FOTOSINTEZA

1. Tipurile de nutriție cu carbon

Analiza substanței organice a plantelor arată că ea ecte formată din 45% de
carbon. Toate organismele după tipul de nutriție pot fi împărțite în 2 categorii:
autotrofe și heterotrofe. Organismele autotrofe singure își formează substanțe
organice din substanțe anorganice, necesare pentru activitatea vitală. Organismele
heterotrofe utilizează substanțele organice, care au fost obținute de către autotrofi,
numai transformându-le dintr-o formă în alta. Astfel, organismele heterotrofe există
pe contul celor autotrofe. Pentru sinteza substanței organice este necesară energia.
În dependență de sursa de carbon, sursa de hidrogen și sursa de energie, deosebim
următoarele tipuri de nutriție cu carbon (tab. 1).
Tabelul 1
Tipurile principale de nutriție cu carbon
Tipul de nutriție Sursa de carbon Sursa de hidrogen Sursa de energie
I. Autotrof
1. Fotosinteza CO2 H2O Energia luminii
2. Fotoreducția CO2 H2S, H2 Energia luminii
3. Chemosinteza CO2 H2O, H2S, H2, NH3 Energia oxidării
substanțelor
anorganice
II. Heterotrof Substanța organică Substanța organică Energia oxidării
substanțelor organice

2. Semnificația fotosintezei
Fotosinteza este procesul prin care se obține substanța organică din substanțe
simple anorganice (CO2 și H2O) în cloroplaste, la lumină. Fotosinteza este procesul
prin care energia luminii este transformată în energie potențială chimică a
substanțelor organice. Ecuația sumară a acestui proces este următoarea:
6CO2 + 6H2O +673,8kcal = C6H12O6 + 6O2↑
Fotosinteză constituie procesul esenţial prin care energia luminii este
absorbită şi fixată în mod natural pe planeta noastră. Toate formele de viaţă de pe
Terra necesită pentru creştere şi dezvoltare energie. Astfel, algele, plantele
superioare şi anumite bacterii îşi procură energia direct din radiaţiile luminii cu
ajutorul fotosintezei. Celelalte vieţuitoare, care nu pot folosi direct energia

1
luminoasă, o obţin prin intermediul plantelor sau al altor organisme care se hrănesc
cu plante. Sursele de energie - cărbuni, gaze naturale, petrol - utilizate astăzi în lume
nu reprezintă, în ultimă instanţă, decât energia solară captată de către plante prin
fotosinteză cu milioane de ani în urmă.
Iată, deci, că atât sursele de hrană, cât şi cele de energie sunt direct sau indirect
dependente de fotosinteză. De aceea, cunoaşterea şi înţelegerea acestui proces sunt
de o deosebită importanţă pentru întreaga omenire, ceea ce explică şi interesul mereu
crescând al cercetărilor în domeniul fotosintezei.
Cercetările din domeniul fotosintezei îşi găsesc o aplicare de bază în
agricultură, vizând în special creşterea producţiei plantelor de cultură. Activitatea
fotosintetică fiind puternic influenţată de factorii naturali, atât intrinseci (de ordin
biologic), cât şi extrinseci (mediul natural, lumina, CO2, apa etc), eforturile
cercetătorilor sunt îndreptate spre căutarea unor căi cât mai concrete de dirijare, de
mărire în general a acestei activităţi fotosintetice a plantelor.
În condiţii naturale numai aproximativ 1% din energia solară care cade pe
suprafaţa pământului este efectiv transformată prin fotosinteză în energie chimică
potenţială înmagazinată în biomasa formată. De aceea, astăzi, când întreaga omenire
se confruntă cu criza de energie, se profilează din ce în ce mai mult ideea exploatării
fotosintezei în scopul furnizării unui plus de energie. Este cazul sporirii biomasei şi,
respectiv, al utilizării produselor vegetale lipsite de importanţă agricolă sau a
plantelor special cultivate în acest scop pentru a produce combustibili ca, de
exemplu, metanolul.
O idee mai îndrăzneaţă a cărei finalitate se profilează într-un viitor mai
îndepărtat este producerea cu ajutorul fotosintezei a unui combustibil ideal şi
nepoluant ca hidrogenul.
Vocaţia de bază a fotosintezei rămâne deocamdată însă producţia vegetală.
Adevărata prioritate a cercetărilor de fotosinteză constituie găsirea căilor celor mai
potrivite pentru ameliorarea randamentului fotosintetic.
Fotosinteză mai înseamnă, dar nu în ultimul rând, şi menţinerea unui echilibru
ecologic fundamental în biosferă. Apariţia plantelor verzi cu capacitate de

2
fotosinteză (cca 2 mld de ani în urmă) a marcat un salt calitativ în evoluţia vieţii pe
Terra. Organismele fotosintetizante, şi prin ele toate organismele vii, au căpătat
acces la o sursă de electroni practic inepuizabilă şi permanent în reînnoire, care
participă la toate procesele bioenergetice – apa, ceea ce a şi determinat desfăşurarea
fotosintezei în proporţii mari, asigurând pătrunderea şi transformarea energiei în
biosferă.
Organismele eucariote şi cele procariote îşi procură energia necesară direct
din energia solară, care, fiind captată este transformată în energie chimică potenţială.
Prin această particularitate fotosinteza poate fi considerată un fenomen de natură
cosmică, reprezentând singurul mijloc prin care energia de la un corp ceresc se
fixează şi se depozitează pe Terra, sub formă de biomasă utilizată ulterior în toate
procesele vitale ale organismelor vegetale şi animale. Rolul cosmic al plantelor verzi
a fost pe larg descris şi argumentat de savantul rus K. A. Timireazev, care pentru
prima dată a formulat ideea potrivit căreia grăunciorul verde de clorofilă este acel
punct din spaţiul terestru unde, în prezenţa energiei solare, îşi au începutul toate
manifestările vieţii pe Terra.
Fotosinteza asigură existenţa vieţii prin purificarea continuă a atmosferei.
Oxigenul eliberat în acest proces fiziologic reînnoieşte zilnic rezervele sale din
atmosferă, menţinându-le în limitele optime pentru respiraţie. Anual, plantele verzi
eliberează în mediul extern 460 mld tone de oxigen, reprezentând unica sursă
naturală de oxigen.

3. Aparatul fotosintetic
3.1. Structura cloroplastelor
Fotosinteza are loc în cloroplaste. Aceste organite prezintă o arhitectură
extrem de complexă, al cărei grad de organizare este cercetat la nivel molecular, pe
baze de morfologie, chimie şi fiziologie, pentru a se lămuri relaţiile dintre structură
şi funcţie.
Încă cu ajutorul microscopului optic s-a constatat că cloroplastele plantelor
superioare nu au o structură omogenă. Heitz a pus în evidenţă prezenţa unor

3
corpusculi lenticulari, formaţi din mai multe discuri mici, verzi, denumite grane.
Microscopul electronic a confirmat structura eterogenă a cloroplastului, în care pot
exista de la 10 până la 100 grane.
În general, cloroplastele plantelor superioare au o formă discoidală, de la 4
până la 6μ pi lungime şi de 1–2μ grosime. La exterior, cloroplastul este înconjurat
de o membrană dublă, care formează un înveliş. Fiecare membrană a învelişului este
groasă de aproximativ 50 Å, iar grosimea întregului înveliş, inclusiv spaţiul cuprins
între cele două membrane, este în jur de 300 Å. Ca toate membranele celulelor
vegetale, şi membranele cloroplastului sînt de natură lipoproteică.
Învelişul cloroplastului închide la interior un sistem complex de membrane,
numite si lamele, situate în stromă. În secţiune transversală, lamelele sunt perechi,
închise la capete, formând structuri de forma unor saculi, pe care Menke le-a
denumit tilacoide. În cloroplastele plantelor superioare, la anumite intervale,
tilacoidele se organizează în structuri asemănătoare aranjării monedelor într-un
fişic. Un tilacoid este gros de circa 100 Å şi are caracterul unei membrane
elementare.
Din loc în loc, granele sunt traversate de lamele stromatice continue, care
contribuie atât la delimitarea granelor în stromă, cât şi la unirea acestora. Zonele
intergranale sunt străbătute de lamelele stromatice. Un granum rezultă fie din
reunirea a 2, 4 sau 8 tilacoide învecinate, delimitate de câte o lamelă stromatică, fie
din reunirea unui tilacoid granal şi a unei lamele stromatice. Atât forma, cât şi
distribuţia tilacoidelor diferă de la o specie la alta.
Variaţiile în organizarea structurii lamelare depind de condiţiile de lumină în
care s-au aflat plantele, precum şi de alţi factor
Stroma este formată din substanţe lipoproteice asociate cu enzimele care
participă în reacţiile de întuneric ale fotosintezei. Aici se pun în evidenţă picături de
ulei, amidon, glucide etc. Se consideră că reacţiile de lumină se desfăşoară în grana,
iar cele de întuneric în stromă. În stromă se pot acumula şi carotenoizi. Prin
enzimele pe care le conţine, stromă mai are rolul de a menţine clorofila în stare
activă.

4
 În afară de învelişul exterior, cloroplastele mai sunt înconjurate şi de un strat
subţire de citoplasmă viscoasă, numit peristromium, care, se crede, serveşte la o
mobilitate activă amiboidală a cloroplastelor în citoplasmă.

3.2. Compoziţia chimică a cloroplastelor

Compoziţia chimică a cloroplastelor este, în genere, următoarea: proteine -
41-55%, lipide - 18-37%, clorofile + carotenoizi - 5-10%.
Dintre proteine au fost găsite numeroase enzime ca: dehidrogenaze,
citocromoxidaze, peroxidaze, fosforilaze, catalaze, amilaze, invertaze etc. În etapele
mai târzii ale dezvoltării cloroplastelor apar şi enzimele ciclurilor reductive ale
fotosintezei: ribuloza-l,5-difosfatcarboxilaza, gliceraldehid-3-fosfat-
dehidrogenaza, NADPH2-reducataza şi altele.
Printre lipide se găsesc mai ales fosfolipidele, galactolipidele şi sulfolipidele.
S-a mai constatat prezenţa citocromilor b6 şi f, precum şi aceea a vitaminelor
E şi K.
Diferite macroelemente (P, N, S, K, Ca, Mg) şi microelemente (Fe, Cu, Mn,
Zn) au fost de asemenea puse în evidenţă.
În cloroplaste au fost detectaţi ARN şi ADN specifici, precum şi enzimele
necesare pentru sinteza lor. Aceste molecule specifice sunt responsabile de un
număr de funcţii importante atât pentru organitul însuşi, cât şi pentru celula întreagă.
La unele plante superioare, ARN din plastide a fost evaluat la 1-2% din greutatea
uscată. ADN a fost de asemenea pus în evidenţă în plastide, dar într-o cantitate mult
mai mică.
Prezenţa ribozomilor în cloroplaste denotă că acolo există o sinteză activă a
proteinelor. În plus, faptul că proprietăţile chimice şi fizice ale ribozomilor din
cloroplaste diferă în unele privinţe de cele ale ribozomilor din citoplasmă sprijină
ideea că cloroplastele posedă un mecanism independent de sinteză a proteinelor.

4. Pigmenţii aparatului fotosintetic

Pentru ca lumina să poată acţiona asupra organismului vegetal şi, în

5
particular, să fie utilizată în fotosinteză, este necesar ca aceasta să fie captată de
fotoreceptori – pigmenţi. Pigmenţii reprezintă substanţe, care posedă culoare.
Pigmenţii se clasifică în 3 grupe principale:
 clorofilieni;
 carotenoizi;
 ficobilini.

4.1. Pigmenții clorofilieni

Clorofila sau pigmentul clorofilian reprezintă cea mai importantă substanţă
organică din natură şi probabil din întreg Universul. Clorofila este una dintre
substanţele fundamentale ale Terrei, prezenţa sa în celulele plantelor şi algelor, la
nivelul cloroplastelor, asigurând, în mod direct sau indirect, baza energetică şi
respiratorie aproape tuturor celorlalte organisme de pe Terra. Graţie clorofilei,
plantele verzi sunt organisme autotrofe, iar fotosinteza este cel mai important proces
biochimic de pe Pământ. Orice organism de pe Terra (cu excepţia unor bacterii
chemosintetizante) care nu este capabil să-şi producă singur substanţe organice din
substanţe minerale, trăieşte, direct sau indirect din sintezele clorofilei, deci pe seama
ei. Practic, viaţa tuturor animalelor şi oamenilor atârnă de această moleculă.
În anul 1818 francezii J. Pelletier și J. Caventou un extras din frunze o
substanță de culoare verde, numind-o clorofilă. În prezent se cunosc mai mult de 10
forme de clorofilă. Ele se deosebesc după structura chimică, după nuanța culorii,
după răspândirea printre organismele vii. La plantele superioare se întâlnește
clorofila a și b. Clorofila c se întâlnește la algele diatomee și brune, pe când clorofila
d – la algele roșii. În celele bacteriilor fotosintetizante se întâlnesc 4 tipuri de
bacterioclorofilă (a, b, c și d). În celelele bacteriilor verzi se întâlnesc
bacterioclorofilele c și d, iar în celelele bacteriilor roșii - bacterioclorofilele a și b.
Clorofilele a și b se deosebesc după nuanța culorii: clorofila a are o culoare
verde-albăstruie, iar clorofila b – verde-gălbuie. Raportul dintre conținutul clorofilei
a și clorofilei b în frunzele plantelor este de 3:1.

6
4.1.1. Structura clorofilei
Clorofila este un pigment specific plantelor verzi, care îndeplineşte un rol
esenţial în fotosinteză. Are structura semănătoare hemului, dar conţine magneziu în
loc de fier. Clorofila prezintă patru nuclee pirolice (I, II, III, IV) unite în centru
printr-un ion de magneziu. Cele 4 inele pirolice sunt legate între ele prin punți
metinice formând nucleul porfirinic, care este responsabil de absorbția razelor de
lumină și îi conferă clorofilei culoare. Distanța dintre atomii de azot ai inelelor
pirolice este de 0,25nm, iar diametrul atomului de Mg este de 0,24nm. În așa mod
Mg ocupă aproape tot spațiul dintre atomii de azot ai inelelor pirolice. În afară de
cele 4 heterocicluri în molecula de clorofilă se află un homociclu – ciclul pentanonic
(notat cu V, format din 5 atomi de carbon). Cu cifre arabe, de la 1 la 8, se notează,
în sensul acelor de ceasornic, punctele externe ale celor 4 inele pirolice (fig. 1). La
atomul de carbon 2 al inelului pirolic I este atașată o grupare vinilică (CH 2=CH–),
iar la atomul de carbon 4 al celui de al II inel pirolic – radicalul etilic. Inelele pirolice
I, II, III și IV conțin câte un radical metilic la atomii de carbon 1, 3, 5 și 8.

Fig. 1. Structura generală a clorofilei

La inelul pirolic III se ataşează un rest al acidului propionic, esterificat cu

alcoolul metilic, care împreună cu puntea metinică învecinată formează ciclul
pentanonic, caracteristic clorofilelor. Un al doilea rest al acidului propionic se
ataşează de inelul pirolic IV şi este esterificat cu fitolul (C 20H39OH), foarte oxidabil
(în contact cu aerul se oxidează şi se brunifică). La atomii de carbon 7 şi 8 de la
nivelul inelului IV se observă prezenţa câte unui atom de hidrogen.

7
 Clorofila are însușiri hidrofile, care se datoresc mai ales homociclului
pentanonic. Fitolul însă, este insolubil în apă și îi redă clorofilei însușiri hidrofobe.
Nucleul porfirinic împreună cu homociclul pentanonic formează doar o parte
a clorofilei, care poartă numele acid clorofilinic sau clorofilină. În punctul 7, de fapt,
clorofila se continuă printr-o prelungire moleculară monocatenară numită fitol (fig.
2). Fitolul este monoalcoolul unei hidrocarburi superioare.

Fig. 2. Componentele structurale ale clorofilei (acidul clorofilinic şi fitolul)

4.1.2. Tipurile de clorofilă

În plante, clorofila se găseşte în diferite organe, la nivelul celulelor, în organite
specifice, numite cloroplaste. Cea mai importantă în fotosinteză este clorofila a, care
este mai închisă la culoare. Diferenţele structurale între tipurile de clorofilă sunt
conferite de radicalii de la nivelul inelelor pirolice I sau II.
Clorofila a
Clorofila a se află în cantitatea cea mai mare, fiind prezentă la nivelul celulelor
asimilatoare ale tuturor plantelor verzi, a algelor şi a unor cianobacterii. Doar ea
poate transforma energia luminoasă în energie chimică. Clorofilele secundare (b, c,
d) au capacitatea de a absorbii lumina, pe baza căreia produc energie, pe care însă o
cedează în întregime clorofilei a. Toate organismele fotosintetizatoare conţin
clorofilă a. Pentru a realiza fotosinteza, clorofilele secundare (b, c, d) au nevoie în
mod obligatoriu de clorofila a, care este o însoţitoare universală. Clorofila a are
culoarea verde intens-albăstruie. Masa moleculară a clorofilei a este 893. Formula
generală a clorofilei a este: C55H72O5N4Mg.

8
Clorofila b
Clorofila b are o structură foarte asemănătoare clorofilei a. Diferenţe apar doar la
nivelul nucleului pirolic II, în punctul 3, aşa cum se poate vedea mai jos (fig. 3).
Însoţind clorofila a, clorofila b apare la plantele superioare şi la algele verzi.
Clorofila b este de culoare verde-gălbuie. Masa moleculară a clorofilei b este 907.
Formula generală a clorofilei b este: C55H70O6N4Mg.

Fig. 3. Diferenţa structurală dintre clorofila a şi clorofila b

Clorofila c
Structura chimică a clorofilei c a fost descifrată abia în ultimii ani. Ea este specifică
algelor diatomee și brune.
Clorofila d
Structura chimică a clorofilei d a fost elucidată de abia în 2005. Faţă de clorofila a,
clorofila d prezintă în plus un atom de hidrogen la nivelul inelului pirolic I. Această
clorofilă apare la unele alge roşii, aşa cum sunt, spre exemplu, Gigatina agardhi şi
Gigatina papillata şi la unele cianobacterii (Acaryochloris marina).

4.1.3. Proprietăţile fizice, optice şi chimice ale clorofilei

Clorofila în stare pură este o substanţă cristalină, insolubilă în apă, mai mult
sau mai puţin solubilă în alţi solvenţi: alcool, eter, sulfură de carbon, benzen şi
cloroform. Se dizolvă în lipidele lichide (este liposolubilă), colorând solventul în
verde-brun (este lipocromă). În etanol şi metanol se colorează în verde-albastru.

9
Clorofilina (acidul clorofilinic), ca o consecinţă a prezenţei homociclului
pentanonic, este hidrofilă, iar fitolul este hidrofob. Prin fitol, clorofila este insolubilă
în apă şi prezintă caracteristici specifice cerurilor. Industria farmaceutică, pe baza
fitolului, sintetizează vitaminele liposolubile E şi K.
Asimilația bioxidului de carbon este condiționată nu numai de prezența
cloroplastelor, dar și a luminii. Absorbția luminii se înfăptuiește de către pigmenți.
Clorofila absoarbe selectiv razele de lumină din spectrul vizibil. Cuantele razelor
roșii, având dimensiunile cele mai mici, sunt și cele mai bine absorbite de către
clorofilă și prin aceasta aduc cu sine cantitatea cea mai mare de energie. Cuantele
razelor albastre-violete cu toate că poartă o cantitate mai mare de energie, sunt
absorbite într-o cantitate mai mică și duc cu sine în sumă o cantitate mai mică de
energie.
Pentru observarea spectrelor de absorbție a pigmenților se folosesc
spectroscoape de diferită construcție. Dacă lumina vizibilă se trece printr-o soluție
de clorofilă în alcool cu ajutorul spectroscopului, se constată, că unele raze din
spectrul luminii sunt absorbite puternic și în locul lor apar benzi întunecate. Benzele
întunecate corespund acelor raze din spectrul solar, care sunt absorbite de către
clorofile. Clorofilele absorb razele din sectorul roșu și albastru-violet. La clorofila a
maximele de absorbţie ale luminii sunt situate la 660nm (în roşu) şi 429nm (în
albastru-violet). Deşi diferenţele structurale sunt mici, clorofilele secundare (b, c, d)
prezintă maximele de absorbţie, faţă de clorofila a, deplasate spre stânga sau spre
dreapta.
O altă proprietate optică a clorofilelor este fluorescența. O soluție de clorofilă
în alcool etilic este verde, fiind privită prin transparență și roșie, privită prin reflexie.
Fenomenul acesta, numit fluorescență, durează numai atâta timp, cât lumina
acționează asupra soluției de clorofilă. Deci, în soluția adevărată clorofila absoarbe
intens razele roșii, le modifică lungimea de undă, reflecțându-le în spațiu. Pentru
clorofilă este caracteristică fluorescența roșie-vișinie.
Clorofila extrasă din frunze are capacitatea de a recționa atât cu acizii cât și
cu bazele.

10
 Reacția clorofilei cu acizii se numește reacție de feofitinizare. În mediul acid
(HCl concentrat), clorofilele pierd atomul de Mg, care se înlocuiește cu 2 atomi de
hidrogen, obţinându-se feofitina de culoare brună.
Ecuaţia reacţiei este următoarea:
COOCH 3 COOCH 3
C32 H 30ON 4 Mg   2 HCl  C32 H 30ON 4   MgCl2
COOC20 H 39 COOC20 H 39
Feofitina

Legăturile metal-organice în molecula de clorofilă pot fi restabilite la

adăugarea în eprubeta cu feofitină a câteva cristale de acetat de zinc sau de acetat de
cupru la încălzire la o lampă cu alcool. Se observă dispariţia culorii brune şi apariţia
culorii verzi a clorofilei.
Reacția clorofilei cu bazele se numește reacție de saponificare. În mediul
alcalin (KOH), prin saponificare, sunt separaţi din moleculă radicalii metanolului şi
fitolului, obţinându-se clorofilina a (sarea de K). Moleculele lor fiind mai mici,
cristalizează uşor, formând cristale mari.
Ecuaţia reacţiei este următoarea:
COOCH 3 COOK
C32 H 30ON 4 Mg   2 KOH  C 32 H 30 ON 4 Mg   CH 3OH  C 20 H 39 OH
COOC 20 H 39 COOK

4.2. Pigmenții carotenoizi

Pigmenții carotenoizi prezintă hidrocarburi nesaturate de culoare galbenă-
roșietică. Ei sunt solubili în solvenții grăsimilor. Cu acidul sulfuric concentrat
formează soluții albastre. Din acest grup fac parte: carotena, xantofila și
fucoxantina, care se conțin în cloroplaste împreună cu clorofila. Xantofila, spre
deosebire de carotenă, conține oxigen. Acești pigmenți se conțin la toate plantele
superioare și la unele microorganisme.
Toți pigmenții carotenoizi sunt derivați ai izoprenului (CH 2=C(CH3)–CH–
CH2), care constau din 40 atomi de carbon. La plantele superioare mai des se
întâlnesc β-carotena și xantofila. Formula β-carotenei este – C40H56 și culoarea este
oranj, iar formula xantofilei este – C40H56O2 și culoarea – galbenă. La lumină

11
xantofilele se transformă unele în altele și ca rezultat se eliberează oxigenul. Spre
deosebire de clorofile, carotenoizii nu absorb razele roșii și pentru ei nu este
caracteristică fluorescența. Carotenoizii absorb razele de lumină albastre. β-carotena
are 2 maxime de absorbție, corespunzătoare razelor cu lungimea de undă 452 și
482nm. Carotenoizii au un rol auxiliar în procesul fotosintezei, îndeplinind funcția
de antenă, captând energia razelor de lumină și cedând o parte din energia absorbită
clorofilelor. Pe de altă parte carotenoizii protejează clorofila de fotodistrugere
(fotooxidare).
Sinteza carotenoizilor nu necesită prezența luminii. La formarea frunzelor
carotenoizii se fprmează și se acumulează în plastide încă atunci când primordiul
foliar este protejat în mugure de acțiunea luminii.
Fucoxantina se întâlnește la algele brune, cărora le imprimă o culoare
caracteristică. Maximul de absorbție se constată la 452 și 470nm.

4.3. Pigmenții ficobilini

Ficobilinele sunt pigmenți de culoare roșie și albastră, care se conțin la
cianobacterii și la unele alge. Cercetările arată, că algele roșii și cianobacteriile
concomitent cu clorofila a conțin și ficobiline. La baza structurii chimice a acestor
pigmenți se află 4 inele pirolice unite prin legături metinice în formă de lanț deschis.
Din acest grup sunt cunoscuți 2 pigmenți: ficoeritrina și ficocianina. Ficoeritrina
reprezintă ficocianina oxidată. Algele roșii conțin ficoeritrina, iar cianobacteriile –
ficocianina. Ficobilinele formează legături strânse cu proteinele. Aceste legături pot
fi distruse numai cu ajutorul acizilor.
Ficobilinele absorb razele de lumină din sectorul verde și galben al spectrului
luminii. Ficoeritrina absoarbe razele de lumină cu lungimea de undă 495-565nm,
iar ficocianina 550-615nm. Ficobilinele absorb energia luminii, similar ca și
carotenoizii, apoi energia este transmisă clorofilelor pentru realizarea fotosintezei.

12