Sunteți pe pagina 1din 6

Fiziologie LP. nr.

Transportul transmembranar
Transportul transmembranar presupune introducerea in celule a substantei necesare activitatii celulare precum si eliminarea produsilor de catabolism sau utili metabolic. In principiu, transportul transmembranar se realizeaza prin 2 tipuri de mecanisme: transport pasiv care se supune legilor difuziunii si osmozei transport activ care se realizeaza impotriva gradientilor fizicochimici; Mai jos sunt prezentate principalele forme de transfer prin membrana luand in considerare faptul ca acestea depind in primul rand de dimensiunile substantei transportate. I. Sisteme de microtransfer (permeatie moleculara continua) A. Sisteme de transport pasiv 1. Difuziunea simpla 2. Difuziunea facilitata 3. Osmoza 4. Echilibrul Donnan 5. Codifuziunea (difuziune cuplata) B. Sisteme de transport activ 1. Pompe active pentru electroliti si neelectroliti 2. Contratransport si cotransport 3. Microfagocitoza Sisteme de macrotransport A. Endocitoza 1. Pinocitoza a. Macropinocitoza b. Micropinocitoza 2. Fagocitoza B. Exocitoza C. Transcitoza

II.

Fiziologie LP. nr.1

Osmoza
Definitie: difuziune apei prin membrane. In conditii normale fluxul net de apa este nul. Diferenta de concentratie a solvitilor nedifuzibili prin membrana va determina o diferenta de concentratie transmembranara pentru apa. Aceasta va migra spre mediul mai concentrat (efect osmotic). Apare astfel un flux net hidric transmembranar, adica fenomenul de osmoza. Unitatea de masura: osmolul sau miliosmolul. 1 osmol reprezinta efectul osmotic ideal in care o solutie dezvolta o presiune de 22,4 atmosfere. In conditiile unei membrane semipermeabile ce separa 2 lichide de concentratii diferite presiunea osmotica (PO) este acea forta, pe unitatea de suprafata, care aplicata de partea cu concentratia crescuta a membranei, este suficienta pentru a impiedica difuzarea apei dinspre solutia slab concentrata spre acea parte. Valoarea presiunii osmotice a sangelui este determinata de concentratia substantelor difuzibile din plasma (disociabile: Na + , K+, Ca2+ sau nedisociabile: glucoza) Presiunea coloidosmotica (PCO) este presiunea osmotica conferita sangelui de proteinele din plasma. Prin masurarea unor constante fizice (punct crioscopic, presiune de vapori, punct de fierbere) se poate determina presiunea osmotica. Determinarea presiunii coloidosmotice se realizeaza cu ajutorul osmometrului. Osmometrul este format dintr-un sac de colodiu fixat la partea inferioara a unui tub gradat. Prin scufundarea sacului, in care s-a introdus plasma, intr-un recipient cu apa, aceasta va patrunde in sac datorita presiunii coloidosmotice a proteinelor din plasma. Se citeste nivelul la care ajunge apa in tubul gradat. Pentru a compara celulele d.p.d.v a presiunilor lor osmotice se poate folosi urmatoarea clasificare a solutiilor: Izoosmotice sau izotone Hiperosmotice sau hipertone Hipoosmotice sau hipotone Termenul de osmotic se refera la concentratia solutiei pe cand cel de tonic se refera la tendinta de a se umfla sau ratatina. Solutiile izotonice sunt solutiile cu osmolaritate egala cu cea a mediului intern (ser fiziologic 9). Daca o solutie este izotonica, de obicei, este izoosmotica. Celula ramane in acest caz nemodificata (nu exista miscari de apa). Solutiile hipertonice, de obicei sunt hiperosmotice: au o concentratie de apa mai mica decat citoplasma celulara si concentratie mai mare de solviti (substante care se dizolva) ceea ce implica faptul ca apa va iesi din celula. Solutiile hipotonice sunt hipoosmotice: au o concentratie de apa mai mare decat citoplasma celulara si concentratie mai mica de solviti, ceea ce implica faptul

Fiziologie LP. nr.1 ca apa va intra in celula, celula se va umfla aparand fenomenul de hidroliza (ex.: distrugerea hematiei). Solutiile injectate in circulatie sau in tesuturi trebuie sa fie izotonice deoarece daca nu se respecta aceasta conditie apare moartea celulara. Trebuie mentionat faptul ca nu toate solutiile izoosmotice sunt izotonice. Exemplu: cazul in care se prepara o solutie de glicerol si una de manitol care sunt izoosmotice cu citoplasma nucleului. Fiind izoosmotice au aceeasi concentratie de solviti si apa in ele ca si in citoplasma celulara. Glicerolul poate difuza prin membrana celulara in timp ce manitolul nu. Daca glicerolul difuzeaza in celula, va creste numarul de particule solvite si va scadea apa in celula, deci apa va intra prin osmoza in celula facand-o sa se umfle. Concluzia : solutia de glicerol este izoosmotica si hipotona. Manitolul nu poate intra in celula. De aceea nici apa nu va intra in celula. Concluzia : solutia de manitol este izoosmotica si izotona.

Fiziologie LP. nr.1

Rezistenta globulara
Hematia este un osmometru perfect. Membrana hematiei poate fi traversata de apa, CO 2, anioni mici (Cl, PO43-. HCO3-), uree, glucoza si este impermeabila la proteine, intermediari metabolici fosforilati. In mediul hipertonic, hematia se contracta, iar in mediul hipotonic apare fenomenul de hemoliza si distrugerea hematiei. In mediul hipotonic, hematiile prezinta o anumita rezistenta cunoscuta sub numele de rezistenta globulara. Pentru investigarea rezistentei globulare se face testul rezistentei osmotic globulare: se determina : Concentratia la care incepe hemoliza unei suspensii de hematii rezistenta globulara minima Concentatia la care hemoliza este totala rezistenta globulara maxima Gradul de hemoliza se apreciaza prin intensitatea colorarii solutiilor produsa de catre hemoglobina pusa in libertate. Rezistentei globulare minime a hematiilor ii corespunde inceputul colorarii in rosu a mediului hipotonic, iar rezistentei globulare maxime ii corespunde colorarea analoaga cu cea produsa de apa distilata. Determinarea rezistentei globulare prezinta importanta practica deoarece aceasta rezistenta a hematiilor fata de mediile hipotonice cloruro-sodice este cuprinsa intre anumite limite care se modifica in starile patologice.

Determinarea rezistentei globulare


Se folosesc 2 tehnici pt. determinare: 1. Dilutia cu picatura (pipete Pasteur) 2. Dilutia cu pipeta gradate (pipete gradate) Materiale necesare: eprubete serologice: 22 pentru tehnica diutiilor cu picatura si 21 pentru tehnica dilutiilor cu pipeta gradat stativ pentru eprubete solutie NaCl : 7 pentru prima tehnica si 10 pentru a doua tehnica apa distilata pipette Pasteur (prima tehnica) sau pipete gradate (a doua tehnica) sange venos Tehnica de lucru:

Fiziologie LP. nr.1 Se pregatesc dilutiile de solutie NaCl in eprubetele serologice asezate in stativ cu pipeta gradate sau cu pipeta Pasteur conform tabelelor corespunzatoare. Metoda dilutiilor cu picatura Picaturile de apa distilata si solutia de NaCl 7 se pun cu aceeasi pipeta pentru a nu exista diferente intre picaturi. Final rezuta un volum total de 35 picaturi NaCl 7 de concentratie cunoscuta. Metoda dilutiilor cu pipeta gradata Se ia de fiecare data cate 1 ml NaCl 10 din care: 1-a oara se pun 0,70 ml in Ep.1 si 0,30 ml in Ep.21 2-a oara se pun 0,68 ml in Ep.2 si 0,32 ml in Ep. 20 Se continua in acelasi mod, scazand cantitatea de NaCl 10 dinspre Ep.1 spre Ep.21 si crescand-o de la Ep.21 spre Ep.1 cu 0,02 ml. Se procedeaza, in sens invers, identic cu apa distilata. Final rezulta in fiecare eprubeta care 1 ml NaCl 10 de concentratie cunoscuta. Se agita eprubetele pentru omogenizare fara a le schimba ordinea in stativ. Se recolteaza sange prin punctie venoasa si se pune in fiecare eprubeta (la ambele tehnici), cu o pipeta Pasteur uscata, cate o picatura de sange astfel incat sa nu cada pe peretii eprubetei ci in solutia continuta. Se agita usor pentru dispersarea hematiilor in solutia cloruro-sodica. Citirea se face: o dupa o dupa o dupa o dupa 3 ore la temperatura camerei 2 ore la 370C 24 de ore la +40C 30 min. daca se centrifugheaza eprupetele.

Inceputul hemolizei (rezistenta minima a hematiilor) este determinate de colorarea minima in rosu a lichidului supernatant. In eprubeta urmatoare rezistentei minime colorarea este mai intensa. In eprubeta in care nu a avut loc hemoliza (hematiile sunt depuse la fundul eprubetei) solutia supernatanta este incolora. Rezistentei maxime ( hemoliza totala) ii corespunde prima eprubeta in care colorarea devine maxima, urmatoarele prezentand aceeasi intensitate de culoare. Rezistenta globulara reprezinta concentratia solutiei cloruro-sodice pentru inceputul hemolizei (rezistenta minima) si hemolizei totale (rezistenta maxima). Valori normale: 1. rezistenta minima : 0,46 0,42 2. rezistenta maxima : 0,38 0,34 Valori patologice: Rezistenta globulara scade in : icterul hemolitic congenital (hemoliza initiala 0,70 0,50 % NaCl) intoxicatii cu benzen hepatita endemica Rezistenta globulara creste in: o talasemie o dupa hemoragii acute datorita rezistentei crescute a eritrocitelor tinere

Fiziologie LP. nr.1 o o o o anemia Biermer icter mecanic anemii feriprive dupa splenectomie