Pătrunderea apei în celula vegetală

1. Difuziunea şi osmoza.
2. Presiunea osmotică.
3. Forţa de sucţiune.
1. Pentru înfăptuirea tuturor proceselor vitale în celulă din mediul
înconjurător trebuie să pătrundă apa şi substanţele nutritive. Apa direct sau indirect
participă la toate reacţiile metabolismului.

La amestecarea a două lichide sau două gaze moleculele lor se răspândesc

uniform prin tot volumul existent. Difuziunea – este procesul, care duce la
răspândirea uniformă, a moleculelor substanţelor dizolvate şi solventului.
Difuziunea întotdeauna este îndreptată de la o concentraţie mai mare a substanţei
date spre o concentraţie mai mică, de la sistema care are mai multă energie liberă
spre sistema cu mai puţină energie liberă. Energie liberă se numeşte o parte din
energia internă a sistemei, care poate fi transformată în lucru. Energia liberă
raportă la 1 mol de substanţă, se numeşte potenţial chimic. Potenţialul chimic este
cantitatea de energie, pe care substanţa dată o foloseşte la reacţii de mişcare. Cu cât
este mai mare concentraţia substanţei date, cu atât mai mare este activitatea ei şi
potenţialul ei. Deci, transportul apei are loc de la un potenţial chimic mare spre
unul mic. Cel mai mare potenţial chimic este caracteristic pentru apa pură. Pentru
apă se introduce noţiunea de potenţial hidric. Potenţialul hidric (ψ) – este
capacitatea apei în celulă de a înfăptui un lucru în comparaţie cu acel lucru, care
poate fi înfăptuit de apa pură.

Când sistema sau celula se află în echilibru cu apa pură, atunci potenţialul ei
hidric devine egal cu zero.

În acel caz dacă substanţele întâlnesc în calea sa o membrană, mişcarea lor

încetineşte, sau în unele cazuri se stopează complet. Difuziunea apei îndreptată de
la un potenţial hidric mai mare spre unul mai mic prin membrană se numeşte –
osmoză.

1
 Osmoza – difuziunea apei sau a altui solvent prin membrana
semipermiabilă, datorită diferenţei de concentraţii.

În 1877 fiziologul german Pfeffer a pregătit o membrană semipermiabilă

artificială. Pentru aceasta el într-un vas de porţelan prevăzut cu pori a turnat soluţie
de CuSO4 şi l-a amplasat în alt vas, la rândul sau umplut cu soluţie de K4[Fe(CN)6].
În porii primului vas soluţiile au contact şi au reacţionat între ele. În rezultat în pori
s-a format o peliculă din ferocianură de cupru, care se caracterizează prin
semipermiabilitate.

2CuSO4 + K4[Fe(CN)6] = Cu2[Fe(CN)6] + 2K2SO4

Vasul, în porii căruia s-a format o membrană semipermiabilă, umplut cu

soluţie de zaharoză, se introduce în apă. Dacă se uneşte la acest vas un manometru,
atunci se poate de determinat presiunea cu care apa a pătruns în soluţie.

2. Sub noţiunea de presiune osmotică a soluţiei se înţelege forţa, egală cu

acea forţă, care e necesar de a aplica, pentru a împiedica pătrunderea apei în
soluţie, despărţită de ea de o membrană semipermiabilă.

Cu cât mai mare este concentraţia soluţiei în osmometru, cu atât mai mare
forţă trebuie de aplicat pentru a împiedica pătrunderea apei în soluţie prin
membrana semipermiabilă. Din această cauză o soluţie mai concentrată dezvoltă o
presiune osmotică mai mare în comparaţie cu o soluţie diluată şi mai bine absoarbe
apa din mediul înconjurător.

Pfeffer, determinând presiunea osmotică la diferite soluţii, a stabilit că

valoarea ei depinde de concentraţie.

Studierea proprietăţilor soluţiilor de către Vant-Goff a arătat, că presiunea

osmotică se supune legilor determinate pentru gaze şi în primul rând legii lui Boil-
Mariot – Presiunea osmotică este direct proporţională cu concentraţia molară a
soluţiei. Presiunea osmotică se supune de asemenea şi legii lui Ghei-Lussak, adică
creşte cu mărirea temperaturii.

2
 Mărimea presiunii osmotice poate fi calculată în atmosfere după formula lui
Klapeiron:
P = RTC

unde: R – constanta gazelor, 0,0821

T – temperatura absolută, 273K + to în timpul experienţei

C – concentraţia soluţiei izotonice (M).

3. Valoarea presiunii osmotice are o mare importanţă pentru determinarea

forţei, care provoacă pătrunderea apei în celulă. Trebuie de avut în vedere că
membrana celulară, liber lăsând să treacă apa şi substanţele nutritive, posedă o
extensibilitate limitată. La pătrunderea apei în celulă în ea se dezvoltă o presiune
hidrostatică, care obligă plasmalema să se alipească de peretele celular. Ea este
numită presiune de turgescenţă (T). Membrana celulară se întinde şi la rândul ei
opune o presiune contrară (ω). Ea este cu atât mai mare, cu cât mai multă apă
pătrunde în celulă. Datorită extensibilităţii limitate a membranei celulare apare aşa
moment, când presiunea membranei cu totul echilibrează forţa osmotică de
pătrundere a apei. În acest caz P = T = ω. În condiţii obişnuite presiunea osmotică
nu este echilibrată complet de presiunea opusă a membranei (P > ω). Aceasta arată,
că membrana celulară încă nu este complet extinsă şi apa poate pătrunde în celulă.

Diferenţa dintre presiunea osmotică a sucului celular şi presiunea contrară a

membranei celulare determină forţa de sucţiune (S) – aceasta este forţa, cu care
celula atrage apa în fiecare moment aparte. Numai în timpul plasmolizei celula
absoarbe apa cu aşa forţă, egală cu valoarea presiunii osmotice S = P. Aceasta se
petrece datorită faptului, că în stare de plasmoliză apa nu apasă asupra membranei
celulare. În acest caz T = 0 şi ω = 0. Pe măsura pătrunderii apei în celulă apare
presiunea de turgescenţă şi corespunzător apare presiunea contrară a membranei. În
acest caz forţa de sucţiune va fi egală cu diferenţa dintre presiunea osmotică şi
presiunea contrară a membranei celulare. S = P – ω. Cu cât mai multă apă pătrunde
în celulă, cu atât mai mult creşte presiunea de turgescenţă şi presiunea contrară a

3
membranei. În sfârşit apare aşa o situaţie când membrana celulară se extinde
maximal. În acest caz presiunea osmotică se echilibrează cu presiunea contrară a
membranei P = T = ω, iar forţa de sucţiune devine egală cu zero S = 0.

Vorbind despre pătrunderea apei în celulă, trebuie de avut în vedere că

alături de presiunea osmotică în celule există presiunea de imbibiţie. Presiunea de
imbibiţie este legată cu capacitatea coloizilor hidrofili de a atrage la sine
moleculele de apă. Forţa, cu care coloizii atrag apa prezintă şi presiunea de
imbibiţie. Dacă seminţele uscate le vom pune în apă, atunci ele vor absorbi apa şi
se vor mări în dimensiuni. Forţa de imbibiţie a seminţelor uscate ajunge la
100MPa.

În afară de presiunea osmotică, presiunea de imbibiţie în celulă există şi

pătrunderea activă a apei. Ea este legată de cheltuieli de energie şi se petrece
împotriva gradientului energiei libere în sistemă sau împotriva gradientului
potenţialului chimic.

Pătrunderea ionilor în celula vegetală

Din mediul extern în celula vegetală încontinuu pătrund sărurile nutritive. Pe

parcursul istoriei fiziologiei plantelor de către savanţi au fost propuse numeroase
teorii privitor la mecanismele pătrunderii substanţelor dizolvate în celulă. În timpul
de faţă nu există nici o îndoială că sărurile nutritive pătrund sub formă de ioni şi
acest proces parcurge în câteva etape. Substanţele hrănitoare pot pătrunde şi se
acumula în membrana celulară, protoplasmă, vacuolă. Aceasta se observă bine în
experienţele savantului rus N. Holodnîi referitor la acţiunea sărurilor asupra formei
plasmolizei. În soluţiile diferitor săruri forma plasmolizei este diferită. Ca 2+
măreşte vîscozitatea protoplasmei şi ca rezultat forma plasmolizei în soluţiile
acestor săruri este concavă. K+ micşorează vîscozitatea şi forma plasmolizei este
convexă.

Absorbţia substanţelor nutritive de către celule poate fi pasivă şi activă.

4
 Absorbţia pasivă – aceasta este absorbţia, care nu necesită cheltuieli de
energie. Ea este legată cu procesul de difuziune şi parcurge după gradientul
concentraţiei substanţei date. Ionii, încărcaţi cu sarcină diferită, pot trece prin
membrană cu diferită viteză. Datorită acestui fapt se creează diferenţa de potenţial,
care la rândul ei, serveşte forţă motrice la pătrunderea ionilor încărcaţi cu sarcină
opusă. Potenţialul electric poate de asemenea apărea în rezultatul împărţirii diferite
a sarcinilor în însuşi membrană. Transportul pasiv al ionilor poate parcurge după
gradientul potenţialului chimic şi electric.

Absorbţia activă – aceasta este absorbţia care parcurge cu cheltuieli de

energie, care se eliberează în procesul metabolismului. Pătrunderea ionilor depinde
de temperatură. Cu mărirea temperaturii viteza de absorbţie a substanţelor de către
celulă creşte. În lipsa oxigenului, în atmosferă a azotului, pătrunderea ionilor brusc
încetează şi se poate observa chiar ieşirea sărurilor din celulele rădăcinii în afară.

Sub influenţa substanţelor toxice – KCN, CO pătrunderea ionilor se

blochează. Creşterea conţinutului de ATP intensifică procesul de absorbţie.

Prima etapă a pătrunderii sărurilor în celulă (pătrunderea în spaţul liber) –

este un proces pasiv. Spaţiul liber al celulei este spaţiul in care ionii pot pătrunde
pasiv, pe calea difuziunii după gradientul concentraţiei.

Membrana celulară dispune de proprietatea de a acumula pe suprafaţa ei a

ionilor. Substanţele pectice, celuloza, hemiceluloza şi alţi compuşi, care intră în
componenţa membranei celulare, conţin grupe carboxilice, care la disociere o
încarcă negativ. În componenţa membranei se conţin de asemenea proteine, care în
dependenţă de pH pot da membranei sarcină negativă sau pozitivă. În rezultatul
acesta membrana celulară poate juca rolul de schimbător de ioni, care leagă anionii
şi cationii. Pe suprafaţa membranei celulare sunt adsorbiţi ionii de H+ şi HCO3‾,
care în cantităţi echivalente se schimbă cu ioni din spaţiul liber. Ionii pot să se
acumuleze în membranele celulare şi ea serveşte ca rezervuarul lor. Pentru a
pătrunde în citoplasmă şi a participa la metabolism, ionii trebuie să treacă prin
membrana vie – plasmalema.

5
 Există câteva ipoteze, care lămuresc pătrunderea ionilor prin membrană. Cea
mai răspândită din ele susţine că, ionii pătrund prin membrană cu ajutorul
transportorilor.

Conform concepţiei transportorilor, ionul (M) reacţionează cu transportorul

său (X)la suprafaţa membranei sau în apropierea ei. Nici transportul de ioni, nici
complexul lui cu ionul ni pot trece în mediul extern. Însă complexul transportorului
cu ionul (MX) este mobil în însuşi membrana şi se mişcă spre partea ei opusă. Aici
complexul se desface şi eliberează ionul în mediul intern, formând premărgătorul
transportorului (X′). Acest premărgător din nou se mişcă spre partea externă a
membranei, unde din nou se transformă în transportor, care la suprafaţa membranei
se poate lega cu alt ion.

Privitor la mecanismul mişcării transportorilor în membrană există câteva

ipoteze: 1) Transportor care pătrunde prin membrană; 2) Transportor care alunecă
(migrează pe pereţii porilor); 3) Transportor care se roteşte la 180° în membrană.

Energia, care se foloseşte pentru pătrunderea activă a ionilor se ia din

procesul respirator şi este acumulată în ATP. Pentru folosirea energiei acumulate
în ATP, e necesar să fie hidrolizat după ecuaţia:

ATP + HOH → ADP + P