CARACTERELE GENERALE ALE INSECTELOR

Insectele fac parte din încrengătura Arthropoda, clasa Insecta sau Hexapoda, reprezentând
unitatea sistematică cea mai numeroasă a regnului animal, peste 70 % şi cu peste 1 milion de specii.
Literatura de specialitate indică valori foarte diferenţiate privind numărul speciilor de insecte
prezente pe Terra: în general 1,5 milioane din care peste 1 milion cunoscute (Svanvici şi Metcalfe),
Ghimpu indică 2 milioane, Imms - 3 milioane, iar Arion chiar 5 milioane, dintre care aproape
jumătate în Amazonia.
Dimensiunile corporale ale insectelor oscilează între limitele 0,21 mm (unele himenoptere şi
coleoptere) şi 150 - 280 mm (unele coleoptere şi lepidoptere).
Insectele sunt în mare parte terestre adaptate la respiraţia aeriană prin trahei. Scheletul este
extern (exoschelet), fiind format dintr-un tegument dur mai mult sau mai puţin rigid şi rezistent. Ele
au corpul constituit din 21 de segmente, grupate în 3 regiuni bine distincte: cap (6 segmente), torace
(3 segmente) şi abdomen (12 segmente), în general necontopite (fig. 1). Capul prezintă o pereche de
antene, organele vizuale şi piesele bucale.

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:

Ve-vertex; Fr-frunte; Ge-obraji; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant- antene; Lbr-labrum (buza superioară); Lb-labium
(buza inferioară); Md mandibule; Mx-maxile;Pm-pronot; Mzn-mezotorace; Mta -metatorace; Ar-aripi; Pc- picioare;
Stg-stigme; An- anus;Ov- ovopozitor; Ce-cerci (după Keller).

Toracele este format din 3 segmente: (protorace, mezotorace şi metatorace), fiecare având
inserate latero-ventral câte o pereche de picioare, iar mezotoracele şi metatoracele sunt prevăzute
dorsal, la majoritatea speciilor cu o pereche de aripi, insectele fiind singurele nevertebrate
zburătoare. Abdomenul este alcătuit la adult în general din 7 - 9 segmente la insectele superioare şi
din 12 segmente la insectele inferioare.

MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Capul şi apendicele sale

Capul insectelor (caput sau epicranium) este constituit din contopirea intimă a şase
segmente (acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi labial), vizibile numai în stadiul
embrionar. Capsula cefalică prezintă 2 orificii: anterior, orificiul bucal şi posterior, orificiul
occipital. Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi ale corpului, cu o
suprafaţă netedă, uneori putând avea excrescenţe, coarne, depresiuni etc.
Forma capului este variată, putând fi triunghiulară, alungită, conică (la unele coleoptere),
lăţită (la unele heteroptere) etc. Pe suprafaţa capsulei cefalice se pot distinge urmâtoarele regiuni,
după cum urmează (fig. 2):
Pe partea dorsala începând de la orificiul occipital: occipitalul (occiput) sau ceafa
(reprezintă partea posterioară a capului, situată între creştet, tâmple şi protorace), vertex (creştetul
1
cuprins între ochii compuşi, frunte şi occipital), frons (fruntea este dispusă între braţele suturii
epicraniale şi orbite) şi clypeus (clipeul este situat în continuarea frunţii.
Pe partea ventrală dupa orificiul occipital urmează gula iar în continuare labium (format din
submentum şi mentum). Obrajii (genae) cuprind suprafeţele laterale de sub orbite şi se prelungesc
latero-posterior cu tâmplele (tempora) care sunt situate îndărătul ochilor.

Fig.2. Capul la insecte:A –văzut din faţă; B - văzut din profil; Cl-clipeu; Fr-frunte; Ge-obraji; Ve-vertex; Occ-occipital;
Poc -postoccipital; An - antene; Lbr -labrum; Md -mandibule;Mx-maxile; Lb-labium; (după Snodgrass).

După poziţia sa faţă de corp, capul la insecte poate fi: prognat, când piesele bucale sunt
orientate înainte în prelungirea axei corpului, (la majoritatea insectelor) (fig.3); ortognat, când
organele bucale sunt îndreptate în jos, iar axa capului este mai mult sau mai puţin perpendiculară pe
axa corpului (Orthoptera) şi hipognat, când piesele bucale sunt orientate îndărăt, iar axa capului
formează cu axa corpului un unghi ascuţit (tisanoptere, blatide, cicade, etc.).

Fig.3. Poziţia capului la insecte. 1. Prognat;

2. Ortognat; 3. Hipognat (După Weber)

Organele vizuale (oculi) structural şi funcţional sunt de două feluri: ochi compuşi (faţetaţi)
şi ochi simpli. Ochii compuşi sunt în număr de doi şi dispuşi în orbitele epicraniului, în diferite
poziţii. Ei sunt alcătuiţi dintr-un număr variabil de ommatidii, individualizate pe suprafaţa ochiului
compus sub forma unor suprafeţe hexagonale. Mărimea, forma şi culoarea lor variază de la specie la
specie şi reprezintă organele vizuale propriu-zise ale insectelor. Ochii simpli când există sunt situaţi
de obicei pe frunte, mai rar pe părţile laterale ale capului şi se numesc oceli (în număr de 1 - 7 şi
chiar 12, întâlniţi la stadiul de adult) şi stemate, de obicei la stadiul de larvă.
Antenele (antennae), sunt o pereche de apendice mobile, inserate în poziţii diferite sub
ochii compuşi sau anterior acestora, într-o fosetă (gropiţă) antenală, înconjurată de o ridicătură
denumită condil antenifer. Ele sunt organe senzoriale olfactive şi tactile, deoarece pe ele sunt
dispuse organele mirosului şi de pipăit, sub forma unor plăci membranoase.
Antenele sunt formate dintr-un articol bazal, denumit scapus, pe care se inseră al doilea
articol, pedicelul, după care urmează flagelul sau funiculul, format dintr-un număr variabil de
articole antenale (fig.4.).
Scapus este articolul bazal care fixează antena la capsula cefalică, pedicelul este reprezentat
de un articol scurt ce face legătura între scapus şi flagel; iar flagelul reprezintă ultima parte
componentă a unei antene, format din unul sau mai multe articole antenale.
Numărul şi forma articolelor antenale este foarte variat, în funcţie de specia de insecte.
Astfel, sunt insecte cu numai trei articole antenale (Musca domestica), în medie 8-15 articole şi
extrema de peste 80 - 100 de articole (Blatta orientalis).

2
 Fig.4. Structura unei antene Scp-scapus; Pd-pedicelus; Fl- flagel;
Sb-sutură bazală; Ia inserţia antenei. (după Obenberger)

Forma şi mărimea antenelor are o mare însemnătate în recunoaşterea diferitelor grupe de

insecte, constituind în acelaşi timp şi un caracter de dimorfism sexual.
După forma şi aşezarea articolelor antenale se disting următoarele tipuri de antene (fig. 5.)
a. Setiforme formate din articole ce se subţiază treptat de la bază către vârful antenei
(Blattidae);
b. Filiforme articolele antenale sunt cilindrice si au aceeaşi grosime pe toată lungimea
antenei, cu excepţia articolelor bazale (Carabidae - Carabus ullrichi);
c. Moniliforme la care articolele sunt scurte, rotunjite la capete, de forma unor mărgele
(Tenebrionidae - Tenebrio molitor);
d. Serate sau seriforme la care articolele antenale prezintă lateral mici excrescenţe
dentiforme (Elateridae - Agriotes spp.);
e. Pectinate prezintă articolele puternic dezvoltate pe o singură parte, în formă de pieptene
(Elateridae - Corymbites latus),

Fig. 5. Tipuri de antene la insecte:

a – setiformă (tetigoniide); b – filiformă (carabide); c – moniliformă (termite); d – serată (elateride); e,f – pectinate
(unele lepidoptere); g – penată (culicide); h- măciucat- clavată (pieride); i- geniculată (curculionide); j,k – măciucat-
capitată (silfide) l- lamelată (melolontine); m - antenă de cicadă; n - antenă de pauside (după Weber).

f. Măciucate, ce au articolele de la vârf îngroşate cu aspect de măciucă, distingându-se două

subtipuri: a. Clavate la care îngroşarea articolelor antenale se face treptat (Pieridae - Pieris ssp.), şi
b. Capitate, când îngroşarea articolelor din vârful antenei are loc brusc (Nitidulidae - Meligethes
aeneus);
g. Fusiforme la care articolele antenale mediane sunt mai îngroşate decât cele de la
extremităţi, antena având forma unui fus (Zygaenidae - Zygaena purpuralis);
h. Lamelate articolele componente au aspect de lamele dispuse sub formă de evantai (
Scarabaeidae- Pollyphylla fullo);
i. Geniculate au scapusul mult mai prelungit şi situat în unghi obtuz faţă de restul articolelor
antenei (Lucanidae - Lucanus cervus);
j. Neregulate formate din articole antenale cu forme şi mărimi diferite (Hydrophilidae -
Hydrous piceus),
k. Plumate (penate), prezintă articolele cu excrescenţe lungi filiforme pe ambele părţi
laterale, antena având aspect de pană (Saturnidae – Saturnia pyri),
l. Setifere alcătuite din cele trei articole tipice, primele două de formă diferită şi mai mari,
iar al treilea, fixat lateral pe pedicel, are forma unei sete (Musca domestica)

3
 Lucrarea Nr.2.

APARATUL BUCAL.
La insecte aparatul bucal este alcătuit din 6 piese de bază, care sunt situate în jurul orificiului
bucal. După caracterele funcţionale ale organelor componente şi după modul de hrană al insectelor,
se întâlnesc patru tipuri principale de aparate bucale la insecte: a. aparat bucal de rupt şi masticat;
b. aparat bucal de rupt, supt şi lins; c. aparat bucal pentru lins şi supt; d. aparat bucal pentru
înţepat şi supt; fiecare având particularităţile sale de structură şi funcţionare.
Aparatul de rupt şi masticat (fig.6.) specific insectelor care consumă hrană solidă, este
întâlnit la insectele adulte cuprinse sistematic în 17 ordine (Orthoptera, Blattaria, Coleoptera etc.)
precum şi la larvele de lepidoptere, himenoptere, unele diptere, etc.

Fig.6. Aparatul bucal de rupt si masticat la gândacul negru de bucătărie (Blatta orientalis): Lbr-
labrum;Md-mandibule; Mx-maxile; Lb -labium; cd - cardo; st-stipes; li-lob intern;
lex- lob extern; p.m. -palp maxilar; Sm -submentum; Mn -mentum; gl - glose;
pgi- paraglose; pl- palp labial; (după Manolache şi Boguleanu)
Piesele bucale la acest tip sunt adaptate pentru apucarea, ruperea şi sfărâmarea hranei solide,
fiind denumit şi aparat masticator sau rozător. El este alcătuit din următoarele piese:
-buza superioară (labrum), articulat posterior de clipeu, piesă nepereche, bine chitinizată şi
având pe partea internă nişte ridicături care formează epifaringele (epypharinx), cu funcţie
gustativă;
-mandibulele (mandibulae) sunt maxilarele superioare, fiind piese pereche, aşezate simetric
sub labrum, uşor recurbate şi dinţate pe marginea interioară, cu rol de a apuca, rupe şi sfărâma
grosolan hrana;
-maxilele (maxillae) sunt piese pereche, dispuse simetric sub mandibule, alcătuite din mai
multe organe.
O maxilă este formată din 5 piese, care diferă ca formă, mărime şi funcţii, astfel: cardo (baza
maxilei), prin care se fixează la capsula cefalică; stipes (corpul maxilei) ce se articulează la cardo.
Pe stipes se inseră lateral palpul maxilar, format din 1-6 articole, pe care se află anumite organe de
simţ, iar distal sunt dispuse lobul extern (galea) şi lobul intern (lacinia). Rolul maxilelor este de a
continua mărunţirea (triturarea) hranei pe care o transmite mai departe la labium;
-buza inferioară (labium), este o piesă nepereche articulată, situată ventral şi care limitează
orificiul bucal. E compus din cinci părţi: submentum (baza labiumului); mentum (corpul
labiumului); 2 palpi labiali, fixaţi pe mentum şi formaţi din 1-3 articole; g1ossae (g1ose) sau lobi
interni şi parag1ossae (parag1ose) sau lobi externi. Labiumul are rolul de a termina triturarea hranei
şi de a forma bolul alimentar pe care îl ingeră apoi insecta.
Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt, (fig. 7), este cel mai apropiat de aparatul bucal de
rupt şi masticat, (considerat ca tipul de bază ), însă a suferit o serie de modificări, astfel: labrum
apare puţin mai alungit; mandibulele sunt mai puternice la viespi, uşor alungite cu părţile interioare

4
prevăzute cu zimţi, cu rol de roadere; maxilele prezintă lobii externi alungiţi şi sub forma unei
coase, având rol de sprijin al trompei, apoi lobii interni şi palpii maxilari s-au atrofiat, iar stipesul
s-a alungit; labium prezintă structura cea mai modificată: G1osele s-au alungit şi s-au unit sub
forma unui organ tubuliform (trompa), cu baza înconjurată de parag1ose. Trompa reprezintă
organul principal pentru lins şi supt al insectelor, numit ligula, terminată cu o piesă ca o linguriţă
denumită flabellum, ce ajută la luarea polenului din flori.

Fig.7. Aparatul bucal de rupt,

lins şi supt la himenoptere (Apinae): Lbr-labrum; Md-
mandibule; Mx-maxile;
Ca-cardo; St-stipes; Pm- palp
maxilar; Sm- submentum;
Mn - mentum; Pl- palp labial;
Pg1 - parag1ose; G1-g1ose (limba)
(după Manolache şi Boguleanu)

Aparatul bucal de lins si supt (fig.8) este specific adulţilor din ordinul Lepidoptera. Faţă de
aparatul bucal de rupt şi masticat, acesta prezintă următoarele modificări: lobii externi ai maxilelor
s-au alungit şi unit constituindu-se într-o trompă, care în poziţie de repaus se strânge sub forma unei
spirale denumită şi spiritrompă. Palpii maxilari ca şi mandibulele sunt atrofiaţi, iar palpii labiali
sunt puternic dezvoltaţi, având rol de sprijin al trompei în timpul activităţii de hrănire.

Fig.8. Aparatul bucal de lins şi supt (Lepidoptera):

Lbr-labrum; Lb-labium; Tr- trompă; Plb- palp labial; a - antenă;
Oc-ochi (după Weberr). B. Secţiune transversală prin trompă:
m-maxile ; c- canal alimentar.
Aparatul bucal pentru înţepat şi supt sau sugător, este întâlnit la insectele care se hrănesc
în general cu seva plantelor, fiind un aparat de tip labial (ploşniţe, tripşi, purici, păduchi, ţânţari,
etc.), faţă de tipul de bază, de rupt şi masticat, ale cărui modificări au permis adaptarea pentru
înţeparea ţesuturilor şi extragerea hranei lichide (sevă sau sânge) din interiorul lor.
Acest tip de aparat bucal se diferenţiază în patru subtipuri:
-subtipul heteropter-homopter (înţepat şi supt tipic); -subtipul dipter-culicid (înţepat şi supt
specific); -subtipul dipter-tabanid (de tăiat şi supt); -subtipul thysanopter (asimetric).
Subtipul heteropter-homopter (fig.9) este întâlnit la insectele din ordinele Heteroptera
(ploşniţe) şi Homoptera (purici, păduchi de frunze şi păduchi ţestoşi), având următoarele
particularităţi: mandibulele şi maxilele au suferit modificări deosebite, transformându-se în nişte
formaţiuni aciculare, denumite stileţi (2 stileţi mandibulari şi 2 stileţi maxilari), care culisează într-
un jgheab provenit din alungirea labiumului, având forma unei trompe, numit rostrum.

5
 Fig-9. Aparatul bucal de înţepat şi supt:
A,- de Heteropter; B.- de Homopter; C,- secţiune prin rostrum; L - labrum;
md - mandibule; mx - maxile; c - canal alimentar; c. s - canal salivar; (după Handschin)
Rolul stileţilor este acela de a perfora ţesuturile plantelor şi suge hrana. Priviţi în secţiune, ei
prezintă două canale: un canal alimentar, (nutritiv), în partea superioară, prin care insecta suge
hrana şi un canal salivar, în partea inferioară, prin care se scurge în ţesuturi saliva toxică. Trompa
(rostrul) poate fi articulată ca la heteroptere (alcătuită din 3-4 articole) sau nearticulată la
homoptere.
Subtipul dipter-culicid (fig.10), este întâlnit la ţânţari şi prezintă următoarele particularităţi:
labrum împreuna cu epipharinxul, formează o piesă lamelară perforantă, străbătută în interior de un
canal prin care insecta suge hrana; mandibulele şi maxilele s-au transformat în stileţi subţiri,
aciculari. Palpii maxilari sunt slab dezvoltaţi, iar labiumul are formă de trompă în care culisează cei
patru stileţi; labiumul este gros şi alungit, terminat prin două labele care fixează şi sprijină organul
bucal la locul de nutriţie.
Subtipul dipter-tabanid este specific femelelor de tăuni (Tabanidae), având următoarele
particularităţi: labrum împreună cu hypopharigele s-au transformat într-un pumnal tăios la vârf şi
lateral, reprezentând organul bucal de bază, în jurul căruia se găsesc celelalte piese. Hipofaringele
este ca o lamă aciculară în care se află canalul salivar. Piesele acestui aparat realizează două acţiuni
trofice de bază: eliminarea hranei din ţesutul atacat în urma acţiunii de tăiere cu ajutorul pumnalului
şi de a suge şi linge hrana (prin labium şi hipopharinge).

Fig. 10. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la diptere (Culex)

A.- aparatul cu organele componente; B- trompă înţepând; C secţiune transversală făcută
prin trompă ; a - antenă; cl- clipeu; pmx- palp maxilar; l - labrum; md- mandibulă; mx- maxilă; hip -
hipofaringe; lbl - labele; c.a.- canal alimentar;
c.s.- canal salivar; (după Weber)

Subtipul thysanopter (asimetric) este prezent numai la tripşi (ordinul Thysanoptera) şi se

caracterizează prin absenţa mandibulei din partea dreaptă, din care cauză labrumul este asimetric.
Mandibula stângă şi maxilele sunt aciculare, lungi, subţiri şi flexibile, reprezentând principalele
piese bucale de înţepat ale insectei. Labiumul este format numai din submentum şi mentum.
Cunoaşterea aparatelor bucale la insecte prezintă o deosebită importanţă deoarece ajută la
determinarea insectelor, ce pot fi identificate uşor după tipul de vătămări. De asemenea prezintă
importanţă, în aplicarea tratamentelor chimice de combatere. Astfel, în general aplicarea produselor
fitosanitare se face diferenţiat şi în funcţie de tipul de aparat bucal al insectelor dăunătoare plantelor
cultivate.
6
 Lucrarea Nr.3.

Toracele şi apendicele sale

Toracele (thorax), este partea mediană a corpului insectelor, fiind alcătuit din trei segmente
bine distincte: protorace (prothorax), mezotorace (mezothorax) şi metatotace (metathorax). Pe
torace sunt amplasate organele locomotoare, picioarele (pedes) ventral şi aripile (alae) dorsal.
Fiecare segment toracic este alcătuit din mai multe plăci chitinoase (sclerite) grupate astfel:
arcul dorsal denumit tergum (sau tergit sau notum); arcul ventral sau sternum (sternit) şi cele 2
arcuri laterale numite pleurae (pleuron) mai subţiri şi care fac legătura între arcul dorsal şi cel
ventral (fig. 11).

Fig. 11. Schema unui segment toracic: A - structura scheletică (după Comstock); B- secţiune
transversală (din Manolache); tg- tergit; st- sternit; pl- pleură.

În funcţie de poziţia lor topografică pe segmentul toracic unde se găsesc, aceste sclerite sunt
denumite astfel: pronotum, prosternum şi propleure la protorace; mezonotum, mezosternum şi
mezopleure la mezotorace; metanotum, metasternum şi metapleure la metatorace. La rândul lor
arcurile toracice prezintă diferite diviziuni. Astfel: tergum este alcătuit din 4 sclerite mici după cum
urmează: prescutum, scutum, scutellum şi postscutellum, care de obicei sunt intim sudate între ele,
formând plăci late, distingându-se foarte greu la ordinul Orthoptera în vreme ce la ordinul
Heteroptera (familia Pentatomidae) şi ordinul Coleoptera, din cele 4 sclerite, se
evidenţiază ,,scutellum", de la mezotorace care este bine dezvoltat, având formă în general
subtriunghiulară.
Pleurele sunt alcătuite din două sclerite, unul anterior (epistern) şi altul posterior (epimer).
Dezvoltarea segmentelor toracice, este în funcţie de modul de viaţă al insectelor. Astfel, la
insectele care se deplasează prin zbor (odonate, hymenoptere, lepidoptere, diptere, etc.) sunt mai
dezvoltate mezotoracele şi metatoracele, iar la insectele înotătoare (familia Dytiscidae), săritoare
(Orthoptera), săpătoare (Gryllotalpidae) precum şi la cele care se deplasează prin mers
(Coleoptera), protoracele este mobil şi bine dezvoltat.
Toracele poartă organele de locomoţie ale insectelor (picioarele şi aripile).
Picioarele (pedes) sunt organe de locomoţie specializate pentru mers, situate pe partea
ventrală a corpului, câte o pereche pe fiecare segment toracic (total 6 picioare), de unde a doua
denumire a clasei Insecta, sau Hexapoda, prinse între sternite si pleure, prin cavitatea
coxocotiloidă. Prima pereche de picioare (anterioare) este fixată la protorace, a doua pereche
(mediane) la mezotorace, iar a treia pereche (posterioare) la metatorace.
Piciorul tipic la insecte este alcătuit din următoarele 5 articole: coxa trochanter, femur, tibie
şi tars (fig. 12).
Aceste componente au următoarele particularităţi: coxa, sau şoldul este o piesă care face
legătura cu toracele (prin 2 condili), în cavitatea cotiloidă, putând avea diferite forme: globulară,
alungită, etc.; trochanterul este articolul ce asigură legătura între coxă şi femur, fiind mai puţin
dezvoltat (excepţie fac insectele acvatice); femurul este articolul cel mai dezvoltat al piciorului, de
formă şi mărime variabilă în funcţie de specie, (la ortoptere fiind mult alungit şi îngroşat); tibia este
reprezentată de un articol de obicei mai subţire şi mai alungit decât femurul, de formă dreaptă sau
uşor arcuită, prevăzută marginal deseori cu spini şi pinteni (Coleoptera).

7
 Fig. 12. Piciorul median de lăcustă, văzut din faţă:
Tn- trochantin; Cx-coxa; Tr- trochanter; Fm- femur;
Tb- tibia; Tar-tars; Ptar- pretars (după Snodgrass)

La unele insecte, la baza tibiei se află organul auditiv (timpanal) (Gryllidae, Acrididae), alte
specii au un dispozitiv pentru curăţirea antenelor (Aphidae), iar la Apis melifera (albina), pe tibia
posterioară se afla coşuleţul pentru adunat polen; tarsul este format la majoritatea insectelor din 3-5
articole, primul fiind denumit metatars (bazitars), iar ultimul pretars (onychium la coleoptere).
Pretarsul este de obicei terminat cu două gheare, care prezintă median o prelungire fină, denumită
empodium, cu rol de a mări aderenţa insectelor pe substratul de deplasare, iar la alte specii se
întâlnesc doi lobi ce se termină cu gheare (pulvillus), sau o prelungire mediană în formă de lob,
denumită arolium. Ghearele (unguis), în număr de una sau două, pot fi simple, despicate, dinţate,
pectinate (fig.13).

Fig.13. Tipuri de pretarse a , b - Priplaneta orientalis; c - Asilidae; Pr - pretars;

Gh- gheare; Ar- arolium; Pv- pulvillus; Em- ernpodium; (după Weber)
În funcţie de modul de viaţă al insectelor, părţile componente ale picioarelor au suferit
anumite modificări, ce au condus la apariţia mai multor tipuri de picioare (fig.14): picioare pentru
mers sau alergat (fugă), la care articolele componente sunt lungi şi subţiri, întâlnite la ordinele
Blattaria, Coleoptera etc.;

Fig.14. Tipuri de picioare la insecte: a – de alergat (Cicindella);

b – de mers (Nemobius); c - prehensil (Mantis); d – de sărit (Locusta);
e – de fixat (Dytiscus); f – de săpat (Gryllotalpa); (după Folsom ş.a.).

picioare pentru sărit, unde femurele picioarelor posterioare s-au alungit şi dezvoltat foarte
mult, iar tibiile sunt lungi şi subţiri (Orthoptera – familia Acrididae), sau coxa şi trochanterul sunt
8
bine dezvoltate (unele Homoptere: Psyllidae, Cicadidae); picioare pentru săpat şi scormonit, au
tibiile picioarelor anterioare mult lăţite şi prevăzute pe margini cu dinţi puternic (Gryllotalpa
gryllotalpa, unele Scarabaeidae); picioare pentru înot şi vâslit, prezente la insectele acvatice
(Dytiscidae), la care tarsele picioarelor mediane şi posterioare sunt lăţite şi prevăzute marginal cu
numeroşi peri lungi; picioare pentru apucat (prehensoare), au femurele şi tibiile picioarelor
anterioare mult alungite, înzestrate pe margini cu spini puternici, iar tibiile pătrund într-o cavitate a
femurului ca într-o teacă (Mantis religiosa); picioare pentru cules (adunat), pe tibiile picioarelor se
află nişte concavităţi (coşuleţe), pentru adunat polen (Apis mellifera); picioare fixatoare şi
copulative, la care primele tarsomere de la picioarele anterioare sunt mult lăţite şi formează un disc
concav, înzestrat cu numeroase ventuze (arolium, pulvili etc.) ce ajută masculilor să se fixeze la
pronotul femelei în timpul copulaţiei (Dytiscus). La unele insecte se mai întâlnesc şi alte tipuri de
picioare: pentru curăţat (Bombus); pentru tors (omizile unor lepidoptere); pentru ancorat (păduchi)
etc.
Aripile (alae) sunt organe de locomoţie specializate pentru zbor, dispuse dorsal şi fixate
între tergite şi pleure. Insectele în majoritatea lor prezintă 2 perechi de aripi: prima pereche sau
aripile anterioare sunt situate pe mezotorace, iar a doua pereche sau aripile posterioare, pe
metatorace. Se întâlnesc şi excepţii - la diptere, care au o singură pereche de aripi (anterioară), iar
cele posterioare s-au transformat în organe de echilibru (balansiere sau haltere), iar la femelele de
coccidae lipsesc total.
Aripile sunt evaginaţiuni tegumentare dorsale, fiecare aripă fiind alcătuită din două
membrane suprapuse, intim sudate pe margini, între care se găseşte o reţea tubuliformă de nervuri,
care în totalitatea lor, reprezintă nervaţia sau venulaţia aripii. Nervurile sunt tuburi chitinoide în
interiorul cărora se află traheole, nervi şi hemolimfă.
În lumea insectelor, în general aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare
(Lepidoptera), dar sunt şi insecte la care aripile posterioare sunt mai dezvoltate (Strepsiptera), sau
la care aripile au aceeaşi lungime (Odonata).
Forma aripilor poate fi: triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, lanceolată, etc., iar coloraţia
foarte variată.
O aripă tipică prezintă următoarele regiuni: baza (basis) - porţiunea cu care se leagă de
torace; marginea exterioară (termen), opusă bazei; marginea anterioară sau costală (costa), orientată
înainte în timpul zborului şi marginea posterioară (dorsum), opusă acesteia. Unghiul format de
costa şi termen poartă denumirea de vârf (apex), iar cel dintre termen şi dorsum, se numeşte tornus.
Nervurile aripilor pot fi longitudinale şi transversale, şi au următoarele denumiri (fig.15.):
nervura costală (costalis), subcostală (subcostalis) cu 2 ramifi-caţii; radiale (radialis), cu 5
ramificaţii; mediana (mediana), cu 4 ramificaţii; cubi-tala (cubitalis), cu 3 ramificaţii; anală
(analis), cu 3 ramificaţii, singura nervură ale cărei ramificaţii pornesc direct din baza aripei; şi 1-2
nervuri jugale (vena jugalis).

Fig. 15. Schema nervaţiunii unei aripi: Co -costală; Sb - subcostală;

Ra - radială; Me - mediană; Cu -cubitală; An - anală; Ju - jugală;
rm - radis- mediană; mcu - medio-cubitală; (după Weber)

Nervurile transversale iau numele nervurilor longitudinale pe care le unesc, ca de exemplu:

nervura radial-mediană, nervura transversal-mediană etc.
Suprafaţa aripei, determinată de nervurile transversale şi longitudinale, poartă denumirea de
celulă alară, iar partea aripii delimitată de două nervuri longitudinale se numeşte câmp (costal,
radial, medial, anal jugal, axial)

9
 Aripile anterioare pot funcţiona independent de cele posterioare, sau pot fi cuplate. Cuplarea
se poate realiza cu diferite dispozitive (fig.16.) prin cârlige sau croşete - humuli (unele
himenoptere); printr-un smoc de perişori rigizi şi groşi şi un fel de cârlig - frenulum şi retinaculum
(unele lepidoptere); printr-un lob proeminent angrenat cu o formaţiune de peri - jugum (unele
lepidoptere).

Fig. 16. Dispozitive de legătură la aripi:

a - la masculi (Lepidoptera, Frenata); b - la femele (Lepidoptera, Frenata);
c - la păduchele platanului (Drepanosiphum platanolides), d - la Apis melifica;
Rt - retinaculum; Fr - frenulum; Aa - aripa anterioară; Ap - aripa posterioară;
Hm - humuli (după Weber şi Imms).

După structură şi consistenţă, aripile insectelor pot fi: membranoase (Hymenoptere);

membranoase cu solzi (Lepidoptera); chitinoase (elitre) - prima pereche de aripi de la ord.
Coleoptera şi pergamentoase (tegmine), la ord. Orthoptera. O altă clasificare se poate face şi după
omogenitatea structurii în: aripi omogene, când ambele perechi au aceeaşi structură (ord.
Hymenoptera, Lepidoptera, Odonata etc.); aripi heterogene, când prima pereche poate fi chiti-noasă
(elitre) şi a doua pereche membranoasă (ord. Coleoptera), sau prima pereche este pergamentoasă
(tegmine) şi a doua membranoasă (ord. Orthoptera) şi aripi mixte (hemielitre), când partea bazală a
aripei este chitinizată, iar partea apicală este membranoasă (ord. Heteroptera) (fig.17).
În timpul repausului cele două perechi de aripi pot lua diferite poziţii: de-a lungul corpului,
caracteristic insectelor ce se pot deplasa uşor pe substrat (ord. Coleoptera, Orthoptera, etc.);
orizontal pe corp (lepidoptere nocturne); în poziţie verticală (lepidoptere diurne) şi sub formă de
acoperiş (ord. Homoptera, fam. Cicadidae, Aphididae etc.).

Fig. 17. Forme de aripi la insecte:

a - membranoasă (himenoptere); b - hemielitră (heteroptere); c – elitre (coleoptere).

Forma, mărimea, poziţia în zbor şi repaus, consistenţa, nervaţiunea şi culoarea aripilor

constituie caractere esenţiale în sistematica şi identificarea speciilor de insecte. De asemenea,
absenţa sau atrofierea aripilor la unii indivizi reprezintă caracter de dimorfism sexual. Exemplu:

10
lipsa aripilor la femelele de cotari, precum şi la femelele de coccide etc.
Abdomenul şi apendicele sale
Abdomenul reprezintă ultima parte componentă a corpului insectelor, fiind format din 5-12
segmente (urosomite). Fiecare segment abdominal (urosom sau uromer) este alcătuit din 4 arcuri:
arcul dorsal (urotergit), arcul ventral (urosternit) şi arcurile laterale (uropleure).
Abdomenul poate prezenta diferite forme: cilindric, conic, cordiform, oval, turtit lateral sau
dorso - ventral etc. După modul cum se fixează de torace, la insecte, se deosebesc trei tipuri de
abdomen (fig.18.): abdomen sesil, când primul urosomit este contopit cu metatoracele (coleoptere,
lepidoptere); suspendat, atunci când primul urosomit este foarte îngust formând o gâtuitură (şea), la
insectele din ord. Hymenoptera şi abdomen peţiolat (pedunculat), când primele două urosomite sunt
subţiate, ca un peţiol (ord. Hymenoptera, fam. Ichneumonidae).
La majoritatea insectelor, abdomenul nu prezintă apendici, însă sunt şi excepţii. Astfel, unele
insecte prezintă cerci, (apendice pereche - la ord. Blattaria, Dermaptera etc.); alte insecte au
abdomenul terminat cu ovopozitor (oviscapt) la ord. Orthoptera, terebră sau tarieră, (ord.
Hymenoptera, fam. Tenthredinidae), cu rol de depunere a pontei (fig.19).
La unele himenoptere (viespi şi albine), abdomenul se termina cu un ac veninos, legat de o
glandă urzicătoare. La insectele inferioare (diplure, tisanure), apendicele abdominale poartă
denumirea de stili, cu rol de susţinere a abdomenului pentru a nu veni în contact cu solul. La unele
Scarabaeidae, abdomenul se termină cu o prelungire sub formă de coadă denumită pygidium, la
care urotergitul este bine dezvoltat, iar urosternitul este redus.

Fig.18. Forme de abdomen la insecte:

a - sesil (Cossus cossus); b - suspendat (Vespa germanica);
c - peţiolat (Delopaeus spp.) (după Berbse).

Fig.19. Apendice abdominale la insecte; forme de ovopozitoare:

a - la Tettigoniidae; b - la Acrididae; c - secţiune transversală prin ovipozitorul de Tettigonia
viridissima; Tg - tergum; St - sternum; Ce - cerci;
Gn - gnapofize laterale (după Weber)
La insectele inferioare din ordinul Collembola, se întâlnesc tubul ventral şi aparatul de sărit,
retinaculum şi furca. Ele sunt singurele insecte care sar cu ajutorul unor apendice abdominale.
Apendicele de pe segmentele genitale (gonapodele şi gonapofizele) alcătuiesc genitaliile.
Gonapodele la mascul, reprezintă organul copulator (aedeagus), cu rol important în sistematică

11
 (fig.20).
Gonapofizele la femelele unor specii formează ovopozitorul sau oviscaptul, terebra sau
tariera, organ cu rol în depunerea pontei, de obicei, este format din trei perechi de valve.

Fig.20. Armătura genitală la masculul de Lobesia botrana:

Cu - cuculus; So - socii; Gn - gnathus; An - anulus;Sa - sacculus;
te - tegum; ca - caulis; tr - transtilla; vi - vinculum;ju – juxta
(după Ghizdavu şi colab).

12