Sangele - fiziopatologie

Modificările cantitative în sistemul eritrocitar

Schimbările cantitative în sistemul eritrocitar pot fi divizate în:
- eritrocitoze (cresterea numarului de eritrocite) şi
- anemii (scaderea numarului de eritrocite).
Eritrocitoza reprezintă creşterea numărului de eritrocite (hematii) într-o unitate
volumetrică de sânge (1 μL). La femei numărul normal de eritrocite este de 4
800 000 ± 0,6/ μL, iar la bărbaţi 5 400 000 ± 0,8/ μL. Cantitatea de hemoglobină
la femei - 14 ± 2 g/dL, la bărbaţi- 16 ± 2 g/dL. Eritrocitozele se clasifică în primare
şi secundare.
 Sangele - fiziopatologie
• Anemia reprezintă un simptom, o stare patologică sau o boală caracterizată
prin micşorarea numărului de eritrocite şi /sau a cantităţii de hemoglobină într-
o unitate volumetrică de sânge.
Clasificarea anemiilor
• După patogenie:
I. Anemii prin tulburarea eritropoiezei (anemia hipo- şi aplazică, anemia
deficitară de vitamina B12, acid folic, fier).
II. Anemii prin pierderi de eritrocite (anemiile posthemoragice acute şi cronice).
III. Anemii prin intensificarea hemolizei (anemii hemolitice cu defect genetic
eritrocitar, anemii hemolitice dobîndite).
 Sangele - fiziopatologie
I. Anemii prin tulburarea eritropoiezei
Anemia hipo- şi aplazică constituie un sindrom caracterizat prin lezarea primară a celulelor
medulare pluripotente ale mielopoiezei (CFS-GEMM), ceea ce conduce la suprimarea
pronunţată a hematopoiezei, manifestată prin tulburarea diferenţierii şi proliferării tuturor
celulelor măduvei osoase mai cu seamă ale seriei eritroblastice.
Anemiile hipo şi aplazice pot fi ereditare (primare) şi dobândite (secundare).
Anemiile hipo şi aplazice dobândite apar în rezultatul acţiunii factorilor:
- de natură fizică (radiaţia ionizantă),
- chimică (administrarea de lungă durată a levomicetinei (cloramfenicol), aminazinei
(clorpromazina), citostaticelor),
- biologică (virusuri ce provoacă hepatita, mononucleoza infecţioasă).
În rezultatul acţiunii factorilor etiologici se dezvoltă hipoplazia măduvei osoase prin
dereglarea sintezei acizilor nucleici, se dereglează procesul de proliferare a celulelor stem, sau
prin formarea anticorpilor anti-celulă stem.
 Sangele - fiziopatologie

Manifestrile hematologice în aceste anemii se caracterizează prin:

- pancitopenie (micşorarea numărului tuturor elementelor figurate ale
sângelui- eritrocitopenie, trombocitorenie, leucocitopenie),
- numărul de reticulocite este micşorat considerabil ( norma 0,5 % - 1,5%).
Ca rezultat al modificărilor hematologice se dezvoltă tabloul clinic
characteristic:
- hipoxie,
- scăderea coagulabilităţii sângelui,
- susceptibilitatea crescută la infecţii.
 Sangele - fiziopatologie
Anemia prin carenţa vitaminei B12
Vitamina B12 nu poate fi sintetizată în organism. Acoperirea necesităţilor vitale depinde de aportul
alimentar şi mai ales de absorbţia intestinală a acesteia. Rezervele hepatice de vitamina B12 la un
adult sănătos sunt de 2000 micrograme, iar necesitatile zilnice nu depăşesc 1-5 micrograme.
Absorbţia vitaminei B12 incepe prin extragerea din alimente sub acţiunea pepsinei gastrice. Odata
eliberată din substanţele alimentare se uneşte labil cu „factorul intrinsec” din sucul gastric. Acest
factor este o glicoproteina cu masa moleculara peste 200.000, secretată exclusiv de celulele parietale
gastrice.
Vitamina B12 posedă două forme metabolice active: metilcobalamina şi 5-
dezoxiadenozilcobalamina.
Metilcobalamina intervine în sinteza bazelor purinice şi pirimidinice – constituienţi necesari ai
structurii ARN-ului şi ADN-ului.
5-dezoxiadenozilcobalamina reglează sinteza acizilor graşi. Deficitul 5- dezoxiadenozilcobalaminei
tulbură sinteza mielinei fibrelor nervose.
 Sangele - fiziopatologie

Anemia prin carenţa vitaminei B12

Deficitul vitaminei B12 poate fi:
- de aport: carenţele alimentare; carenţa factorului intrinsec; tulburarea absorbţiei în intestinul
subţire (rezecţia jejunului, enterite, alcoolism, invazii cu botricefal);
- tulburarea transportului plasmatic a ciancobalaminei;
- tulburarea depozitării hepatice (ciroze hepatice).
Deficitul de metilcobalamina conduce la tulburarea sintezei bazelor purinice şi pirimidinice,
constituienţi necesari ai structurii ARN-ului şi ADN-ului, în rezultat se produce o modificare a
eritropoiezei cu apariţia megaloblastozei. În aceste condiţii se blochează diviziunea celulelor
eritroblastice şi în măduvă apar celule mari care nu se mai pot diviza - megaloblaşti cu
citoplasma abundentă. Dacă aceste celule ajung să-şi piardă nucleul ele devin megalocite sau
 Sangele - fiziopatologie

Manifestările hematologice in anemia prin carenta de vitamina B12 constau în

scăderea considerabilă a numărului de eritrocite, apar megaloblaşti, megalocite.
Indicele cromatic (gradul de saturaţie a eritrocitelor cu hemoglobină) creşte până
la 1,1- 1,3 (N-0,85- 1,0). Cantitatea de hemoglobină este considerabil scăzută.
Manifestările clinice ale carenţei vitaminei B12 se traduc prin:
- sindromul digestiv- glosită, gastrită atrofică, dereglări ale absorbţiei intestinale;
- sindromul neurologic - demielinezarea nervilor periferici, lezarea neuronilor
corticali şi spinali cu tulburări de sensibilitate şi motricitate.
Inele Cabot
Corpi Jolly
 Sangele - fiziopatologie
Anemia prin carenţa de acid folic
Acidul folic intervine, prin derivaţii săi activi, în metabo­lismul acizilor nucleici, contribuind la
efectuarea normala a mitozelor, în sinteza complexelor pirimidinice, iar împreună cu vitamina B12 -
în sinteza timidinfosfatului şi uridinfosfatului precum şi în sinteza complexelor purinice, acidului
glutamic şi a altor compusi organici vitali.
Spre deosebire de vitamina B12, intervenţia acidului folic în me­tabolismul fosfolipidelor este mult
mai redusă.
Sursele alimentare de acid folic sunt plantele verzi şi organe animale (ficatul, rinichii). De
menţionat că acidul folic, sintetizat de bacteriile enterale, în intestin nu se absorbe. Necesităţile
zilnice în acid folic pentru un adult sunt în medie de 50 micrograme.
Rezervele organismului în acid folic sunt foarte reduse şi alcătuiesc o valoarea aproximativă a 100
de raţii zilnice, depozitate mai ales în ficat.
Absorbţia acidului folic are loc în jejun şi ileon, fiind independentă de secreţia gastrică acidă şi fără
intervenţia vreunui factor proteinic analog factorului intrinsec.
Cea mai uşor absorbită este forma libera a acidului folic, eliberată din compuşii organici alimentari
cu concursul conjugazelor, produse de enterocite.
 Sangele - fiziopatologie
Anemia feriprivă
• În organismul uman cantitatea totală de fier este în jur de 3,5g la bărbaţi şi 2,5 g la femei.
Dintre acestea 69% revine fierului bivalent din hemoglobină, 28% - fierului depozitat, iar 3%
intră în compoziţia mioglobinei şi enzimelor heminice (citocromi, catalaze, peroxidaze cu fier
trivalent).
• Fierul depozitat (28% din fierul total) se află: în măduvă osoasă (10%), splină şi muşchi (10%),
ficat (8%). Ferul depozitat în ficat, splină şi muşchi este înglobat în feritină şi hemosiderină.
Hemosiderina reprezintă feritină fara fier ce se gaseste în macrofage şi celulele Kupfer.
• Necesităţile zilnice de fier constituie 10 mg pentru bărbaţi şi 20 mg pentru femei. În stomac,
prin acţiunea acidului clorhidric şi pepsinei fierul anorganic (hidroxid feric) sau organic
(combinat cu proteine) este eliberat din alimente.
• În mediul acid şi sub acţiunea substanţelor reductoare (acid ascorbic, acid citric etc.) fierul
trivalent este transformat în fier bivalent.
• Absorbţia fierului începe în duoden şi în partea proximală a jejunului. În enterocit, fierul
bivalent (Fe++) stimulează sinteza unei proteine - apoferitina, care se combină labil cu fierul şi
se transformă în feritină.
 Sangele - fiziopatologie
Anemia feriprivă
Transferina transportă 85% din fier la măduva roşie a oaselor şi 15% la depozite: ficat,
splină, muşchi şi la toate celulele organismului.
În măduva roşie, transferina cedează fierul celulelor reticulare macrofage, unde fierul este
preluat labil, ca şi în enterocite, de o apoferitină şi combinându-se cu ea devine feri­tină.
Celulele reticulare transmit fierul eritroblaştilor. Astfel, fierul ajuns la eritro­blaşti, printr-
un şir de reacţii enzimatice este integrat în molecula de hemoglobină.
Cauzele anemiei feriprive sunt determinate de predominarea pierderilor de fier
comparativ cu aportul acestui oligoelement:
- aport alimentar insuficient;
- absorbţia intestinală insuficientă (după gasrectomii, în sindromul de malabsorbţie),
- deficit relativ de fier în perioadele de anabolism intens (sarcină, creşterea rapidă în
copilărie şi adolescenţă);
- pierderile mici şi repetate de sânge (afecţiuni ale tractului gastrointestinal, menoragii);
 Sangele - fiziopatologie

Anemia feriprivă
Manifestările hematologice constau în scăderea conţinutului de hemoglobină,
instalarea hipocromiei (indicele cromatic < 0,7), microcitoză (eritrocite cu
dimensiuni sub valorile normale), poikilocitoză (eritrocite de diverse forme),
granulocitopenie şi trombocitopenie.
Manifestările clinice se traduc prin simptome determinate de afectarea
epiteliilor: modificări unghiale cu striaţii longitudinale, stomatită angulară, glosită
atrofica, gastrită atrofică, rinită atrofică, sindrom de malabsorbţie intestinală care
agravează carenţa de fier.
 II. Anemii prin pierderi de eritrocite
Hemoragia reprezintă extravazarea unei cantităţi mari de sânge, apărută în
urma lezării integrităţii pereţilor vaselor sanguine şi care se caracterizează, pe
de o parte, printr-un complex de reacţii patologice şi prin reacţii compensatorii
ale organismului, pe de altă parte.
Cauzele care pot provoca hemoragia, sunt diverse:
a) lezarea vaselor sanguine ca rezultat al traumelor, intervenţiilor chirurgicale
etc ;
b) mărirea permeabilităţii vaselor microcirculatorii, de ex., în hipoavitaminoza C,
boala actinică ;
c) micşorarea cogulabilităţii sângelui etc.
 II. Anemii prin pierderi de eritrocite
Compensarea cardiovasculară începe chiar în primele secunde după hemoragie prin
includerea reacţiilor compensatorii cardiovasculare orientate spre intensificarea
activităţii cardiace şi modificarea tonusului şi calibrului arteriolelor.
Stimularea activităţii cardiace este declanşată de hipoxia mixtă, care conduce la
activarea sistemului simpatoadrenal, fapt ce determină apariţia tahicardiei, creşterea
volumului sistolic şi debitului cardiac.
Scăderea presiunii oxigenului în sânge excită centrul respirator, provocând respiraţia
profundă şi accelerată.
Acumularea în surplus a metaboliţilor vasoactivi, cum ar fi adenozina, prostaciclina,
kininele, conduc la dilatarea vaselor mici (arteriolelor) în organele de importanţă vitală
– creier şi cord, astfel mărind în aceste organe afluxul de sânge.
 II. Anemii prin pierderi de eritrocite
Concomitent, are loc şi constricţia vaselor arteriale din ţesutul subcutanat,
rinichi, organele cavităţii peritoniale şi muşchi, fapt ce determină o concordanţă
adecvată dintre volumul sângelui circulant şi volumul patului vascular, menţinând
astfel nivelul necesar al hemodimamicii centrale în faza incipientă a hemoragiei.
Compensare hidrică. Micşorarea volumului sângelui circulant conduce la
hidropenie, iar aceasta, la rândul său, determină excitarea volumreceptorilor
soldată cu hipersecreţia de aldosteron şi reţinerea ionilor de Na. Hiperosmoza
determină excitarea osmoreceptorilor hipotalamici şi stimularea secreţiei de
ADH, urmată de efecte antidiuretice compensatoare, în vederea restabilirii
volemiei.
 III. Anemii prin intensificarea hemolizei
Durata de viaţă a hematiilor este de circa 120 de zile. În condiţii normale,
procesul de eritrocitopoieză este perfect echilibrat cu procesul de eritrodiereză.
Anemiile hemolitice se instalează la scăderea duratei de viaţă a hematiilor sub 30
zile, cu distrugere crescută extravasculară şi/sau inravasculară.
După etiologie şi patogenie deosebim:
- anemii hemolitice intrinseci (ereditare)
- anemii hemolitice extrinseci (dobândite)
 II. Anemii prin intensificarea hemolizei
Anemiile hemolitice intrinseci - sunt determinate de un defect genetic cu afectarea:
- membranei eritrocitare (membranopatii- sferocitoza, acantocitoza, stomatocitoza);
-structurii hemoglobinei (hemoglobinopatii calitative sau cantitative - talasemia, siclemia);
- metabolismului eritrocitar (enzimopatii - defici de glucoză- 6- fosfatdehidrogenază,
piruvat-kinază, glutationperoxidază).
Anemiile hemolitice extrinseci - se produc sub acţiune asupra hematiilor a factorilor
hemolizanţi (agenţi infecţioşi, chimici, fizici, anticorpi). Mecanismele patogenetice ale
hemolizei în aceste sutuaţii pot fi:
• mecanice (proteze valvulare, hipertensiune arterială malignă);
• toxice (benzel, toluen, cloroform, tetraclorură de carbon, veninuri de şerpi);
• imunologice (transfuzii de sânge incompatibil, autoanticorpi antieritrocitari).
 II. Anemii prin intensificarea hemolizei
Talasemia = boala ereditara
caracterizata de productia scazuta
de hemoglobina.
Exista doua tipuri de talasemie:
alfa si beta-talasemie, denumite in
functie de lantul de polipeptidic
afectat. Hemoglobina contine 4
lanturi polipeptidice, 2 alfa si 2
beta.
 Beta-talasemii
• Beta-talasemiile = grup de afectiuni cu transmitere genetica autozomal-
recesiva caracterizate printr-o rata scazuta de sinteza a lanturilor β ale
globinei.
Clusterul genelor β este localizat pe cromozomul 11, se intinde pe o lungime de
50 kb si contine in urmatoarea ordine: o gena epsilon (ε), 2 gene gamma
(denumite Gγ si Aγ), o pseudogena β (ψβ), o gena delta (δ) si o gena β (denumita
HBB) care codifica β-globina. Fiecare gena prezinta 3 secvente care codifica
proteine (exoni) si 2 regiuni care aparent nu au nici un rol in sinteza proteinelor
(introni), flancate de secvente 5’ si 3’, care de asemenea nu intervin in procesul
de translatie.
 Beta-talasemii
Beta talasemia apare mai frecvent la populatiile din bazinul mediteranean insa pot fi
afectate si alte grupuri etnice. Severitatea defectului este variabila. Persoanele normale
prezinta 2 alele pentru β-globina, astfel ca β-talasemia poate sa apara intr-o stare
heterozigota sau homozigota. Deoarece exista un numar mare de mutatii asociate cu β-
talasemia sunt posibile si cazuri de heterozigotie compusa, care apar atunci cand o
persoana poseda 2 gene mutante.
Sunt descrise doua categorii mari de β-talasemie:
–βo talasemia (beta zero talasemia): caracterizata prin absenta expresiei unei gene β
anormale sau mai rar, deletia acesteia; atunci cand defectul apare in stare homozigota
(βo/βo) este afectata complet sinteza lanturilor β si implicit a hemoglobinei A;
–β+ talasemie (beta plus talasemie): caracterizata printr-o expresie redusa (dar nu
absenta) a unei gene β anormale; atunci cand defectul apare in stare homozigota exista o
oarecare productie de hemoglobina A
Heterozigotii compusi pentru β-talasemie pot avea 2 gene β o sau β+ diferite sau atat o gena
β+cat si una β0 (β+/βo).
 Beta-talasemii
Tabloul clinic este extrem de variabil. Statusul heterozigot pentru β-talasemie,
denumit si β-talasemie minora, este in majoritatea cazurilor o conditie clinic
asimptomatica.
Statusul homozigot sau heterozigotia compusa pentru β-talasemie conduc de
obicei la un fenotip clinic sever, denumit β-talasemie majora, in care persoanele
afectate sunt dependente de transfuziile de sange. Termenul de β-talasemie
intermedia include conditii clinice de severitate intermediara intre formele minora
si majora; persoanele afectate sunt simptomatice si pot necesita ocazional
transfuzii de sange, fara ca acestea sa fie insa esentiale pentru mentinerea vietii.
Sunt cunoscute la ora actuala peste 200 de mutatii asociate cu β-talasemia, care
pot fi detectate prin diverse tehnici PCR, hibridizare cu oligonucleotide sintetice
sau secventiere
 Beta-talasemii
β-talasemia minora
-persoanele sunt de obicei asimptomatice; este posibil insa ca in conditii de stres hematopoietic (sarcina, infectii
intercurente) sa apara manifestari legate de anemie. Unii pacienti pot sa aiba splenomegalie.
Hemograma prezinta modificari caracteristice ale seriei eritrocitare: scadere usoara a valorii hemoglobinei,
numar crescut de eritrocite, valori scazute ale indicilor eritrocitari VEM si HEM, largime a distributiei eritrocitare
de obicei normala. In medie, variabilele hematologice difera la tarele β0 si β+, desi poate exista o suprapunere
considerabila. In cazurile in care coexista α-talasemia anomaliile hematologice sunt mai putin marcate.
Pe frotiul de sange periferic, alaturi de microcitoza, se pot observa hipocromie, poikilocitoza, hematii “in tinta”,
punctatii bazofile. La examenul maduvei osoase se constata o celularitate crescuta ca urmare a hiperplaziei
eritroide.
Diagnosticul se bazeaza pe detectarea unui procent crescut de HbA2 la electroforeza hemoglobinei sau prin
tehnica cromatografica (HPLC). Aproximativ o treime-o jumatate din pacienti asociaza si un procent crescut de
HbF.
Proportia de hemoglobina A2 se coreleaza cu tipul mutatiei beta-talasemice. Astfel, in majoritatea cazurilor de
heterozigotie pentru β0 sau de β+-talasemie severa se inregistreaza un procent de 4-5% HbA2, in timp ce in
formele usoare de β+-talasemie procentul este de obicei de 3.6-4.2%. Procente mai mari se constata in cazul
tarelor asociate cu deletia portiunii 5’ a genei HBB, precum si in cazurile de mutatii ale promotorului sau ale
codonului de initiere
Beta-talasemii
 Beta-talasemii
Beta-talasemia majora
Pacientii homozigoti sau heterozigoti compusi pentru mutatii β-talasemice care sunt
dependenti de transfuzii de sange prezinta conditia clinica numita β-talasemie majora.
Boala este recunoscuta adesea in primul an de viata, incepand cu varsta de 3 luni; se
caracterizeaza printr-o anemie severa insotita de o eritropoieza accelerata, atat in sectorul
medular cat si in cel extramedular. Expansiunea hematopoietica conduce la deformari osoase
severe, in special ale oaselor craniului si fetei; hematopoieza extramedulara conduce la
hepatosplenomegalie masiva.
Seria eritrocitara prezinta urmatoarele valori: Hb=3-7 g/dL, VEM=50-60 fL, HEM=12-18 pg.
Frotiul de sange include microcitoza, hipocromie, anizocitoza si poikilocitoza marcate,
punctatii bazofile, eritroblasti circulanti cu defect de hemoglobinizare si trasaturi
diseritropoietice.
In cazurile de homozigotie sau heterozigotie compusa pentru β0-talasemia (β0/β0)
electroforeza hemoglobinei sau tehnica HPLC indica prezenta numai de HbA2 si HbF; atunci
cand pacientii prezinta homozigotie pentru β+-talasemie (β+/β+) sau heterozigotie compusa
pentru β0 si β+-talasemie (β+/β0) este prezenta si HbA intr-un procent de pana la 35%.
 Alfa-talasemii
Alfa-talasemiile reprezinta un grup de afectiuni cu transmitere genetica
autozomal-recesiva caracterizate printr-o rata scazuta de sinteza a lanturilor α
ale globinei.
Clusterul genelor α este localizat in apropierea telomerului cromozomului 16, se
intinde pe o lungime de 28 kb si contine in urmatoarea ordine: o gena zeta (ζ), o
pseudogena ζ (ψζ), o pseudogena α (ψα) si doua gene α, care codifica α2-globina
si α1-globina, denumite HBA2 si respectiv HBA1.
 Alfa-talasemii
• Alfa-talasemiile se produc atunci cand una sau mai multe gene care codifica
lanturile α ale globinei lipsesc sau sunt afectate. Severitatea defectului este
variabila:
- forma asimptomatica ce rezulta din deletia sau disfunctia uneia din cele 4 gene
α;
- sindromul Hemoglobinei Bart, produs prin deletia celor 4 gene α, caracterizat
prin hidrops fetal, de obicei incompatibil cu viata (edeme generalizate, efuziuni
pleurale si pericardice, hepatosplenomegalie, anemie hipocroma severa in
absenta unei incompatibilitati de grup sangvin si Rh).
• Unele din manifestarile clinico-patologice ale sindroamelor alfa-talasemice
rezulta ca urmare a absentei lantului α, in timp ce altele se produc prin afectarea
precursorilor eritropoietici de catre lanturile non-α aflate in exces. Astfel,
lanturile β si γ sintetizate in exces formeaza tetrameri, rezultand hemoglobinele
H (β ) si Bart (γ ).
 Alfa-talasemii
Atunci cand ambele gene α de pe un singur cromozom sufera o deletie sau o
inactivare completa a transcriptiei conditia rezultata este
denumita α0 talasemie (alfa-zero talasemie); atunci cand se mentine o functie
reziduala a genei si o anume productie a lantului α, de exemplu in cazul deletiei
unei singure gene α de pe un cromozom, se utilizeaza termenul de α+
talasemie (alfa-plus talasemie). Deletia sau disfunctia a trei gene α
genereaza boala HbH.
Alfa plus-talasemia
- α+ talasemie este cea mai frecventa afectiune monogenica din lume.
- aproximativ un sfert din persoanele de origine africana sunt heterozigote
pentru α+ talasemie
- Alte grupuri etnice: grecii, cipriotii, turcii, sarzii, libanezii, sauditii, indienii,
tailandezii, filipinezii, indonezienii, melanezienii si polinezienii.
 Alfa-talasemii
Anumite variante de lant α pot da nastere fenotipului de α+ talasemie. Acestea
includ: Hb Constant Spring, Hb Q, Hb Icaria, Hb Seal Rock si Hb Koya Dora. Cea
mai obisnuita forma de α-talasemie nedeletionala este hemoglobina Constant
Spring, cu o frecventa de 1-8% in Tailanda. Aceasta varianta este datorata unei
mutatii a codonului de terminalizare al genei α2, in urma careia se adauga la
lantul α o secventa de 31 aminoacizi; ARN-ul mesager este foarte instabil, iar
rata sintezei lantului α este redusa la aproximativ 1%.
Heterozigotii pentru α+ talasemie (-α/αα) pot prezenta fie un tablou
hematologic normal, fie o anemie discreta, cu reducerea usoara a VEM si HEM.
In medie, valoarea Hb este cu 1g/dL mai mica decat la persoanele cu cele 4 gene
α intacte. Electroforeza Hb este normala, la fel ca si separarea fractiunilor prin
cromatografie lichida sub inalta presiune (HPLC).
 Alfa-talasemii
Alfa 0-talasemia
Aceasta conditie rezulta de obicei prin deletia ambelor gene α; rareori se
produce numai prin deletia genei α1 si a secventelor in amonte cu inactivarea
genei α2 restante. Este relativ comuna in sud-estul Chinei, precum si in Tailanda,
Vietnam, Laos, Cambodgia, Malaezia si Filipine. Este intalnita cu o frecventa mai
mica in zona mediteraneana (Grecia, Cipru, Turcia, Israel, Sardinia).
α0 talasemie conduce la o anemie foarte usoara insotita de un numar crescut de
eritrocite si de reducerea indicilor VEM si HEM. Diagnosticul este suspectat in
prezenta acestor modificari aparute la persoane cu origine etnica sugestiva si
avand o electroforeza a Hb normala. Confirmarea se efectueaza prin testare
genetica.
 Alfa-talasemii
Boala hemoglobinei H
Este un sindrom clinic rezultat dintr-o varietate mare de anomalii genetice.
Boala HbH este caracterizata printr-o reducere semnificativa a ratei de sinteza a lanturilor
α, avand drept rezultat o anemie microcitara hipocroma moderat-severa (Hb 7-10 g/dL,
VEM 50-65 fL, HEM 15-20 pg, CHEM 25-30 g/dL) insotita de reticulocitoza. Electroforeza
Hb sau HPLC indica prezenta hemoglobinei H cu migrare rapida, intr-un procent de 2-40%
(de regula 8-10%). Procentul de HbA2 este redus, iar cel de HbF poate fi usor crescut (1-
3%). Pe frotiul de sange colorat supravital pot fi observate incluziile HbH (precipitatele de
lanturi β), intr-un procent ridicat de eritrocite (35-90%), cu aspect caracteristic de „minge
de golf”. Atunci cand boala HbH este cauzata de α-talasemii nedeletionale, hemoglobina
H nu este detectata intotdeauna pe electroforeza Hb, iar incluziile HbH sunt inconstante;
aceasta se datoreaza probabil faptului ca lanturile β formeaza impreuna cu un lant α
anormal dimeri tranzitorii si instabili care sunt distrusi rapid.
 Alfa-talasemii
Sindromul hemoglobinei Bart
Homozigotia pentru α0 talasemie
conduce la imposibilitatea
sintezei lanturilor α, cu absenta
producerii hemoglobinelor F, A
sau A2. Aceasta conditie este de
obicei incompatibila cu viata
extrauterina.