Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 8.
FIZIOLOGIA CELULEI VEGETALE

CELULA VEGETALĂ CA SISTEM OSMOTIC

Osmoza reprezintă procesul de transport al apei de la o soluţie diluată spre o soluţie

concentrată când cele două soluţii sunt separate de o membrană semipermeabilă.
Celula vegetală prezintă membrane semipermeabile plasmalema şi tonoplastul, precum şi
vacuola cu suc vacuolar a cărei compoziţie îi conferă o anumită concentraţie .
Celula vegetală se poate comporta ca un sistem osmotic ori de câte ori se află într-un mediu
extern apos a cărei concentraţie este diferită de concentraţia sucului vacuolar .
Dacă celula vegetală se află într-un mediu mai puţin concentrat –hipotonic – faţă de sucul
vacuolar, se creează un curent de endoosmoză, respectiv de pătrundere a apei în vacuolă. În cazul în
care mediul extern este mai concentrat – hipertonic – decât sucul vacuolar, se va produce un curent
de exoosmoză, respectiv de ieşire a apei din vacuolă.

Experienţa 8.1. Observarea turgescenţei, plasmolizei şi deplasmolizei la celula vegetală

Materiale necesare: microscop, lame microscopice şi lamele, baghetă de sticlă, ac spatulat, bulb de
ceapă roşie, apă distilată, soluţie de azotat de potasiu (KNO3) 1 M, fâşie de sugativă.

Modul de lucru
a) Observarea turgescenţei
Se pregăteşte un preparat microscopic, trecând
pe lama microscopică, într-o picătură de apă distilată, un
fragment dintr-o epidermă de ceapă roşie, (proaspăt
desprinsă cu acul spatulat, de pe faţa Fig.8.1. Prelevarea materialului concavă a tunicii
bulbului,). Se acoperă preparatul cu lamela şi se biologic şi pregătirea
examinează la microscop, cu obiectivul 10x. preparatului microscopic
Se constată că toate celulele vii au
plasmalema lipită de peretele celular şi se apreciază că sunt turgescente.
► Explicaţia: în cazul în care celula vegetală se află într-un mediu hipotonic apa va
pătrunde în celulă printr-un curent endosmotic şi se va deplasa către sucul vacuolar Vacuola se
măreşte, presează asupra citoplasmei, iar plasmalema se va alipi de peretele celular, moment în care
volumul celulei este maxim.
Această stare de saturare a celulei cu apă reprezintă starea de turgescenţă.
Importanţa turgescenţei:
reprezintă starea normală şi favorabilă a celulei ce asigură o activitate fiziologică intensă.

 la plantele ierboase se economiseşte ţesut mecanic şi le asigură poziţia verticală, precum şi
poziţia normală a limbului foliar la toate speciile.
 intervine în etapa a doua a procesul de creştere (extensia celulară).
 modificările stării de turgescenţă stau la baza mecanismului de funcţionare a stomatelor sau
a mişcărilor unor organe ale plantelor (ex. frunzele şi foliolele la Mimosa)
 intervine în procesul de fotosinteză, unde apa este indispensabilă.
Observaţii personale

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

37
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

b) Observarea plasmolizei
La preparatul anterior se îndepărtează apa prin sugativare şi se înlocuieşte cu soluţie de
azotat de potasiu 1 M, soluţie hipertonică. Preparatul se examinează la microscop şi se va constata
detaşarea treptată a plasmalemei de peretele celular. În aceste condiţii, apa va părăsi treptat celula
vegetală, printr-un curent exosmotic, volumul vacuolei se reduce din ce în ce mai mult şi atrage
după sine citoplasma.
Această stare de nesaturare a celulei vegetale cu apă este cunoscută sub denumirea de
plasmoliză.
Primul semn că apa părăseşte celula este desprinderea uşoară a plasmalemei de peretele
celular, pe la colţurile celulei, iar această primă fază este denumită plasmoliză incipientă. Pe
măsură ce apa continuă să părăsească celula, plasmalema se desprinde mai pronunţat şi pe suprafaţa
ei apar adâncituri (concavităţi), conţinutul celular având un aspect stelat. Această a doua fază a
plasmolizei se denumeşte plasmoliză concavă, stelată sau
neregulată, în funcţie de aspectul conţinutului celular.
În timp, volumul celular se reduce din ce în ce mai mult,
luând o formă aproape sferică. Plasmalema se desprinde
aproape total de peretele celular, desprinderea nu este
totală, citoplasma rămânând totuşi prinsă de peretele
celular prin plasmodesme. Această a treia fază a
plasmolizei se denumeşte plasmoliză convexă, sferică sau
regulată (fig.8.2.).
Importanţa plasmolizei:
De precizat că plasmoliza se instalează în celulele vegetale
în condiţii de secetă sau de administrare neştiinţifică a
Fig.8.2. Etapele plasmolizei îngrăşămintelor minerale. Prin urmare plasmoliza
a) plasmoliza incipientă reprezintă o stare de disconfort hidric ce duce la ofilirea
b) plasmoliza concavă
plantei şi în timp prelungit la moartea acesteia.
c) plasmoliza convexă
Importanţa practică a plasmolizei constă în faptul că face
posibilă determinarea:
 viabilităţii celulelor, datorită faptului că numai celulele vii plasmolizează.

 gradului de vâscozitate a coloizilor citoplasmatici

 valorii presiuni osmotice a sucului vacuolar

 permeabilităţii celulelor pentru ioni.

Observaţii personale

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

38
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

c) Observarea deplasmolizei
La preparatul anterior se sugativează azotatul de potasiu şi se înlocuieşte cu apă distilată. Se
examinează la microscop şi se constată că într-un timp relativ scurt, volumul vacuolei se reface,
celulele redevin turgescente.
Această revenire a celulei la starea de turgescenţă se numeşte deplasmoliză.
► Concluzii:

● schimbul de apă dintre celula vegetală şi mediu se realizează conform legii osmozei - apa
străbate membranele dinspre mediul mai diluat (hipotonic), înspre mediul mai concentrat
(hipertonic);

● celula aflată într-un mediu hipertonic va plasmoliza, iar dacă este introdusă într-un mediu
hipotonic, spre exemplu în apă, ea îşi revine la starea de turgescenţă.
Observaţii personale

Verificarea cunoştinţelor
1.Definiţi procesul care asigură schimbul de apă dintre celulă şi mediul extern
2. Explicaţi care este efectul endoosmozei şi importanţa acestuia.
3. Explicaţi care este efectul exoosmozei şi importanţa acestui

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

39
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 9.
REGIMUL DE APĂ AL PLANTELOR

Regimul de apă al plantei

Regimul de apă al plantelor reprezintă totalitatea proceselor fiziologice care asigură

absorbţia apei de către plantă, transportul acesteia în corpul plantei şi eliminarea sa din plantă.

A) ABSORBŢIA APEI DE CĂTRE PLANTE

Experienţa nr. 9.1. Evidenţierea absorbţiei apei de către plante, prin rădăcină, folosind
potometrul

Rădăcina este organul specializat în absorbţia apei la majoritatea speciilor de plante.

Absorbţia apei prin rădăcină se realizează cu ajutorul perişorilor absorbanţi.
Materiale necesare: potometru, cronometru, o plantă de Fuchsia cu rădăcină.
Modul de lucru
Potometrul (din limba greacă potos  a bea) este un recipient
sub forma unui tub curbat cu aspectul literei U sau un vas cu două orificii
în partea superioară confecţionat din sticlă sau plastic, deschis la
ambele capete şi cu posibilitatea de închidere etanşă prin intermediul unor
dopuri de cauciuc.
Potometrul se umple cu apă fiartă şi răcită pentru eliminarea gazelor, iar
la un capăt se astupă cu un dop de cauciuc perforat şi secţionat
longitudinal, prin care se trece o plantă cu toate organele vegetative ,
dar numai rădăcina se va afla în contact cu apă din Fig.5.1.Potometrul potometru. Capătul
opus al potometrului se astupă cu un alt dop de cauciuc, străbătut de
un tub de sticlă capilar, gradat şi îndoit în unghi drept. Potometrul se etanşeizează prin parafinarea
dopurilor de cauciuc. Se consideră închis etanş, atunci când nivelul apei în tubul gradat nu se
deplasează pe parcursul a cinci minute, decât foarte puţin. Se notează gradaţia la care a fost fixată
coloana de apă în tubul capilar gradat. După o oră se citeşte valoarea nivelului apei în acest tub
gradat.
Se constată retragerea apei din tubul gradat, către potometru, ceea ce dovedeşte că planta
a absorbit apă din potometru prin intermediul rădăcinii, ca urmare în potometru se generează o
depresurizare care aspiră apă din tubul capilar.
► Concluzia: rădăcina este organul specializat pentru absorbţia apei. De reţinut
adaptările morfologice, anatomice şi fiziologice care-i permit rădăcinii să realizeze acest proces cu
intensitate maximă.

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

40
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa 9.2. Demonstrarea absorbţiei apei prin frunze (extraradicular)

Absorbţia apei prin frunze (numită absorbţie extraradiculară) se realizează cu ajutorul
porilor cuticulari.
La plantele mezofile aceasta poate reprezenta aproximativ 8-20% din cantitatea totală de apă
absorbită.
Are importanţă în absorbţia apei şi substanţelor dizolvate în condiţii secetă, de carenţă în
elemente minerale sau în tratamente fitosanitar aplicate prin stropiri foliare.
Materiale necesare: frunze de muşcată, balanţă, vas Petri cu apă, ulei vegetal, baghetă de sticlă,
hârtie de filtru.

Modul de lucru
Se detaşează o frunză de muşcată şi se lasă un timp pe masa din laborator, pentru a se ofili
puţin. Se înlătură peţiolul, iar suprafaţa de secţiune se acoperă cu ulei vegetal, pentru a astupa
lumenul vaselor lemnoase.
Se cântăreşte apoi frunza şi se notează masa iniţială m1 (g). Frunza se scufundă în vasul
Petri cu apă, unde se menţine timp de 1 oră. După acest interval de timp, se scoate frunza din vas, se
tamponează cu hârtie de filtru pentru eliminarea apei de pe suprafaţa sa şi se recântăreşte notăndu-
sea masa m2 (g).
Diferenţa dintre m1 şi m2 demonstrează un spor în greutate al frunzei care nu se poate
explica decât pe seama absorbţiei apei de către frunza analizată.
Diferenţa dintre masa iniţială şi masa finală a frunzei se calculează în procente şi reprezintă
cantitatea de apă absorbită de către frunză, în unitatea de timp şi masă [g H2O/100 g material
vegetal/h].

Calcul şi observaţii personale:

B) CIRCULAŢIA APEI ÎN PLANTE

Circulaţia (transportul) apei în corpul plantei se realizează pe două căi:

o calea extrafasciculară sau transportul de la celulă la celulă, prin parenchimuri, se realizează
lent pe distanţe mici;
o calea fasciculară sau transportul specializat se realizează rapid, pe distanţe lungi, prin vasele
lemnoase (seva brută) şi prin vasele liberiene (seva elaborată).

Experienţa nr. 9.4. Demonstrarea circulaţiei apei de la celulă la celulă

Materiale necesare: pahare Berzelius de 50 ml, perforator de dopuri, tubercul de cartof.

Modul de lucru

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

41
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Dintr-un tubercul de cartof se decupează, cu ajutorul unui perforator de dopuri, un cilindru

de cartof cu diametru de un centimetru. Extremităţile cilindrului se secţionează pentru îndepărtarea
suberului, ţesut impermeabil pentru apă.
Într-un pahar Berzelius cu puţină apă de robinet se introduce în poziţie verticală cilindru de
cartof astfel pregătit. Experienţa se menţine în condiţii de laborator timp de 1-2 zile, după care se
constată că:
 porţiunea de cilindru de cartof aflată în afara apei se înnegreşte şi se usucă, în timp
ce zona aflată în apă şi în imediata sa apropiere (2-4 mm) îşi păstrează culoarea şi
fermitatea, se menţine turgescentă.
Prin urmare, apa circulă pe distanţe mici, de la celulă la celulă, cu viteze mici.
Această formă de circulaţie a apei în corpul plantei este evidenţiată la nivelul rădăcinii, de la
vârful vegetativ, zona netedă până la zona perişorilor absorbanţi unde se diferenţiază ţesuturile
definitive inclusiv ţesuturile conducătoare, la nivelul frunzei între două nervuri, etc .
Observaţii personale:

Experienţa 9.5. Demonstrarea circulaţiei ascendente a apei prin vasele lemnoase - Metoda
soluţiilor colorate
Materiale necesare: microscop, brici, lame, lamele, soluţie 0,1% eosină, frunze de muşcată, pahar de
sticlă.

Modul de lucru

Într-un pahar Berzelius cu soluţie de eosină 0,1% (un strat gros de 1-2 cm) se introduce cu
baza peţiolului o frunză de muşcată (cu peţiol lung, proaspăt desprinsă de plantă şi secţionată sub un
curent de apă pentru a evita formarea golurilor de aer în vasele lemnoase). După 30 minute se
scoate frunza din pahar, se îndepărtează cu briciul porţiunea de peţiol care a stat în soluţie, iar din
zona de peţiol imediat următoare, se efectuează secţiuni transversale fine, care apoi se examinează
la microscop.
Se constată faptul că numai vasele de lemnoase sunt colorate în roşu, ceea ce dovedeşte că
circulaţia ascendentă, în masă a apei, pe distanţe mari, cu viteze mari se realizează prin vasele
lemnoase.
De reţinut că ţesuturile conducătoare reprezentate de vasele lemnoase şi vasele liberiene,
au cel mai înalt grad de diferenţiere care asigură transportul sevei brute şi a celei elaborate cu
viteză mare.
În cazul vaselor lemnoase se poate aprecia că sunt alcătuite din celule moarte a căror
conţinut celular şi pereţi transversali s-au resorbit, având deci aspectul unui tub gol. Aceasta
explică viteza mare de transport a sevei brute care se măsoară în metri/oră.
Observaţii personale:

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

42
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Forţele care asigură transportul ascendent al apei

Forţele care asigură transportul ascendent al apei în principal sunt reprezentate de presiunea
radiculară şi forţa de spiraţie a frunzei.

Experienţa 9.6.Evidenţierea presiunii radiculare

Materiale necesare: un ghiveci cu plantă de muşcată, bisturiu. Un tub de sticlă.

Modul de lucru:
Se va urmării evidenţiera presiunii radiculare, folosind o plantă de muşcată crescută în
ghiveci şi bine aprovizionată cu apă. Ca urmare, se va secţiona transversal la cîţiva centrimetri
înălţime de la suprafaţa solului, tulpina plantei expusă experimentului. Pe porţiunea de tulpină
rămasă se fixează în prelungire un tub de sticlă cu diametru de 1 cm prin intermediul unui manşon
de cauciuc. La scurt timp după montarea experienţei in tubul de sticlă apare un lichid care nu este
decât seva brută.
Explicaţia este că apa este absorbită de rădăcină şi, în absenţa frunzelor, circulă ascendent
prin lumenul vasele lemnoase sub acţiunea presiunii radiculare.
Presiunea radiculară este o presiune activă şi pozitivă care se generează pe seama
consumului de energie metabolică. Această presiune se formează la nivelul rădăcinii , în apoplastul
celulelor de la endodermă până la parenchimului vascular şi are o valoare atât de mare incât asigură
trasportul ascendet al apei la mari înălţimi. Are o importanţă majoră la plantele perene, toamna de la
căderea frunzelor până primăvara când se formează frunzele.
Prezenţa presiunii radiculare este evidentă primăvara devreme, la viţa de vie, imediat după
tăiere, şi este cunoscută sub denumirea ”plânsul viţei de vie”.

Experienţa 9.7. Punerea în evidenţă a forţei de aspiraţie a frunzelor

Materiale necesare: o ramură cu frunze de Thuja, tub de sticlă,
dop de cauciuc perforat, vas Petri cu mercur sau albastru de metilen 1%.

Modul de lucru
Ramura de Thuja (conifer cu frunziş bogat) se secţionează
oblic la bază (sub un curent de apă) şi se introduce cu partea
secţionată într-un tub de sticlă (prin intermediul dopului de
cauciuc perforat), plin cu apă fiartă şi răcită (pentru ca în tub să
nu fie bule de aer). Capătul inferior al tubului (cu diametrul mai
mic) se introduce într-un vas Petri cu mercur sau soluţie de
albastru de metilen 1%, iar întregul dispozitiv se fixează vertical
cu ajutorul unui stativ de fier (fig. 9.4.).
Se constată că odată cu trecerea timpului, mercurul sau
albastru de metilen urcă în tubul de sticlă.
Explicaţie: frunzele elimină apă prin transpiraţie, astfel
Fig.9.4. Demonstrarea forţei
că la nivelul celulelor mezofilului creşte starea de deshidratare
de aspiraţie a frunzelor
care se transmite de la celulă la celulă pănă la nivelul vasului
lemnos; apa este atrasă din aproape în aproape, inclusiv din
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

43
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

vasele de lemn care se află în contact cu apa din tub.

► Concluzia: Forţa de aspiraţie ce se manifestă la nivelul frunzelor este o forţă pasivă

fiind generată de procesul de transpiraţie.Este suficient de puternică astfel încât să determine
urcarea mercurului în tubul de sticlă.
Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1.Cu ce scop se utilizează potometru.
2. Ce importanţă practică prezintă absorbţia extraradiculară a apei.
3. Care sunt modalităţile de transport al apei. Explicaţi particularităţile.
4. Ce reprezintă presiunea radiculară?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

44
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 10.

REGIMUL DE APĂ AL PLANTELOR

C) ELIMINAREA APEI DIN PLANTE

Eliminarea apei de către plante se poate realiza fie sub formă de vapori în procesul de
transpiraţie, fie sub formă de picături în procesul de gutaţie. Toate organele plantelor, cu excepţia
rădăcinilor, pot elimina apa, însă organul specializat pentru aceste procese este frunza.

Experienţa 10.1. Determinarea intensităţii transpiraţiei la nivelul frunzelor, prin

metoda cântăririi
Transpiraţia reprezintă procesul fiziologic de eliminare a apei din plante, sub formă de vapori, la
nivelul ostiolelor stomatelor, porilor cuticulari şi lenticelelor suberului.
Principiul metodei: frunzele indiferent de la ce speciie de plantă aparţin îşi inchid
stomatele după 10 minute de la desprinderea lor de plantă.
Materiale necesare: plantă de muşcată, balanţă analitică cu 4 zecimale, cronometru, baghetă de
sticlă, ulei.
Modul de lucru
Se pregăteşte balanţa analitică
Se detaşează o frunză de muşcată, se taie cu o lamă peţiolul la baza limbului, iar pe partea
secţionată se aplică o picătură de ulei pentru astuparea vaselor lemnoase.
Se cântăreşte frunza imediat şi se notează masa iniţială (m1).
Se pune în funcţiune cronometrul, având în atenţie faptul că după 10 minute se recântăreşte
frunza (m2).
De asemenea, se mai face o a treia cântărire, după alte 10 minute (m3).
Se va proceda la determinări similare şi în cazul altor specii de plante.
In final, pe baza datelor obţinute se procedează la calculul:

- intensităţii transpiraţiei totale ( Itr.totale )….. mg H2O 100 g-1 h-1… pe baza m1-m2;
- intensităţii transpiraţiei cuticulare (Itr.cuticulare)… )…mg H2O 100 g-1 h-1…pe baza m2-m3;
- intensităţii transpiraţiei stomatice (Itr.stomatice)…. mg H2O 100 g-1 h-1 … Itr.totale – Itr.cuticulare .

Calcul şi observaţii personale:

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

45
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa 10.2. Demonstrarea mişcării de deschidere şi închidere a stomatelor

Celulele specializate pentru realizarea procesului de transpiraţie sunt stomatele. Stomatele sunt
alcătuite din două celule de gardă care delimitează, atunci când sunt deschise, un por numit ostiolă. Sunt
înconjurate de celule anexe. Sub celulele de gardă se află camera
substomatică, la nivelul căreia se realizează acumularea vaporilor de
apă. Celulele stomatice de tip amarilidaceu au formă reniformă, iar
cele de tip gramineu, au forma unor haltere.
Celulele de gardă prezintă îngroşări ale pereţilor ventrali, în
zona ce delimitează ostiolele, în cazul stomatelor de tip amarilidaceu,
şi în zona din mijloc, la stomatele de tip gramineu.

Figura 10.1. Structura stomatei Materiale necesare: plantă de Tradescantia, lamă şi lamelă
pentru microscop, microscop, soluţie 20 % glicerină sau 20%
zaharoză.
Modul de lucru
Se pregăteşte un preparat microscopic trecând pe lamă
într-o picătură de apă, un fragment din epiderma inferioară a
unei frunze de Tradescantia. Se acoperă cu lamela şi se
Figura 10.2. Tipuri de stomate examinează la microscop.
La scurt timp se constată faptul că are loc deschiderea stomatelor şi evidenţierea
ostiolelei situată între celulele de gardă . Explicaţia: sucul vacuolar al celulelor de gardă fiind
hipertonic, comparativ cu mediul extern, atrage apa printr-un curent de endoosmoză. Se
generează celulelor de gardă starea de turgescenţă.
Apoi, se sugativează apa şi se înlocuieşte cu soluţie de glicerină 20%. Privind la microscop
se constată că treptat ostiolele se închid. Explicaţia: mediul extern fiind hipertonic, celulele
stomatice pierd apă printr-un curent exoosmotic , se instalează starea de plasmoliză şi se închid.
► Concluzia: dacă celulele de gardă sunt turgescente se deschid, iar dacă sunt
plasmolizate se închid.
Observaţii personale:

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

46
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa 10.3. Demonstrarea gutaţiei

Gutaţia este procesul de eliminare a apei de către plante, sub formă de picături, prin structuri
specializate numite hidatode şi în condiţii de mediu specifice, în care transpiraţia nu se poate realiza, însă
absorbţia apei la nivelul rădăcinii decurge normal.
Materiale necesare: ghiveci cu plantule tinere de grâu, clopot de sticlă.
Modul de lucru: pe o placă de sticlă se aşează un ghiveci cu plantule tinere de grîu bine
aprovizionată cu apă. Se acoperă cu un clopot de sticlă,care se etanşează la placa de sticlă.
Experienţa astfel montată se lasă la temperatura camerei şi după cîteva ore se va observa în
vârful fiecărei frunze câte o picâtură de apă.
Explicaţia: În momentele iniţiale ale experienţei plantulele pierd apa prin transpiraţie,
vaporii de apă se acumulează sub clopotul de sticlă astefel că la un moment dat se crează o
atmosferă suprasaturată cu apă ce va inhiba desfăşurarea procesului de transpiraţie. În aceste
condiţii procesul de absorbţie a apei se desfăşoară normal Ca urmare în organele plantulelor se
acumulează apă, excesul fiind eliminat prin procesul de gutaţie.
Apa eliminată prin acest proces este sevă brută ce conţine apă cu săruri minerale. Aceasta se
evidenţiează trecând pe o lamă de sticlă o picătură de apă de gutaţie şi alături o picătură de apă
distilată(apă pură)
După evaporare se constată că pe lamă, pe locul picăturii de apă de gutaţie rămâne un
reziduu albicios, ce nu se observă pe locul picăturii de apă distilată. Reziduu indică prezenţa
sărurilor minerale în apa de gutaţie ce este defapt seva brută diluată.
Procesul de gutaţie este determinat de acţiunea presiunii radiculare, care asigură transportul
ascendent al sevei brute,în condiţiile unei traspiraţii inhibate şi a unei absorbţii a apei intense.

În condiţiile din ţara noastră, gutaţia se produce când, după o perioadă călduroasă, în care
aprovizionarea cu apă s-a făcut în mod normal, se produce invazia unor mase reci de aer. În aceste condiţii
de temperatură scăzută, umiditatea relativă a aerului creşte până la valori apropiate de saturare (100%), ceea
ce împiedica difuzia vaporilor de apă din camera substomatică în mediu şi inhibă transpiraţia. În acelaşi timp
absorbţia apei din sol se desfăşoară în ritm normal, iar presiunea radiculară determină ascensiunea sevei
brute până la nivelul frunzelor, unde se elimină sub formă de picături.
În condiţiile aprovizionării cu apă în exces, gutaţia are rolul de a elimina excesul de apă din corpul
plantelor, împiedicându-se prin aceasta suprasaturarea celulelor cu apă.
În procesul de gutaţie se elimină o sevă brută diluată (0,1-0,9%) care conţine cantităţi mici de
substanţe minerale (mai ales calciu), compuşi glucidici şi azotaţi.
Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1. Definiţi procesele care asigură eliminare apei din plantă.
2. Precizaţi principiul metodei cântăririi.
3. Ce sunt stomatele şi cum funcţionează.
4. Cum se evidenţiază gutaţia în laborator.
5. Precizaţi care este deosebirea dintre transpiraţie şi gutaţie.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

47
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 11.

FOTOSINTEZA

Fotosinteza reprezintă procesul fiziologic prin care plantele verzi biosintetizează primii
compuşi organici, din dioxid de carbon, apă şi elemente minerale, cu ajutorul energiei solare şi în
prezenţa pigmenţilor asimilatori, cu producere de oxigen care se degajă.
Ecuaţia globală a acestui proces este următoarea:
lumină
6 CO2 + 6 H2O + elemente minerale substanţe organice+ 6 O2
pigmenţi asimilatori

Importanţa procesului de fotosinteză este deosebită, deoarece:

- se utilizează energia inepuizabilă provenită de la soare;
- se utilizează dioxidul de carbon provenit din atmosfera ambiantă, din apă şi de la suprafaţa solului, ceea
ce contribuie la menţinerea proporţiei de CO2 din aer la 0,03% şi evită accentuarea fenomenului de seră;
- se elimină oxigen, ceea ce contribuie la menţinerea constantă a concentraţiei sale în atmosferă la
valoarea de aproximativ 21%, propice organismelor aerobe;
- compuşii organici rezultaţi în procesul de fotosinteză sunt transportaţi spre toate celelalte organe ale
plantei, fiind utilizaţi pentru sinteza a numeroase alte substanţe cu importanţă pentru plante cărora le asigură
creşterea şi dezvoltarea ,dar şi pentru diferite ramuri ale industriei: industria alimentară, textilă, a
coloranţilor naturali, medicamentelor, materialelor de construcţie, etc.

Experienţa 11.1. Evidenţierea procesului de fotosinteză la plantele submerse – Metoda bulelor

de gaz
Principiul metodei: constă în punerea în evidenţă a procesului de fotosinteză pe seama
bulelor de oxigen degajate de o plantă submersă.
Materiale necesare: plantă submersă Elodeea canadensis, eprubetă, apă de robinet, baghetă de
sticlă, sursă de lumină.
Modul de lucru
Se ia o pantă submersă, în cazul de faţă Elodeea, se secţionează oblic la bază şi se introduce
cu vîrful în jos într-o eprubetă ce conţine apă de robinet.
Cu ajutorul unei baghete de sticlă, se fixează ramura astfel încât partea secţionată să fie sub
nivelul apei şi să nu se atingă pereţii eprubetei.
Se aşează eprubeta astfel pregătită la o sursă de lumină şi după scurt timp se observă că la
baza secţonată a ramurei încep să se degaje bule de gaz. Experienţa continuă şi se înregistrază
numărul de bule de gaz degajate timp de un minut, această determinare permite să se aprecieze
intensitatea procesului de fptosinteză
Explicaţia: oxigenul care rezultă în procesul de fotosinteză difuzează în spaţiile
intercelulare şi se degajă sub formă de bule prin zona secţionată.
Precizare în cazul în care degazarea bulelor de gaz nu se evidenţiază, experienţa se repetă,
se execută o nouă secţionare mai oblică a ramurei de plantă, iar dacă numărul de bule este numeros
secţionarea se va face mai puţin oblic.
Observaţii personale:

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

48
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa 11.2. Studiul pigmenţilor asimilatori

Pigmenţii asimilatori care sunt biosintetizaţi în cloroplaste şi sunt localizaţi în grana

cloroplastului. Au compoziţia chimică diferită fiind biosintesizaţi în cicluri biochimice diferite.
În plantele verzi există: clorofila a şi clorofila b (pigmenţii verzi sau clorofilieni), caroten şi
xantofile (pigmenţii galbeni sau carotenoizi).

A. Extracţia pigmenţilor asimilatori din materialul vegetal

Principiul metodei
Metoda se bazează pe solubilitatea pigmenţilor asimilatori în solvenţi organici, aşa încât
pentru extracţie se poate folosi alcool, acetonă, eter de petrol etc.

Materiale necesare: frunze de urzică (care au un conţinut foarte mare de clorofilă), mojar, alcool
etilic 95 % sau acetonă, carbonat de sodiu, sulfat de sodiu anhidru.

Modul de lucru
Se cântăresc 20 g frunze de urzică, proaspete sau uscate, se mojarează (în prezenţa unei
spatule de sulfat de sodiu anhidru, pentru deshidratare şi puţin carbonat de calciu pentru
neutralizarea acizilor organici), adăugând treptat alcool etilic, până la 100 ml.
Amestecul se filtrează (după ce în prealabil hârtia de filtru a fost umectată cu solvent),
folosind pompa de vid. Se obţine astfel un extract brut de pigmenţi asimilatori, respectiv extractul
alcoolic care conţine atât pigmenţii verzi, cât şi cei galbeni.

Observaţie: Nu este permisă utilizarea sticlăriei de laborator în stare umedă, deoarece apa
coagulează clorofila. În ceea ce priveşte folosirea sulfatului de sodiu şi a carbonatului de calciu,
pentru experienţe de rutină se poate renunţa la ele. Extractul obţinut se păstrează în sticle brune
pentru a se evita fotooxidarea.

Observaţii personale:

B. Separarea pigmenţilor asimilatori prin metoda Sorby-Krauss

Principul metodei
Metoda se bazează pe gradul diferit de solubilitate a pigmenţilor în diferiţi solvenţi
organici.

Materiale necesare: extract alcoolic brut de pigmenţi, eter de petrol, eprubetă.

Modul de lucru

Într-o eprubetă curată şi uscată se trec circa 5 ml extract alcoolic de pigmenţi, peste care se
adaugă un volum egal de eter de petrol. Se agită puternic eprubeta, iar dacă nu se realizează
separarea, se adaugă puţină apă şi se agită din nou.
Eprubeta se lasă în repaus în stativ şi se constată separarea a două faze distinct colorate: o
fază superioară (eterul de petrol) de culoare verde, unde se regăsesc clorofila a, clorofila b şi
carotina şi respectiv o fază inferioară de culoare galbenă, reprezentată de alcool, unde se regăsesc
xantofilele.

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

49
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Observaţii personale:

C. Proprietăţile pigmenţilor asimilatori

C.1. Proprietăţi fizice
- absorbţia energiei luminoase care este utilizată în faza de lumină a fotosintezei;
- solubilitatea în solvenţi organici precum: acetona, eter de petrol, alcool, etc.
- culoarea specifică – clorofila a are culoare verde albăstruie, clorofila b are culoare verde gălbuie,
carotenul este galben-portocaliu, iar xantofilele au culoare galbenă.
- fotooxidarea este proprietatea pigmenţilor clorofilieni de a se descompune sub acţiunea luminii;
- fluorescenţa este proprietatea pigmenţilor clorofilieni de a absorbi radiaţii cu lungime de undă mică şi
energie mare (UV şi albastre), de a se excita, iar prin dezexcitare emit radiaţii cu lungime de undă mare
şi energie mică (radiaţii roşii).
Se evidenţiază folosind extractul alcoolic de pigmenţi asimilatori care privit în strat subţire are culoare
verde , iar prin reflexie sau iluminat cu o lampă de ultraviolete va avea culoarea roşu-rubiniu.

Observaţii personale:

C.2. Proprietăţi chimice

a) Reacţia clorofilei cu acizii minerali

Principiul metodei
Sub acţiunea acizilor minerali are loc transformarea clorofilei în feofitină, pigment de
culoare brună.
Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, eprubetă, acid clorhidric concentrat, acetat de cupru
sau acetat de zinc.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc circa 5 ml extract alcoolic de pigmenţi. Se adaugă o picătură de
acid clorhidric concentrat şi se agită eprubeta. Se observă brunificarea conţinutului eprubetei,
deoarece s-a format feofitina a şi feofitina b. Feofitina ia naştere prin înlocuirea atomului de
magneziu din centrul nucleului tetrapirolic al moleculei de clorofilă, cu hidrogenul din acid.
Atomul de magneziu este dislocat şi se formează MgCl2.

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

50
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Experienţa se continua şi peste soluţia din eprubetă se adaugă câteva cristale de acetat de
cupru sau acetat de zinc. Se încălzeşte eprubeta la flacără, se observă că soluţia se colorează din nou
în verde. Aceasta se datorează faptului că hidrogenul din centrul nucleului tetrapirolic a fost
înlocuit cu cupru sau zinc. În această situaţie, deşi verde, nu reprezintă o clorofilă veritabilă
deoarece extractul nu mai prezintă proprietatea de fluorescenţă, specifică doar clorofilei cu
magneziu.
Observaţii personale:

b) Reacţia clorofilei cu bazele

Principiul metodei
În urma reacţiei clorofilei cu baze (ex. NaOH) are loc saponificarea şi rezultă sărurile de
clorofilă, numite clorofiline.
Materiale necesare: extract alcoolic de pigmenţi, eter de petrol, eprubetă, pastile de hidroxid de sodiu
(NaOH).
Modul de lucru

Se separă pigmenţii într-o eprubetă, conform metodei Sorby-Krauss. Se adaugă apoi 1-2
pastile de hidroxid de sodiu, se agită eprubeta până la dizolvarea substanţei, apoi se lasă în repaus în
stativ.
Se observă separarea a două faze distinct colorate, invers faţă
de Sorby-Krauss, respectiv galben sus şi verde jos (în faza superioară,
în eter de petrol, carotenii, iar în faza inferioară, în alcool, sarea de
clorofilă numită clorofilină şi xantofilele).
Explicaţie: În prezenţa NaOH are loc descompunerea
clorofilelor a şi b, cu desprinderea fitolului şi formarea acizilor
clorofilinici a şi b. Atomii de hidrogen de la grupările acide ale
Fig. 11.4. Clorofilina e6 acizilor clorofilinici sunt înlocuiţi cu atomii de metal ai bazei (Na),
formându-se sarea de sodiu a acizilor clorofilinici a şi b, de culoare verde, solubilă în alcool.
Observaţie: Clorofilina de sodiu/cupru se foloseşte ca şi colorant alimentar (fig.11.4.) şi este
solubilă în apă (spre deosebire de clorofilă care-i liposolubilă).
Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1.Ce reprezintă procesul de fotosinteză?
2.Explicaţi metoda utilizată pentru evidenţierea procesului de fotosinteză
3. Cu ce scop se urilizează metoda Sorby-Krauss.
4 Care sunt proprietăţile fizice ale pigmenţilor asimilatori?
5.Ce reprezintă feofitina şi cum se evidenţiază în laborator?
6. În ce constă procesul de saponificare a pigmenţilor asimilatori ?
7. Explicaţi când au loc în plantă reacţiile pigmenţilor asimilatori cu acizi şi bazele?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

51
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 12.

IDENTIFICAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE

În plante, substanţele organice sunt grupate în trei mari grupe:

a) substanţe organice ca produşi ai fotosintezei ;
b) substanţe organice de rezervă;
c) substanţe organice secundare.

A. Substanţele organice ca produşi ai fotosintezei

În urma procesului de fotosinteză se biosintetizează glucide simple şi amidon.
Plantele care acumulează tranzitoriu în frunze amidon sunt cunoscute ca plante
amidonofile.
Plantele care acumulează în frunze glucidele simple sunt denumite plante zaharofile.

Experienţa 12.1. Identificarea amidonului în frunzele plantelor amidonofile

Principiul metodei
Metoda se bazează pe proprietatea amidonului de a se colora în albastru, în prezenta soluţiei
de iod în iodură de potasiu.

Materiale necesare: ghiveci cu plantă de muşcată (ex. Pelargonium zonale), alcool etilic, bec de gaz,
sticlă de ceas, soluţie de iod în iodură de potasiu (vezi anexa).

Modul de lucru

Se detaşează o frunză de muşcată de la o plantă expusă în prealabil la lumină. Se introduce într-un

pahar Berzelius, se acoperă cu apă şi se fierbe un timp în vederea omorârii celulelor şi extragerii
pigmenţilor antocianici. Apoi, se înlocuieşte apa cu alcool etilic (sau metilic), se acoperă vasul cu o
sticlă de ceas pentru a evita aprinderea vaporilor de alcool şi se fierbe în continuare la foc mic,
pentru extracţia pigmenţilor asimilatori. Când se apreciază că extracţia pigmenţilor s-a încheiat
(respectiv frunza are aspect albicios) se scoate frunza din pahar, se spală cu apă şi se introduce într-
un vas Petri. Se tratează cu soluţie de iod în iodură de potasiu, care va colora amidonul în albastru.
La interval de circa 2- 3 minute, frunza se scoate din vasul Petri, se spală cu apă şi se etalează pe o
placă albă de faianţă, remarcându-se culoarea.
Observaţii personale:

Experienţa 12.2. Demonstrarea necesităţii luminii pentru formarea amidonului –

Figurile lui Sachs

Materiale necesare: plantă de muşcată, hârtie neagră, sursă de lumină, alcool etilic (sau metilic),
bec de gaz, soluţie de iod în iodură de potasiu.

Modul de lucru

Pe ambele feţe ale unor frunze de muşcată (plantă amidonofilă), nedetaşată de plantă se
fixează cu ajutorul unor agrafe figuri geometrice confecţionate din hârtie neagră (fig.2.15.).

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

52
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Ghiveciul cu planta astfel

pregătită se ţine la întuneric 1-2 zile
pentru a se consuma amidonul existent
în frunze. După acest timp, ghiveciul se
expune la lumină câteva ore, apoi se
detaşează frunzele supuse
experimentului. Se îndepărtează figurile
şi frunzele se supun procedurii de
identificare a prezenţei amidonului
(conform experienţei 19).
Se constată că limbul frunzei se
Fig.2.15. Figurile lui Sachs colorează în albastru numai în zona
unde lumina a ajuns pe suprafaţa sa,
respectiv în zonele care n-au fost acoperite cu hârtie neagră.
► Concluzia: lumina este un factor esenţial pentru sinteza amidonului în cursul procesului
de fotosintezei.
Observaţii personale:

Experienţa 12.3. Punerea în evidenţă a glucidelor simple cu proprietăţi reducătoare în

frunzele plantelor zaharofile

Principiul metodei:
Se bazează pe proprieteatea glucidelor simple de a forma la temperatura de fierbere
precipitatul roşu cărămizi , în prezenţa reactivului Fehling.
Materiale necesare: frunze ale unor plante monocotiledonate (de exemplu Liliacee, Iridacee etc.),
eprubetă, reactiv Fehling (vezi anexa).

Modul de lucru

Se folosesc frunze de la o plantă expusă la lumină şi se procedează la efectuarea testului de

identificare a amidonului (conform experienţei 12.1.). Se constată că frunzele nu se colorează în
albastru, ceea ce demonstrează că frunzele nu conţin amidon.
Pentru a dovedi prezenţa glucidelor reducătoare, se mărunţesc frunze şi se fierb în apă. Din
extractul respectiv se trec într-o eprubetă 5 ml, se adaugă un volum egal de reactiv Fehling şi se
fierbe la flacără.
Se constată apariţia unui precipitat roşu cărămiziu de oxid cupros, ceea ce demonstrează
prezenţa glucidelor reducătoare.
Observaţii personale:

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

53
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

B. Substanţele organice de rezervă

Substanţele organice de rezervă din plante sunt:

a) glucidele, b) substanţele proteice şi c) lipidele.

Experienţa 12.4. Identificarea amidonului, ca substanţă organică de rezervă

Amidonul este un poliglucid format din polimerizarea a „n” moleculelor de glucoză. Este
prezent în multe ţesuturi ale plantelor- parenchimuri, raze medulare, muguri, tuberculi.
Principiul metodei
Amidonul se poate identifica in prezenta iodului in iodura de potasiu, deoarece formează
cu acesta un compus de culoare albastră.
Materiale necesare: seminţe de grâu, orz, fasole, mazăre, porumb, tubercul de cartof, microscop,
lamă, lamelă, brici, soluţie de iod în iodură de potasiu.

Modul de lucru

Se efectuează secţiuni prin seminţele amidonoase ţinute în prealabil în apă, cât şi prin
tuberculul de cartof. Secţiunile se trec pe lama microscopică, într-o picătură de iod în iodură de
potasiu, se acoperă cu lamela şi se analizează la microscop. Vor fi observaţi
în fiecare caz în parte, grăunciori de amidon coloraţi în albastru şi având
mărimi, respectiv forme caracteristice speciei (fig. 2.16.).
Astfel, la porumb, grăunciorii de amidon sunt poliedrici şi au circa 25
m; la grâu sunt de formă circulară priviţi din faţă şi lenticulară, priviţi din
profil, iar dimensiunile sunt de circa 40 m; la fasole, grâunciorii au
Fig. 2.16. dimensiuni mari (50-70 m), iar forma este ovală, cu un hil ramificat şi
Grăunciori de orientat în direcţia axului longitudinal. La cartof, grăunciorii de amidon sunt
amidon mari (100 m), au formă ovală, iar hilul este poziţionat excentric, în jurul său
observându-se striaţiuni concentrice.
Observaţii personale:

Experienţa 12.5. Identificarea inulinei

Inulina este un poliglucid format prin polimerizarea moleculelor de fructozei.

Se depune ca substanţă de rezervă în organele subterane la multe specii de plante din familia
Compositae (Inula, Cichorium, Dahlia, Helianthus tuberosus).
Materiale necesare: rădăcină tuberizată de Dahlia, brici,
lamă, lamelă, microscop.
Modul de lucru
Se efectuează secţiuni cât mai fine prin rădăcina
tuberizată de Dahlia (păstrată în alcool etilic absolut,
schimbat repetat, pentru scoaterea apei din celule), secţiuni
care se plasează pe lama microscopică, într-o picătură de apă
Fig.2.17. Sferocristale de
. Se acoperă cu lamela şi se examinează la microscop. Inulina
inulină
apare sub formă de sferocristale incolore, situate în jurul
pereţilor celulari (fig.2.17.).
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

54
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Observaţii personale:

Experienţa 12.6. Identificarea histochimică a glucidelor simple de rezervă

Materiale necesare: bulb de ceapă, morcov, microscop, lamă, lamelă, bec de gaz, reactiv Fehling.

Modul de lucru
Se trec pe lama microscopică câteva fragmente din epiderma bulbului de ceapă şi se tratează
cu reactiv Fehling. Prin încălzire la flacără apare o coloraţie roşie cărămizie a oxidului cupros,
ceea ce indică prezenţa glucidelor reducătoare. Pentru stabilirea localizării la nivel celular,
materialul biologic se examinează la microscop. Se remarcă prezenţa în vacuola celulelor, a
numeroase granule de oxid cupros ceea ce demonstrează prezenţa glicidelor simple.
Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1. Ce reprezintă amidonul şi cum poate fi identificat ?
2. Cum se identifică glucidele simple ?
3. Ce reprezintă inulina şi cum s-a evidenţiat ?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

55
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 13.

BIODEGRADAREA SUBSTANŢELOR ORGANICE

Producerea de energie în plante, se realizează prin biodegradarea substaţelor de rezervă

constituite în principal din glucide, lipide şi proteine.
În acest proces se evidenţiază rolul important al glucidelor ca substanţe de rezervă.
De reţinut că procesul se desfăşoară în trei etape.
Prima etapă are loc în organitele de depozitare, este o biodegradare enzimatică şi nu se
produce energie.
A doua etapă are loc diferit, in funcţie de natura substanţelor de rezervă, respectiv glucidele
sunt biodegradate în citoplasmă alături de proteine, prin cicluri specifice, iar lipidele în organite
speciale de numite glioxizomi. Cantitatea de energie rezultată este relativ mică.
A treia etapă de biodegradare este comună pentru toate cele trei categorii de substanţe
organice, se desfăşoară în mitocondrii, în reacţiile ciclului Krebs, este o biodegradare completă în
urma căreia rezultă energie, dioxid de carbon şi apă metabolică.

Experienţa 13.1. Hidroliza enzimatică a zaharozei

Zaharoza este supusă acţiunii hidrolitice a invertazei, care prin fixarea unei molecule de apă, este
descompusă în glucoză şi fructoză, după ecuaţia:

Invertaza
Zaharoză + H2O ---------------- glucoză + fructoză

Materiale necesare: drojdie de bere, nisip de cuarţ, pâlnie, hârtie de filtru, termometru, bec de gaz, baie de
apă, eprubete, pipete gradate, soluţie 1% de zaharoză, reactiv Fehling.

Modul de lucru
● Obţinerea extractului enzimatic de invertază: se cântăresc 20 g drojdie de bere, se mojarează în
prezenţa nisipului de cuarţ şi a 5 ml apă distilată, circa 5-10 minute. Când pasta devine omogenă
se mai adaugă 40 ml apă distilată încălzită, se lasă în repaus circa 30 minute, agitând periodic,
apoi se filtrează sau se centrifughează.
● Montarea experimentului: în 3 eprubete se trec câte 5 ml soluţie 1% zaharoză; prima eprubetă
constituie martorul; în a doua se mai adaugă cu o pipetă 1 ml extract enzimatic de invertază; în a
3-a eprubetă, cu o altă pipetă se adugă 1 ml extract enzimatic de invertază, dar fiert în prealabil.
Cele trei eprubete se ţin timp de 30 minute într-o baie de apă la circa 40oC (temperatură favorabilă
acţiunii enzimei).
● Testarea prezenţei produşilor de hidroliză (a glucidelor simple cu caracter reducător): pentru
fiecare probă în parte, se procedează la efectuarea reacţiei Fehling (conform experienţei nr. 21).
Se constată faptul că, precipitatul roşu- cărămiziu, de oxid cupros (dovadă a prezenţei glucidelor
reducătoare) apare numai în cazul eprubetei 2 (în care s-a realizat hidroliza zaharozei sub acţiunea
invertazei active), în timp ce la eprubeta 1, lipsind enzima, hidroliza nu a avut loc. De asemenea, la
eprubeta 3, enzima fiind inactivată prin fierbere, reacţia de hidroliză nu s-a realizat.
Observaţii personale:

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

56
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

Principiul Experienţa 13.2. Evidenţierea respiraţiei cariopselor de grâu – Metoda Godlevski

Respiraţia reprezintă etapa finală de biodegradare a substanţelor organice, în prezenţa
oxigenului atmosferic, cu producere de energie, dioxid de carbon şi apă.
Ecuaţia globală a acestui proces este următoarea:

C6 H12 O6 + 6 O2 ENERGIE (2870 KJ) + 6 CO2 + 6 H2O

Biodegradarea anaerobă este caracteristică plantelor inferioare anaerobionte (precum unele

bacterii şi ciuperci) şi se realizează sub acţiunea enzimelor produse de microorganisme, fiind
denumită fermentaţie.

Principiul metodei
Metoda se bazează pe evidenţierea schimbului de gaze specific procesului de respiraţie - consum
de oxigen şi eliminare de dioxid de carbon.

Materiale necesare: cariopse de grâu în curs de germinare, balon Erlenmayer, eprubetă cu

soluţie de NaOH sau KOH 30%, dop de cauciuc, tub de sticlă dublu curbat, soluţie de albastru de
metilen.

Modul de lucru

Într-un pahar Erlenmayer se introduc cariopse de

grâu în curs de germinare (2-3 cm grosime), peste care se
aşează o fiolă de sticlă cu soluţie KOH sau NaOH 30%.
Paharul se astupă etanş cu un dop de cauciuc, străbătut de
un tub de sticlă dublu curbat, al cărui capăt liber se
introduce într-un pahar Berzelius cu soluţie de albastru de
metilen .
Cariopsele de grâu respiră, prin urmare
consumă oxigen şi eliberează dioxid de carbon, care este
fixat de către hidroxidul de potasiu ( KOH) din fiolă. Procedeul Godlevski
Prin urmare în paharul Erlenmayer şi în tubul de sticlă se
va crea o presiune negativă ce va determina urcarea abastrului de metilen.

► Concluzia: soluţia de albastru de metilen urcă prin tubul vertical, consecinţă a

schimbului gazos specific respiraţiei - absorbţie de oxigen şi eliberare de dioxid de carbon , ce este
fixat de hidroxidul de potasiu.

Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1. Ce reprezintă zaharoza?
2. Explicaţi cum se demonstrează în laborator hidroliza enzimatică a zaharozei.

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

57
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

LUCRAREA PRACTICĂ 14.

IMBIBIŢIA SEMINŢELOR

Prima etapă a procesului de germinare a seminţelor este reprezentată de imbibiţie, care are loc la
contactul direct dintre seminţe şi apa din soluţia solului şi constă în hidratarea acestora .
Imbibiţia constă în pătrunderea moleculelor de apă din mediul înconjurător în interiorul unui corp
organic, determinând sporire reversibilă a masei şi volumului substanţelor imbibate.
Imbibiţia are rol important în absorbţia apei în cazul celulelor care nu au un vacuole dezvoltat,
respectiv la celulele tinere ce alcătuiesc ţesutul meristematic, sau în cazul celulelor care sunt în viaţă latentă(
aceste celule au suferit un proces de deshidratare, au citoplasma densă, iar vacuolele sunt reduse în volum)
Procesul de imbibiţie depinede :
a) de natura chimică a substanţelor organice .
b) de temeratură, care influenţează viteza de desfăşurare a procesului , dar nu şi cantitatea de apă ce
ar produce imbibiţia.
c) de compoziţia soluţiei cu diverşi ioni minerali a căror valenţă eate mai mare sau mai mică.

Experienţa 14.1. Determinarea gradului de imbibiţie al seminţelor

după natura chimică a substanţelor organice .

Materiale necesare: cariopse de cereale (porumb, grâu), seminţe de leguminoase (fasole, mazăre,
soia), cilindru gradat de 250 ml, pahare Berzelius de 100 ml, hârtie de filtru, balanţă.

Modul de lucru
Se cântăresc câte 10 g cariopse de porumb şi respectiv câte 10 g seminţe de mazăre. Se
determină volumul iniţial al seminţelor.
Pentru stabilirea volumului seminţelor se procedează astfel: se pune în cilindrul gradat apă de robinet, până la o anumită
diviziune (spre exemplu 50 ml), se noteză diviziunea respectivă, apoi se introduc cele 10 g de seminţe. Nivelul apei urcă în cilindru
până la o anumită diviziune. Difrenţa dintre valoarea citită după introducerea seminţelor şi valoarea volumului iniţial al apei
reprezintă volumul iniţial al seminţelor.
După aceasta, seminţele se trec împreună cu apa în câte un pahar Berzelius şi se menţin la
temperature camerei timp de 24 ore (timpul de imbibiţie) (după 24 de ore se consideră că avut loc
imbibiţia maximă). Se pregăteşte de asemenea un al set de probe, caz în care seminţele se imersează
în pahare Berzelius care conţin apă răcită în prealabil şi aceste pahare se vor menţine ulterior 24 de
ore în frigider.
După 24 de ore, pentru fiecare probă în parte se procedează la recântărirea seminţelor şi
respectiv la stabilirea volumului final al acestora.
Seminţele se scot din vase, se tamponează cu hârtie de filtru pentru îndepărtarea excesului de apă de suprafaţă, se
cântăresc cu atenţie şi li se restabileşte volumul conform procedeului prezentat anterior.
Se calculează pentru fiecare caz în parte gradul de imbibiţie, atât în ceea ce priveşte masa seminţelor,
cât şi în ceea ce priveşte volumul, folosind regula de trei simplă, iar datele se trec în tabelul de mai jos. Dacă
spre exemplu masa iniţială a seminţelor a fost 10 g, iar masa finală 14 g - cum este cazul la porumb-
înseamnă că, dacă la 10 g seminţe s-a înregistrat un spor de 4 g, atunci pentru 100 g, sporul va fi x grame).

Specia Masa Masa Spor de Grad de Volum Volum Spor de Grad de

iniţială finală masă imbibiţie iniţial final volum imbibiţie
% %

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

58
 Botanică şi fiziologia plantelor – caiet de lucrări practice

► Concluzia: la temperature camerei, în cazul amidonoaselor (porumb, grâu etc.) gradul

de imbibiţie este în jur de 40%, în timp ce la albuminoide (fasole, soia, mazăre etc.) gradul de
imbibiţie este în jur de 90%. Pentru materialul biologic menţinut la temperatură scăzută, după 24
de ore gradul de imbibiţie este mai redus în ambele cazuri, deşi după un timp mai îndelungat,
imbibiţia maximă va înregistra valori similare celor determinate la temperature camerei.
Explicaţia: gradul de imbibiţie al seminţelor depinde de natura substanţelor care se îmbibă,
dar şi de temperatura mediului ambiant.
Calcul şi observaţii personale:

Experienţa 14.2. Punerea în evidenţă a energiei mecanice dezvoltate în cursul imbibiţiei

Materiale necesare: gips, pâlnie de sticlă, seminţe de mazăre, mojar, vas cu apă.

Modul de lucru
Într-un mojar se pregăteşte o pastă de gips (gips şi apă). Se încorporează în pastă seminţe de
mazăre uscate. Amestecul respectiv se trece într-o pâlnie de sticlă şi
se lasă astfel până se întăreşte. După aceasta, pâlnia se aşează la
capătul unui tub de sticlă plin cu apă, prin intermediul unui tub de
cauciuc, iar capătul bazal al tubului se introduce într-un vas plin cu
apă (cu fixarea tubului de sticlă, vertical, la un suport metalic) (sau se
procedează conform cu figura 14.1.).
Se constată după un timp că gipsul se fragmentează.
Explicaţia: apa străbate capilarele gipsului, ajunge la seminţe,
acestea se îmbibă puternic, volumul lor creşte, se dezvoltă presiunea
de imbibiţie.
Fig.14.1. Evidenţierea ► Concluzia
energiei mecanice
Ca urmare a imbibiţiei seminţelor şi a energiei mecanice dezvoltate,
dezvoltate în cursul
imbibiţiei
gipsul este fragmentat (chiar pâlnia se sparge).

Observaţii personale:

Verificarea cunoştinţelor
1. Definiţi procesul de imbibiţie.
2. Explicaţi procedura care permite stabilirea gradului de imbibiţie al seminţelor
3. Care este importanţa energiei mecanice dezvoltată în timpul imbibiţiei?
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

59