânii urmează mişcările cutiei toracice, datorita contactului
intim realizat prin pleura, si ca urmare se destind. Presiunea intrapulmonara scade sub
cea atmosferica si aerul intra în plămâni. încetarea contracţiei muşchilor respiratori,
face ca diametrele cutiei toracice sa revină la dimensiunile anterioare si aerul sa
părăsească plămânii. Deci, expiraţia e un act pasiv.
Cu fiecare inspiratie obişnuita, pătrunde în plămâni un volum de aer de aproximativ
500 ml. Acelaşi volum de aer părăseşte plămânul prin expiratie. Acesta e aerul
respirator curent.
In condiţii bazale - individul în repaus muscular si alimentar si în echilibru termic -
volumul de aer care intra si iese într-un minut din plămân este de 6 - 8 1. Aceasta
valoare, care corespunde unui volum curent de 500 ml si unor frecvente medii de 12 -
16 respiraţii/minut, se numeşte minut-volum respirator sau debitul respirator de

12
repaus, si depinde de doi parametri: de amplitudine si de frecventa mişcărilor
respiratorii în timpul unui efort muscular intens, minut-volumul respirator poate creste
de 10 ori. Pentru fiecare individ, ventilaţia poate creste pâna la o anumita limita,
numita ventilaţie maxima. Creşterea se realizează prin mărirea amplitudinii, dar mai
ales prin sporirea frecventei mişcărilor respiratoare. Deci, ventilaţia maxima depinde
de capacitatea vitala si de frecventa optima.
Capacitatea vitala este volumul de aer care poate fi expulzat din plămâni în cursul
unei expiratii fortate, care urmează unei inspiraţii, de asemenea forţata. Valoarea sa
normala este de 3 - 5 1, dar poate varia în circumstanţe fiziologice si mai ales
patologice, în componenta sa intra: volumul curent (500 ml); volumul inspirator de
rezerva (V.I.R.), adică volumul de aer care mai poate fi inspirat în plămân la sfârşitul
unei inspiraţii de repaus, printr-o inspiratie forţata (2 000 ml) si volumul expirator de
rezerva (V.E.R.), care este volumul de aer, ce poate fi expulzat din plămân, la
sfârşitul unei expiratii de repaus, daca individul face o expiratie forţata (1 500 ml).
Dar ventilaţia creste si cu frecventa mişcărilor respiratorii, pâna la o anumita limita,
când chiar daca, creste frecventa, ventilaţia scade. Aceasta este frecventa optima - de
80 -90 cicluri ventilatorii/min. la individul normal.
Volumele de aer care pătrund în plămân, nu se răspândesc uniform. Ele se distribuie
neuniform în volumele de aer existente în plămâni si în funcţie de condiţiile
patologice bronhopulmonare. Astfel, la sfârşitul unei expiratii fortate, mai rămân în
plămân aproximativ 1 500 ml aer, care poarta denumirea de volum rezidual si care
este repartizat în căile aeriene si în alveole. Compoziţia aerului alveolar trebuie sa
aibă însa o valoare aproape constanta, aceasta realizându-se prin inspiratie, care face
sa pătrundă aer atmosferic bogat în O2, aer care se distribuie si se amesteca cu aerul
alveolar. Nu tot aerul inspirator ajunge la alveole, o parte (circa 30%) rămânând în
căile aeriene superioare. Acesta este spaţiul mort anatomic. Pe de alta parte, nu toate
alveolele sunt ventilate uniform, aproape 20% fiind hipoventilate (porţiunile centrale

13
si paravertebrale) - spaţiul mort fiziologic. Spaţiul mort încălzeşte si saturează cu
vapori de apa aerul atmosferic si asigura o compoziţie constanta aerului alveolar.
în situaţii patologice, cum sunt reducerea calibruhii bronsic (astm, bronşita,
compresiuni etc.) sau colabarea parenchimului (atelectazie, pleurezii etc.), distribuţia
aerului în plămâni este neuniforma, ea determina creşterea zonelor de alveole
hiperventilate.
Difuziunea reprezintă schimburile gazoase din membrana alveolo-capilara. Acest
proces depinde de:
- diferenţa dintre presiunile parţiale ale O 2 si CO2 de o parte si de alta a membranei
alveolo-capilare, deci din alveola si din capilare;
-  structura membranei alveolo-capilare si procesele patologice care îngroasa
membrana, îngreuiază trecerea libera a gazelor;
- suprafaţa activa a membranei alveolo-capilare, care poate varia în limite mari (20 -
200 m2).
Circulaţia pulmonara. Pentru asigurarea respiratiei pulmonare, este obligatorie si o
circulaţie corespunzătoare, care sa permită trecerea unei cantităţi normale de sânge.
Debitul sanguin pulmonar este egal cu debitul circulaţiei generale, dar presiunile si
rezistentele din arterele pulmonare sunt mult mai mici. Aceasta caracteristica,
esenţiala pentru respiraţie, tine de marea distensibilitate si capacitate a circulaţiei
pulmonare. Datorita acestor proprietăţi, circulaţia pulmonara tolerează mari creşteri
de debit fără modificări de presiune, fenomene care nu se întâmpla în circulatia
generala.

NOŢIUNI DE SEMIOLOGIE
SIMPTOME FUNCŢIONALE
Principalele tulburări funcţionale provocate de o afecţiune pulmonara sunt: dispneea,
durerea toracica, tusea, expectoraţia, hemoptizia, sughiţul si tulburările vocii.

14
Dispneea este dificultatea de a respira. Spre deosebire de respiraţia normala, care este
involuntara, respiraţia dispneica este conştienta, voluntara, penibila. Bolnavul resimte
o "sete de aer". Cu alte cuvinte, bolnavul dispneic simte pe de o parte necesitatea de a
respira, iar pe de alta ca efortul respirator pe care-l face este insuficient.
Se ştie ca, în stare normala, mişcările respiratorii au o frecventa constanta, o
amplitudine egala si un ritm regulat, în timp ce în stări patologice aceste caracteristici
se modifica si apare dispneea.
După circumstanţele de apariţie se deosebesc: dispneea permanenta (insuficienta
cardiaca avansata, pneumotorax), dispneea de efort (procese pleuropulmonare care
scad ventilaţia pulmonara, insuficienta cardiaca), dispneea de decubit (bolnavul nu
poate sta culcat, fiind obligat sa sada) si dispneea paroxistica, întâlnita în astmul
bronsic si în insuficienta ventriculului stâng (astmul cardiac si edemul pulmonar
acut).
După ritmul respirator, se deosebesc bradipneea sau dispneea cu ritm rar (procese
obstructive ale cailor respiratoare, astm bronsic ) si polipneea sau tahipneea -
(dispnee cu creşterea frecventei muscarilor respiratorii, depăşind 40/min.)
(majoritatea bolilor pleuropulmonare si cardiovasculare).
După timpul respiratiei care e tulburat, se întâlnesc dispneea inspiratorie (edem al
glo-tei, corp străin în laringe), dispneea expira-torie (astmul bronsic si emfizemul
pulmonar) si dispneea mixta, în care dificultatea interesează atât inspiraţia cât si
expiraţia si care se întâlneşte atât în pleureziile cu lichid mult, cât si în pneumonia
masiva. în unele stări patologice pot apărea tulburări ale ritmului respirator, întâlnind
în acest sens mai multe tipuri de respiraţii
Respiraţia de tip Cheyne-Stokes este o respiraţie periodica, caracterizata prin
alternante de polipnee si apnee. Respiraţiile cresc progresiv în amplitudine si
frecventa, ating un apogeu, apoi descresc pâna ce încetează. Perioada de apnee
durează 10 pâna la 20 de secunde, după care ciclul reîncepe. Acest tip de respiraţie se

15
întâlneşte în insuficienta cardiaca stânga, în ateroscleroza cerebrala, în tumori si
accidente vasculare cerebrale, uremii etc.
Respiraţia de tip Kussmaul este o respiraţie în patru timpi: inspiratie-pauza-expiratie-
pauza. Mişcările respiratorii sunt profunde si zgomotoase. Apare în coma diabetica.
Respiraţia de tip Biot se caracterizează prin cicluri de respiraţii întrerupte de perioade
<le apnee de 5 pâna la 20 de secunde. Este o respiraţie agonica.
în practica curenta, dispneea este expresia unei afecţiuni a aparatului respirator sau
cardiovascular.
Durerea poate sugera deseori diagnosticul, dar nu orice durere toracica exprima o
boala a aparatului respirator. Se disting dureri: pleurale (junghiul din pleurezie,
durerea atroce din pneumotoraxul spontan), parenchimatoase pulmonare (junghiul din
pneumonie, durerea violenta din embolia pulmonara, gangrena pulmonara), parietale
(fracturi si neoplasme costale, herpesul zoster, cancerul sau tuberculoza vertebrala,
boli reumatismale etc.), toracice, de origine cardiovasculara, abdominale iradiate la
nivelul toracelui (dureri veziculare, pancreatita acuta).
Unele caractere particulare ale durerilor pot da indicaţii preţioase. O durere vie,
atroce, care imobilizează toracele si opreşte respiraţia, însoţita de stare de colaps, se
întâlneşte în pneumotoraxul spontan si în embolia pulmonara. Junghiul toracic este o
durere vie, localizata, acuta si superficiala, exagerata de tuse si de respiraţie profunda.
Se întâlneşte în pleurite, pleurezii, pneumonii, congestii pulmonare etc. Durerea în
umărul drept poate proveni de la o pleurita diafragmatica sau de la o afecţiune a
veziculei biliare. Durerea care se amplifica cu mişcările respiratorii, sugerează o
fractura costala. Durerile accentuate prin compresiunea punctului dureros, sunt de
obicei parietale.
Tusea este un act reflex sau voluntar, care are drept rezultat expulzarea violenta a
aerului si în unele cazuri a corpurilor străine din căile respiratorii. Ca mecanism
general, actul tusei cuprinde o faza inspiratori, în care aerul pătrunde în plămâni, o

16
faza de compresiune, prin închiderea glotei, si o faza de brusca expulzie a aerului prin
contracţia muşchilor abdominali, ridicarea violenta a diafragmului si deschiderea
forţata a glotei. In cursul celui de-al treilea timp, odată cu coloana de aer, sunt
proiectate în afara si expectoraţia, mucozităţile sau corpurile străine. Aceste trei faze
reprezintă o secusa de tuse. Tusea poate fi: uscata, fără expectoraţie (pleurite, faza
iniţiala a bronşitelor acute sau a tuberculozei pulmonare) sau umeda, urmata de
expectoraţie. Acesta este semnul unui proces bronsic sau parenchimatos pulmonar
(bronşita acuta sau cronica, supuraţii bronsice sau pulmonare, pneumonie etc.).
Tusea seaca este vătămătoare, deoarece poate răspândi infecţia, poate epuiza cordul
drept si tulbura somnul; de aceea trebuie combătuta.
Exista si alte tipuri de tuse: tusea cvintoasa, care se întâlneşte în afecţiunea denumita
tuse convulsiva si se caracterizează prin mai multe expiratii puternice si zgomotoase,
urmate de o inspiratie forţata, numita repriza; tusea bitonală - în doua tonuri -
trădează o paralizie a nervului recurent stâng; tusea latratoare, zgomotoasa, apare în
adenopatii traheobronsice si tumori mediastinale; tusea surda, ragusita, voalata,
survine în afecţiuni laringiene; tusea emetizanta, urmata de vărsături alimentare, este
întâlnita în tusea convulsiva. Uneori, tusea apare în anumite pozitii care, favorizeaza
eliminarea conţinutului unor cavităţi (ca în tuberculoza pulmonara, dilataţia bronsică)
sau în anumite momente ale zilei. Astfel, tusea poate surveni noaptea (de obicei în
afecţiuni cardiace), poate fi matinala (supuraţii bronhopulmonare cu secreţie
abundenta), vesperala sau de seara (în special în tuberculoza).
După etiologie, tusea poate fi: faringiana (faringite acute si cronice), laringiana (larin-
gite sau tumori laringiene), bronsica (bronşite, dilataţii bronsice, cancer bronsic),
pulmonara (pneumopatii acute sau cronice), pleurala (pleurite), mediastinala (tumori,
insuficienta cardiaca, pericardite).
Asistenta medicala trebuie sa urmărească si sa ştie sa interpreteze tusea. Trebuie sa
liniştească tusea de iritaţie (laringita, bronşita), obişnuind bolnavul sa-si stăpâneasca

17
tusea si recomandându-i sa evite fumatul, discuţiile, deschiderea gurii în inspiratie,
aerul uscat sau temperatura prea ridicata, sa tuşească cu batista la gura etc. De
asemenea, trebuie sa aşeze bolnavul în poziţia care permite expectoraţia si, la nevoie,
sa utilizeze tusea artificiala, aspiraţia bronsica etc.
Expectoraţia este procesul prin care se elimina produsele formate în căile respiratorii,
în mod curent, prin expectoraţie se înţeleg atât actul de expulzie, cât si produsele
eliminate (sputa). Expectoraţia reprezintă, fără îndoiala, materialul patologic cel mai
periculos, fapt pentru care trebuie luate masuri de asepsie riguroasa. Este
contraindicat sa se fumeze sau sa se ia masa, fără dezinfectarea mâinilor care au venit
în contact cu scuipătoarea. Expectoraţia are o valoare fundamentala din punct de
vedere diagnostic, mai ales daca este recenta. Trebuie precizate totdeauna cantitatea,
aspectul, culoare si mirosul. Expectoraţia apare când exsudatul alveolar sau secreţia
bronsica creste, declanşând tusea.
Adeseori femeile si copiii nu ştiu sa expectoreze, înghiţind sputa eliminata prin tuse.
După cum am menţionat, expectoraţia are mai multe caractere, de care trebuie sa se
tina seama.
Cantitatea. în mod obişnuit nu se elimina după fiecare tuse mai mult de 50 ml. în
unele boli (dilataţie bronsică, abces si gangrena pulmonara, tuberculoza pulmonara
avansata), cantitatea creste, uneori chiar pâna la 300 - 400 ml/24 de ore. O varietate
speciala de expectoraţie este vomica. Prin acest termen se înţelege expulzarea brutala
a unei colecţii purulente situate în parenchimul pulmonar sau în vecinătate, prin
deschiderea în căile respiratorii. Apare în abcese pulmonare, pleurezii purulente,
abcese subfrenice.
Culoarea poate furniza de asemenea unele indicaţii. Astfel, sputa din cancerul bron-
hopulmonar este roşie-gelatinoasă; în infarctul pulmonar, negricioasa; în pneumonie,
ruginie; în tuberculoza pulmonara si unele dilataţii bronhice, hemoptoica.

18
Mirosul poate fi fetid în abcesul pulmonar si în dilataţia bronşică si putrid,
respingător, în gangrena pulmonara.
Aspectul expectoraţiei este uneori foarte revelator. Sputa mucoasa este vâscoasa,
aderenta si aerata. Se întâlneşte în bronşita acuta si în astmul bronşic. In aceasta
ultima afecţiune, sputa poate fi perlata, numita aşa din cauza dopurilor mici si
opalescente de muci-na din care este constituita.
Sputa purulenta este cremoasa, alcătuita exclusiv din puroi. Sugerează o supuraţie
bronhopulmonara (dilataţie bronşică, abces pulmonar, tuberculoza pulmonara
cavitara, chist hidatic suprainfectat etc.), evacuata prin bronhie. Sputa mucopurulentă
este netransparenta, galbena-verzuie, si o întâlnim în infecţii ale cailor aeriene
(bronşite, dilataţii bronsice). Sputa seromucopurulenta se deosebeşte de precedenta
prin adaosul de sero-zitate. Recoltata într-un pahar de sticla, se dispune în patru
straturi: un strat purulent grunjos la baza, unul seros mai abundent deasupra, apoi un
strat mucos si, la suprafaţa, un altul spumos. Se constata în dilataţii bronsice si abcese
pulmonar. Sputa pseudomem-branoasa conţine multa fibrina sub forma de membrane.
Se întâlneşte în unele bronşite.
Rolul asistentei medicale consta în a face educaţia bolnavilor asupra modului cum
trebuie sa expectoreze si cum sa utilizează scuipăturile; sa înveţe femeile si copiii sa
expectoreze si sa lupte împotriva rezistentei acestora fata de utilizarea scuipătorilor,
sa remarce si sa obişnuiască pe bolnav cu utilizarea poziţiei în care sa expectoreze cu
mai multa facilitate si abundenta, sa şteargă cu tampoane de vata montate pe pensa,
sputele adunate pe gura si dinţii bolnavului. De asemenea, trebuie sa strângă si sa
măsoare - în eprubete sau pahare gradate - expectoraţia abundenta. Dezinfectarea
scuipătorilor este o regula absoluta.
Pentru dezobstruarea cailor aeriene, se foloseşte uneori, provocarea tusei artificiale.
Se comprima brusc si sacadat, ventral, baza toracelui - bolnavul avându-se în poziţie
se-misezândă - după o inspiratie forţata, în timp ce bolnavul face un efort de tuse.

19
Exista trei contraindicaţii speciale: traumatisme craniene, si fractura de coloana. în
acelaşi scop se efectuează uneori bolnavului - în poziţie sezândă - compresiuni bruşte
si sacadate în baza toracelui, la sfârşitul unor inspiraţii fortate, urmate de eforturi de
tuse.

20
 CAPITOLUL II
BOLILE APARATULUI RESPIRATOR

RINITELE si LARINGITELE
Sunt afecţiuni acute sau cronice, cauzate de microbi, virusuri, alergii, tumori etc.

RINITELE
Acest grup de afecţiuni include numeroase infecţii, de obicei virotice (rinovirusuri,
adenovirusuri, virusuri gripale etc.), ale cailor respiratorii superioare (nas, laringe,
trahee, bronhii), de obicei cu evoluţie benigna. Dintre localizări, cea mai obişnuita
este la nivelul mucoasei nazale, localizare ale cărei simptome sunt comune tuturor
celorlalte afecţiuni, de unde si denumirea generica.
Un rol favorizant îl au frigul, umezeala, pulberile. Adeseori rinitele pot însoţi unele
boli infecţioase (gripa, difteria, rujeola, scarlatina etc.).

Simptome: stare de rău, cu sau fără febra, cefalee, tulburări nazale (arsura prurit,
înfundare etc.), însoţite de secreţie, întâi apoasa apoi purulenta - cu strănuturi si
obstrucţie nazala. Ulterior apar uscăciune si jena la deglutiţie (înghiţire), răguşeala,
uneori tuse cu expectoraţie redusa. Ganglionii cervicali pot fi mariti si durerosi.
Herpesul labial este frecvent.

Complicaţii: sinuzite, otite, amigdalite, pneumonii.

Tratament: repaus, lichide suficiente, regim echilibrat, antitermice (Aminofenazona,
Acid acetilsalicilic, 2-3 comprimate/zi), dezinfecţie rinofaringiana (Rinofug,
Mentorin, solutie de colargol 2%, Sulfatiazol 5%), vitamine, în special C. Tusea poate

21
fi calma prin Codeina. Se instilează câteva picături de Efedrina sau Adrenalina pentru
permeabilizarea foselor nazale. Spălaturile nazale cu ser fiziologic sunt eficace
întotdeauna. Antibioticele sunt contraindicate.
O forma clinica speciala o constituie rinita alergica. Când rinita este provocata de
polen se numeşte febra de fân sau coriza spasmodica sezoniera (apărând în special
primăvara si vara), iar când este provocata de alte alergene se numeşte rinita alergica
sau rinita spasmodica nesezonieră. Tratamentul consta în desensibilizare specifica,
antihistaminice de sinteza, la nevoie corticoterapie.

LARINGITELE

Laringita este o inflamaţie acuta sau cronica, virotica sau bacteriana, a mucoasei
laringelui. Apare izolata sau asociata cu o rinita, faringita, traheita.

LARINGITA ACUTĂ
Simptomul principal îl reprezintă răguşeala, care poate merge pâna la afonie, uneori
dispnee, asfixie si disfagie. Tratamentul consta în repaus vocal, interzicerea fumatului

22
si a alcoolului, repaus în casa, în atmosfera calda si umeda. Se combate tusea cu
Codeina; se face dezinfecţie nazofaringiana; se administrează Penicilina în infecţiile
bacteriene. Prişniţele locale alcoolizate si vitamina C, pot fi de asemenea utile.
Alfachimotripsina si corticoizii pot fi uneori utili.

LARINGITA CRONICĂ
Poate urma unor puseuri repetate de laringite acute, inhalări cronice de substanţe
iritante, unor procese alergice. Simptomul principal este răguşeala, care deseori se
însoţeşte de tuse cu expectoraţie si senzaţie de uscăciune în gât. Tratamentul consta în
combaterea cauzei: antibiotice, în infecţiile cronice; antihistaminice, în formele
alergice; repaus vocal, interzicerea fumatului, vitamino-terapie (C) etc.

BRONŞITA
BRONŞITA ACUTĂ
Bronşita acuta este o inflamaţie acuta a mucoasei bronsice, interesând de obicei
bronhiile mari si mijlocii si frecvent traheea (traheobronsita).

Etiopatogenie: Poate fi provocata de factori infecţioşi (virusuri, bacterii, pneumococi,

stafilococi, streptococi, Haemophilus influenzae); factori alergici; inhalarea unor
substanţe iritante (clor, amoniac, gaze de lupta, fum de tutun etc.). Cele mai
importante cauze favorizante sunt: frigul, fumul, praful, umiditatea, excesul de tutun,
eforturile vocale. Bronşita acuta se întâlneşte frecvent în numeroase boli: tuberculoza
pulmonara, dilataţia bronhiilor, cancerul bronhopulmonar, gripa etc.

Anatomie patologica: edem si hiperemie a mucoasei (culoare roşiatica), cu secreţie

mucoasa sau mucopurulenta.

23
Simptome: aspectul clinic este de rinobronsita cu evoluţie în trei faze: o faza de coriza
sau catar rinofaringian care durează 1-3 zile (uşoara ascensiune termica, jena la deglu-
titie, arsura sau înfundare a nasului); o faza de cruditate sau uscata, care durează 2-3
zile, cu tuse uscata, spasmodica, durere vie retrosternala, uneori febra moderata si
voce răguşita; o faza de cocţiune sau productiva, cu tuse însoţita de expectoraţie
mucoasa sau mucopurulenta si raluri difuze. Boala dureasa 1-2 săptămâni.

Forme clinice: bronsita acuta comuna (forma descrisa); bronşita difuza (bronsiolita),
care interesează bronhiile mici, periferice si se însoţeşte de dispnee marcata si de
alterare a stării generale; bronşita hemoragica, traheita, care se manifesta prin dureri si
arsura retrosternala continua.
Tratamentul: consta în combaterea focarelor septice,  sinuzale  si rinofaringiene,
combaterea componentei alergice (Nilfan, Feniramin - 1 - 3 tabelte/zi)
si antibiotice în formele servere si la bolnavii debilitaţi. Se administrează de obicei
Tetraciclina (1-2 g/zi) si, după caz, Penicilina. Simptomatic, se administrează în faza
de cruditate calmante ale tusei (Calmotusin, Codenal, Tusomag, Tusan); antigiretice,
analgezice (Acalor, Acid acetilsalicilic sau Aminofenazona) si dezinfectante
nazofaringiene, iar în faza de coctiune: expectorante (sirop expectorant, tablete
expectorante, băuturi calde, infuzie de tei sau de specii pectorale).

BRONŞITA CRONICA
Definiţie: un sindrom clinic caracterizat prin tuse, însoţita de creşterea secreţiilor
bronsice, permanenta sau intermitenta (cel puţin 3 luni pe an si minim 2 ani de la
apariţie), necauzata de o boala sau leziune bronhopulmonara specifica. împreuna cu
astmul bronsic si emfizemul pulmonar, afecţiunea este cuprinsa în tabloul de
bronhopneu-mopatie cronica obstructiva nespecifica (B.P.O.C.) - cele trei afecţiuni

24
având simptome si evoluţie comuna. Boala este grava si frecventa. Apare la populaţia
(în special barbari) de peste 40 de ani.
Conceptul de BPOC este pe cale de destrămare. Fiecare afecţiune din componenta sa,
recaptându-si individualitatea clinica.

Etiopatogenie: afectează bronhiile mici, unde leziunile inflamatorii si secreţiile

produc stenoza, spasm, colaps expirator si disfuncţie ventilatori obstructiva. Sunt
cunoscute trei cauze importante: factorii iritanţi, infecţia si alergia, unele droguri
contribuind la precipitarea evolutiei spre decompensare. Dintre factorii iritanţi,
tabagismul si alcoolismul sunt esenţiali. Mai contribuie poluanţii aerieni, vaporii
iritanţi din industria chimica, vaporii de amoniac, condiţiile atmosferice nefavorabile
(frig, umezeala, curenţi de aer). Infecţia microbiana (streptococul, stafilococul, uneori
de spital, enterococul, hemofilul si diferite enterobacterii) sau virala, primitiva sau
secundara, ocupa un loc primordial, grefându-se de obicei pe o mucoasa bronsica
alterata de iritaţia cronica, unele defecte genetice etc. Alergia este cea de-a treia
componenta etiologica, acţionând prin sensibilizare la pneumoalergeni sau alergeni
microbieni. Contribuie catarurile infecţioase traheobronsice, rinofaringitele cronice si
terenul predispus. La precipitarea evoluţiei, acţionează si unele droguri si unele
vagolitice ca belladona, care usucă mucusul protector, simpaticomimeticele
(Bronhodilatin, Alupent) care, după efectul salutar iniţial, prin abuz, agravează boala
(astmul drogaţilor), expectorantele pe baza de terpina sau ioduri, barbituricele,
sedativele si tranchilizantele, care deprima centrul respirator, Penicilina (prin alergie),
oxigenoterapia masiva. Prin toate aceste mecanisme, tusea nu mai este eficace,
expectoraţia creste, rezulta staza bronsica, stenoza, tulburări de ventilaţie si infecţie,
cercul devenind vicios.

25
Anatomia patologica arata fie atrofia, fie hipersecreţia mucoasei, cu edem, hiperemie
si hipersecreţie. Cu timpul apare rigiditatea arborelui bronsic, cu deformări, care
favorizează retenţia continua a secreţiilor.
Simptome: boala este neglijata mult timp. Simptomul principal este tusea, la început
dimineaţa, ulterior permanenta, însoţita de expectoraţie de obicei mucopurulenta,
fenomene accentuate în anotimpul rece. Bolnavul este de obicei afebril, dispneea
creste progresiv, iar cianoza apare tardiv. înainte de instalarea imfizemului, starea
generala este buna, iar toracele de aspect normal. Auscultaţia decelează raluri
ronflante si sibilante. Explorarea funcţionala evidenţiază semne de disfuncţie
ventilatori obstructiva (scăderea debitului ventilator maxim pe minut, scaderea
V.E.M.S.). După o perioada mai mult sau mai puţin lunga, apar emfizemul pulmonar
obstructiv, dilataţia bronhiilor, insuficienta respiratorie, cordul pulmonar cronic. într-
un stadiu avansat, se evidenţiază tabloul clinic de bronhopneumopatie cronica
obstructiva, care arata ca procesul este difuz, extins si la bronhiolele distale (dipnee,
eventual cianoza, disfuncţie ventilatorie obstructiva). Primele semne care anunţa
insuficienta respiratorie (hipoxemie si hipercapnie) sunt: agitaţia, transpiraţiile
profunde, anxietatea, tahicardia, creşterea T.A. Fiecare puseu infecţios accentuează
fenomenele obstructive prin hipersecreţie de mucus, spasm bronsic si decompensare
cardiorespiratorie. Decompensările pot apărea si ca urmare a erorilor terapeutice
(droguri nocive sau aport excesiv de lichide).

Forme clinice: bronşita cronica purulenta; bronşita cronica hemoragica; bronşita

cronica cu afectare a bronhiilor mari care este bine tolerata mult timp (tusea este
violenta, expectoraţia mucopurulenta si abundenta, ralurile subcrepitante prezente);
bronşita cronica cu afectarea bronhiolelor, este dominata de dispnee (expectoraţia este
mai redusa, iar evoluţia este mai rapida, cu apariţia complicaţiilor); bronşita cronica
asmatiformă are sa simptom dominant dispneea paroxistica (prin bronhospasm).

26
Trebuie deosebita de bronşita astmatica, în care astmul bronsic preceda bronşita
cronica, care apare ca o complicaţie.
Prognosticul este rezervat, evoluţia fiind tenace, progresiva, recidivanta. Gravitatea
bolii tine de complicaţiile pe care le provoacă. în stadiul de bronhopneumopatie
cronica obstructiva, cu intricarea celor trei boli componente (bronşita cronica,
emfizemul obstructiv, astmul bronsic), evoluţia nu mai este reversibila.

Tratament: In tratamentul bronşitei cronice si a BPOC-ului ca si a altor afecţiuni

bronhopulmonare, între care astmul bronsic ocupa un loc deosebit, afecţiuni cu
afectarea funcţiei respiratorii, se utilizează diferite metode si proceduri cu scop
preventiv, curativ si recuperativ.
Ca masuri preventive, deoarece fumatul joaca un rol atât de important în producerea
acestor boli, cea mai buna măsura de prevenire este propaganda antitabagica. în ceea
ce priveşte bolnavul, acesta trebuie convins, sa întrerupă definitiv si total fumatul. O
alta măsura este evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunerea la noxe respiratorii.
Sensibilitatea particulara a bronşiticilor si a bolnavilor cu afecţiuni pulmonare cronice
la infecţii, impune evitarea persoanelor cu viroze respiratorii, precum si evitarea
aglomeraţiei în timpul epidemiei. Vaccinarea antigripala este de recomandat dar,
variabilitatea virusurilor o face relativ inoperanta. Chimioprofilaxia recidivelor
bronşitice sezoniere, cu Tetraciclina 1 g/zi, în lunile de iarna, influenţează frecventa si
durata recidivelor bolilor pulmonare. S-au mai încercat: Penicilina V, Eritromicina,
Ampicilina. Rezultate bune se pot obţine cu Biseptol 0,5 g seara în lunile de iarna.
Inhaloterapia (aerosoloterapia) s-a dovedit indispensabila în anumite forme de BPOC
si astm bronsic. Se folosesc diferite tipuri de aerosol bronhodilatatori (nebulizatori).
Sunt necesare 3-4 inhalaţii pe şedinţa, repetate la 2-4 ore, uneori mai mult, dar fara a
abuza. Este posibil ca metoda sa duca si la inhalarea de diferiţi germeni (streptococi,
stafilococi, proteus, pseudomonas), ceea ce impune folosinţa strict personala si

27
păstrarea aparatului în stare de sterilitate. Subliniem ca preparatele folosite sub forma
de aerosoli, se administrează frecvent si pe cale orala. Dintre substanţele cele mai
folosite în tratamentul bolilor cronice pulmonare (bronşite cronice BPOC, astm
bronsic cu sau fără insuficienta respiratorie, etc) sunt: Beta 2 adrenergicele,
Anticolinergicele si derivaţii Metilxantinei.
Beta adrenergicele, sunt derivaţi ai adrenalinei. Atât adrenalina cât si efedrina datorita
efectelor secundare pe care le provoaca, sunt practic neutilizabile. Dintre derivaţii din
generaţia a doua folosiţi si astăzi, prezentam: Izoprenalina (Aludrin, Astmopent) si
Orciprenalma (Aiupent, Asmopent) care deşi au reprezentat un progres în momentul
introducerii în practica clinica, au fost înlocuiţi cu preparate din generaţia a treia
datorita reacţiilor adverse provocate, (în special tahicardiile). Dintre preparatele din
generaţia a treia enumerăm: Terbutalinul (Bricanyl), Fenoterolul (Berotec),
Salbutamolul (Ventolin si Sultanol) si Clenbutarolul (Spiropent). Utilizati cu
precădere în aerosol dozaţi, sunt practic lipsiţi de efecte secundare cardiovasculare. S-
a încercat prepararea si de tablete de Orciprenalina (20 mg), de Salbutamol (4 mg),
Terbutalin (2,5 mg cu doza totala între 10 si 60 mg). Cele mai bune rezultate s-au
obţinut cu Salbutamolul, spray si comprimate. Beta-adrenergicele inhiba eliberarea de
histamine, relaxează musculatura neteda bronhiolara, stimulează epurarea mucociliara
si inhiba degranularea masocitelor. Apar uneori în caz de supradozaj, unele reacţii
adverse în special cardiovasculare, care dispar spontan sau prin reducerea dozei.
Anticolinergicele sunt bronhodilatatoare care au cap de serie Atropina. în pectica s-a
impus preparatul Atrovent (Bromura de ipotropium), care nu prezintă efectele
secundare ale atropinei. Se foloseste ca aerosol dozat, cu rezultate inferioare beta-
adrenergicelor. Asocierea Atroventului cu un beta-adrenergic (Berotex sau
Salbutamol) reprezintă o metoda superioara fiecărui preparat în parte.
Derivaţii Xantinei, Teofilinei si în special Aminofilina, au slaba acţiune pe cale orala
si superioara pe cale intravenoasa sau de aerosoli.

28
Alte metode si droguri folosite în tratamentul afecţiunilor pulmonare cronice (bronşita
cronica, BPOC, astmul bronsic, supuraţiile bronsice etc), sunt următoarele:
1. Corticoterapia, în aerosoli sunt eficace dar numai preparatele insolubile, derivati
din prednisolon: Becoctid sau Sanasthmyl (dipropronionat de Beclomethason), 0,15
mg de inhalatie, 2 - 3/zi si Bextasol (Valerat de Betamethason). Corticoterapia este
mult mai frecvent utilizata pe cale orala. Acţionează antiinflamator si antialergic. Nu
este bronho-dilatator.
2. Prostaglandina, bronhodilatatoare si blocanta alfa-adrenergic (Fentolamina), nu este
întrebuinţata în mod curent.
3.  Cromoglicatul de sodiu (Intal, Lomudal) este întrebuinţat în astmul bronsic, cu
acţiune preventiva  fiind folosita înaintea expunerii  la  alergenul  cauzal.   Zaditerul
(Ketotifen) acţionează tot preventiv. Preparatele vor fi prezentate pe larg la
tratamentul astmului bronsic.
4.  Dezobstruarea bronsica, este o metoda, care prin manevre bronholigice urmareste
înlăturarea obstrucţiei bronsice.
5. Ventilatia mecanica, este utilizata în insuficienta respiratorie acuta sau cronica, în
puseul acut, cu mijloace speciale.
6. O metoda foarte utila pentru fluidificarea secreţiilor bronsice, din bolile pulmonare
cronice supurative, este hidratarea bolnavului. Umidifierea mucoasei bronsice se
realizează în condiţii bune, cu aerosoli calzi de apa distilata. Hidratarea este
recomandabila la bronşiticii cronici si în afecţiunile pulmonare cronice în general.
Bolnavii trebuie sa consume multe lichide, în special seara, pentru a preveni uscarea
secreţiei bronsice în timpul nopţii. Metoda are importanta speciala, la bolnavii grav, în
astmul intricat si în alte cazuri, în care bronhiile mici se pot obstrua cu dopuri de
secretii vâscoase. Se pot folosi si infuzii de plante medicinale.

29
7.  Drenajul postural, îşi păstrează indicaţiile clasice în bronsiectazie, supuraţii
bronsice secundare, bronşite cronice, astm bronsic cu supuraţie secundara etc. El
trebuie făcut în poziţia care facilitează drenajul secreţiilor.
8.  Kineziterapia (cultura fizica terapeutica, gimnastica respiratorie). Are largi
întrebuintari. Se urmareste dezvoltarea respiratiei abdominale sau diaftagmatice, care
este mai economicoasa decât cea toracica. Bolnavul trebuie sa execute expiratii
fortate prelungite, cu ajutorul presei abdominale puse în miscare constient si controlat
(cu palma proprie). Se umfla abdomenul (cu coborârea diafragmului) în inspiratie si
se retrage abdomenul (cu urcarea diafragmului) în expiratie). Se poate folosi si
metoda inspiratiei fortate cu un sac de nisip, de 2 - 2,5 kg, aplicat pe abdomen,
pornind de la câteva minute si mergând pâna Ia 30 minute.
9.  Terapia ocupafionala, se bazeaza pe obtinerea unor efecte terapeutice, prin
exercitarea unor ocupaţii sau profesii cât mai adecvate capacitaţii funcţionale si
dorinţei bolnavului.
10. Cura balneara (Govora, Slanic etc)
11.  Speleoterapia, practicata în saline, realizează efecte favorabile prin atmosfera
locala, saturata în vapori de apa, săraca în particule în suspensie, cu concentraţie mai
mare de ioni de calciu. Speleoterapia acţionează spasmolitic si expectorant.
12.  Climatoterapia, la munte sau la mare, are efecte favorabile datorita numărului
redus de alergeni din atmosfera.
13. Hiposensibilizarea specifica (Imunoterapia), se practica în toate bolile pulmonare
în care acţionează un alergen (în special în astmul bronsic). Se administrează pe cale
subcutanata, doze subclinice, progresiv, crescânde din alergenul în cauza. Este
indicata când alergenul este bine dovedit si face parte din alergene imposibil de
înlăturat (polenuri, praful de casa, fungi, unii alergeni profesionali ca: faina, praful de
cereale, peri de animale etc). Hiposensibilizarea este contraindicata în unele cazuri de

30
BPOC, de bronsiectazii, de tuberculoza pulmonara, emfizem si diferite boli generale
grave, care au la baza un mecanism autoimun.
14. Alături de cele expuse anterior, se utilizează tratamentul de fluidificare a
secreţiilor bronsice, fie prin hidratarea corecta, fie prin aerosol cu ser fiziologic,
lodura de potasiu, 1 g/zi, fie în diferite expectorante, enzime proteolitice ca Tripsina,
Alfachimotripsina, în aerosoli si mai puţin intramuscular. Fluidificarea secreţiilor
bronsice se obţine si cu alcaloizi de tipul Bromhexinei, Bisolvon, Brofimen. Se
combate tusea cu Codenal 2 - 3 comprimate/zi, Tusan 3 comprimate/zi (10 mg
comprimatul). Corticoterapia si tratamentul antiinfecţios sunt necesare si în cazurile
acute si în puseurile cronice.
Normal este ca tratamentul antiinfecţios sa se bazeze pe izolarea germenului, acţiune
de obicei imposibila. în practica, se începe tratamentul antiinfecţios cu Tetraciclina (2
g/zi) sau Ampicilina (2-4 g/zi) si numai în cazuri de necesitate cu Cloramfenicol (2
g/zi). Septrinul (Biseptol) este uneori util (2 comprimate de 12 ore). Nu se recomanda
nici Penicilina, nici Streptomicina; prima este alergizanta, iar a doua selecţionează
mutante rezistente si poate masca o tuberculoza. Tratamentul dureaza 7 zile (terapie
de atac) si se continua 2-3 săptămâni cu Septrin (1 g/zi), Doxicilina (Vibramicin).
Bronhopneumonia de suprainfecţie se tratează 10 zile cu asocierea Penicilina G +
Kanamicina sulfat. Corticoterapia trebuie temporizata si recomandata numai în
cazurile cu componenta alergica si cu semne de bronsiolită. Fluidifiantele si
mucoliticele - Mucosolvin (Acetilcisteina), Bisolvon, Alfachimio-tripsina, Benzonat
de sodiu - pot fi utile în formele cu secreţii aderente. Miofilinul, numai pe cale
venoasa, injectat lent (1 - 2 fiole) combate bronhospasmul. Simpaticomimeticele
(Alupent, Berotec, Ventolin, Bronhodilatin) trebuie administrate cu prudenta. în
cazuri deosebite se recomanda reeducarea respiratorie (kineziterapia), oxigen
umidificat, cu sonda nazala, în debit scăzut, discontinuu, ventilatia asistata, vaccinarea
antigripala (indispensabila iarna), vaccinarea antimicrobiana, vaccinul polivalent,

31
stimulenti ai centrului respirator (Micoren), cure balneoclimaterice (Govora).
Esenţiala este depistarea bolii într-un stadiu precoce, posibila numai prin explorări
funcţionale si supraveghere regulata a bolnavului.

32
 CAPITOLUL III

MEDICATIA FITOTERAPEUTICA A APARATULUI

RESPIRATOR

Fitoterapia
Procedee de preparare Fitoterapia face parte din categoria Terapii alternative
Pentru a obține efectul maxim al substanțelor care se găsesc în plantele medicinale se
pot utiliza diferite procedee de preparare, cum ar fi infuzia, decoctul, maceratul.
Tehnica se bazează pe extracția principiului sau grupului de principii active folosindu-
se dizolvanți ca apa, vinul, alcoolul, oțetul sau uleiul. Împreună cu principiul activ al
plantei se extrag și unele substanțe secundare, care au proprietatea de a mări efectul
terapeutic al plantelor.

Infuzia (ceaiul) este forma cea mai simplă și mai utilizată de a extrage substanțele
active din plantele medicinale. Infuzia se obține din menținerea plantei medicinale în
contact cu apă clocotită timp de 15 minute. Într-un vas smălțuit sau de porțelan se pun
1 - 2 lingurițe din planta mărunțită, peste care se toarnă 250 ml de apă clocotită. Vasul
se acoperă și se lasă 15 minute. După aceea ceaiul se strecoară și se îndulcește. Unele
plante se prepară numai prin infuzie, deoarece prin fierbere principiul lor activ poate
dispărea. Este cazul florilor de mușețel, de tei, al frunzelor de mentă sau de roiniță.

Decoctul este procedeul prin care planta se amestecă cu cantitatea indicată de apă
rece, apoi produsul se fierbe un anumit timp. Decoctul se strecoară fierbinte și se

33
completează cu apă caldă, cât este necesar. Frunzele, florile și planta întreagă se fierb
10 - 15 minute, iar cojile și rădăcinile se fierb 30 - 40 de minute. După fierbere
decoctul se strecoară. Prin decoct se prepară plantele a căror consistență este
lemnoasă. Maceratul se folosește la prepararea extractelor apoase, vinurilor,
tincturilor și oțeturilor medicinale, pentru că unele principii active se extrag printr-
un contact mai îndelungat cu dizolvantul. Unele plante, ca rădăcina de nalbă sau
semințele de in, se prepară numai prin macerare cu apă rece, fără a se fierbe. Plantele
mărunțite ce urmează a fi macerate cu apă se spală în prealabil. Maceratul se prepară
cu apă la temperatura camerei (15 - 25 de grade). În timpul extragerii, lichidul se agită
de câteva ori. După trecerea timpului indicat, maceratul se strecoară prin tifon.
Preparatul se consumă în timp de 24 de ore și se păstrează la rece, în sticle de culoare
închisă.

Cataplasma este un preparat de consistență moale, care se obține din plantă

măcinată, amestecată cu apă până se formează o pastă. Această pastă se pune între
două bucăți de pânză și se aplică pe locul afectat. Cataplasmele se pot realiza cu apă
rece (cataplasma de muștar) sau cu apă fierbinte (cataplasma de in).

Tinctura se obține prin tratarea plantelor mărunțite cu alcool de diferite concentrații.

Tincturile sunt soluții extractive alcoolice, mai concentrate în principii active decât
infuziile. Se administrează intern, în puțină apă sau ceai sau pe zahăr.

Siropurile sunt soluții extractive apoase la care se adaugă zahăr (640 g de zahăr la
360 ml de lichid). În general siropurile se prepară dizolvând zahărul într-o soluție ce
conține substanțele active ale plantei. Apoi preparatul se fierbe în baie de abur sau
direct pe foc, conform timpului indicat în rețetă. Siropurile se prepară în vase
smălțuite. Se strecoară fierbinți prin tifon, direct în sticle uscate, de capacitate mică.

34
Dopurile se fierb în prealabil și se fixează imediat ce sticlele au fost umplute. Apoi se
păstrează la rece.

Vinurile se prepară prin macerarea plantelor mărunțite, folosindu-se 30 - 40 g de

plantă pentru un litru de vin vechi de bună calitate. Macerarea se face la temperatura
camerei. După 7 - 8 zile se strecoară. Se lasă 24 de ore, apoi se filtrează printr-o pânză
deasă sau printr-un filtru de hârtie. Se adaugă zahăr după gust și se completează cu
vin până la un litru.

Oțeturile aromatice se prepară prin macerarea plantelor mărunțite cu oțet de vin, la

temperatura camerei, timp de 7 - 8 zile. După trecerea acestui timp întregul conținut
se strecoară printr-o pânză deasă, apoi se completează cu lichid. Pentru prepararea
oțeturilor aromatice se folosesc plante în proporție de 5 - 10 g la 100 ml de oțet. Se
întrebuințează numai extern.

Uleiurile medicinale se obțin prin macerarea plantelor în ulei, timp de 4 - 6

săptămâni. Peste plantele mărunțite se adaugă ulei la temperatura camerei (este mai
indicat cel de porumb sau de măsline). Sticla se ține într-un loc răcoros și întunecat,
astupată cu un dop de plută. O dată la 2 - 3 zile se agită preparatul, iar după 3
săptămâni se strecoară. Se păstrează în sticle de culoare închisă, ferite de căldură sau
lumină.

Inhalațiile se obțin din plante medicinale aromatice sau din uleiurile extrase din
plante. Peste planta mărunțită sau uleiul volatil, puse într-un vas smălțuit sau de
porțelan, se toarnă apă fierbinte. Vaporii de apă antrenează uleiul volatil care este
inhalat odată cu aceștia, acționând la nivelul căilor respiratorii.

35
Băile din plante medicinale sunt utilizate în scop terapeutic. Se obțin fie prin turnarea
unei infuzii concentrate în apa de baie, fie prin introducerea plantelor mărunțite, puse
într-un săculeț de tifon, direct în apă.

Fitoterapie
Fitoterapia - utilizarea plantelor medicinale in scop terapeutic - are o vechime de mii
de ani si o eficienta deja dovedita. Ea foloseşte plantele sub forma de extracte totale,
spre deosebire de medicina alopată care recomanda doar substanţe extrase din plante.
Printre avantajele ei se număra accesibilitatea (plantele sunt uşor de procurat si
ieftine), acţiunea blânda si lipsa efectelor adverse (când se respecta dozele adecvate),
tratarea bolnavului ca intreg (plantele au efecte fizice si psiho-emotionale si
echilibrează organismul la toate nivelele).
Plantele medicinale se pot folosi in paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici
excepţii, la care trebuie sa se tină seama de antagonismul dintre unele medicamente -
de exemplu anticoagulantele - si unele plante). Fitoterapia moderna studiaza
compoziţia chimica a plantelor in laboratoarele farmaceutice si argumenteaza stiintific
utilizările tradiţionale ale unor plante.
Tratamentul cu plante medicinale da rezultate foarte bune in afecţiunile uşoare,
funcţionale sau in stadiile incipiente ale bolilor. In bolile cornice, in care a apărut deja
afectarea organica, fitoterapia are un rol adjuvant si poate contribui la o partiala
reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.
Aceste afirmaţii se aplica la modul general, deoarece se constata in practica medicala
ca important este pacientul si nu boala (diagnosticul), căci adeseori dorinţa bolnavului
de a se vindeca poate face adevărate minuni, in pofida statisticilor nefavorabile ale
bolii de care acesta suferă.
De asemenea, exista practicieni ai medicinei naturale care au demonstrat, prin studii
efectuate in clinici, ca bolile grave pot fi vindecate; a se consulta in aceasta direcţie

36
cartea doctorului Dean Ornish - Revolutie in terapia bolilor de inima (apăruta si la noi
in tara), in care acesta arata cum leziunile coronariene grave sau ateroscleroza sunt
fenomene reversibile daca se urmează un program de tratament naturist, sau lucrarea
doctorului Max Gerson Terapia cancerului.
Există şi practicieni naturopaţi nemedici care aduc numeroase mărturii ale unor cazuri
vindecate prin terapii naturale (ex. Rudolf Breuss – Modalităţi de tratare a
cancerului, leucemiei şi a altor boli aparent incurabile ş.a.m.d.).
În general, răspund bine la tratamentul fitoterapeutic următoarele boli:
- alergiile, astmul bronşic, reumatismul (unele forme), bolile de piele
- bolile psihosomatice, nevrozele, insomnia, tulburările de memorie la vârstnici
- infecţiile cronice microbiene, parazitozele, unele afecţiuni virale
- stările de stres şi epuizare, carenţele în anumite vitamine şi minerale
- intoxicaţiile cronice, hipercolesterolemia
- ulcerul gastro-duodenal, dischinezia biliară, enterocolita, colonul iritabil
Atenţie! Efectele plantelor se instalează în timp şi necesită o administrare prelungită -
de la 2-3 săptămâni la câteva luni, în funcţie de gravitatea şi vechimea bolii,
reactivitatea organismului şi perseverenţa bolnavului în a urma tratamentul. În cazul
bolilor foarte grave, tratamentul poate dura şi 2-3 ani, urmând o schemă terapeutică
indicată de medic.

Contraindicaţiile fitoterapiei:
Nu vom apela la fitoterapie în situaţiile urgenţelor medicale (cu foarte mici excepţii)
sau chirurgicale şi nici în cazul bolilor infecţioase grave (ex. septicemii, meningite
etc.).

37
Măsuri orientative:
1 linguriţă=5 ml lichid sau 1-3 g plantă uscată (cca. 1 g flori şi frunze subţiri, 2 g
frunze şi ramuri, 3 g scoarţe şi rizomi)
1 lingură=15 ml lichid sau 5-10 g plantă uscată
1 vârf de cuţit=0,5-1 g plantă uscată
1 cană =200-250 ml lichid.
20 picături apă distilată=1 g
50-60 picături tinctură (în funcţie de concentraţia de alcool)=1 g
afecţiunile bronhopulmonare au, in general, o evoluţie rapida, fiind însoţite adesea de
creşteri mari ale temperaturii. Remediile fitoterapeutice au cel mai frecvent efecte
antiinflamatoare, antiseptice, antivirale, emoliente ale secreţiilor bronsice,
expectorante, spasmolitice, sudorifice, diuretice si contribuie la scăderea temperaturii.
Alimentaţia in afecţiunile bronhopulmonare
Afecţiunile cailor respiratorii pot fi influenţate pozitiv de o alimentaţie
corespunzătoare. In acest caz, am ales pentru dumneavoastră o serie de formule sau
reţete cu legume si fructe prin care sa demonstram rolul benefic al acestora in
afecţiunile bronhopulmonare:
Lămâia –  sucul de lămâie, prin vitaminele pe care le conţine, si mai ales vitamina C
(care determina creşterea rezistentei la infecţii si înlăturarea asteniei fizice), se
foloseşte amestecat cu zahar. Sucul este lăsat sa se dizolve încet pe limba si este
indicat in afecţiunile rinofaringiene si ca revigorant după viroze si eforturi fizice. O
alta reţeta foarte eficienta este siropul de lămâie: o lămâie curata se rulează cu palma
pe o suprafaţa plana ca sa fie zemoasa. Apoi se fierbe intr-un vas cu emailul intact,
timp de 10 minute, după care se taie in doua si se stoarce intr-o cana de ceai in care s-
au pus 2 linguri de glicerina. Se amesteca cu 50 de grame de miere si se administrează
de 3 ori pe zi (in total 4 – 8 linguriţe, in funcţie de vârsta). Siropul de lămâie da
rezultate bune in cazurile de tuse.

38
Merele, ca atare sau consumate rase, contribuie la fluidizarea si eliminarea secretiilor
bronsice in bronşite si astm.
Hreanul, care conţine de 2 ori mai multa vitamina C decât lămâia, ras si preparat cu
miere, este indicat in bronşite si astm.
Ceapa conţine fitocide (antibiotice de origine vegetala) si are, printre altele, acţiune
antiseptica si emolienta in tuse, bronşite si răguşeli.
Usturoiul, dezinfectant, expectorant si antispasmodic, este indicat in rinite, astm si
bronşite cronice;
Ridichea neagra, ca atare sau sub forma de suc sau sirop, este indicata in tuse si
bronşite. Siropul de ridiche se poate prepara astfel: se curata o ridiche neagra de
dimensiuni mari, se scobeşte, si in lăcaşul rămas se pune zahar sau miere si o linguriţa
de hrean ras. Se coace in cuptor, cu atenţie sa nu se verse lichidul rezultat, si din sucul
care se formează se iau 3-4 linguriţe pe zi.
Alte remedii
Mai poate fi folosit in alimentaţia celor bolnavi morcovul (astm bronsic si bronşite),
foarte bogat in vitamine (A, B, C, D si K).
Salata verde (calmanta si antispasmodica) este indicata in tuse, sub forma de decoct:
se fierb 1-2 linguriţe de salata intr-un litru de apa timp de 15 minute si se poate
îndulcite cu zahar sau miere. Se bea treptat in cursul zilei.
Varza roşie (bronşite, astm, laringite) este antiseptica, sedativa si vitaminizata.
Ţelina este de asemenea un bun decongestionant al cailor respiratorii.
Prazul este indicat in afecţiunile traheobronsice, folosit ca antitusiv si expectorant.
Afecţiunile bronhopulmonare se pot suprapune peste boli preexistente, cum ar fi
astmul, alergiile, in special ale aparatului respirator, hipertensiunea arteriala,
cardiopatia ischemica etc., sau pot afecta grav organismul slăbit de oboseala, boli
cronice sau de alte cauze. De aceea, consultul medical este mai mult decat necesar,
pentru stabilirea diagnosticului si a conduitei terapeutice.

39
Substanţele chimice conţinute de legume si fructe (vitamine, săruri, mucilagii etc.) pot
contribui alături de celelalte remedii, la vindecarea aparatului respirator si a unor
afecţiuni ale acestuia, prin însumarea efectelor lor terapeutice.

ORIGANUM 30 capsule

-Comentariu:
-Numeroasele agresiuni toxice, alergice si infecţioase ce acţionează la nivelul tactului
respirator determina tot mai frecvent apariţia de hiperactivitate bronsica
-Aceasta se manifesta la vârste tot mai fragede, determinând apariţia unor forme
variate de boala:
-bronsite spastice
-astm bronsic infecţios sau infecto-alergic
-Acest preparat, prin efectele complexe la nivel respirator al plantelor conţinute, vine
in sprijinul terapiei acestor suferinţe.
-Efecte:
-Profilaxia acutizărilor bronşitei cronice, a crizelor de astm bronsic, a altor afecţiuni
ale tractului respirator:

40
-traheite
-laringite
-amigdalite
-rinite

-Utilizarea acestui preparat poate fi un supliment preţios ca adjuvant in tratarea:

-bronsitelor acute sau cronice
-astmului bronsic infecţios sau astmului bronsic infecto-alergic
(in asociere cu preparatul BETTARAX)
-Compozitie:
-Thymus serpyllum - 30 mg
-Marrubium vulgare - 50 mg
-Hyssopus officinalis - 60 mg
-Origanum vulgare - 60 mg
-Tussilago farfara - 50 mg
-Mod de prezentare:
-Flacon cu 30 capsule
-Administrare:
-Adjuvant in bronşite acute, cronice acutizate si astm bronsic 1-2 cps. de 3 ori/zi, timp
de 14 zile; profilactic
-Pentru prevenirea crizelor de astm bronsic si acutizarea bronşitelor cronice, 1 cps. de
2 ori/zi, de preferinţa asociat cu preparatul BETTARAX.
-Informatii utile:
-Profilaxia acutizărilor bronşitei cronice, a crizelor de astm bronsic, a altor afecţiuni
ale tractului respirator: trahite, laringite, amigdalite, rinite. Utilizarea acestui preparat
100% natural poate fi un supliment preţios pentru tratarea bronşitelor acute sau

41
cronice, astmului bronsic infectios sau astmului bronsic infectoalergic, in asociere cu
preparatul BETTARAX.

Laringita  este inflamaţia laringelui, a corzilor vocale, însoţita de răguşeala (uneori

dureri in gat, arsuri, uscăciune, tuse, febra etc).

Faringita - este o infecţie urmata de inflamaţia mucoasei conductului care face

legătura intre fosele nazale si laringe. Febra poate sa lipsească.
Ceai de: fenicul, lemn-dulce, stejar, caprifoi sau mana-Maicii-Domnului (infuzie cu
frunze si flori 20 g/l - se face si gargara), sunătoare (si gargara), cimbru (si gargara);
decoct cu o mana de afine la 4 1 apa. Se fierbe pana scade la 1/2. Se foloseşte la
gargara si se înghite.
S-a constatat ca polenul si mierea ar slabi puterea de apărare a mucoasei faringelui la
agenţi infecţioşi. De aceea îndulciţi moderat ceaiurile. Evitaţi si zaharul care slăbeşte
imunitatea prin reducerea numărului de globule albe.
•    In caz de laringita, faringita, sa se facă gargara cu apa sărata (2 lingurite/100 ml
apa) fierbinte. Procedura se face de 2-3 ori/zi.
•    este bine sa se bea ou (gălbenuş crud, 1 linguriţa miere si 200 g lapte cald).
•    Gargara dimineaţa si seara cu ceai (frunze si flori) de nalba. Se îndulceşte ceaiul
cu miere.
•    Se mesteca fagure sau capaceala de miere.
•    „Tinctura de ridiche neagra" ajuta la răguşeala, tuse, faringita sau laringita. Este un
foarte bun reglator al fluxului biliar, putând fi folosit si in litiaza biliara. Se ia cate o
linguriţa de 3-4 ori/zi.
•    „Voseptol",.
•    Propolis Plus C, recomandat in laringita, faringita, infectii microbiene, fragilitate
vasculara, efort prelungit, fizic sau intelectual. Se iau 3-4 comprimate/zi timp de 14
zile.

42
•    „Orosept" este produs de Laboratoarele Medica din România. Ajuta in faringo-
amigdalite

Rinita alergica se caracterizează prin inflamaţia cronica a mucoasei nazale, care

poate fi sezoniera sau nu, un rol important in producerea sa avându-l numeroşi factori:
tabagismul (activ sau pasiv), poluarea atmosferica, alergenii (polen, mucegai, par de
animale, unele medicamente ca aspirina si penicilina, praful, etc...). Un rol important
in apariţia bolii îl are factorul genetic.

Rinita se manifesta prin nas înfundat, scurgeri nazale, strănuturi rebele, mâncărimi in
nas si la ochi, lacrimare, dureri de cap, oboseala, etc...

Masuri igienice (pentru bolnavii alergici):

- in lunile mai-iulie se va purta o masca speciala sau se va sta mai mult timp in casa,
cu fereastra închisa.
- îndepărtarea florilor din locuinţa sau de la locul de munca.
Amigdalele funcţionează ca nişte paznici, care împiedica pătrunderea bacteriilor si
viruşilor in faringe. Daca acestea nu pot fi oprite, ele provoacă o puternica inflamaţie
atât a amigdalelor cat si a faringelui, producând durere in gat. in acest caz se poate
vorbi de apariţia anginei.
Semnele de boala sunt comparabile cu cele ale gripei, ale unei răceli, prin evidenţierea
febrei, a frisoanelor, a durerilor de cap, dar la care se adăuga tulburări de deglutiţie si
o limba încărcata. in anumite cazuri pe amigdale se formează puncte gălbui,
purulente, iar bacteriile pătrund in sânge, provocând o inflamaţie a organelor interne
cum ar fi: miocardul, endocardul, rinichii, sau pot provoca afecţiuni articulare.
Acestea apar in cazul amigdalitelor cronice.

43
Autoasistenta
La primele simptome trebuiesc luate masuri preventive pentru apariţia anginei, in
primul rând se sta la pat, ferit de frig, de curenţi de aer.
Se aplica de 3 ori pe zi comprese calde la gat, cu oţet, argila sau infuzie de salvie.
Se aplica pe piept comprese cu ulei de eucalipt si lavanda. Se fac bai progresive la
picioare.
Se coc cartofi in coaja, se aplica cu ajutorul unui prosop la gat sub forma de
compresa, pe toata durata nopţii.
Se clăteşte gura sau se face gargara cu infuzie de muşeţel, salvie, menta sau cu apa
sărata.
Se beau ceaiuri din salvie, nalba mare, coada calului, care sunt dezinfectante si
antiinflamatorii.
Se mesteca propolis sau se sug pastile cu miere sau salvie.
Se consuma alimente pasate din legume proaspete si lactate.
Se evita constipaţia, se fac clisme.

Tratament naturist
Timp de 3 zile se face o cura cu sucuri de fructe si zarzavaturi.
Dimineaţa se face clisma cu infuzie de muşeţel, timp de 3 zile.
Timp de 4 zile se tine o dieta crudivora depurativa.
Se face cura cu boabe de ienupăr.
Se tine cura din preparat de aloe.
Se beau ceaiuri din următoarele plante: 30 gr. salvie, 30 gr. podbal, 30 gr. pătlagina,
40 gr. coada calului, 20 gr. sunătoare, 30 gr. coada şoricelului, 30 gr. muşeţel sub
forma de infuzie.
Se beau câteva picături de tinctura suedeza.
Se fac doua bai vitale pe zi, timp de 25 de minute.

44
Se face o baie de trunchi, timp de 25 de minute.
Se aplica o cataplasma cu lut si ceapa rasa pe regiunea anterioara a gatului, timp de 2
ore pe zi.
Timp de 30 de minute se face o baie calda la picioare.
Se face o baie da aburi a capului si pieptului cu muşeţel si ulei de menta sau
levănţica.
O data pe zi, timp de 4-5 zile, apoi de 2 ori pe săptămâna timp de 4-5 săptămâni, se
face baie rece a jumătăţii inferioare a corpului.
Se aplica comprese la gat cu terci de tătăneasa, schinduf sau frunze de varza cruda.
De 2 ori pe zi se face gargara cu usturoi, ceapa, lămâie, ulei, timp de 3-4 minute.
Se face gargara cu ceai sub forma de infuzie din: 20 gr. nalba mare, 20 gr. muşeţel, 30
gr. galbenele, 40 gr. sânziene, 40 gr. coada calului, 30 gr. salvie, 40 gr. cimbrişor.
Se aplica o compresa calda pe timpul nopţii din infuzie cu coaja de stejar la 300 ml.
de apa fiarta.
Se masează corpul cu soluţie alcoolica de menta si levănţica.

45
Propolis C, comprimate masticabile

Recomandari

Avantaje
 efect imunostimulator potentat
 efect antimicrobian
 acţiune antioxidanta

Beneficii
Pluralitatea compozitiei chimico+biologice a propolisului si asocierea cu vitaminele C
si B2 motivează utilitatea acestui produs farmaceutic in profilaxia infecţiilor acute si
cronice.

Grupa farmaceutica
Imunostimulatoare naturale
Compoziţie
100 mg acid ascorbic (vitamina C), 1 mg riboflavina (vitamina B2), 11,5 mg tinctura
propolis - reziduu uscat.

Indicaţii terapeutice

46
Stimulează capacitatea de apărare crescând rezistenta organismului uman fata de
infecţiile bacteriene (stafilococ, streptococ), fungice (candida) si virale (virusul gripal,
virusul herpetic);
Adjuvant in tratamentul corizei, rinitelor, in polipi nazali, in rinofaringite, amigdalite,
faringite, laringite, infecţii fungice bucale, halena.
Contraindicaţii
Nu se recomanda persoanelor cu hipersensibilitate la componentele active

VOSEPTOL

Indicaţii terapeutice: Afte si leziuni bucale , faringite, laringite, traheobronsite,

halena.

47
Forma de prezentare: Produs natural obţinut dintr-un amestec de uleiuri esenţiale si
tinctura de propolis, condiţionat sub forma de comprimate de supt. Flacon cu 30
comprimate.

Compoziţie: Tinctura de propolis, Aetheroleum, Lavandulae, Aethero-leum Eucalipti,

Aetheroleum Menthae, Aetheroleum Pini, Aetheroleum Thymi.
Acţiune terapeutica : Asocierea de uleiuri volatile si tinctura de propolis din
compoziţia produsului aduce in organism un complex de principii active vegetale cu
acţiune sinergica, cu rol deosebit de favorabil in afecţiunile mucoasei bucale si ale
cailor respiratorii superioare. Produsul are acţiune cicatrizanta, antimicrobiana,
corectoare de miros si uşor anestezica in afecţiunile cavitaţii bucale . Stimulează
circulaţia periferica la nivelul capilarelor sanguine din mucoasa bucala . La nivelul
cailor respiratorii superioare stimulează respiraţia, favorizează expectoraţia si produce
efect antiseptic la nivelul mucoasei traheobronsice. Imbunătăteste ventilaţia
pulmonara.

Contraindicaţii: Nu se cunosc.
Mod de administrare: Adulţi: 1-2 comprimate de 3 ori pe zi, se sug după mese, după
care 2 ore nu se consuma alimente sau lichide, timp de 4-5 zile. Copii peste 3 ani:
jumătate din doza adultului. Se administrează cu prudenta la pacienţii ce prezintă
intoleranta la produsele apicole.

GARLIC CAPS, CALIVITA

48
Usturoiul este o plantă aromată, cunoscută de multă vreme pentru efectele sale
benefice la adresa sănătăţii. Conţine mai mult de 200 de substanţe biologic-active:
vitamine, minerale, aminoacizi şi enzime. Intervine favorabil în numeroase funcţii ale
organismului. Scade nivelul colesterolului "rău" din sânge (LDL) şi, în acelaşi timp,
creşte nivelul colesterolului "bun" (HDL), reducând riscul aterosclerozei. Datorită
efectului său vasodilatator, poate acţiona benefic în anumite tipuri de dureri de cap.
Este un antihipertensiv natural. Datorită proprietăţilor sale de tip antibiotic, ajută la
tratarea mai rapidă a infecţiilor de la nivelul căilor respiratorii şi a altor infecţii. Se
poate utiliza cu succes în îmbolnăviri provocate de microorganisme (ciuperci,
bacterii, virusuri).

Recomandari Galic Caps:

Amigdalita,Antibacterian, Antipiretic,Antiseptic pulmonar,Aparat respirator ,Apetit
(creştere)Bronşita, ,Laringita,Răguşeala,Sinuzita,
Mod de administrare Garlic Caps:
2 caps./zi

SMOKERADE, CALIVITA

49
Vitaminele C, E, coenzima Q 10, zincul (activator al superoxid-dismutazei) şi
seleniul (stimulator al glutationperoxidazei) sunt antioxidanţi extrem de eficienţi, care
protejează organismul, prin acţiunea lor sinergică. Împreună, aceste substanţe reduc
efectele nocive ale fumatului asupra vaselor sanguine, plămânilor, inimii, stomacului,
vezicii urinare şi asupra schimburilor de oxigen din sânge. Extractul de ardei roşu
ajută la desfăşurarea normală a proceselor sistemului respirator; acidul elagic (care se
află în anumite fructe, dar mai ales în zmeură) are un efect detoxifiant şi protector
asupra celulelor, stimulând activitatea anticarcinogenă a celulelor hepatice, în timp ce
seleniul şi zincul protejează rinichii de efectul nefrotoxic al cadrniului.
Toate aceste substanţe bioactive sunt benefice atât în afecţiunile acute, cât şi în
afecţiunile cronice ale căilor respiratorii superioare. Suplimentul alimentar cu conţinut
de acid elagic accelerează vindecarea, atât în cazul unei răceli banale, cât şi În
cazurile mai grave, însoţite de tuse, deoarece Împiedică iritarea mucoasei căilor
respiratorii. Din toamnă până primăvara, constituie o parte importantă a "farmaciei"
familiei.
Datorită acţiunilor benefice ale produsului Smokerade, recomandăm consumarea sa
pe parcursul întregului an, nu numai fumătorilor activi, ci, în egală măsură, şi
fumătorilor pasivi.

50
Antioxidant,Aparat respirator,bronşita, expectorant
Compoziţie:

 Ardei roşu                 300,0 mg

Acid elagic                   5,0 mg

Vitamina C                  60,0 m

Vitamina E                  10,0 mg

Zinc                         5,0 mg

Seleniu                       20 mcg

CoenzimaQIO            2,5 mg

 Extract de ceai verde  (cu 20% polifenoli)     5,0 mg

Chimenul este foarte apreciat in terapeutica naturistă datorită proprietăților lui de a

regla funcțiile stomacului, fiind si un antiinflamator intestinal. Cu mult timp înainte,
chimenul era utilizat la vindecarea răcelilor si durerilor de stomac, astăzi el are
întrebuintari multiple: tratează anorexia, hemoroizii (pulbere de seminţe de chimen),
dismenoreea, bronşita, colicile intestinale, reglează menstruaţia si elimina viermii
intestinali.
Ceaiul de seminţe de chimen se recomanda pentru tratarea afecţiunilor menţionate
anterior. Cataplasmele cu seminţe de chimen fierte ajuta la tratarea sânilor inflamaţi si
umflaţi.

TUSOMAG

51
 Prezentare farmaceutica: Flacon a 20 ml soluţie pentru uz intern conţinând:
codeina 1 g, benzoat de sodiu 1 g, tinctura de cimbru 19 g, tinctura de aconit 10 g,
tinctura de beladona 15 g, bromoform 10 g, apa de migdale amare 15 g, alcool pana la
100 g.
Acţiune terapeutica : Sedativ al tusei, fluidizant al expectoraţiei si aseptizant al
cailor respiratorii.

Mod de administrare: Adulţi: 10-20 de picături de 3 ori/zi; copii : 2-15 ani: 5-15
picături de 2-3 ori/zi (in lapte sau ceai ).

Reacţii adverse: Depăşirea dozelor provoacă iritarea mucoaselor si a pielii ,

încetinirea pulsului si a respiratiei, somnolenta.

Contraindicaţii: Afecţiuni cardiace si renale grave; afecţiuni pulmonare acute;

intoleranta la bromoform sau aconitina. Nu se administrează copiilor sub 2 ani.

TUSIMUN

52
 Indicaţii Faringite , laringite , traheite , bronşite acute si cronice, afectiuni
pulmonare însoţite de tuse de diferite etiologii ( tuse convulsiva, tuse iritativa etc.).
Produsul poate fi folosit si de bolnavii de diabet deoarece nu conţine zahar .

Prezentare
30 g extract de pătlagina ; 39 g extract de liquiritiae ; 30 g tinctura de valeriana la
100ml. soluţie.

Contraindicaţii: Nu are, întrucât produsul este o asociere de extracte vegetale

binecunoscute si caracterizate de literatura de specialitate.

Precauţii: se administrează cu prudenta la bolnavii cu emfizem pulmonar.

Acţiuni: Antiinflamatoare, sedativa a sistemului nervos, emolienta, expectoranta,
cicatrizanta, calmează tusea , fluidifica secreţia bronsica.
Stimularea mijloacelor antiinfecţioase de apărare a organismului prin creşterea
activităţii sistemului imunitar .

Condiţii de păstrare
Mod de păstrare: la temperatura camerei (20°C +/- 5°C) cu capacul bine închis.
Termen de valabilitate: 2 ani in ambalajul original.

53
MOD DE ADMINISTRARE:
- Adulţi si copii peste 10 ani: cate o linguriţa de 3 - 4 ori pe zi.
- Copiii intre 3 - 10 ani: cate o jumătate de linguriţa (sau o linguriţa in funcţie de
vârsta) de 2 - 3 ori pe zi.
- Copiii intre 1 - 3 ani cate 15 - 20 de picături de 3 ori pe zi.
Produsul se diluează in 50 - 100 ml apa si se bea cu înghiţituri mici in 3 - 4 minute.

SIROGAL

Prezentare farmaceutica: Sirop aromatizat conţinând kaliu sulfogaiacolic 2,30 g,

benzoat de sodiu 2,30 g, tinctura de aconit 0,80 g/100 g (flac. cu 125 ml).

Acţiune terapeutica: Expectorant si antitusiv cu acţiune blânda.

Indicaţii: Bronşite acute si cronice.

Mod de administrare: Adulţi: 3-4 linguri/zi; copii (peste 2 ani): 1-3 linguriţe/zi.

Contraindicaţii: Atenţie la diabetici (conţine zahar)

54
 SINUPRET

Compoziţie:
Un drajeu Sinupret conţine: pulbere de Radix Gentianae 6 mg, Flores Primulae cum
Calycibus 18 mg, Herba Rumicis 18 mg, Flores Sambuci 18 mg, Herba Verbenae 18
mg.

Indicaţii:Sinuzite acute si cronice, rinosinuzite, bronşite; profilaxia contra infecţiilor

in sindroamele bronşitice; cefalee, dureri de cap de cauza sinuzala.

Contraindicaţii:Nu se cunosc pana in prezent.

Reacţii adverse:Au fost raportate cazuri foarte rare de tulburări gastrice sau reacţii de
hipersensibilitate (exantem si dispnee).

Mod de administrare:
Daca nu exista alte indicaţii:
adulţi: 2 tablete de 3 ori pe zi
copii de şcoala: 1 tableta de 3 ori pe zi

55
SINUPRET – soluţie

Indicaţii:
Sinupret soluţie este un medicament naturist indicat in sinuzite acute si cronice,
rinosinuzite, bronşite.

Compoziţie:
Radix gentianae - 0,2 gr;
Flores primulae cum calycibus - 6 mg;
Herba rumicis - 0,6 gr;
Sambuci flores - 0,6 gr;
Herba verbenae - 0,6 gr.
Mod de administrare:
Adulţi: 50 picături de 3 ori pe zi.
Copii de vârsta şcolara: 25 picături de 3 ori pe zi.
Copii mici: 15 picături de 3 ori pe zi

56
Sirop de muguri de pin (250ml)

Ingrediente: Extract natural din muguri de pin (Pini sylvestri gemma) si brad, zahar
invertit, este bogat in ulei esenţial si substanţe biologic active.

Acţiune terapeutica: Componentul principal al mugurilor de pin este uleiul volatil,

vitamina C si alte principii active. Prin conţinutul lor, mugurii de pin se recomanda in
bronşite, afecţiuni ale cailor respiratorii superioare, fluidifica secreţiile bronsice fiind
astfel un bun expectorant si calmant al tusei. Se administrează sub forma de infuzie si
sirop fiind recomandat si in combaterea infecţiilor urinare, ca antiseptic al cailor
urinare. Bune rezultate au dat mugurii de pin in tratamentul scorbutului (lipsa severa
de vitamina C) ca si faina din cetina de pin, in general, prin conţinutul ridicat in
vitamina C. Datorita proprietarilor de calmant, fluidificator si expectorant al
secreţiilor bronsice, siropul este un adjuvant in tratamentul afecţiunilor cailor

57
respiratorii, calmant al tusei, recomandat ca supliment alimentar de protecţie
imunostimulator. Se administrează in special la copii si bătrâni care sunt mai expuşi
îmbolnăvirilor. Mugurii de pin au si acţiune diuretica.

Utilizare:
Adulţi: 3 linguri de 3-4 ori / zi;
Copii: 1 linguriţa de 2-3 ori / zi;
Folosit sub forma de cure intre 50-100 ml timp de 2-3 saptamani stimuleaza sistemul
imunitar inlaturand astenia si oboseala. Diluat in proporţie de 1:6 cu sifon sau apa
minerala se obţine o băutura reconfortanta aromata , balsamica si antiseptica.

Sirop pătlagina

Ingrediente: Extract de Pătlagina (Plantaginis folium), Echinacea (Echinacea

angustifolia) si Lumânărica (Verbascum thapsus), sirop de zahar invert, CMC, acid
citric, benzoat de sodiu, apa purificata.

Acţiune terapeutica: Se utilizează ca adjuvant in afecţiuni ale cailor respiratorii,

tuse, laringite, traheobronsite însoţite de expectoraţie. De la pătlagina se folosesc doar

58
frunzele pentru tratarea diferitelor afecţiuni, acestea fiind bogate in vitamina K,
mucilagii si tanin. Extractul de echinaceea susţine si dezvolta rezistenta organismului
la îmbolnăviri. Adaosul de Lumânărica, datorita conţinutului de saponine si mucilagii,
are proprietatea emoliente si expectorante in afecţiunile bronhice.
La îndulcirea preparatului s-a folosit zaharul invertit pentru a evita efectele nedorite
ale zaharului rafinat. Zaharul invertit se obţine din zaharul alb rafinat prin fierbere
împreuna cu acidul citric. Astfel zaharoza din zaharul alb se transforma intr-un
amestec de glucoza si fructoza, cu o putere de îndulcire mult mai mare si care nu
prezinta efectele adverse ale zaharului alb rafinat.

Utilizare: Copii - 3 lingurite( 5 ml )/zi;

Adulţi - 4-5 linguriţe( 5 ml )/zi;.
Depozitare: in locuri ferite de căldura, umiditate si lumina excesiva (15o - 25oC)

Sirop din Muguri de Pin, Pătlagina si Propolis (Pinus sylvestris

Indicatii :afecţiuni respiratorii,tuse,răceala,astm bronsic,alergii,gripa,

amigdalita,traheita,laringita,faringita.

Rol terapeutic: expectorant, antiseptic, antiinflamator, antispastic, dezinfectant,

modificator al secreţiilor bronhice.

Mod de întrebuinţare: 3 linguri mari pe zi dimineaţa, la prânz si seara înainte de

masa iar pentru copii 3-5 linguriţe pe zi. Se poate consuma împreuna cu ceaiul pentru
afecţiuni respiratorii.

Atenţie: a se agita produsul înainte de utilizare.

59
PINOSOL

Indicatii terapeutice : Rinite acute si cronice, rinofaringite.

Dupa interventii chirurgicale la nivelul cavitatii nazale si tamponamentul foselor
nazale. Administrat în inhalatii este un adjuvant în tratamentul simptomatic al
afectiunilor inflamatorii ale cailor respiratorii (laringite, traheite, bronsite).
Solutie nazala

COMPOZITIE
10 g solutie contin ulei de pin 0,3752 g, ulei de menta 0,1000 g, ulei de eucalipt
0,0500 g, timol 0,0032 g, guaiazulena 0,0020 g, acetat de a-tocoferol 0,1700 g si
excipienti: butilhidroxianisol, peglicoli si ulei vegetal.
Grupa farmacoterapeutica
Preparate nazale, combinatii

Contraindicatii
Hipersensibilitate la oricare din componentii produsului.
Rinita alergica.
Copii sub 1 an.

60
Precautii
Consultati medicul în cazul administrarii concomitente si a altor medicamente.
Trebuie evitat contactul cu mucoasa oculara.
Daca simptomele persista sau se agraveaza, adresati-va medicului.

Interactiuni
Nu se cunosc.

Atentionari speciale
Copii
La copii între 1-2 ani nu se introduc picaturi direct în cavitatea nazala datorita riscului
aspirarii solutiei în caile aeriene inferioare. Se recomanda aplicarea solutiei pe
mucoasa nazala cu ajutorul unui tampon de vata îmbibat în solutie.
Sarcina si alaptare
Nu exista date care sa evidentieze siguranta administrarii produsului în timpul sarcinii
si alaptarii.
Capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje
Nu influenteaza capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje.

Doze si mod de administrare

Adulti:
2-3 picaturi în ambele narine la interval de o ora la început, apoi la intervale mai mari.

Copii peste 2 ani:

61
1-2 picaturi de 3-4 ori pe zi.
La copii între 1-2 ani solutia se aplica pe mucoasa nazala cu ajutorul unui tampon de
vata îmbibat în solutie apasând usor pe ambele narine.

Pentru inhalatii:
se introduc 2 ml solutie într-un litru de apa fierbinte; se fac inhalatii de doua ori pe zi.

Efecte adverse
În cazul aparitiei unor efecte adverse sau a altor reactii neobisnuite adresati-va
medicului.
Rareori pot apare:
prurit, senzatie de arsura, eritem si edem al mucoasei nazale.

Supradozaj
Nu au fost raportate cazuri de supradozaj.
În cazul unei supradozari sau ingestiei solutiei adresati-va medicului.
Pastrare
A nu se utiliza dupa data de expirare înscrisa pe ambalaj.
A se pastra la temperatura camerei (15°C-25°C), ferit de lumina, în ambalajul
original.
A nu se lasa la îndemâna copiilor.
Ambalaj
Cutie cu un flacon de sticla a 10 ml prevazut cu dop picator.
CAPITOLUL IV

CONCLUZII

62
Apariţia bronşitei acute poate fi prevenită prin:

-    evitarea fumatului, a aerului poluat şi a substanţelor iritante, a ceţii, frigului şi

umezelii;
    -    evitarea situaţiilor ce pot declanşa un episod alergic, la persoanele cu alergii
cunoscute;
    -    evitarea contactului cu persoanele care au infecţii acute ale tractului respirator
superior, mai ales de către cei cu un sistem imunitar deficitar sau alte boli cronice;
    -    spălarea frecventă a mâinilor în timpul sezonului rece, când sunt epidemii de
gripă;

-    alimentaţie sănătoasă şi echilibrată, bogată în vitamine;

-    odihnă;

-    vaccinarea antigripală;

-    imunostimulente nespecifice (echinaceea, septilin, oscilococcinum, vitamina C)

    -    purtarea unei măşti de protecţie în cazul lucrului în mediu cu substanţe iritante,
chiar şi praf.

OMS a dat o definiţie oficiala a sănătăţii formulata astfel : ‘sănătatea este acea
stare de complet bine fizic, mintal si social si nu consta numai in absenta bolii sau a
infirmităţii’.

Obiectivul de baza al educaţiei pentru sănătate consta in formarea si

dezvoltarea in rândul populaţiei, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei
concepţii si a unui comportament igienic, sanogenic, in scopul aparerii sănătăţii,

63
dezvoltării armonioase si fortificării organismului, adaptării lui la condiţiile mediului
ambiental natural si social, cat si al participării active a acesteia la opera de ocrotire a
sănătăţii populaţionale. In acest sens, este necesara formarea unei opinii de masa,
fundamentata ştiinţifica, fata de igiena individuala si colectiva, fata de alimentaţie,
îmbrăcăminte, munca si odihna, fata de utilizarea raţionala a timpului liber si a
factorilor naturali de călire a organismului, fata de evitarea factorilor de risc, precum
si a modului de solicitare a asistentei medicale si a diferitelor mijloace de investigaţie
si tratament.

Educaţia pentru sănătate a populaţiei trebuie sa reprezinte un obiectiv major al

politicii sanitare naţionale, stabilindu-se ca sarcini de baza, in domeniul asigurării
sănătăţii populaţiei, dezvoltarea activităţilor medicale preventive si ridicarea nivelului
de cultura sanitara a întregii populaţii, ceea ce implica desfăşurarea unor ample
acţiuni educative in domeniul sănătăţii populaţionale.

Organizaţia Mondiala a Sănătăţii defineşte educaţie pentru sănătate drept

arma cea mai eficace a sănătăţii populaţionale, ceea ce impune sa fie asigurata
educaţia pentru sănătate a populaţiei si sa fie determinate castele sectoare in care
aceasta sa participe la aplicarea tuturor programelor de sănătate publica, pentru a
marca astfel răspunderea personala si colectiva a tuturor membrilor societarii in
ocrotirea sănătăţii umane.

Sublimez importanta celor trei principii de baza ale educaţie pentru sănătate.
Primul este cel al priritatii : cu cat intervenţia in cariera sănătăţii   este mai timpurie,
cu atât educaţia pentru sănătate va fi mai eficace. Al doilea principiu, al specificităţii
si autoritarii, considera ca opinia celor cu autoritate legitima este mai credibila, mai
cu seama daca aceştia constituie un exemplu grăitor de comportament sanogenic. Al
treilea se refera la integrarea educaţie pentru sănătate in obiectivele politicii social-

64
sanitare a statului  ; educaţia pentru sănătate trebuie sa fie strâns legata de condiţiile
concrete ale societarii si sa fie compatibila cu statutul social-economic si cultural al
acesteia, precum si cu progresele înregistrate in domeniul ştiinţelor medicale.

Intercondiţionarea dintre educaţie si sănătate este fundamentata prin funcţiile

majore ale educaţiei pentru sănătate   : funcţia sanogenica si funcţia preventionala.

Funcţia sanogenica are ca scop optimizarea sănătăţii individuale si

comunitare, pentru atingerea idealului de sănătate. Ea se adresează populaţiei
sănătoase, educaţia sanogenica constituind o parte integranta a medicinii omului
sănătos.

Funcţia preventionala vizează atingerea obiectivelor prevenţiei primare,

secundare si terţiare.

Potenţialul de sănătate individuala imbrica o arie larga de manifestări,

cuprinse intre cei 2 poli  : sănătatea optima si exitusul. Indiferent de configuraţia stării
de sănătate, oscilând intre cele limite, actul educaţional interferează toate treptele
stării de sănătate sau de boala. Din acest punct de vedere, sănătatea este privita ca o
calitate a vieţii, rezultanta a unui mod de viata sanogen, care reprezintă, in esenţa sa,
un fapt de educatie.

In practica activităţii educativ-sanitare pot fi utilizate o multitudine de forme

si mijloace. Chiar pentru aceeaşi acţiune medicala pot fi utilizate mai multe forme de
metode(conferinţe, convorbiri, lecţii, proiecţii de filme, etc.).

Nu mai încape nici o îndoiala ca medicina moderna va devenii din ce in ce

mai mult preventiva, îndreptându-se spre o medicina a omului sănătos. Astfel :

65
• In medicina copilului orientarea spre prevenire se va amplifica si mai mult, începând
mult mai devreme, prin sfaturi pt. o procreare normala. Vom conştientiza mama de
consultaţia genetica prenatala si de importanta alăptării la sân pentru a avea un copil
sănătos. Laptele de mama este alimentaţia ideala pentru nou născut si sugarul pana la
5 luni, deoarece este alimentul cel mai complet lipsit de microbi, se poate digera bine
deoarece conţine fermenţi sau enzime, ferindu-l astfel de apariţia unor tulburări
digestive si asigurând dezolarea armonioasa si starea de sănătate a sugarului.

CAPITOLUL V

66
 BIBLIOGRAFIE

1. Fitoterapie traditionala si moderna - OVIDIU BOJOR, OCTAVIAN

POPESCU, Editura Fiat Lux 2001.

2. Tehnologie farmaceutica – POPOVICI IULIANA, LUPULEASA DUMITRU,vol.

I, Editura Polirom.

3. Farmacoterapie – DUMITRU DOBRESCU, Editura Medicala Bucuresti,1989,

vol. I, II.

4. Extracte farmaceutice vegetale – ST.IONESCU STOIAN, EMIL SAVAPOL,

Editura Medicala Bucuresti, 1977.

5. Tehnica farmaceutica – CORNELIA FICA, Editura Medicala Bucuresti, 1977.

6. Agenda Medicala, Editura Medicala Bucuresti, 1998.

7. Tehnologie farmaceutica, Iasi, 1993, vol. II.

Universitatea de Medicina si Farmacie Iasi
PROF.DR. ELIZA GAFITIANU
CONF.DR. IULIANA POPOVICI
SEF LUCR. DR. STERIANA BRAHA
SEF LUCR. DR. IOANA MATEI

67
ASIST. DRD. ILEANA COJOCARU
PREP. ELENA DRAGANOIU

8. Farmacopeea Romana, Editia a X –a,Editura Medicala Bucuresti, 1993

9.Bazele farmaceutice,farmacologice si clinice ale fitoterapiei, Editura Gr. T. Popa –

UMF Iasi 2002 vol. I, II - U. STANESCU, A. MIRON, HANCIANU.

10.Plante medicinale si aromatice de la A la Z ,Editura Bucuresti

11. Medicina omului sanatos  , IVAN AUREL ,Ed. Medicala, Bucuresti,

1993
12 PAPILIAN V. – Atlas de anatomia omului. Editura medicală, Bucureşti, 1992.

13 SARAGEA M. – Tratat de fiziopatologie. Editura Academiei Române, Bucureşti,

1994

68