Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Substanţe Substanţe
anorganice organice
Macroelemente Ultramicroelemente
2
Substanţele anorganice (apa şi ionii anorganici) reprezintă elementele structurale ale
diverselor substanţe organice, mediul de reacţie pentru metabolismul celular şi de reglare a
regimului de apă.
Tradiţional, substanţele organice în celula vegetală pot fi grupate în:
molecule structurale (plastice), care nu participă la metabolismul celular, ci doar formează
schiletul (celuloza, pectinele, miozina, lipidele, hidraţii de carbon, proteinele);
molecule de enzime – macromolecule care participă la cataliza metabolismului celular
(ribulozo-1,5-difosfatcarboxilaza, fosfofructokinaza, fosfolipaza, clorofilazele, amilazele,
ribonucleazele, catalaza, ascarbinoxidaza, superoxiddismutaza);
substanţe active micromoleculare (pigmenţii, vitaminele şi fitohormonii);
metaboliţi micromoleculari (rezultă din catabolismul reacţiilor specifice, servesc la
transportarea de electroni şi protoni, de obicei CoF);
excreţii depozitate în peretele celular şi în vacuolă (taninuri, antocieni, lignină);
materiale de rezervă (cel mai răspîndit la plante este amidonul).
Apa reprezintă compusul mineral de bază a materiei vii, care conbdiţionează desfăşurarea
proceselor vitale, menţinînd starea fizică normală a celulei. Funcţiile fiziologice ale organelor
vegetale sunt asigurate cînd celula se găseşte în stare saturată cu apă.Apa este cel mai
important constituent în viaţa plantelor prin complexul însuşirilor fizico-chimice pe care le
prezintă. În scopul menţinerii homeostaziei şi formării componenţei celulare, apa îndeplineşte
multiple roluri:
solvent de bază pentru sărurile minerale şi compuşii organici, fiind mediu de dispersie a
macromoleculelor coloidale şi mediul de producere a reacţiilor biochimice;
factor important în menţinerea stabilităţii temperaturii corpului plantei, contribuind la
evitarea supraîncălzirii ţesuturilor, care ar putea surveni în urma căldurii degajate în timpul
proceselor metabolice sau a acţiunii razelor solare în timpul verii;
element al structurii protoplasmei, care se fixează electroplastic între catenele lungi de
polipeptide, creînd structura şi mobilitatea protoplasmei, favorizează formarea sistemelor
coloidale în protoplasmă şi determină structura conformaţională a proteinelor necesară pentru
a asigura menţinerea ultrastructurii şi activitatea funcţionalăa organitelor celulare;
3
asigură fenomenul de osmoză şi participă la realizarea stării de turgescenţă, contribuind la
mişcarea stomatelor, orientarea plantelor în spaţiu şi expunerea lăstarilor, a frunzelor etc, într-
o anumită poziţie;
serveşte în calitate de donor de protoni şi electroni pentru reducerea CO2 în faza de
întuneric a fotosintezei;
reprezintă un component al reacţiilor de oxidoreducere din ciclul Krebs;
participă la procesele de hidroliză, oxidare şi reducere, de asimilare şi dezasimilare;
apa structurală din membranele biologice influenţează permiabilitatea acestor membrane
faţă de electroni şi protoni;
reprezintă componentul de bază al sistemului de transport în plante, asigurînd transportul
substanţelor prin vasele xilemice şi floemice, precum şi transportul radial prin simplast şi
apoplast;
asigură integritatea organismelor vegetale, formînd un curent continuu de la rădăcină pînă
la nivelul frunzelor, prin intermediul cărora sunt transportate sărurile minerale şi substanţele
organice.
CONŢINUTUL ŞI STAREA APEI ÎN PLANTE
Conţinutul total de apă în plante este foarte variabil şi depinde de specia plantei, iar în
cadrul aceleiaşi specii – de organ, ţesut, fază ontogenetică etc. Astfel, algele conţin 94-98%,
frunzele suculente 95%, organele de rezervă 85%, frunzele 80%, seminţele uscate 12-14%.
Factorii de mediu şi natura organului pot influenţa în mare măsură particularităţile ereditare
ale acestui indice. Variabilitatea conţinutului de apă în acest caz este determinată de
capacitatea de de reţinere a apei de către plante. Reţinerea apei este determinată de forţele
osmotice, forţele de imbiţie coloidală şi capilară. Coloizii protoplasmatici posedă o capacitate
mai mare de reţinere a apei în frunzele tinere decît în cele bătrîne.
În plante apa se găseşte în trei stări de agregare (lichidă, solidă, gazoasă).
Apa în stare lichidă reprezintă un component de bază al tuturor celulelor, intrînd în
constituţia membranei (30-35% din greutatea membranei revine apei), a protoplasmei şi
vacuolei.
În stare gazoasă se întîlneşte sub formă de vapori în spaţiile intercelulare şi în toate spaţiile
aerifere ale ţesutului.
În stare solidă- sub formă de cristale de gheaţă, care se formează în timpul gerurilor mari în
spaţiile intracelulare.
Apa lichidă din corpul plantelor poate fi liberă (95%), sau legată (4-5%).
Apa liberă este reţinută slab în corpul plantelor şi se găseşte la nivelul peretelui celular. În
vacuole, citoplasma şi vase conducătoare apa liberă circulă foarte uşor, atît în interiorul
celulei, cît şi de la o celulă la alta, asigurînd starea de turgescenţă a celulei.
Apa legată este reţinută în plante cu forţe mari. Această apă, fiind formată din molecule
imobile lipsite de proprietatea de difuzare şi de evaporare, este greu cedată de celule. Apa
legată îngheaţă la temperaturi mai scăzute de – 100C, nu circulă în celulă sau plantă, nu ia
parte la procesele biochimice şi nici la dizolvarea substanţelor organice sau anorganice.
Apa legată în plantă este condiţionată de: 4
forţele osmotice, determinate de substanţele dizolvate, ale căror particule dispersate
reţin apa. Apa reţinută prin forţe osmotice se numeşte apă osmotică (apă de dizolvare).
Eliberarea acestei forme de apă din ţesuturi, prin transpiraţie, este cu atît mai dificilă cu
cît sucul vacuolar este mai concentrat.
forţele de imbibiţie, cauzate de îmbibarea coloizilor hidrofili, întrucît aceştia limitează
eliberarea apei. Apa reţinută prin aceste forţe se numeşte apă de imbibiţie. În celulă se
găsesc numeroşi coloizi hidrofili – proteine, mucilagii, celuloză, care reţin apa prin forţe
de imbibiţie foarte puternice.
Conform provenienţei, apa din plante poate fi exogenă şi endogenă. Cea mai mare parte a
ei este de origine exogenă, absorbită de plante din sol prin intermediul sistemului radicular
sau, într-o cantitate mică, poate fi absorbită sub formă de vapori din atmosferă. Plantele se
pot apriviziona cu apă prin organele aeriene – frunze (din rouă, apa de ploaie). În perioada
de secetă roua influenţează simţitor asupra recoltei frunzelor tinere – 50-70% H2O. Apa
endogenă este sintetizată în procesul de respiraţie în mitocondrii.
Importanţa transpiraţiei
Prin transpiraţie se realizează termoreglarea, întrucît o plantă care are o temperatură cu
6-70C mai mică comparativ cu temperatura unei frunze care se ofileşte. Supraîncălzirea
ar duce la distrugerea cloroplastelor şi la blocarea fotosintezei.
Datorită transpiraţiei, are loc absorbţia şi transportul apei, iar împreună cu apa se
transportă şi ionii sărurilor minerale dizolvate în ea.
Graţie transpiraţiei, se formează un curent continuu de la rădăcină pînă în vîrful plantei,
contribuind astfel la formarea unui sistem integral între toate organele plantei.
Indicii transpiraţiei
Intensitatea transpiraţiei reprezintă indicele care reflectă cantitatea de apă eliminată de pe
o suprafaţă într-o unitate de timp şi care variază în funcţie de specie, de intensitatea luminii,
viteza vîntului.
Productivitatea transpiraţiei reprezintă indicele care reflectă cantitatea de masă organică
ce se acumulează în plante la eliminarea unui kilogram de apă (1-8g de substanţă uscată la 1
kg de apă).
Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă necesară pentru sinteza unui gram
de masă uscată şi variază în limitele de la 250-300 pînă la 700-800 l/kg, în funcţie de specia
plantei.
Transpiraţia relativă reprezintă indicele care demonstrează viteza eliminării apei de pe o
unitate de suprafaţă foliară raportată la viteza de evaporare a apei de pe o suprafaţă liberă şi
are valori cuprinse între 0,1 şi 0,5.
TRANSPIRAŢIA OSTIOLARĂ ŞI CUTICULARĂ
Pe tot parcursul perioadeide vegetaţie, la nivelul frunzelor, plantele transpiră circa 90% de apă
prin ostiole şi 10% prin cuticulă. Stomatele se întîlnesc pe epiderma frunzelor şi a tulpinilor
nesuberificate.
Transpiraţia ostiolară
Ostiolele reprezintă spaţiul dintre celulele stomatice şi constitue structurile de bază prin care
are loc eliminarea apei. Celulele stomatelor se caracterizează prin:
Forma alungită de graminee, forma semiovală la dicotiledonate;
Perete celular interior îngroşat; 6
Cloroplaste cu clorofilă.
La plante are loc reglarea intensităţii şi volumul de apă eliminat. Această reglare se efectuează
prin mişcările celulelor stomatice, care contribuie la închiderea ostiolelor. Mecanismul
mişcării celulelor stomatice are la bază modificarea procesului de turgescenţă a celulelor.
Deosebim următoarele tipuri de mişcări fiziologice ale stomatelor.
pasive active
Cuticula reprezintă o barieră în calea pierderilor de apă , deoarece este bogată în substanţe
hidrofobe, provenite din oxidarea acizilor graşi, şi este puţin permiabilă pentru apă.
Permiabilitatea ei variază considerabil în funcţie de vîrsta organului şi grosime, care este de 1,0-
1,5m. Cuticula poate însă prezenta şi unele perforaţii inframicroscopice sau zone mai puţin
hidrofobe, pe unde pot difunda vaporii de apă. Acest tip de transpiraţie predomină la plantele
tinere (50%), care încă nu au dezvoltat o cuticulă puternică, şi la plantele mature în perioada de
senescenţă(40%), la care cuticula şi epiderma frunzei începe să se deterioreze.Transpiraţia este
reglată de factorii de mediu şi este direct dependentă de gradul de deschidere a ostiolelor, de
deficitul de umiditate în atmosferă, viteza vîntului, temperatura aerului, intensitatea luminii etc.
TRANSPORTUL APEI
radial xilemic
7
IMPORTANŢA FOTOSINTEZEI
ECOLOGIA FOTOSINTEZEI
Dependenţa fotosintezei de cantitatea de CO2 din aer.Sursa de carbon pentru plante este CO2
din aer variind în limite reduse. Cantitatea de CO2 din aer constitue 0,03%. Fotosinteza poate
avea loc la concentraţii de cel puţin 0,08%. Mărirea concentraţiei de CO2 pînă la 1,5% provoacă
o creştere proporţională a intensităţii fotosintezei. La concentraţia de 15-20% intensitatea
fotosintezei nu mai creşte, iar la concentraţia de 70% are loc inhibarea procesului. Această
creştere este în strînsă legătură cu modul în care se manifestă ceilalţi factori, mai ales intensitatea
luminii şi temperatura.
10
la aproximativ 00C şi se intensifică paralel cu creşterea temperaturii. La fiecare 100C se
înregistrează o creştere a intensităţii fotosintezei de 1,5-1,6 ori, fiind în relaţie cu creşterea
vitezei reacţiilor chimice.Influenţa temperaturii asupra fotosintezei se află în dependenţă direct
de iluminare. La o iluminare acăzută, fotosinteza nu depinde de temperatură. La o intensitate
slabă a luminii, viteza fotosintezei este limitată de viteza reacţiilor fotochimice. Şi invers, la o
lumină puternică, viteza fotosintezei este determinată de reacţiile de întuneric în acest caz
temperatura îşi manifestă influenţa. Temperatura optimă pentru o fotosinteză intensă este de 20-
370, cu unele variaţii în funcţie de specie
12
RESPIRAȚIA-proces de degradare oxidativă a substanțelor organice compuse în neorganice
cu degajare de energie. În procesul respirației în calitate de acceptori de eletroni servește O2
din aer. Ecuația sumară a procesului de respirație este:
C6H12O6+6CO2+6H2O+2824kj
18
FACTORII ENDOGENI AI CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII PLANTELOR
24
Eliminarea apei
25
Pe lîngă fenomenul de gutaţie se observă şi lăcrimarea plantelor, care se datorează
presiunii radiculare şi demonstrează existenţa unui mecanism activ, pur fiziologic de
absorbţie şi circulaţie a apei, care activează pe baza energiei metabolice. Presiunea
radiculară este acea forţă care pompează apa în simplastul endodermului prin vasele
conducătoare din cilindrul central. Primăvara, cînd multe plante sunt lipsite de frunze,
singura forţă care mişcă apa prin plantă este presiunea radiculară. Valoarea presiunii
radiculare depinde de acumularea substanţelor plastice în celulele perenchimului cortical
şi de metabolismului energetic al celulelor.
Lăcrimarea plantelor lucrează de la cîteva zile pînă la 5-6 luni, iar cantitatea de apă
eliminată variază de la o specie la alta. Un palmier elimină prin lăcrimare 10 l de sevă, un
mesteacăn -5l, iar o plantă de viţă-de-vie – aproape 1 l, cu o forţă de 1,6atm, ridicînd apa
pînă la 16-21 m.
Astfel, lăcrimarea demonstrează existenţa presiunii radiculare, a activităţii fiziologice a
sistemuluiradicular şi are la baza sa o presiune osmotică. A. Sabinin explică mecanismul
eliminării sevei brute prin caracterul diferit al schimbului de substanţe la celulele care
înconloară vasele xilemului, ceea ce duce la crearea unei diferenţe a forţei de sucţiune,
drept care la un capăt al celulei apa se absoarbe, iar la celălalt se elimină.
Factorii ecologici
Adaptarea ontogenetică poate fi genotipică, dacă are loc selecţia caracterelor determinate
genetic, sau fenotipică, atunci cînd variabilitatea este rdeterminată de norma de reacţie,
de stabilitatea genotipului.
Strategia adaptării biologice se realizează la diferite nivele de dezvoltare a materiei vii:
molecular, subcelular, celular, organ, organism, populaţional, specie biocenoză, biosferă
şi se formează cu ajutorul diferitor mecanisme: genetice, biochimice, fiziologice,
morfoanatomice.
Conform concepţiilor actuale, pot fi evidenţiate trei tipuri de adaptări:
Adaptarea genetică;
Adaptarea fenotipică;
Adaptarea instantanee.
Adaptarea genetică se realizează în baza întregului complax de „strategii adaptive”,
formate pe parcursul evoluţiei speciilor. Al doilea tip de adaptare se efectuează în limitele
informaţiei păstrate şi realizate de către genom şi se manifestă doar la nivel de fenotip.
Adaptarea instantanee este conjugată cu variaţii în conformaţia macromoleculelor,
activitatea enzimelor, pH-ului, concentraţiei ionilor, componenţei chimice a
micromediului intracelular etc., aceste procese fiind orientate spre menţinerea
homeostaziei şi funcţiilor vitale. Adaptarea instantanee se examinează ca reacţie primară
de protecţie a organismului la acţiunea nefavorabilă a funcţiilor de mediu.
FACTORII NEFAVORABILI DE IARNĂ-PRIMĂVARĂ
Asfixierea sub zăpadă reprezintă pierirea plantelor cese află sub un strat gros de zăpadă
timp de 2-3 luni în condiţiile unei ierni moderate, la temperaturi de aproximativ 00C pe
un sol neîngheţat. Zăpada este un rău conductor de căldură, din care cauză sub zăpadă
temperatura creşte pînă la aproximativ 00C, făcînd să se intensifice procesul de respiraţie.
Are loc utilizarea glucidelor, a căror cantitate scade de la 20 pînă la 2-4% şi plantele pot
pieri din cauza epuizării resurselor energetice, fenomen numit inaniţie. Sa observat că la
plantele iubitoare de căldură, odată cu scăderea temperaturii creşte brusc viscozitatea
citoplasmei şi se dereglează corelaţia oxidare-fosforidare. Astfel, plantele pierd rezistenţa
în condiţii nefavorabile, iar primăvara sunt foarte uşor atacate de Fusarium nival şi pier.
28
Deseori iarna plantele pier din cauza formării unei pojghiţe de gheaţă la suprafaţa solului,
ceea ce provoacă dezrădăcinarea plantelor. Dezrădăcinarea reprezintă împingerea la
suprafaţa solului a nodului de înfrăţire, sub presiunea exercitată de crusta de gheaţă
asupra organelor plantei. Pojghiţa de gheaţă ridică stratul superior al solului împreună cu
plantele, ceea ce duce la ruperea rădăcinilor şi pieirea plantei. Dezrădăcinarea este
condiţionată de atragerea apei din straturile de jos de către stratul de gheaţă care sa
format la suprafaţa solului. Dacă în urma gerurilor îngheaţă stratul de 2,5-5,0 cm de la
suprafaţa solului şi dacă nu are loc răcirea timpului în continuare, atunci acest strat
începe să absoarbă apa prin capilare din straturile mai profunde ale solului. În consecinţă,
în sol se formează o pojghiţă de gheaţă care ridică stratul îngheţat de la ce neîngheţat,
rupînd rădăcinile plantelor. Soiurile rezistente la ger care se caracterizează printr-o
capacitate mai mare de extindere a rădăcinilor suportă mai bine aceste condiţii, în timp
ce cele cu sistem radicular slab dezvoltat pier. Pentru a preveni acest fenomen, este
necesar să se creeze soiuri cu o capacitate mai mare de extindere a sistemului radicular şi
să se utilizeze metode care duc la micşorarea cantităţii de apă de la suprafaţa solului.
Primăvara acumulările de apă de zăpadă pot provoca asfixierea plantelor sub apă. De
obicei, aceste fenomene au loc primăvara, dar se întîlnesc şi iarna, cînd vreme
îndelungată se menţin temperaturi în jur de 00C şi plantele rămîn mai mult timp sub apă.
Apa se acumulează la suprafaţa solului şi acoperă plantele. În condiţii de supraumiditate,
la aceste plante, ca urmare a insuficienţei de oxigen, se reduce intensitatea respiraţiei
aerobe şi se intensifică procesele anaerobe.
DIFICIENŢA DE OXIGEN
Dereglarea respiraţiei
Sporirea fluxului glicolitic
Inducerea Hb
Activarea reductazei
azotice
Oxidarea lui
Producerea NO NADH şi NO
Menţinerea stratului
energetic şi redox
29
REZISTENŢA PLANTELOR LA FRIG ŞI LA GER
Plantele din diferite zone climaterice se caracterizează prin diverse limite de
suportare a temperaturilor scăzute. De aceea, în funcţie de rezistenţa la temperaturi joase,
plantele se împart în:
Plante rezistente la frig, care suportă temperaturi pozitive joase;
Plante rezistente la ger, care suportă temperaturi mai joase de 00C
Plantele iubitoare de căldură, rezistente la frig, fiind expuse la temperaturi pozitive
scăzute, îşi modifică procesele de aprovizionare cu apă, din care cauză are loc pierderea
turgescenţei celulelor. La temperaturipozitive scăzute se dereglează regimul hidric al
plantelor. Cauza principală a acţiunii dăunătoare a temperaturilor scăzute asupra plantelor
iubitoare de căldură este dereglarea activităţii funcţionale a membranelor, ca urmare a
trecerii acizilor graşi saturaţi din stare lichido-cristalină în stare de gel. Aceasta duce la
dezechilibrul schimbului de substanţe, iar la o acţiune mai îndelungată – la pieirea
plantei.
Rezistenţa plantelor agricole la frig poate fi majorată prin tratarea seminţelor cu
temperaturi scăzute (periodicitatea 12 ore- 1-50C, 10-200C). Acelaş procedeu se
utilizează şi la călirea răsadului, dar se mai adaugă 25% de soluţie de microelemente sau
nitrat de amoniu timp de 20 de ore.
Rezistenţa plantelor la ger reprezintă capacitatea plantelor de a supravieţui sub
acţiunea unor temperaturi scăzute mult sub 00C. S-a stabilit că geruri cu temperatura
medie sub -200C sunt specifice pe aproximativ 42% din teritoriul globului pămîntesc.
Temperaturile scăzute au efecte diverse asupra plantelor. Cauzele principale ale
morţii celulei la temperaturi joase sunt deshidratarea celulei şi traumarea mecanică din
cauza măririi volumului gheţii.
Micşorarea treptată a temperaturi, ceea ce este mai real în condiţiile naturale, duce la
formarea gheţii în spaţiile intercelulare. Cristalele de gheaţă care se formează elimină
aerul , şi ţesuturile care au îngheţat par a fi străvezii.
Adaptările fiziologice specifice permit plantelor să evite leziunile care apar în urma
îngheţurilor. Este cunoscut faptul că în caz de îngheţare a celulelor cea mai mare
deteriorare o produc cristalele de gheaţă care se formează în interiorul celulei. Aceste
cristale cresc, rup membranele celulare şi celula moare. Creşterea concentraţiei
substanţelor dizolvate în sucul vacuolar , în primul rînd a glucidelor, protejează plantele
de distrugerea prin îngheţ, deoarece se măreşte probabilitatea formării unor cristale mari
de gheaţă.
O altă metodă de protecţie a plantelor de leziunile provocate de îngheţ este sinteza
unor cantităţi sporite de proteine, care au o capacitate mare de hidratare. Apa de hidratare
practic nu îngheaţă. Ea este reţinută în jurul moleculelor de proteine cu forţe care
împiedică formarea cristalelor de gheaţă. S-a constatat că multe plante îşi schimbă
periodic ciclul în care toamna se sintetizează astfel de proteine, pe care primăvara le
utilizează în metabolism.
30
REZISTENŢA PLANTELOR LA SECETĂ
Seceta reprezintă o reflectare a condiţiilor atmosferice, determinată de insuficienţa
apei în sol, de temperaturi ridicate şi de reducerea umidităţii relative a atmosferei.
Deosebim două tipuri de secetă, pedologică şi atmosferică.
Seceta în majoritatea cazurilor începe sub formă de secetă atmosferică, iar apoi, pe
măsură ce se consumă în apă din sol, ea se transformă în secetă pedologică.
În funcţie de anotimp, deosebim trei tipuri de secetă: de primăvară, de vară, de
toamnă.
Seceta poate fi temporară şi de lungă durată.
Seceta temporară, deşi are o acţiune de scurtă durată asupra plantelor, poate fi foarte
distrugătoare, mai ales atunci cînd se stabileşte în sol o anumită insuficienţă de apă. În
asemenea condiţii plantele transpiră foarte puternic. Transpiraţia plantelor în cazul acesta
este mult mai intensă decît absorbţia apei prin rădăcini si, ca rezultat, în corpul plantelor
apare un dezechilibru între absorbţie şi transpiraţie – procese principale ale regimului
hidric. Atunci cînd transpiraţia depăşeşte absorbţia, în plante se crează un deficit acut de
apă. Ca răspuns la această pierdere substanţială de apă în timpul secetei atmosferice,
plantele se ofilesc, tinzînd astfel să-şi reducă transpiraţia.
Ofilirea plantelor poate fi temporară sau permanentă. Cea temporară se produce în
perioadele de arşiţă, pe timpul secetei atmosferice. Ofilirea permanentă se manifestă
atunci cînd seceta este concomitent pedologică şi atmosferică. În cazul cînd deficitul de
apă nu se restabileşte în cursul nopţii şi starea de turgescenţă a celulelor nu se reface,
începe concurenţa între diferite organe pentru apă.
s-a constatat că seceta influenţează asupra proceselor fiziologo-biochimice şi are loc
reducerea proceselor metabolice. În timpul secetei plantele pierd mai întîi apa liberă, apoi
pe cea legată. Astfel, ţesuturile plantelor se deshidratează puternic, ceea ce duce, în
primul rînd, la intensificarea procesului de respiraţie şi la blocarea fotosinteze
31
Controlul transcripţiei Biosinteza osmoliţilor Echilibrul metaboliţilor
Factori de prolina; polioli; amine cuaternare; Raportul ATP/ADP;
transcripţiei;grupuri de glucide; ioni; poliamine reducerea fotosistemului;
proteine înalt transportul citozol-organite;
mobile;cromatina;metilar transferul carbonului
ea ADN; controlul ciclului
celular
Transportul ionilor
Stabilitatea ARNm
ATP-aze; pompe de potasiu şi
ARN-binding protein;
calciu
ARN-aze,factori
ribozomali;controlul DEFICITUL DE
translaţiei APĂ Repartizarea ionilor
Separarea, transportul,
depozitarea/excreţia specifică
Calea de semnalizare de ţesut
Modificarea sensibilităţii
hormonilor;accelerarea
ontogenezei
Izolarea ionilor
Compartimentarea celulară
Reînnoirea plantelor Modificarea membranei specifică; antipori Na+/H+ai
Ubicuitina;proteaze şi Nivel de saturaţie facilitat, membranei plasmatice şi
inhibitori;chaperoni;dehid reînoirea membranei;adeziunea tonoplastului
rine;proteine LEA; pereţilor celulari
modificări proteice
33
FIZIOLOGIA
VEGETALA