Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Fiziologia plantelor

Fiziologia vegetală este o ramură a ştiinţelor biologice care se ocupă cu studiul

proceselor vitale din plante. Termenul de fiziologie îşi are originea în limba greacă, de la
cuvintele physis = natură şi logos = ştiinţă.
Un rol important în buna desfășurare a proceselor plantelor este jucat de către apă.
Astfel, apa este un compus indispensabil vieţii plantelor, având un rol fiziologic esenţial.
La nivel celular, apa reprezintă mediul de dispersie al coloizilor plasmatici, mediul
optim al reacţiilor biochimice vitale. Prin imbibiţia protoplasmei, a vacuolelor şi a peretelui
celular, apa asigură turgescenţa, starea fiziologică normală a celulelor.
În plantă apa joacă un rol termoreglator: prin circulaţia ei în organismul vegetal, apa
micşorează temperatura acestuia, iar prin procesul de transpiraţie evită supraîncălzirea
plantelor.
În nutriţia minerală a plantelor apa, asigură solubilizarea compuşilor minerali,
favorizează absorbţia şi transportul elementelor minerale.
În fotosinteză, apa controlează difuzia CO2 şi O2 prin mişcările de închidere şi
deschidere a stomatelor; fiind optic vidă, este transparentă pentru razele luminoase ale
spectrului solar.
De asemenea, oferă sursa de hidrogen necesar reducerii CO2 în biosinteza glucidelor.
În procesele de metabolism, apa condiţionează activitatea enzimatică. Apa ia parte la
procesele anabolice de biosinteză, prin reacţiile de polimerizare şi în procesele catabolice de
degradare, prin reacţiile de hidroliză a substanţelor organice.
În procesul de creştere, apa participă în special în elongaţia celulară, asigurând
realizarea volumului normal al ţesuturilor şi organelor plantei.
Absorbţia apei în celulele vegetale se realizează prin transportul pasiv, prin fenomenele
fizice de difuziune, imbibiţie şi osmoză.
Difuziunea este fenomenul de interpătrundere omogenă a două substanţe miscibile, de
concentraţii diferite, puse în contact direct. Difuziunea se datoreşte energiei cinetice
moleculare.
Imbibiţia este fenomenul de interpătrundere a moleculelor de apă printre moleculele
unei alte substanţe. În urma imbibiţiei are loc creşterea în volum şi greutate a acesteia. Imbibiţia
se datoreşte energiei cinetice a moleculelor de apă, precum şi proprietăţii diferiţilor radicali
chimici ai substanţei, numiţi radicali hidrofili de a lega apa în mod reversibil.
Osmoza este fenomenul de amestecare a două soluţii de concentraţii diferite separate
printr-o membrană semipermeabilă sau fenomenul de pătrundere a solventului unei soluţii
printr-o membrană semipermeabilă.
Osmoza este un caz particular de difuziune. Ca şi difuziunea, osmoza se realizează până
la egalizarea concentraţiilor, dar contrar difuziunii, osmoza se efectuează de la soluţia mai
diluată spre soluţia mai concentrată, deoarece pătrunde numai apa. Osmoza se datoreşte unei
forţe numită forţă sau presiune osmotică. Valoarea acesteia depinde de diferenţa de concentraţie
dintre cele două soluţii.
Schimburile osmotice dintre celula vegetală şi mediul extern sunt puse în evidenţă prin
fenomenele de plasmoliză, deplasmoliză şi turgescenţă.

1
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Plasmoliza este fenomenul de ieşire a apei din celulă în cazul când ţesutul este pus într-
o soluţie hipertonică. Ca urmare a ieşirii apei prin exosmoză, citoplasma se desprinde de
membrana celulară, vacuola îşi micşorează volumul, iar concentraţia sucului vacuolar se
măreşte. Plasmoliza are loc în trei faze:
- plasmoliza incipientă, care constă în desprinderea citoplasmei de membrană numai la
colţurile acesteia;
- plasmoliza concavă, care constă în desprinderea parţială a citoplasmei de membrană;
- plasmoliză convexă, care constă în desprinderea totală a citoplasmei de membrană.
Deplasmoliza este fenomenul invers plasmolizei, de intrare a apei în celulele
plasmolizate, în cazul când ţesutul este pus într-o soluţie hipotonică. Ca urmare a intrării apei
prin endosmoză, citoplasma se alipeşte de membrana celulară, vacuola îşi măreşte volumul, iar
concentraţia sucului vacuolar scade. Apa pătrunde în celulă până la starea de turgescenţă.
Fenomenul de plasmoliză prezintă o importanţă fiziologică deosebită, fiind utilizat ca
un indiciu de viabilitate a celulei. Proprietatea de semipermeabilitate este caracteristică numai
protoplasmei vii, prin moarte protoplasma devine permeabilă.
Turgescenţa este starea fiziologică normală, de hidratare optimă a celulei. În celulele
turgescente conţinutul de apă este maxim. Turgescenţa se datoreşte elasticităţii limitate a
membranelor celulare, care la un moment dat se opune intrării apei în celulă, deşi soluţia externă
este hipotonică. Starea de turgescenţă contribuie la susţinerea mecanică a ţesuturilor la plantele
ierboase.
Forţele care participă la absorbţia apei de către celule sunt: presiunea osmotică,
presiunea membranei şi forţa de sucţiune a celulei.
Presiunea osmotică a celulei este numită şi potenţial osmotic şi este dată de concentraţia
sucului vacuolar. Ea se datoreşte substanţelor osmotic active din vacuolă, cum sunt glucidele
solubile, sărurile minerale şi favorizează pătrunderea apei în celule. Presiunea osmotică este
influenţată de factorii externi şi interni. Factorii externi sunt reprezentați de:
▪ umiditatea aerului şi solului: cu cât aceasta este mai ridicată, presiunea osmotică este
mai scăzută;
▪ temperatura: scăderea temperaturii determină o mărire a presiunii osmotice a celulelor
prin acumularea glucidelor osmotic active, ceea ce duce la scăderea punctului de îngheţ
al sucului vacuolar; creşterea temperaturii determină o mărire a presiunii osmotice a
celulelor prin evaporarea apei libere;
▪ lumina: intensitatea luminoasă ridicată măreşte acumularea glucidelor solubile prin
fotosinteză;
▪ salinitatea solului măreşte presiunea osmotică a celulelor prin acumularea de săruri
minerale şi glucide solubile.
Factorii interni sunt:
▪ specia şi potenţialul de adaptare ecologică: presiunea osmotică este mică la plantele de
apă, are valori medii la plantele mezofile şi glicofile şi valori foarte mari la plantele de
deşert şi de sărătură;
▪ organul plantei: presiunea osmotică creşte de la rădăcină spre frunze;
▪ ţesutul: în rădăcină presiunea osmotică creşte în sens centripet, de la perii absorbanţi
spre cilindrul central;
▪ vârsta plantelor: presiunea osmotică creşte de la celulele tinere la celulele adulte.

2
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Presiunea de turgescenţă este denumită şi presiunea membranei şi reprezintă presiunea

cu care membrana apasă asupra citoplasmei. Ea se află în relaţie inversă cu presiunea osmotică
a celulei, mărindu-se pe măsura pătrunderii apei în celulă. La celulele turgescente, valoarea
presiunii de turgescenţă este maximă, ea fiind egală ca mărime şi de sens contrar cu presiunea
osmotică a celulei.
Forţa de sucţiune este forţa activă a celulei, care determină pătrunderea apei. Ea se
modifică în celule în funcţie de gradul de aprovizionare cu apă, fiind o rezultantă a acţiunii
presiunii osmotice şi a presiunii de turgescenţă.
La celulele mature forţa de sucţiune (S) este considerată diferenţa dintre presiunea
osmotică (PO) şi presiunea de turgescenţă (PT):
S = PO - PT
Forţa de sucţiune variază cu vârsta celulelor, fiind mai ridicată la celulele tinere decât
la cele adulte şi prezintă o dinamică diurnă, fiind mai ridicată în timpul amiezii decât dimineaţa
şi seara.
Presiunea osmotică şi forţa de sucţiune a celulelor au o mare importanţă fiziologică,
contribuind la absorbţia apei de către rădăcină şi transportul ei către organele aeriene. Din punct
de vedere practic, aceste forţe constituie indici fiziologici care relevă starea de hidratare a
organelor plantei. Determinarea acestor indici reprezintă baza fiziologică a aplicării irigaţiilor.
In celula vegetală apa este reținută de forțe capilare, de forțe de imbibiție și de forțe osmotice.
Forțele capilare contribuie la reținerea apei în membranele celulozice. În general
forțele capilare sunt relativ mici, cu atât mai mici cu cât spațiile capilare sunt mai mari.
Forțele de imbibiție iau naștere din afinitatea pentru apă a unor substanțe coloidale, ca,
de exemplu, geloza, gelatina și celuloza. În contact cu apa acestea se îmbibă. Unii coloizi, cum
este gelatina, au o imbibiție limitată în sensul că scufundate în apă ele se umflă până la un
anumit grad, după care imbibiția încetează. Organele plantelor au imbibiție limitată.
Forța osmotică a celulelor plantelor
Moleculele gazelor difuzează unele în altele, tinzând fiecare să ocupe un volum cât
mai mare. Viteza de .difuziune este aproximativ invers proporţională cu greutatea molară a
gazului respectiv, după relaţia v~ 1/m.
Substanțele dizolvate tind, de' asemenea, să ocupe volumul întregului dizolvant,
moleculele lor difuzând printre moleculele dizolvantului. Viteza de difuziune este cumult
mai mică decât la gaze, din cauza frecării mari. Acizii şi bazele difuzează mai repede decât
sărurile minerale. Substanţele neelectrolite reduc viteza de difuziune a sărurilor; a acizilor
şi a bazelor, iar substanțele coloidale o reduc și mai mult (Toma L.D., Jităreanu C., 2000).
În cazul, în care difuziunea are loc prin membrane poroase, avem de-a face cu
osmoza. în acest caz, din cauza vitezelor de difuziune diferite ale moleculelor dizolvantului
şi ale substanţei dizolvate, ia naştere o presiune osmotică.
Presiunea osmotică a substanțelor solubile nedisociate, de exemplu ale glucidelor solubile, se
calculează după relația:
P=CxRxT
În care C reprezintă concentrația soluției în moli la litru, T – temperatura absolută și R
constanta gazelor (care este 0,0821).
Forța de sucțiune

3
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Prin forță de sucțiune înțelegem forța activă care suge apa în celulele plantelor. Ea se exprimă
prin următoarea formulă:
Fs= (Fo+Fi)-pm
În care: Fs – reprezintă forța de sucțiune
Fo – forța osmotică
Fi – forța de imbibiție
pm – presiunea membranei asupra conținutului celular.
Cu alte cuvinte, la absorbția apei în celulele plantelor acționează în sens pozitiv forța
osmotică și forța de imbibiție și în sens negativ presiunea membranei.
ABSORBȚIA APEI DE CĂTRE PLANTE
Plantele prezintă un organ specializat la funcţia de absorbţie a apei, care este rădăcina.
La plantele terestre rădăcina absoarbe apa din sol, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de fixare
a plantei.
Ramificarea rădăcinii. Absorbţia optimă a apei din sol este favorizată de caracteristicile
morfo-anatomice şi fiziologice ale rădăcinii. Mărirea suprafeţei de absorbţie, realizată prin
mărirea suprafeţei de contact cu particulele solului se face prin proprietatea rădăcinii de a se
ramifica. Astfel, rădăcina principală, provenită din radicula embrionului se ramifică în rădăcini
secundare, terţiare etc. Raportul de dezvoltare dintre rădăcina principală şi rădăcinile secundare
dă naştere diferitelor tipuri morfologice de rădăcini şi reprezintă un caracter de specie.
Absorbţia apei prin rădăcină se efectuează pe cale pasivă şi pe cale activă.
Absorbţia pasivă este determinată de transpiraţia frunzelor. Deficitul de apă din celulele
mezofilului măreşte forţa de sucţiune a acestora. Astfel, apa este absorbită din vasele de lemn
ale nervurilor, iar deficitul se transmite descendent în tulpină şi rădăcină, până la perii
absorbanţi.
Prin absorbţia activă plantele absorb din sol apa reţinută cu forţe mici, de 1-2 atm.,
însă acest mod de absorbţie realizează numai 5% din cantitatea de apă absorbită prin rădăcină.
La plantele perene absorbţia activă este deosebit de importantă primăvara, înainte de formarea
noilor frunze

Principalele procese din corpul plantelor:

1. Transpirația plantelor

Plantele elimină în aerul înconjurător vapori de apă prin întreaga lor suprafață externă
și internă care vine în contact cu acesta. Prin cuticula epidermei și prin suber, plantele emit
cantități relativ mici de vapori de apă, cantități mari fiind eliminate prin stomate.
Astfel, transpiraţia este procesul prin care plantele elimină apa sub formă de vapori.
Deşi depinde de umiditatea atmosferică, respectiv de deficitul de vapori al atmosferei,
transpiraţia este un proces fiziologic complex, fiind legat de structura şi funcţiile plantei.
Transpiraţia are un rol pozitiv în viaţa plantei. Ea contribuie la manifestarea forţei de
aspiraţie a frunzelor, care determină absorbţia şi circulaţia apei şi a sărurilor minerale, reglează
temperatura corpului plantei, ferindu-l de supraîncălzire şi previne creşterea peste măsură a
turgescenţei.

4
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

În acelaşi timp transpiraţia are şi un rol negativ. În cazul unei secete prelungite provoacă
ofilirea şi chiar moartea plantei; dereglează deschiderea stomatelor, cu efecte negative asupra
absorbţiei CO2 în fotosinteză. Timiriazev a numit transpiraţia "un rău necesar".
Cantitatea de apă eliminată de către plante este imensă, astfel că o plantă de Zea mays
în perioada de vegetație poate elimina până la 250 l apă, din care aproximativ 98% este realizată
prin transpirație. Deci eliminarea apei din sol este absolut necesară deaoarece asigură:
• Evitarea supraîncălzirii plantelor;
• Evitarea suprasaturării celulelor cu apă;
• Ascensiunea sevei brute prin vasele lemnoase.
Tipurile de transpiraţie
Transpiraţia se efectuează prin toate organele aeriene, în special prin frunze, ramuri sau
tulpini.
Frunzele transpiră cel mai intens datorită unor particularităţi morfo-funcţionale. Ele au
o suprafaţă foarte mare şi un număr mare de stomate; mezofilul are o grosime redusă şi
numeroase spaţii intercelulare, care permit o permanentă eliminare a apei sub formă de vapori
pe baza curentului permanent, ascendent de sevă brută.
La diferite organe, transpiraţia poate fi de trei tipuri, şi anume transpiraţie lenticelară,
cuticulară şi stomatală
Transpiraţia lenticelară are loc prin ramurile şi tulpinile suberificate ale arborilor şi
arbuştilor şi se efectuează prin lenticele. Nu poate fi controlată de către plantă, ci depinde numai
de condiţiile atmosferice. În condiţii normale, transpiraţia lenticilară atinge numai 10% din
transpiraţia totală, dar în zilele de arşiţă aceasta împiedică creşterea excesivă a temperaturii
ramurilor.
Transpiraţia cuticulară se efectuează prin cuticula frunzelor. Are în general valori
scăzute, deoarece cuticula de pe peretele extern al epidermei este impregnată cu substanţe grase,
hidrofobe, reprezentate de o reţea de cutină îmbibată într-un matrix de ceruri, care reduce
evaporarea apei şi protejează frunzele împotriva ofilirii.Transpiraţia cuticulară este mai ridicată
la organele tinere. Astfel, la frunzele tinere poate atinge 35-50% din transpiraţia totală, pe când
la frunzele bătrâne atinge doar 3-5%. De asemenea, la plantele de umbră sau din zone umede
transpiraţia cuticulară este mai intensă decât la cele de soare sau de deşert.
În general, transpiraţia cuticulară nu depăşeşte 10% din transpiraţia totală a plantei.
Transpiraţia stomatală este cea mai răspândită şi se realizează prin stomate, în special
în frunze. Ea se desfăşoară în două faze:
În prima fază are loc procesul fiziologic de eliminare a apei din celulele mezofilului în
spaţiile intercelulare.
În a doua fază au loc procesele fizice de difuziune a vaporilor de apă prin ostiole şi
evaporare la suprafaţa frunzei, ca urmare a deficitului hidric din aerul atmosferic.

GUTAȚIA reprezintă procesul fiziologic de eliminare a apei în stare lichidă sub formă
de picături (gutta = picătură). Ea se datoreşte dezechilibrului ce apare între absorbţia intensă a
apei prin rădăcini şi transpiraţia scăzută.
Rolul gutației: - asigură ascensiunea sevei brute în plantă în condițiile în care transpirația este
redusă sau nulă; - prin gutație se elimină un exces de apă ce ar inunda spațiile intercelulare și ar
deranja metabolismul; - o dată cu apa se elimină și unele săruri ce ar putea deveni toxice în
5
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

concentrații mari; - la plantele submerse există un număr mare de hidatode ce elimină cantități de apă
punând în mișcare seva brută (transpirația lor este 0).
2. Nutriția minerală a plantelor
Substanţele organice complexe ce alcătuiesc corpul plantelor şi asigură buna desfăşurare a
proceselor fiziologice din organismul vegetal sunt sintetizate pe baza substanţelor minerale pe care
plantele le absorb din mediul înconjurător. Procesul de absorbţie a substanţelor minerale şi de
transport al acestora în corpul plantei în scopul sintezei substanţelor organice proprii se numeşte
nutriţie minerală.
Elementele minerale absolut indispensabile vieţii plantelor sunt numite elemente esenţiale.
După Epstein (1972) un element mineral este considerat esenţial dacă:
prin absenţa sa planta este incapabilă să desfăşoare un ciclu de viaţă normal, respectiv sa
producă seminţe viabile;
este component al unor constituienţi sau metaboliţi esenţiali (de exemplu, Mg este component
al clorofilei, iar Cl este necesar în fotoliza apei).
Rolul fiziologic al elementelor minerale poate fi:
- rol plastic, participând în compoziţia unor substanţe organo minerale (de exemplu, P şi Mg
în fitină, P în fosfolipide, Ca în protopectină, N în proteine);
- rol metabolic: intră în compoziţia unor substanţe active, cum sunt enzimele şi vitaminele (de
exemplu Mo în nitratreductază, Fe şi S în nitritreductază, S în vitamina B1) sau a unor pigmenţi (Mg
şi N în clorofilă); participă la procesele de oxidoreducere prin modificări de valenţă (de exemplu Fe
şi Cu) sau în fotoliza apei (Cl, Mn), stimulează activitatea unor enzime (K, Ca şi Zn);
- rol în reglarea echilibrului osmotic, modificarea permeabilităţii celulare şi a proprietăţilor
fizico-chimice ale coloizilor plasmatici (de exemplu K, Na, Ca, Mg), închiderea şi deschiderea
stomatelor K şi Cl.
Elementele minerale sunt absorbite prin rădăcină la nivelul perilor absorbanţi, sub formă de
ioni. La plantele acvatice şi la plantule absorbţia elementelor minerale se face pe toată suprafaţa
rădăcinii. Elementele minerale sunt absorbite din sol la nivelul rizodermei prin difuziune simplă în
nivelul pereţilor celulari, difuziune facilitată şi transport activ în protoplasmă.
La plantele lemnoase absorbţia se face cu ajutorul micorizelor. Micorizele influenţează
absorbţia elementelor minerale prin stimularea sistemului radicular ca întreg, manifestând un efect
morfogenetic prin structura micorizei însăşi.
Absorbţia sărurilor minerale din sol este influenţată de acţiunea factorilor externi:
Temperatura solului. Absorbţia începe la temperatura de 1-10°C, este optimă la 20-25°C
pentru plantele mezofile şi 25-32°C pentru plantele termofile, de origine tropicală şi subtropicală şi
încetează la 35-45°C.
Temperatura scăzută inhibă mai puternic absorbţia anionilor decât a cationilor. Experienţele
cu izotopi radioactivi au arătat că la temperaturi joase (6°C) plantele absorb de 3 ori mai mulţi cationi
decât anioni şi de 2 ori mai mulţi anioni de P decât NO-3.
Temperatura scăzută inhibă absorbţia şi transportul activ al ionilor în rădăcini, reducând
intensitatea respiraţiei, care constituie sursa de energie pentru aceste procese şi favorizează absorbţia
pasivă, bazată pe fenomenele fizice de difuziune şi adsorbţie.
Scăderea intensităţii absorbţiei elementelor minerale sub influenţa temperaturii se datoreşte
inactivării gradate a sistemelor enzimatice.

6
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Umiditatea solului. În condiţii normale, umiditatea solului favorizează absorbţia prin

solubilizarea sărurilor şi mobilizarea ionilor. În lipsa apei, soluţia solului se concentrează excesiv, iar
activitatea microorganismelor cu rol în solubilizarea elementelor minerale este inhibată. În exces de
umiditate, absorbţia este inhibată prin inhibarea respiraţiei rădăcinilor.
Aeraţia solului stimulează absorbţia elementelor minerale prin intermediul respiraţiei. La
rădăcinile de fag, intensitatea absorbţiei K+ prin micorize depinde de cantitatea de O2 din sol.
Scăderea gradului de aeraţie din sol inhibă activitatea microbiană şi perturbă procesele de
nitrificare, micşorând cantitatea de ioni de N accesibili plantelor.
De asemenea, scăderea concentraţiei O2 în sol inhibă asimilaţia ionilor minerali, în special cei
de azot la nivelul rădăcinii. S-a constatat că aeraţia redusă perturbă procesul de sinteză a proteinelor
din rădăcini.
Reacţia solului (pH-ul) modifică permeabilitatea protoplasmei şi absorbţia elementelor
minerale, precum şi activitatea microbiană din sol.
Absorbţia optimă a ionilor minerali are loc la un pH cuprins între 5 şi 8. Anionii sunt absorbiţi mai
intens la un pH slab acid, iar cationii la un pH slab bazic.
Dintre plantele de cultură, speciile sensibile la pH-ul acid sunt grâul, orzul, sfecla de
zahăr, inul, trifoiul şi bumbacul. Ele pot fi cultivate pe soluri acide numai în urma aplicării unor
amendamente calcaroase. Speciile rezistente sunt ovăzul, secara şi cartoful.
Concentraţia soluţiei solului. Valoarea optimă a concentraţiei soluţiei solului este de
0,5 - 1,5 ‰, iar cea maximă este de 5‰. Peste această valoare caracterul soluţiei solului devinde
hipertonic şi toxic, datorită acumulării unor ioni, în special cationi.
Caracterul hipertonic al soluţiei solului determină ieşirea apei din rădăcini şi reducerea
absorbţiei elementelor minerale. Creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului de la 0,2 la 4
atm. reduce viteza de absorbţie radiculară cu 5 % pentru ionii NO-3 şi NH+4 şi cu 32 % pentru
ionul PO3-4.
Dintre plantele de cultură, grâul, sfecla, bumbacul, tomatele şi pepenii verzi suportă bine
concentraţii ridicate de săruri din sol, iar ovăzul, inul şi hrişca sunt foarte sensibile.
Plantele adaptate la concentraţii ridicate ale soluţiei solului se numesc halofile. Adaptarea
acestora se face prin mărirea concentraţiei sucului vacuolar prin acumularea de săruri. Reglarea
concentraţiei soluţiei solului se face atât natural prin ploi, cât şi artificial prin irigaţii, spălare şi drenaj.
Textura solului este dată de compoziţia granulometrică. În funcţie de această însuşire solurile
pot fi: grele (argiloase), mijlocii şi uşoare.
Plantele de cultură preferă în general solurile uşoare, de exemplu secara, lupinul, salata, gulia,
ridichea, spanacul şi tomatele sau soluri mijlocii, de exemplu grâul, porumbul, soia, sfecla de zahăr,
inul şi cânepa. Pe soluri grele se poate cultiva varza, bobul şi reventul.
Antagonismul ionic. Un rol important în absorbţia ionilor îl are interacţiunea dintre aceştia,
adică relaţiile existente între ionii din soluţia solului. Orice ion, chiar indispensabil, în stare pură în
soluţia solului este toxic, dar prin amestec cu alţi ioni, efectul toxic se anulează, fiind înlocuit cu un
efect de stimulare reciprocă a absorbţiei elementelor minerale, numit sinergism. Reacţii de sinergism
au loc între ionii de potasiu şi cei de fier, între ionii de aluminiu şi cationii monovalenţi, precum şi
între azot şi fosfor.
În acelaşi timp, prezenţa anumitor elemente este antagonistă absorbţiei altora. Astfel, Na
micşorează în general absorbţia K, deşi manifestă un efect stimulator asupra producţiei la sfecla de
zahăr. Reacţii de antagonism se constată între ionii de cupru şi zinc, potasiu şi calciu, potasiu şi

7
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

magneziu, fier şi mangan, între anioni şi ionii de potasiu şi calciu, între aluminiu şi calciu, aluminiu
şi potasiu, fosfor şi zinc.
Plantele pot absorbi elementele minerale din soluţii diluate şi prin alte organe, în afara rădăcinii.
Acest mod de absorbţie poartă numele de absorbţie extraradiculară. Deoarece principalul organ de
absorbţie extraradiculară este frunza, acest mod de absorbţie este denumit şi absorbţie foliară.
Absorbţia foliară se realizează în urma fertilizării plantelor cu îngrăşăminte minerale aplicate
sub formă de stropiri foliare. Îngrăşmintele foliare conţin atât macroelemente, cât şi microelemente
(N, P, K, S, Mg, Fe, Cu, Zn, Co, Mo) şi sunt preparate după diferite reţete. Ele sunt eficiente în
stimularea proceselor fiziologice şi sporirea producţiei. Sunt solubile în apă, iar concentraţia în care
se aplică depinde de sol, specie şi faza de vegetaţie.
Transportul elementelor minerale prin celulele parenchimului cortical se face în sens radial pe
trei căi:
- calea apoplastică, prin difuziune simplă în apoplast şi pereţii celulari, circulaţia apoplastică
fiind împiedicată la nivelul endodermului de benzile lui Caspary impregnate cu suberină.
Între soluţia din apoplast şi soluţia solului este un contact direct, iar schimbul dintre acestea
se face prin difuziune. În cazul rădăcinii, absorbţia activă a substanţelor prin plasmalemă, în celulă,
determină diluarea soluţiei din apoplast şi, ca urmare, difuzia substanţelor din soluţia solului spre
acesta.
- calea simplastică, prin plasmodesme;
-calea transmembranară prin membranele plasmatice care se realizează la nivelul
protoplasmei celulare, atât din parenchimul cortical, cât şi din endoderm, până la celulele
parenchimului lemnos ce însoţeşte vasele lemnoase din cilindrul central.
Elementele minerale au rol fiziologic important. De exemplu :
o Azotul intră în componenţa principalelor substanţe din celula vegetală, cum sunt proteinele
structurale, având un rol plastic esenţial. De asemenea, intră în structura unor compuşi ca
enzimele, clorofila, vitaminele, hormonii, având un rol metabolic esenţial. Azotul participă în
fotosinteză, respiraţie, creştere, reproducere, fructificare, precum şi în biosinteza unor
compuşi secundari ca alcaloizi şi glicosizi. În lipsa azotului, viaţa plantelor nu e posibilă.
o Fosforul îndeplineşte în plante un rol plastic, intrând în componentele structurale ale
protoplasmei, de exemplu nucleoproteine din nucleu şi citoplasmă şi fosfolipo-proteine din
membranele citoplasmatice. De asemenea prezintă un rol morfogenetic, organogen
participând în diviziunea celulară sub forma acizilor nucleici, purtătorii mesajului genetic.
Fosforul prezintă un rol energetic, favorizând captarea energiei luminoase sub forma energiei
chimice potenţiale înmagazinată în NADPH2, cât şi în compuşii macroergici de tip ATP în
timpul fotosintezei şi eliberarea energiei chimice în timpul respiraţiei.
o Potasiul stimulează diviziunea celulară, activitatea enzimelor şi biosinteza clorofilei,
contribuie la sporirea rezistenţei plantelor la factorii de stres abiotic, de exemplu ger şi secetă
şi biotic, de exemplu boli şi dăunători, precum şi rezistenţa fructelor la păstrare. K+ prezintă
o acţiune antagonistă cationilor Na+, Ca2+ şi Mg2+, anulând acţiunea toxică a excesului
acestora.
o Calciul prezintă efecte antagoniste potasiului şi anume reduce absorbţia apei şi intensifică
transpiraţia, măreşte vâscozitatea şi reduce permeabilitatea protoplasmei. De asemenea,
participă la diviziunea celulară, atât la sinteza cromozomilor, cât şi la formarea nucleului.
Calciul are rol în legarea acizilor nucleici de proteine în nucleoproteine, cât şi în formarea

8
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

lamelei mediane dintre celule, ca pectat de Ca. Calciul asigură structura, creşterea în suprafaţă
şi funcţionarea membranei celulare, dar şi permeabilitatea şi selectivitatea membranei
plasmatice.
o Magneziul intensifică absorbţia apei şi reduce transpiraţia, ca şi potasiul. Mg stimulează
absorbţia P. De asemenea, intensifică fotosinteza prin participarea la biosinteza clorofilei şi
stimularea reacţiilor fotosintetice, activarea RuDP- carboxilazei şi sinteza ATP stimulează
biosinteza glucidelor, proteinelor şi acizilor nucleici, activând exportul asimilatelor din
cloroplaste şi enzima ARN-polimerază şi participă în respiraţie prin stimularea activităţii
diferitelor enzime. În reproducere, magneziul stimulează formarea şi maturarea gameţilor.
o Sulful. Prin participarea sa în structura aminoacizilor şi a proteinelor, sulful are în plante un
rol plastic, complementar azotului şi un rol metabolic. În fotosinteză stimulează sinteza
clorofilei, în respiraţie favorizează reacţiile de oxido-reducere, iar în creştere stimulează
diviziunea celulară. Sulful are un rol deosebit în rezistenţa plantelor la stress, şi anume
formează fitoncidele care asigură rezistenţa la boli şi menţine acidul ascorbic în starea activă,
redusă.
o Fierul. În plante fierul participă la transferul de electroni în respiraţie şi fotosinteză. Fierul
catalizează biosinteza clorofilei şi a pigmenţilor carotenoizi şi favorizează formarea
ultrastructurii cloroplastelor, metabolismul N, transportul elementelor minerale în citoplasmă.
o Cuprul stimulează biosinteza clorofilei, fotosinteza plantelor şi intensifică metabolismul
energetic. Cu stimulează procesele de fructificare, având rol important în menţinerea
viabilităţii polenului. De asemenea, măreşte conţinutul de acid ascorbic al plantelor şi
favorizează rezistenţa la condiţiile de stress. Fenolazele cu Cu şi lacaza favorizează procesul
de lignificare prin oxidarea acidului para - cumaric, un precursor al biosintezei ligninei.

3. Fotosinteza
Fotosinteza este un proces fiziologic prin care plantele verzi își sintetizeaza cu ajutorul
luminii si cu participarea pigmentilor asimilatori, substante organice proprii folosind ca materie
prima o sursa anorganica de carbon, apa si saruri minerale. Fenomenul este insotit de degajare
de oxigen.
Procesul de fotosinteza a fost descoperit in anul 1771 de chimistul englez Josef Priestley,
care arata ca plantele verzi au rolul de a purifica aerul, mai tarziu s-a constatat ca purificarea se
face numai la lumina.
Deoarece fotosinteza este singurul fenomen prin care se absoarbe energie solara, ea a
fost denumita de Timiriazev « fenomen cosmic ».
ECUAȚIA GENERALĂ A FOTOSINTEZEI

CO2 + H2O → C6H12O6 + 6 O2 + 672 Kcal

Reacția are loc în prezența energiei luminoase și a pigmenților asimilatori. Prin

asimilarea unei tone de CO2, plantele pun în libertate aproximativ 2,7 tone O2.
Importanța fenomenului de fotosinteză în natură:
menținerea concentrației de CO2 în atmosferă la o valoare constantă (0,03%), deoarece
CO2 este sursa de carbon în fotosinteză ;

9
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

deoarece în fotosinteză se degajă O2, plantele verzi contribuie la purificarea aerului

atmosferic ;
fotosinteza alături de chemosinteza este sursa primară din natura în care se sintetizează
cantități mari de substanțe organice, plantele verzi asigură sursa de hrană pentru toate
organismele heterotrofe și parțial pentru cele mixotrofe de pe suprafața plantei.
asigura fixarea unei părți din energia solară în substanțele organice sintetizate.

3.1.Organele și organitele fotosintezei

Fotosinteza se desfasoara in toate organele plantelor care contin pigmenti asimilatori,

insa principalul organ asimilator este frunza.
FRUNZA prezintă adaptări care favorizează absorbția substanțelor gazoase, sinteza și
transportul asimilatelor :
▪ forma turtită a limbului favorizează absorbția luminii necesare în fotosinteză ;
▪ structura frunzelor prin prezența stomatelor permite pătrunderea cu ușurință a aerului
încărcat cu CO2 și eliminarea de O2.
Substanțele organice sintetizate sunt transportate până la vasele liberiene din nervuri de
la celulă la celulă. Nervațiunea frunzelor asigură și aportul apei care este utilizată ca materie
primă în fotosinteză, precum și a substanțelor minerale.
CLOROPLASTELE – sunt plastide verzi in care sunt acumulați pigmenti clorofilieni,
fiind situate in citoplasma celulelor frunzelor, tulpinilor ierboase, ramurilor tinere si fructelor
necoapte.
Numărul acestor organite celulare este variabil, la plantele inferioare(alge) celulele
contin 2 -3 cloroplaste sau chiar un singur cloroplast mare (cromatofor). La plantele superioare,
celulele conțin în medie 20 -50 cloroplaste, însă uneori pot depăși chiar 100. De regulă, fiecare
celulă are un număr constant de cloroplaste.Totalitatea cloroplastelor formeaza plastidomul
celular.
Forma cloroplastelor este sferică, discoidală sau ovoidală, iar mărimea lor este de 2-5
microni.Un cloroplast este format dintr-o membrană plastidiană dublă, care delimitează masa
fundamentală complet lipsită de pigmenți asimilatori denumită stroma.
Membrana externă este netedă și păstrează forma cloroplastului, iar membrana intrenă
se pliază formând tilacoide – prelungiri orientate după axa mare a cloroplastului.
Aceste pliuri se numesc lamele stromatice. Intre tilacoide apropiate se găsesc granele
în număr variabil. Granele sunt bogate in pigmenti asimilatori si sunt formate din 2 – 100 de
saculi granari care au aspectul unor dicuri turtite asezate suprapus ca fisicurile de monede.
Granele conțin molecule de clorofilă, carotină și xantofilă, lipide, proteine și o serie de
enzime necesare procesului de reducere.
Pe lamele granei sunt grupați pigmenți asimilatori, aceste grupe fiind numite unități
fotosintetice sau cuantozomi.

3.2.Pigmenții asimilatori - sunt clasificați pe baza particularităților lor de structură în

3 grupe :
Clorofilieni
Carotenoizi

10
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

ficobilini.

Din aceste grupe pigmenții clorofilieni au o mare importanță în fotosinteză, pigmenții

carotenoizi însoțesc pigmenții clorofilieni în celule asimilatoare, iar cei ficobilini se întâlnesc
împreună cu ceilalți pigmenți la algele albastre-verzi și la algele roșii.

PIGMENȚII CLOROFILIENI sunt reprezentați de clorofila a prezentă în toate plantele

verzi, clorofila b întâlnită în plantele superioare însă în cantități mult mai mici decât clorofila
a. Unele plante conțin clorofila c (alge brune, diatomee) și clorofila d (alge roșii).
In frunzele plantelor cantitatea de clorofila variază între 50- 300 mg la 100 g frunze
proaspete.
Clorofila a C55 H72 O5 N4 Mg
Clorofila b C55 H70 O6 N4 Mg.
PIGMENȚII CAROTENOIZI – au culoare galben- portocalie- roșiatică, sunt
reprezentați de carotina și xantofilă. Pigmenții carotenoizi se pot acumula și fără cei verzi în
cromoplastele celulelor din rădăcinile de morcov, fructele de tomate, mandarin, portocal, ardei
și petalele florilor.
PIGMENțII FICOBILINI – sunt reprezentați de ficocianină, ficoeritrină și
aloficocianină.
Ficocianina se întâlnește la algele albastre-verzi și are culoarea albastră.
Ficoeritrina este de culoare roșie și se întâlnește la algele roșii, iar aloficocianina a fost
identificată în algele albastre-verzi și algele roșii.
Biosinteza pigmenților clorofilieni este influențată de o serie de factori cum ar fi :
lumina, temperatura, oxigenul. Plantele crescute la întuneric nu formează clorofilă, ci numai
pigmenți carotenoizi și au nevoie de o durată scurtă de lumină pentru a forma clorofila, formarea
clorofilei având loc prin fotoinducție.
Sunt însă specii de plante care formează clorofila în frunzele cotiledonale și la întuneric,
de exemplu: dovleacul, portocalul, lămâiul, pinul, bradul.
Clorofila se poate sintetiza prin reacții fotochimice (la lumina), cât și prin reacții enzimatice
(la întuneric). Cele mai active radiații din spectrul vizibil în sinteza clorofilei sunt cele rosii, iar
cel mai putin active sunt radiatiile verzi.
Fotosinteza este un proces complex, explicat în detaliu prin cercetari, cu izotopi radioactivi,
acest complex de transformări și de reacții chimice se desfășoară în 2 faze și anume:
faza de lumină, cunoscută și sub denumirea faza Hill, cuprinde acea parte a
reacțiilor specifice mecanismului fotosintezei în care intervin lumina și pigmenții
asimilatori și cuprinde 3 etape:
a) absorbția CO2 din atmosferă;
b) absorbția energiei luminoase de către pigmenții clorofilieni;
c) transformarea energiei luminoase în energie chimică prin formarea electronilor
energizanți, sinteza ATP-lui, fotoliza apei, reducerea NADP și în final eliberarea O2.
faza de întuneric, denumită și faza Blakman cuprinde:
a) reducerea CO2 prin integrarea carbonului pe o substanță acceptoare;
b) cedarea energiei înmagazinate de ATP și NADPH în substanțe organice primare care se
formează în fotosinteză;

11
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

c) transformarea și polimerizarea acestora în substanțe organice complexe.

3.3.FACTORII EXTERNI

a) Influența luminii
Faptul că plantele nu cresc bine la întuneric a fost observat încă din antichitate. Totuși,
numai cu două secole în urmă, s-a demonstrat rolul luminii în creșterea plantelor, acordându-i-
se acestui fapt, pe lânga importanța practică și o semnificație filozofică. Ingen-Housz mai întâi
și apoi R. Mayer au contribuit poate cel mai mult la aprecierea rolului luminii ca o condiție
indispensabilă a asimilării CO2 de către plantele verzi.
Lumina poate influența fotosinteza prin intensitatea, calitatea și durata ei. Fotosinteza
nu este însă un fenomen de sensibilizare a protoplasmei, ci un fenomen fotochimic de
transformare a energiei. Astfel, N. Salageanu, determinâd fotosinteza la aceeași frunză și la
intensități din ce în ce mai slabe de lumină a constatat faptul că fotosinteza are loc până la cele
mai mici intensități ale luminii. Valoarea intensității luminii la care emisiunea O2 prin
fotosinteză este egală cu absorbția lui prin respirație reprezintă punctul de compensație al
luminii. Cunoașterea valorii punctului de compensație prezintă o mare importanță deoarece sub
acest nivel respirația predomină asupra asimilației, plantele nu mai produc substanțe organice,
iar organismul trăiește din rezervele sale. Supraviețuirea și creșterea plantelor nu sunt posibile
decât prin iluminarea câteva ore pe zi deasupra punctului de compensație.
b) Influența concentrației dioxidului de carbon
Importanta „aerului fixat”, adica a CO2, în procesul de purificare a aerului de către plante
a fost clar formulata de catre botanistul elvetian Senebier. Acesta, tratand critic tot ce se
cunostea de la Priestley, in lucrarile sale publicate la Geneva in 1783 si intitulate Cercetari
fizico-chimice privitoare la influenta luminii solare asupra modificarii fiintelor vii din cele trei
regnuri naturale si mai ales din regnul vegetal, scria ca „aerul eliberat de catre plantele expuse
la soare este produsul transformarii aerului cu ajutorul luminii”.
Pentru plantele terestre concentrația de CO2 este unul dintre cei trei factori limitanți puși
în evidență de către F.Blackman. Exceptând iluminările foarte slabe (sub 1000 lucsi) și
temperaturile scăzute (sub 5oC), cantitatea de CO2 din atmosferă (0,03%) este puternic limitată;
nivelul optim al concentrației de CO2 se situează către 0,1%, iar la concentrații mai mari de 2-
5% , CO2 devine toxic. N.Salageanu a constatat că frunzele plantelor crescute în umbră au
fotosinteza cea mai intensă la concentrații de 0,5 - 1% CO2, iar cele crescute în plin soare, la
2-3% CO2.
c) Influența temperaturii. Ca și în cazul altor procese metabolice, se constată un efect
pozitiv al temperaturii asupra fotosintezei până la 30ºC, după care se constată o acțiune
depresivă, urmată de încetarea procesului către 45ºC. Intensitatea fotosintezei crește odată cu
temperatura, atingând nivelul optim la 30-35ºC apoi coboară rapid către zero la temperatura de
40-45ºC. Partea fotochimică a fotosintezei este independentă de temperatură, în vreme ce partea
biochimică, enzimatică este strict dependentă de temperatură. Cu toate acestea există printre
plante o mare varietate și capacitate de adaptare la temperaturile extreme. Mușchii, lichenii și
coniferele rămân verzi și își păstrează capacitatea fotosintetică în timpul iernii, iar unele alge
albastre din lacurile termale cresc și la temperatura de 80ºC.

12
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Temperaturile minimă, optimă și maximă a fotosintezei nu sunt fixe, ci diferă de la o

specie la alta și după proveniența plantelor. Astfel, cartoful, adaptat la regiuni mai reci are
optimul fotosintezei la 30ºC, iar frunzele de tomate și castraveți, plante de provenință sudică au
optimul în jur de 40ºC.
d) Influența concentrației oxigenului
Influența oxigenului asupra fotosintezei a fost pentru prima dată scoasă în evidență la
alga Chlorela de către Warburg care a găsit că la lumină intensă fotosinteza scade o dată cu
creșterea concentrației O2 peste valorile normale de 21% din atmosferă. La plantele superioare
terestre, prima observație referitoare la efectul oxigenului asupra fotosintezei a fost efectuată
de McAlister la frunzele de grâu.
Oxigenul din atmosfera terestră normală exercită un puternic efect inhibitor asupra
fotosintezei unor plante superioare terestre (grîu, secară, orz etc.). La toate aceste plante s-a
constatat că la concentrația normală a oxigenului din atmosferă, fotosinteza este micșorată cu
40-50%.
e) Influența substanțelor minerale
Plantele crescute într-un sol bogat în elemente minerale au o intensitate a fotosintezei
mai mare deoarece elementele minerale acționează favorabil asupra creșterii suprafeței foliare.
Indispensabile pentru fotosinteză sunt : magneziul, fierul, potasiul, cuprul, azotoul nitric și
amoniacal, fosforul, manganul, borul, zincul și cobaltul.

3.4.FACTORII INTERNI
a) Specia. Intensitatea procesului de fotosinteză variază în funcție de specie în limite
relativ mari. După datele centralizate de Sestak și Larcher, intensitatea fotosintezei nete variază
între 3 si 63 mgCO2/dm2/h.
b) Vârsta frunzelor. Frunzele tinere au intensitatea procesului de fotosinteză mai mică,
sub numele de compensație pentru dioxidul de carbon (intensitatea acestui proces este mai
mică decât procesul de respirație). Maximul fotosintetic se înregistrează la cele mai multe specii
înainte de încetarea creșterii frunzelor, când acestea au 37-90% din suprafața maximă. Astfel,
valoarea maximă a fotosintezei nete s-a determinat când frunzele au avut 35-55% din suprafața
maximă la Solanum, 70% la Phasealus, 50-80% la Helianthus.
Vârsta frunzelor corelează și cu poziția acestora pe plantă. Poziția frunzelor pe plantă și
suprafața foliară sunt factori importanți ce condiționează intensitatea procesului de fotosinteză.
Frunzele ce au poziția orizontală, recepționează cea mai mare parte a radiațiilor fotosintetice
active în vârful plantei. Dacă frunzele sunt înclinate față de verticală, radiațiile pătrund și mai
jos în coroana, intensitatea fotosintetică fiind dependentă de acestea. Totalitatea suprafeței
foliare, raportată la suprafața proiecției coroanei, reprezintă indicele suprafeței faliare (LAI).
Recepția corespunzatoare a radiațiilor este dependentă de valoarea acestui indice.
c) Cantitatea de clorofila. Intensitatea procesului de fotosinteză crește concomitent cu
sporirea conținutul în clorofilă până la circa 400mg/m2suprafața foliara, după care intensitatea
acestui proces rămâne constantă. Determinările efectuate de autori nu au evidențiat însă o
corelație între acești doi indicatori.
d) Conținutul în apă al frunzelor. Suprasaturarea celulelor cu apă sau deficitul hidric
determină închiderea hidropasivă sau hidroactivă a stomatelor, ceea ce inhibă pătrunderea
dioxidului de carbon și conduce la diminuarea intensității procesului de fotosinteză.

13
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

e) Conținutul frunzelor în elemente minerale. Deficitul în aprovizionarea cu elemente

minerale a frunzelor poate să reducă intensitatea procesului de fotosinteză.

4. Respirația plantelor
Respirația este procesul fiziologic în care substanţele organice sunt descompuse, în
celule vii pe cale enzimatică, prin reacţii de oxido-reducere cu eliberare de energie chimică.
Energia necesară desfășurării proceselor fiziologice care au loc în plante la nivelul
celulei, se eliberează în principal în procesul de respirație, care este un proces opus fotosintezei.
Prin respirație, substanțele organice complexe formate în fotosinteză sunt transformate în
compuși din ce în ce mai simpli, cu care ocazie se eliberează treptat energia chimică înglobată
în aceste substanțe.
Respirația este un proces de eliberare a energiei chimice potențiale care se înglobează
în substanțele organice de rezervă din plante, fenomen care constă în oxidarea acestor substanțe
cu ajutorul oxigenului din aer.
In respirație plantele absorb oxigenul și elimină CO2, însă trebuie precizat că nu
schimbul gazos este esența fiziologică a respirației ci eliberarea de energie prin degradarea
treptată, de către enzime a substanțelor organice.
Fenomenul de respirație are loc în fiecare celulă vie la nivelul mitocondriilor, care sunt
considerate «uzinele energetice» ale celulelor deoarece la nivelul lor se desfăşoară procesele de
oxido-reducere.
Formula generală a respirației este următoarea:

C6 H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O + E ( 674 kcal)

După modul cum se realizează oxidările în procesul respirator se deosebesc 2 tipuri de
organisme: aerobionte, anaerobionte .
RESPIRAȚIA AEROBA – este caracteristică organismelor aerobe, care folosesc pentru
oxidarea substanțelor organice proprii oxigenul liber din aer, apă sau atmosfera solului. În cazul
respirației aerobe oxidarea este completă și se încheie cu formarea de CO2 și H2O. Majoritatea
plantelor superioare au respirație aerobă.
RESPIRAȚIA ANAEROBA – este caracteristică organismelor anaerobionte, la care
oxidarea substanțelor organice se face în lipsa oxigenului din aer.
În acest caz oxidările sunt incomplete și se încheie cu formarea unor compuși organici
intermediari care mai conțin mici cantități de energie chimică și care pot fi oxidați mai departe
până la formarea CO2. Din aceste oxidări nu se obține apă, iar cantitatea de energie eliberată
este mică. Grupa organismelor anaerobionte cuprinde unele bacterii, actinomicete și ciuperci
microscopice.
La organismele microscopice respirația anaerobă este cunoscută și sub denumirea de
fermentație. Respirația anaerobă este un tip inferior de repirație.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ INTENSITATEA RESPIRAŢIEI
Intensitatea respirației este influenţată de două grupe de factori: interni şi externi.
Factorii externi sunt reprezentaţi de temperatura aerului şi a solului, aeraţia solului,
umiditatea aerului, gradul de poluare al solului şi a aerului, lumina etc.
Temperatura este factorul hotărâtor asupra respiraţiei, respiraţia începe la câteva grade
peste 0ºC, creşte până la 30-40ºC, după care scade vertiginos la temperaturi între 45-55ºC.

14
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Frunzele de molid de exemplu pot respira iarna şi chiar la -20ºC, în schimb vara
respiraţia lor încetează la -4ºC.
Modificarea intensităţii respiraţiei sub influenţa temperaturii se explică prin modificarea
activităţii enzimelor respiratorii.
Bilanţul activităţii fotosintetice este influenţat în mare măsură de intensitatea respiraţiei.
Intensitatea maximă a fotosintezei are loc la temperatură mai joasă decât intensitatea maximă a
respiraţiei, fapt care explică acumularea de substanţă organică în plantă.
Temperatura solului are o influenţă mare asupra respiraţiei rădăcinilor plantelor, când
solul se răceşte respiraţia rădăcinilor scade.
Aeraţia solului
Cu cât solul este mai afânat cu atât este uşurat accesul oxigenului iar procesul de
respiraţie la nivelul rădăcinii este normal.
În solurile slab aerate, cu exces de umiditate, accesul oxigenului este împidicat sau greu
realizat, respiraţia este slabă şi plantele cresc anevoios.
Umiditatea aerului şi a solului
În sol, creșterea umidității determină scăderea intensității respirației, iar scăderea
umidității determină intensificarea respirației. Un conţinut ridicat de apă în sol împiedică
accesul oxigenului la rădăcini şi prin asta se blochează respiraţia. În aer, umiditatea ridicată
determină scăderea intensității respirației prin închiderea hidropasivă a stomatelor.
Lumina influențează respirația în mod direct prin creșterea temperaturii și indirect prin
furnizarea substratului respirator și reglarea schimbului gazos prin stomate. Fotorespirația este
procesul de respirație efectuat la lumină. Este caracteristica plantelor de tip fotosintetic C3 care
trăiesc în zona temperată și absentă la plantele de tip fotosintetic C4 din zonele tropicale. La
aceste plante eficiența fotosintetică este mai mare.
Concentrația de O2 și CO2.
Respirația este maximă la o concentrație de 10 – 20% O2. Sub concentrația de 3% O2,
respirația aerobă încetează fiind înlocuită cu o respirație anaerobă. Plantele de apă, de exemplu
chiparosul de baltă, nu resimt lipsa O2 și respiră normal aerob datorită unui parenchim aerifer.
Creșterea concentrației de CO2 în sol până la 3-5% nu modifică respirația aerobă, dar la
concentrația de 12-15% CO2 respirația este inhibată.
Astfel, substanţele toxice din aer şi din sol împiedică respiraţia prin acţiunea pe care o
au asupra rădăcinilor şi frunzelor plantelor.
Factorii interni sunt reprezentaţi de: concentraţia substratului, conţinutul de apă al
celulelor şi ţesuturilor, activitatea enzimelor, vârsta organelor plantei.
Concentraţia substratului influenţează intensitatea respiraţiei, deoarece pe măsură ce
cantitatea de glucide din celule scade, respiraţia descreşte.
Conţinutul de apă al celulelor şi ţesuturilor
Acest conținut este în relație directă cu intensitatea respirației. La semințele cu un
conținut de apă de 7-14%, respirația este foarte redusă. Prin creșterea conținutului de apă,
respirația se intensifică, deoarece apa favorizează activitatea enzimelor. Cunoașterea relației
dintre conținutul de apă al semințelor și intensitatea respirației are o importanță deosebită în
timpul germinației semințelor în sol și în timpul păstrării în depozite.
Activitatea enzimelor

15
Biologie vegetală – Bază bibliografică pentru curs

Prezenţa enzimelor la suprafaţa structurilor citoplasmatice determină o respiraţie

normală.
Dintre macroelemente, fosforul intensifică respiraţia prin fosforilare.
Vârsta organelor plantei
La plantele tinere, respirația decurge mai intens decât la plantele mature. Astfel,
respirația este foarte intensă în faza de creștere meristematică și de elongație și scade în faza de
diferențiere celulară. La frunzele de floarea soarelui în vârstă de 22 de zile, intensitatea
respirației este de 3 mg CO2/g/substanță uscată/ oră, în timp ce la cele în vârstă de 136 de zile,
intensitatea respirației este de numai 0,08 mg CO2/g/substanță uscată/ oră.
La frunzele de varză în vârstă de 3 zile, intensitatea respirației este de 3,2 mg
CO2/g/substanță uscată/ oră, în timp ce la cele în vârstă de 70 de zile este de 0,27 mg
CO2/g/substanță uscată/ oră. Respirația se intensifică din nou în faza de îmbătrânire a organelor
plantelor.
Starea sanitară a plantei.
La plantele bolnave, intensitatea respirației este mult mai ridicată decât la plantele
sănătoase. Infecția cu ciuperci sau virusuri intensifică activitatea enzimelor respirației.
Traumatismele, rănirea, distrugerea mecanică a țesuturilor și înțepăturile provocate de insecte
intensifică respirația, ceea ce favorizează formarea unui țesut de calusare. După aceasta,
respirația revine la normal.

Întrebări:
1. Ce este difuziunea și imbibiția?
2. Care este importanța fenomenului de fotosinteză?
3. Care sunt factorii care influențează intensitatea procesului de respirație?

Bibliografie:

1. Beinşan Carmen, 2008 – Fiziologia plantelor. Editura Eurobit, Timişoara

2. Bercu Rodica , 2003- Fiziologie vegetala, “Ovidius” University Press, Constanța
3. Burzo I. şi colab., 2000 – Fiziologia plantelor de cultură- Ed. Ştiinţa, Bucureşti
4. Delian Elena - 2008. Fiziologia plantelor. Editura Printech, București
5. Jitareanu D., 2002 – Fiziologie vegetală - Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași
6. Murariu Alexandrina, 2002 - Fiziologie vegetala, vol. I, Ed. Junimea, Iasi.
7. Ştefania Gâdea, 2003, Fiziologie vegetală, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca;
8. Şumălan R., Fiziologie vegetală, Editura Eurobit, Timişoara, 2006
9. Toma Liana Doina, Jităreanu Carmenica Doina, 2007 – Fiziologie vegetală. Editura "Ion
Ionescu de la Brad", Iași.

16