INTRODUCERE

Feromonii (greacă φέρειν - a purta, a informa) mai sunt denumiți "hormoni exteriori". Ei
sunt grupări chimice, molecule care chiar în diluții foarte mari, au rolul de a transmite semnalele,
mesajele, diferitelor specii în mediul viețuitoarelor din mediul vegetal și animal.
Aceste substanțe au un rol important în procesul de comunicare dintre specii, marcarea
de teritorii, găsirea partenerilor în procesul de reproducere, sau de găsire a hranei. Termenul de
"feromon" a fost definit de Peter Karlson, Martin Lüscher și Adolf Butenandt.
Feromonii se folosesc în protecția plantelor contra dăunătorilor. Cu ajutorul lor se produc
diferite "capcane" pentru a distruge insectele dăunătoare, sau prin perturbarea sistemului lor de
comunicare se împiedică masculii de a găsi femelele în vederea reproducerii.
Pe lângă substanţele cu efect mortal combaterile se pot efectua şi cu substanţe atractante
combinate cu dispozitive de ucidere. Astfel de substanţe pot fi feromonii de sinteză.
Feromonii naturali sunt substanţe chimice care facilitează relaţiile intraspecifice. Sunt
produşi de glande exocrine (majoritatea localizate pe suprafaţa corpului) şi detectate cu ajutorul
organelor olfactive situate pe antene.
Feromonii transmit informaţii legate de anumite activităţi biologice ale insectelor, în
funcţie de care se clasifică în:
- feromoni sexuali, emişi de indivizii unui sex (de obicei de femele), cu rol de atragere a
indivizilor de sex opus, în vederea împerecherii;
- feromoni de agregare, care dau semnalul de adunare, la găsirea unor surse de hrană (la Ipidae
pentru popularea unor arbori lâncezi) sau a unor locuri favorabile pentru depunerea ouălor (la
lăcuste);
- feromoni de alarmă, emişi la apariţia unui duşman (la păduchi şi viespi);
- feromoni de marcare a traseului (la furnici);
- feromoni necrofori pentru recunoaşterea indivizilor morţi şi elimina-rea lor dintr-o colonie.
Iniţial s-au folosit în experienţe feromoni sexuali naturali obţinuţi în perioada zborului
chiar de la o insectă forestieră (Lymantria monacha). Metoda a fost foarte greoaie din mai
multe motive de aceea s-a trecut la identificarea structurii chimice a feromonilor naturali şi
obţinerea de feromoni sintetici utilizaţi în prezent pe scară largă în protecţia plantelor, atât
pentru depistare (mai ales la începutul gradaţiei, când numărul indivizilor este foarte mic), cât şi
pentru combatere.
La noi în ţară feromonii utilizaţi în protecţia plantelor (atât în sectorul agricol, cât şi în
sectorul forestier) se produc la Institutul de Chimie din Cluj-Napoca. Pentru speciile din
Lepidoptera predomină feromonii sexuali (Atralym, Atralymon, Atravir etc.) iar pentru
Ipidae cei de agregare (Atratyp), feromoni utilizaţi în mod curent în producţie.
Feromonii sunt furnizaţi sub formă de nade feromonale care apoi se asociază cu diferite
tipuri de curse. Deşi domeniu nou al cercetării fundamentale şi aplicative, pe baza rezultatelor
obţinute până în prezent se apreciază că importanţa feromonilor va creşte şi sunt deja consideraţi
„pesticide” ale viitorului.

1
 GENERALITĂŢI

La insecte, precum şi la alte grupe de animale, întâlnirea partenerilor sexuali fiziologic

apţi de copulaţie nu se face la întâmplare, ci prin intermediul unor mecanisme complexe de
"emisie-recepţie" care permit realizarea unor schimburi de informaţii între indivizi, uneori aflaţi
la distanţe destul de mari. Mecanismele chimice de comunicare joaca un rol ecologic foarte
important, fiind specifice şi permitând reperarea precisă a partenerilor răspândiţi în mediul
înconjurător.
Mecanismele de comunicare dintre indivizii aceleiaşi specii sunt de natură fizică (unde
sonore, unde electromagnetice, culoarea etc.) şi de natură chimică, care au o importanţă
preponderentă (compuşi chimici).
Feromonii (hormoni purtători de mesaj) sexuali sunt compuşi chimici care mijlocesc
atracţia sexuală între indivizii de diferite sexe. Denumirea de feromoni a fost utilizată pentru
prima dată, în 1959, de către P. KARLSON şi I. LUSCHER. Prin feromon, în general, se
înţelege un compus chimic emis de un individ şi recepţionat de un alt individ din aceeaşi specie,
provocând o reacţie specifică individului ce l-a recepţionat.
Feromonii sexuali sunt compuşi biologic activi, care determină atragerea unui sex de
celalalt sex, apropierea indivizilor şi tot comportamentul precopulator al acestora. În majoritatea
cazurilor, femela este organismul emitent, iar masculul este individul receptant. Există şi cazuri
în care rolurile sunt inversate. Dintre insectele la care s-au identificat feromoni sexuali,
majoritatea sunt Lepidopterae după care urmează (în ordine descrescândă) ordinele Coleopterae,
Hymenopterae, Orthopterae, Dipterae, Isopterae.
Feromonii sexuali produşi de femele au un dublu rol: atât de a atrage masculii aflaţi la
distanţă, cât şi de a-i excita la împerechere când au ajuns aproape. Tot feromoni sunt denumiţi şi
compuşii chimici produşi de masculi pentru a excita femelele. Aceşti compuşi sunt uneori
denumiţi substanţe afrodisiace, deşi aceasta denumire se foloseşte cu precădere la produsele
farmaceutice care aţâţă dorinţele venerice la oameni.
Sub aspect chimic, feromonii naturali ai insectelor sunt formaţi, de regulă, dintr-un
singur compus chimic, foarte rar din amestecuri de mai mulţi compuşi. În acest ultim caz,
specificitatea feromonilor depinde de proporţia diverşilor compuşi luaţi în amestec. Cel mai
simplu feromon sexual la insecte este acidul valerianic, produs de femelele viermelui sfredelitor
al sfeclei de zahăr, Limonius californicus.
Majoritatea feromonilor sunt esteri, acizi, alcooli sau cetone, cu catenă carbonică lungă, formată
din C -C , cu duble legături, fapt ce uşurează izomerizarea acestora. Conformaţia moleculară a
feromonilor are un rol important în activitatea lor biologică.
La orice insectă, structura conformaţională a feromonului principal are o mare
specificitate. Uneori, schimbări minore în structura moleculară a feromonilor anihilează
activitatea acestora. Uneori izomerii cis şi trans ai aceloraşi compuşi se comportă diferit sub
aspectul activităţii feromonale.
Unul din cei mai bine cunoscuţi feromoni este, fără îndoială, -acidul trans-9-ceto-2-
decenoic sau substanţa reginei albinelor, care atrage trântorii (masculii) să se împerecheze cu
regina. Acest acid reprezintă numai un singur compus din cei 32 de compuşi cu structură similară
existenţi în capul reginei albinelor. Acidul 9-hidroxi-decenoic are rol însemnat în stabilizarea
roiurilor de albine lucrătoare.

2
 O parte din feromoni, cum sunt frontalina şi exobrevicomina, au o structură ciclică. Ei
înlesnesc copulaţia la gândacii din genurile Brevicomis şi Ips. Unii derivaţi ai ciclohexanului sunt
feromonii gărgăriţei capsulei de bumbac, Anthonomus grandis. Până în prezent s-au identificat
puţini feromoni cu structură aromatică. Se pare că fenolul îndeplineşte rolul de feromon pentru
larvele unor gândaci de iarbă. Fenolul se poate forma în corpul larvelor din tirozina existentă în
hrana acestora.
La molia Leucania impuris, rolul de feromon este îndeplinit de aldehida benzoica, iar
la fluturii din genul Danaus, de unii alcaloizi.
Feromonii sexuali se găsesc în cantitate foarte mică la insecte, fapt ce necesită
sacrificarea unui mare număr de indivizi atunci când se determină structura lor moleculară.
Fiecare larvă a femelei de Orygia pseudotsugata (omida păroasă a bradului), conţine aproximativ
40 ng de feromoni în cavitatea abdominală. Au fost necesare 6000 de larve pentru a putea izola şi
identifica hormonul lor sexual.
Unii hormoni sexuali ai insectelor se găsesc în diferite specii de plante. Astfel, D-
acetatul de borneol se găseşte în Gimnospermae. Acest feromon este activ în concentraţii de sub
0,07 mg/cm . L-acetatul de borneol are o activitate hormonală a suta parte din activitatea
izomerului D. Numeroase specii de Angiospermae produc compuşi volatili cu efecte feromonice
asupra şvabului american (gândac) Periplaneta americana. Dintre feromonii sintetici, utilizaţi în
comerţ, de o atenţie sporită se bucură trimedlura şi celura, care atrag masculii muştelor ce
populează fructele şi pepenii din regiunea mediteraneană.
Un caz interesant de specificitate il constituie moliile polifenice, ca Antherea
polyphemus, care se pot imperechea exclusiv in prezenta frunzelor de Quercus rubra (stejar
rosu). Analizele efectuate au aratat ca frunzele de stejar emana un compus volatil (trans-2-
hexanol), care stimuleaza receptorii senzoriali din antenele femelelor declansand astfel eliberarea
feromonului sexual al acestora, care apoi excita si determina masculul sa se imperecheze. Un alt
caz interesant il constituie gargarita trestiei de zahar, Rhabdoscelum obscurus, care nu-si elimina
propriul feromon sexual numai dupa ce s-a hranit cu trestie de zahar. In acest caz, declansatorul
eliminarii feromonului trebuie sav fie un compus chimic neidentificat, existent in trestia de
zahar.
Feromonii moliei stejarului, Archips semiferanus, se gasesc ca atare in frunzele de
stejar, fapt ce grabeste ditrugerea stejerisurilor naturale de catre aceasta molie. Larvele femelelor
de Archips semiferanus isi iau feromonii gata sintetizati din frunzele de stejar, care contribuie in
mod direct la atragerea masculilor. Dupa sosirea masculilor pe frunze, femelele elimina o
cantitate mai mare de feromon pentru a determina masculul sa se indrepte spre organul de
copulatie.
Feromonii sexuali ai insectelor sunt tot mai mult utilizati in agricultura, ca substante
biologic active, eficiente pentru combaterea biologica a insectelor daunatoare, mai ales ca
combaterea chimica a insectelor daunatoare s-a dovedit ca are efecte secundare nedorite:
poluarea mediului, dezechilibrarea biocenozelor datorita lipsei de specificitate a unor compusi
fitofarmaceutici, inclusiv a numeroase insecticide.
Feromonii sunt preferati insecticidelor in combaterea daunatorilor deoarece, avand o
mare specificitate si fiind produsi in cantitati mici, nu au, practic, efecte poluante.
Feromonii sexuali ai insectelor sunt utilizati in agricultura atat pentru aprecierea si
supravegherea populatiei de daunatori, in vederea imbunatatirii prognozei in aplicarea
tratamentelor chimice, cat si in combaterea directa a acestora prin impiedicarea imperecherii
sexelor, fapt ce va determina reducerea treptata a urmasilor si, in final, disparitia daunatorilor.

3
 Impiedicarea imperecheriii insectelor se poate realiza atat prin captarea in masa a
masculilor, cu ajutorul unor capcane ce contin feromoni naturali sau artificiali, din populatia
naturala inainte de omperechere, fie prin impregnarea atmosferei din zona protejata cu feromoni
(concentratii mari) cu scopul de a dezorienta masculii, care astfel ajung in imposibilitatea de a
repera (detecta, sesiza) femelele virgine in vederea imperecherii. Teoretic vorbind, este posibil ca
unele insecte daunatoare sa fie eliminate dintr-o zina oarecare prin captarea masculilor cu
feromoni naturali sau artificiali. In practica, apar numerosi factori care micsoreaza eficienta
momelilor sexuale.
Feromonii sintetici sunt folositi in prezent cu precadere pentru supravegherea
populatiei de daunatori in vederea imbunatatirii prognozelor privind aplicarea si sporirea
eficientei tratamentelor chimice.

4
 STUDIU DE LITERATURĂ

FEROMONII

Definiţie

Feromonii sunt substanţe chimice capabile de a acţiona în afara corpului individului ,de a
secreta un impact asupra comportamentului individului primit.
Dovada de feromoni au fost găsite atât în vertebrate si nevertebrate.

Clasificare

Sunt mai multe clasificari de feromoni emise de fiinţe vii:

 FEROMONI SOCIALI DE ORGANIZARE

Această transmitere se numeşte Trofalaxis. Prin intermediul acestor feromoni,informatia
este transmisa, cum ar fi în cazul în care, unde sunt produsele alimentare, în cazul în care există
un pericol şi de asemenea, la speciile de Albine care folosesc acesti feromoni pentru a identifica
nevoile de regina.

 FEROMONI CASTE
În general, folosite de insecte ca furnicile si albinele, în timpul procesului de dezvoltare a
acestor specii, există caste diferite în funcţie de nevoile alimentare furnizate de femeie
Femelele lucrătoare tind să-si hrănească larvele cu acest feromon, în funcţie de necesitatile
cuibului.
În cazul în care aduc feromonului pentru 2 sau 3 zile, de la care larva se hraneste va apărea un
lucrător de sex feminin, în timp ce în cazul în care îi furnizeze timp de 5 zile, se constată un
soldat, şi, dacă este pentru mai mult de 12 de zile, o printesa.

 Feromoni sociali de adunare

Coloniile sau cuiburile în care animalele traiesc au propriul lor miros caracteristic, la fel
ca indivizii care trăiesc acolo.
Un individ intrus ar fi repede recunoscut dupa mirosul lui.

 Feromoni de alarmă
Folosind mirosul, ei pot avertiza rapid de o prezenţa inamicului. Glandele care emit
feromonii în aceste insecte sunt situate în abdomen şi produce feromonii în concentraţii mari,
care rămân în aer, în acest fel avertizeaza restul coloniei.

 Feromoni sexuali
Femelele în timpul zborului nuptial, produc mirosurile de atracţie pentru bărbaţi pentru
a le ajuta întâlnire şi pentru a se împerechea.
La animale, feromonii sexuali indica disponibilitatea animalelor de sex feminine la
reproducere. Masculii pot emite, de asemenea, feromoni care transmit informaţii despre speciile
lor şi genotipul lor .

5
  Alţi feromoni la oameni

Medicul german Gustav Jäger (1832-1917) a fost, probabil, primul care a formalizat
conceptul de feromoni umani, pe care el ea numit "anthropines" (greacă anthropos = om).
El ia identificat ca compuşi lipofili care sunt associate cu pielea si foliculii care
determină urma individuală a mirosurilor umane
Puţine studii bine controlate ştiinţifice au fost publicate vreodată care sugerează
posibilitatea de feromoni la om.
Cel mai cunoscut caz implică sincronizare a ciclurilor menstruale în rândul femeilor, pe
baza indicilor miros - inconştient ( efectul McClintock, numit după investigator principal, Martha
McClintock , de la Universitatea din Chicago).
Prin urmare, acest studiu a demonstrat că există două tipuri de feromoni implicati: unu,
produs inainte de ovulatie,care scurtează ciclul ovarian, iar al doilea, produs doar la
ovulatie,care lungeşte ciclul".

CARACTERISTICA MOLECULELOR

Dimensiunea general a molelor de feromoni poate fi limitată la aproximativ 5-20 atomi

de carbon şi o greutate moleculară între 80 şi 300.
Odată ce ai peste 20 atomi de carbon şi cu o greutate moleculară de 300, diversitate
devine atât de mare şi moleculele sunt atat de mari incat nu mai sunt avantajoase.

6
 FEROMONII INSECTELOR

La insecte, precum şi la alte grupe de animale, întâlnirea partenerilor sexuali fiziologic

apţi de copulaţie nu se face la întâmplare, ci prin intermediul unor mecanisme complexe de
"emisie-recepţie" care permit realizarea unor schimburi de informaţii între indivizi, uneori aflaţi
la distanţe destul de mari.
Mecanismele chimice de comunicare joaca un rol ecologic foarte important, fiind
specifice şi permitând reperarea precisă a partenerilor răspândiţi în mediul înconjurător.
Mecanismele de comunicare dintre indivizii aceleiaşi specii sunt de natură fizică (unde
sonore, unde electromagnetice, culoarea etc.) şi de natură chimică, care au o importanţă
preponderentă (compuşi chimici).
În majoritatea cazurilor, femela este organismul emitent, iar masculul este individul
receptant.
Există şi cazuri în care rolurile sunt inversate. Dintre insectele la care s-au identificat
feromoni sexuali, majoritatea sunt Lepidopterae după care urmează (în ordine descrescândă)
ordinele Coleopterae, Hymenopterae, Orthopterae, Dipterae, Isopterae.
Este general acceptat faptul că împerechere în gândacii de făină din genul Tribolium
este mediată de feromoni de agregare. Producţia situsului feromonilor în gandacii din genul T.
este considerat a fi glandelor pe partea ventrală a femurului.
Experimentele comportamentale au fost efectuate folosind extracte din gândaci din
diferite părţi ale corpului corpului, pentru a putea investiga raspunsurile gandacilor la buchetul
complet de de mirosuri eliberate de aceastea.
În experimentele noastre, femele dar nu bărbaţi au fost atraşi de mirosurile volatile
produse de sexul masculin, care corespunde definiţiei de un feromon sexual, mai degrabă decât
unui feromon de agregare. Imaginile SEM confirmă apariţia de glande pe toate cele trei perechi
de picioare de de sex masculin confusum T., dar experimentele comportamentale arată că
femeile sunt atrase nu numai la extrasele de sex masculin din picioare, dar, de asemenea, la
extrasele întregului corp şi extracte de organe, fără picioare.
Aceste date sugerează că acesti compusi atractivi ale acestei specii, sunt produsi nu
numai de glandele de pe femur dar şi de alte locatii ale corpului. Astfel, sistemele de feromoni
implicate în împerecherea gândacilor de făină poat fi mai complexe decât cela rraportate
anterior şi diferă între specii strâns înrudite.

Rolul feromonilor sexuali

Feromonii sexuali produşi de femele au un dublu rol: atât de a atrage masculii aflaţi la
distanţă, cât şi de a-i excita la împerechere când au ajuns aproape.
Aceşti compuşi sunt uneori denumiţi substanţe afrodisiace, deşi aceasta denumire se
foloseşte cu precădere la produsele farmaceutice care aţâţă dorinţele venerice la oameni.
Sub aspect chimic, feromonii naturali ai insectelor sunt formaţi, de regulă, dintr-un
singur compus chimic, foarte rar din amestecuri de mai mulţi compuşi.
În acest ultim caz, specificitatea feromonilor depinde de proporţia diverşilor compuşi
luaţi în amestec.

7
 Cel mai simplu feromon sexual la insecte este acidul valerianic, produs de femelele
viermelui sfredelitor al sfeclei de zahăr, Limonius californicus.

Tabelul 1. Principalii feromoni sexuali ai insectelor

Denumire Structura Specia

Sex producătoare

Acid valerianic CH -(CH ) -COOH Limonius

californicus

Acid trans-9- O Apis mellifera

ceto-2- CH -C-CH ) -CH=CH-COOH
decenoic

Acetat cis-7- CH -(CH ) -CH=CH-(CH ) -O-CO-CH Cabbage looper

dodecenilic

Acetatcis-8- CH -(CH ) -CH=CH-(CH ) -O-CO-CH Grapholitha

dodecenilic molesta

Acetatcis-11- CH -CH -CH=CH-(CH ) -O-CO-CH Archips

tetradecenilic semiferanus

Acetat CH -(CH ) -O-CO-CH

hexadecanilic

Acetatcis-11- CH -(CH ) -CH=CH-(CH ) -O-CO-CH Lycorea ceres

octadecenilic

Majoritatea feromonilor sunt esteri, acizi, alcooli sau cetone, cu catenă carbonică lungă,
formată din C-C,cu duble legături, fapt ce uşurează izomerizarea acestora. Conformaţia
moleculară a feromonilor are un rol important în activitatea lor biologică.

8
 La orice insectă, structura conformaţională a feromonului principal are o mare
specificitate. Uneori, schimbări minore în structura moleculară a feromonilor anihilează
activitatea acestora. Uneori izomerii cis şi trans ai aceloraşi compuşi se comportă diferit sub
aspectul activităţii feromonale.

-acidul trans-9-ceto-2-decenoic sau substanţa reginei albinelor, care atrage trântorii (masculii)
să se împerecheze cu regina.

Acidul 9-hidroxi-decenoic are rol însemnat în stabilizarea roiurilor de albine lucrătoare.

O parte din feromoni, cum sunt frontalina şi exobrevicomina, au o structură ciclică. Ei înplinesc
copulaţia la gândacii din genurile Brevicomis şi Ips.

Unii derivaţi ai ciclohexanului sunt feromonii gărgăriţei capsulei de bumbac,

Anthonomus grandis.
Până în prezent s-au identificat puţini feromoni cu structură aromatică. Se pare fenolul
îndeplineşte rolul de feromon pentru larvele unor gândaci de iarbă.
Fenolul se poate forma în corpul larvelor din tirozina existentă în hrana acestora.
La molia Leucania impuris, rolul de feromon este îndeplinit de aldehida benzoica, iar la
fluturii din genul Danaus, de unii alcaloizi.
Fiecare larvă a femelei de Orygia pseudotsugata (omida păroasă a bradului), conţine
aproximativ 40 ng de feromoni în cavitatea abdominală.
Au fost necesare 6000 de larve pentru a putea izola şi identifica hormonul lor sexual.

9
 Utilizarile feromonilor sexuali ai insectelor

Feromonii sexuali ai insectelor sunt tot mai mult utilizati in agricultura, ca substante
biologic active, eficiente pentru combaterea biologica a insectelor daunatoare, mai ales ca
combaterea chimica a insectelor daunatoare s-a dovedit ca are efecte secundare nedorite:
poluarea mediului, dezechilibrarea biocenozelor datorita lipsei de specificitate a unor compusi
fitofarmaceutici, inclusiv a numeroase insecticide.
Feromonii sunt preferati insecticidelor in combaterea daunatorilor deoarece, avand o
mare specificitate si fiind produsi in cantitati mici, nu au, practic, efecte poluante.
Feromonii sexuali ai insectelor sunt utilizati in agricultura atat pentru aprecierea si
supravegherea populatiei de daunatori, in vederea imbunatatirii prognozei in aplicarea
tratamentelor chimice, cat si in combaterea directa a acestora prin impiedicarea imperecherii
sexelor, fapt ce va determina reducerea treptata a urmasilor si, in final, disparitia daunatorilor.
Feromonii reprezintă un grup de substanţe produse de insecte, în general de toate
animalele, prin care se realizează un schimb de mesaje între indivizii aceleiaşi specii. Feromonii
codifică un volum mare de informaţii legate de diferite activităţi biologice ale insectelor şi
determină un comportament adecvat la indivizii receptori. La insectele sociale, gama feromonilor
este mult mai largă comparativ cu insectele solitare.
Întrucât gama mesajelor transmise de către feromoni este foarte extinsă, o clasificare
completă şi mai ales definitivă a acestora este încă greu de realizat. Cea mai accesibilă şi
operantă este clasificarea bazată pe criteriul naturii răspunsului declanşat de feromon în
organismul receptor. Există 2 categorii mari de feromoni:
Feromoni de dezvoltare, care determină în organismele receptoare modificări ale
dezvoltării sau metabolismului. Din această categorie fac parte feromonii care reglează
raporturile din interiorul coloniilor de insecte sociale.
Emişi de către matcă, ei determină atrofia organelor genitale ale albinelor lucrătoare sau
diferenţierea în caste a termitelor.
Feromoni de acţiune, care declanşează la organismele receptoare unele acţiuni sau
schimbări de comportament. Dintre ei amintim câteva categorii, dintre care unele prezintă o
deosebită importanţă:
 feromoni de marcaj, cu ajutorul cărora insectele sociale trasează itinerariul de deplasare a
coloniei către o nouă sursă de hrană
 feromoni de agregare, caracteristici în primul rând pentru insectele sociale, dar şi pentru
lăcuste şi alte categorii de insecte. Emişi de către matcă, ei asigură coeziunea coloniei de
albine. Feromoni de agregare emit şi lăcustele când găsesc locuri propice pentru
depunerea ouălor sau carii de scoarţă la găsirea doborâturilor de vânt în scopul instalării
populaţiei
 feromoni de alarmă, emişi la apariţia unui duşman, determină dispersarea imediată a
coloniei de afide. O altă categorie de feromoni de alarmă sunt şi cei care determină
mobilizarea la luptă împotriva duşmanilor care atacă coloniile de albine sau viespi
 feromoni de ovipoziţie. Larvele ţânţarului Aedes atropalpus secretă o substanţă care
stimulează apropierea şi depunerea ouălor de către femelele aparţinând aceleiaşi specii,
substanţa emisă indicând de fapt prezenţa unui loc propice de depunere a ouălor, loc în
care viitoarele larve au toate condiţiile pentru a ajunge la deplina dezvoltare
 feromoni necrofori. În cursul procesului de descompunere a corpului furnicilor iau
naştere amestecuri de acizi graşi care au funcţia de feromoni mortuari, semnalând

10
 membrilor vii ai coloniei prezenţa indivizilor morţi şi determinând îndepărtarea acestora
din furnicar
 feromoni de recunoaştere a cuibului şi membrilor coloniei au fost identificaţi la furnicile
din specia Solenopsis invicta şi se pare că asemenea substanţe sunt în general prezente la
toate speciile de insecte sociale
 feromoni de termoreglare a atmosferei din cuiburi au fost identificaţi în cazul unor specii
de viespi. Este foarte probabil că temperatura din stupii de albine să fie reglată tot
feromonal, cel puţin între anumite limite
 feromoni sexuali, mediind relaţiile de natură sexuală dintre indivizii fiziologic apţi pentru
reproducere; sunt grupa cea mai numeroasă şi mai bine studiată de feromoni. Sunt
cunoscuţi în special la insecte, dar au fost semnalaţi şi la crustacee, peşti, batracieni,
reptile, mamifere şi chiar la plante. Dintre feromonii sexuali se delimitează 3 subgrupe:
 atractanţi sexuali. Sunt feromoni emişi de către indivizii aparţinând unui sex şi au rolul
de a atrage sexul opus în vederea realizării împerecherii
 afrodiziaci. Sunt feromoni care au rolul de a excita partenerul sexual şi de a-l determina
să accepte copulaţia
 repelenţi sexuali. Sunt un grup care par a avea un rol practic foarte important. S-a
constatat că la unele specii de ţânţari, masculii nu încearcă să se împerecheze cu femelele
care au realizat copulaţii anterioare, deoarece lichidul spermatic transferat cu ocazia
primei copulaţii, conţine substanţe care, acţionând pe cale olfactivă, sunt avertizoare sau
repelente pentru alţi masculi aflaţi în căutarea partenerelor de împerechere.
Feromonii, indiferent de informaţiile pe care le codifică şi de
comportamentul pe care îl induc, au următoarele caractere comune: sunt produşi şi sunt activi în
cantităţi foarte mici, sunt foarte volatili, pot determina un răspuns comportamental cu un singur
compus sau un amestec de compuşi. Unii compuşi au efect sinergic, inhibitor sau
multifuncţional. Compuşii cu rol multifuncţional au efect sinergic în cantităţi foarte mici şi
inhibitor în cantităţi mai mari, aşa cum sunt unii compuşi ai feromonului de agregare la gândacii
de scoarţă.
Rata transferului şi volumul de informaţie transmis prin intermediul feromonilor poate fi
maximalizat pe diferite căi: prin existenţa unor glande feromonale complexe, complexitatea
chimică sau amestecul de substanţe, modificările de concentraţie, modificările comportamentale
determinate de fotoperiodism, periodicitate anuală. Comunicarea prin feromoni este influenţată
într-o foarte mare măsură de factorii endogeni şi de factorii externi.

Producerea şi emisia feromonilor la insecte

Sistemul feromonal la insecte are 3 componente distincte: sinteza, emisia şi recepţia

feromonilor. Toate 3 la un loc formează calea chimică de transmitere a informaţiilor între
indivizii unei specii. Primele 2 componente aparţin unui grup de indivizi dintr-o populaţie. Acest
grup poate fi format din caste diferite care secretă feromoni de marcare, de urmă, de alarmă, de
comunicare intracolonială sau de unul din sexe în cazul feromonilor sexuali şi de agregare.
Insectele emiţătoare posedă glande specializate în producerea diferitelor tipuri de feromoni şi un
sistem de emitere a acestora. Cea de-a 3-a componentă este caracteristică pentru indivizii care
recepţionează feromonii produşi de emiţător şi care manifestă o reacţie de răspuns. Aceştia sunt

11
numiţi indivizi receptori şi sunt înzestraţi cu organe olfactive specializate. În unele cazuri un
individ nu poate fi decât fie emiţător, fie receptor, ca de exemplu indivizii care secretă feromonul
sexual şi matca albinelor. Insectele care secretă feromon de marcare, de urmă, de alarmă, pot fi
atât emiţător cât şi receptor.
Feromonii la insecte sunt produşi de glande exocrine, specializate în sinteza acestei
categorii de substanţe cu rol în comunicarea intraspecifică. La majoritatea speciilor, glandele
provin din celule epidermale modificate, există însă specii la care glandele îşi au originea în
epiteliul tubului digestiv sau sunt localizate în cavitatea corpului, în diferite regiuni. Indiferent de
originea sau de locul unde sunt situate aceste glande, toate îşi varsă produsul de secreţie la
exterior.

Producerea feromonilor

Producerea diferitelor tipuri de feromoni la insecte este în strânsă corelaţie cu felul şi

durata activităţii biologice în care ei sunt folosiţi ca mijloc de transmitere a informaţiilor în
comunicarea intraspecifică. Feromonii de urmă, de marcare, de alarmă şi feromonii de
comunicare la insectele sociale sunt secretaţi pe toată durata vieţii indivizilor, pe când feromonii
sexuali şi de agregare numai în anumite perioade ale vieţii. Feromonii sexuali sunt secretaţi
numai în perioada de reproducere, iar cei de agregare în perioada în care insectele se adună în
grupuri. Gândacii de scoarţă produc feromoni de agregare în perioada în care migrează pe o altă
gazdă, unde întemeiază o nouă colonie. Aici se realizează un anumit raport al sexelor şi o
anumită densitate. La insectele solitare, indivizii se adună în grupuri numai în perioada
împerecherii. Sunt cazuri în care feromonul sexual contribuie şi la formarea grupurilor de
indivizi ce se reproduc între ei. Ei contribuie la formarea roiului de insecte şi menţinerea lui pe
toată durata migrării.
Producerea feromonilor în glande este în strânsă corelaţie cu creşterea celulelor
glandulare şi cu proliferarea reticulului endoplasmatic neted. La femelele de Argyrotaenia
velutinana, celulele glandulare devin adulte morfo-funcţional la 2 zile după apariţia adulţilor. La
speciile la care adulţii nu se hrănesc după ieşirea din învelişul pupal, glanda feromonală îşi
începe activitatea secretoare încă din stadiul de pupă. Femelele eliberează feromon sexual la
circa 1-3 ore după ce apar, urmând apoi împerecherea.
La femelele de Periplaneta americana, producerea feromonului sexual începe la 2-3 zile,
însă în cantităţi foarte mici. La această vârstă femelele sunt imature sexual. Ajung la maturitate
sexuală la vârsta de 9 zile când creşte şi cantitatea de feromon produs.
Localizarea şi activitatea glandelor diferă de la un grup la altul de insecte, de la o specie
la alta, fiind în corelaţie cu tipul de feromoni produşi şi cu modul de emisie al acestora.

Emisia feromonilor

Feromonii fiind implicaţi în schimbul de mesaje intraspecifice ce au loc în decursul

desfăşurării unor activităţi biologice, eliberarea lor în mediul extern este sincronizată riguros cu
activităţile respective. Ei sunt secretaţi şi depozitaţi în glande până în momentul în care insecta
desfăşoară o anumită activitate care necesită comunicarea cu ceilalţi indivizi conspecifici.
Feromonii sexuali sunt eliberaţi în mediu de indivizii emiţători în perioada de
reproducere. Emisia maximă de feromon coincide cu perioada optimă de împerechere. Cantitatea

12
emisă în timp, corespunde cu concentraţia optimă la care, marea majoritate a partenerilor de sex
opus răspund adecvat.
Feromonii de agregare la scolitide sunt emişi în perioada în care gândacii tineri nou
apăruţi migrează pe o altă gazdă, unde formează o nouă colonie. Unele specii de lăcuste,
lepidoptere, care execută migraţii în stadiul de adult, emit feromoni de agregare la începutul şi pe
tot parcursul migraţiei. Când procesul de migraţie s-a încheiat, emisia de feromon încetează.
Insectele care folosesc feromonii de urmă în deplasările zilnice pentru căutarea hranei,
emit feromonul respectiv numai în timpul acestor deplasări.
Feromonii de alarmă sunt emişi de insecte numai când sunt în pericol.
Dacă sinteza feromonilor este un proces continuu, din momentul maturizării glandei şi de
mai lungă durată, emisia lor este de scurtă durată şi corelată cu diversele activităţi pe care le
desfăşoară insectele şi cu anumite situaţii date. Emisia feromonilor implică mecanisme
fiziologice mult mai fine şi precise, rolul principal avându-l factorii fiziologici.

Influenţa factorilor interni şi externi asupra producerii şi emisiei feromonilor

Producerea şi emisia feromonilor sunt procese fiziologice ce se găsesc sub un control

riguros al factorilor interni. Fiind implicaţi în transmiterea unui volum mare de informaţii care
induc reacţii de răspuns imediate la indivizii receptori, reacţii adecvate şi stereotipe caracteristice
pentru anumite activităţi biologice, modelul sintezei şi emiterii feromonilor este înscris în codul
genetic şi se transmite ereditar. Desfăşurarea tuturor activităţilor biologice se face însă în
anumite condiţii de mediu, care la rândul lor exercită o influenţă mare asupra acestora şi implicit
asupra sistemului feromonal.
Componentele sistemului feromonal sunt sincronizate funcţional şi răspund în mod
asemănător acţiunii factorilor interni şi de mediu, în raport cu cerinţele biologice ale indivizilor
şi într-o mai mare măsură cu cele ale populaţiei.

Factorii interni

Principalii factori interni care au influenţă asupra sintezei şi emisiei feromonilor sunt
ritmul circadian, vârsta, împerecherea, efectul de grup. Ei pot acţiona separat sau simultan, în
strânsă corelaţie cu factorii de mediu.

Ritmul circadian
Sunt puţine specii de insecte care nu manifestă ritmicitate circadiană în reproducere.
Marea lor majoritate îşi desfăşoară activitatea de reproducere ritmic. La aceste insecte emiterea
feromonului are loc şi atinge valoarea maximă, într-o perioadă circadiană caracteristică pentru
fiecare specie în parte. La Adoxophyes fasciata există 2 perioade maxime de creştere a
conţinutului feromonal în glande, în decursul a 24 ore. Un maximum este în scotofază, în jurul
orei 4. Atunci începe şi emiterea feromonului şi corespunde cu perioada circadiană de
reproducere. Al 2-lea este în jurul orei 12, în fotofază.
La speciile simpatrice, ritmicitatea activităţii feromonale şi de reproducere în general este
mult mai evidentă. Un astfel de exemplu îl constituie speciile de lepidoptere – saturnide din
genul Callosamia. Femelele de C. securifera emit feromonul sexual între orele 10 a.m şi 15-16

13
p.m. începând de la aceste ore şi până la apusul soarelui, emit feromonul femelele de C.
promethea.
Ritmul circadian al activităţii feromonale prezintă multe avantaje pentru insecte, în
special pentru cele care trăiesc în locuri deschise şi sunt expuse direct variaţiilor circadiene ale
factorilor climatici. Insectele eliberează feromonii folosiţi în desfăşurarea diferitelor activităţi
biologice în perioada în care condiţiile de mediu sunt optime. În cazul speciilor simpatrice,
activitatea ritmică de emitere a feromonului sexual constituie unul din mecanismele de izolare
reproductivă.
Sunt puţine specii care se pare că nu au o activitate feromonală ritmică. Un exemplu îl
reprezintă Bombyx mori, la care femelele continuă să elibereze feromon la scurtă vreme de la
apariţie până când se împerechează sau până depun ouă sterile, indiferent de perioada zilei.

Vârsta
Vârsta este un alt factor care influenţează producerea şi eliberarea
feromonilor, în special a feromonului sexual. Dacă feromonii de marcare, de urmă, de alarmă
sunt produşi încă din stadii tinere, feromonul sexual este produs numai în stadiul de adult, în
perioada de reproducere.
Procesele fiziologice de maturizare a sistemului feromonal sunt într-o strânsă corelaţie cu
procesele de maturizare sexuală la ambele sexe. Sistemul feromonal sexual devine funcţional în
perioada de reproducere, fiind implicat în una dun fazele acesteia.
La speciile la care adulţii apar maturi sexual şi se reproduc după câteva ore fără a se
hrăni, sistemul feromonal este funcţional în momentul apariţiei lor. La cele la care adulţii apar
imaturi sexual, sistemul feromonal este incomplet dezvoltat. Glandele secretă feromon în
cantităţi foarte mici sau deloc, femelele nu adoptă postura de „chemare” caracteristică emiterii
feromonului, masculii nu sunt receptivi şi nu manifestă comportamentul de împerechere.
Vârsta la care activitatea feromonală începe şi ajunge la producţia maximă de feromon
diferă de la o specie la alta. În toate cazurile însă se constată o creştere progresivă a cantităţii de
feromon secretat şi emis până când se atinge o valoare maximă, apoi urmează o scădere mai mult
sau mai puţin rapidă. Atât creşterea cât şi scăderea ratei sintezei şi emiterii feromonului sunt în
corelaţie cu vârsta.
La unele specii, ca de exemplu Argyrotaenia velutinana, Lasioderma sericorne, femelele
încep să producă şi să emită feromon încă din prima zi. Producţia maximă este atinsă la 2-4 zile,
după care scade cu vârsta.
Există specii la care creşterea producţiei glandelor feromonale este mai lentă, având o
perioadă individuală lungă de activitate. Femelele de Dacus oleae încep să emită feromon sexual
la vârsta de o zi. Rata emiterii şi deci şi sinteza creşte progresiv cu vârsta, atingând valoarea
maximă după 7-11 zile. Se menţine la această valoare ridicată încă 5-7 zile.

Împerecherea
Producerea şi emisia feromonului sexual mai este influenţată şi de împerechere. Această
influenţă se manifestă diferit, în funcţie de biologia reproducerii speciilor. La speciile cu femele
monogame, producerea şi eliberarea feromonului sexual încetează după împerechere.
Femelele acestor specii după împerechere nu mai adoptă postura de „chemare”, postură
caracteristică pentru emiterea feromonului. Printre coleoptere există specii monogame, la care
masculii secretă feromon sexual. La acestea s-a observat că femelele care s-au împerecheat îşi

14
pierd atracţia faţă de feromonul sexual mascul. Femelele de Anthonomus grandis, după
împerechere, nu mai sunt atrase de extract, de feromon sau de masculi virgini.
Femelele speciilor poligame produc şi emit feromon şi după împerechere. Există specii la
care femelele emit feromon în perioada circadiană de activitate imediat următoare. La altele,
urmează o perioadă în care emisia feromonului este întreruptă, iar femelele nu mai sunt imediat
receptive la o nouă împerechere. Femelele de Dacus oleae, după prima împerechere, pierd
atractivitatea pentru cel puţin 6 zile.

Densitatea populaţiei
Densitatea are un efect diferit de la o specie la alta, influenţa ei asupra sintezei şi emisiei
feromonilor a fost mai puţin studiată. S-a constatat că masculii de Anthonomus grandis ţinuţi în
grup emit mai puţin feromon sexual, comparativ cu cei ţinuţi izolaţi.
La masculii izolaţi creşte rata sintezei şi emiterii feromonului sexual dacă în apropiere se
găseşte o femelă. În schimb, la femelele de Tenebrio molitor, sinteza şi emisia feromonului
sexual creşte când sunt ţinute în grupuri, comparativ cu cele izolate.

Factorii externi

Principalii factori de mediu care pot modifica producerea şi emisia feromonilor sunt
natura hranei, lumina, temperatura şi viteza vântului.

Natura hranei
La multe specii de insecte constituie un factor determinant în producerea şi emiterea
feromonilor. Gândacii de scoarţă din genul Ips nu produc feromon de agregare dacă nu se
hrănesc în prealabil cu hrana la care s-au adaptat. Masculii care atacă primii o nouă gazdă mai
întâi se hrănesc, în hrană găsindu-se substanţele precursoare ale feromonului.
După o perioadă de hrănire, glanda feromonală secretă feromonul de agregare care este
eliberat la exterior, atrăgând restul coloniei de gândaci. Speciile genului Dendroctonus, după
alegerea noii gazde, mai întâi produc şi eliberează feromonul, apoi încep activitatea de hrănire.
Şi la Dendroctonus, precursorii feromonali se găsesc tot în hrană, însă sunt preluaţi în stadiul
larvar şi depozitaţi în ţesutul adipos până la formarea adulţilor.
Influenţa hranei asupra producerii de feromon a fost observată şi la specii de lepidoptere.
Specia Archips semiferanus produce şi eliberează feromon sexual numai în prezenţa frunzelor de
stejar, planta-gazdă a larvelor. Mirosul frunzelor stimulează producerea şi eliberarea
feromonului.
Se pare că la toate speciile, substanţele precursoare din care se sintetizează feromonii sunt
preluate din hrană. Hrana influenţează în mare măsură atât cantitativ cât şi calitativ producerea
de feromon.
Influenţa hranei asupra producerii şi emiterii feromonului sexual se manifestă într-o
foarte mare măsură la insectele monofage şi oligofage şi mai puţin sau deloc la cele polifage.
Pentru insectele monofage, acţiunea hranei asupra comportamentului feromonal şi în general de
reproducere, reprezintă un caracter adaptativ favorabil, care grupează adulţii în perioada de
reproducere în locuri în care este prezentă planta-gazdă. În acest fel, este asigurată hrana pentru
generaţia următoare. La insectele polifage care au un spectru larg al bazei trofice, nu s-a realizat
această corelaţie între plantele gazdă şi desfăşurarea comportamentului de reproducere. Hrana

15
necesară progeniturii care reprezintă generaţia următoare fiind formată din mai multe specii
gazde, poate fi găsită cu uşurinţă de larve.

Lumina
Cercetările referitoare la acţiunea luminii au vizat influenţa pe care o are asupra emiterii
feromonului sexual. Lumina poate influenţa emiterea feromonului în special la insectele nocturne
şi crepusculare şi acţionează cu preponderenţă prin intensitate. În general, insectele nocturne
emit feromonul sexual la intensităţi luminoase sub 1 lucs. Intensitatea luminoasa optimă pentru
emiterea feromonului la insectele nocturne este de 0,3 lucşi, asemănător cu intensitatea
luminoasă dintr-o noapte cu lună. La Trichoplusia ni, specie nocturnă, emiterea feromonului
sexual atinge valoarea maximă la intensitatea de 0,3 lucşi. Speciile crepusculare au o toleranţă
mai mare faţă de intensitatea luminoasă. Femelele de Mamestra brassicae manifestă un
comportament normal de emitere a feromonului sexual la intensităţi luminoase cuprinse între 0,3
– 20 lucşi. Un număr redus de femele au rămas în postura de „chemare” continuând să emită
feromon la 350 lucşi. Un comportament similar s-a observat şi la Anagasta kuhniella, durata
individuală a emiterii feromonului sexual a fost aceeaşi la intensităţi luminoase de 1, 40, 200
lucşi.

Temperatura
La Holmelina immaculata, temperatura scazută de +15ºC induce comportamentul de
emitere a feromonului în fotofază, cu toate că specia este nocturnă. Modificarea periodicităţii
emiterii feromonului sub acţiunea temperaturii a fost observată şi la alte specii de lepidoptere şi
este posibil ca acelaşi efect să-l aibe la toate speciile de insecte.

Viteza vântului
Influenţează perioada de emitere a feromonului şi în special a duratei acesteia, putând
provoca o inhibiţie totală. La femelele de Trichoplusia ni perioada de emitere a feromonului este
de 2 ori mai mare când viteza curenţilor de aer este între 0,3 – 1 m/sec, decât într-o atmosferă de
calm total. Viteze crescânde peste 1 m/sec, au determinat o scădere a perioadei de emitere a
feromonului, iar la 4 m/sec s-a produs o inhibiţie totală. Viteza vântului influenţează şi distanţa
de comunicare prin feromon. La viteze mari, distanţa de comunicare scade, datorită dispersării
rapide şi diluării feromonului. Speciile s-au adaptat şi pot utiliza feromonul ca mijloc de
comunicare la viteze diferite.
S-a observat că femelele de Trichoplusia ni, la viteze foarte scăzute ale curenţilor de aer,
emit feromon pe o perioadă mai lungă de timp. În acest fel creşte şansa ca masculii să localizeze
femelele cu ajutorul urmei de feromon. La viteze scăzute, dispersia feromonului se face mai încet
şi trece o perioadă mai lungă de timp între emiterea şi recepţionarea feromonului.
Valorile optime ale condiţiilor de mediu la care insectele produc şi eliberează feromonii
sexuali corespund cu optimum condiţiilor la care speciile s-au adaptat şi îşi desfăşoară activitatea
de reproducere. Factori de mediu pot deveni factori limitanţi ai activităţii feromonale la insecte,
atunci când valorile lor se îndepărtează mult de limitele optime.

16
 Transmiterea feromonilor în mediul extern

În mediile în care sunt emişi feromonii se formează „urme” aeriene, terestre sau acvatice.
La insecte se formează urme aeriene la speciile care se deplasează prin zbor, iar la cele care se
deplasează prin mers, urme terestre.
Urmele aeriene se formează pe 2 căi: prin mişcarea browneană şi cu ajutorul curenţilor de
aer. Mişcarea browneană este eficace numai pe distanţe foarte mici şi în absenţa curenţilor de
aer. Mişcarea browneană este puţin importantă pentru comunicarea feromonală la insecte.
Moleculele substanţelor cu greutatea moleculară cuprinsă între 100 şi 300 se pot deplasa numai
în proporţie de 10% pe o distanţă de 1 cm, în timp de o secundă, prin mişcarea browneană.
Principala cale de dispersie a feromonilor şi de formare a urmelor aeriene o reprezină
curenţii de aer. Feromonii sunt transportaţi în direcţia în care se deplasează aerul, formând o
urmă aeriană alungită. Distanţa pe care stimulul chimic este transmis pe această cale creşte foarte
mult. Urma aeriană de feromon nu are o masă uniformă de molecule. Are o structură
filamentoasă, care îşi schimbă forma şi prezintă întreruperi pe măsură ce se îndepărtează de sursa
de emitere. Diametrul urmei creşte cu distanţa, iar densitatea moleculelor de feromon scade. Cea
mai mare densitate este lângă sursă. Pe traiectul urmei se realizează un gradient de concentraţie,
cu ajutorul căruia insecta-receptoare se orientează spre insecta-emiţătoare.
La speciile de furnici, termite, unele coleoptere, în special la carabide, urmele de feromon
sunt depuse pe sol sub formă de linii sau pete. Urma care se formează nu este însă o adevărată
linie pe substrat, ci un „tunel de vapori” produs de evaporarea în aer a moleculelor de feromon.
În cazul urmelor terestre, moleculele de feromon se împrăştie prin mişcarea browneană formând
tunelul de vapori care are ca axă linia pe care a fost depus feromonul. Şi la urmele terestre, se
formează un gradient de concentraţie, cea mai ridicată concentraţie a moleculelor de feromon
fiind de-a lungul axei. S-a constatat că la furnica Solenopsis saevissima, spaţiul activ al tunelului
de feromon are o rază de 1 cm.
Feromonii produşi de insecte sunt dispersaţi în mediul înconjurător, în special cu ajutorul
curenţilor de aer, formând urme aeriene cu ajutorul cărora insectele receptoare se pot orienta. Şi
urmele terestre sunt de fapt tot urme aeriene, deoarece moleculele de pe substrat se evaporă în
atmosferă formând o dâră aeriană la suprafaţa solului.

Perceperea feromonilor la insecte

Simţul olfactiv la insecte a atins un înalt grad de dezvoltare şi perfecţionare comparativ

cu celelalte grupe de animale. Împreună cu simţul vizual, simţul olfactiv joacă un rol foarte
important în supravieţuirea speciilor.
Stimulii chimici sunt implicaţi în toate activităţile insectelor: hrănire, împerechere,
ovipozitare, orientare, îngrijirea progeniturii, coordonarea activităţilor colective la insectele
sociale.
Gradul de dezvoltare al organelor receptoare olfactive diferă în raport cu modul de viaţă
al insectelor, cu complexitatea relaţiilor lor cu indivizii conspecifici şi cu factorii de mediu, cu
perioada circadiană de activitate.

17
 Organele olfactive sunt mult mai diversificate fiziologic şi prezintă o foarte mare acuitate
la insectele sociale şi insectele nocturne. La acestea, simţul vizual este folosit în mică măsură,
datorită condiţiilor de lumină insuficiente care există în cursul nopţii sau în cuibul coloniilor. În
schimb, comunicarea chimică este mult mai eficientă.Au capacitatea de a recunoaşte numeroase
şi variate mirosuri. La insectee sociale coeziunea grupului, coordonarea activităţilor membrilor
coloniei, se face într-o foarte mare măsură cu ajutorul stimulilor chimici percepuţi cu organele
olfactive.
Insectele care duc o viaţă solitară şi se deplasează puţin, cum sunt multe specii parazite
pe animale sau plante, au simţul olfactiv mai puţin dezvoltat. Adesea este folosit numai în
relaţiile cu gazda sau în relaţiile cu cele două sexe în perioada de reproducere.

Procesele fiziologice de percepere

Perceperea feromonilor la insecte este un proces complex, care începe cu recepţionarea

moleculelor de feromon la nivelul receptorilor periferici şi se termină cu integrarea şi stocarea
informaţiilor primite la nivelul sistemului nervos central. În literatura de specialitate există date
referitoare la mecanismele de recepţie a feromonilor la nivelul receptorilor periferici.
Cea mai răspândită şi acceptată teorie, referitoare la percepţia feromonilor, susţine că
moleculele de feromon pătrund în lumenul sensilei prin porii cuticulari. De aici ajung în
microtubuli, îi străbat şi ajung în limfa sensilei, în care sunt scăldate dendritele celulelor
senzitive. Membranele dendritelor sunt prevăzute cu structuri macromoleculare de natură
proteică, denumite şi receptori membranari. La nivelul lor are loc identificarea specifică a
moleculei de stimul chimic. O moleculă de substanţă, respectiv de feromon, are o parte activă.
Corespondent cu partea activă a moleculei de feromon, pe membrana dendritei, se găseşte
o parte receptoare, care reacţionează numai cu molecula respectivă, pe care o „recunoaşte” după
mărime, formă, configuraţie spaţială. Când partea activă a moleculei vine în contact cu partea
acceptoare, au loc anumite reacţii biochimice, mai mult sau mai puţin specifice, care generează
un impuls nervos ce străbate axonii celulelor olfactive şi ajunge la centrii nervoşi.
La nivel periferic imaginea feromonului este fragmentată, compusă din ansamblul
potenţialelor de acţiune determinate separat de componenţii săi. O imagine unitară asupra
însuşirilor biologice ale feromonului se formează în sistemul nervos central.
Procesul de integrare la nivelul centrilor nervoşi este favorizat de concentrarea sinapselor
pe care le fac axonii celulelor receptoare cu neuronii din lobii antenali. Informaţiile sunt primite
rapid şi fidel, fără deformările care au loc de obicei la nivelul sinapselor intermediare.
Perceperea feromonilor de către insecte este influenţată de specificitatea organelor de
olfacţie, de fenomenul de obişnuinţă, inhibiţie, sinergism, vârstă, fotoperiodism şi ansamblul
condiţiilor de mediu.

Rolul feromonilor în viaţa insectelor

Feromonii, ca mijloc de comunicare intraspecifică, sunt utilizaţi de insecte în toate

activităţile biologice în care se impune o comunicare între între indivizii unei populaţii. Acţiunea

18
feromonilor asupra insectelor receptoare constă în inducerea unor manifestări comportamentale
stereotipe şi adecvate la o anumită activitate: apropierea indivizilor de sexe opuse în perioada de
reproducere, formarea roiurilor şi menţinerea lor în timpul migraţiei, orientarea în timpul căutării
hranei.
Sistemul de comunicare prin feromoni constituie un mecanism biologic care funcţionează
la nivel de populaţie şi contribuie în mare măsură la supravieţuirea speciei. Aşa cum s-a arătat,
feromonii se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de comportamentul pe care îl
declanşează: sexuali, de ovipozitare, de agragare, de marcare a urmei, de dispersie, de alarmă şi
feromonii de comunicare la insectele sociale.
Dintre toate tipurile de feromoni, feromonii sexuali sunt cei mai răspândiţi la insecte şi în
tot regnul animal. Feromonii sexuali sunt produşi de unul din sexe, la majoritatea speciilor de
insecte sunt produşi de insecte. Sunt însă şi specii la care masculii produc feromonul sexual:
Anthonomus grandis, Necrophorus vespillo, Dacus tryoni.
Rolul feromonului sexual la toate insectele, ca de altfel în tot regnul animal, este de a
media apropierea indivizilor de sexe opuse şi de a induce o stare de excitaţie sexuală la insecta
receptoare, stare adecvată actului de împerechere.

19
 FEROMONII INSECTELOR SI UTILIZAREA LOR IN PROTECTIA
PLANTELOR

Omul a fost dintotdeauna intr-o competitie acerba cu insectele pentru sursele de hrana,
folosind diverse mijloace pentru a le inlatura. Combaterea insectelor daunatoare s-a facut timp
indelungat prin mijloace mecanice cu rezultate modeste, urmând ca ulterior sa se ape- leze la
mijloace chimice – insecticide.
Prima generatie de insecticide a constat din derivati de arsen, plumb, compusi anor-
ganici de mare toxicitate.
Adevarata revoltie in acest domeniu s-a produs in momentul când cercetatorii au des-
coperit ca anumite substante organice de sinteza actioneaza preferential asupra insectelor,
afectând in mai mica masura animalele cu sânge cald, lansând a doua generatie de insecticide de
mare eficienta – compusi organoclorurati si organofosforici.
Folosirea indelungata si intensiva a acestor insecticide releva o serie de aspecte nega-
tive. Un inconvenient major este lipsa de selectivitate, insecticidele din generatia a doua dis-
trugând in egala masura atât insectele daunatoare, cât si pe cele folositoare.
Capacitatea remarcabila de adaptare a insectelor induce populatii rezistente la actiunea
insecticidelor, care, pentru a fi eficient, trebuie sa fie aplicate in doze din ce in ce mai mari.
Toxicitatea insecticidelor din a doua generatie a trebuit, de asemenea, sa fie
reconsiderata. Sub presiunea acestor fapte si ajutati de punerea la punct a unor metode analitice
de inalta sensibilitate si eficienta, cercetatorii au realizat o a treia generatie de insecticide,
menite sa inlature deficientele majore ale celor din generatia precedenta.
A treia generatie de insecticide include, printre altele, endo- siexhormonii insectelor.
Endohormonii insectelor cuprind hormonii de metamorfoza, si anume ecdisona si hormonii
juvenili, respectiv analogii sai sintetici. De interes practic incomparabil mai mare sunt
exohormonii insectelor, substante difuzate in mediul inconjurator si care au rolul de a asigura un
flux permanent de informatii intre indivizii emitenti si receptori, asa numitii – ecomoni. Un caz
particular al ecomonilor il constituie feromonii.
Necesitatea protejarii mediului inconjurator, ideea schimbarii radicale a strategiei in
probleme de combatere a daunatorilor tinde spre realizarea practica a unui nou concept si
anume”combaterea integrata” care consta in utilizarea alternativa a tuturor mijloacelor de
combatere (mecanice, fizice, biologice) in vederea supravegherii si mentinerii populatiilor
daunatoare sub nivele de daunare si limitare, pe aceasta cale, a combaterii cu ajutorul produselor
chimice conventionale. Sistemul include si alte masuri, cum ar fi diferite practici de cultura,
folosirea agentilor biologici si interferenta in reproducerea sau comunicarea intre indivizii
speciilor daunatoare.
Cercetarile proprii din domeniul feromonilor sunt aplicatein cadrul Institutului de Chimie
“Raluca Ripan” Cluj-Napoca, ofertând produse pentru combaterea unor insecte daunatoare din
silvicultura, pomicultura, culturi de câmp si viticultura. Implementarea acestui nou sistem
permite modernizarea protectiei ecosistemelor concomitent cu reducerea si optimizarea
consumului de biocide conventional, prin stabilirea momentului optim de aplicare a
tratamentelor si a dozei corespunzatoare, in functie de starea fitosanitara a arealului tinta.
Termenul “feromon” a fost propus de P. Karlson, M. Lüscher si A Butenandt, fiind “o
substanta secretata in exteriorul corpului de catre un individ si receptionata de catre un alt
individ din aceeasi specie”, guvernând deci relatiile intraspecifice.

20
 Desi se cunosc de multa vreme observatii ale biologilor care relateaza despre existenta in
lumea animala si, mai ales in cea a insectelor, a odorantilor chimici, cercetarile intense ale
chimistilor in acest domeniu au inceput dupa ce, in 1959, laureatul Nobel, Adolf Butenandt,
Germania, publica lucrarile referitoare la feromonul sexual al femelei fluturelui de
matase Bombyx mori, primind denumirea de “bombycol”. Consider o sansa si o deosebita
favoare faptul ca am lucrat aproape doi ani (1970-1971) in laboratoarele laureatului Nobel.
Astazi sunt cunoscuti feromonii a peste 1000 de specii de insecte.
Feromonii servesc la localizarea si atractia partenerului sexual, stimularea si reglarea
procesului de copulare la marcarea teritoriului, a locurilor de hrana si cuibarit, la reglarea
comportamentului social si de casta, la declansarea comportamentului de aparare si alarma, ca
stimulator al depunerii de oua. Cu aceste proprietati, feromonii ofera posibilitatea manipularii si
combaterii insectelor daunatoare, stimulând interesul cercetatorilor chimisti, biologi, fiziologi,
ecologisti si a celor din domeniul protectiei plantelor.

FEROMONII IN PROTECTIA PLANTELOR

Comunicarea realizata prin intermediul feromonilor are trei caracteristici de baza, care
releva rolul deosebit de important al acestora la nivelul populational din cadrul ecosistemelor.
A. Mesajele sunt transmise cu o mare eficacitate, pentru transmiterea unei informatii fiind
necesare cantitati infime de substanta.
B. Raspunsul organismului receptor este complet preprogramat. Astfel, masculii, recep- tionând
feromonul atractant sexual, nu sunt capabili sa deosebeasca daca acesta se transmite de la o
femela sau de la o sursa artificiala. Aceasta caracteristica sta la baza folosirii momelilor
feromonale pentru captarea masculilor speciilor daunatoare din habitat.
C. Fiecare feromon transmite mesajul strict intraspecific, informatia continuta in el putând fi
receptionata si decodificata, de regula, numai de indivizi din aceeasi specie. Sunt insa si cazuri
când substantele care intra in compozitia feromonului sunt receptionate si de indivizi apartinând
altor specii, insa informatia transmisa este descifrata numai partial sau are alte semnificatii.
Aceasta caracteristica confera valoare ecologica “tratamentelor” cu feromoni, care vor afecta
strict numai specia impotriva careia sunt apli cate, ecosistemul in ansamblu nefiind afectat.
Descoperirea atractiei sexuale ca fiind de natura chimica, iar ulterior sinteza feromonilor
insectelor a deschis posibilitatea folosirii femelelor vii, nefecundate, a extractelor din acestea sau
a feromonilor sintetici, ca momeli in capcane, care captureaza din habitatul natural masculii
speciilor respective.
Amplasarea in habitat a unor asemenea capcane a permis sa se studieze comportamentul
sexual al unor specii, elucidând o serie de aspecte imposibil de studiat prin alte mijloace. Astfel
s-au studiat cu precizie perioadele de zbor in functie de anotimp, perioadele diurne si nocturne de
emisie a feromonului, precum si perioadele de maxima activitate a adultilor din habitat.
Imperechierea, act mediat de feromoni, este urmata si determina in general depunerea
oualor, dupa care, prin eclozarea larvelor, se declanseaza procesul de daunare. Prin capturarea
masculilor cu nade feromonale sintetice este posibila depistarea si supraveghereapopulatiilor,
prognoza aparitiei daunatorilor si avertizareatratamentelor.
De asemenea, prin metoda feromonala se poate depista prezenta unor specii cunoscute in
fauna tarii, dar nesemnalate inca in unele zone sau agroecosisteme. Supravegherea dinamicii
populatiilor de daunatori cu ajutorul capcanelor cu feromoni ofera avantaje importante fata de

21
metodele clasice de prognoza si avertizare, permitând reducerea numarului de tratamente cu
pesticide la strictul necesar, poluarea mediului fiind astfel esential redusa.
O alta metoda este combaterea directa a daunatorilor prin metoda captarii in masa a
masculilor. Principiul metodei consta in captarea cu ajutorul capcanelor cu feromon a masculilor
inainte de copulatie, intr-o proportie suficienta pentru ca totalitatea sau cel putin majoritatea
femelelor din habitat sa ramâna nefecundate. Consecinta directa este prabusirea populatiei
umasilor si, prin repetare, reducerea progresiva a rezervei biologice a daunatorilor sub nivelul
pragului de daunare.
O alta posibilitate pentru folosirea atractantilor sexuali o ofera combaterea directa a
daunatorilor prin metoda dezorientarii masculilor. Cu ajutorul unei cantitati mai mari de
atractant, se realizeaza impregnarea arealului ce urmeaza a fi protejat. Masculii sunt dezorientati,
nu mai gasesc drumul spre femelele care se manifesta ca surse punctiforme de feromon,
copulatia nu are loc, rezultatul fiind prabusirea populatiei sub nivele care nu produc pagube
(”pragul economic de daunare”).
In tara noastra cercetarea feromonilor a inceput in urma cu trei decenii in colectivul
laboratorului de Produsi Naturali de la Institutul de Chimie “Raluca Ripan” si s-a axat pe studiul
si sinteza feromonilor sexuali a unor fluturi (Lepidoptere) (peste 25 specii) si microlepidoptere (5
specii), precum si a feromonilor de agregare a unor specii de gândaci de scoarta (Coleoptere),
daunatori majori ai padurilor de conifere; cu ajutorul feromonilor s-au instituit metode eficiente
si nepoluante de prognoza, avertizare si combatere a insectelor daunatoare.

MATERIALE FEROMONALE
Materialele feromonale livrate constau in ambalaje ce contin:
A) feromonul propriu zis prezentat sub forma de dispenseri sauevaporatoare (dopuri de
cauciuc sau suporturi textile impregnate cu feromon) inchise ermetic in hârtie metalizata.
B) capcanele feromonale sunt de forme diferite:
- capcane tetratrap pentru Lepidoptere din horticultura;
- panouri cu adeziv pentru Lepidoptere din silvicultura
- tip aripa pentru Ipide.
Ambalalajele sunt prevazute cu instructiuni de montare a fiecarui tip de capcana,
continut, instructiuni de pastrare, termen de valabilitate.

STOCAREA MOMELILOR, CAPCANELOR SI EVAPORATOARELOR DE FEROMONI

Momelile vor fi mentinute in ambalajul original, capsulate in hârtia metalizata in care au
fost livrate, pâna in momentul folosirii lor.
Stocarea momelilor si evaporatoarelor de feromoni se va face in frigider (daca se poate in
refrigerator) sau intr-un loc rece pentru a-si conserva cât mai mult timp calitatile, separat pe
specii, in recipiente (cutii, pungi) cât mai bine inchise.
Capcanele se vor stoca in ambalajele originale in incaperi racoroase, ferite de praf,
umezeala, caldura, care pot afecta calitatile adezivului.

MANIPULAREA CAPCANELOR SI MOMELILOR

Montarea capcanelor se face potrivit instructunilor de pe ambalaj, urmarindu-se ca stratul
de adeziv sa fie cât mai uniform repartizat.

22
 Montarea se va face in câmp sau intr-o incapere, insa se va avea grija ca in timpul
manipularii sau transportului, stratul de clei sa se mentina curat pentru a-si pastra calitatile
adezive.
Punerea momelilor in centrul suprafetei adezive se va face cu ajutorul unei pensete sau
spatule, in momentul amplasarii capcanei in câmp, având grija sa se lucreze odata numai cu
momeli pentru o singura specie. La schimbarea speciei se va utiliza alta spatula sau penseta.
Pensetele metalice si mâinile celor care manipuleaza momelile se vor curata cu un solvent
organic (benzen, toluen, clorura de metilen) si apoi se vor spala cu apa si un detergent.
Resturile de ambalaj nu se vor arunca pe sol, vor fi scoase din cultura si distruse prin
ardere, pentru a nu se crea puncte de concurenta cu momelile din capcane.
Amplasarea capcanelor in culturi trebuie sa se faca la distante cât mai mari de sursele de
praf (drumuri nemodernizate frecvent circulate) pentru a se evita colmatarea si pierderea
adezivitatii cleiului.
Capcanele pentru captarea aceleiasi specii se vor amplasa de regula la distante de
minimum
50 m. Pentru captarea de specii diferite, daca nu exista interdictii speciale, capcanele pot fi
amplasate si la distante mai mici, dar nu mai mici de 20 m.
In livezi intensive, capcanele se amplaseaza la 1/2 – 2/3 din inaltimea coroanei pomilor,
iar in livezi clasice la 1,8 – 2 m inaltime, intr-o zona umbrita a coroanei (de exemplu in partea de
nord) si degajata de ramuri si frunze, pentru a se asigura un acces cât mai facil pentru insectele
atrase. In vii se vor amplasa la nivelul rodului.
Schimbarea momelilor cu altele noi se face de regula la 6 saptamâni (daca nu se
recomanda alte intervale). Schimbarea partilor adezive (funduri incleiate) se face de regula tot la
intervale de 6 saptamâni, odata cu momelile. Totusi, in regiuni cu multe vânturi, cu mult praf
(fabrici de ciment, furnale, cosuri de fum, drumuri nemodernizate), precum si in livezile cu
populatii abundente ale daunatorilor urmariti, datorita colmatarii si pierderii adezivitatii cleiului,
este necesara schimbarea partilor adezive la intervale mai mici de 6 saptamâni.
Momelile si partile adezive scoase din uz nu se vor arunca pe sol, ci vor fi scoase din
culturi si distruse prin ardere sau ingropate in sol la minimum 40 – 50 cm adâncime.

INTRETINEREA CAPCANELOR IN STARE DE CAPTURA MAXIMA

Cu ocazia observatiilor, cu ajutorul spatulei livrate odata cu capcanele, se vor scoate din
stratul de clei toate cadravele insectelor capturate, precum si alte corpuri (fragmente de muguri,
frunze, ramuri), intrate incidental in capcane. In cazul colmatarii cu praf, suprafata cleiului se va
“reactiva” cu ajutorul spatulei, prin amestecarea si redistribuirea acestuia.

ADUNAREA SI CONSERVAREA CAPCANELOR

La terminarea perioadei de captura, toamna, capcanele si momelile vor fi adunate in mod
obligatoriu din culturi si se vor distruge prin ardere. La indicatia expresa a producatorului, partile
superioare (capacele) capcanelor, elementele de fixare si asamblare, vor putea fi recuperate,
curatate cu ajutorul unui solvent organic (benzen, toluen, benzina, clorura de metilen), spalate cu
apa cu detergent si stocate pentru a fi refolosite in anul urmator, insa numai pentru captarea
aceleiasi specii.

23
 CONCLUZII

Feromonii constituie căi importante de comunicare intraspecifică la insecte. Există mai

multe tipuri de feromoni care sunt implicaţi în desfăşurarea principalelor activităţi biologice,
constituind stimuli declanşatori ai unor reacţii comportamentale.
Sinteza feromonilor are loc în glande specializate, localizate la majoritatea speciilor de
insecte în grosimea tegumentului. Emisia lor în mediul extern se face numai în anumite perioade
de timp şi este coordonată de factorii interni şi de factorii de mediu. Anumiţi feromoni sunt
produşi numai de către o parte din indivizii unei populaţii, denumiţi indivizi emiţători.
Perceperea feromonilor la insecte se face cu ajutorul unor organe de simţ specializate,
denumite sensile. Sensilele sunt localizate pe antene şi formează segmentul receptor periferic.
Dintre toate tipurile de feromoni, feromonii sexuali sunt cei mai răspândiţi, se găsesc
aproape la toate speciile. Ei constituie „cheia succesului” împerecherii celor 2 sexe. Feromonii
de agregare au rol în formarea şi menţinerea unor grupuri compacte de indivizi conspecifici.
În comunicarea intraspecifică a insectelor sociale, sunt utilizate mai multe tipuri de
feromoni în diversele activităţi ale coloniei, care impun un schimb intens de mesaje.
Feromonii sexuali ai insectelor sunt tot mai mult utilizati in agricultura, ca substante
biologic active, eficiente pentru combaterea biologica a insectelor daunatoare, mai ales ca
combaterea chimica a insectelor daunatoare s-a dovedit ca are efecte secundare nedorite:
poluarea mediului, dezechilibrarea biocenozelor datorita lipsei de specificitate a unor compusi
fitofarmaceutici, inclusiv a numeroase insecticide.
Feromonii sunt preferati insecticidelor in combaterea daunatorilor deoarece, avand o
mare specificitate si fiind produsi in cantitati mici, nu au, practic, efecte poluante.
Feromonii sexuali ai insectelor sunt utilizati in agricultura atat pentru aprecierea si
supravegherea populatiei de daunatori, in vederea imbunatatirii prognozei in aplicarea
tratamentelor chimice, cat si in combaterea directa a acestora prin impiedicarea imperecherii
sexelor, fapt ce va determina reducerea treptata a urmasilor si, in final, disparitia daunatorilor
Feromonii sintetici sunt folositi in prezent cu precadere pentru supravegherea populatiei
de daunatori in vederea imbunatatirii prognozelor privind aplicarea si sporirea eficientei
tratamentelor chimice.
Feromonii servesc la localizarea si atractia partenerului sexual, stimularea si reglarea
procesului de copulare la marcarea teritoriului, a locurilor de hrana si cuibarit, la reglarea
comportamentului social si de casta, la declansarea comportamentului de aparare si alarma, ca
stimulator al depunerii de oua. Cu aceste proprietati, feromonii ofera posibilitatea manipularii si
combaterii insectelor daunatoare, stimulând interesul cercetatorilor chimisti, biologi, fiziologi,
ecologisti si a celor din domeniul protectiei plantelor

24
 BIBLIOGRAFIE

1. N. Sarpe ,Contributii stiintifice in domeniul erbicidelor in conditiile R.S.Romania,

Bucuresti, Volumele I, II si III (1961 - 1972)
2. Mihai Berca , Managementul integrat al buruienilor,Ed. Ceres,Romania, 2004.
3. Stephen 0. Duke, Overview of Herbicide Mechanisms of Action, Environmental
Health Perspectives,,Vol. 87, pp. 263-271, 1990.
4. Director proiect : prof.dr.ing.ALEXA Ersilia ; Membri: prof.dr.ing. LAZUREANU
Aurel , Conf.dr.ing.SUMALAN Renata , Dr.ing.NEGREA Monica ; Dinamica erbicidului
Glifosat şi a metabolitului sau AMPA în apa, sol,plante şi IMPAC asupa mediului,2007.
5. Kenji Mori, Pheromones: synthesis and bioactivity, Department of Chemistry, Science
University of Tokyo, Kagurazaka 1-3, Shinjuku-ku, Tokyo 162, Japan
6. FAO, Agriculture towards 2010, in: C 93/94 Document of 27th Session of the FAO
Conference, Rome, 1993.
7. Standard methods for examination of water and wastewater 20th ed.; American Public
Health Association; Washington,1998; pp 6/85-6/90
8. M. Berca, L.Ghinea, I.Vlăduţu, Efecte reziduale ale erbicidelor, Editura Academiei
RSR Bucureşti, 1987.
9.Savel Ifrim , Substante biologic-active - Vitamine. Enzime. Hormoni. Hormoni tisulari.
Feromoni. Fitohormoni,Ed. Tehnica, 1997.
10. Tristram D. Wyatt ,Pheromons and animal Behaveour,2002.
11. Duglas B. Kell,Alan Grafen,Pheromons, social behavior and the functions secondarz
metabolism , 1995
12. Christian Olsson , Male-produced sex pheromone in Tribolium confusum:Behaviour
and investigation of pheromone production locations, 27 January 2005

WEBOGRAFIE

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Feromon
2. http://feromoni.iccrr.institute.ubbcluj.ro/?page_id=20
3. https://www.scribd.com/doc/118060252/43806281-Entomologie-Aplicata
4. http://www.cnaa.md/files/theses/2012/22711/tudor_nastas_abstract.pdf
5. http://insecticid.blogspot.ro/2008/03/feromonii-insectelor-feromoni-sexuali.html

25